ANALIZA LIMBAJULUI JURIDIC: EVOLUȚIE, TIPOLOGIE ȘI RELAȚIA

CU LIMBA COMUNĂ
Pavel - Ioan LAZĂR
Universitatea din Craiova
pavelioan.lazar@gmail.com

Abstract:

The article takes a holistic approach to legal language, providing an analysis of its evolution and
established typologies in the specialized literature. Legal language is regarded as a type of specialized
language which is used within judicial institutions, based on ordinary language, to communicate in
these particular contexts. The proposed analysis contributes to a profound understanding of legal
language and how it manages to impact society.

Key-words: legal language, evolution of language, specialized language

1. Introducere
Analiza limbajelor specializate, în special a celui juridic, oferă o oportunitate pentru a dezvolta idei și
observații originale despre structura stilistică a limbii literare și despre relațiile lingvistice și culturale dintre
diverse comunități. În același timp, obiectivele principale ale cercetării lingvistice contemporane,
concentrându-se asupra evaluării funcționalității limbii, cuprind analiza terminologiilor din variate domenii de
activitate, identificarea zonelor de interferență și investigarea relației cu limbajul comun.
Ființa umană, în calitate de entitate socială, trăiește în cadrul unei comunități în care se dezvoltă inițial
norme de conduită simple și rudimentare, care au evoluat în timp în adevărate norme legislative. Prin urmare,
parcursul societății umane a validat adagiul „ubi societas, ibi jus” – acolo unde există societate, există și drept.
Exemple notabile includ Legile lui Manu în India, Codul lui Hammurabi și Legea celor 12 table la romani. În
epoca primitivă, primele norme juridice, inițial exprimate ca deprinderi, obiceiuri și tradiții, au suferit ulterior
o evoluție, adaptându-se schimbărilor din viața socială.
Domeniul lingvisticii juridice se concentrează pe analiza limbajului specific utilizat în sfera juridică.
Cunoscută și sub denumirea de jurilingvistică, acest termen a fost introdus inițial în spațiul francofon de către
cercetătorii François Gény și a fost, ulterior, dezvoltat de Gerard Cornu în Franța și Jean-Claude Gémar în
Canada. Lingvistica juridică își îndreaptă atenția către limbajul juridic prin prisma a două aspecte
fundamentale: terminologia juridică și discursul juridic.
Limbajul juridic include întregul ansamblu al termenilor dintr-o limbă, aceștia având una sau mai
multe semnificații de natură juridică în cadrul acelei limbi. În această paradigmă, vocabularul juridic poate fi
definit ca o colecție de termeni care își însușesc unul sau mai multe sensuri din domeniul științei dreptului și
sunt utilizați în contextul juridic corespunzător.
Examinarea limbajului juridic rămâne în permanență în atenția cercetătorilor, iar problema clasificării
acestui limbaj rămâne una de importanță semnificativă. Cercetătorul român Barbu Berceanu a investigat
această sferă într-un studiu, folosind termenul de „lingvistică juridică”. Deși studiul său s-a adresat în principal
specialiștilor în drept, autorul a analizat și aspectul lingvistic al dreptului, susținând că este crucial să distingem
între activitatea dreptului în domeniul lingvistic, care conferă cuvintelor o valoare juridică independentă de
domeniul lor de aplicare, și activitatea lingvistică în domeniul dreptului, care se referă la cuvintele cu
semnificație juridică specifice vieții juridice, indiferent dacă legiuitorul le-a definit sau nu. O altă misiune a
lingvisticii juridice este să evalueze în ce măsură intervenția legiuitorului influențează limba reală (vorbită,
scrisă), atât în perioada în care actul normativ stabilizator de terminologie este în vigoare, cât și înainte de
intrarea în vigoare a acestuia, precum și după încetarea sa legală (Berceanu 1981: 247).

2. Evoluția limbajului juridic

Abordând o viziune holisitică, limbajul juridic, în calitate de limbaj instituționalizat, se subordonează
influențelor contextului politic și socio-cultural în care este utilizat. Astfel, acesta oglindește, în termeni
lingvistici, schimbările care au loc în societate, iar acest proces de reflectare este intermediat de configurația
sistemului juridic.
