Ciocoiu Valentin Cătălin

Curiozități în literatura română

1. Mihai Eminescu( n. 15 ianuarie 1850- d. 15 iunie 1889)

Profesorul de religie din Cernăuţi atribuie ca etimologie a numelui Eminescu cuvântul ,,eminere” care
înseamnă ,,a se ridica deasupra altora” şi care, după cum afirmă şi G. Călinescu, era adevărat şi prin
talent şi prin suferinţă.

Deşi a avut o inteligenţă rară, nu lua note prea bune în scoală. ,,Spirit inegal, incapabil să se supună
unei discipline prea aspre, Eminescu nu e în liceu un şcolar prea strălucit, sau mai bine zis nu e unul din
acei întâi în clasă, care fac deliciile profesorilor şi sunt puşi monitori. El are preferinţe la studiu, iubeşte
lectura, nu însă şi scoala.”

Tatăl său, George Eminovici îşi creşte copiii după puţinele principii pedagogice, consideră că fetele nu
trebuie să aibă nici o instrucţie spirituală, doar rost casnic şi zestre bună, în timp ce băieţii sunt nevoiţi să
muncească, dar cultura să fie temeinică. Gândire reflectată în timpul vieţii lui Eminescu.

De asemnea, tatăl lui Mihai Eminescu, nu era de acord cu latura poetica a fiului său ,,Tatăl întelegea,
ca multă lume respectuasă de cultură, să-şi pedepsească progenitura când nu învăţa poeziile din cartea
de şcoală, dar ca însuşi odrasla sa să ajungă a face poezii asta n-o mai înţelegea!”

Dat fiind faptul ca era o fire nestatornica, încă din adolescenţă pleca şi câte o săptămâna de acasă,
astfel că într-o bună parte din opera sa adie aerul de ţară.

Primii fiori ai iubirii îi simte la Ipoteşti, îndrăgostindu-se de o fată care a murit de tânără. Mai târziu
poetul îşi aduce aminte de ea cu regret: Surâsul ei sfielnic şi ochiul ei cuminte/ Sunt duse fără urme de
pe acest pământ/ S-a stins. (dacă ți-a plăcut citatul, uite și alte citate de Mihai Eminescu)

Ca mulţi alţi autori cu pasiune pentru scris în vene, Mihai Eminescu era dependent de cafea, adesea
când îşi permitea să-şi facă proviziile cu licoarea magică, statea ore întregi cu condeiul în mână fără să
vadă lumina zilei.

Când avea doar 16 ani, a trimis versurile sale la redacţia ziarului Familia, condusă de Ion Vulcan.
Impresionat de înclinaţia artistică a poetului a decis să-i publice versurile. Deranjat de terminaţia
numelui său ici, dă astfel, fără să realizeze la vremea aceea, numele celui mai mare poet român:
Eminescu.

În perioada 1874-1875, poetul predă limba germană la Institutul academic din Iaşi. Deşi era un
profesor corect, exigent de fel, elevii la scurt timp au făcut grevă împotriva sa fiind dat jos din funcţie.
Ciocoiu Valentin Cătălin

Deşi a trăit în sărăcie toată viaţa, marele poet afirmă cu mândrie: “Posteritatea nu vreau să afle că am
suferit de foame din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea.“

Era cunoscător a multor limbi străine: latină, italiană, spaniolă, franceză, sârbă, greacă,
albaneză,turcească

Nu este mai puţin cunoscută însă iubirea faţă de Veronica Micle, o iubire neîmplinită, vizibilă în una
din multele scrisori pe care poetul o trimite acesteia:

,,Bolnav, neavînd nici o poziţie socială sigură prin care să-ţi pot pregăti un trai modest şi poate fericit
alături de mine; sărac precum bine ştii că sunt şi avînd pururea grija zilei de mîni, tu crezi că eu aş putea
fi atît de nelegiuit să pot veni lîngă tine şi să nu vreau să viu; crezi că, în starea în care mă aflu, îmi abate
a-ţi face infidelităţi, mă crezi, în sfârşit, de o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi…te-am
rugat, femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale,
care după caracterul tău trebuie să fie veselă şi luminoasă… Nu văd nici o perspectivă deocamdată de-a
trăi împreună, pentru că nu mi s-a oferit pînă acum nimic în Iaşi cu care aş duce o viaţă convenabilă cu
tine, şi în mizerie nu voi să trăieşti… Te sărut dulce, femeia mea iubită şi dragă, şi dacă, după toate cele
zise, tot poţi să mă iubeşti, iubeşte-mă, dacă nu, dă-mă uitărei, dar nu crede că vreodată te voi uita sau
voi înceta a te iubi.”

