1.

Finalităţile educaţiei
a. Definirea şi analiza operaţională a conceptelor: finalitate, ideal, scop, obiectiv, competențe
Educația reprezintă un sistem de acțiuni exercitate în mod conștient, organizat și sistematic asupra unor persoane
sau grupuri de persoane. Transformarea personalității celor educați nu se produce la voia întâmplării, ci potrivit unor
finalități educaționale, stabilite la nivel de politică educațională. Aceasta înseamnă că educația are un sens
finalist(teleologic).
Sensul finalist al acţiunii educaţionale se referă la faptul că, în fiecare moment al desfăşurării sale, educaţia este
orientată şi dirijată în funcţie de finalităţile (rezultatele) pe care aceasta le urmăreşte. Aceste finalităţi sunt determinate
preponderent de contextul social-istoric în care se desfăşoară acţiunea educaţională şi mai puţin de dorinţele proprii ale
elevului sau ale celui care organizează, declanşează şi conduce acţiunea educativă.
Finalitățile educației se ordonează după criteriul complexității și generalității, de la ideal, prin scopuri, la
obiectivele educaționale concrete. Așadar, în funcție de acest criteriu se delimitează următoarele finalități educaționale:
- Idealul educațional;
- Scopurile educaționale;
- Obiectivele educaționale.

Idealul educaţional reprezintă un model abstract spre care se tinde, are un nivel ridicat de generalitate și se
atinge pe termen lung. Idealul educației este tipul de personalitate pe care societatea dorește să-l formeze la cetățenii săi,
fiind un compromis între educație și sistemul social.
Cerinţele fundamentale ale societăţii faţă de acţiunea educativă se reflectă, în mod abstract, la nivelul conţinutului
idealului educaţional. Din formularea idealului educaţional trebuie să se desprindă caracteristicile esenţiale ale tipului de
personalitate, pe care şcoala este chemată să o formeze.

Potrivit Legii educaţiei naţionale„Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi
armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt
necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea
cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii”. (Art. 2 (3) din Legea
educaţiei naţionale)

Idealul educaţional reglează întregul efort educativ. El are următoarele dimensiuni:

● dimensiunea socială vizează: tendinţa generală de dezvoltare a societăţii pe termen mediu şi lung; fundamentele
filosofice şi politice ale evoluţiei sociale; valorile culturale şi economice angajate în diferite prospecte sociale;
deschiderile instituţiilor sociale spre autoperfecționare;
● dimensiunea psihologică se referă la: tipul de personalitate care corespunde tendinţei generale de evoluţie a
societăţii; tipul de învăţare socială, bazat pe cunoştinţe fundamentale, cu grad de aplicabilitate şi adaptabilitate
maximă; substratul motivaţional al (auto)realizării umane;
● dimensiunea pedagogică se referă la posibilităţile de care dispune sau cu care va trebui investită acţiunea
educaţională pentru a putea pune în practică acest ideal.

Scopurile educaţionale reprezintă finalităţi educaţionale cu nivel mediu de generalitate care se realizează în
intervale medii de timp.
Principala funcție a scopurilor educaționale este de a traduce, de a detalia idealul educativ, astfel încât acesta să fie înțeles
și accesibil educatorilor. Scopurile educaţionale sunt anticipări mentale ale diverselor acţiuni de formare a personalităţii
umane şi se referă la rezultatele ce urmează să se obţină în cadrul unui şir de acţiuni educaţionale.
Scopul este un obiectiv fundamental, cu grade diferite de generalizare, care desemnează schimbări observabile şi
măsurabile la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ; realizează, ca finalitate, acordul între ideal şi obiectivele
sale, este adecvat acţiunilor didactice, precizează secvenţe - dimensiuni ale personalităţii, devine relativ în raport cu
diversitatea situaţiilor educative.

Trecerea de la idealul educaţional la scopuri educaţionale şi de la acestea la obiective poartă numele generic de derivare
pedagogică.
 Obiectivele educaționale reprezintă enunțuri cu caracter finalist care exprimă intenția de a produce schimbări în
personalitatea elevului, ca urmare a implicării acestuia într-o activitate de predare-învățare. Ele desemnează tipuri de
schimbări pe care procesul de învățământ le așteaptă și le realizează.
Obiectivele sunt finalităţi educaţionale care au un nivel redus de generalitate şi se realizează în intervale scurte de
timp, referindu-se la lecţii sau secvenţe de lecţii.
Obiectivul:
● continuă drumul de concretizare, detaliere, specificare a scopurilor în plan acţional bine delimitat, pe termene
variate (şcolaritate, ciclu curricular, an şcolar, predarea - învăţarea unei discipline, a unei teme, capitol, lecţii,
secvenţe);
● obiectivul educaţional este ipostază cea mai concretă a finalităţilor şi indică tipul de schimbări pe care procesul de
învăţământ îl aşteaptă şi îl realizează. El se referă la achiziţii de încorporat, redate în termeni de comportamente
concrete, vizibile, măsurabile şi exprimabile.

