FILOCALIA

Versiunea în limba română a antologiei în limba greacă, publicată la

Veneţia, în 1782, de
SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL &
SFÂNTUL MACARIE MITROPOLITUL CORINTULUI
Adică Iubirea de Bine [în]
Româneşte
a Sfinţitei Trezviri împreună alcătuită
De Ia Sfinţii şi de Dumnezeu Purtătorii Părinţii noştri, de
Fericitul întru pomenire DASCĂLUL NICODIM AGHIORITUL Pentru:
Cele despre Lucrare şi Privire,
Năravnica Filosofie, a minţii curăţire, luminare şi săvârşire
la care s-au adăugat şi alte texte

UNIVERSALIA 2001
FILOCALIA DE LA PRODROMU
1
 este închinată celor dintâi tălmăcitori de acum două veacuri din obştea
Stareţului Paisie de la Mănăstirea Neamţul şi monahilor cărturari din
Schitul românesc Prodromul de la Sfântul Munte Athos care au pregătit
pentru tipar Filocalia românească în 1922, manuscris ce vede lumina
tiparului pentru prima dată acum, în Ajunul Crăciunului, 2001

Filocalia
în literatura română veche
În cele mai vechi timpuri ale trecutului nostru, monahismul este atestat,
după unii cercetători, încă din secolul al IV-lea. Peste o mie de ani această
cale a desăvârşirii creştine era atât de temeinic asumată în Ţările Române,
încât învăţătura isihastă a sfinţilor Grigore Sinaitul şi Grigore Palama s-a
bucurat de o primire deosebit de favorabilă în secolul al XlV-lea, îndată
după reafirmarea ei în celebra controversă cu ereziarhii apuseni care o
contestau. Teologii Bisericii Răsăritului au apărat nestrămutat adevărul că
împlinirea supremă făgăduită omului este îndumnezeirea, unirea lui cu
Dumnezeu prin energiile divine necreate. Cele dintâi dovezi că monahii
români cunoşteau îndemnul apostolic “Să vă faceţi părtaşi ai dumnezeieştii
firi” (2 Petru 1,4) şi practicau sfintele nevoinţe ale desăvârşirii după
învăţătura Sfinţilor Părinţi sunt aduse de literatura noastră veche. Ea
cuprinde, încă din secolul al XlV-lea, un număr impresionant de scrieri
despre trezie sau trezvie (gr. nepsis, vigilenţă), arta păstrării minţii limpezi,
ferită de cugetele pătimaşe, mereu pregătită pentru cunoaşterea lui
Dumnezeu. Mai întâi în versiuni slavone - limba scrisă folosită un timp în
Biserica şi cultura noastră - apoi în română, aceste scrieri patristice
constituiau de peste şase veacuri panoplia luptei cu patimile şi hrana
spirituală a monahilor şi monahiilor de la noi, şi chiar a laicilor instruiţi.
Scrierile trezvitoare sau neptice erau răspândite prin copii manuscrise,
separate sau în culegeri de texte ascetice şi contemplative, care tratau
despre curăţirea de patimi, vieţuirea în linişte ( isihie ) şi săvârşirea
rugăciunii curate (a inimii sau a lui Iisus). Cea mai cunoscută antologie cu

2
asemenea cuprins a fost alcătuită în secolul al XVIII-lea de Macarie,
mitropolit al Corintului şi publicată la Veneţia în 1782 cu o introducere şi
scurte biografii ale autorilor dc monahul cărturar din Muntele Athos
Nicodim Aghioritul, amândoi veneraţi ca sfinţi în Biserica Ortodoxă. Ei au
dat culegerii lor titlul lung şi lămuritor Filocalia sfinţilor trezvitori, adunată
de la sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi în care [se arată cum] prin
lucrare şi contemplare potrivit filosofiei etice, mintea este curăţată,
luminată şi desăvârşită. Această carte a rămas până azi principala referinţă
în ascetica şi mistica ortodoxă, iar din a doua jumătate a secolului XX s-a
bucurat, prin numeroase traduceri şi studii, de o mare răspândire şi în
creştinismul apusean. Scrierile Părinţilor trezvitori reprezintă de peste şase
veacuri, alături de textele liturgice şi hagiografice, Psaltirea şi Evangheliile
, hrana spirituală de căpetenie a credincioşilor din Ţările Române.
începând din secolul al XVIII-lea scrierile filocalice vor circula, cum vom
vedea, îndeosebi prin antologii. Până la traducerea modernă a Părintelui
Stăniloae, Filocalia românească a fost opera colectivă a cărturarilor din
mănăstirile moldoveneşti de sub ascultarea Stareţului Paisie. Această operă
a fost împlinită de monahii învăţaţi din comunităţile româneşti ca o
ascultare, nu pentru faimă. Ispitei de a se evidenţia prin erudiţie sau talent,
aceşti literaţi cu excelentă pregătire de elenişti şi iscusiţi scriitori nu i-au
cedat niciodată. Altă particularitate a operei desfăşurată în obştea paisiană
este finalitatea ei practică. Monahii traduceau scrierile filocalice ca să le
înţeleagă şi să le experimenteze prin trăirea lor spirituală. Spre deosebire
de isihaştii din alte părţi ale lumii ortodoxe care trebuiau să decripteze
Filocalia scrisă în limbi neînţelese, ca greaca veche şi slavona, monahii
români au vrut şi au reuşit să o citească în limba lor vernaculară, româna
maternă, în receptarea scrierilor trezvitoare acesta a fost un caz singular,
subliniat de cercetătorii români şi străini ai fenomenului. Filocalia de la
Dragomirna din 1769 (ms.rom. 2597 al Bibliotecii Academiei Române)
este cea dintâi culegere bogată de texte trezvitoare din literatura română
veche. Aşezată cu şase ani mai devreme în Mănăstirea Dragomirna din
Bucovina, obştea Cuviosului Paisie era înzestrată cu scrierile patristice
necesare operei duhovniceşti pe care o începuse în Muntele Athos, având
3
ca scopuri curăţirea de patimi şi săvârşirea rugăciunii inimii. Faima acestei
şcoli de viaţă călugărească riguroasă a atras la Dragomirna pe Rafail,
monah din Mănăstirea Horezu, cunoscut copist de texte religioase. El a
transcris, fireşte cu îngăduinţa Cuviosului Paisie şi după îndrumările lui,
scrieri patristice “ce arată pentru dumnezeiasca rugăciune, adică «Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miîuieşte-mă!»”, cu precizarea: “Că
de acestea ne iaste mai mult cuvântul întru aceste sfinte scripturi”, după
cum notează la fila 181 v a manuscrisului său, subliniindu-i astfel
conţinutul filocalic. Filocalia de la Dragomirna are în comun cu ediţia
veneţiană nouă scrieri ale sfinţilor Simeon Noul Teolog, Grigore Sinaitul şi
Casian Romanul, ale lui Simeon al Tesalonicului, Nichifor din Singurătate
şi tâlcuirea anonimă Arătare pentru graiuri le ce să cuprind în
dumnezeiasca rugăciune [a minţii]. Cuviosul Paisie a mai adăugat acestei
culegeri texte absente din Filocalia veneţiană publicată peste treisprezece
ani. Antologia de la Dragomirna avea aceeaşi tematică spirituală, ilustrată
însă prin texte în bună măsură diferite. Filocalia publicată la Veneţia în
1782 a ajuns repede la Mănăstirea Neamţ, unde procurarea scrierilor
patristice originale, în copii manuscrise sau ediţii nou apărute era o
preocupare statornică 7 şi astfel, pe la începutul secolului al XlX-lea,
versiunea românească a primei părţi era încheiată. Ea se păstrează în ms.
rom. 1455 al Bibliotecii Academiei Române şi cuprinde în afară de
scrierile din ediţia lui Nicodim Aghioritul, prefaţa şi notele biografice
alcătuite de el, precum şi câteva texte ale lui Marcu Pustnicul şi Sfântul
Maxim Mărturisitorul absente din Filocalia grecească. Versiunea
românească a părţii a doua a fost şi ea realizată: aproape toate scrierile din
cuprinsul ei au fost identificate în traduceri separate mai vechi sau din
intervalul 1782 - 1809. Ele nu au fost însă copiate împreună într-un tom, la
fel ca cele din prima parte. Istoria manuscrisului publicat în ediţia de faţă
ne va permite să aproximăm stadiul alcătuirii părţii a doua a versiunii
româneşti în anii de după săvârşirea Cuviosului Stareţ Paisie (15 noiembrie
1794), când proiectul unei Filocalii integrale în limba română pare să fi
fost abandonat pentru câteva decenii. Ritmul traducerilor româneşti din
literatura patristică a scăzut în secolul al XIXlea. Modernizarea culturii,
4
măsurile anticlericale, slăbirea interesului pentru limba greacă au pus capăt
operei iniţiate şi conduse cu atâta stăruinţă în a doua jumătate a veacului
precedent de Paisie şi de “preaiubiţii [săi] fraţi Macarie şi Ilarion, dascăli
iscusiţi în traducerea cărţilor şi bărbaţi învăţaţi”, cum îşi numea Cuviosul
Stareţ principalii colaboratori. Un capitol de cultură românească
tradiţională se încheiase. Dar căutătorii desăvârşirii, ucenicii ucenicilor
marelui stareţ erau încă numeroşi în mănăstirile şi mai ales în schiturile şi
sihăstriile româneşti. Pentru ei, un distins ierarh de tradiţie paisiană,
mitropolitul Moldovei Veniamin Costachi şi stareţii moldoveni începând
cu Dorotei, cunoscutul traducător cu studii la Academia Domnească din
Bucureşti, au publicat începând din 1807, când lavra nemţeană a fost
înzestrată cu o tiparniţă proprie, scrieri patristice sau ale unor cărturari
bisericeşti mai noi, după vechile tălmăciri păstrate în manuscrise. Prezenţa
lor în scrisul românesc s-a prelungit astfel în prima jumătate a secolului al
XlX-lea când au văzut lumina tiparului operele sfinţilor Efrem Şirul, Isaac
Şirul şi Ioan Gură de Aur, scrieri ale sfinţilor Vasile cel Mare, Ioan Gură de
Aur şi Atanasie cel Mare, opuscule patristice de teologie dogmatică, despre
datoria ascultării călugăreşti, sau manualele de viaţă duhovnicească ale
Cuviosului Nicodim Aghioritul Războiul nevăzut , Apanthisma şi Despre
paza celor cinci simţiri. Scrise de autori celebri ai doctrinei creştine, aceste
opere clasice de propăşire sprituală vor fi republicate în secolele XIX şi
XX. Centrate pe marile teme ale despătimirii şi îndumnezeirii omului, ele
au asigurat continuitatea dimensiunii filocalice în cultura românească şi în
perioada ei modernă, orientată precumpănitor spre orizonturi raţionaliste şi
secularizante. Un rol de seamă în cultivarea acestei tradiţii care a inspirat
reflecţia şi creaţia lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi şi Vasile Voiculescu
au avut în planul vieţii spirituale monahi învăţaţi, chemaţi pentru vrednicia
lor la înalte rosturi în ierarhia Bisericii Ortodoxe Române. L-am amintit
mai sus pe Veniamin Costache, mitropolit al Moldovei. Să adăugăm
numele lui Calinic cel Sfânt, episcop al Râmnicului, un isihast din Schitul
Frăsinei-Vâlcea, cu aspră rânduială athonită, stareţ al Mănăstirii Cernica,
unde la începutul secolului XIX se păstra rigoarea călugărească şi
intelectuală introdusă de alt mare stareţ, Gheorghe, un ucenic al Cuviosului
5
Paisie de la Neamţul. Să mai amintim pe Iosif Naniescu, episcop de Argeş,
apoi cel mai vrednic urmaş al lui Veniamin Costache în scaunul
mitropolitan al Moldovei (1875-1902), înţelept păstor de suflete, iubitor al
culturii creştine, filantrop şi patriot luminat care a dăruit Academiei
Române - al cărei membru de onoare a fost - un adevărat tezaur de cărţi
vechi, manuscrise şi documente. Un contemporan al mitropolitului Iosif a
fost Gherasim Safirin (1850-1922), dintre ultimii ierarhi români cu
autentice trăsături monahale şi contemplative, care a dus viaţa aspră a
pustnicilor primelor veacuri creştine, a apărat cu înverşunarea acelora
rânduielile îndătinate ale Bisericii şi a criticat nemilos abaterile întâi-
stătătorilor ei. Ales în 1900 episcop al Râmnicului pentru însuşiri
intelectuale şi duhovniceşti pe care nimeni nu i le putea contesta, a fost
depus din treaptă şi trimis la mănăstire datorită intransigenţei sale,
apreciată ca tulburătoare pentru pacea Bisericii. Măsură controversată, dar
în multe privinţe providenţială: episcopul Gherasim s-a retras într-un loc
prielnic nevoinţelor sale, la Frăsineii lui Calinic cel Sfânt, unde şi-a sfârşit
viaţa în post, rugăciune şi fapte bune (el a ctitorit paraclisul “Sfinţii Trei
Ierarhi” şi o parte însemnată din chiliile mănăstirii). Dar mai ales, în
ultimii ani ai vieţii sale, el a încurajat şi sprijinit un important act de
spiritualitate şi cultură, desăvârşirea versiunii româneşti a Filocaliei, cea
începută încă în timpul vieţii Cuviosului Paisie şi din care, după cum am
arătat mai sus, până la moartea acestuia nu se finalizase decât prima parte.
Împrejurări fericite au făcut ca o dactilogramă a întregii Filocalii
româneşti, (legată intr-un tom masiv) a cărei transcriere a fost încheiată la
5 ianuarie 1922 (episcopul Safirin a murit la 14 februarie acelaşi an), să fie
descoperită la schitul românesc Lacu din Muntele Athos şi adusă în ţară în
vederea publicării ei. Istoria acestei necunoscute versiuni a Filocaliei am
reconstituit-o după sumarele informaţii din chiar însemnările care introduc
primul tom aî manuscrisului Filocaliei de la Prodromul, editat în două
volume. Întrebările fără răspuns cu care încep însemnările nu explică nimic
în legătură cu iniţiativa uriaşei întreprinderi de adunare a vechilor traduceri
necesare alcătuirii unei Filocalii româneşti. Lipsa ei pe vremea când vor fi
început lucrările (cu cel puţin unul sau două decenii înainte de 1922) era,
6
fireşte, resimţită de isihaştii de la cumpăna secolelor XIX şi XX care
cunoşteau unele scrieri cuprinse în antologia spirituală publicată de
Cuviosul Nicodim, dar nu aveau acces la toată cartea şi nu înţelegeau elina
ei adesea foarte dificilă. Gândul ne duce în primul rând la monahii
Schitului românesc Prodromul, ai cărui igumeni au fost succesiv, în anii
1900-1922 vrednicul de pomenire arhimandrit Antipa Dinescu (1900-
1914) urmat pentru scurte răstimpuri de ieromonahii Ioasaf Ionescu,
Anichit Dumitrescu, Iacov Ţeţiu, Pimen Teodorescu şi Hrisostom
Postolache. Bogăţia bibliotecii Schitului, în care se aflau, potrivit
însemnărilor, cele mai multe din textele necesare unei Filocalii româneşti
explică plauzibil iniţiativa monahilor prodromiţi. De la bun început ei n-au
plănuit o traducere nouă ci. ca şi cărturarii nemţeni alcătuitori ai primei
părţi, au socotit că trebuie doar să adune versiunile vechi, exacte şi
frumoase din perioada paisiană, să le pună în ordinea din Filocalia greacă,
să traducă din nou numai Predoslovia Cuviosului Nicodim Aghioritul şi
notele biografice alcătuite de el, care preced operele fiecărui autor. De
observat că, deşi la Mănăstirea Neamţu aceste operaţii erau făcute pentru
prima parte a Filocaliei , prodromiţii n-au putut profita de ea, pentru că,
luat din biblioteca nemţeană de emisarii Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, manuscrisul fusese dăruit Academiei Române la 2
septembrie 1900. Cu răbdare şi resemnare călugării Schitului athonist au
refăcut, aşadar, şi prima parte. Despre ridicarea în scopuri “ştiinţifice” a
vechilor manuscrise din mănăstirile noastre la începutul secolului XX şi
consecinţele negative ale acestei măsuri pentru obştiile monahale vitregite
de hrana lor spirituală ne vom ocupa altădată. Observăm doar că ms. rom.
1455 al Bibliotecii Academiei Române pare să fi rămas nefolosit de
cercetători cel puţin şaptezeci de ani de la confiscarea lui în scopuri
“ştiinţifice”. Etapele alcătuirii Filocaliei de la Prodromul , cum se cuvine
numită această variantă a versiunii româneşti sunt relatate în însemnări :
cele mai multe scrieri se aflau în biblioteca Schitului, traduceri ale lui
Ilarion Dascălul, excelent cunoscător al limbii eline” şi de “eruditul
bărbat” Teodosie. Alte scrieri au fost procurate din diferite părţi ale
Sfântului Munte: de la Mănăstirea Vatoped (manuscris provenit de la
7
Schitişorul românesc Calimiţa), de la colibele vieţuitorilor români, de la
peştera de lângă mare a Cuviosului ieroschimonah Nifon Ionescu,
întemeietorul Schitului Prodromul (manuscrise aduse de la Mănăstirea
Văratec). Textele cu neputinţă de găsit au fost traduse din elină de
Aristovul monahul din Marea Lavră în greaca nouă, apoi în româneşte de
monahul medic Ignatie Transilvăneanul din Schitul Ivirului, iar
Predoslovia şi biografiile scrise de Cuviosul Nicodim Aghioritul au fost
tălmăcite de învăţatul din Schitul Prodromul Chirii Lambrino, bun elenist,
care a comparat şi traducerile mai vechi cu originalele în greaca veche,
completând unele texte cu “capetele lipsă”. Alcătuitorii Filocaliei de la
Prodoromul se temeau că “nu vom avea fericirea de a o ceti în condiţiunile
ce să cere”, [i.e. cuvenite, dorite], O copie a fost trimisă episcopului
Gherasim la Frăsinei. Este aceea pe care a consultat-o Părintele Dumitru
Stăniloae, amintind-o în Cuvântul înainte al versiunii sale: “La traducerea
primului volum din Filocalia greacă (adică până la sfântul Maxim
Mărturisitorul inclusiv) am avut alături şi traducerea episcopului Gherasim
Safirin, procurându-mi o copie după manuscrisul de la Mănăstirea
Frăsinei. Traducerea am făcut-o după textul grec. Versiunea episcopului
Gherasim Safirin ne-a fost numai un mijloc auxiliar, folosit mai ales Ia
locurile obscure, pentru a vedea cum le-a înţeles şi el”. Din însemnările
Filocaliei de la Prodromul reiese însă că episcopul Gherasim asistase pe
alcătuitorii ei doar pentru găsirea traducătorului Aristovul monahul. El
urmărise şi încurajase pregătirea Filocaliei româneşti, carte atât de
necesară aspiraţiilor sale spirituale, şi ca recunoştinţă primise un exemplar
dactilografiat, acela de pe care şi-a procurat o copie Părintele Stăniloae,
convins că traducerea fusese făcută de episcopul însuşi. Filocalia de la
Prodromul are intercalate şi texte în plus faţă de ediţia veneţiană. Cuvântul
despre dumnezeiescul nume Iisus (plasat după fragmentul din Viaţa
Sfântului Palama) pare să fie luat, cu mici modificări, din Minei, sinaxarul
zilei de 1 ianuarie, iar Prosopografia lui Iisus Hristos ( Epistola lui
Lentulus către Senatul Romei) ca şi Istorisirea despre chipul Maicii
Domnului (la începutul manuscrisului) sunt texte comune, prezente în
multe cărţi religioase răsăritene. Din izvoare greceşti sunt şi Cuvântul al
8
doilea din epistolele către monahi al Sfântului Ioan Gură de Aur şi
fragmentul din Viaţa Sfântului Nifon [ 8 (intercalat după Cuvântul pentru
trezvire al lui Nichifor din Singurătate). Celelalte adaosuri provin din
literatura trezvitoare în limba slavonă: Tipicul vieţii nevoitoare al sfântului
Nil Sorski, învăţătură duhovnicească a omului celui dinlăuntru a sfântului
Dimitrie Rostovski, cele trei predoslovii ale Stareţului Vasile de la Poiana
Mărului şi postfaţa aceluiaşi la cartea lui Nil Sorski, cu care se încheie
Filocalia de la Schitul Prodromul. Alcătuitorii ei nu ezită să intercaleze
între vechile texte ascetice şi unul foarte nou, tradus din limba rusă, al
Părintelui Ioan din Kronstadt decedat în 1910, a cărui carte Viaţa mea întru
Hristos ajunsese în anul 1899 la a cincea ediţie. In tradiţia românească de
scrieri ascetice şi mistice, Filocalia de la Schitul Prodromul face legătura
între opera şcolii paisiene din Mănăstirea Neamţului şi traducerea
Părintelui Stăniloae. Marele teolog a cunoscut şi preţuit vechile versiuni
ale scrierilor filocalice şi referinţele la ele ne întâmpină în mai toate
introducerile la autorii din traducerea sa, realizată potrivit normelor
ştiinţifice moderne, pe bază de ediţii critice ale operelor patristice, cu
ample comentarii care le limpezesc mesajul şi într-o limbă accesibilă
cititorilor de azi. Părintele Stăniloae avea acribia savantului şi veneraţia
teologului pentru operele Părinţilor neptici, dar în acelaşi timp respect
pentru cititorii săi. “în traducere, declară dânsul, am căutat să folosesc, pe
cât s-a putut, un vocabular înţeles de toţi şi nu prea depărtat de cel original.
Dar în unele locuri am recurs şi la câte un termen mai nou, de dragul
preciziunii”. Readucerea Filocaliei în literatura română contemporană
rămâne meritul său necontestat. Filocalia de la Prodromul ne pune însă în
contact cu o epocă a scrisului teologic românesc în care limba Bibliei , a
cărţilor liturgice, a hagiografilor şi scrierilor patristice a fost mult timp
aceeaşi. Cititorul va constata că româna secolului al XVlII-lea avea o
terminologie teologică bogată şi nuanţată, care permitea înţelegerea
corectă a scrierilor trezvitoare şi eficienta lor folosire pentru urcuşul
treptelor anevoioase ale desăvârşirii. Interesul pentru româna sacră
manifestat de lingvişti în ultimii ani, pregăteşte viitoarele ediţii critice de
opere filocalice în traduceri vechi. Publicarea unui corpus de texte neptice
9
ca cel de faţă se va dovedi atunci deosebit de utilă acestor proiecte menite
să valorifice un capitol al scrisului românesc pe nedrept neglijat de
istoriografia literară modernă. Pentru asemenea finalităţi, editoarea cărţii
de faţă a preferat să publice Filocalia de la Prodromul în forma sa genuină,
fără intervenţii sau modificări. Dar dincolo de valoarea sa ca document
lingvistic, cartea de faţă este act de recunoştinţă pentru cărturarii de
altădată de la Neamţu şi Prodromul şi călăuză duhovnicească iubitorilor
scrisului românesc vechi. Stăruinţa asupra vechii traduceri a Filocaliei
româneşti , cea alcătuită de cărturării paisieni şi dusă la bun sfârşit de
monahii prodromiţi la începutul secolului trecut pune în lumină
continuitatea unei nobile şi salutare tradiţii a culturii scrise româneşti.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, unele veacuri sunt pentru coborârea
lui Dumnezeu la oameni, iar altele pentru urcarea oamenilor la
Dumnezeu”. In aceste veacuri se află omenirea după întruparea Fiului. Iar
cea mai bună călăuză pentru ascensiunea spirituală este Filocalia.
Academician VIRGIL CÂNDEA