 Evoluția limbajului juridic românesc este analizată și explicată prin prisma a trei etape esențiale din
istoria sa, așa cum sunt prezentate în literatura de specialitate. Cu toate acestea, trebuie menționat că această
abordare oferă doar o perspectivă parțială asupra istoriei limbajului juridic, neacoperind în totalitate ansamblul
aspectelor sale.
Cele trei perioade semnificative în dezvoltarea limbajului juridic românesc sunt: apariția primelor
„pravile” traduse și tipărite în Moldova și Muntenia în mijlocul secolului al XVII-lea, intervalul cuprins între
anii 1780 (momentul apariției Pravilniceascăi condici a lui Ipsilanti) și perioada anilor 1864-1865, când a avut
loc unificarea legislativă sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prin promulgarea codurilor moderne ale
României și perioada de după anul 1865, când limbajul juridic românesc s-a modernizat și s-a stabilizat într-o
formă apropiată de cea actuală.
Limbajul juridic românesc a suferit o evoluție orientată spre asigurarea proprietății, clarității și
conciziei, adoptând un proces de unificare, specializare și modernizare în toate aspectele sale. Un exemplu
semnificativ se regăsește în sfera vocabularului juridic, unde progresul poate fi evaluat prin analiza gradului
de îmbinare între lexicul limbii comune și terminologia juridică specializată. Această investigație relevă o
scădere progresivă a numărului de cuvinte provenind din lexicul comun până în secolul al XIX-lea, moment
în care terminologia juridică românească adoptă în mod predominant neologisme de origine latino-romană.
Acest demers lingvistic facilitează exprimarea precisă și lipsită de ambiguitate a conceptelor juridice
(Barborică, 1969: 43).
În secolul al XVI-lea se pot identifica primele însemnări ale limbajului juridic românesc în documente
ce conțin pravile, evidențiate prin diverse trăsături juridice și canonice. Aceste înregistrări sunt prezente atât
sub forma manuscriselor, cât și a celor tipărite, inclusiv în acte de cancelarie redactate în limba română.
În acest sens, primele coduri de legi cu caracter laic, traduse din limba greacă și tipărite în Moldova în
anul 1646, sub denumirea de „Carte românească de învățătură” sau „Pravila lui Vasile Lupu” și în Muntenia
în anul 1652, cunoscute ca „Îndreptarea legii” sau „Pravila lui Matei Basarab”, includ în etapa lor inițială
elemente și structuri distinctive ale limbajului juridic. De la această fază timpurie a dezvoltării limbajului
juridic, se poate observa o diferențiere stilistică între actele și documentele particulare, care sunt mai apropiate
de limba vorbită a vremii, actele cu caracter judiciar, ce manifestă un stil narativ bogat în formulări
convenționale și textele legislative, caracterizate prin trăsături specifice în ceea ce privește organizarea textului,
tiparele morfo-sintactice și efortul de a introduce o terminologie specializată (Coteanu 1981: 154).
Diferențele dialectale sunt observate în ceea ce privește sunetul, structura cuvintelor și frazelor,
precum și vocabularul, acestea fiind mai pronunțate în textul specific moldovenesc. În cadrul vocabularului,
se evidențiază prezența unui număr semnificativ de cuvinte de origine slavonă, cum ar fi „canon” în loc de
„pedeapsă fizică, tortură”, „deală” în loc de „faptă, infracțiune”, „zapis” în loc de „document” și, de asemenea,
se observă folosirea calcurilor, exemplificate prin termeni precum „făcător de rău” în loc de „infractor” sau
„lucrurile ce sunt împrejur” în loc de „circumstanțe” (Rosetti et al. 1971: 234).
În intervalul de timp cuprins între anii 1780 și 1865, observăm o evoluție semnificativă în direcția
modernizării și unificării limbajului juridic normativ. Prin urmare, la mijlocul secolului al XIX-lea, acest stil
funcțional se exprimă într-o formă modernă.
Confruntarea între tradiție și inovație a generat, în prima jumătate a secolului trecut, în opinia
profesorilor Munteanu și Țâra, un aspect de „mozaic lingvistic” în terminologia juridică românească (Munteanu,
Ţâra 1978: 218). Caracterul pitoresc al vocabularului din această perioadă, subliniat de lingvistul Gheorghe
Bulgăr, se evidențiază prin coexistența cuvintelor provenite din lexicul comun, acestea reprezentând încă 52%
din vocabularul juridic, cu o preferință pronunțată pentru elementele latine (Bulgăr 1962: 181).
