FINALITĂȚILE EDUCAȚIEI

3.1. Orientarea teleologică a educaţiei

Teleologia este ştiinţa despre finalităţi, este teoria finalităţilor şi a obiectivelor.

(grec. „telos” – scop, „logos” – ştiinţă)

Sensul teleologic al educaţiei este imprimat de faptul că educaţia, în fiecare secvenţă
de manifestare, este ghidată, orientată şi reglată de un sistem de valori acţionale (comenzi,
exigenţe, intenţii, dorinţe etc.) conştientizate şi, uneori, exprimate de către factorii angajaţi în
acţiunea instructiv-educativă.
Caracterul teleologic al educaţiei sintetizează trei trăsături fundamentale ale activităţii
de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii:
a) orientarea spre o finalitate care trebuie atinsă în viitor;
b) orientarea spre problemele globale, care susţin funcţionalitatea generală a activităţii;
c) orientarea spre acţiunile strategice care integrează continuu produsele şi procesele
trecute şi prezente ale educaţiei, la nivelul unei activităţi psihosociale noi, superioare.

Categorii de finalităţi ale educaţiei:ideal educaţional, scopuri educaţionale, obiective

educaţionale.
Funcţia de proiectare -angajată în sens larg şi în sens restrâns.
-conceperea politicilor educaţionale pe termen lung şi
mediu; elaborarea planului de învăţământ, a programelor şi
manualelor şcolare, a planificării calendaristice a cadrului
didactic

FUNCȚII

Funcţia de valorizare- proiectată la nivel de sistem şi de proces,

-este angajată prin intermediul valorilor pedagogice de
maximă generalitate, concentrate în structura de organizare
specifică idealului educaţional, scopurilor educaţiei, obiectivelor
educaţiei.

macrostructurale

CATEGORII

microstructurale
 Ca finalităţi macrostructurale, idealul şi scopurile angajează evoluţia educaţiei pe
termen lung şi mediu, în raport cu direcţiile sau tendinţele de dezvoltare socială, reflectate la
nivel global, în plan economic, politic, cultural, comunitar.
construcţii teoretice globale, valabile în unitatea şi integritatea lor la scara
socială a sistemului de educaţie/învăţământ
sunt incluse în cele mai importante documente politice şi de politică a
educaţiei.

La nivel microstructural- acele finalităţi pedagogice cunoscute sub numele de

obiective ale procesului de învăţământ, care vizează, în mod special, proiectarea activităţilor
de instruire/educaţie, organizate în context şcolar şi extraşcolar.
orientează valoric activitatea de instruire şi se aplică la nivelul procesului de
învăţământ, organizat pe termen mediu şi scurt.
obiectivele sunt încadrate în taxonomii ce au la bază diferite criterii
semnificative.

3.2. Relaţia dintre ideal, scopuri şi obiective

Idealul educaţional este categoria de o generalitate maximală ce surprinde paradigma de

personalitate, oarecum abstractă, proiectul devenirii umane la un moment dat, într-o societate
dată.
iradiază norme, principii, strategii, scopuri şi obiective determinate, care
direcţionează procesul de formare a tinerei generaţii
nu este un model standard, impus odată şi pentru totdeauna, ci un model dinamic ce
permite redimensionări în funcţie de câmpul de posibilităţi în care are loc educaţia.
În sens larg, idealul educaţional este modelul de personalitate umană spre care o
societate aspiră, pe care doreşte să-1 realizeze, prin educaţie, la membrii săi şi îndeosebi la
generaţiile tinere.
În sens îngust, idealul educaţional reprezintă tipul de personalitate pe care o anumită
societate, într-o anumită epocă istorică, îl proiectează, la care aspiră sau pe care îl impune
ca pe modelul cel mai general de referinţă pentru valorile împărtăşite de societatea
respectivă, în orizontul de timp care îi este accesibil.

