UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” DIN ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE ȘI EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

AN I / SEMESTRUL AL II-LEA

DEPARTAMENTUL PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

DISCIPLINA: LITERATURA PENTRU COPI I

Lect.Univ. Dr.: Student:

IOANA TUDUCE HARZAPARU ELISABETA LILIANA

ZALĂU
20178
 În țara legendelor – Lacul zânelor
Alexandru Mitru
Cunoscător profund și pasionat al culturii populare românești, al multitudinii ei de creații artistice, al
ethosului atât de uman care le înnobilează permanent – nu numai din filiera bibliotecilor ci și prin
numeroasele lui peregrinări pe tot întinsul pământului românesc – Alexandru Mitru a transfigurat
mitologia, tradițiile ei istorice, basmele și baladele poporului român într-o realitate captivantă, în care
trecutul se îmbină armonios cu modul de a trăi, de a simți și de a gândi astăzi al acestui popor.

În lucrarea „În țara legendelor”, primul său gând a fost, fără îndoială, să alcătuiască un volum de
povestiri fantastice, după modelul creațiilor tradiționale. Aflăm în carte, personaje ale basmelor populare,
regi buni sau răi, ființe misterioase.
Găsim în această lucrare, mai ales, aceeași viziune a lumii, caracterizată prin lupta dintre bine și rău și
prin biruința finală a binelui.
Lacul zânelor
Tema legendei o constituie dragostea absolută dintre doi tineri, textul dezvoltând mai multe
motive literare fabuloase și supranaturale: al obiectelor magice, al întoarcerii la condiția inițială, îndeplinirea
unui legământ, metamorfozele, frumusețea desăvârșită etc.
Legenda începe cu căutarea de către zânele cele bune ale munților a unui loc în Biharia, unde să-și
facă un palat din cleștar. În cele din urmă au găsit pe valea Iedului, în apropierea muntelui Murgașul. Aici,
într-o poiană și-au clădit ele un palat de cețuri; și jos, pe vale și-au făcut un lac, în care să se scalde.
Când se lăsa seara, ieșeau zânele în poiana înflorită și dănțuiau ori se scăldau în lac. Sub vraja din
poiană și-n cântecul duios al acestora adormea tot în preajmă. Când venea ziua se prefăceau în cețuri și
dispăreau în palat.
Nici una dintre zâne nu era așa frumoasă, precum era Alina, regina lor, care avea drag pe Midvei,
feciorul împăratului Brițeiu. Curând Alina și Midvei aveau să facă nuntă și zânele urmau să își aleagă o altă
regină, deoarece Alina devenind mireasă, se preschimbă în ființă muritoare.
Regina Alina mai era totodată și ocrotitoarea viețuitoarelor pădurii. Spre zori când încetau
scăldatul și dansul, o zână se preschimba în ciocârlie și pornea să vestească viețuitoarele că pot să se adune în
poiană. Regina asculta păsul dihăniilor ce i se înfățișau, le mângâia și le făcea dreptate. Cel mai adesea
trebuia să certe lupii care erau veșnic lacomi și hrăpăreți.
Uneori venea pe țărmul lacului și Midvei. Zâna îi dăruise un inel, pe care flăcăul îl purta totdeauna pe
deget. Era destul să răsucească acel inel, că în locul lui Midvei să se ivească un vultur.
Pe atunci se auzea prin munți că un vânător ce se numea Zăgan, pornea în fiecare dimineață
să cerceteze munții; nu îi era frică de nimeni și nu cruța nimic. Orice întâlnea în cale, el dobora. Se mai
povestea că Zăgan era prieten cu niște vipere care îi dăruiau otravă pentru a-și înmuia săgețile atunci
când avea lupte grele.
O brumăriță adusese zvonul precum că vânătorul s-ar fi lăudat că vrea să-și ia soție, dar nu
orice soție, ci pe regina zânelor, pe Alina.
Zmeoaica, mama lui Zăgan îl învață pe acesta cum să pătrundă la zâne noaptea. Acesta
îmbracă o blană de urs și se apropie de zână, dar când își repezi brațul lui puternic spre zână, s-o prindă,
Alina și celelalte zâne se prefac în ceață. După ce și-a venit în fire, vânătorul a pornit spre vărful
Cucurbeta, unde era castelul viteazului Midvei.
 Aici se luptă cei doi, șapte zile și șapte nopți. Sub raza lunii, veșmântul lui Midvei era o țintă bună
pentru Zăgan. Flăcăul s-a răsucit puțin, tocmai când vânătorul își încordase arcul, având în el săgeata otrăvită,
care l-a nimerit pe flăcău în gât. Midvei a mișcat inelul dăruit de Alina, prefăcându-se în vultur și a zburat
spre poiana unde se afla zâna. Căzut acolo în poiană s-a preschimbat în flăcău. Zâna a încercat să-l ajute, dar
otrava lui Zăgan a fost mai tare decât puterea ei.
Au luat zânele mortul și l-au pus într-o raclă făcută din cleștar, au dus-o sus pe Muntele Murgașul, unde