2. Lucian Blaga( n. 9 mai 1895- d. 6 mai 1961

A avut o copilărie sub semnul tăcerii deoarece până la patru ani nu a putut să vorbească, după cum se
autodefineşte într-un vers ,,Lucian Blaga e mut ca o lebădă.”

S-a înscris la Facultatea de Teologie din Sibiu pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară.

A fost profesor universitar la Cluj, catedra de filosofia culturii fiind introdusă în mod special pentru el.

Statuia marelui poet din Cluj, creaţie a lui Romul Lades, a fost iniţial doar bustul pentru care Lucian
Blaga a pozat în 1947, afirmând “Apar ca un Goethe romantic”. Dacă eşti în trecere, poti vedea statuia în
faţa Teatrului Naţional din Cluj Napoca.

L-a cunoscut pe Mahatma Gandhi, părintele Indiei, despre care a ţinut o conferinţă ,,Cum l-am
cunoscut pe Mahatma Gandhi”
Ciocoiu Valentin Cătălin

În 1946, când Petre Hossu, student şi mai târziu prieten al marelui poet, scrie teza de doctorat în
domeniul filosofiei şi o prezintă acestuia, lucrarea este respinsă. Lucian Blaga a luat decizia de a refuza
lucrarea fiind influenţat în mod malefic de scriitoarea Olga Caba. Peste ani i-a declarat lui Petre Hossu,
cu parere de rău: ,,Ţineam de mult, dragă Hossule, să-ţi mărturisesc că am avut puternice remuşcări că
ţi-am zdruncinat doctoratul, mai ales că după aceea am fost adus în situaţia să acord doctorate pentru
nişte lucrări deplorabile.”

Deoarece nu a acceptat marxism-leninismul a fost înlăturat de la catedra de filosofie, lucrând tot

restul vieţii in cadrul Bibliotecii Academiei.

Îşi ieşea din minţi când cineva avea o părere nu tocmai bună despre operele sale. Petre Hossu afirmă
în cartea sa Memorialul Lucian Blaga că ,,era însă o natură irascibilă, mai ales când bănuia rea-credinţă
faţă de opera lui, denaturându-i sensul. Şi avea reacţii de-a dreptul isterice.”

A fost propus pentru a primi premiul Nobel pentru literatură la iniţiativa lui Mircea Eliade, acest lucru
nu a fost atestat cu dovezi.

,,Dacă vrei să ajungi la fericire, atunci pune-ţi orice ca ţintă numai un singur lucru nu: fericirea.” –
Lucian Blaga

3. Mircea Eliade( n. 24 februarie/9 martie 1907- d. 22 aprilie 1986)

A fost profesor de istoria religiilor în Chicago

În timpul comunismului, deşi Mircea Eliade a fost şi este o personalitate demnă de a fi lăudată, rudele
sale nu îl pomeneau deoarece riscau să fie arestate. Nepotul său, Sorin Alexandrescu, afirmă: “Nu ştiam
nimic despre viaţa lui personală, nici despre activităţile lui publice sau politice, dinainte de 1940, mi-o
aminteam foarte vag, sau chiar deloc pe tanti Nina, soţia lui, dar ştiam foarte bine că, dată fiind prezenţa
lui «afară», noi cei «dinăuntru», familia mea, ca şi mine, puteam suferi diverse represalii din partea
autorităţilor. […] Toată şcoala şi universitatea, grija cea mai mare a fost că, dacă se descoperea legătura
cu Mircea Eliade, părinţii mei puteau fi arestaţi, iar eu puteam fi dat afară şi trimis pe vreun şantier, prin
cine ştie ce coclauri”.

Constantin Noica a fost arestat în anul 1958 după ce i se intentează un proces în urma căruia a fost
condamnat la 25 de ani de închisoare. Execută aproape şase ani de detenţie. Vina principală: a citit şi
difuzat romanul lui Mircea Eliade “Noaptea de sânziene”.

Personajul feminin din cartea Maitreyi este real, fiind femeia pe care Mircea Eliade a întâlnit-o în
India. Este bine-cunoscută iubirea puternică dintre cei doi.

Opera Maitreyi a primit o mulţime de laude în rândul criticilor literari, dar şi a cititorilor. Criticul literar
Mihai Sebastian scrie în România literară: ,,Dacă aşi fi cu desăvârşire sincer cu mine şi cu dumneata,
Ciocoiu Valentin Cătălin

cetitorule, aşi tipări aici, în locul cronicii literare, o singură mărturisire: nu pot să scriu despre Maitreyi.
[…] Cartea aceasta îmi deschide atâtea porţi intime, încât a vorbi despre ea mi se pare un act de proprie
devastare. […] Şi aducându-mi aminte că am scris în fiecare săptămână aici despre atâtea cărţi bune şi
proaste, nu ştiu cum să vă spun mai categoric că Maitreyi trebuie scoasă din rândul lor. Că nu este vorba
acum de o carte excelentă sau detestabilă, ci de altceva, pentru care toate formulele noastre critice sunt
insuficiente”.