În același cadru, se remarcă și prezența elementelor populare cu caracter arhaic, exemplificate de
termeni precum „gloabă” (amendă), „jalobă” (plângere), „strâmbătate” (nedreptate), în special în textele
juridice din Ardeal (Todoran 1962: 109-117). În adiție, se remarcă prezența numeroaselor neologisme
împrumutate din latină, cum ar fi „act”, „autoritate”, „contract”, „testament”. Surselor de împrumuturi li se
adaugă și limba maghiară, cu termeni precum „chizeșiu” (garant) sau „felelui” (a garanta) în regiunea
Ardealului. Profesorul Bulgăr dovedește și existența contribuției limbii turcă la vocabularul juridic cu termeni
precum „avaiet” (impozit), „nizam” (poruncă), „sinet” (act). Limba neogreacă aduce cu sine cuvinte precum
„dicheomă” (drept), „peristasis” (împrejurare), „pronomion” (privilegiu). De asemenea, limba rusă adaugă la
lexiconul juridic termeni ca „cinovnic” (funcționar), „delă” (afacere), predlojenie („hotărâre”), aceștia fiind
prezenți în Moldova și Muntenia (Bulgăr 1962: 181). În regiunile Muntenia și Moldova, procesul de
modernizare s-a accelerat după 1830, în cadrul fenomenului mai amplu de reromanizare a limbii române.
Cuvinte din vocabularul popular și termeni non-latini au fost înlocuiți treptat de neologisme de origine latino-
romană, care și-au consolidat forma prin adaptarea la sistemul limbii române.
 Caracterul distinct al legislației noastre moderne, atât în ceea ce privește conținutul, cât și mijloacele
de expresie, se evidențiază începând cu primele coduri promulgate în deceniul al șaptelea al secolului trecut și
persistă până în prezent. Aceasta reflectă o continuitate a tradițiilor din vechiul drept românesc, în paralel cu
consolidarea caracterului său romanic, sub influența surselor de drept străine utilizate în elaborarea noilor
coduri.
Literatura de specialitate critică expresia lingvistică a acestor coduri. Principalul aspect critic se referă
la absența unității în limbajul utilizat. Această deficiență are la bază adaptarea insuficientă a legilor străine, în
special în ceea ce privește vocabularul. Se condamnă excesul de neologisme, care generează dificultăți de
înțelegere pentru cei fără expertiză și se recomandă utilizarea în principal a cuvintelor neaoșe (Teodorescu 1936:
8-9).
Cu toate dificultățile inerente, explicate prin complexitatea și dificultatea elaborării unui instrument
lingvistic specializat, codurile promulgate în perioada domniei lui Cuza reprezintă un moment de importanță
incontestabilă pentru modelarea limbajului juridic românesc într-o formă apropiată de cea actuală (Gheție 1978:
209).
Principala direcție în evoluția sintaxei limbajului juridic constă în simplificarea și specializarea
structurilor sintactice și a elementelor de relație. Această direcție are scopul de a asigura o exprimare coerentă,
logică și clară, care să prevină ambiguitățile sau interpretările subiective ale legii. Pas cu pas, se renunță la
construcțiile nefirești, influențate de tipare străine, rezultat al inspirației din sursele de drept folosite pentru
elaborarea primelor coduri românești moderne. Textele legislative din Ardeal și Bucovina au experimentat o
modernizare mai lentă, menținând până la formarea statului unitar român, frazele lungi cu multiple determinări,
construite sub influența textului german utilizat pentru traducere.
În primele coduri românești moderne, frazele sunt, de obicei, lungi și încărcate de determinări și
intercalări. Un exemplu este articolul referitor la infracțiunea de luare de mită în Codul Penal din anul 1882.