au așezat-o pe un tron de piatră scumpă de profir. Când totul s-a sfârșit și cel răpus fusese așezat spre veșnică
odihnă, Alina îi jură că îi va păstra credință, iar din lacrimile ei au început să crească niște flori roșii. Pe când
să se sfârșească ziua, a auzit Alina un glas subțire și vesel care îi spusese să nu mai plângă. Acesta era
spiridușul cel bun al munților care îi preschimbase lacrimile de dragoste în flori.
Spiridușul venise să o ajute pe Alina, spunându-i că îi poate da viață lui Midvei, numai că atunci, ea n-o
să mai fie regină, zânele o să plece în alte locuri și are să rămână singură în lacul din poiană.
Alina se învoiește fără să stea pe gânduri și urmează învățăturile spiridușului: strânge florile cele roșii,
lăsând doar una pentru spiriduș, merge pe vale unde își adună zânele cărora le
 prinde câte o floare în păr, intră apoi în lac și fiecare zână răsădește pe fundul lacului floarea ce o
primise. Pe urmă zânele pleacă, doar Alina rămâne prefăcându-se în floare.
În timpul cât acestea se petreceau, Zăgan umbla prin munte cu haita de lupi după el, fiind hotărâ să o
prindă pe Alina. Tot atunci pe muntele Murgașul, Midvei s-a ridicat, trezindu-se din moarte. A suflat
spiridușul în raclă, racla s-a transformat în cal, iar floarea ce rămăsese acolo s-a preschimbat în paloș. Zăgan
când l-a văzut s-a înspăimântat și a încercat să fugă, dar în final Midvei îl biruie și-l azvârle într-un râu.
Midvei merge pe malul lacului în care se afla Alina, deodată, i-a venit în față spiridușul care îi propune
să-i reconstruiască castelul, dar acesta nu vrea nici o avuție decât să fie alături de Alina. Spiridușul îi spune că
îi poate îndeplini dorința doar că atunci trebuie să se prefacă și el în floare, să locuiască în lacul zânelor.
Midvei este de acord, numai că spiridușul a vrut să încerce dacă dragostea flăcăului era la fel de puternică ca
a zânei. A alunecat, flăcăul, ușor pe fundul lacului și-acolo într-o scoică mare, era un tron împărătesc din
mijlocul căruia creștea o floare mare roșie, petalele s-au desfăcut și dintre ele a răsărit o fată, era Alina.
Pentru credința neclintită, spiridușul i-a răsplătit spunându-le: „Rămâneți pentru totdeauna împreună.
Împărăția voastră o să fie acest lac fermecat. Iubiți-vă și fiți de-a pururi fericiți!”
 Caracterizarea personajelor
Alina – Portetul fizic al Alinei este imaginea unei frumuseți de poveste, un ideal de frumusețe
feminină pe care autorul îl realizează cu ajutorul comparațiilor: „ochii verzi și-adânci ca niște stele”, „umerii
ca neaua”, „mijlocul subțire și mlădiu cum este creanga de alun”. Ca în orice legendă, frumusețea fizică a
personajului este întregită de frumusețea morală. Ascultă păsul dihăniilor, le mângâie și le face dreptate.
Dovedește spirit de sacrificiu pentru a-și păstra demnitatea, gestul ei fiind semnificativ și pilduitor. Ea
reprezintă omul din popor, pentru care libertatea și onoarea constituie suprema valoare.
Zăgan, feciorul zmeoaicei crescuse într-o văgăună. El fusese hrănit de mic cu lapte de lupoaică și carne
crudă, ca fiarele. Crescuse mare, înalt, puternic cum e ursul și fără nici o milă de oameni sau jivine.
Sălbăticiunile, care-l zăriseră pe vânător spuneau că avea fața ca de om, cu o barbă creață și ascuțită; doar
ochii îi sclipeau în sânge, și avea în ei un rânjet tâlhăresc. Purta pe el mindir tivit cu aur și călărea un cal
negru cum este corbul și iute la picior ca săgeata. Pe spate avea un arc mare vânătoresc, iar în jur îi vuiau
lupii.
 Elemente de stil – În această legendă, modul de expunere dominant este narațiunea, care se îmbină cu
descrierea, utilizată mai mult pentru realizarea portretelor personajelor. În debutul textului apare expresia
verbală impersonală „se povestește”. Spre deosebire de basm (în cazul căruia poate fi semnalată existența
unui lexic poetic bogat), în legendă limbajul este apropiat de cel cotidian. Ritmul este rapid, prin prezența
verbelor de acțiune: „au umblat”, „au clădit”, „au făcut”,etc. Legendele îl cuceresc pe ascultător prin fantezia
bogată, fabula distractivă, modul de investigație artistică, printr-o autentică tablă de valori spirituale.
Valoarea educativă a acestei legende se desprinde din faptul că unele persoane fac diferența dintre
bine și rău, insuflă trăsături pozitive, precum voință, credință, curaj, hotărâre, corectitudine, cinste și
perseverență.