Funcţii pe care le îndeplinesc obiectivele în procesul instructive - educativ:

● funcţia de orientare valorică a procesului didactic, demonstrează că formularea unui obiectiv constituie “o opţiune
şi o aspiraţie” care se subordonează unor valori referitoare la formarea personalităţii elevului. Dimensiunea
valorică rezultă din concepţia despre cunoaştere, societate şi om.
● funcţia de reglare a procesului de învăţământ face ca orice activitate instructiv-educativă în fiecare din fazele ei,
de prospectare, proiectare şi desfăşurare, să înceapă cu formularea obiectivelor. Modificarea unui obiectiv
determină schimbări în toate componentele, verigile, câmpului său de acţiune.
● funcţia de anticipare a rezultatelor şcolare se referă la faptul că în conţinutul obiectivelor indiferent de gradul lor
de generalitate, se prefigurează rezultatul aşteptat la finele secvenţelor de instruire. Obiectivele se formulează în
aşa fel încât ele să indice în termeni concreţi cunoştinţele, nivelul de dezvoltare afectivă pe care dorim să le
constatăm la elevi.
● funcţia evaluativă se referă la faptul că verificarea, evaluarea şi notarea randamentului muncii elevului presupun
utilizarea unor criterii între care obiectivele sunt cele mai importante.

Competențele sunt ansambluri structurate de cunoștințe, abilități și atitudini formate prin

învățare, care permit rezolvarea unor probleme specifice unui domeniu sau a unor probleme generale,
în contexte particulare diverse.
Competențele generale sunt competențele dezvoltate prin disciplinele dintr-un anumit domeniu studiate într-un
anumit ciclul de învățământ.
Competențele specifice se formează pe parcursul unui an școlar, sunt derivate din competențele
generale și reprezintă etape în dobândirea acestora. Competențele specifice sunt însoțite de exemple
de activități de învățare, care constituie modalități de organizare a activității didactice în scopul realizării competențelor.
Programa școlară propune, cu caracter de exemplu, diferite tipuri de activități de învățare, care integrează strategii
didactice și care valorifică experiența concretă a elevului. Cadrul
didactic are libertatea de a utiliza exemplele de activități de învățare pe care le propune programa
școlară, de a le completa sau de le înlocui, astfel încât acestea să asigure un demers didactic adecvat
situației concrete de la clasă. Se asigură, în acest fel, premisele aplicării contextualizate a programei
școlare și proiectării unor parcursuri de învățare personalizate, pornind de la specificul dezvoltării
elevilor.

b. Taxonomia finalităţilor. Criterii şi sisteme de referinţă: (finalităţi de sistem – finalităţi de proces)

Finalităţile educaţiei pot fi clasificate pe baza următoarelor criterii:
1. după modul de raportare la sistemul de educaţie:
- finalităţi macrostructurale (raportate la nivelul macrostructural al sistemului de educaţie: idealul pedagogic, scopurile
pedagogice, obiectivele generale);
- finalităţi microstructurale (raportate la nivelul microstructural al sistemului de educaţie: obiectivele specifice procesului
de învăţământ, obiectivele operaţionale).
2. după gradul de generalitate reflectat:
- finalităţi de maximă generalitate: idealul pedagogic, scopurile pedagogice;
- obiective pedagogice specifice: obiective cognitive, afective, psihomotorii;
- obiective pedagogice operaţionale, definite în cadrul activităţii didactice.
 3. după gradul de generalitate asumat:
- finalitate pedagogică (de exemplu: “o personalitate dezvoltată”);
- scop pedagogic (de exemplu: “protejarea mediului”);
- obiectiv pedagogic operaţional (de exemplu: “să depisteze, în mediul apropiat, semnele concrete ale poluării”).

Obiectivele educaționale sunt diferențiate, în funcție de gradul lor de generalitate, în:

● obiective generale,
● obiective specifice,
● obiective operaționale.