Textul de lege de la pagina 52 sună astfel: „Orice funcționar din ramura administrativă sau judecătorească,
orice agent sau însărcinat al unei administrații publice, care va primi sau i se va pretinde daruri sau prezențe,
sau care va accepta promisiuni de astfel de lucruri în scopul săvârșirii sau evitării unui act legat de funcția sa,
fie chiar drept, dar pentru care legea nu prevede o plată, va fi pedepsit cu închisoare de la doi la trei ani și cu
o amendă dublă față de valoarea obiectelor primite sau promise, fără ca această amendă să poată fi mai mică
de două sute de lei, iar banii sau darurile, ori valoarea lor, vor fi direcționate către ospicii sau case de binefacere
din localitatea unde a avut loc mituirea”.
Inițial bazată pe lexicul tradițional și îmbogățită cu termeni noi, fie formați prin procedee interne, fie
împrumutați, terminologia juridică păstrează, la sfârșitul secolului trecut, un caracter eterogen. Aceasta
cuprinde cuvinte vechi și populare, utilizate cu semnificație specializată, neologisme juridice, calcuri și formări
românești.
Numeroși termeni specializați din sfera dreptului au o etimologie complexă, provenind din
împrumuturi culturale, livrești din limba franceză, italiană, latină și uneori chiar germană. Așadar, conform
Dicționarului Neologismelor, termenul românesc „debitor” poate fi explicat prin cuvântul italienesc
„debitore”, francez „débiteur” și latin „debitor”; termenul românesc „infracțiune”, prin franțuzescul
„infraction” și latinescul „infractio”; termenul românesc „complice”, prin cuvintele din franceză și italiană
„complice” sau prin cuvântul latin „complex”; termenul românesc „avocat” – prin latinescul „advocatus”,
cuvântul nemțesc „advokat”, italienescul „avvocato” și franțuzescul „avocat”. Prezența acestor termeni
însemnați în terminologia juridică modernă contribuie la sublinierea caracterului internațional al vocabularului
românesc contemporan.Originea complicată și procesul de adaptare al noilor cuvinte de origine latină explică
menținerea unor forme alternative, iar această cantitate va fi redusă treptat odată cu stabilirea regulilor limbii
literare. Sub influența textelor juridice folosite pentru traduceri și sub influența mișcărilor latiniste și italieniste,
au apărut cuvinte precum „debitore”, în Codul Civil din 1888, „culpabile”, în același cod și „codice penale” în
Codul Penal din 1888. Variabilitatea înregistrată în procesul de asimilare a noilor cuvinte este evidențiată de
existența unor termeni dubli precum „sequestru-sechestru” în Codul Civil din 1897, care au fost păstrați și în
Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Cuvintele duble terminate în „-iune/-ie” au fost cele mai durabile în
timp, persistând până în perioada interbelică: „citațiune–citație”, „contravențiune–contravenție”, „comisiune–
comisie”, „depozițiune–depoziție”, „petițiune–petiție”, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române.
În unele situații, aceste variante au supraviețuit și în limba actuală, fiind înregistrate în Dicționarul Explicativ
al Limbii Române, cum ar fi „interdicție–interdicțiune”, „reclamație–reclamațiune”, „retenție–retențiune”
(Cazan 2009: 16).Calcurile și formațiile românești în limbajul juridic aduc o contribuție semnificativă la
diversificarea și clarificarea exprimării, facilitând totodată înțelegerea acestui limbaj. Perifrazele frecvent
întâlnite în codurile de legi de la sfârșitul secolului al XIX-lea sunt rezultatul lipsei de bogăție în vocabular și
a instabilității unităților frazeologice, așa cum se observă în expresii precum „rude de jos” în loc de
„descendenți”, „rude de sus” în loc de „ascendenți”, „făcători de rele” în loc de „infractori” (ibidem: 75); „cauze
care apără de pedeapsă sau micșorează pedeapsa” în loc de „circumstanțe atenuante” (ibidem: 23).
În documentele juridice din primele decenii ale secolului nostru, perifrazele și calcurile nu mai reflectă
o limitare în dezvoltarea limbii, ci exprimă mai degrabă tendințe puriste ce au apărut în limbajul juridic ca o
reacție la excesul de neologisme din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Utilizarea formațiilor românești
avea ca scop satisfacerea necesității de a face normele juridice mai accesibile populației care nu deținea
cunoștințe specializate.