Notă asupra ediţiei

Întâmplare fericită, cum ar spune laicul, un Dar de la Dumnezeu, cum mi
se pare mie această ediţie a Filocaliei de la Schitul Prodromul a făcut ca în
urmă cu mai bine de trei ani să primesc la editură, în 1997, un manuscris
voluminos de peste 1600 de pagini, pe care mi le-a adus spre publicare,
dimpreună cu o recomandare a academicianului Virgil Cândea, Monahul
Ignatie Marica, pe numele său Duhovnicesc Ignatie Monahul, de la
Mănăstirea Antim. În vreme ce se corectau ultimele pagini culese din
manuscrisul acesta împlinit la Prodromul, au început să se publice, rând pe
rând, volumele Filocaliei într-o nouă ediţie a traducerii părintelui Dumitru
Stăniloaie. Prezenţa acestei versiuni contemporane purtând pecetea
personalităţii şi culturii Părintelui Stăniloaie m-a făcut să amân o vreme
editarea manuscrisului excepţional pe care-1 primisem, adevărat tezaur de
10
limbă şi gândire românească, şi, în acelaşi timp, mi-a întărit opţiunea,
alegerea mea ca scriitoare şi filolog, de a publica o ediţie genuină a
Filocaliei „aşa într-un timp adunată”, la începutul secolului XX, cu toată
„răzmeriţa veacului întru care ne aflăm”, cum stă scris în Insămnări
oarecare de pricina adunării aceştii Cărţi. Învăţătura isihastă strânsă în
antologia alcătuită în secolul al XVIII-Iea de Sfântul Macarie, Mitropolit al
Corintului şi Sfântul Nicodim Aghioritul şi publicată apoi „pe elineşte” la
Veneţia, în 1782 avea să parcurgă până la versiunea ei integrală în limba
română, (căreia i s-au mai adăugat şi alte texte ale despătimirii şi
îndumnezeirii), o cale benefică pentru însăşi devenirea limbii şi
spiritualităţii sacre româneşti. Nu vom mai relua această cale a
învrednicirii, evocată în studiul ce însoţeşte ediţia de faţă, bazat pe o
profundă cunoaştere a prezenţei Filocaliei în cultura română şi, nu în
ultimul rând, pe ceea ce latinii numesc bonitas verborum, arta cuvintelor
bine alese. Pentru iubitorii limbii române şi cercetarea documentelor ei
lingvistice de referinţă, editarea Filocaliei de ia Schitul Prodromul va
reprezenta o verigă esenţială în lanţul unei deveniri unitare din care nu
poate lipsi principala zidire din ascetica şi mistica ortodoxă. Un exces de
zel a uneia dintre culegătoarele textului adus de la Muntele Athos a făcut
să primesc primele o sută cincizeci de pagini într-o versiune „adusă la zi”
cu transcrieri „corectate” şi cu o „remodelare” a morfo-sintaxei şi
vocabularului conform gramaticii şi lexicului din zilele noastre. Prezenţa
acestui hibrid „actualizat” în corpusul genuin al manuscrisului cules pe
computer, a devenit, încă un argument, poate cel mai întemeiat legat de
pierderile pe care le-ar fi pricinuit o ediţie prelucrată şi ajustată. „Corpul
străin” a fost expulzat în pofida rezistenţei lui în memoria fişierelor. Drept
care am ales calea reproducerii integrale, fără să operăm modificări sau
corecturi în această unică operă de întemeiere, pe care o reprezintă
Filocalia de a Schitul Prodromul. Ediţia de faţă, în două volume cuprinde
versiunea românească, realizată în diferite etape, a Filocaliei veneţiene,
„pre-scrise” (copiate şi dactilografiate), şi duse la bun sfârşit la „5 ianuarie,
anul Mântuirii 1922”, „cu ajutorul lui Dumnezeu Celui întreit Sfânt”, cum
citim la finele manuscrisului. O vastă operaţie de traducere şi retraducere
11
căreia i se adaugă versiunea unor texte mai noi şi introducerea în premieră
a unor autori şi titluri ce aparţin scrierilor filocalice, încheie un orizont al
receptării scrierilor trezvitoare pre limba română, având ca „scopos”, -
cum citim în Filocalia de la Prodromul - curăţirea de patimi, despătimirea
şi săvârşirea rugăciunii inimii şi a minţii. Opera aceasta colectivă şi
individuală, împlinită de cărturarii din mănăstirile moldoveneşti, şi-a întins
un capăt de pod exemplar în osârdia monahilor cărturari de la Prodromul.
Iar podul acesta întins peste două veacuri se arată a fi, deopotrivă, ziditor
de limbă şi de oameni, în căutarea desăvârşirii. Pentru cititorii care nu vor
putea consulta direct manuscrisul de la Prodromul, dactilografiat şi legat în
scoarţele tomului de 1614 de pagini, vom face cuvenita lui prezentare.
Manuscrisul Filocaliei de la Prodromul care se publică pentru prima oară
acum în ediţia de faţă, după 80 de ani de la încheierea lui se prezintă sub
forma unui volum având dimensiunile de 15,5 (16) x 23,5 (24) cm şi este
un tom masiv care leagă cele 1614 pagini dactilografiate faţă-verso şi
numerotate cu cifre arabe şi cu litere, pagini cusute cu aţă între coperţile
cartonate, imitaţie de piele neagră cu striuri. Textul propriu-zis care adună
scrierile filocalice ale Sfinţilor Părinţi, de la Sfântul Antonie cel Mare până
la Părintele Ioan Crondştanschi (Ioan din Kronstadt, care a trăit până la
1910) adaugă şi intercalează, printre titlurile şi autorii din ediţia veneţiană,
piese de rezistenţă în scrierile filocalice din literatura religioasă
răsăriteană, din izvoare greceşti şi Filocalii slavone (Sfântul Nil Sorski şi
Sfântul Dimitrie Rostovski). Întregul material ce alcătuieşte amândouă
tomurile Filocaliei elineşti se încheie la pagina 1421 a manuscrisului. „La
urma acestora” - cum se spune într-o Nota bene către cititori {Spre ştiinţa)
traducătorii şi alcătuitorii ediţiei de la 1922 ne previn că au alăturat şi
următoarele „cuvinte” (texte, n.n.), „a oarecărora Sfinţi şi Dascăli ai
Bisericii Răsăritului precum şi a oarecărora Cuvioşi Părinţi Români, ca
cele ce privesc tot spre un scopos”: Cuvânt pentru numele Iisus, Chip de
luare aminte al rugăciunii de Părintele Calist, Patriarhul
Constantinopolului, 18 capete ale Sfântului Marco Pustnicul, o scriere
anonimă, un text Din viaţa Sfântului Nifon din Ţarigrad, un text din cartea
Chir Hariton, Pentru gândurile hulii, învăţătura duhovnicească a omului
12
dinlăuntru a Sfântului Dimitrie al Rostovului (Dimitne Rostovski), cele trei
predoslovii ale Stareţului Vasilie de la Poiana Mărului, la Sfântul Filofteiu,
Sfântul Grigorie Sinaitul; Postfaţa la Cartea lui Nil Sorski... Manuscrisul
Filocaliei de la Schitul Prodromul se încheie cu Părintele Ioan
Cronştandschi (Kronstadt) şi textul acestuia cu titlu interogativ Cu putinţă
este a avea cineva inimă curată ? Tot din secţiunea „adăugată” mai fac
parte textele de o deosebită valoare din Stareţul Paisie Nemţeanul, şi din
Sfântul Ioan Gură de Aur. Cele 1594 de pagini sunt numerotate cu cifre
arabe din care 1590 este albă şi 1504 care rămâne tot albă, apare tăiată cu
linii diagonale, violet şi cu o sintagmă scrisă de mână pe una dintre ele
„iartă cetitorule” Manuscrisul nu este numerotat cu cifre arabe de la
început. Primele 5 file, numerotate în ordine alfabetică de la a la e , doar pe
faţă, mai adaugă 10 pagini, fiind urmate de alte file numerotate cu litere de
la e la g, care mai adaugă 6 pagini. O eroare de numerotare mai adaugă
numărului de pagini al manuscrisului, paginile 2 1 3 bis, 2 14 bis, 2 1 5 bis
şi 2 1 6 bis, deci încă alte patru pagini în plus. Tomul manuscrisului legat
în coperţile cartonate negre are în total 1594+ 10 + 6 + 4pagini, respectiv
1614 pagini. Din acestea ultimele 4 sunt reprezentate de o „ Tablă
alfabetică "(Scară de Sfinţi) şi materialul ce compune cartea de faţă ,
prezentată ca un tabel cu numele, autorul şi titlul scrierii fiecăruia, precum
şi pagina la care se află în manuscrisul Filocaliei numerotat precum l-am
descris. Manuscrisul Filocaliei de la Prodromul a fost dactilografiat foarte
îngrijit, ca o carte, pe hârtie velină subţire (are o consistenţă asemănătoare
cu o hârtie de Biblie) de culoare ocru-gălbui, uzată parţial (şi cromatic, cu
mici pete şi de „rugină”, şi de la foaia de indigo, şi de la trecerea timpului).
Deşi a fost adeseori citit şi răsfoit, paginile nu sunt zdrenţuite, şifonate sau
deteriorate iar elasticitatea hârtiei i-a fost un aliat, cu siguranţă. în plus
contează calitatea cititorilor şi preocuparea de a păstra această carte-
manuscris în bune condiţii, de-a lungul timpului. Grija faţă de dăinuirea
obiectului în sine se vede şi din „bandajele” de hârtie albă transparentă sau
ocru lipite la marginile paginilor şi la cotor, ca un fel de ramă ce trebuie să
protejeze pânza textului. Aceste bandaje emoţionante apar până la pagina
28. Este partea dm manuscris cea mai marcată de vreme, şi pare să fi
13
suferit un accident (apa? umezeala?) care a pătat şi umflat oarecum textura
hârtiei. Cele peste 1600 de pagini sunt legate şi cusute cu aţă între coperţile
negre, deja pomenite.,Numele autorilor ce au tipărit antologia elenă de la
Veneţia e scris cu majuscule cu folie de aur şi a fost aşezat în partea
superioară a copertei întâi unul, sub altul. Pe primul rând citim SFÂNTUL
NICODIM AGfflORITUL, pe rândul al doilea MACARIE DE CORINT,
fără precizarea c-ar fi şi acesta Sfânt al Bisericii Ortodoxe. în centrul
copertei, cu litere mari şi un font apropiat de acela de pe coperţile ediţiei
noastre, e scris în relief cu litere îngropate şi folie de aur, parţial ştearsă
FILOCALIA, iar jos la baza copertei, în locul rezervat editurii e tipărit tot
cu majuscule, cu folie de aur SF. MUNTE ATHOS 1911-1922, pe două
rânduri. O ciudăţenie este dactilografierea paginilor cu culori diferite:
negru, mov-ciclamen, albastru-verzui, şi albastru după cum urmează:
Filele numerotate sus, centrat, cu creionul de la a la e , pe faţă, nu şi pe
verso, au fost dactilografiate cu albastru-verzui. Filele numerotate cu
creionul de la la g inclusiv, numai pe faţă sunt dactilografiate cu mov-
ciclamen. Paginile de la Scurtă cuvântare despre capetele Sfântului
Antonie , numerotate cu cifre arabe de la 1 -83, unde începe Sfântul Marcu
Pustnicul, sunt dactilografiate cu bandă neagră şi indigo negru. De la
pagina 84 la pagina 2 1 6 textul este dactilografiat cu albastru-verzui.
Urmează paginile 213 bis - 214 bis - 215 bis şi 216 bis sărite de la
numărătoare, dactilografiate cu negru. Colon cifrul apare dactilografiat cu
cifre arabe de la pag. I la pag. 513. De la 21 3 bis la 352 inclusiv textul
este dactilografiat cu negru. De la 353 la 514, textul apare cu litere mov-
ciclamen. De la 5 14 la 1586 numerotarea se face cu creionul, cu cifre
arabe scrise la extremele de sus ale paginii, stânga, dreapta. De la 1027 la
pagina 1138 cifra paginii apare şi cu cerneală şi dactilografiată, iar textul
este dactilografiat cu mov-ciclamen. De la pagina 1 139 la 1244 inclusiv
textul e bătut la maşină cu albastru-verzui. De la 1 245 la 1 3 1 8 cu mov-
ciclamen, de la 1319 la 1425 cu negru. Pagina 1425 este dactilografiată 3/4
cu negru şi o pătrime cu albastru-verzui, la bază. De la 1245 la 1500,
dactilografierea foloseşte litere albastruverzui. De la 1501 la 1589 şi
ultimele 4 pagini textul este scris cu mov-ciclamen. Textul Filocaliei de la
14
Schitul Prodromul este dactilografiat cu 48 de rânduri pe pagină, des,
compact, cu o oglindă a paginii economică. In întreg volumul, care se
prezintă ca un manuscris-carte, colon titlul şi colon cifrul sunt scrise la
partea superioară. Dactilografierea şi legarea paginilor prin coasere şi
lipire s-a făcut cu mare grijă, astfel încât oglinda paginilor respectă
simetria, rândurile se întâlnesc fără „ezitări” şi diferenţe, pe o orizontală
continuă, iar rama lăsată pentru margini şi cotor este identică, dacă
includem şi rândul lăsat pentru colon titlu şi colon cifru. Colon titlul
prezintă de regulă numele Sfântului Părinte pe ambele părţi ale filei, dar în
câteva cazuri, pe paginile fără soţ, adaugă lângă nume titlul scrierii: Sf
Macsim Mart. Suta 2 Teolog. Dactilografierea apelează la numeroase
prescurtări neunificate în cazul trimiterilor la Sfânta Scriptură pe care le-
am tipărit ca atare (Mateiu dar şi Mat. pentru Sfânta Evanghelie după
Matei, Luc. şi Luca pentru Sfânta Evanghelie după Luca, Sir. dar şi Is. Sir.
pentru Cartea înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul şi 2 Leg.
pentru Deuteronomul. Corinteni este prescurtat Kor. în manuscris. Am
optat în ediţia de faţă pentru transcrierea Cor. Am păstrat în schimb
prescurtarea Kap. sau K. indicând diverse capete din Scrierile Sfinţilor
Părinţi. Am scris cuvintele întregi, renunţând la prescurtările D-zeu pentru
Dumnezeu, D-hniceşti, pentru Duhovniceşti, IS. Hs. pentru Iisus Hristos,
D-l pentru Domnul. Am corectat trimiterile de câte ori a fost cazul,
menţionând în notele ce reproduc citatele din text, versiunea acestora în
Biblia editată în anul 1 982. Am optat pentru această ediţie a Sfintei
Scripturi care reproduce textul Noului Testament din ediţia 1979 şi textul
Vechiului Testament din ediţia apărută în 1975, având în vedere că această
ediţie de sfârşit de secol XX are la bază ediţia din 1936 tradusă de Gala
Galaction şi Vasile Radu şi episcopul din acea vreme Nicodim Munteanu
care au folosit textul Septuagintei pentru Vechiul Testament confruntând şi
originalul ebraic. Ediţia din 1936 a Sfintei Scripturi este diferită de aceea
din 1914 ce va fi fost folosită în ultimele traduceri. Stabilirea surselor
folosite pentru revizuirea română a unor citate din texte va putea indica o
cronologie a traducerilor, confruntând citatele cu Biblia de la Bucureşti din
1688 cu Noul Testament de la Belgrad de la 1648, cu Biblia de la Blaj de
15
Samuil Micu (Clain) reeditată la 1819, la Petersburg, la iniţiativa
Mitropolitului Gavriil Bănulescu, cu Biblia de la Buzău (1854-1856) sau
aceea de la Sibiu (1856-1858) cu un text revizuit de Mitropolitul Andrei
Şaguna. Asemenea analize dimpreună cu cercetarea bibliotecii Schitului de
la Prodromul şi a celei de la Neamţul vor putea da răspuns întrebărilor pe
care ni le ridică stabilirea cronologiei şi identificarea traducătorilor.
Volumul-manuscris este însoţit de 55 de ilustraţii, portrete de sfinţi, scene
biblice (mai puţine) ce au fost decupate din publicaţii şi cărţi religioase ori
au fost, la origine, iconiţe tipărite. Aceste ilustraţii folosind policromia, 4
culori plus bronz sau fără bronz aurit, albnegru, alb-albastru, şi sepia sunt
completate de câteva desene de mână, în creion şi peniţă (cu cerneală
sepia) între care cel mai spectaculos este desenul în creion şi peniţă
reprezentându-1 pe „Cuviosul Paisie Stareţul Monasterii Neamţul” ce
apare la pagina 1458, înainte de Scurta Cuvântare despre Cuviosul Paisie,
Stareţul Mănăstirii Neamţul: prescrisă din precuvântarea Ia cele 14
trimiteri ale Sfanţului Apostol Pavel. Neaşteptate sunt cele trei desene
„ştiinţifice” folosite pentru a da o reprezentare geometrică, matematică de
la pagina 1079, la Sfântul Grigore Palama (Capetele 13 „fie sfera
pământului rotundă înlăuntru care e subînsemnată ABCD şi împreună ei se
aduce alt ocol... sfera acestei EFGH) şi paginile 1394 şi 1395 (A
anonimului Cuvânt minunat) unde prin grafică „scriem şi ţărcălim”
„Dumnezeirea unui născut lui Dumnezeu” sau avem „pildă spre mai bună
înţălegere”, „patru ziceri Dumnezeieşti şi săbii Duhovniceşti” ce
„ răstoarnă şi strică două cumpene de eresuri protivnice între sineşi la
răutate şi la eres, însă de un rang şi împreună glăsuite la păgânătate”. în
afara ilustraţiilor despre care s-ar mai putea scrie şi alte amănunte, poate în
Postfaţa la aceste volume, trebuie remarcate adnotările cu creion negru sau
cerneală (mai rar), de câteva ori cu creion albastru, de câteva ori cu roşu (o
dată apare scris HAR, cu majuscule). Acestea corectează sau completează
sintagme, cuvinte, câteva paragrafe, sau dublează conturul literelor
dactilografiate şi şterse sau greu lizibile din textul propriu-zis, rescriu
câteva litere sau cuvinte la capetele şi începuturile de rând, uneori peste
„bandajul” de foiţă albă transparentă ce s-a lipit, acoperind fâşia din
16
marginea dactilogramei. Tot cu creionul se scriu câteva note de subsol,
observaţii, corecţii, mici comentarii, unele probabil ale cititorilor monahi
sau nu. Tot cu creionul mai sunt scrise diferite colon titluri Suta a treia
pentru dragoste, Cuvânt pentru rugăciune. Cele 226 capete, Duhovniceasca
Lege, Pentru dreapta socoteală, Pentru cele 8 gânduri, Pentru desluşirea
patimilor, Cuvânt pentru linişte , corecturi făcute mai ales în prima sută de
pagini care creează impresia unei pregătiri a manuscrisului pentru tipar.
Când? Pentru ce editură? Nu ştim. La pagina 1422 este scris de mână cu
pixul albastru (când? de cine?) un text ce acoperă toată pagina intitulat
Studiul Duhovnicesc pe care l-am cules şi este prezent în ediţia noastră
păstrând menţiunea „asta nu face parte din Filocalie.” Uneori linii
orizontale trase cu creionul despart capetele. Cu creionul sau cu cerneală
sunt desenate vestmintele unor sfinţi în completarea ilustraţiilor sau pentru
a reprezenta aura pe creştetul Sfinţilor Părinţi, cu un cerc perfect, când e
trasat cu compasul, mai tremurat, când intervine peniţa cu cerneală sepia,
de regulă. între planşele desenate se cuprinde şi Scara Sfântului Teofan de
la pagina 609. La pagina 38, ultimele 7 rânduri au fost şterse cu creion
violet, cu haşurări repetate, tenace, aproape violente, dacă le studiem
duetul, iar dedesubt, cu creionul negru, de astă dată, citim o notă de mână:
„Vezi şi la Pedalion pag. 49 unde pe larg arată pricina pentru ce Monahii
nu mănâncă came”. Revenind la valoarea de document lingvistic şi de
tezaur de memorabilă expresivitate care ne impresionează în Filocalia de la
Prodromul ca scriitori, ca lingvişti, ca iubitori ai limbii române nu putem
omite valorile morale şi spirituale multiple ale Cuvintelor (echivalent vechi
pentru Text), cuprinse în această ediţie genuină, şi generoasă prin multipla
ei dăruire şi deschidere către cititor. Lumea modernă a accentuat ostentativ
retorica şi poietica scrisului, pe linia „mărirei deşarte” blamată în paginile
Filocaliei, carte de învăţătură a trezvirei, despătimirii şi înDumnezeirii, din
care nu lipsesc valorile comunicării interactive, introspecţia şi training-ului
autogen, intertextualitatea, psiho-drama şi autoscopia. Toate aceste valori
(mai puţin ostentaţia şi nombrilismul găunos al omului modem şi străin de
sine) dezvoltă în Filocalia, pilduitoare scrutări de sine şi lecţii ale
plenitudinii în smerenie, şi credinţă. Aşezând în oglindă citatele din text cu
17
notele din subsol care extrag din Sfânta Scriptură echivalenţe
contemporane, am oferit cititorului o posibilă călătorie lingvistică,
semantică, poetică în lumea comparatismului şi a arheologiei textuale şi
intertextuale. Exerciţiul de a pune faţă în faţă aceste citate (din care multe
îşi au o rostire aproape identică în Biblia de la 1688, de la Bucureşti), e
pilduitor, în ordinea unor continuităţi culturale. în plus, editarea textului
conform cu manuscrisul, departe de a evidenţia nostalgii arhaice şi o
nevoie de reîntoarcere la expresionismul ortodoxismului şi gândirismului
românesc, corespunde, în cazul de faţă, şi în particular, unor afinităţi şi
nevoi de exemplaritate. Când am scris, la vârsta de 18 ani, volumul meu de
debut în poezie Vindecările, citisem Biblia, nu şi textele isihaste şi
cuvintele Sfinţilor Părinţi. Când am scris acea poezie „tragică, matură,
plină de adânci întrebări”, cum a definit-o Geo Dumitrescu, nu ştiam că
versurile mele erau în felul lor nişte despătimiri. Şi nu am înţeles bătălia
dusă vreme de şapte ani cu cenzura care-mi cerea să scot de peste tot din
volum cuvântul vindecare şi să renunţ la titlul cărţii: Vindecările. Mă
gândeam doar la poezie şi taumaturgie, într-o lume care a rupt tot mai mult
limba şi poezia de rugăciune şi de smerenie. Nu cred că cititorul modem al
Filocaliei poate rămâne indiferent la marea lecţie şi lege a vindecării fiinţei
umane fără de care nu poate începe înDumnezeirea. Iar dacă mă gândesc la
limba română contemporană, care a „dezvoltat”, de-a lungul ultimei
jumătăţi de veac, şi acea acuzată limbă de lemn sau de rumeguş, cum mi se
pare mie, sau dacă refuz limbajul folosit de media, , nu pot să nu le opun
tuturor acestor cazuri ale pierderii şi căderii în uscăciune şi vulgaritate,
Marile Texte. Limba română se poate vindeca în faţa propriei „epifanii” pe
care o descoperim proaspătă şi curată, blândă şi neîntinată în straiul
lingvistic al Filocaliei de la Schitul Prodromul. Textul întreg al acestui
manuscris îşi are precum orice zidire temeinică, menirea de a purta o solie.
In cele 40 de capete pentru Trezvire, rămase de la Sfântul Filoftei Sinaitul,
citim despre „lucrătorul bunei-credinţe”, pomenit şi de Sfântul Ioan Gură
de Aur (Ioan Chrisostomos). Monahilor de la Schitul Prodromu, unde s-a
păstrat acest manuscris al Filocaliei şi celor ce au împlinit versiunea
integrală în limba română şi au prescris-o între anii 1911-1922 li se dedică
18
acest volum, lor şi celor ce şi-au făcut din ascultarea legilor duhovniceşti o
mai adevărată lege de ascultare a binelui şi frumosului din omul din
lăuntru şi din afară , cel care vede trezvirea drept calea ce duce spre
împărăţie „cea dinlăuntru nostru şi cea ce va să fie şi care „se aseamănă
unei ferestruice luminoase prin care Dumnezeu plecându-se se arată
minţii” noastre. Filocalia , în straiele manuscrisului de la Schitul
Prodromul este o revelaţie. îl lăsăm pe cititor să descopere binele şi
frumosul din aceste texte, adevărat şi unic arhipelag al literaturii isihaste.
Un nepreţuit kalokagathon aparţinător literaturii sacre şi ortodoxismului se
dăruie cititorului, acum la sfârşitul anului 2001, în zilele ce apropie
Naşterea lui Iisus Hristos.