Obiectivele generale indică domeniile și tipurile de schimbări educative care sunt concordante cu scopurile și
finalitățile învățământului, în general și ale unui ciclu școlar , în special. Formularea și ordonarea obiectivelor generale
respectă modelul morfologic și modelul clasificării ierarhice.
Modelul morfologic: formularea obiectivelor se raportează la inteligență, considerată ca o structură de operații
mentale implicate în rezolvarea de probleme și obținerea de performanțe. Operațiile mentale sunt luate ca referință în
formularea obiectivelor generale.
Modelul clasificării ierarhice(taxonomice) a obiectivelor pedagogice are două dimensiuni: una de conținut și
una de diferențiere și ordonare. Dimensiunea de conținut se referă la distincția dintre componentele cognitive, afective și
psihomotorii ale activității psihice implicate în învățare.

Dimensiunea de diferențiere și ordonare introduce o diferențiere și ordonare a proceselor psihice implicate în

învățare.
Taxonomia obiectivelor este un sistem de clasificare și ordonare ierarhică a obiectivelor generale, în funcție de
domeniul lor de conținut și de gradul specific de complexitate a operațiilor mentale implicate în învățare. Taxonomiile
sunt specializate pe domenii de conținut(cognitiv, afectiv, psihomotor), în cadrul fiecărui domeniu indicandu-se gradul de
complexitate a operațiilor, capacităților psihice implicate în realizarea lor:
● Domeniul cognitiv: asimilarea cunoștințelor, înțelegere, aplicare, analiză, sinteză, evaluare.
● Domeniul afectiv: receptare, reacție, valorizare, organizare, caracterizare.
● Domeniul psihomotor: percepere, dispoziție, reactive dirijată, automatism, reactive complexă.

Obiectivele specifice sunt caracteristice diferitelor obiecte de învățământ, fiind asociate cu conținuturile incluse
în cadrul acestora. De regulă, aceste obiective sunt prezentate în programele școlare ale fiecărui obiect de învățământ,
unde sunt regăsite sub forma obiectivelor cadru și a obiectivelor de referință/competențelor generale și specifice.

Obiectivele - cadru/competențe generale

● sunt concepute pentru arii curriculare şi discipline de studiu;
● aceste obiective au un grad ridicat de generalizare şi de complexitate;
● se referă la formarea de capacităţi intelectuale, de deprinderi, abilităţi şi aptitudini specifice disciplinei respective
şi sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu.

Obiectivele de referinţă/competențe specifice:

● specifică rezultatele aşteptate ale învăţării pe fiecare an de studiu şi urmăresc progresia în achiziţia de competenţe
şi de cunoştinţe, de la un an de studiu la altul;
● se fixează la fiecare an de studiu în parte, urmărindu-se atingerea obiectivelor – cadru competențelor generale
● obiectivele - cadru şi cele de referinţă/competențele generale și specifice sunt însoţite în programele şcolare de
activităţi de învăţare (sarcini), de conţinuturile prin care se realizează şi de standardele curriculare de
performanţă.

!În prezent termenii de obiective cadru și de referință sunt înlocuiți aproape total cu termenii de competențe generale și
specifice, în acord cu strategia de proiectare și implementare a curriculumului centrat pe competențe.

Obiectivele operaționale au un caracter concret și sunt realizabile în situații specifice de învățare, în cadrul lecțiilor și în
afara lor, cu ajutorul diverselor resurse și mijloace pedagogice. Ele sunt elaborate pe baza obiectivelor specifice unei
discipline și a obiectivelor generale, prin tehnici adecvate de operaționalizare sau concretizare aplicate de învățător.
Condiții pe care trebuie sa le indeplineasca obiectivele operaționale:
- Condiții de conținut:
a) Orice obiectiv operațional trebuie sa specifice atat continutul, cat și modul de abordare sau sarcina de învățare a
elevilor;
b) Precizarea sarcinii de învățare trebuie sa fie cat mai variata, evitandu-se tendinta de solicitare excesiva a
memoriei elevilor;
c) Opțiunea pentru o sarcina de învățare determina invatatorul sa aleagă acele surse și procedee de instruire care
conduc la realizarea ei de către elevi;
d) Sarcinile de învățare trebuie sa fie accesibile elevilor.
- Condiții de forma:
a) Obiectivele operaționale nu descriu activitățile profesorului, ci schimbările asteptate in structura mental sau
comportamentală a elevului în urma trecerii acestuia printr-o situație de predare-invatare;
b) Schimbările așteptate trebuie sa fie indicate în termini cat mai concreți, pentru a putea fi intelesi de elevi ca
sarcini de învățare;
c) Formularea obiectivelor trebuie sa se faca în mod economicos, cu puține cuvinte, eliminandu-se expresiile de
prisos;
d) Obiectivele trebuie grupate logic în jurul unei unități tematice și a unei lecții;
e) Pentru a facilita evaluarea si selectia mijloacelor pedagogice de realizare, în obiectiv se indica și criteriile pe baza
cărora se admite ca elevul a atins performanța așteptată.