Analizând evoluția limbajului juridic românesc, de la primele pravile până la codurile moderne, se
observă o condiționare complexă, atât extralingvistică, cât și lingvistică, a acestui stil funcțional. În contextul
unei confruntări constante între tendințele conservatoare și cele inovatoare, progresele semnificative s-au
înregistrat în direcția modernizării și specializării, mai ales la nivelul terminologiei și al sintaxei.

3. Tipologia limbajului juridic

Tipologia limbajului juridic este influențată semnificativ de perspectiva adoptată în analiza textelor
juridice. Abordarea juridică principală constă în distingerea între texte de autoritate și cele de nonautoritate,
precum și o separare în funcție de subiectul implicat și domeniul de acțiune. Din punctul de vedere al
limbajului, este esențial să acordăm atenție aspectelor precum implicațiile lingvistice și natura discursului din
text. În această logică, experții în lingvistică atrag atenția, în contextul multiplelor clasificări și analize a
textelor, asupra existenței unei subramuri terminologice și mod caracteristic de scriere.
Jerzy Wroblewski investighează limbajul și discursul juridic dintr-o perspectivă semiotică și propune
o tipologie pentru clasificarea limbajului juridic. Potrivit cercetătorului, există trei categorii distincte de
limbaje juridice:
• limbajul juridic juridisprudențial, prin intermediul căruia sunt formulate deciziile și hotărârile
judecătorești;
• limbajul juridic științific, specific domeniilor științelor juridice în general;
• limbajul juridic comun, utilizat de către vorbitori fără a avea studii obligatorii în domeniul dreptului
(Wroblewski 1988: 15).
Dintr-o perspectivă similară, în lucrarea sa intitulată Le langage du droit et le langage juridique,
Zygmunt Ziembinski a subliniat distincția dintre limbajul dreptului și limbajul juridic. Alți cercetători au
considerat sintagma „limbajul dreptului” drept un termen generic pentru cele patru tipuri de limbaje:
• limbajul legislativ,
• limbajul jurisdicțional,
• limbajul doctrinal,
• limbajul cutumiar (Ziembinksi 1974: 24).
Profesorul Šarčević propune o clasificare a limbajului juridic bazată pe criteriul sursă-emițător,
identificând judecătorul, autorul legislației sau legiuitorul ca posibile surse ale limbajului juridic. Pot fi
identificate, așadar, următoarele subcategorii ale limbajului juridic:
• limbajul avocaților,
• limbajul judecătorilor,
• limbajul autorilor textelor juridice,
• limbajul legiuitorului.
Această clasificare evidențiază diferențe nu doar în privința sursei care a contribuit la formularea sa,
ci și a tipului de text emis. Prin urmare, se consideră că un text juridic are o destinație specială. Susan Sarcevic,
în susținerea ideii conform căreia funcția textelor juridice poate varia după context și tipologie, ajunge la
concluzia că principala lor funcție este de natură normativă sau reglementatoare. Aceste texte, în mod obișnuit,
prescriu modul în care oamenii ar trebui să se comporte, folosind adesea imperative. Această observație este
valabilă și pentru doctrină, care este frecvent inclusă în texte normative, fără a produce efecte juridice, cel
puțin nu în mod direct. Prin urmare, funcția unui text juridic nu este predefinită, ci necesită evaluarea
contextului comunicării, a situației în care a avut loc comunicarea și a destinatarului. Ca atare, același text
poate avea un caracter autoritar și să îndeplinească o funcție prescriptivă pentru un cetățean obligat să-l
respecte, dar poate avea și o funcție pur informativă pentru un cetățean al unei țări terțe, care nu este legat de
acea legislație (Šarčević 1997: 10).
Sursa de autoritate poate reprezenta un alt criteriu de diferențiere, permițând distingerea între texte
juridice autoritare și texte juridice non-autoritare.
Textele autoritare sunt, strict vorbind, acele texte juridice care posedă caracteristica fundamentală și
distinctivă a textelor juridice: eficacitatea. Aceste texte sunt concepute pentru a produce efecte juridice și
includ documente precum legislații naționale și internaționale (constituții, coduri, statute, acorduri
internaționale, diagrame, convenții), texte juridice private (contracte, acte și testamente), texte judiciare și
textele rezultate în cadrul studiilor juridice (ordonanțe, hotărâri și decrete). Acestea adoptă adesea un format
specific, stereotip, respectând o structură predefinită, conforme cu reguli nescrise și stabilite prin practică,
menținându-și caracterul în mare măsură invariant, indiferent de limba textului.