Dr. Doina URICARIU, decembrie, 2001

Aceluia între Sfinți,

19
 Părintelui nostru
Antonie cel Mare
Învățături pentru năravul oamenilor și pentru buna viețuire
Capete 170
1. Oamenii, din obișnuință, se zic cuvântători; dar nu sunt cuvântători
cei ce au învățat cuvintele și cărțile înțelepților celor de demult, ci cei ce au
pe suflet cuvântător și pot a desluși ce este bine și ce este rău; și de cele
viclene și de suflet vătămătoare fug și se feresc, iar pe cele bune și
folositoare de suflet cu sârguință le cugetă, le deprind și le lucrează cu
mulțumire către Dumnezeu. Numai unii ca aceștia sunt datori cu adevăr a
se numi oameni cuvântători.
2. Cel cu adevărat cuvântător om o sârguire are: cu tot sufletul a se pleca
și a plăcea lui Dumnezeu; și întru aceasta numai să-și deprindă sufletul,
cum să placă bine lui Dumnezeu, mulțumind neîncetat pentru atâtea ale
Proniei Lui și ale tuturor chiverniselor, în orice întâmplare s-ar afla în
viață. Căci nu este necuvincios lucru ca doctorilor care ne dau nouă
doctorii amare și neplăcute să le mulțumim pentru sănătatea trupului, iar
lui Dumnezeu, pentru cele ce ni se par nouă nelésnicioase, să nu-I
mulțumim și să nu cunoaștem cum că toate se fac cu cuviință și spre
folosul nostru după Pronia Lui. Deci credința și cunoștința către
Dumnezeu sunt mântuirea și săvârșirea sufletului.
3. Înfrânarea, nerăutatea, întreaga înțelepciune, tăria, răbdarea și cele
asemenea acestora, prea mari și îmbunătățite puteri am primit de la
Dumnezeu, care sunt rânduite împotriva celor ce ni se întâmplă nouă
neplăcute. Dacă vom iscusi aceste puteri și le vom avea îndemânatice în
mâinile noastre, nimic greu sau dureros ori nesuferit nu vom socoti că ni se
face, ci cugetând că toate acestea omenești sunt, se vor birui prin faptele
bune care sunt în noi. De acestea nu-și aduc aminte cei neînțelegători cu
sufletul, fiindcă nu socotesc cum că toate, bine și cu cuviință, se fac spre

20
folosul nostru, ca să strălucească bunătățile noastre și să ne încununeze
Dumnezeu.
4. Câștigarea banilor și agonisirea bogată, socotind-o ca pe o nălucire
singură și puțin vremelnică, și cunoscând că petrecerea îmbunătățită și
plăcută lui Dumnezeu este mai bună decât bogăția, având acestea
necontenit în minte, nu vei suspina, nu te vei văita, nu vei prihăni pe
nimeni, ci pentru toate vei mulțumi lui Dumnezeu, văzând pe cei mai răi
decât tine răzemați și de cuvânt și de bani. Căci prea rea patimă a sufletului
este poftirea, slava și necunoștința.
5. Bărbatul cuvântător, prihănindu-se pe sine, ispitește cele ce sunt cu
cuviință și cele ce-i folosesc lui, și care sunt ale sufletului și care sunt
străine de acesta; și astfel fuge de cele ce vatămă sufletul ca de niște
străine ce-l despart pe el de nemurire.
6. Cu cât cineva are avuția mai măsurată, cu atât este mai fericit; căci nu
se îngrijește de multe slugi, plugari sau de câștigarea celor necuvântătoare.
Fiindcă spre acestea pironindu-ne pe noi înșine și căzând în neplăcerile ce
se întâmplă din pricina lor, ajungem să prihănim pe Dumnezeu. Iar din
poftirea noastră de sine aleasă se adapă moartea, și rămânem rătăcind în
întunericul vieții păcatelor, necunoscându-ne pe noi înșine.
7. Nu e cuviincios a zice cineva că nu este cu putință omului a dobândi
viață îmbunătățită; ci că nu este lesne, nici oricui se întâmplă a o cuprinde.
Viață îmbunătățită au cei ce sunt oameni binecredincioși și au minte
iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea de obște, lumească este,
schimbăcioasă, și dă înțelegeri și bune, și rele, schimbându-se cu firea și
plecându-se spre materie. Iar mintea iubitoare de Dumnezeu este
izbânditoare asupra răutății ce se face între oameni din trândăvia lor de
sine aleasă.
8. Cei nepedepsiți și proști socotesc lucru de râs învățăturile și nu voiesc
să le asculte, fiindcă mustrându-se se vădește nepedepsirea lor, și voiesc ca
toți să fie asemenea lor. Asemenea și cei neînfrânați cu viața și cu
năravurile se sârguiesc ca toți să fie mai răi decât ei, socotind a-și vâna
dezvinovățirea din mulțimea relelor. Piere și se tulbură sufletul slăbănogit
de răutatea păcatelor, având în sine: curvia, mândria, nesăturarea, mânia,
nerușinarea, tulburarea, uciderea, cârtirea, zavistia, lăcomia, răpirea,
nedreptatea, nerăbdarea, minciuna, dulcețea, lenea, întristarea, teama,

21
boala, urâciunea, prihănirea, neputința, rătăcirea, necunoștința, înșelarea,
uitarea de Dumnezeu. Prin acestea și prin cele asemenea lor se muncește
ticălosul suflet, despărțindu-se pe sine de Dumnezeu.
9. Cei ce voiesc a se nevoi în viața îmbunătățită și cucernică și slăvită nu
din nărav fățarnic sau petrecere mincinoasă se judecă, ci precum meșterii
zugrăvirilor și ai chipurilor scobite își arată lucrul prin lucruri – așa și aceia
arată viața îmbunătățită și iubită de Dumnezeu; și ca de niște curse se
întorc de la toate poftele și desfătările rele.
10. Cel bogat și de bun neam, lângă cei ce bine socotesc și înțeleg, fără
luminarea sufletească și fără viață îmbunătățită este rău-norocit; precum și
săracul și robul, prin luminare și fapta bună a vieții împodobiți fiind, sunt
bine-norociți. Și precum se rătăcesc în căi cei străini, așa și cei ce nu se
sârguiesc spre viața îmbunătățită, amăgindu-se de pofte, pier ticăloșii.
11. Făcător de om se cuvine a se numi cel ce poate îmblânzi pe cel
nepedepsit ca să iubească învățăturile și deșteptarea. Tot astfel și cei ce
întorc pe cei neînfrânați spre viețuire îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu
se cuvine a se numi făcători de oameni, ca unii ce din nou zidesc pe
oameni. Căci blândețea și înfrânarea sunt fericirea și nădejdea cea bună a
sufletelor omenești.
12. Se cuvine oamenilor a-și iscusi cu adevăr năravurile și viața cu
cuviință; căci când acestea se vor îndrepta, atunci cu lesnire se cunosc cele
după Dumnezeu. Cel ce cinstește pe Dumnezeu din toată inima și cu
credință, prin purtare de grijă primește de la El ajutor ca să-și stăpânească
mânia și pofta. Căci pricina tuturor relelor este mânia și pofta.
13. Om se numește sau cel cuvântător, sau cel ce suferă ca să se
îndrepteze. Pe cel neîndreptat nu se cuvine a-l numi om, căci neîndreptarea
este faptă neomenească; și se cuvine a fugi de unii ca aceștia. Căci cei ce
viețuiesc împreună cu răutatea nu pot fi vreodată în cei fără de moarte.
14. Cuvântarea, fiind cu noi, ne face vrednici a ne numi oameni; iar
neavând-o, numai prin plăsmuirea mădularelor și prin glas ne deosebim de
dobitoace. Deci să se cunoască omul cel cu minte pe sine cum că este fără
de moarte și să urască toată pofta cea urâtă, care se face oamenilor pricină
de moarte.
15. Precum fiecare meșteșug, împodobind materia ce zace sub el, își
arată buna lucrare, unul lucrând lemnul, altul arama, altul aurul și argintul,
22
așa și noi, auzind viața cea bună și petrecerea plăcută lui Dumnezeu, datori
suntem a arăta că suntem oameni cu adevăr cuvântători, nu numai cu
trupul. Căci sufletul cuvântător și iubitor de Dumnezeu îndată cunoaște
cele ce sunt în viață și prin dragoste milostivește pe Dumnezeu și Îi
mulțumește cu adevăr, către El pornindu-se cu toată dorirea și cu tot
cugetul.
16. Precum cârmuitorii de corăbii, prin îndreptar, ocrotesc corabia să nu
se izbească de stânci, așa și cei ce râvnesc viața îmbunătățită iau aminte cu
sârguință la cele vrednice de lucrare și fug de cele ce trebuie ocolite; și
socotesc legile adevărate și dumnezeiești ca fiind lor de mare folos, tăind
din suflet aducerile-aminte rele.
17. Precum cârmuitorii și vizitii, prin cugetare și sârguință, îndreaptă pe
cei încredințați lor, așa și cei ce se sârguiesc spre viața dreaptă și
îmbunătățită se cade să cugete și să se îngrijească a viețui cu plăcere de
Dumnezeu. Căci cel ce voiește și este încredințat că poate, acela ajunge la
săvârșire.
18. Slobozi să se socotească nu cei care sunt slobozi prin întâmplare, ci
aceia care prin viață și nărav sunt liberi. Căci nu se cuvine a se numi
slobozi acei boieri care sunt răi sau neînfrânați, fiindcă sunt robi patimilor
materiei. Slobozenia și fericirea sufletului este curăția cea adevărată și
trecerea cu vederea a celor vremelnice.
19. Fă-ți pomenire ție însuți că neîncetat se cuvine a te arăta prin viață și
prin lucruri; căci așa și pe doctori cei ce vindecă îi cunoaștem nu prin
cuvinte, ci prin lucruri, și îi socotim mântuitori și binefăcători.
20. Sufletului îmbunătățit și cuvântător semn îi sunt: vederea, căutarea,
umbletul, pășirea, glasul, râsul, petrecerile, vorbirile, fiindcă toate sunt
schimbate și tocmit e spre mai bună închipuire; căci mintea iubitoare de
Dumnezeu, fiind portar treaz, închide intrările relelor și ale urâtelor
aduceri-aminte.
21. Cercetează cele dintru tine și le ispitește, căci boierii și stăpânii sunt
numai ai trupului, nu și ai sufletului. Aceasta să o ții în minte pururea. Deci
când trupul poruncește lucruri necuvioase, nedrepte și vătămătoare de
suflet, nu se cade a te supune, chiar de ar chinui trupul. Căci Dumnezeu a
zidit sufletul slobod și stăpânitor de sine, și poate merge cum voiește: bine
sau rău.
23
 22. Sufletul cuvântător se sârguiește a fi slobod de calea cea cu anevoie
umblată: de îngâmfare, trufie, înșelare, ucidere, răpire și altele asemenea,
care sunt lucrări ale dracilor și ale voii rele. Și toate acestea se îndreaptă
prin sârguință și cugetare statornică în omul a cărui poftă nu se pleacă spre
dulcețile cele de jos și rele.
23. Cei ce se nevoiesc spre puțină și nu spre desăvârșită avuție sunt
slobozi de primejdii și nu au trebuință de păzitori; iar biruind poftirea întru
toate află cu lesnire calea ce duce către Dumnezeu.
24. Oamenii cuvântători nu trebuie să ia aminte la vorbele multe, ci
numai la cele ce folosesc și povățuiesc a cunoaște voia lui Dumnezeu,
fiindcă ea este calea prin care oamenii se întorc către viața și lumina
veșnică.
25. Celor ce caută viața îmbunătățită și iubitoare de Dumnezeu li se
cuvine a fi slobozi de părere și de toată slava deșartă și mincinoasă, și a se
sârgui spre îndreptarea vieții și a inimii. Căci mintea iubitoare de
Dumnezeu și neschimbată este cale ducătoare către Dumnezeu.
26. Nu este niciun folos a deprinde învățături dacă sufletul nu are viață
bună și plăcută lui Dumnezeu. Iar pricina tuturor relelor este rătăcirea,
înșelarea și necunoștința de Dumnezeu.
27. Cugetarea vieții celei prea bune și sârguința sufletului lucrează pe
bărbații cei buni și iubitori de Dumnezeu. Căci cel ce caută pe Dumnezeu
Îl află, biruind pofta întru toate și nedespărțindu-se de rugăciune, fiindcă
unul ca acesta de draci nu se teme.
28. Cei ce se înșală prin nădejdile cele vremelnice, și până la cuvinte
cunosc cele ce sunt cu cuviință a se lucra în viața cea prea bună, iară lucrul
îl defaimă, asemenea pătimesc cu cei ce au uneltele și ierburile de doctorie,
iar a le întrebuința nu știu, nici se îngrijesc. Pentru aceasta, pentru păcatele
ce se fac prin noi, niciodată nu este altcineva pricina, ci noi înșine; pentru
că dacă însuși sufletul, din voia sa bună, se va da trândăviei, nu poate fi
nebiruit.
29. Cel ce nu poate face deosebire între bine și rău nu poate judeca cine
este bun și cine este rău. Căci omul care cunoaște pe Dumnezeu este bun;
iar dacă nu este bun, nimic nu știe, nici va cunoaște vreodată, fiindcă
singurul chip al cunoștinței lui Dumnezeu este bunătatea.