Idealul educaţional are următoarele caracteristici:

1) caracter istoric – se poate interveni cu unele schimbări, deoarece el nu poate avea o
valabilitate universală şi absolută;
2) caracter obiectiv – este în acord cu dezvoltarea social-economică, cu exigenţele şi
tendinţele dezvoltării contemporane a societăţii;
3) caracter subiectiv-psihologic – presupune o concordanţă cu interesele, motivaţiile,
exigenţele dezvoltării individului;
 4) caracter pedagogic – îşi modifică modelul şi semnificaţiile în raport cu dezvoltarea
economică şi culturală a societăţii;
5) caracter abstract – nu este tangibil într-o formă concretă, dar susţine realizarea
activităţii la un nivel superior;
6) caracter prospectiv – angajează o previziune pe 1-3 decenii, premisa planificării pe un
deceniu şi a programării pe 1-5 ani;
7) caracter strategic – asigură abordarea globală integrativă, inovatoare a problemelor;
caracter politic – idealul reprezintă interese sociale de maximă generalitate, care
anticipează acţiuni de anvergură la nivelul scopurilor educaţiei

Scopurile educaţiei realizează acordul între idealul educaţional şi obiectivele educaţionale

se apropie de idealul educaţional, fără a se confunda totuşi cu acestea. Dacă
idealul educativ este general şi unitar, scopurile ce îl detaliază sunt variate, multiple, datorită
relativităţii acestora la diversitatea situaţiilor educative.
elemente operaţionale care exprimă strategia elaborată pentru atingerea
idealului.

Criterii pentru alegerea scopurilor pedagogice pozitive:

1) Asigurarea concordanţei scopurilor educaţiei cu idealul educaţiei, proces realizabil
prin acţiuni planificate la nivel de politică a educaţiei.
2) Depăşirea stării actuale a educaţiei/învăţământului, realizabilă prin acţiuni de
perfecţionare, ajustare structurală, restructurare, reformare a sistemului de
educaţie/învăţământ.
3) Valorificarea deplină a potenţialului pedagogic existent, realizabil prin acţiuni bazate
prioritar pe resursele şi pe necesităţile interne ale sistemului de educaţie/învăţământ.
Deschiderea spre diferite alternative operaţionale, prin acţiuni adaptabile la diferite situaţii
particulare, evitând „scopurile care pretind a fi definitive”

Obiectivele -semnifică schimbările care se cer a fi realizate în cadrul procesului de

învăţământ.
reprezintă finalităţile microstructurale care asigură orientarea valorică a
activităţilor cu funcţie formativă, organizate în contextul procesului de învăţământ, în
concordanţă cu concepţiile de filozofie şi politică a educaţiei, stabilite la nivel de
sistem.

FUNCȚII ALE OBIECTIVELOR

1. Funcţia de orientare valorică – orientarea elevilor către valori educaţionale dezirabile;
2. Funcţia de anticipare a rezultatelor educaţiei – orice obiectiv va anticipa o realitate, un
comportament care încă nu există, a căror manifestare va fi măsurabilă după o perioadă
optimă de timp;
3. Funcţia evaluativă – evaluarea randamentului şcolar se realizează pornind de la anumite
repere;
Funcţia de organizare şi (auto)reglare a proceselor didactice – organizarea,
reglarea şi desfăşurarea procesului educativ se realizează în baza obiectivelor
Tipuri de obiective:
a) după sfera de personalitate: obiective atitudini, obiective capacităţi, obiective cunoştinţe;
b) după importanţă: obiective secundare, obiective primare;
c) după activitatea dominantă: obiective formative, obiective informative;
d) după domenii: obiective afective, obiective psihomotorii, obiective cognitive;
e) după gradul de generalitate: obiective generale, obiective intermediare, obiective
concrete.

3.3. Finalităţi curriculare

Competenţa reprezintă un ansamblu de cunoştinţe, capacităţi, şi abilităţi, organizate
pentru a rezolva o sarcină sau un ansamblu de sarcini corespunzătoare exigenţelor sociale.
Competenţa şcolară este un ansamblu/sistem integrat de cunoştinţe, capacităţi,
deprinderi şi atitudini dobândite de elevi prin învăţare şi mobilizate în contexte specifice de
realizare, adaptate vârstei elevului şi nivelului cognitiv al acestuia, în vederea rezolvării
unor probleme cu care acesta se poate confrunta în viaţa reală

 aspectul cognitiv, care vizează utilizarea teoriilor şi a noţiunilor, precum şi a

cunoştinţelor dobândite prin experienţa de viaţă;
 aspectul funcţional (priceperi şi deprinderi), care reprezintă ceea ce trebuie să facă
omul în domeniul său de activitate: profesional, educaţional, social;
 aspectul etic, care vizează prezenţa valorilor personale şi profesionale.