Pe de altă parte, textele non-autoritare cuprind toate acele texte scrise în domeniul dreptului care nu
au forță juridică. Acestea nu trebuie confundate cu traducerile neautentice, care sunt versiuni traduse ale
textelor autoritare și nu au nicio valoare în ceea ce privește punerea în aplicare sau interpretarea.
Un obiectiv comun ambelor categorii este, de asemenea, furnizarea informației, întrucât nu au caracter
prescriptiv. Indiferent de particularitățile stilistice ale fiecărui sistem juridic, textele legislative aderă de obicei
la o structură generală, care include introducerea, partea principală și dispozițiile finale.
Diversitatea tipologiilor prezentate reflectă amploarea și caracterul interdomenial al limbajului juridic.
O varietate de clasificări evidențiază, de asemenea, posibilitatea expansiunii domeniului de cercetare și nu
reprezintă singurele opțiuni posibile. Aceste tipologii oferă, în același timp, repere clare pentru clasificarea
limbajelor asociate discursului juridic, privind perspectiva legiuitorului, domeniul dreptului și științele juridice.
Credem că subdivizarea limbajului juridic în mai multe subdomenii se realizează prin intermediul actorilor din
domeniu care utilizează acest limbaj pentru a formula diverse reguli juridice, iar scopurile lor comunicative
determină trăsăturile semantice și expresiile lingvistice distinctive pentru fiecare tip de limbaj.

4. Limba comună și limbajul juridic

Limba, în accepția saussuriană (langue), se concretizează în planul real prin intermediul unei varietăți
de manifestări, la baza cărora, alături de factorul geografic, cel sociocultural influențează apariția limbajelor
specifice domeniilor profesionale.
Prin limbaj se înțelege maniera în care o limbă este utilizată de către un grup de indivizi în cadrul unei
anumite activități sau domenii. Ion Coteanu susține că limbajul reprezintă o variantă a limbii literare, fiind
rezultatul restricțiilor, un „sistem lingvistic mai mult sau mai puțin specializat în redarea conținutului de idei
specifice unei activități profesionale, unuia sau mai multor domenii din viața social-culturală [...] orice limbaj
nu este altceva decât limba căreia i se atribuie o destinație specială” (Coteanu 1973: 20).
Diferențierea între lexicul general și lexicul specializat depinde de diverse criterii interdependente
precum frecvența cuvintelor, factorul stilistic și funcțional, determinat de interesele grupurilor de vorbitori în
funcție de profesie și apartenența social-cultural. Un nucleu lexical comun este esențial pentru orice
comunicare într-o limbă dată, fiind denumit și limbă generală, vocabular comun sau fond principal lexical. În
contrast, limbajele specializate sau terminologiile sunt variate, individuale și relativ independente, cerând o
abordare specifică pentru fiecare terminologie, evidențiindu-și trăsăturile definitorii.
Limba comună include cuvintele și expresiile utilizate în mod obișnuit, în timp ce lexicul specializat
cuprinde elementele lexicale legate de activități specifice sau domenii științifico-profesionale, folosite de un
grup restrâns de vorbitori în comunicarea lor scrisă sau orală. Lexicul specializat are o sferă de aplicare limitată
și este înțeles doar de un grup social bine delimitat. Relațiile dintre lexicul comun și cel specializat permit
transferul unor unități lexicale între registre. Astfel, vocabularul specializat poate atrage termeni obișnuiți prin
specializare, iar lexicul comun poate împrumuta termeni specializați, adesea sub forma unui nou transfer
metaforic, amplificând legăturile dintre cele două registre.
În limbajul juridic, există o strânsă legătură cu limba comună, mai ales în ceea ce privește cuvintele
polisemantice. Acestea dezvoltă un sens juridic alături de sensurile lor din limba comună (amprentă, incident,
parchet) sau prin extinderea semantică a unor termeni juridici (alibi, crimă, pledoarie). De asemenea, se
întâlnesc termeni cu sens juridic și cu sensuri în alte limbaje specializate (anchetă, ordonanță, recidivă), precum
și termeni specifici limbajului juridic (achiesa, casație, extrăda) (Cornu 1990: 20).