24
 30. Bărbații cei buni și iubitori de Dumnezeu, fiind de față cu oamenii, îi
mustră pentru cele rele; iar nefiind de față, nu-i ocărăsc, nici nu dau voie
celor ce se ispitesc a grăi ceva rău despre ei.
31. În vorbiri trebuie să se depărteze toată asprimea, fiindcă pe oamenii
cuvântători rușinea și întreaga înțelepciune îi împodobesc mai mult decât
pe fecioare. Pentru aceasta mintea iubitoare de Dumnezeu este lumină,
strălucind peste suflet precum soarele peste trup.
32. La fiecare din patimile sufletești ce ți se întâmplă, adu-ți aminte că
cei ce drept înțeleg și voiesc cu cuviință și întărire a-și așeza ale lor, nu
socotesc dulce câștigarea bogăției celei stricăcioase, ci slava cea dreaptă și
adevărată, care îi face fericiți. Căci bogăția se fură și de cei mai puternici
se răpește, iar fapta bună este singură câștigarea sufletului fără primejdie și
nefurată, și după moarte mântuie pe cei ce au lucrat-o. Iar cei ce astfel
înțeleg, nu se lasă furați de nălucirile bogăției și ale celorlalte dulceți
desfătătoare.
33. Nu se cuvine ca cei nestatornici și nepedepsiți să fie socotiți bărbați
cuvântători. Căci bărbat cuvântător este cel ce place lui Dumnezeu, acela
ce tace cele multe sau grăiește puține și de nevoie, și cele ce plac lui
Dumnezeu.
34. Cei ce urmăresc viața îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu se
îngrijesc de bunătățile sufletului, ca de câștigarea lor și de desfătarea
veșnică; iar din cele vremelnice se împărtășesc cât trebuie și precum dă și
voiește Dumnezeu, cu veselie și mulțumire, fie și foarte măsurat. Căci
mâncarea cea cu multă cheltuială hrănește trupurile ca pe niște materiale,
iar cunoștința lui Dumnezeu, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine,
blagocestia și blândețea îndumnezeiesc sufletul.
35. Câți dintre cei ce ne stăpânesc ne silesc a ne apuca de faptele
necuvioase și vătămătoare de suflet, pe sufletul care s-a zidit singur de sine
stăpânitor nu-l stăpânesc. Căci ei leagă trupul, iar nu voirea, al cărei domn
este omul cuvântător, pentru Dumnezeu Cel ce l-a zidit, Care este mai
puternic decât toată stăpânirea, nevoia și puterea.
36. Cei ce socotesc rea-norocire pierderea banilor, a fiilor, a robilor sau a
altei averi, să cunoască mai întâi că se cade a se îndestula cu cele ce se dau
de Dumnezeu; iar când se cade a le da înapoi, să fie gata și cu bună
mulțumire, fără a se scârbi pentru lipsirea acestora, ci mai vârtos pentru
25
răsplătire. Căci lucrând cu cele ce nu sunt ale sale, iarăși acestea le-a dat
înapoi.
37. Lucrul omului celui bun, care ia aminte, este a nu vinde slobozenia
pentru luarea banilor, măcar foarte mulți de ar da cei ce cumpără. Căci
asemenea visului sunt cele vremelnice lumești, și bogăția are năluciri
puțin-vremelnice și necredincioase.
38. Oamenii cei întru adevăr se sârguiesc cu iubire de Dumnezeu și cu
viață îmbunătățită a petrece, încât să strălucească viața lor cea bună între
ceilalți oameni, precum porfira cea mică, pusă peste hainele albe, le
împodobește și le arată. Căci astfel se vor îngriji mai cu tărie de bunătățile
sufletului.
39. Oamenilor celor bine cunoscători li se cuvine a-și socoti puterea și
gătirea faptei bune sufletești care este întru ei, și astfel a se pregăti și a se
împotrivi patimilor ce-i întâmpină, după puterea faptei bune dăruită de
Dumnezeu. Asemenea sunt împotrivitoare frumuseții și poftei vătămătoare
de suflet: înfrânarea; iar durerilor și lipsirilor: răbdarea; iar dosădirilor și
iuțimii: nerăutatea și cele asemenea.
40. Bărbat bun și înțelept dintr-o dată a se face este cu neputință; ci prin
dureroasă cugetare, petrecere, ispitire, vreme, nevoință îndelungată și mare
poftă a lucrului bun. Iar omul bun și iubitor de Dumnezeu, care cunoaște
cu adevăr pe Dumnezeu, nu încetează cu îndestulare a face toate cele ce-I
plac Lui. Însă rari se află unii ca aceștia.
41. Nu se cuvine celor neînvățați a se deznădăjdui pe sine, lenevindu-se
pentru viața îmbunătățită și iubitoare de Dumnezeu, nici a o defăima ca
neajunsă și necuprinsă; ci se cuvine a cugeta după putere și a se îngriji
pentru sine. Căci, deși nu pot câștiga desăvârșita faptă bună, însă prin
învățătură și dorință, ori mai buni se fac, ori nici mai răi, ceea ce nu este
mic folos al sufletului.
42. Omul, după minte, cu puterea aceea negrăită se împreunează; iar
după trup are rudenie cu dobitoacele. Și puțini, adică foarte rari, sunt cei
desăvârșiți, oameni cuvântători care se sârguiesc a avea cunoștință și
rudenie către Dumnezeu și Mântuitorul, arătând aceasta prin lucruri și prin
viețuire bună. Iar cei mai mulți, neînțelegători cu sufletul, părăsind
dumnezeiasca și fără-de-moarte înfiere, se abat către rudenia cea moartă și
vremelnică a trupului, înțelegând numai cele trupești și aprinzându-se de
26
dulceți, despărțindu-se pe sine de Dumnezeu și trăgând sufletul din ceruri
în prăpastia dorințelor.
43. Bărbatul cuvântător, aducându-și aminte de împărtășirea și unirea cu
Dumnezeirea, niciodată nu se va lipi de cele pământești, ci spre cele cerești
și veșnice își întinde mintea, știind că voia lui Dumnezeu este ca omul să
se mântuiască, El fiind izvorul tuturor bunătăților veșnice.
44. Când vei afla pe cineva pricindu-se și luptându-se împotriva
adevărului și, vădit, neîncetând pricina, lasă-l în calea lui, fiind împietrit cu
mintea. Căci precum vinul ales se strică dacă se amestecă cu apă rea, tot
astfel și pe cei îmbunătățiți îi strică vorbirile rele.
45. Dacă noi întrebuințăm toată stăruința și mijloacele pentru a îndepărta
moartea trupească, cu atât mai mult suntem datori a ne sârgui să fugim de
moartea sufletească. Căci celui ce voiește să se mântuiască nimic nu-i este
împiedicare, decât lenevirea și trândăvia sufletului.
46. Cei ce tânjesc a înțelege cele folositoare și cele bune sunt socotiți
nefericiți; iar cei ce, înțelegând adevărul, nu-l primesc fără rușine, aceștia
au moartă partea socotitoare și s-au sălbăticit cu năravul, necunoscând pe
Dumnezeu și neluminându-li-se sufletul.
47.Neamurile dobitoacelor le-a adus Dumnezeu întru ființă prin cuvântul
Său pentru folosul nostru: unele spre hrană, altele spre slujire. Iar pe om l-
a zidit privitor al acestora și mulțumitor tâlcuitor. Pentru aceasta să se
sârguiască oamenii să nu fie neprivitori și neînțelegători ai lui Dumnezeu
și ai lucrurilor Lui, ca nu cumva să moară ca niște fiare necuvântătoare. Și
se cuvine omului a cunoaște că Dumnezeu poate toate, și nimic nu este
împotrivnic Celui ce poate toate; ci din neființă a făcut toate câte a voit și
le face prin cuvântul Său, spre mântuirea oamenilor.
48. Ființele cerești sunt nemuritoare prin bunătatea ce este întru ele; iar
cele de pe pământ sunt muritoare prin răutatea voii ce este întru ele, care se
înmulțește în cei neînțelegători prin trândăvia și necunoștința lor de
Dumnezeu.
49. Moartea, pentru oamenii care o înțeleg, este nemurire; iar pentru cei
proști care nu înțeleg, este moarte. Și de aceasta nu se cade a se teme, ci de
pierderea sufletului, care este necunoștința de Dumnezeu. Aceasta este cu
adevăr cumplit pentru suflet.

27
 50. Răutatea este patimă a materiei; pentru aceasta cu neputință este a fi
trupul fără de răutate. Iar sufletul cuvântător, înțelegând aceasta, scutură de
pe sine greutatea materiei care este răutatea; și, trezindu-se din această
greutate, cunoaște pe Dumnezeul tuturor și privește trupul ca pe un
vrăjmaș și împotrivnic, nesupuindu-se lui. Și astfel se încununează de
Dumnezeu ca unul ce a biruit patimile răutății și ale materiei.
51. Răutatea, cunoscută fiind de suflet, se urăște ca o fiară prea împuțită;
iar neștiută fiind, se iubește de cel ce nu o înțelege, și robindu-l pe
îndrăgitor îl ține rob. Ticălosul om nici vede cele ce-i folosesc, nici
înțelege, ci socotește că se împodobește din răutate și se bucură.
52. Sufletul curat, fiind bun, se luminează și strălucește de la Dumnezeu,
iar mintea lui gândește noime bune și cuvinte iubitoare de Dumnezeu. Dar
când sufletul se înnoroiază de păcat, Dumnezeu se depărtează de la el, iar
sufletul, despărțindu-se de Dumnezeu, primește în cuget lucrarea dracilor,
care îi însuflă fapte necuvioase: preacurvie, ucidere, furare de cele sfinte,
răpire și altele asemenea, câte sunt lucrările dracilor.
53. Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toate bunele cugetări și,
poftind cele cerești, defaimă cele lumești. Aceștia nu multora plac, nici
sunt cu plăcere primiți, deoarece nu numai că sunt urâți de mulți, ci și
batjocoriți de neînțelegători. Dar sunt gata a suferi toată lipsa, știind că
cele ce se văd rele de mulți, pentru ei sunt bune. Căci cel ce înțelege cele
cerești crede lui Dumnezeu și cunoaște că toate făpturile sunt lucrul voii
Lui; iar cel ce nu înțelege nu va crede vreodată că lumea este lucrul lui
Dumnezeu și că pentru mântuirea omului s-a făcut.
54. Cei plini de răutate și beți de necunoștință nu cunosc pe Dumnezeu,
căci nici nu se trezesc cu sufletul. Dumnezeu, deși nevăzut, este cugetat și
arătat prin cele văzute, precum sufletul prin trup. Căci precum trupul fără
suflet nu poate sta, așa nici cele ce sunt nu pot sta fără Dumnezeu.
55. Pentru ce s-a făcut omul? Pentru ca, înțelegând făpturile lui
Dumnezeu, să-L vadă pe El și să-L slăvească pe Cel ce le-a zidit pentru
om. Iar mintea cea iubitoare de Dumnezeu este bunătate nevăzută, dăruită
de Dumnezeu celor vrednici pentru viețuirea lor cea bună.
56. Slobod este acela ce nu slujește dulcețurilor, ci, prin pricepere și
întreagă înțelepciune, stăpânește trupul și se îndestulează cu deplină
mulțumire cu cele ce i se dau de Dumnezeu, fie ele cât de măsurate. Când
28
mintea iubitoare de Dumnezeu și sufletul se unesc, împacă trupul, chiar
fără voia lui, căci atunci sufletul stinge toată pornirea trupească.
57. Cei ce nu se mulțumesc cu cele ce au înainte pentru viețuire, ci mai
multe poftesc, pe sine se fac robi patimilor care tulbură sufletul și pun în el
gânduri și năluciri, că aceleași sunt rele. Și precum hainele cele lungi,
peste măsură, împiedică pe cei ce se nevoiesc spre călătorie, așa și poftirea
averii peste măsură nu lasă sufletul să se nevoiască sau să se mântuiască.
58. Întru care lucru se află cineva fără voie și nevrând, aceea îi este
temniță și muncire. Deci fii mulțumit cu cele ce îți sunt de față, căci dacă
fără mulțumire suferi această stare, pe tine însuți te muncești, nesimțind. Și
o cale este către aceasta: defăimarea celor lumești.
59. Precum avem partea văzătoare de la Dumnezeu ca să cunoaștem cele
ce se văd, ce este alb și ce este vopsala celui negru, tot așa partea
socotitoare ne-a fost dăruită spre a judeca cele ce folosesc sufletului. Iar
pofta, dezlipindu-se în gând, naște dulceață și nu lasă sufletul a se mântui
și a se uni cu Dumnezeu.
60. Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele care sunt după
voirea omului. Nu a mânca este păcat, ci a mânca fără mulțumire, fără
cucernicie și fără înfrânare, pentru ca trupul să stea în viață fără toată
scornirea vicleană. Nici a vedea nu este păcat, ci a vedea cu pizmă, cu
mândrie și cu nesăturare. Nici a nu asculta este păcat, ci a nu asculta cu
mânie. Nu este păcat a deprinde limba spre mulțumire și rugăciune, ci a o
deprinde spre clevetire. Nu este păcat a lucra cu mâinile pentru milostenie,
ci a le da voie spre ucideri și răpiri. Astfel, fiecare mădular păcătuiește
când lucrează cele rele în locul celor bune, împotriva voii lui Dumnezeu,
prin singura voință a omului.
61. Dacă te îndoiești că fiecare lucru al tău este privit de Dumnezeu,
socotește că și tu, om fiind și țărână, poți în același timp pentru multe
lucruri să cugeți și să cunoști. Cu cât mai mult Dumnezeu, Care vede toate
ca pe un grăunte de muștar, El Care dă viață tuturor și le hrănește precum
voiește.
62. Când închizi ușile cămării tale și rămâi singur, cunoaște că este de
față cu tine îngerul rânduit fiecărui om de Dumnezeu, pe care elinii îl
numeau „spirit al casei”. Acesta, neadormit și neamăgit, pururea cu tine
fiind, toate le vede, iar întunericul nu-l împiedică. Împreună cu acesta este
29
și Dumnezeu în tot locul, căci nu este loc sau materie în care să nu fie
Dumnezeu, Cel mai mare decât toate și toate cuprinzând cu mâna Sa.
63. Dacă ostașii păzesc credința către împăratul lor pentru ca de la el să
primească hrana, cu atât mai mult suntem datori a ne sârgui să mulțumim
neîncetat, cu gură netăcută, și să plăcem lui Dumnezeu, Cel ce a zidit toate
pentru om.
64. Buna mulțumire către Dumnezeu și viețuirea cea bună a omului sunt
rod care place lui Dumnezeu. Dar roadele pământului nu se coc într-un
ceas, ci prin vreme, ploi și sârguință; tot așa roadele oamenilor strălucesc
prin nevoință, cugetare, vreme, răbdare și înfrânare. Și dacă, prin acestea,
te vei arăta vreodată cuiva ca bărbat cucernic, să nu te crezi pe tine până
ești în trup și nimic din ale tale să nu ți se pară a plăcea lui Dumnezeu.
Căci să știi că nu este lesne omului să păzească nepăcătuirea până la
sfârșit.
65. Nimic nu este mai cinstit între oameni decât cuvântul: cu cuvântul și
mulțumirea cinstim pe Dumnezeu, iar uneltind cuvânt netrebnic sau rău-
grăitor, osândim sufletul nostru. Deci lucru al omului nesimțitor este a
osândi pe sine sau pe altul pentru cele ce păcătuiește cu cuvântul sau cu
lucrul viclean, lucrând prin singura voință proprie.
66. Dacă ne îngrijim a vindeca patimile trupului pentru batjocura celor
ce ne întâmpină, cu mult mai vârtos trebuie să ne sârgui să vindecăm
patimile sufletului, ca unii ce vom fi judecați înaintea lui Dumnezeu, ca să
nu fim aflați necinstiți și batjocoriți. Căci, având liberă voință, dacă vrem
nu lucrăm faptele cele rele; și este în puterea noastră a viețui cu plăcerea
lui Dumnezeu, și nimeni nu ne va sili vreodată să facem vicleșug fără voia
noastră. Așa nevoindu-ne, vom fi oameni vrednici ai lui Dumnezeu și vom
petrece în ceruri ca îngerii.
67. Dacă voiești, poți fi rob patimilor; și dacă voiești, poți rămâne
slobod, nesupuindu-te sub jugul patimilor, căci Dumnezeu te-a făcut
stăpân al voinței tale. Iar cel ce biruiește patimile trupului se încununează
cu nestricăciune. Căci dacă n-ar fi fost patimile, n-ar fi fost nici faptele
bune, nici cununile dăruite de Dumnezeu celor vrednici.
68. Cei ce nu văd ceea ce le folosește și nu cunosc pe cel bun sunt orbi
cu sufletul și cu partea socotitoare. Pentru aceasta nu se cuvine a-i lua noi
aminte, ca să nu cădem și noi în aceleași neînțelegeri, ca niște orbi.
30
 69. Nu se cade a ne mânia asupra celor ce păcătuiesc, chiar dacă
greșelile lor sunt vrednice de pedeapsă; ci trebuie a-i întoarce către
dreptate și, dacă este nevoie, a-i pedepsi – ori prin noi, ori prin alții. Dar a
ne iuți sau a ne mânia nu se cade, căci mânia lucrează după patimă, nu
după dreptate; pentru aceasta nici pe cei ce miluiesc peste măsură nu se
cade a-i primi. Pentru singura dreptate, nu pentru patima mâniei, se cade a
pedepsi pe cei răi.
70. Câștigarea sufletească este singura întemeiată și nefurată; ea este
viața îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu, cunoștința și lucrarea faptelor
bune. Căci bogăția este povățuitor orb, sfetnic neînțelept și pierde sufletul
nesimțitor, care plănuiește răul și desfătarea.
71. Se cuvine oamenilor fie să nu aibă nimic prisositor, fie – având – să
cunoască tare că toate cele ale acestei vieți sunt după fire stricăcioase,
lesne răpite și pierdute, și că nu se cuvine a se mândri cu cele ce se pot
pierde.
72. Durerile trupești sunt firești, proprii trupului stricăcios și materialnic.
Deci, întâmplându-se, se cuvine sufletului să arate bărbăție și răbdare cu
mulțumire și să nu-L învinovățească pe Dumnezeu pentru că a zidit trupul.
73. Cei ce se nevoiesc în luptele olimpice nu se încununează pentru
biruința asupra unuia sau altuia, ci când biruiesc pe toți adversarii. Așadar,
cel ce voiește să se încununeze de la Dumnezeu trebuie să-și ispitească
sufletul în toate: nu numai în socotelile trupești, ci și în agonisiri, răpiri,
pizmă, mărire deșartă, dosădire, moarte și cele asemenea.
74. Nu pentru lauda omenească să facem meșteșugul vieții celei bune și
plăcute lui Dumnezeu, ci pentru mântuirea sufletului să alegem viața
îmbunătățită, căci moartea o vedem în fiecare zi înaintea ochilor și cele
omenești sunt fără nădejde.
75. În stăpânirea noastră este a viețui cu înțelepciune, dar a fi bogați nu
este în puterea noastră. Deci, nu se cuvine a osândi sufletul pentru
nălucirea bogăției puțin-vremelnice, pe care nu o putem stăpâni; doar o
poftim. O! cu câtă neînțelegere alergăm, neștiind că smerita cugetare este
mai presus decât toate faptele bune, precum mai presus decât toate
patimile este îndrăcirea pântecelui și pofta celor lumești.
76. Se cuvine celor cu dreaptă socoteală să-și amintească neîncetat că,
suferind ostenele mici și vremelnice ale vieții, vom primi dulceață și
31
desfătare veșnică după moarte. Pentru aceasta, cel ce se luptă cu patimile și
dorește cununa lui Dumnezeu, de va cădea, să nu se împuțineze cu sufletul
și să rămână în cădere, deznădăjduindu-se, ci sculându-se iarăși să se lupte
și să se pregătească spre cunună până la răsuflarea cea din urmă. Căci
ostenelile trupești sunt arme ale faptelor bune și mântuitoare ale sufletului.
77. Primejdiile lumești îi fac pe bărbații nevoitori vrednici de cununa lui
Dumnezeu. Deci se cuvine a omorî în viață poftele trupului, căci mortul
niciodată nu se va îngriji de cele lumești.
78. Nu se cuvine sufletului cuvântător și nevoitor să se spăimânte și să
se teamă degrabă de patimile ce i se întâmplă, ca nu cumva, batjocorit ca
un fricos, sufletul, învăluindu-se cu nălucirile lumii, să iasă din rânduiala
sa. Bunătățile sufletești ne fac vrednici bunătăților veșnice, iar pricina
muncilor veșnice sunt răutățile omenești cele de voia omului.
79. Omul cuvântător, prin simțirile sale cuvântătoare, se luptă împotriva
patimilor sufletești. Simțirile trupești sunt cinci: vederea, auzul, mirosul,
gustul și pipăirea. Prin aceste cinci simțiri, căzând sub cele patru patimi
sufletești, este războit sufletul: mărirea deșartă, bucuria, mânia și frica. Iar
când omul, cu înțelepciune și judecată dreaptă, biruie aceste patimi, nu mai
este războit, ci sufletul este în pace și se încununează de Dumnezeu ca un
biruitor.
80. Cei ce găzduiesc în case de oaspeți, unii primesc paturi, iar alții,
neavând pat, dorm pe jos și adorm la fel de adânc ca și cei din paturi; iar la
sfârșitul nopții, unii și alții, lăsând paturile, ies din casă purtând cu ei
numai ale lor. Așa este și cu cei ce călătoresc prin această viață: fie că au
trăit măsurat, fie în slavă și bogăție, ies din viață ca dintr-o casă de oaspeți,
fără a lua nimic din dulcețile și bogățiile lumii, ci numai faptele lor bune
sau rele.
81. Având mare stăpânire, să nu îngrozești pe nimeni cu moartea,
cunoscând că și tu, după fire, ești sub moarte, și că la urmă sufletul va
lepăda trupul ca pe o haină. Înțelegând aceasta bine, nevoiește-te a fi blând
și, făcând bine, mulțumește lui Dumnezeu; căci cel nemilostiv nu are în
sine fapte bune.
82. A scăpa de moarte este cu neputință și nu există mijloc pentru
aceasta. Oamenii cunoscători, știind aceasta și deprinzându-se cu faptele
bune și cu gândul iubitor de Dumnezeu, primesc moartea fără suspine, fără
32
plângere și fără frică, aducându-și aminte că ea este neocolită și că îi
slobozește de relele vieții.
83. Pe cei ce au uitat viețuirea cea bună și plăcută lui Dumnezeu și nu
înțeleg dogmele cele drepte și iubite de Dumnezeu nu se cade a-i urî, ci
mai vârtos a ne părea rău de ei, ca de unii lipsiți de dreaptă socoteală și
orbi cu inima și cu cugetul. Căci pe cei răi, ca pe cei buni, primindu-i, pier
din necunoștință, neștiind pe Dumnezeu, de trei ori ticăloșii și
neînțelegătorii cu sufletul.
84. Pentru blagocestie și buna viețuire, nu se cuvine a vorbi către mulți.
Nu din zavistie spun aceasta, ci pentru că înaintea celor nesocotitori vei
părea vrednic de râs. Căci cele asemenea se simt de cei asemenea, iar astfel
de cuvinte au foarte puțini ascultători, ca să zicem drept, foarte rari. Mai
bine este a nu grăi, căci nu aceasta voiește Dumnezeu pentru mântuirea
omului.
85. Sufletul pătimește împreună cu trupul, iar trupul nu pătimește
împreună cu sufletul. Astfel, când trupul este tăiat, pătimește împreună și
sufletul; iar când trupul se întărește și se însănătoșește, simțirile sufletului
îi ajută împreună. Dar sufletul, cugetând, nu atrage trupul la cugetare, căci
trupul rămâne în sine nemișcat. Căci a cugeta este patimă a sufletului,
precum sunt: necunoștința, mândria, necredința, lăcomia, urâciunea,
pizma, mânia, împuținarea sufletului, mărirea deșartă, dorința de cinste,
îndoiala minții și necunoștința celui bun, toate acestea fiind lucrate prin
suflet.
86. Cugetând cele pentru Dumnezeu, blagocestiv fii: nepizmuitor, bun,
întreg înțelept, blând, dăruitor după putere, împărtășitor, neprigonitor și
cele de asemenea. Pentru că aceasta este câștigarea sufletului cea nefurată,
a plăcea lui Dumnezeu prin unele ca acestea, și a nu osândi sau a nu grăi
pre nimeni cum că cutare rău este și a păcătuit; ci mai bine este pre ale sale
rele a le căuta și a chibzui întru sine pre a sa viețuire, de este plăcută lui
Dumnezeu. Căci ce ne pasă nouă dacă altul este viclean și rău?
87. Adevăratul om se sârguiește blagocestiv a fi. Iar blagocestiv este
acela ce nu poftește cele streine; căci străine de om sunt toate cele zidite.
Deci pre toate le defaimă, ca cel ce este chipul lui Dumnezeu. Iar chip al
lui Dumnezeu se face omul când drept și plăcut lui Dumnezeu viețuiește;
și întru alt chip nu este cu putință aceasta a se face, de nu va înceta omul