Ca răspuns adresat cărţii scrise de Mircea Eliade despre Maitreyi, acesta lansează volumul “Dragostea
nu moare” care face referire la povestea lor de iubire.

Momentul ideal pentru a scrie: ,,Nu mă sfiesc să o spun că de câte ori mă simt surmenat,deprimat,
obosit — încep să scriu un roman. Povestea pe care o ascult eu cel dintâi, jocul pe care îl încep înainte de
a-i cunoaşte regulile şi limitele, şi mai ales partea esenţială, confesiunea, retrăirea experienţelor de
atunci — toate acestea sunt mai reconfortante decât o lună de zile la mare sau la munte”, povesteşte
scriitorul în revista România literară.

Doar un singur student al lui Mircea Eliade din Chicago a învăţat limba română şi a ajuns să fie
traducătorul operelor profesorului. Numele său este Mac Linscott Ricketts.

O zi obişnuită pentru Mircea Eliade în Chicago: ,,Cât a locuit în capus, Eliade mergea la birou în fiecare
zi la ora zece dimineaţa. Dacă nu avea cursuri, lucra până la aproximativ două, apoi se întorcea acasă
pentru prânz. De la trei la patru răspundea la telefon (aceia «care ştiau» îl sunau în decursul acelei ore,
pentru că în alte ocazii lăsa telefonul să sune). De asemenea, prefera să vadă studenţii în acest interval.
După ora patru, lucra din nou până la ora opt sau chiar mai târziu, iar apoi se întorcea acasă pentru o
cină târzie, «în stil european»”.

Cuvintele lui Mircea Handoca despre Mircea Eliade: ,,Întrevederile mele cu Mircea Eliade m-au
impresionat profund. Pentru prima oară în viaţă am cunoscut un om excepţional, cu o rară sensibilitate,
ospitalier, modest şi generos. Până în ultimul moment al vieţii îmi va rămâne fixat pe retină chipul lui
blajin şi îngăduitor, sincer şi firesc, lipsit de orice morgă şi prefăcătorie”.

4. Barbu Ştefănescu Delavrancea( n. 11 aprilie 1858- d. 29 aprilie 1918)

Delavrancea este pseudonimul lui, negând numele de Ştefănescu. Motivul a fost faptul că bunicii şi
părinţii lui s-au născut în Vrancea, el având o admiraţie aparte pentru bunicul său. ,,Numele de
Ştefănescu n-a fost al meu şi nu l-au purtat nici părinţii, nici bunicii mei.”

O imagine a scriitorului din perioada copilăriei: ,,Pe când era copil, scriitorul purta camaşa scurtă de
pânză liliachie, umbla desculţ, cu picioarele zgâriate şi tăiate în cioburile aruncate de gospodine, avea
Ciocoiu Valentin Cătălin

chipul prelung, o claie de păr blond-arămiu în care rar intra pieptenele Mamei Iana, ochi verzi cu sclipiri
metalice ca ale solzului de peşte bătut de soare şi îi plăceau basmele”

Era pasionat de pictură, lăsând generaţiilor peste 60 de lucrări în creion, acuarelă, guaşă, peniţă, ulei.

A studiat la Paris deoarece considera că numai în acest fel te poţi face remarcat într-o ţară în care nu
era de acord cu sistemul. Ajuns pe meleaguri străine, dorul de casă îşi face simţită prezenţa ,, La anu viu
cu orice preţ – fie şi pe jos – în ţară. Am s-o colind de la un cap la altul. Mi-e dragă. O iubesc, căci o
iubesc cu toate monstruozităţile şi monştrii pe care îi hrăneşte.”

A publicat sub diverse pseudonime: Argus, della Vrancea, de la Vrancea, Fra Barbaro, Minucio, Barbu.

În 1899 este primar al capitalei.

Iubea viaţa la ţară şi totodată aprecia ţăranul şi munca sa. Drept dovadă stau discuţiile sale în
contradictoriu, în care apăra cu îndârjire omul care lucrează pământul. ,,Într-o discuţie privitoare la
ţărănime, provocată chiar de articolele sale, patosul cu care Delavrancea elogia virtuţile populaţiei de la
sate, roasă de mizerie, unii dintre conservatorii tineri i-au răspuns cu hohote de râs. Revoltat,
Delavrancea a părăsit clubul, declarând că nu se mai poate rămâne printre cei ce batjocoresc pe ţărani”

Soţia sa, despre care ştim că a fost o femeie inteligentă, licenţiată în matematică şi filosofie,
profesoară de pedagogie, scriitorul afirmă ,,De la tine am învăţat să fiu mai nobil, mai deosebit, mai nu
ştiu cum în voinţa şi în simţuri când mă adresez la fiinţele distinse, delicate, nobile ca simţ şi gândire.”

