PĂDUREA

PĂDÚRE, păduri, s. f. Întindere mare de teren acoperită de copaci; mulțime

densă de copaci crescuți în stare sălbatică, în care predomină una sau mai multe
specii, pe lângă care se mai află arbuști, plante erbacee, mușchi etc., precum și
diferite specii de animale. Lat. padule.

Pădure de foioase

Principalii arbori ai pădurilor de foioase:

salcia, teiul, castanul, arinul, carpenul, gorunul, plopul, magnolia, stejarul, fagul,
mesteacănul, arțarul, frasinul, ulmul, salcâmul, gârnița, jugastrul etc.

stejar
fag

tei

salcâm
Pădure de conifere

Cei mai reprezentativi arbori din pădurile de conifere sunt: molidul, pinul, bradul
alb, zada, jneapănul, tuia, tisa, chiparosul, cedrul.

brad

molid pin
 CURIO
ZITĂŢI
21 martie este considerată Ziua Internațională a Pădurilor.

Pădurile sunt acoperite cu mai mult de 3 milioane de plante şi animale diferite.

Unele păduri sunt acoperite de copaci vechi de peste 1000 de ani.
Un singur metru pătrat de pădure poate găzdui peste 400 de specii de insecte.
Pădurile regulatează clima prin absorbirea dioxidului de carbon şi eliberarea
oxigenului.
Pădurile sunt o sursă importantă de alimente pentru animalele sălbatice.
Pădurile sunt importante pentru prevenirea eroziunii solului şi a poluării apei.
Cea mai împădurită țară din Europa este Finlanda, unde aproximativ 70% din
teritoriu este acoperit cu copaci.
În medie, dintr-un copac sunt produse aproximativ 4 tone de hârtie.

În prezent, pe Pământ,mai există doar 3 mari păduri: Pădurea Amazon din

Brazilia şi padurile boreale din Rusia şi Canada.

GHICI
Colți puternici, blană șură,
Da târcoale pe la stâna.
(lupul)

Roșcovană și vicleană,
Mândră de coadă și blană,
Caută rațe mereu,
Dar să nu scoată un leu.
(vulpea)

Fuge tare îngrozit

Când aude-un foșnet mic.
Zău, se sperie așa,
Și când vede umbra sa!
(iepurașul)

Pâșa, pâșa pe cărare,

Un ghemuleț cu picioare
Se ascunde în urzici!
Ce să fie? Haide, ghici!
(ariciul)
Curelușă verde
Prin iarbă se pierde.
(șopârla)

Umblă moșul prin pădure

Să culeagă fragi și mure
Pe vâlcea și pe cărare
Se vaită mereu că … moare
(ursul)

E o babă supărată
Şade-n scorbură uscată,
Are ochii de motan
Şi seamănă c-un vultan!
(bufniţa)

Ursuleţ cu alb vărgat

Rău cu vulpea e certat!
(bursucul)

Sprintenă şi delicată
Se adapă-nfiorată!
(căprioara)
 Ariciul
de George Topȋrceanu

Aseară, prin grădina amortiță, Atras de noapte și singurătate

Din tufe de pelin cu frunze mici Și-a căutat încet-încet de drum….
A apărut în taină un arici, – S-a mai oprit în magheran o dată
O mică vietate ghemuită. Ca sub îndemnul unei tainice porunci,
Apoi a dispărut pe sub poiată….
Copiii l-au zărit de pe cerdac
Cum se mișca domol pe sub gutui, Și nu l-am mai văzut deloc, de-atunci.
Și toți au alergat în jurul lui.
Iar el a-ncremenit pe loc, posac,
Cum îl prinsese vremea pe cărare, –
Ca o perniță sferică în care
O fată rea, ca să se joace,
A-nfipt o sumedenie de ace.

Am alungat copiii să se culce

Și-n înserarea limpede și dulce
Ce se lăsa din cer încetinel,
Am stat acolo singură cu el.

Și mă-ntrebam pe gânduri: Oare, cum

A fost făptura-i la-nceput de lume?
Din care veacuri înecate-n fum
Porni el, oare, ca un scai, la drum,
Să se oprească-n dreptul meu anume?
Ce vânt vrăjmas și mohorât
Ca pe-un măceș pitic l-a scuturat,
De-a mai rămas dintr-însul doar atât:
Un ghem de spini, ostil și speriat?

O fi având el oare pui?

Mă-ntreb, deși nu pot pricepe:
Cum sug ei fără să se-nțepe
În ghimpii lui?…

Când a simțit că-i singur doar cu mine

Și nici un dușman dinspre casă nu mai
vine,
A scos cu frică de sub el
Un bot timid și mic, ca de cățel,
Și cu instinctul lui obscur
A explorat terenul împrejur.
Și-abia ciulindu-și țepile pe spate, –
Pe sub petunii grele de parfum,
 Căprioara
de Emil Gârleanu

Pe mușchiul gros, cald ca

o blană a pământului, căprioara stă
jos lângă iedul ei. Acesta și-a întins
capul cu botul mic, catifelat și
umed, pe spatele mamei lui și, cu
ochii închiși, se lasă dezmierdat.
Căprioara îl linge, și limba ei
subțire culcă ușor blana moale,
mătăsoasă a iedului. Mama îl
privește și-n sufletul ei de fugarnică
încolțește un simțământ stăruitor de
milă pentru ființa fragedă căreia i-a
dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi,
căci vremea înțărcatului venise demult încă.Și cum se uita așa, cu ochi îndurerați, din
pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschise ochii. Căprioara
se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă, din zare, printre
care vrea să-l lase rătăcit.
Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului, și de iscusința vânătorului, căci pe
muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi
știut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii.
Căprioara își aruncă picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăznețe – să
încerce puterile iedului. Și iedul se ține voinicește din urmă; doar la săriturile
amețitoare se oprește, câte o clipă, ca și cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o
săgeată și, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subțiri ca niște lugere.
Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre țancuri.
Căprioara contenește fuga: pășește încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră
apoi sub bolți de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeață până ce pătrunde în
inima intunecată, ca un iad, a pădurii.
Și-au mers mult așa până ce au dat, în sfârșit, de luminiș. Iedul, bucuros, o ia
înainte sărind. Dar în aceiași clipă căprioara se oprește, ca de-o presimțire, adulmecând.
În fața ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, și iedul ar fi fost
sfâșiat.
Atunci căprioara dă un zbieret adânc,sfâșietor, cum nu mai scosese încă, și,
dintr-un salt, cade în mijlocul luminișului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul și
se repede la ea...
Prăbușită în sânge, la pământ, sub colții fiarei, căprioara rămâne cu capul întors
spre iedul ei. Și numai când acesta, înspăimântat, se topește în adâncul pădurii,
căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morții.