33
de toate cele pătimașe. Căci la cine e mintea iubitoare de Dumnezeu, tot
folosul cel sufletesc și toată buna cucernicie ce se face dintr-însa o știe.
Iubitorul de Dumnezeu bărbat, pre nimenea altul nu prihănește, fiindcă știe
că și însuși păcătuiește; iar aceasta este semn al sufletului ce se mântuiește.
88. Câți se sârguiesc a avea câștigarea cea vremelnică cu sila și iubesc
pofta lucrurilor răutății, uitând pre moarte și pre pierzarea sufletului lor, și
pentru ceea ce este mântuitor sufletului lor negrijindu-se, nu-și închipuiesc
sărăcia ce pătimesc oamenii de la răutate după moarte.
89. Răutatea patimă este a materiei; iar al răutății nu este pricinuitor
Dumnezeu. El a dăruit oamenilor cunoștința și singură-de-sine stăpânirea,
ca să poată a deosebi binele de rău. Iar ceea ce naște patimile răutății este
negrija și lenevirea oamenilor; întru acestea nu este vinovat Dumnezeu.
Căci după sloboda alegere a voii, dracii s-au făcut vicleni, precum și din
oamenii cei mai mulți.
90. Omul în blagocestie viețuind, nu sloboade pre răutate a intra
înlăuntru în suflet. Iar răutatea lipsind, neprimejduirea și nevătămarea este
în suflet; fiindcă pe unii ca aceștia, nici drac cumplit, nici norocul îi
stăpânește, pentru că Dumnezeu îi izbăvește pre dânșii de rele, Dumnezeu,
de asemenea, întotdeauna păzindu-i. De-l va lăuda pe unul ca acesta
cineva, râde întru sine de cela ce-l laudă, iar de-l prihănește, nu răspunde
către cei ce-l dosădesc, pentru că nici îi pare rău de cele ce grăiesc ei.
91. Răutatea firii urmează, precum rugina aramei și întinăciunea
trupului. Ci nici rugina lucrătorul de aramă au făcut, nici pre tină cei ce au
născut; așa nici răutatea au făcut-o Dumnezeu. El a dat cunoștință și
socoteală omului, ca să fugă de răutate, ca cel ce știe cum că se vatămă de
dânsa și se muncește. Deci caută cu luare aminte: nu cumva văzând pre
oarecare bine norocind întru puternicie și bogăție, întru nimic să-l fericești
pre el, înșelându-te dracul. Ci moartea să-ți fie înaintea ochilor îndată și
niciodată vreun lucru rău sau lumesc vei pofti.
92. Dumnezeul nostru a dăruit nemurirea celor ce sunt în ceruri; iar pre
cei de pre pământ, supuși schimbării i-a zidit. Însă tuturor le-a dat viață și
mișcare, și toate pentru om. Deci să nu te răpească nălucirea cea lumească
a dracului aceluia ce pune în suflet cele viclene, aduceri-aminte. Ci îndată,
de bunătățile cele cerești aducându-ți aminte, grăiește întru sineți: „De voi

34
vrea, în a mea este a birui și această luptă a patimii; iar de nu voi vrea, nu o
voi birui.” Cu acest chip nevoiește-te, căci poate a-ți mântui sufletul tău.
93. Viața este unirea și împreunarea minții și a sufletului și a trupului; iar
moartea nu este pierderea celor împreună adunate, ci risipirea cunoștinței
lor; căci de Dumnezeu toate se păzesc și după risipire.
94. Mintea nu este suflet, ci dar al lui Dumnezeu, mântuind sufletul. Și
înainte aleargă și sfătuiește pre suflet, mintea ce este plăcută lui
Dumnezeu, a defăima cele vremelnice și materiale și stricăcioase, și a iubi
cele veșnice și nestricăcioase și nematerialnice bunătăți, și a umbla omul în
trup pre cele ce sunt în ceruri, și pre cele ce sunt împrejurul lui Dumnezeu,
pre toate împreună prin minte înțelegându-le și văzându-le. Așa că mintea
cea iubitoare de Dumnezeu este binefăcătoare și mântuitoare sufletului
omenesc.
95. Sufletul în trup făcându-se, îndată din necaz și din dulceață se
întunecă și piere; și ca niște umezelI ale trupului sunt necazul și dulceața.
Iar mintea cea iubitoare de Dumnezeu, împotrivă lucrând, necăjește pre
trup și mântuiește sufletul, ca un doctor tăind sau arzând pre trupuri.
96. Câte suflete nu se ocârmuiesc de partea cea cuvântătoare și nu se
îndreptează de minte ca să sugrume și să oprească și să ocârmuiască pre
ale sale patimi, adică pre necaz și pre dulceață, sufletele acestea pier ca
niște dobitoace necuvântătoare, târâtă fiind partea cea cuvântătoare de
patimi, ca un vizitiu de cai biruindu-se.
97. Mare boală și pierzare și perire este a sufletului a nu cunoaște pre
Dumnezeu, care a făcut toate pentru om și i-a dăruit lui și minte și cuvânt,
prin care zburând în sus poate omul a se împreuna cu Dumnezeu,
înțelegându-L și slăvindu-L.
98. Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea, iar în minte este
cuvântul, prin care Dumnezeu, înțelegându-se și slăvindu-se, nemuritor
face pre suflet, nestricăciunea lui și desfătare veșnică dăruindu-i; pentru că
Dumnezeu, tuturor celor ce se fac, din singură bunătate le-a dăruit a fi.
99. Dumnezeu, însuși de sine stăpânitor făcând pre om, ca un
nepizmuitor și bun, i-a dat lui și putere de va voi să placă lui Dumnezeu.
Plăcut lui Dumnezeu este a nu fi răutate în om. Dacă oamenii laudă
lucrurile cele bune și faptele cuviosului și ale iubitorului de Dumnezeu

35
suflet, și osândesc urâtele și viclenele fapte, cu cât mai vârtos Dumnezeu,
cel ce voiește mântuirea omului.
100. Bunătățile, de la Dumnezeu ca de la un bun le primește omul, că
pentru aceasta s-au zidit de la Dumnezeu. Iar relele, întru sine le trage
omul, de la sine, din răutatea cea întru sine, din poftă și nesimțire.
101. Sufletul cel fără de judecată, fără de moarte fiind și stăpân trupului,
prin dulceață s-a făcut rob trupului, neînțelegând că desfătarea trupului este
vătămare a sufletului. Și nesimțind și nebunindu-se, grijește de desfătarea
trupului.
102. Dumnezeu este bun, omul rău. Nimic este rău în cer; nimic bun pre
pământ. Iar cuvântătorul om alege pre cele mai bune și cunoaște pre
Dumnezeul tuturor și-I mulțumește și-L laudă; și mai înainte de moarte
urăște pre trup, și pre simțirile cele rele nu le lasă a se săvârși, știind
pierzarea și reaua lor lucrare.
103. Bărbatul viclean, lăcomia o iubește, iar dreptatea o defaimă,
nesocotind neadevărirea, nestatornicia și puțina vreme a vieții, nici
neprimirea de daruri, nici neocolirea morții. Iar dacă și bătrân este, urât și
neînțelegător, ca un lemn putred către toată trebuința este nelucrător.
104. Precum cercarea celor ce mâhnesc, primind-o, atunci simțim
dulcețile și bucuria; căci nici bea cu dulceață cela ce nu este însetat, nici
mănâncă cu dulceață cela ce nu e flămând, nici doarme cu dulceață cela ce
nu dormitează, nici simțire a bucuriei primește cela ce nu s-a necăjit mai
înainte. Așa nici de bunătățile cele veșnice nu ne vom îndulci, dacă nu vom
defăima pre cele puțin vremelnice.
105. Cuvântul slujitor este al minții; pentru că ceea ce voiește mintea,
aceasta o tâlcuiește și cuvântul.
106. Mintea toate le vede, și pre cele ce sunt în ceruri, și nimic nu o
întunecă, fără numai păcatul. Iar celui curat nimic îi este nedescoperit,
precum cuvântului nimic nu-i este negrăit.
107. După trup omul este muritor, iar după minte și cuvânt este fără de
moarte. Tăcând tu, înțelegi; și înțelegând, grăiești întru sineți. Căci întru
tăcerea minții naște cuvântul. Iar cuvânt mulțumitor aducându-se lui
Dumnezeu, se află mântuirea omului.

36
 108. Cela ce grăiește cele nesocotite, minte nu are, pentru că nimic
înțelegând grăiește. Ci să socotești ce îți folosește spre mântuirea
sufletului.
109. Cuvântul cu minte și de suflet folositor, dar al lui Dumnezeu este;
precum și cuvântul cel plin de bârfeală și ce caută măsurile și depărtările
cerului și ale pământului, și mărimile soarelui și ale stelelor, este aflare a
omului ce se ostenește în deșert. Căci pre cele ce nimic nu folosesc, în
zadar ostenindu-se le caută, precum cela ce voiește a scoate apă cu ciurul;
căci acestea nu sunt cu putință oamenilor a le afla.
110. Nimeni nu vede cerul și pre cele ce sunt într-însul, nici poate a le
înțelege, fără numai omul ce se îngrijește de viața cea îmbunătățită și
înțelege și slăvește pre Cela ce a făcut cerul spre mântuirea și viața omului.
Pentru că știe cu întărire Dumnezeul-cunoscătorul bărbat, cum că nimic nu
este fără Dumnezeu, ci pretutindeni este și întru toate ca un Dumnezeu
nehotărât împrejur.
111. Precum este omul din pântecele maicii ieșind, așa și sufletul gol
iese din trup: unul curat și luminos, iar altul întinăciune având, greșalele, și
negru de căderile cele multe. Pentru aceasta sufletul cel cuvântător și
iubitor de Dumnezeu, cugetând și socotind relele cele după moarte, cu
blagocestie viețuiește, ca nu cu dânsele osândindu-se să cadă. Cei
necredincioși nu simțesc și greșesc, defăimând pre cele de acolo,
neînțelegători cu sufletul.
112. Precum ieșind din pântece, de cele ce sunt în pântece nu îți vei mai
aduce aminte, așa și din trup ieșind, nu-ți vei mai aduce aminte de cele ale
trupului.
113. Precum, ieșind din pântece, mai bun și mai mare te-a făcut cu
trupul, așa și din trup, curat și fără spurcăciune ieșind, mai bun vei fi și
nestricăcios în ceruri petrecând.
114. Precum în pântece trupul săvârșindu-se, nevoie este a se naște, așa
și sufletul, în trup împlinind hotarul de la Dumnezeu, nevoie este a ieși din
trup.
115. Precum vei unelti pre suflet fiind în trup, așa și acesta te va unelti
pre tine ieșind din trup. Căci cela ce în bine a slujit trupului său, dându-i
toate poftele aici, singur și-a făcut rău după moarte; căci și-a osândit pre al
său suflet ca un neînțelegător.
37
 116. Precum trupul din pântecele maicii nesăvârșit ieșind, a trăi nu
poate, așa și sufletul din trup ieșind și pre cunoștința lui Dumnezeu prin
buna viețuire neîndreptând-o, nu poate a se mântui sau a se uni cu
Dumnezeu.
117. Trupul, împreunându-se cu sufletul, din întunericul pântecelui iese
la lumină. Iar sufletul, împreunându-se cu trupul, în întunericul trupului se
leagă împreună; pentru aceasta se cuvine a nu-ți fi milă de el, ci să-l
pedepsești ca pe un vrăjmaș ce este sufletului și luptător. Căci mulțimea
bucatelor și a mâncărilor celor dulci ridică patimile răutății asupra
oamenilor; iar înfrânarea pântecelui smerește pre patimi și mântuiește
sufletul.
118. Vederea trupului sunt ochii, iar vederea sufletului este mintea. Și
precum trupul, ochi neavând, orb este și pre soarele ce strălucește tot
pământul și marea nu-l vede, nici poate a se îndulci de lumină; așa și
sufletul, minte bună și viețuire bună neavând, orb este și pre Dumnezeu,
Făcătorul și de bine-făcătorul tuturor, nu-L înțelege, nici Îl slăvește, nici
poate a se face întru împărtășirea nestricăciunii și a veșnicelor bunătăți.
119. Nesimțire și nebunie a sufletului este necunoștința de Dumnezeu;
căci răutatea, din necunoștință se naște, iar bunătatea, din cunoștința de
Dumnezeu, se face întru oameni și mântuiește sufletul. Deci dacă tu,
petrecând în trezvie prin cunoștința de Dumnezeu, te sârguiești a nu-ți
împlini voile tale, atunci mintea ta privește spre faptele bune; iar dacă voile
tale cele rele spre dulceață te sârguiești a le face, cu necunoștința de
Dumnezeu îmbătat fiind, pieri ca cele necuvântătoare, neaducându-ți
aminte de relele ce vor a ți se întâmpla ție după moarte.
120. Lucrul proniei este ceea ce se face după neschimbata rânduială
hotărâtă de Dumnezeu pentru lume, precum a răsări soarele în fiecare zi și
a apune, și a aduce roade pământul. Așa și lege se grăiește, ceea ce se face
după nevoia omenească; însă toate pentru om s-au făcut.
121. Câte face Dumnezeu, ca un bun pentru om le face; iar câte omul
face, sie-și face, și pre cele bune, și pre cele rele. Ci ca să nu te minunezi
de bună norocirea celor răi, cunoaște că precum cetățile hrănesc pre
muncitori, nelăudând pre a lor rea înainte-voire, ci printr-înșii muncind pre
cei vrednici, așa și Dumnezeu pre cei răi îi sloboade a stăpâni pre cele
lumești, pentru ca printr-înșii a chinui pre cei ce păgânătăcesc; iar mai pe