Este răsplătit cu 5000 de lei pentru opera Paraziţii, bani care îi împarte cu prietenii săi -printre care şi
Caragiale – dovadă a faptului că nu se considera superior faţă de ei. Caragiale a manifestat o atitudine
nepotrivită în acest caz ,,Când Academia mi-a dat premiul mi-a fost mult timp ruşine. Pe drum umblam
cu capul în jos de teama d-a nu mă crede oamanii mândru. […] Caragiale, căriua i-am dat 250 de lei şi l-
am mângâiat că lui nu i-au dat premiu acum doi ani, nici până acum nu mi-a iertat această onoare pe
care, desigur, nu am meritat-o pe deplin.”

Deşi Caragiale era distant faţă de scriitor, atunci când a fost acuzat de plagiatură, Delavrancea – de
profesie avocat – reuşeşte să demonstreze în faţa justiţiei contrariul.

Delavrancea a fost un părinte fericit, dorinţa lui de a avea un fiu nu s-a împlinit. Cu toate acestea,
prima fată născută, Cella, a manifestat încă de la vârsta de 3 ani un mare talent pentru pian. În 1907 a
obţinut primul său mare premiu – singura româncă, în afară de George Enescu, distinsă cu ,,Premiul
prix”. De asemenea, în ţara noastră, în timpul Primului Război Mondial, a dat concerte pentru răniţi,
împreună cu George Enescu şi a slujit ca infirmieră voluntară în spitalul de pe front.

Delavrancea a murit în 29 aprilie 1918, la vârsta de 60 de ani.

5. George Coşbuc( n. 20 septembrie- d. 9 mai 1918)

Ciocoiu Valentin Cătălin

A fost al optulea copil dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc.

La doar cinci ani George Coşbuc a învăţat să citească.

Despre debutul său literar George Coşbuc mărturiseşte: ,,Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de
15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai şi nici nu ştiu ce era, însă îmi amintesc că a fost o
poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti.”

A publicat sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc)

În Sibiu, scrie pentru ziarul Tribuna. Ioan Slavici fiind colaborator, afirmă cu entuziasm: ,,De vreo două
săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse
capete.”

În 1889, I. Slavici solicită printr-o scrisoare, sprijinul lui Titu Maiorescu să-l poată trimite la Bucureşti
pe George Coşbuc ,,Eu sunt sigur că e destul să-l vedeţi ca să fiţi de acord cu mine că trebuie să facem
tot ce ne stă în putinţă ca talentul acesta să ajungă la deplina lui desfăşurare.”

În 1895 se căsătoreşte cu Elena, sora unui editor. În acelaşi an se naşte unicul său fiu.

La numai 20 de ani, fiul său Alexandru, moare într-un accident de automobil.

În 1916 este ales ca membru activ al Academiei Române.

Este publicată ultima poezie a lui George Coşbuc în 24 februarie 1918, intitulată Vulturul

În 9 mai 1918 poetul moare la Bucureşti. La scurt timp Liviu Rebreanu scrie întru-un articol: ,,Coşbuc e
primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. […] A răsărit
deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit
împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţi. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui
Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”
Ciocoiu Valentin Cătălin

6. Nicolae Iorga( n. 6 mai 1871-d. 27 noiembrie 1940)

La 5 ani rămâne orfan de tată. În acele momente cumplite scrie: ,,Pe strada aceia fără capăt pentru
cât orizont mă cuprinse până atunci, trec cruci înalte şi prapuri se miscă în vânt şi, înainte de a vedea ce
trebuie să vie în urmă, un braţ violent mă trase în urmă. Trecea tata…”

Pentru Nicolae Iorga intrarea în clasa I nu a fost o provocare ,,Când a venit în contact cu şcoala, ştia să
citească şi să scrie, vorbea franţuzeşte, cunoştea mai mulţi autori străini, se entuziasmase cu scenele din
viaţa voievozilor şi se plimbase cu eroii lecturilor sale prin ţări nevăzute.”

A fost de-o inteligență sclipitoare, evidentă în vorbele Mariei M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru:

,,Nicolae Iorga avea o putere și o continuitate în muncă cu totul neobișnuită, pusă în slujba unei memorii
cu adevărat exceptionale. În câteva clipe parcurgea o pagină pe care o putea reproduce aproape textual.
Era suficient să răsfoiască o carte pentru a scoate din ea esențialul sau pentru a-i descoperi erorile. Era
uimitor să-l vezi prinzând sau înregistrând în mintea sa neobosită materialele cele mai felurite și cele mai
disparate: o inscripție, o scrisoare, un registru de socoteli, un fragment de manuscris pentru a le aşeza
într-un ansamblu armonios sau a le îmbina cu alte informații culese din alte izvoare, transformând astfel
un simplu amănunt într-un articol, într-o notă sau într-o conferință.”