Așa cum indică Jean-Louis Sourioux și Pierre Lerat, limbajul juridic, fiind o formă distinctă de
exprimare, îmbină elemente din limba comună cu elemente specifice. Această caracteristică compozită a
limbajului juridic contribuie semnificativ la ceea ce deseori este perceput ca un aspect paradoxal al dreptului.
Deși dreptul este un fenomen social, asemănător limbii în general, el poate părea inaccesibil pentru majoritatea
oamenilor (Sourioux, Lerat 1975: 9).
Limbajul juridic este un concept cu o diversitate largă de semnificații, folosit pentru a descrie limbajul
utilizat în domeniul legislativ, servind diverse scopuri în comunicarea legală. Este evident că sfera limbajului
juridic nu se limitează la termenii cu caracter juridic exclusiv. Acesta cuprinde toate cuvintele utilizate în drept
într-un sens specific și include termenii care, având cel puțin un sens în uzul cotidian și cel puțin un sens diferit
în contextul juridic, sunt caracterizați prin polisemie și omonimie.
 Fenomenul de polisemie în cadrul limbajului juridic poate fi denumit extern, în contrast cu polisemia
internă, care se referă la termenii juridici cu mai multe sensuri în domeniul dreptului. Termenii cu dublă
apartenență sunt mai numeroși decât cei cu apartenență juridică exclusivă. Așadar, vocabularul juridic include
toate unitățile lexicale ale limbii care au cel puțin un sens juridic.
Cercetările au identificat trei componente sau categorii principale de termeni în această
structură:Terminologia juridică reprezintă totalitatea cuvintelor ce alcătuiesc limbajul de specialitate juridic.
Aceste cuvinte au la bază vocabularul comun din care au fost preluate, diferențiindu-se prin atribuirea unei
semnificații juridice, realizându-se astfel o reconversie semantică juridică;
• Cuvintele din limbajul comun, utilizate în contextul juridic;
• Cuvinte provenite din alte discipline științifice.Prin urmare, limbajul juridic se compune dintr-un
amestec de elemente provenite din limbă comună și elemente specifice exclusiv acestui domeniu. În
acest context, există termeni cu specializare strictă care desemnează concepte fundamentale din
domeniul juridic, dar și o categorie extinsă de termeni proveniți din limbajul comun, utilizați în
limbajul juridic cu semnificații complet diferite și specializate. Acești termeni contribuie la formarea
unor expresii sintagmatice, însă analiza corpusului relevă că acestea nu sunt numeroase. Pierre Lerat
caracterizează această combinație drept „caracterul compozit al limbajului juridic”, subliniind că
această caracteristică explică aparentul paradox al dreptului (Lerat 1995: 201).
Cu toate acestea, limbajul juridic rămâne ermetic, fiind apreciat ca fiind un „ecran lingvistic” de către
Gerard Cornu, accesibil doar specialiștilor în domeniu și dificil de înțeles pentru majoritatea vorbitorilor din
comunitatea lingvistică (Cornu, 1990: 20).

5. Concluzii
Explorarea limbajului juridic sub aspectul evoluției, tipologiei și relației sale cu limba comună
dezvăluie un teritoriu vast și fascinant al comunicării juridice. Evoluția acestui limbaj reflectă adaptările
continue la schimbările sociale, juridice și lingvistice, subliniind natura dinamică a acestui domeniu specializat.
De-a lungul timpului, limbajul juridic a evoluat pentru a răspunde noilor provocări, de la primele pravile până
la codurile moderne, reflectând condiționări complexe atât extralingvistice, cât și lingvistice.
Tipologia limbajului juridic aduce în prim-plan diversitatea de subdomenii și funcții pe care le
îndeplinește, inclusiv limbajul jurisprudențial, științific și comun. Această diversitate subliniază adaptabilitatea
limbajului juridic la nevoile specifice ale diferitelor contexte și interacțiuni. Cu toate acestea, un element
comun în toate aceste tipologii este caracterul compozit al limbajului juridic, în care elemente provenite din
limba comună și elemente specifice se îmbină pentru a forma un sistem distinct.