38
urmă și pre dânșii îi dă judecății, pentru că nu ca lui Dumnezeu slujind, ci
răutății lor, cele cumplite oamenilor le-au făcut.
122. Cei ce cinstesc idolii, de ar fi cunoscut și ar fi văzut cu inima ce
cinstesc, nu s-ar fi rătăcit ticăloșii din calea blagocestiei; ci văzând buna
împodobire și rânduiala și pronia celor ce s-au făcut și a celor ce se fac de
la Dumnezeu, ar fi cunoscut pre Cela ce le-a făcut pre toate acestea pentru
om.
123. Omul, fiind rău și nedrept, a omorî poate; iar Dumnezeu, vieață
dăruind și celor nevrednici, nu încetează. Căci, ca un nepizmuitor și bun
după fire fiind, au voit a face lumea, și s-a făcut și se face pentru om și
pentru mântuirea lui.
124. Om cuvântător este acela ce a înțeles ce este trupul — stricăcios și
puțin vremelnic; iar sufletul Dumnezeiesc și fără de moarte, suflare a lui
Dumnezeu fiind, spre ispitire și în-Dumnezeire s-a legat împreună cu
trupul. Iar cela ce au înțeles sufletul, drept și cu plăcere de Dumnezeu
viețuiește, trupului neplecându-se, ci văzând pre Dumnezeu cu așa minte și
pre bunătățile cele dăruite de El veșnic sufletului, gânditor le privește.
125. Bun și nepizmuitor pururea fiind Dumnezeu, au dat omului
stăpânirea, cunoștința binelui și a răului dăruindu-i, ca văzând lumea și pre
cele într-însa, să cunoască pre Cela ce a făcut toate pentru om. Iar
nedreptului, cu putință îi este a voi și a nu înțelege, pentru că cu putință îi
este și a nu crede, și a nu nimeri, și cele potrivnice adevărului a înțelege.
Una ca aceasta stăpânire are omul — și la bine, și la rău.
126. Poruncă a lui Dumnezeu este ca, după măsura creșterii trupului,
sufletul să se umple de minte, ca omul să aleagă din bine și rău ce-i place
minții; iar sufletul care nu alege binele, nu are minte. Deși toate trupurile
au suflete, dar nu putem zice că toate sufletele au minte. Mintea cea
iubitoare de Dumnezeu este la cei întregi înțelepți, cuvioși, drepți, curați,
buni, milostivi și binecredincioși. Și starea minții de față se face lui
ajutorință către Dumnezeu.
127. Una numai nu este cu putință omului: a fi fără de moarte. Iar cu
Dumnezeu a se împreuna cu putință îi este, de ar înțelege cum că poate.
Căci voind, înțelegând, crezând și iubind prin buna viețuire, se face omul
împreună-vorbitor cu Dumnezeu.

39
 128. Ochiul pre cele ce se văd le vede, iară mintea înțelege pre cele
nevăzute; pentru că mintea cea iubitoare de Dumnezeu lumină este
sufletului. Cela ce are minte iubitoare de Dumnezeu s-a luminat cu inima
și vede pre Dumnezeu cu așa minte.
129. Nimenea, bun fiind, nu este rușinat, iară cela ce nu este bun, cu
adevărat e rău și iubitor de trup. Și întâia faptă bună a omului este
defăimarea trupului, fiindcă depărtarea de cele vremelnice și stricăcioase și
materiale, cea după voie și nu cea după lipsire, ne face pre noi moștenitori
ai veșnicelor și nestricăcioaselor bunătăți.
130. Cela ce are minte știe pre sine ce este, că stricăcios este omul; iară
cela ce se știe pre sine, pre toate le știe cum că făpturi sunt ale lui
Dumnezeu și pentru mântuirea omului s-au făcut. Că pre toate a le înțelege
și a crede drept, întru stăpânirea omului este. Și cunoaște tare unul ca
acesta bărbat, că cei ce defaimă bunătățile cele lumești prea puțină
osteneală au și iau după moarte de la Dumnezeu desfătare și odihnă
veșnică.
131. Precum trupul fără de suflet mort este, așa și sufletul fără de minte
nelucrător este și pre Dumnezeu a-L moșteni nu poate.
132. Numai pre om îl ascultă Dumnezeu; singur omului Se arată; iubitor
de oameni este Dumnezeu și oriunde ar fi omul, acolo este și Dumnezeu.
Singur omul este închinător vrednic al lui Dumnezeu; pentru om
Dumnezeu Se schimbă la față.
133. Dumnezeu, omului a făcut cerul împodobit cu stelele; pentru om
pământul, oamenii îl lucrează pentru ei. Acei ce nu simt atâta pronie a lui
Dumnezeu sunt neînțelegători cu sufletul.
134. Bunul este nevăzut, precum și cele ce sunt în cer; răul este arătat,
precum și cele ce sunt pre pământ. Bunul este cela ce nu are asemănare;
iară omul care are minte pre cea mai bună alege; pentru că de singur omul,
Dumnezeu și făpturile Lui sunt înțelese.
135. Mintea în suflet se vede, și firea în trup. Și mintea, adică,
îndumnezeire este a sufletului, iar firea vărsare este a trupului. Și întru tot
trupul, adică, este fire, iar nu în tot sufletul este minte; pentru aceasta nu
tot sufletul se mântuiește.

40
 136. Sufletul în lume este ca un născut, iar mintea mai presus de lume
este, ca o nenăscută. Iar sufletul care înțelege lumea și voiește a se mântui,
în fieștecare ceas are lege necălcată, socotind întru sineși cum că acum este
nevoința și ispitirea și nu lasă ca să sorocească pre Judecătorul; și cum că
piere și nu se mântuiește sufletul pentru o mică și urâtă dulceață.
137. Pre pământ s-au zidit de la Dumnezeu naștere și moarte, iar în cer
pronie și neschimbare; ci toate pentru om și pentru a omului mântuire s-au
făcut, neavând trebuință de toate bunătățile Dumnezeu. Pentru oameni
cerul și pământul și stihiile a zidit, prin acestea toată îndulcirea bunătăților
dăruindu-le lor.
138. Cele muritoare zac sub cele nemuritoare, iar cele nemuritoare
slujesc celor muritoare: adică stihiile omului slujesc, pentru iubirea de
oameni și bunătatea cea înlăuntru sădită a lui Dumnezeu, Cel ce le-a zidit.
139. Săracul ce nu poate a vătăma, nu se socotește întru cei blagocestivi.
Însă cela ce poate a vătăma și pre puterea sa nu o uneltește spre răutate, ci
pre cei mai smeriți îi cruță pentru blagocestia cea către Dumnezeu, acela se
face și după moarte înlăuntru răsplătirilor celor bune.
140. Pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit pre noi,
multe căi sunt ale oamenilor către mântuire, care întorc sufletele și le duc
pre dânsele către ceruri; pentru că primesc sufletele oamenilor, în locul
faptei celei bune, răsplătiri, iar în locul greșalelor, munci.
141. Fiul întru Tatăl și Duhul întru Fiul, și Tatăl întru amândoi este. Iară
omul, prin credință, cunoaște pre toate cele văzute și le înțelege; iar
credința este împreună-întocmirea cea de voie a sufletului.
142. Precum cei ce, pentru oareșicare trebuințe și întâmplări, siliți fiind a
intra întru cele prea mari ape ale râurilor, de vor fi treji se mântuiesc; că
măcar de sunt silnice curgerile, puțin înghițindu-i, însă, dacă de la oarecare
ce sunt lângă țărmuri s-ar apuca, se mântuiesc. Iară câți beți s-ar afla, deși
și de multe ori la margene au cugetat a înota, ci de vin buruindu-se sub
curgere cufundați se fac și se află afară de cei vii. Întru acest chip și
sufletul, căzând în sorburile și valurile curgerilor vieții, dacă nu va
cunoaște pre sine, trezvindu-se din materia răutății, cum că Dumnezeiesc
fiind și fără de moarte, cu puțină vreme și cu multă pătimire cu muritoarea
materie a trupului s-a legat împreună spre ispitire, a se trage jos de
dulcețile cele trupești spre pierzare; și defăimând pre sine și cu
41
necunoștință îmbătându-se și nesprijinindu-se, piere și se află afară de cei
ce se mântuiesc. Că de multe ori ne trage pre noi ca un râu trupul spre
necuvioasele pofte.
143. Sufletul cel cuvântător, stând nemișcat întru așa bunăvoire,
înfrânează ca pre un cal pre mânia și pre pofta, patimile sale cele
necuvântătoare. Și biruindu-le și sugrumându-le pre dânsele se
încununează și se învrednicește petrecerii celor din ceruri, plată pentru
biruință și osteneală ia de la Dumnezeu, Cel ce l-au zidit pre dânsul.
144. Sufletul cel întru adevăr cuvântător, văzând bunele norociri ale
celor vicleni și nevrednici, nu se tulbură, închipuind desfătarea lor în viața
aceasta, precum cei neînțelegători dintre oameni; că știe arătat și
nestatornicia norocirii, și nearătarea vieții, și puțina vreme a traiului și
neprimirea de daruri a judecății; și crede pre sineși unul ca acesta suflet de
la Dumnezeu a nu fi trecut cu vederea despre hrana cea de nevoie.
145. Viața trupului și desfătarea cea puternică a vieții acesteia întru
multa bogăție, moarte se face sufletului. Și dimpotrivă, osteneala,
răbdarea, lipsirea cea cu mulțumire și omorârea trupului, viață și desfătare
veșnică este a sufletului.
146. Sufletul cel cuvântător, defăimând câștigarea cea vremelnică și
viața cea de puțină vreme, alege desfătarea cea cerească și veșnică viață,
prin buna viețuire pre aceasta de la Dumnezeu luând-o.
147. Cei ce sunt înnoroiți cu veșmântul întină hainele celor ce se ating
de dânșii. Întru acest chip și cei răi cu voirea și nu drepți cu viețuirea,
împreună-petrecând cu cei mai proști și vorbind cele ce nu se cuvin, ca un
noroi, prin auz, întină pre sufletele lor.
148. Începutul păcatului pofta este, prin care piere sufletul cel
cuvântător. Iar începutul mântuirii și al împărăției cerurilor, dragostea este
pentru suflet.
149. Precum arama, trecută fiind cu vederea și neînvrednicindu-se de cei
cuviincioși purtări de grijă, din zăbavnica legătură și nelucrare, de rugina
aceea ce s-a făcut deasupra putrezește și netrebnică și neîmpodobită se
lucrează, întru acest chip și sufletul, deșert fiind și negrijindu-se pentru
viața cea bună și de întoarcerea către Dumnezeu, lipsindu-se pre sineși prin
fapte viclene de acoperământul lui Dumnezeu, de răutatea aceea ce se face

42
din trândăvie în materia timpului, ca o aramă de rugină se mistuiește și urât
și netrebnic spre mântuire se află.
150. Dumnezeu bun, nepătimaș și neschimbat este. Iară de va socoti
cineva pre Dumnezeu neschimbat a fi, lucru binecuvântat și adevărat este,
însă nu pricepe cum de cei buni, adică, Se bucură, iar de cei răi Se
întoarce, și asupra celor ce greșesc Se mânie, iară cinstindu-se milostiv Se
face. Li se cuvine a le grăi: cum că nici Se bucură Dumnezeu, pentru că
bucurie este a se veseli; nici se întristează; nici se mânie, căci mânie este
patimă; nici cu daruri se cinstește, că de dulceață s-ar birui. Nu este cu
dreptate, din lucrurile cele omenești, bun sau rău a-L avea pre Dumnezeu.
Ci Acela bun, adică, este și folosește numai, iar niciodată vatămă pre
nimenea, petrecând totdeauna asemenea. Iară noi, buni rămânând, pentru
asemănarea cu Dumnezeu, ne împreunăm; iar răi făcându-ne, pentru
neasemănare ne depărtăm de la Dumnezeu. Și întru fapta bună viețuind, ne
ținem de Dumnezeu; iar răi făcându-ne, vrăjmaș Îl facem nouă pre Acela,
nu în deșert mâniindu-Se, ci păcatele nelăsând pre Dumnezeu a străluci
întru noi, cu dracii muncitori ne împreunăm. Iar dacă, prin rugăciune și
facere de bine, deslegare păcatelor aflăm, nu pre Dumnezeu Îl cinstim și-L
schimbăm, ci pre cele ce se lucrează; și prin întoarcerea către Dumnezeu,
răutatea noastră vindecând-o, iarăși ne îndulcim de bunătatea Lui
Dumnezeu. Întrucât asemenea este a zice pre Dumnezeu a Se întoarce de la
cei răi, precum și soarele a se ascunde de cei lipsiți de vedere.
151. Blagocestivul suflet cunoaște pre Dumnezeul tuturor, pentru că
blagocestia nu este alt nimic, fără numai a face voia lui Dumnezeu, care
este cunoștința lui Dumnezeu, adică a fi nezavistnic, întreg înțelept, blând,
dăruitor după putere, împărtășitor, neiubitor de pricire și câte sunt plăcute
voii lui Dumnezeu.
152. Cunoștința lui Dumnezeu și frica Lui vindecare este a materiei
patimilor. Pentru că necunoștința de Dumnezeu, fiind împreună cu sufletul
și patimile nevindecate petrecând, putrezesc pre suflet; ca de o bubă care
putrezește din zăbovire, așa pătimește el de răutate. A căreia pricinuitor
Dumnezeu nu este, cunoștință și știință oamenilor trimițând.
153. Dumnezeu a umplut pre om de știință și de cunoștință, sârguindu-
Se a curăți patimile și pre cea de sine aleasă răutate, și a muta, pentru a Sa
bunătate, pre cel muritor întru nemurire, de va voi.

43
 154. Mintea ceea ce este în sufletul cel curat și iubitor de Dumnezeu,
întru adevăr vede pre Dumnezeul tuturor cel nenăscut și nevăzut și negrăit,
pre singur bunul curăților cu inima.
155. Cunună a nestricăciunii și faptă bună și mântuire a omului este: a
suferi primejdiile cu bucurie și cu mulțumire. Iar a stăpâni mânia, limba,
pântecele și dulcețile, aceasta se face prea mare ajutorință a sufletului.
156. Ceea ce ține lumea, pronia lui Dumnezeu este, și nu este niciun loc
pustiu de pronie. Iar pronia este cuvântul lui Dumnezeu cel însuși-
săvârșitor, cel închipuitor al materiei ce vine în lume și făcător și meșter al
tuturor celor ce se fac. Că nici este cu putință materiei a se împodobi fără
de puterea cea socotitoare a cuvântului, care este chip și minte și
înțelepciune și pronie a lui Dumnezeu.
157. Pofta cea dintru aducerea-aminte rădăcină este a patimilor
rudeniilor întunericului; și sufletul, fiind întru aducerea-aminte a poftirii,
nu se cunoaște pre sine că însuflare a lui Dumnezeu este. Și așa se aduce
spre păcătuire neînțelegătorul, relele cele după moarte nesocotindu-le.
158. Prea mare și nevindecată boală și pierzare a sufletului este: uitarea
de Dumnezeu și iubirea de slavă. Pentru că pofta răului lipsirea este a
bunului, iar bun este ca, cu nepizmuirile, pre toate cele bune câte plac lui
Dumnezeu a le face.
159. Omul singur este primitor de Dumnezeu, pentru că cu singura
vietate aceasta vorbește Dumnezeu: noaptea, adică, prin visuri, iar ziua
prin minte. Și, prin toate, oamenilor celor vrednici de El înainte le spune și
înainte le însemnează bunătățile cele ce vor să fie.
160. Nimic nu este cu nelesnire celui ce crede și voiește a înțelege pre
Dumnezeu; iar de vei voi a-L și vedea pre El, vezi buna podoabă și pronia
tuturor și a celor ce s-au făcut și a celor ce se fac prin cuvântul Lui, și toate
pentru om.
161. Sfânt se numește cel curat de răutate și de păcate; și pentru aceasta
pre mare este îndreptarea sufletului și lucru foarte plăcut lui Dumnezeu
este ca să nu fie răutate în om.
162. Numele este o însemnare a unuia din cei mulți. Pentru aceasta
neînțelegător este a socoti pre Dumnezeu, unul și singur fiind, alt nume a