A fost poliglot.

La doar 17 ani şi trei luni se înscrie la Facultatea de litere din Iaşi, iar la 18 ani şi şase luni este
licenţiat. ,,Trecerea lui Nicolae Iorga prin Universitate a fost fulgerătoare. A urmat cursurile anului I din
noiembrie şi până în iunie, iar toamna a dat restul examenelor din anul II şi III precum şi licenţa.”

În 1890, pleacă cu bursă în Paris pentru a studia istoria (iniţial filologia clasică) ,,Nicolae Iorga a rămas
la Paris până la începutul lui ianuarie 1893, dedicându-se cu totul muncii ştiinţifice, necunoscând o clipă
de odihnă şi bucuria distracţiilor inerente vârstei. Tânărul de atunci nu era dornic de prietenii, nu lua
parte la nici o manifestare culturală, nu a frecventat teatrele, muzeele, nu a vizitat împrejurimile
Parisului. Venise aici pentru a studia şi cuceri un titlu ştiinţific.” În 12 ianuarie 1893 se înscrie pentru
doctorat la Berlin, trecând de această etapă în vara aceluiaşi an.

O fire oarecum introvertită, dar cu un suflet imens, s-a adaptat cu greu unei societăţi în care
bunătatea este pe alocuri ,,Şcoala primară şi liceul nu l-au putut transforma, colegii mai în vârstă, brutali
şi fără educaţie, nu i-au alterat firea şi sentimentele nobile, în special dragostea de om, simpatia pentru
cei slabi şi loviţi de societate şi soarta.”

A condus mulţi ani ziarul ,,Neamul românesc”

Ciocoiu Valentin Cătălin

Sistemul politic, sau mai bine zis conducerea țării la acea vreme, l-a împiedicat pe Nicolae Iorga să-și
desfășoare activitatea: ,,Marele savant, deținătorul a 32 de titluri științifice acordate de academii,
universități și institute de învățământ superior din lumea întreagă, era îndepărtat de la catedra pe care o
cinstise mai bine de patruzeci de ani. Era obligat să înceteze apariția ziarului său ,,Neamul romanesc”,
prin care predicase, timp de trei decenii și jumătate, dragostea de țară și slujise marele ideal al unității
noastre naționale” Al Cerna Radulescu.

Portret: ,,a intrat un bărbat impunător, înalt, vânjos, cu o barbă lungă ușor încărunțită și cu ochi
pătrunzători, străbătuți de o lumină tainică. Era Nicolae Iorga. Cu un glas adânc vibrant de pasiune, în
care răsunau accente din graiul moldovenesc.”

În 1940 a fost asasinat de legionari deoarece era împotriva acestei grupări. După moartea sa a dăinuit
misterul în presă, dar poporul n-a ezitat să-i aducă un omagiu lui Nicolae Iorga: ,,Ziarelor nu li s-a
îngăduit să publice nimic despre marele dispărut. I-a cinstit numele, în schimb, un popor întreg; s-au
înclinat memoriei sale drapelele îndoliate a 47 de universități din toată lumea; i-au adus un ultim salut
academicieni, profesori, reprezentanți de frunte ai intelectualității românești, studenți necontaminați de
doctrina legionară .”

7. Ion Minulescu( n. 6 ianuarie 1881- d. 11 aprilie 1944)

Ion Minulescu s-a născut în 6 ianurie 1881, cu câteva zile înainte tatăl lui a murit, chiar în noaptea de
Revelion.

În liceu a rămas corigent la română. Mama poetului afirmă: ,,Ce rușine am pățit atunci! […] de nu mi-o
mai venit să scot capul în lume.”

Pleacă în Paris pentru a studia Dreptul.

S-a căsătorit cu Claudia Millian. Împreună au avut o fata, Mioara Minulescu.

Soția lui era și ea poeta simbolistă.

A fost director general al artelor în Ministerul de culte și arte

Ciocoiu Valentin Cătălin

Datorită contribuției remarcante în evoluția artelor, a fost bun prieten cu marele Constantin Brâncuși.

În 1940 a fost inițiat în francmasonerie împreună cu soția sa.

Cand era întrebat ce părere are despre teatrul său, dramaturgul Ion Minulescu răspunde: ,,Pentru
mine, a sta față în față cu eroii mei din diferitele opere dramatice este cea mai plăcută distracție din
viața mea intimă. N-am decât să mă privesc în oglinda și…gata. Îi pot face pe toți să defileze în fața
ochilor mei, fiindcă pe toți aproape i-am creat după ochiul și asemănarea mea. […] În varietatea lor nu
mi-a plăcut să văd decât diferitele ipostaze ale propriei mele personalități umane. Pe măsură ce reușeam
să mă cunosc mai bine, simțeam că o dată cu mine însumi îi fac și pe ei să meargă tot mai solid pe
picioare. De altfel, de-a lungul carierei lor dramatice, eroii mei nu s-au împiedicat niciodată, chiar când
au avut de înfruntat obstacolele celor care le căutau nod în papură.”