Tabelul de mai jos ilustrează implicațiile practice ale relației ideal - scop - obiectiv educational:
Finalitatea Conținutul activității educative Domeniul finalității educative la
educativă care se referă

IDEAL Modelul de personalitate ce cuprinde Sistemul educative în ansamblul

aspirațiile unei societăți; orientările strategice său sau un subsistem destinat
ale unui sistem educative, stabilite prin formării unor categorii
politică educației socio-profesionale.

SCOP Vizează finalitatea unei acțiuni educative Tipuri de școli

determinate: prefigurează rezultatele Profiluri de pregatire
așteptate de la fiecare instituție și treaptă de Cicluri de învățământ
școlarizare sau de la diferite domenii ale Dimensiuni ale educației
educatiei(intelectuală, morala etc.)

OBIECTIV Un enunț care are un caracter anticipativ și Subsisteme educative

care descrie rezultatele așteptate de la o Școli de diferite tipuri și grade
activitate instructiv-educativă concreta. Discipline de invatamant
Lecții și secvențe de instruire
Cognitive, afectiv, psihomotor.

Operaţionalizarea obiectivelor educaţionale

Operationalizarea = activitatea de transpunere a scopurilor procesului de invatamant în obiective specifice și a
acestora în obiective concrete, prin precizarea unor comportamente observabile si masurabile; presupune transformarea
unui obiectiv în operații , manifestări direct observabile, ceea ce pretinde delimitare și secvențiere analitică a obiectivelor
și concretizarea lor.
Esențial pentru operaţionalizare este faptul ca se precizeaza ceea ce va face elevul, performanța, de care va fi
capabil după anumite secvențe ale procesului de predare - invatare.

Tipuri de operaționalizare:
1. Operationalizarea prin derivare: trecerea progresivă de la nivelul finalităților, scopurilor și obiectivelor
generale sau specifice la formularea obiectivelor operationale: scopurile sunt derivate din finalități, obiectivele
 generale sunt derivate din scopuri, obiectivele specifice din cele generale , obiectivele operaționale din cele
specifice.

2. Operationalizarea prin specificarea criteriilor sau indicatorilor pe baza cărora un obiectiv dobândește
caracteristică de a fi operațional. De regulă sunt menționate două criterii de elaborare și apreciere ale
operaționalității unui obiectiv:
a) Criteriul performanței se referă la ceea ce va fi apt să realizeze elevul imediat după terminarea unei secvențe de
instruire și în raport cu un conținut informațional précis determinat. Performanța delimitează un nivel determinat
de realizare a sarcinii de către elev.
Proceduri de operaționalizare după criteriul performanței(criteriul comportamental):
Cea mai simplă și cunoscută procedură de operaționalizare a obiectivelor didactice este procedura lui Mager, care
presupune trei pași:
1. Specificarea comportamentului așteptat de la elevi/denumirea comportamentului observabil, prin verbe de
acțiune(ex.: să precizeze termenii scaderii);
2. Enunțarea /precizarea condițiilor în care elevii vor exersa și vor demonstra că au atins
comportamentul(schimbarea) preconizat de obiectiv;
3. Nivelul de reușită/performanță acceptabilă.

O altă procedură de operaționalizare este reprezentată de tehnica lui Landsheere, care presupune cinci indicații precise:
1. Precizarea celui care va produce comportamentul(elevul);
2. Comportamentul observabil care va dovedi ca obiectivul este atins(să identifice)
3. Produsul acestui comportament(termenii scaderii)
4. Condițiile în care are loc acest comportament(dintr-o serie de exerciții, pe baza cunoștințelor însușite).
5. Criteriile unui produs satisfăcător(enuntand 2 din cei trei factori ai scaderii).