44
avea; că numele acesta însemnează Dumnezeu fără de început, Carele a
făcut toate pentru om.
163. Dacă știi întru tineți fapte rele, taie-le din sufletul tău prin
așteptarea celor bune, pentru că Dumnezeu drept este și iubitor de oameni.
164. Cunoaște pre Dumnezeu și cunoscut este de Dumnezeu acel om
care se sârguiește totdeauna nedespărțit a fi de Dumnezeu; și nedespărțit de
Dumnezeu se face omul cel bun întru toate și care se înfrânează de toată
simțitoarea poftă, nu după lipsirea dăruirii acestora, ci după a sa voie și
slobodă înfrânare.
165. Fă bine celui ce te nedreptățește pre tine și prieten vei avea pre
Dumnezeu. Nimănui să nu clevetești, nici pre vrăjmașul tău. Nevoește-te
în dragoste, în întreagă înțelepciune, în răbdare, în înfrânare și în cele
asemenea; fiindcă aceasta este cunoștința de Dumnezeu: ca, prin smerita
cugetare și prin unele ca acestea fapte bune, a urma lui Dumnezeu. Iar
lucrurile acestea nu fieștecăruia sunt îndemânatice, ci numai sufletului
celui înțelegător.
166. Împotriva celor ce cutează a grăi cum că sadurile și ierburile au
suflet, am scris eu capul acesta, spre înștiințare celor mai proști. Sadurile,
adică, au firească viață, iar suflet nu au. Omul se numește dobitoc
cuvântător, pentru că are minte și primitor este de știință; însă întru
celelalte dobitoace și întru cele pământești și întru cele din văzduh, care au
glas, duh au și suflet. Și toate, adică, cele ce cresc și se micșorează,
viețuitoare le putem a le numi, pentru că viețuiesc și cresc; însă nu putem a
le zice că au și suflet. Iar, a viețuitoarelor, patru osebiri sunt: că unele,
adică, dintre ele sunt fără de moarte și însuflețite, precum îngerii; iar altele
minte și suflet și duh au, precum oamenii; iar altele numai viață au, precum
sadurile. Și viață, adică, între saduri se ține și fără de suflet și fără de duh și
fără de minte și fără de nemurire; iar celelalte toate, fără de viață nu pot a
fi. Iară tot sufletul omenesc, pururea mișcător este, dintr-un loc într-altul.
167. Când vei primi nălucirea oareșcărei simțitoare dulceți, păzește-te
pre tineți ca nu îndată să te răpești de dânsa, ci, puțin îngăduind, adu-ți
aminte de moarte. Și adu-ți aminte cum că mai bine este a ști împreună
întru tineți că ai biruit pre această înșelare a dulceții.
168. Precum întru naștere patimă este, fiindcă ceea ce se naște în viață și
se strică, așa și întru patimă răutate este. Să nu zici dar că nu putea
45
Dumnezeu răutatea a o tăia. Pentru că cei ce grăiesc aceasta, nesimțitori și
nebuni fiind, grăiesc. Deci nu se cădea, dară, lui Dumnezeu a tăia materia,
pentru că ale materiei sunt patimile acesteia. Iar Dumnezeu, după ceea ce
folosește, a tăiat răutatea din oameni, minte și știință și cunoștință și
socoteală a bunului dăruindu-le oamenilor, ca, cunoscând răutatea, ce ne
vătămăm dintr-însa, să fugim de dânsa. Iar neînțelegând omul, urmează
răutății și se trufește întru dânsa; și ca într-o mreajă, căzând el, se luptă de
dânsa prinzându-se înlăuntru și niciodată putând a se deștepta și a vedea și
a cunoaște pre Dumnezeu, Cela ce a făcut toate spre mântuirea și
îndumnezeirea omului.
169. Cele muritoare lor își pizmuiesc, dintru a ști mai înainte pre
moartea aceasta. Și nemurirea, adică, dintru a fi bun se face întru cuviosul
suflet, iar murire, dintru a fi rău se întâmplă neînțelegătorului și ticălosului
suflet. Când, cu mulțumire, te-ai abate spre patul tău, cugetând întru tineți
facerile de bine și pronia lui Dumnezeu, atunci, umplându-te de buna
cugetare, mai mult te veselești cu duhul. Și se face somnul tău trezvire a
sufletului, și mijirea ochilor tăi adevărata vedere a lui Dumnezeu; și
tăcerea ta, fiind ea prea plină de simțirea binelui, dă, dintru tot sufletul și
puterea, întinsă, simțitoare mărire Dumnezeului tuturor. Căci răutatea,
departe de om fiind, și singura mulțumire, mai presus de toată jertfa cea de
mulți ani, place lui Dumnezeu, Căruia se cuvine slava și marea cuviință, în
vecii vecilor. Amin.

Sfântul Isaia Pustnicul

Capete 27 pentru păzirea minții
1.Mintea după fire este cu mânie asupra patimilor. Și fără de mânie, nici
curățenia nu se face în om, dacă, adecă, nu se va mânia asupra tuturor celor
sămănate întru noi de la vrăjmașul. Și când l-au aflat pe el Iov, au ocărât pe
vrăjmașii lui zicându-le lor: „necinstiților și defăimaților, lipsiților de tot
binele, pe care nu v-aș fi socotit vrednici a fi de câinii turmelor mele”. Și
cel ce voiește să vie întru mânia cea după fire își taie toate voile sale, până
când se va așeza pe sine în starea cea după fire a minții.
2.Dacă stând împotriva vrăjmașului și ai vedea oastea lui slăbind și
fugind de la tine înapoi, să nu se bucure inima ta cu aceasta. Pentru că
46
vrăjmașii tăi rea meșteșugită cursă gătesc în urma ta, și acolo gătesc război
mai rău decât cel dintâi. Ieșind împotriva ta, ei au lăsat parte de oaste în
desiș dinapoia cetății, poruncindu-le să nu se pornească; și iată, dacă te
împotrivești și ai ieșit în contra lor, ei fug de la fața ta, ca niște
neputincioși. Și dacă se va înălța inima ta cu aceea că tu i-ai gonit pe
dânșii, și vei lăsa cetatea, atunci se vor ridica și aceia care au rămas
dinapoi în desiș, și, stând și cei care fugeau înaintea ta, prind pe ticălosul
suflet în mijlocul lor, nemaiavând încă scăpare. Cetatea este rugăciunea,
iar starea împotrivă a vrăjmașilor este grăirea împotrivă a gândurilor, cea
întru Hristos Iisus, iar temelie și stare, mânia.
3. Deci să stăm, iubiților, întru frica lui Dumnezeu, păzind și ferind
lucrarea faptelor bune, nedând poticnire științei noastre, ci luând aminte de
înșine întru frica lui Dumnezeu; până când și ea se va slobozi pe sineși
împreună cu noi, ca să se facă între noi și între dânsa unire, și de aceea ea
se va face păzitoare a noastră, arătându-ne nouă tot ce poate să ne
împiedice. Iar dacă nu vom asculta pe dânsa, ea se va depărta de la noi și
ne va părăsi pe noi. Atunci cădem în mâinile vrăjmașilor noștri, și nu ne
vor mai lăsa pe noi, după cum ne învață pe noi Stăpânul nostru, zicând:
„Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, până ești cu el pe cale; ca nu cumva
pârâșul să te dea judecătorului, și judecătorul slujitorului, și să fii aruncat
în temniță.” (Matei 5, 25 — Biblia 1936) Zic cum că pârâșul este știința,
că stă împotriva omului celui ce voiește să facă voia trupului său; și dacă
nu o va asculta pe dânsa omul, îl dă pe dânsul vrăjmașilor lui.
4. Dacă va vedea Dumnezeu că s-au supus Lui mintea cu toată puterea și
nu așteaptă ajutor de nicăieri, fără numai de la singur El, o împuternicează
pe dânsa zicându-i: „Nu te teme, Iacove, robul Meu, și tu Israile, pe care
te-am ales. […] Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat; te-am chemat pe
nume, al Meu ești tu. De vei trece prin ape, cu tine voi fi și râurile nu te
vor îneca; de vei merge prin foc, nu te vei arde și flacăra nu te va aprinde.
Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău.”
(Isaia 43, 1–3 Biblia 1936)
5. Dacă va auzi mintea însuflețirea aceasta, îndrăznește împotriva
vrăjmașilor, zicând: „Cine este cel ce mă osândește? Iată, Domnul îmi este
ajutorul; cine îmi va face mie rău? Iată, toți se vor învechi ca o haină,
molia îi va mânca.” (după Isaia 50, 8–9 — Biblia 1936)

47
 6. Dacă inima ta deplin a urât păcatul și, silindu-te a-l birui, te depărtezi
pe sine-ți de la tot ce naște păcatul, și ai pus pe muncă înaintea ochilor tăi,
cunoaște că ajutorul lui Dumnezeu împreună cu tine este și rămâne. Și
când tu întru nimic te vei plânge înaintea Lui și nu-L vei scârbi pe Dânsul,
cât vei zice: „Tu ești mila, ca să mă izbăvești, Doamne, că neputincioase
am eu mâinile, ca să scap de vrăjmași fără de ajutorul Tău!”; și vei lua
aminte la inima ta, atunci El te va păzi pe tine de tot răul.
7. Dator este Monahul să închidă toate ușile sufletului său, adecă
simțirile, ca să nu cadă printr-însele. Și dacă s-ar vedea mintea pe sine
nedumerindu-se ca să le biruiască pe ele, să se gătească spre nemurire,
semnându-și toate simțirile sale într-una și făcându-le pe dânsele un trup.
8. Dacă se va slobozi mintea de toată nădejdea a celor văzute lumești,
acesta e semnul că a murit în tine păcatul.
9. Dacă se va slobozi mintea de patimi, atunci mijlocirea care o avea
între mine și între Dumnezeu cade.
10. Dacă se va slobozi mintea de toți vrăjmașii săi și va sâmbeti, atunci
într-alt veac nou este și nouă și nestricăcioase oglindește. De aceea „unde
va fi stârvul, acolo se vor aduna și vulturii”. (Luca 17, 37 — Biblia 1936)
11. Se ascund dracii pe sine cu viclenie la o vreme, doară omul își va
pierde inima sa, socotind că s-au odihnit de lupi și au scăpat de dânșii.
Atunci, fără de veste, sar asupra sufletului celui ticălos și îl răpesc pe
dânsul ca pe o pasăre mică, și de aceea mai puternici decât dânsul se arată
și îl biruiesc pe dânsul fără de milă întru tot păcatul, mai cumplit decât la
începuturi, pentru acelea care se ruga să i se ierte. Deci să stăm neîncetat
întru frica lui Dumnezeu și să păzim cu strășnicie inima, săvârșind fără de
încetare lucrările noastre, păzind faptele bune, care opresc pe răutatea
vrăjmașului.
12. Învățătorul nostru Iisus Hristos, știind nemilostivirea cea mare a
vrăjmașilor noștri și fiindu-I milă de neamul omenesc, a poruncit cu câtă
asprime trebuie să ținem inima, zicând: „Fiți gata, că în ceasul în care nu
gândiți Fiul Omului va veni.” (Matei 24, 44 — Biblia 1936) Și iarăși:
„Luați aminte la voi înșivă, ca nu cumva să se îngreuieze inimile voastre
cu îmbuibare și cu beție și cu grijile vieții, și ziua aceea să vină peste voi
fără de veste.” (Luca 21, 34 — Biblia 1936) Deci stai asupra inimii tale,
luând aminte la simțirile tale, și dacă va fi în pace cu tine pomenirea lui
48
Dumnezeu, ușor vei prinde pe tâlharii ce jefuiesc pe dânsa. Că cel ce se
păzește cu deadinsul de gânduri, cunoaște pe cei ce vor să intre și să-l
spurce pe dânsul. Că tulbură mintea, ca ea să se risipească și să se facă
nelucrătoare. Iar cei ce cunosc viclenia lor, netulburați se păzesc, rugându-
se Domnului.
13. Dacă nu va urî omul toată lucrarea lumii acesteia, nu poate să I se
închine lui Dumnezeu cum trebuie. Slujirea lui Dumnezeu ce este? Fără
numai a nu avea noi nimic străin în minte, când ne rugăm Lui; nici
dulceață, când Îl vom binecuvânta pe Dânsul; nici răutate, când vom cânta
Lui; nici urâciune când Îl vom preamări pe Dânsul; nici râvnă rea, care ne
împiedică pe noi când ne îndeletnicim întru Dânsul și Îl pomenim pe El.
Pentru că toată această întunecime este zid, care cuprinde pe ticălosul
suflet și nu poate curat să slujească lui Dumnezeu, având întru sine această
întunecime. Că îl opresc pe dânsul în văzduh și nu-l lasă pe dânsul să
întâmpine pe Dumnezeu, și întru ascuns să-L binecuvânteze pe El și să se
roage Lui întru dulceața inimii, ca să se lumineze de la Dânsul. Pentru
aceasta mintea se întunecă totdeauna și nu poate să sporească în viață după
Dumnezeu, că nu se grijăște întru cunoștință ca să le taie pe acestea.
14. Când va mântui mintea simțirile sufletului din voile trupului și le va
trece pe dânsele întru nepătimire, și va despărți pe suflet de voile trupului,
atunci, dacă ar vedea Dumnezeu nerușinarea patimilor, că se pornesc
asupra sufletului ca să țină pe simțirile lui întru păcat, și va striga mintea
lui necontenit către Dumnezeu, Îi va trimite ajutorul Său și pe toate
deodată le va pierde.
15. Te rog pe tine, în câtă vreme ești în trup, să nu slobozi pe inima ta.
Că precum omul cel lucrător de pământ nu poate a-și nădăjdui spre
oarecare rod al său ce răsare în țarina lui, că nu știe ce i se va întâmpla lui
mai înainte de a se închide în vistieriile sale, așa și omul nu poate slobozi
pe sa inimă, în câtă vreme are răsuflarea în nările lui (Iov 27, 3 — 1936).
Și precum omul nu știe care patimă îl va întâmpina pe dânsul până la
răsuflarea cea de pe urmă: pentru aceea nu trebuie a slobozi omul pe inima
sa, în câtă vreme are răsuflare; ci se cuvine să strige el către Dumnezeu
totdeauna, pentru ajutorul și mila Lui.
16. Cel ce nu află ajutor în vremea războiului, nu poate a crede că este
pace.

49
 17. Deci când cineva se va despărți pe sineși de la partea cea de-a
stânga, va cunoaște cu deadinsul pe toate păcatele sale care le-a făcut
înaintea lui Dumnezeu, fiindcă nu vede păcatele sale dacă nu se va despărți
de dânsele cu despărțire amară. Cei ce au ajuns la măsura aceasta plâng,
umilindu-și rugăciunile și cu rușine acoperindu-se înaintea lui Dumnezeu,
pomenindu-și prietenia lor cea netrebnică cu patimile. Deci ia să ne
nevoim, fraților, după puterea noastră, și ne va ajuta nouă Dumnezeu după
mulțimea milei Sale. Și de n-am păzit inima noastră precum Părinții noștri,
măcar să facem puterea noastră, a păzi trupurile precum le cere Dumnezeu
fără de păcat. Și să credem că în vremea foametei care ne-a ajuns pe noi,
va face El cu mila Sa precum și cu Sfinții Lui.
18. Cel ce a dat pe inima sa ca să caute pe Domnul întru blagocestie, cu
adevărat acesta nu poate să aibă cuget întru sineși că a plăcut lui
Dumnezeu osteneala lui. Că precât îl mustră pe el știința lui pentru
oarecare din cele afară de fire, străin este de slobozenie. Căci în cât este cel
ce îl mustră, este și cel ce îl judecă, și în câtă vreme este judecată, nu este
slobozenie. Deci, dacă vei vedea pe sine când te rogi că desăvârșit
nicidecum nu te prihănești pe tine în rău, apoi așa ești slobod și ai intrat
întru Sfânta Lui odihnă, după voia Lui. Dacă vei vedea că de rodul cel bun
ești tu împuternicit și nu l-au mai înecat pe el neghinele vrăjmașilor, și nu
de la sineși plecându-se cu viclenie dușmanii s-au depărtat de a mai da
război cu simțirile tale; și dacă norul a umbrit peste cortul tău, și soarele nu
te arde ziua, nici luna noaptea, dacă s-au aflat întru tine toată gătirea
cortului, ca să-l așezi și să-l păzești pe el după voia lui Dumnezeu,
cunoaște că tu ai biruit cu puterea lui Dumnezeu. Și atunci, de aceea și El
va umbri peste cort, că al Lui este. Iară până este război, sub frică și
cutremur este omul: ori că va birui astăzi, ori că se va birui; ori că va birui
mâine, ori că se va birui. Că nevoința și lupta strânge și îmbulzește pe
inimă, iar nepătimirea fără de război este: că au primit celenchiul și s-au
făcut fără de grijă, pentru partea celor trei despărțite, că au apucat de s-au
împăcat unele cu altele prin Dumnezeu. Și cele trei sunt acestea: sufletul,
trupul și duhul. Când cele trei se vor face una, prin lucrarea Sfântului Duh,
atunci nu mai pot să se despartă. Deci nu socoti că ai murit păcatului, în
câtă vreme ești silit de vrăjmașii tăi, ori în vremea privegherii, ori în somn.
Că în câtă vreme este ticălosul om în câmpul nevoinței, nu are îndrăzneală.
19. Când mintea se va însufleți și se va hotărî cu gătire a urma dragostei,
ceea ce pre toate patimile trupului, și cu puterea ei, nu va lăsa vreo patimă
50
– din cele afară de fire – să silnicească pe inimă, împotrivindu-se mintea
celei afară de fire, ajunge până acolo că taie tot de la sine și ce este firesc.
20. Ispitește-te pe sineți, frate, în fieștecare zi ca să înțelegi pe inima ta
înaintea feței lui Dumnezeu, care din patimi este întru dânsa. Și leapăd-o
de la inima ta, ca să nu vie peste tine vreo hotărâre rea (mai înainte de a te
curăți).
21. Deci ia aminte la inima ta, frate, și priveghează asupra vrăjmașilor
tăi, că maeștri și vicleni sunt întru răutatea lor. Și încredințează-te întru
inima ta pentru acest adevăr, că cu neputință este omului celui ce face rele
să facă bune. Pentru aceasta ne-au învățat pe noi Mântuitorul nostru a
priveghea zicând: „Strâmtă este poarta și îngustă calea care duce la viață,
și puțini sunt cei ce o află.” (Matei 7, 14 — Biblia 1936)
22. Deci ia aminte de sineți, ca nu cumva vreun lucru de pierzare să te
depărteze pe tine de la dragostea lui Dumnezeu, și ține pe inima ta. Și să
nu te trândăvești zicând: cum o voi păzi pe dânsa, om păcătos fiind? Că
după ce va părăsi omul păcatele sale și se va întoarce către Dumnezeu,
pocăința lui a doua oară îl naște și cu totul îl face nou.
23. Pretutindenea Dumnezeiasca Scriptură, și cea veche și cea nouă,
pentru păzirea inimii vorbește. Întâi Cântătorul de Psalmi strigă: „Fiii
oamenilor, până când grei la inimă?” și iarăși: „Inima lor este deșartă.” Iar
pentru cei ce gândesc deșarte: „că au zis întru inima lui: nu mă voi clătina”
și iarăși: „au zis întru inima lor: a uitat Dumnezeu”. Că dator este Monahul
să înțeleagă scoposul Scripturii: către cine grăiește și pentru ce grăiește; și
să țină necontenit pe nevoința pustniciei; și să ia aminte năpădirile și
asuprelele împotriva luptătorului. Și ca un cârmaci iscusit să poată a trece
valurile gândurilor, ocârmuit fiind de Dar, neabătându-se în laturi din cale.
Și la sineși să ia aminte, și întru liniște să vorbească cu Dumnezeu, cu gând
nerășchirat și cu minte neiscoditoare.
24. Vremea care de la noi rugăciuni, precum de la cârmaci, vânturile,
întreitele valuri și furtunele vânturilor. Că suntem primitori de asuprelele
gândurilor, și de fapta bună, și de răutate; și stăpân al patimilor se zice că
este gândul cel blagocestiv și de Dumnezeu iubitor. Că se cuvine nouă
liniștitorilor, cu istețime de minte și cu trezvire, a despărți și a desluși pe
faptele bune și pe răutate; și de care faptă bună ni se cade a ne griji când
sunt de față frații și Părinții, și pe care a le lucra când suntem deosebi la

51
singurătate; și care este fapta bună cea întâi, și care a doua, și care a treia;
și care patimă este sufletească și care trupească; și din care faptă bună
mândria pălmuiește pe minte, și din care slava deșartă se naște, și din care
se apropie mânia, și din care vine lăcomia pântecelui. Că datori suntem a
curăți gândurile și pe toată înălțimea ce se ridică împotriva cunoștinței lui
Dumnezeu (2 Cor. 10, 5).
25. Întâia faptă bună este negrija, adică moartea despre tot omul și
despre toate lucrurile; și de aici se naște pofta cea spre Dumnezeu; și cu
aceasta naște pe mânia cea după fire, care stă împotrivă la tot gândul ce se
seamănă de la vrăjmașul. Atunci frica lui Dumnezeu află locaș în om, și
prin lucrarea fricii se descoperă dragostea.
26. Se cuvine pe asupreala gândurilor a o răsturna și a o înfrânge din
inimă prin blagocestivă împotrivă-grăire în vremea rugăciunii, ca nu
cumva să ne aflăm, cu buzele adecă rugându-ne lui Dumnezeu, iar cu
inima gândind cele necuvioase. Că nu primește Dumnezeu de la liniștitor
rugăciune răspândită și defăimătoare. Că pretutindenea Scriptura
mărturisește și poruncește a păzi noi simțirile sufletului. Că dacă se va
supune voia monahului legii lui Dumnezeu, și după legea Lui mintea va
chivernisi pe cele supuse ei, zic adecă pe toate mișcările cele sufletești, iar
mai ales mânia și pofta, că acestea sunt supuse cuvântului; atunci fapta
bună o am lucrat și dreptatea am plinit: pe poftă adecă și pe voile minții
către Dumnezeu le-am întors, iar pe mânie asupra diavolului și a păcatului.
Dar ce încă se mai caută? Cugetarea cea ascunsă.
27. Dacă vreo urâciune și necurăție s-ar semăna în inima ta, șezând tu în
chilie, caută, stai împotriva răutății, ca nu cumva să te stăpânească pe tine.
Sârguiește-te a pomeni pe Dumnezeu, că ia aminte la tine și acelea care le
gândești în inima ta descoperite sunt înaintea Lui. Deci zi sufletului tău:
dacă îți este frică de păcătoșii cei asemenea ție, ca să nu vadă păcatele tale,
cu cât mai vârtos de Dumnezeu, Cel ce vede pe toate. Și din sfătuirea
aceasta se descoperă frica lui Dumnezeu în sufletul tău; și dacă vei rămâne
cu dânsa împreună, neclătit vei petrece de patimi, după cum este scris:
„Cei ce nădăjduiesc în Domnul sunt ca Muntele Sionului: nu se va clătina
în veac, cel ce locuiește în Ierusalim.” (Psalmul 124, 1 — Biblia 1936)
Încă și întru tot lucrul care îl faci, ai pe Dumnezeu că privește la tot gândul
tău, și nu vei păcătui niciodată. Lui I se cuvine slava, în vecii vecilor.
AMIN.