A fost apreciat de marii scriitori de la acea vreme. Țin să trec în revistă cuvintele lui George Călinescu
despre Ion Minulescu: ,,În esența lui, domnul Minulescu a rămas neschimbat. Poezia sa se află înîl faşa
simbolismului românesc de dinainte de război. Domnul Minulescu e un mare sentimental și la d-sa
simbolismul e un mod de a ascunde sentimentul sau, poetul îl spune în parodie, îl ascunde în
abstracțiuni și familiarități, și acest lucru dă naștere acelui aer minulescian, savuros la genere, câteodată
însă artificial. În această nouă culegere sentimentul începe să se simplifice în chipul romanței
eminesciene, adică să se elibereze de idei și imagini și să se destăinuie în toată gravitatea lui. Poezii ca În
asteptare produc prin simplitatea lor directă o adâncă emoție.”

8. Feodor Mihailovici Dostoievski( n. 30 octombrie/11 noiembrie 1821- d. 28

ianuarie/9 februarie 1881)

Părinți: tatăl Mihail Dostoievski și mama Maria Fiodorovna. Frati și surori: șapte;

La 16 ani rămâne orfan de mamă, iar la 18 ani rămâne orfan și de tată.

După moartea mamei sale, tatăl s-a pensionat, perioadă în care s-a ocupat de o mică proprietate:
pământ și două sate de țărani iobagi. A fost acuzat că a exploatat fără milă locuitorii satului. Un țăran
afirmă: ,,A fost o fiară, nu om. Sufletul îi era negru.”

În 1839 din cauza comportării neadecvate, țăranii îl vor ucide pe Mihail Dostoievski. Fratele mai mic a
lui Dostoievski ne descrie acest moment dramatic: ,,Tata și-a ieșit din fire și a început să țipe la țărani.
Unul dintre ei, mai curajos, i-a răspuns printr-o mojicie și apoi, temându-se că va fi pedepsit, i-a
îndemnat pe ceilalți: 《Băieți, să-i facem felul!》. Și cu aceste strigăte, țăranii, cincisprezece la număr, s-
au năpustit asupra tatălui și l-au omorât într-o clipă.”

F.M. Dostoievski suferea de epilepsie.

Ciocoiu Valentin Cătălin

La categoria vicii includem: jocul la ruletă, masochism, înclinație spre fetele tinere, sadism.

A fost condamnat în 1848 la patru ani de muncă silnică în Siberia, din cauza implicării într-un grup de
liberali utopişti.

Imaginea lui Dostoievski la 33 de ani: ,,Se maturizase mult, avea deja treizeci și trei de ani. Era un
soldățoi vânjos, de talie mijlocie, îmbrăcat într-o uniformă lăbărțată, din postav grosolan. După aspect,
ținută și îmbrăcăminte ai fi zis că e om simplu, din popor, nicidecum de spiță nobilă, intelectual chiar.
Avea până și un chip comun, așa cum întâlnești adesea în Rusia printre meseriași, mic-burghezi și
negustori cu frica lui Dumnezeu: barbă țepoasă, roșcat-închisă în formă de lopată, gura cu buze subțiri,
acoperită de o mustață deasă, fruntea largă, cu sprâncene stufoase, și părul blond, tuns scurt; ochii cu
cearcăne, adânci în orbite; fața de culoare palidă, nesănătoasă și cu pistrui, obrajii și fruntea deja cu
riduri. Vocea îi era surdă, răgușită – raguşeala i se trăgea de la o boală de gât din tinereţe – și vorbea
încet, rar, parcă fără plăcere, folosind cuvinte puține, simple. Însă atunci când se înflăcăra, vocea îi
devenea puternică și sonoră.”

,,Ochii îi erau diferiți, stângul era căprui, iar dreptul avea pupila atât de mare, încât irisul nu se observa
deloc. Ochii diferiți dădeau privirii sale un caracter enigmatic.”

Prima lui soție, Maria Dmitrievna, din cauza tuberculozei a murit după câţiva ani de la căsătorie. Cea
de-a doua soţie, Anna Grigorievna, a trăit lângă scriitor până la sfârşitul vieţii, în ciuda faptului că între
aceştia era diferenţă de vârstă suficient de mare- 25 de ani.

A avut o idilă cu Anna Corvin-Krukovski, care a avut descendente de viţă domnească din Transilvania,
fiind stră-strănepoata lui Matei Corvin.