Demersurile de operaționalizare a obiectivelor reprezintă aplicarea explicit a teoriilor behavioriste în pedagogie.

b) Criteriul competenței. Competența este considerată acea capacitate intelectuală care dispune de posibilități
multiple de transfer sau de aplicabilitate în operarea cu conținuturi diverse. Specificarea competențelor constă, de
fapt, în delimitarea capacităților sau operațiilor intelectuale de genul: capacitatea de a detecta, selecta, analiza și
sintetiza date, informații sau relații, capacitatea de a judeca, de a evalua etc. Spre deosebire de obiectivul centrat
pe performanță, cel în care competența este prioritară pune accentul pe formarea operațiilor propriu-zise care
conduc la o anumită performanță. Deci orice performanță implică punerea în practică a unor competențe.
Competența nu se exprimă în termeni mai mult – mai puțin, ci în termeni totul sau nimic. Altfel spus, dacă
performanța îngăduie măsurare, competența există sau nu există, fără grade intermediare.
Cele două proceduri se completează, nu se exclude reciproc
Taxonomia lui Bloom
În 1956, Benjamin Bloom a scris educaţionale: domeniul cognitiv, iar descrierea sa a proceselor gândirii ierarhizate pe şase niveluri a fost de atunci adaptată şi
utilizată la scară largă, în nenumărate contexte. Lista sa de procese cognitive este organizată pornind de la cele mai simple, amintirea cunoştinţelor, până la cele mai
complexe, cum ar fi emiterea unei judecăţi cu privire la valoarea unei idei.
Capacități Definitie Cuvinte cheie

Cunoştinţe Amintirea informațiilor identifică, descrie, numeşte, etichetează, recunoaşte,

reproduce, urmăreşte

Înţelegere Înţelegerea sensului, parafraza unui concept rezumă, modifică, apară, parafrazează,
interpretează, dă exemple

Aplicare Utilizarea informaţiilor sau a conceptului într-o construieşte, face, formează, modelează, prezice,
situaţie nouă pregăteşte

Analiză Descompunerea informaţiilor sau a conceptelor în compară/contrastează, descompune, distinge,

părţi pentru a le înţelege mai bine selectează, separă

Sinteză Folosirea ideilor pentru a produce ceva nou repartizează pe categorii, generalizează,
reconstruieşte

Evaluare Emiterea de judecăţi de valoare laudă, critică, judecă, justifică, argumentează,

susţine

Bloom ordonează ierarhic doua categorii de obiective:

● cele vizând cunoașterea, implicând evocarea celor memorate, deci informative;
● cele care vizează formarea deprinderilor si capacitatilor intelectuale, modurile în care se utilizează, se operează cu informațiile dobândite (interpretare,
aplicare, analiza, sinteza, evaluare), deci formative.
Obiectivele sunt ordonate de la simplu la complex, prin utilizarea categoriilor:
1. cunoașterea;
2. comprehensiunea;
3. aplicarea;
 4. analiza;
5. sinteza;
6. evaluarea.
Pe baza lor profesorul poate formula obiective educaționale diverse și de complexitate variată.
I. Cunoașterea
1. Achiziția de cunoștințe (probate prin comportamente de recunoaștere, denumire, reproducere):
• cunoașterea datelor particulare:
• cunoașterea terminologiei;
• cunoașterea faptelor particulare (evenimente, date);
• cunoașterea mijloacelor (căilor) care permit utilizarea (prelucrarea) datelor particulare;
• cunoașterea convențiilor, regulilor (simboluri geografice, reguli gramaticale);
• cunoașterea tendințelor și secvențelor evoluției unui proces;
• cunoașterea clasificarilor din diferite discipline;
• cunoașterea acțiunilor (criteriilor) pe baza cărora se fac evaluări;
• cunoașterea metodelor unei științe, unui domeniu;
• cunoașterea abstractiilor fundamentale:a principiilor și legilor;
II. Deprinderi și capacități intelectuale:
2. Comprehensiunea - înțelegere exprimată comportamental prin:
• transpunerea, transformarea (reformularea în termeni proprii a unei definiții, traducerea unei metafore în limbaj curent);
• interpretarea (rezumarea unei comunicari, cunoașterea datelor unei experiențe, s.a.);
• extrapolarea, transferul (evidențierea consecințelor, implicațiilor unor fenomene dincolo de faptele prezentate).
3. Aplicarea (utilizarea notiunilor si regulilor asimilate anterior în situații noi).
4. Analiza (capacitatea de gândire analitica, logica, deductiva):
• analiza elementelor (sesizarea premiselor neexplicate, dar cuprinse de o comunicare);
• analiza de relații (identificarea de raporturi logice, cauzale);
• analiza principiilor de organizare (surprinderea principiilor, structurilor care dau identitatea unei lucrări, teorii, opere);
5. Sinteza (activități creative realizate printr-o restructurare personală a datelor cunoscute):
• producerea unei lucrări personale, elaborarea unei compuneri;
• elaborarea unui plan de acțiune, proiect de cercetare;
• derivarea unui ansamblu de relații abstracte;
6. Evaluarea (formularea judecăților de valoare, a opiniilor):
• în baza unor criterii interne;
• în baza unor criterii externe.