FABULA CU MAIMUȚA

Geo Dumitrescu

Păroasă, cocoţată într-un pom,

maimuţa meditează despre om.
(El doarme sub copac, gol, după scaldă-
ogoru-i tare, ziua fu prea caldă...)

Urât e, Doamne! - cugetă maimuţa -

rău l-a-ntocmit natura, sărăcuţa!
(aşa arată , deci? -vai tare-i slut!-
aşa ceva de când sunt n-am văzut!...):
anapoda, fără măsură,
lung de statură,
cu şira-băţ, subţire şi prea dreaptă,
şi-n sus de ochi, pleşuv,
cu-n fel de treaptă...
Prea mare-n cap, în labe e prea scurt,
iar cât despre culoare -
sfinte soare! -
parcă-i făcut din ouă şi iaurt!
Şi să-l auzi vorbind - ce-i umblă gura,
maimuţărind în sunete natura!...
Cum naiba stă pe labele din urmă?...
Cu ce se scarpină şi cu ce scurmă?...
Şi cum se urcă oare în copac?
(Şi-o muscă-i vine ăstuia de hac!)
Nici coadă n-are, maică, ptiu!, nici blană-
pe ger o să-l ia dracu de pomană!...
Şi tot aşa zicea...
- Măre Vlahuţă,
cum să se tragă ăsta din maimuţă?!...

Morala:

Dacă ţi-ai lepădat coadă şi blană

şi-ai coborît devreme din copac,
să nu te-aştepţi, tu, mândră lighioană,
c-ai să le fii maimuţelor pe plac!...