9. Nichita Stănescu( n. 31 martie 1933- d. 13 decembrie 1983)

S-a născut în 31 martie 1933 în Ploieşti, judeţul Prahova.

Liceul l-a urmat în Ploieşti, iar între 1952-1957 a absolvit Facultatea de Filologie în Bucureşti.

În 1952 se căsătoreşte, însă aceasta durează doar un an. Abia în 1962 se recăsătoreşte cu poeta şi
eseista Doina Ciurea.

Din spusele prietenului său Ştefan Augustin Doinaş, Nichita Stănescu a fost dependent de alcool.

În 1979 este nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură.

Volumele sale, au aparut şi peste hotare, atât în timpul vieţii cât şi după.

La 31 martie 1983, când poetul împlineşte 50 de ani, i se organizează o sărbătorire naţională.

Ciocoiu Valentin Cătălin

Moare tatăl lui Nichita Stănescu, cu un an înainte ca poetul să se stingă din viaţă.

Despre poet, Alexandru Condeescu afirmă: ,,Poezia stănesciană reia tradiția liricii interbelice, făcând
totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la modernismul
începutului de secol spre postmodernismul sfârșitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia
romanească, dupa întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutație a structurilor limbajului și
viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor.Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a
produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a limbajului poetic, in jurul cărților sale dându-se o
adevarată „bătălie a (neo)modernitații”

A fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

10. George Bacovia( n. 4/16 septembrie 1881- d. 22 mai 1957)

Numele primit la naştere a fost George Andone Vasiliu.

La doar şase ani începe să înveţe limba germană.

La vârsta de 17 ani, din dorința de a ajunge ofițer, s-a înscris la Școala Militară din Iași. N-a suportat
regimul de cazarmă și, după doar două săptămâni, a evadat din internat îmbrăcat în uniforma de cadet
pe care și-o cumpărase singur.

În 1984, când studia la Gimnaziul Ferdinand din Bacău, rămâne închis o noapte întreagă din neatenția
paracliserului, în turnul bisericii Precista din orașul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia Amurg
violet.

Poeziile în care predomină angoasa au ca sursa de inspiraţie anii traumatici din liceu si atmosfera rece.

Mare talent la desen. În 1899 obține premiul I pe țară la concursul Tinerimii române pentru ,,desen
artistic de pe natură”.

Se dovedește foarte bun executant la vioară și la alte instrumente din orchestra școlii, pe care o și
dirijează.

Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, dar dupa un an renunţă. Se reînscrie, dar repentă anul I
la Facultatea de Drept din Iaşi. Deşi obţine în 1911 licenţa în drept, nu profesează.

A fost colaborator în cadrul revistelor: Versuri, Românul literar, Flacăra, Orizonturi noi. În 1935 devine
primul director al revistei Ateneul cultural.
Ciocoiu Valentin Cătălin

În 1928 se căsătoreşte cu poeta şi profesoara Agatha Grigorescu. Trei ani mai târziu se naşte unicul său
fiu Gabriel.

Era un bărbat scund, cu o conformație plăpândă, avea ochii albaștri, iar ticul său era să-și ciupească
mustața. Era un om timid, tăcut și retras, ,,răspundea doar dacă era întrebat”, după cum și-l amintea un
cunoscut.

11. Octavian Goga( n. 1 aprilie 1881- d. 7 mai 1938)

Prima poezia a lui Octavian Goga Atunci şi acum, a fost publicată în ziarul Tribuna înainte ca poetul să
împlinească 17 ani.

Studiile superioare le-a urmat la Budapesta, iar apoi la Berlin.

În 1906 se căsătoreşte cu Hortensia Cosma, fiica lui Partenie Cosma, unul dintre cei mai bogaţi români
din Transilvania. Naşii au fost Alexandra şi Alexandru Vlahuţă. Căsnicia a durat 14 ani, destrămându-se
atunci când Goga s-a îndrăgostit de o cântăreaţă.

Octavian Goga a intrat în publicistica literară cu recomandări din partea lui Ilarie Chendi, Sextil
Puşcariu, Nicolae Iorga, Vasile Goldiş, Eugen Lovinescu.

A fost deţinut în iarna anului 1911 deoarece a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care
erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci.

În 1920 a fost ales membru al Academiei Romane, iar în 1924 a primit Premiul Naţional de Poezie şi
Premiul Naţional Mihail Sadoveanu.

Prim-ministru al României între 28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938

Era antisemit (nega drepturile legale ale populaţiei evreieşti), având în plan deportarea în Madagascar
a 500.000 de evrei consideraţi ,,ilegali”. Octavian Goga a dus o politică pronazistă, intenţionând să se
alieze şi să adopte politica Germaniei naziste.

