Cartea de aur: Pădurea ulmilor

Exported from Wikisource on 9 aprilie 2024

1
 Pădurea ulmilor de Alexandru
←O noapte în
Macedonski Masca→
Sulina
(Cartea de aur)

Călărașul o luase spre Tîrgoviște, că-și isprăvise schimbul și

venise rîndul slujbei. Era dis-de-dimineață. Zorile abia se
iveau și răcoarea îl înfiora sub pînza tunicei. Vioiciunea
aerului îi brobonase pelea pe pept și pe brațe. Își puse calul
în trap. Dar un gînd îl răpi, și un zîmbet trufaș ce i se agăță
de vîrfurile mici ale mustăților îi miji pe buze. Nu-i mai era
frig. O flacără îl înfășură ca o manta. Obrajii lui vîlvorară.
Tinerețea, sănătatea și puterea ce erau într-însul îi suflară în
inimă o vijelie. Gîndul ce-l fusese, era al fetei de la bordeiul
din Pădurea Ulmilor, pe unde avea să treacă curînd; era al
zînei codrului cu cosiță galbenă, cu ochi de aglică. Și nu o
dată o văzuse el. Că de mai multe ori treiera el pădurea cu
calul. Și de mai multe ori, chipul alb, genele crețe, gurița
boboc de răsură, mijlocul tras prin inel, îi sclipiră prin
minte. Fata de frumoasă, era frumoasă — n-aveai ce zice,
dar vezi că nici pupăza, nici cucul n-o spurcase, fiindcă se
ferea șireata să iasă afară pe nemîncate. Acum însă tot a
veche nu o să mai fie, că cucul cîntă împrejurul și înaintea
lui, iar ăl flăcău nu le-a auzit pănă aci glasul așa de cu
noaptea. Doar-doar de-o însemna asta ceva. Doar de-o fi
ieșit Ruxanda din bordei cu inima goală, — și ce-o fi fost
scris, — dacă o fi fost, — de rîndul ăsta poate s-o întîmpla.

2
Și tot așa gîndindu-se voinicul își înfigea pintenii în cal,
sabia îi zornăia pe coapse, calul o lua la fuga, își mărea
trapul și îl schimba în goană, ridica nori de praf pe cari
soarele ce răsărea îi sufla cu aur. Pădurea Ulmilor, la urmă,
se arăta și ea, vestita pădure a ciocoiului din București, cea
care se întinde în drumul Tîrgoviștei pe o lungime de o
jumătate de poștă, cea în care cîntă mierla și cinflorul, în
care curg pîraie albe ca laptele, iar unde iarba e de smarald
și frunzele de matostat. Cu toate astea, verde și tainică,
mîngîioasă ca un basm, cu bordeiul ei din rariștea cea mare,
cu fata ei cu ochi de aglică, — ea nu este crescută, pe locul
unde se află, pentru ciocoiul din București, care de bogat ce
este, nici n-o știe, nici n-a văzut-o, Dumnezeu să-i dea zile
că de bun la suflet e bun, și mai e și român de viță, de la
descălecătoare ori mai nainte de descălecătoare...

Călărașul, cînd o ajunse, își domoli cîrlanul împăciuit de

liniștea dimprejur. Susurarea frunzelor, șoaptele apelor,
cîntecele de paseri, în loc s-o turbure părea c-o măresc.
Copacii nu erau groși, dar deși, iar pe sub ei și printre ei nu
se zărea decît o adîncime albastră și verde. Frunzele de an,
căzute și moarte, cu fața samanie, ruginite, așterneau pe sub
creci un covor fremătător. Ici-colo, ierburi și flori, lăstari îl
spărgeau, își făceau loc printr-însul către lumina primăverei.
Gîndacii zbîrnăiau și zburau. Oști de furnici mișunau
grăbite, adunau din vreme hrana pentru iarnă, banii cei albi
pentru zilele cele negre. Boii lui Dumnezeu pe trunchiurile
mai vechi urcau printre mușchi, și cînd se opreau unul lîngă
altul, se înșirau ca niște boabe de mărgean roșu ori se
3
grămădeau la un loc. Flăcăul se gîndea atunci la cîte nu i le-
ar aduce zînei lui de la tîrg, dacă... — dacă așa și altminteri,
— și inima începea iar să-i bată, dogoreala să-i aprindă
obrajii și calul să se pornească iar pe fugă cu pintenii înfipți
în el și de-a lungul coastelor cu neastâmpărul pulpelor
vînjoase ce-l grăbeau și ce-l izbeau, mereu mai nemilostive,
mai năprasnice. Copacii să năluceau repede pe dinaintea
călărețului, calul gîfîia, — se poticnise de două ori,
amenința să nu-l mai ducă.

Dar iată că rariștea se deschidea, și bordeiul, mare și înalt,

ieșea dintre frunze pe pajiștea lui verde, ca un bordei din
vremea de demult, unde veneau să poposească vînătorii
domnești, dragi ca niște Feți-Frumoși.

De obicei, patruzeci-cincizeci de care îl înconjurau, că

acolo se opreau țăranii, ăi de mergeau la Tîrgoviște, ori ăi
de se întorceau. Dar acum, preajma lui era pustie. Radu
descăleca și intră înăuntru. Unchiașul și mătușa, —
pesemne că așa fusese scris, — se duseseră la sat după
merinde, nu se vedeau nicăieri. Fata, prinsă de friguri, ațipi
pe niște velințe. Sînurile ei petroase, mici ca două portocale,
se mișcau sub cămașa din borangic. Aiura din somn. I se
părea că de cu noaptea o spurcase pupăza și că un zmeu în
chip de voinic o încleștase în brațe, o mînca cu buzele. Și în
visul ei se lupta cu năluca, chinul aprig și dulce creștea, dar
ea nu i se mai împotrivea, — chinul și-l strîngea acum la
pept, se topea în el. Împrejurul ei ulmi cîntau o doină

4
duioasă, izma creață și leușteanul, de pe fîntîna lîngă care se
afla cimbrul înflorit, o îmbătau de miresme.

Cînd călărașul ieși din bordei, soarele lumina de amiezi.

Zîmbetul ce i se agăța de mustăți era parcă și mai trufaș, dar
o dulceață nespusă îi îneca ochii, și încălecă și se duse.

5
Despre această ediție
electronică
Această carte electronică provine de la biblioteca digitală
Wikisource.[1]. Această bibliotecă digitală multilingvă este
construită de voluntari cu scopul de a pune la dispoziție o
colecție de publicații de orice fel: romane, poeme, reviste,
scrisori...

Distribuim cărțile noastre pe gratis, începând cu lucrări care

nu sunt protejate de drepturi de autor sau sunt publicate sub
o licență liberă. Sunteți liber să folosiți cărțile noastre
electronice pentru orice scop (inclusiv exploatare
comericală), sub termenii Creative Commons Attribution-
ShareAlike 3.0 Unported[2] sau, dacă doriți termenii GNU
FDL[3].

Wikisource este în căutare constantă de noi membri. În

timpul realizării acestei cărți, este posibil să fi făcut greșeli.
Le puteți raporta la această pagină[4].

Următorii utilizatori au contribuit la această carte:

Tavilis
Mvelam

6
1. ↑ http://ro.wikisource.org
2. ↑ http://www.creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0
3. ↑ http://www.gnu.org/copyleft/fdl.html
4. ↑ http://ro.wikisource.org/wiki/Wikisource:Scriptoriu