FAZE
 Incompetenţa neconştientizată
Subiectul nu are o anume competenţă, dar nici nu realizează că ar avea nevoie de
aceasta.
EX Elevul din clasele primare nu ştie să joace rugby sau să rezolve probleme de
fizică, chimie şi nici nu conştientizează că ar trebui să poată face aceste lucruri. Demersul
educaţional îl va plasa în faţa necesităţii de a învăţa ceva.
 Incompetenţa conştientizată
Se zideşte pe motivaţie şi este catalizatorul oricărei învăţări. Subiectul îşi dă seama că
nu ştie sau nu poate face ceva şi caută modalitatea de a depăşi situaţia. Aici se asimilează
reguli, manipulaţii, comportamente.
 Competenţa conştientizată
Este faza imediat următoare învăţării, când subiectul, în procesul exersării şi reflecţiei
îşi evaluează comportamentele, raportându-le la ce a învăţat recent. Cine a învăţat să rezolve o
problemă, antrenează prin actualizarea regulilor corectitudinea realizării temelor de lucru
independent sau a celor de acasă.
 Competenţa neconştientizată
Se formează ca extindere, după exersări suficiente în timp, când cunoştinţele,
capacităţile, comportamentele integrate devin automatisme. Scriem corect fără să recitim,
 vorbim într-o limbă străină fără a ne aminti cum se rosteşte sau se citeşte un semn urmat de
altul. Dincolo de acest automatism stă creativitatea şi expresivitatea.
În concluzie, pentru ca un elev să-şi formeze o competenţă, este nevoie ca el:
 să stăpânească un ansamblu de cunoştinţe fundamentale în dependenţă de problema
care va trebui rezolvată în final;
 să-şi dezvolte capacităţi şi deprinderi de a utiliza cunoştinţele în situaţii simple,
realizând astfel funcţionalitatea cunoştinţelor;
 să soluţioneze diverse situaţii-problemă, conştientizând astfel cunoştinţele funcţionale
în viziune proprie;
să rezolve situaţii semnificative în diverse contexte care prezintă anumite probleme
complexe din viaţa cotidiană, manifestând comportamente/atitudini conform achiziţiilor
finale – competenţe

Competenţele transdisciplinare- se formează pe durata unei trepte de învăţământ

au un grad ridicat de generalitate şi complexitate, având rolul de a orienta
demersul didactic către achiziţiile finale dobândite de elev prin învăţare.
Competenţele specifice disciplinei -au un grad înalt de generalitate şi se definesc ca
finalităţi ale treptei primare de învăţământ.
Subcompetenţele se deduc din competenţele specifice şi le particularizează prin
racordare la conţinuturile delimitate pentru fiecare clasă.

3.4. Obiective operaţionale

Obiectivul operaţional reprezintă un enunţ care reflectă comportamentul elevului în
proiecţie.
STRUCTURĂ
Comportamentul aşteptat
Condiţiile în care se realizează comportamentul.
Criteriul de performanţă
Cerinţe în formularea obiectivelor operaţionale:
 să fie respectată structura obiectivelor operaţionale;
 să fie aplicabile în practica educaţională;
 să se utilizeze în formulare verbelor de acţiune,
 să fie evitate în formulare verbele vagi;
 să fie clare, explicite şi comprehensibile, atât pentru profesor, cât şi pentru elevi;
 să fie accesibile majorităţii elevilor şi să poată fi realizate în intervalul de timp avut la
dispoziţie;
 să corespundă pregătirii elevilor şi achiziţiilor lor anterioare;
 să nu fie prea numeroase;
 să permită selectarea conţinuturilor adecvate.
Reguli de aplicare în practică a obiectivelor operaţionale [Ibidem]:
 Se programează un număr optim de obiective operaţionale.
 Obiectivul reflectă activitatea elevului, şi nu a profesorului.
 Obiectivul trebuie să corespundă particularităţilor de vârstă şi experienţei anterioare a
elevului.
 Obiectivul va evidenţia un comportament vizibil, şi nu acţiuni neclare.
 Obiectivul vizează rezultatul imediat al instruirii, şi nu unul ce ţine de viitor,
neidentificat.
 Obiectivul va enunţa condiţiile de realizare a sarcinii şi nivelul performanţei.
 Exprimarea comportamentelor preconizate de obiectiv se va face prin utilizarea
verbelor de acţiune.
 Obiectivul vizează o operaţie simplă, şi nu un comportament complex, greu de
evaluat.
 Obiectivele nu se vor repeta prin diferite reformulări.