Liviu Rebreanu, dramaturg si cronicar dramatic

Liviu rebreanu, romancierul, avea sa domine, printr-o opera masiva, de inagalata vigoare a viziunii realiste, intreaga-i literatura nationala, afirmandu-se in acelasi timp ca unul dintre scriitorii de puternica respiratie ai literaturii europene, in timp ce dramaturgul nu ajungea, dincolo de numeroase incercari parasite pe drum, decat la lucrari cursive, scrise rapid si fluent, in suprafata; lumea dramaturgului era, in schimb, schitata rapid si caricatural, personajele nu aveau o individulitate sufleteasca bine conturata, identitatea lor era de imprumut in sensul ca numele lor ar fi putut fi schimbate intre ele, intr-atat aceste personaje se contopeau, uneori in premisa nediferentiata, a unei vieti psihologice comune; tehnica teatrala, pe care o stapanea cu multa siguranta. Definindu-se prin propozitii limpede conturate, repudiind suspensia, vagul atitudinii, imprecizia si echivocul, Liviu Rebreanu a mers, in deschiderea vietii din piesele sale la simplificari si defaimare; a surprins, in acelasi timp in trasaturi rapide, infatisarile triste ale vietii noastre sociale de dupa primul razboi mondial, pe care le-a flagelat cu verva acidulata si sarcasm; sageata se indreapta impotriva politicianismului marunt si veros, a declamatiei patriotarde, a formulelor verbale acoperind interese meschine, curente la functionarimea vremii din Vechiul Regat (Plicul, 1923), sau a oamenilor de casa si politicienilor din Bucuresti trimisi in Ardeal (Apostolii, 1926). Dramaturgul are siguranta in constructia pieselor, care sunt bine conduse, fara lancezeala, fara acte sau scene statice, poticnind actiunea. Indemanarea tehnica are insa un caracter oarecum mecanic, traducand mersul unor conflicte ce se petrec intre fantoe. Dramaturgul creeaza cu usurinta situatii adesea neverosimile, ajunge la impase in aparenta fara iesire, pe care le rezolva totusi, ajutat fiind prin lipsa de consistenta interioara a personajelor; el obtine astfel efecte comice de suprafata prin reluarea actiunii cu noi impulsuri, dar care nu sunt decat abilitati de mestesug, suparatoare pentru ochiul deprins si devenite curente, in teatrul timpului: sunt asa-numitele ,,rebondissements ale intrigii. Teatrul lui Rebreanu abunda in atari impase si noi ,,plecari; mai mult, dramaturgul abuzeaza de ele,

obtinana efecte comice prin repetitia lor in cursul acelui act ( finalul din Apostolii): este rezultatul unor personaje structurate printr-o psihologie sumara, conducand pe autor, pana la urma, la o dilutie a satirei, in comedie vodevilesca.