Structura compozită a limbajului juridic, subliniată de Jean-Louis Sourioux și Pierre Lerat, indică o
interacțiune constantă între elementele provenite din limbajul cotidian și cele specifice limbajului juridic.
Această interdependență nu numai că reflectă, ci și conturează conexiunea complexă dintre limbajul juridic și
cel obișnuit. Transferul de termeni între aceste două domenii nu doar evidențiază o adaptabilitate semnificativă,
ci și relevă influența reciprocă a lor.
Așadar, limbajul juridic nu este doar un instrument de comunicare specializat în domeniul juridic, ci și un
fenomen complex care reflectă și modelează dinamica societății și a sistemului legal. Studiul său continuu nu
doar îmbogățește înțelegerea specificităților comunicării juridice, ci subliniază și interconexiunea esențială
dintre limbaj, drept și societate într-un context în schimbare permanentă.
La fel de important, dintr-o perspectivă strict juridică, limbajul juridic reprezintă un element cheie în
cadrul sistemului juridic, având un impact semnificativ asupra clarității normelor legale, certitudinii aplicării
legilor și, implicit, asupra protejării drepturilor individuale. Această analiză contribuie la eficiența sistemului
juridic, menținerea stabilității acestuia și adaptabilitatea la schimbările sociale. Educația juridică, comunicarea
eficientă și necesitatea de a asigura accesul echitabil la justiție sunt, de asemenea, aspecte cheie în care analiza
limbajului juridic joacă un rol esențial. Prin urmare, înțelegerea și îmbunătățirea continuă a limbajului juridic
sunt imperativ pentru un sistem juridic funcțional și echitabil în orice societate.

Bibliografie

Barborică, Elena. 1969. „Aspecte ale vocabularului juridic din secolul al XVI-lea”. AUBLLR XVIII (1). 41-
46.
Berceanu, Barbu. 1981. „Dreptul şi limba. Ştiinţa dreptului şi lingvistica”. Succinte consideraţii teoretice şi
aplicative”, Studii şi cercetări juridice, XXVI (3). 247-266.
Cazan, Olga. 2009. „Evoluţia stilului juridico-administrativ în limba română (perioada 1780-1860)”. Uniterm,
Revistă electronică de Terminologie (7). 10-20.
Cornu, Gérard. 1990. Linguistique juridique. Paris: Ed. Montchrestien.
Coteanu, Ion; Wald, Lucia. 1981. Semantică şi semiotică. Bucureşti: Ed. Ştiiniţfică şi Enciclopedică.
Coteanu, Ion. 1973. Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbă. Bucureşti: Ed. Academiei.
Gheţie, Ion. 1978. Istoria limbii române literare. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Lerat, Pierre. 1995. Les langues spécialisées. Paris: Ed. Presses universitaires de France.
Munteanu, Ştefan, Ţâra, Vasile. 1978. Istoria limbii române literare. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică.
Rosetti, Alexandru, Cazacu, Boris, Onu, Liviu. 1971. Istoria limbii române literare. Vol. I: De la origini până
la începutul secolului al XIX-lea, ediţia a doua revăzută şi adăugită. Bucureşti: Ed. Minerva.
Šarčević, Susan. 1997. New approach to legal translation. New Approach to Legal Translation. 1-326.
Sourioux, Jean-Louis; Lerat, Pierre. 1975. Le langage du droit. Paris: Ed. Presses universitaires de France
Teodorescu, Raoul. 1936. Problema redactării codurilor. Bucureşti: Ed. Institutul de Arte Grafice
„Luceafărul”.
Todoran, Romulus. 1962. „Contribuţii la studiul terminologiei juridico-administrative româneşti din
Transilvania de la începutul secolului al XIX-lea”. Contribuţii la istoria limbii române literare în
secolul al XIX-lea. III. 103-136. Bucureşti: Ed. Academiei.
Wróblewski, Jerzy. 1988. „Les langages juridiques: une typologie”. Droit et société 8. 15.
Ziembinski, Zygmunt. 1974. „Le langage du droit et le langage juridique. Les criteres de leur discernement”.
Archives de philosophie du droit 19. 25-31.