George Călinescu afirmă despre poet: ,,În istoria literaturii române de la origini până în prezent, după
Eminescu și Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă
a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulțimii, poet național totdeodată și pur ca și Eminescu”.
Ciocoiu Valentin Cătălin

După un accident vascular cerebral a intrat în comă, iar după două zile s-a stins din viaţă. În timpul
funerariilor nu s-au rostit cuvântări, iar pe corpul său a fost depusă o zvastică nazistă, conform dorinţei
sale menţionate în testament.

A fost înfiinţat ,,Muzeul memorial Octavian Goga” în Cucea, care primeşte anual circa 15.000 de
vizitatori.

12. Mihail Sadoveanu( n. 5 noiembrie 1880- d. 19 octombrie 1961)

În 1900 intenţionează să studieze dreptul în Bucureşti, dar la scurt timp renunţă pentru a se dedica
literaturii.

A fost pasionat de tot ceea ce l-a înconjurat, de la natura la folclor şi naţiune, până la istorie şi război.
Lucru evident în numeroasele sale lucrări.

A debutat cu volumul Povestiri, apreciat de George Călinescu ca fiind un volum are cuprinde toate
temele dezvoltate în romanele ulterioare.

A avut unsprezece copii, dintre care trei fiice. Doar Profira şi Paul-Mihu au luat-o pe urmele tatălui,
devenind scriitori.

Timp de noua ani a fost directorul Teatrului Naţional din Iaşi.

A fost preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, iar din 1921, membru al Academiei Române.

S-a implicat în viaţa politică încă de tânăr, ocupând diferite posturi, exact când România s-a aflat în
perioada marilor schimbări.
Ciocoiu Valentin Cătălin

În perioada instaurării regimului comunist, Mihail Sadoveanu sprijină noile autorităţi, trecând de la
propria versiune de realism la doctrina comunistă a realismului socialist.

În 1948, după abdicarea Regelui Mihai şi instalarea regimului comunist la putere, Mihail Sadoveanu
primeşte cele mai înalte poziţii care au fost acordate vreodată unui scriitor român.

În 1952 devine preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Academiei, cel care va modifică alfabetul limbii
române. Se renunţă la litera Â, înlocuită de Î.

Despre opera sadoveniană, George Călinescu consideră că ,,pare să fie o creaţie monolitică, prin care
un singur om reflectă o singură natură, universală, locuită de un singur tip de om, şi aduce aminte de o
viziune similară a completitudinii arhaice aşa cum se găseşte în literatura poetului Mihai Eminescu.”

13. Ion Barbu( n. 19 martie 1895- d. 11 august 1961)

Numele său adevărat a fost Dan Barbilian. Cunoscut sub acest nume ca matematician.

În timpul liceului descoperă atât pasiunea pentru matematică (publică remarcabile contribuții în
revista Gazeta matematică), dar și pentru poezie. Tot în această perioadă îl cunoaște pe Tudor Vianu,
legându-se o prietenie adevărată.

Debutul său artistic are la origini un pariu pus cu prietenul său. Dorește să îi demonstreze că și un
matematician are în sânge spiritul literar, oricât de rigid ar fi domeniul lui.

Ion Barbu afirma că: ”Poezia și geometria sunt complementare în viața sa, acolo unde geometria
devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.”

Cea mai importantă operă publicată de Ion Barbu a fost volumul Joc secund, apărut în 1930. Poeziile
nu sunt tocmai ușor de înțeles, cu un conținut ermetic, inspirat din creațiile lui Stephane Mallarme.

Odată cu începerea colaborării la revista Sburătorul, la sugestia lui Eugen Lovinescu adoptă ca
pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu.

Între anii 1914-1921 studiază matematica la București, fiind obligat să întrerupă din cauza Primului
Război Mondial.

Între 1921-1924 studiază matematica în Germania, urmând ca în 1929 să susțină teza de doctorat.
Ciocoiu Valentin Cătălin

În 1942 a fost numit titular al catedrei de algebră în cadrul Facultății de Științe din București.

Despre opera lui Ion Barbu, Tudor Vianu afirmă: ,, Cititorul care străbate paginile volumului Joc
secund, nu trebuie să uite niciodată că se găsește în fața unui poet matematician. Chiar o simplă
inventariere a vocabularului său arată cât datorește Ion Barbu astronomiei, mecanicii sau geometriei.
(…) Viziunea matematicianului este atât de puțin conexată cu activitatea simțurilor, atât de liberă de
contingențele care întinerează funcțiunea lor, încât lumea care i se relevează este resimțită de el ca
pură. Pe de altă parte, față de lumea experienței, aceea a matematicei este a doua lume, o
suprastructură ideală. Într-un asemenea univers ideal dorește să se situeze viziunea lui Ion Barbu și
acesta este înțelesul expresiei joc secund, care intitulează volumul său.”