52
 Al celui întru Sfinți Părintelui nostru
Ioan Gură de Aur,
Arhiepiscopul cetății lui Constantinopol
Mare ne este folosul studierii Sfintelor Scripturi.
Ochii trupului lăcrimează mereu dacă-i ţinem la fum, dar dacă stăm la
aer curat, în livezi, lîngă izvoare, în grădini sînt mai pătrunzători şi mai
sănătoşi. Tot aşa şi cu ochiul sufletului; dacă paşte in livada cuvintelor
duhovniceşti va fi curat, limpede şi ager; dar dacă umblă în fumul grijilor
lumeşti va scoate nenumărate lacrimi şi va plînge şi acum pe pămînt, dar şi
atunci pe lumea cealaltă. Da, cu fumul se aseamănă grijile lumeşti. De
aceea spunea cineva: „S-au stins ca fumul Zilele mele”. David a spus
aceste cuvinte gîndindu-se la scurtimea anilor şi la nestatornicia vieţii; eu
însă nu mă gîndesc numai la asta, ci aş spune că trebuie să raportăm aceste
cuvinte şi la tulburările din viaţă. Că nimic nu întristează şi tulbură atîta
ochiul sufletului ca mulţimea grijilor lumeşti, ca roiul poftelor; ele sînt
lemnele acestui fum. Şi după cum focul scoate o mulţime de fum cînd pui
peste el lemne umede şi jilave, tot aşa şi pofta cea puternică şi învăpăiată
face şi ea mult fum, cînd cuprinde un suflet molîu şi slăbănog. De asta e
nevoie de rouă Duhului, de acea adiere lină ca să stingă focul, să risipească
fumul, să ne întraripeze mintea. Că nu-i cu putinţă, nu-i cu putinţă să ne
înălţăm la cer cînd sîntem împovăraţi cu atîtea păcate. Ar fi de dorit să fim
sprinteni, ca să ne putem croi acest drum; dar mai bine spus, nici aşa n-am
putea, dacă nu luăm aripile Duhului. Aşadar, dacă avem nevoie de minte
limpede şi de har duhovnicesc ca să ne urcăm la acea înălţime, cum ne
vom putea înălţa, cînd nu avem nici una, nici alta, ba, dimpotrivă, traşi în
jos de atîta greutate, atragem asupra noastră şi pe toate cele potrivnice şi
povară satanică? Dacă ai încerca să cîntăreşti cu un cîntar bun cuvintele
53
rostite de fiecare din noi, ai găsi abia o sută de dinari de cuvinte
duhovniceşti între zece mii de talanţi de cuvinte lumeşti; dar mai bine
spus, nu vei găsi nici zece oboli. Nu este, oare, o ruşine şi cea mai mare
batjocură ca pe o slugă de-a noastră s-o punem să ne facă cele mai de
seamă treburi, iar gura noastră, propriul nostru mădular, să nu o folosim
nici ca pe o slugă, ci dimpotrivă s-o întrebuinţăm la lucruri nefolositoare şi
de prisos? Şi de-am întrebuinţa-o numai la lucruri de prisos! Dar nu; o
întrebuinţăm la lucruri potrivnice, vătămătoare şi la nimic folositoare. Că
de ne-ar fi nouă de folos cele ce rostim, atunci negreşit spusele noastre ar fi
plăcute şi lui Dumnezeu. Dar aşa, grăim tot ce ne sfătuieşte diavolul cînd
rîdem, cînd spunem glume, cînd blestemăm şi ocărim, cînd ne jurăm, cînd
minţim şi jurăm strîmb, cînd sîntem morocănoşi, cînd vorbim prea mult,
cînd flecărim mai rău decît babele, discutînd numai fleacuri. Spuneţi-mi,
vă rog, care din cei de faţă ar putea, dacă i-aş cere, să-mi spună un psalm
sau un text din dumnezeieştile Scripturi? Nici unul! Şi nu-i numai asta
grozăvia. Grozăvia este alta, că sîntem atît de nepăsători faţă de cele
duhovniceşti, pe cît sîntem de iuţi, ba mai iuţi decît focul, faţă de cele
satanice. De v-aş întreba de ştiţi cîntece de lume, cîntece de dragoste,
cîntece desfrînate aş vedea că mulţi le ştiu pe de rost şi că le cîntă cu multă
plăcere. Dar ce scuză găsiţi că nu ştiţi un text din Scriptură? „Nu-s călugăr,
mi se răspunde! Am femeie şi copii şi trebuie să mă îngrijesc de casa
mea!” Ei bine, scuza asta vă pierde, că socotiţi că numai călugărilor li se
cuvine să citească dumnezeieştile Scripturi, cînd de fapt voi aveţi cu mult
mai multă nevoie de ele decît călugării, pentru că voi trăiţi în lume, voi vă
răniţi în fiecare zi; şi de aceea voi aveţi mai cu seamă nevoie de leacul
Sfintelor Scripturi. Prin urmare a socoti de prisos citirea Sfintelor Scripturi
este cu mult mai rău decît a nu le citi. Astfel de gînduri sînt gînduri
drăceşti. N-aţi auzit pe Pavel spunînd că: „s-au scris toate acestea spre
povăţuirea noastră”? Dacă ar trebui să iei Sfînta Evanghelie în mîini, n-ai
fece-o dacă ţi-ar fi mîinile nespălate! Pentru ce dar nu socoteşti că cele
cuprinse în ea sînt cu mult mai de preţ? O astfel de socotinţă a întors totul
cu susul în jos!

54
 Vrei să ştii ce mare folos ai de pe urma citirii Sfintelor Scripturi?
Cercetează-te să vezi ce gînduri îţi vin în minte cînd auzi cîntîndu-se un
psalm şi ce gînduri îţi vin cînd auzi un cîntec de lume! Ce gînduri îţi vin
cînd eşti în biserică, şi ce gînduri cînd eşti la teatru! Şi vei vedea cîtă
deosebire este între o stare sufletească şi alta, deşi sufletul este unul! De
aceea Pavel spunea: „ Vorbele rele strică obiceiurile bune”. Să căutăm deci
Să avem necontenit în gurile noastre cîntările Duhului. Asta ne face să fim
superiori animalelor necuvântătoare, deşi în alte privinţe sîntem cu mult
inferiori lor. Cîntările Duhului sînt hrană sufletului, podoabă şi tărie; lipsa
lor, foamete, foamete cumplită. Scriptura spune: Le voi da lor „nu foamete
de pîine, nici sete de apă, ci foamete de auzirea cuvîntului Domnului'". Ce
poate fi mai groaznic decît să-ţi atragi de bună voie asupra capului tău răul
cu care Dumnezeu te ameninţă, ca pedeapsă, săţi înfometezi adică sufletul
şi să-l slăbănogeşti! Că prin cuvinte ne stricăm sau ne mîntuim sufletul.
Cuvintele ne pornesc spre nume şi tot ele ne îmblînzesc din nou. Un cuvînt
de ruşine ne aprindem suflet pofta, iar un cuvînt cuminte ne face curaţi la
suflet şi la trup. Dacă un simplu cuvînt are atît de mare putere, spune-mi,
te rog, cum de dispreţuieşti cuvintele Scripturii? Dacă un sfat omenesc
poate atît de mult, apoi cu mult mai mult, cînd sfaturile sînt date de Duhul
lui Dumnezeu. Cuvîntul scos din dumnezeieştile Scripturi înmoaie mai
bine decit tocul un suflet învîrtoşat şi-l face în stare să săvârşească orice
lucru bun. Aşa i-a potolit şi i-a îmblînzit Pavel pe îngîmfaţii şi semeţii
corinteni; că ei, corintenii, se lăudau tocmai cu fapte de care trebuiau să se
ruşineze şi să-şi acopere fetele. Dar ascultă ce schimbare s-a petrecut în ei,
după ce au primit epistola lui Pavel! însuşi dascălul o mărturiseşte, spunind
astfel: ,,Că aceasta, că v-aţi întristat aşa cum vrea Dumnezeu, cită sîrgutnţă
v-a adus, ba încă şi dezvinovăţire şi mîhnire şi frică şi dorinţă şi rîvnă şi
ispăşire”. Sfătuind pe cei din jurul nostru cu cuvintele lui Dumnezeu
îndreptăm viaţa slugilor noastre, a copiilor noştri, a soţiilor noastre, a
prietenilor noştri, iar pe duşmani ni facem prieteni. Prin cuvintele Sfintelor
Scripturi au ajuns mai buni chiar marii bărbaţi, chiar prietenii lui
Dumnezeu. De pildă David, după ce a păcătuit, a ajuns la acea minunată
pocăinţă datorită cuvintelor lui Dumnezeu. Apostolul iarăşi tot datorită
55
cuvintelor lui Dumnezeu au ajuns ce-au ajuns şi au atras la ei întreaga
lume. Dar ce folos are un om dacă aude cuvintele lui Dumnezeu şi nu le
face? Nu mic îi va fi folosul chiar numai dacă aude cuvintele lui
Dumnezeu. Se va osîndi, va ofta şi va ajunge cîndva şi la săvârşirea celor
spuse de Dumnezeu. Că dacă nu are conştiinţa păcatului, cand se va
depărta de păcat, cînd se vă osîndi? Să nu dispreţuim, dar, auzirea
dumnezeieştilor Scripturi. Gîndul acesta este un gînd drăcesc, care nu ne
lasă să vedem comoara, care nu ne lasă să ne îmbogăţim. Diavolul ne
şopteşte la ureche că nu-i de nici un folos auzirea legilor lui Dumnezeu,
pentru că se teme ca nu cumva noi să trecem de la auzirea cuvintelor lui
Dumnezeu la săvirşirea lor. Cunoscîndu-i dar viclenia, să ne întărim cu
aceste arme, pentru a-i zdrobi capul şi a ajunge de nebiruit. Şi astfel,
încununaţi cu strălucite victorii, sa dobîndim şi bunătăţile viitoare, cu harul
şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi
puterea în vecii vecilor, Amin.
Să avem grijă, fraţilor, să căutăm lucrurile duhovniceşti, şi să nu credem
că ne ajunge, pentru mîntuire, să dăm numai o parte din aplecarea noastră.
Dacă, în afacerile pămînteşti ale acestei lumi, nici nu are mari cîştiguri,
atunci cînd el se pune la ele moleşit şi uşuratic, cu atît mai mult va fi aşa în
lucrurile duhovniceşti şi cereşti, pentru că acestea cer mai multă grijă şi
mai multă priveghere, lată pentru ce lisus Hristos, cînd îi trimite pe evrei la
Scripturi, nu-i trimite pentru a face o simplă lectură, ci pentru ca sa le
studieze cu grijă şi cu vigilenţă. Căci el n-a zis, citiţi Scripturle, ci
adînciţile. Pentru a descoperi acolo mărturia pe care o dau despre el,
trebuiau să caute mult, să ostenească mult. în sfîrşit, cu privire la evrei,
aceste mărturii erau ascunse sub umbre şi chipuri. Chiar pentru acest motiv
le porunceşte Mîntuitorul să răsfoiască şi să cerceteze Scripturile, ca să
poată afla ceea ce ascund ele în adîncimea lor. Aceste mărturii nu sînt la
suprafaţă nici aparente, ele sînt ascunse foarte adînc ca şi o comoară. Ori,
cel ce vrea să descopere o comoară adînc ascunsă, nu o va afla fără multă
grijă şi greutate, lată pentru ce lisus Hristos, după ce a zis: „Cercetaţi
Scripturile”, a adăugat „pentru că voi credeţi că în ele aveţi viaţă veşnică”.

56
El n-a zis: voi puteţi, ci, voi credeţi că aflaţi. Prin care le arată că nu vor
avea un cîştig mare, atunci cînd cred că pot să-şi cîştige mîntuirea numai
prin singura citire a Scripturilor, fără credinţă. Este ca şi cum el ar zice: Nu
admiraţi Scripturile, nu le priviţi voi ca pe nişte izvoare vii? Chiar pe ele
mă întăresc eu acum; căci ele mărturisesc despre mine; dar voi nu vreţi 'să
veniţi la mine ca să aveţi viaţă veşnică, lisus Hristos avea deci dreptate să
zică: „Voi credeţi”; pentru că ei nu voiau să asculte învăţătura lui, şi
scoteau mîndrie din citirea simplă pe care o făceau Scripturilor. Apoi, de
teamă ca să nu-l învinuiască de slavă deşartă, din cauza grijii mari pe care
o avea de a se face cunoscut, şi ca să nu gîndească, că în dorinţa sa de a
insufla credinţă în sine, el avea în vedere propriile sale interese (căci el a
citat mărturia lui loan şi aceie a lui Dumnezeu Tatăl, el a făcut menţiune de
faptele sale şi a promis viaţa veşnică, folosindu-se de toate lucrurile pentru
a-i atrage şi a-i cîştiga): cum zic eu, se bănuia că cei mai mulţi îl învinuiau
de slavă deşartă, iată ce adaugă el, fiţi atenţi: „Slavă de la oameni nu
primesc” (41); adică, eu n-am nevoie de ea; eu nu sînt de natură de a avea
nevoie de slava care vine de la oameni. Dacă lumina soarelui nu primeşte
de loc creştere din aceia a lămpii, eu trebuie să am nevoie cu atît mai puţin
de slavă de la oameni. Dar dacă tu nu ai nevoie, pentru ce ai adus aceste
mărturii? „ca voi să vă mîntuiţi”. lisus Hristos a spus-o mai sus, aici el o
arată încă prin aceste cuvinte: „Ca să aveţi viaţă veşnică“. El aduce chiar o
altă dovadă, iat-o: „Dar v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea de
Dumnezeu" (42). Cum sub pretext de zel şi de iubire faţă de Dumnezeu, ei
adesea îl persecutau, fiindcă el se pretinde egal cu Dumnezeu; precum ştia
la fel că nu vor crede în el, el a vrut să-i prevină şi să-i împiedice să spună:
Pentru ce vorbeşti tu aşa? Eu o fac, le zice el, pentru a vă mustra, pentru că
voi mă prigoniţi nu din iubire faţă de Dumnezeu. Căci Dumnezeu
mărturiseşte despre mine, şi prin lucruri şi prin Scripturi. Dacă deci, în
gîndul că eu sînt potrivnic lui Dumnezeu, mai înainte voi m-aţi alungat,
voi mă persecutaţi, acum că vă fac cunoscut adevărul, voi ar trebui să vă
grăbiţi să veniţi la mine, dacă aţi fi avut puţin din iubirea faţă de
Dumnezeu; dar voi nu-l iubiţi cu adevărat. Eu am zis aceste lucruri pentru
a vă dovedi că vă însufleţesc mîndria şi vanitatea, şi că, voi nu căutaţi decît
57
să acoperiţi invidia pe care mi-o purtaţi, lată ce arată lisus Hristos, nu
numai prin ceea ce a zis, ci prin ceea ce adaugă apoi, căci zice: „Eu am
venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în
numele său, pe acela îl veţi primi" (43). Voi vedeţi fraţilor, căci dacă peste
tot lisus Hristos zice că a fost trimis, că a primit de la Tatăl puterea ca să
judece, şi că nu poate să facă nimic de la sine însuşi, aceasta o face pentru
a înlătura orice motiv de învîrtoşare al evreilor.
Să sărbătorim în chip adevărat Domnului, îndepărtîndu-ne de orice
păcat şi săvîrşind dumnezeieştile virtuti.
Să sărbătorim, dar, necontenit şi să nu facem nici un păcat. Accasta-i
sărbătoare! Să sporească faptele noastre duhovniceşti şi să ne depărtăm de
cele pămînteşti. Să sărbătorim sărbătoarea duhovnicească, oprindu-ne
mîinile de la lăcomie, slobozind trupul nostru de ostenelile cele zadarnice
şi fără de folos îndurate odinioară de poporul evreu în Egipt. Că întru
nimic nu ne deosebim noi, cei care strîngem aur, de evreii care în Egipt
cărau şi frămîntau lutul, care făceau cărămizi, care strângeau paie şi erau
biciuiţi. Şi acum diavolul ne porunceşte să facem cărămizi, ca atunci
Faraon. Ce este altceva aurul decît lut? Ce este altceva argintul decît paie?
Aurul, ca paiele, aprinde flacăra poftei; aurul, ca lutul, aşa îl murdăreşte pe
cel ce-1 ţine în mînă. Din pricina aceasta Tatăl cel ceresc nu ne-a trimis pe
Moise din pustie, ci pe Fiul din cer. Aşadar dacă după ce a venit El pe
pămînt rămîi tot în Egipt, vei suferi ce-au suferit evreii în Egipt; dar dacă
părăseşti Egiptul şi te urci la Israelul cel duhovnicesc, vei vedea toate
minunile. Nu este însă de ajuns atîta pentru mîntuire. Că nu trebuie numai
să scăpăm de Egipt, ci să şi intrăm în pămîntul făgăduinţei. Pentru că şi
iudeii, după cum spune Pavel, au trecut şi prin Marea Roşie, au mîncat şi
mană, au băut şi băutură duhovnicească şi totuşi au pierit cu toţii. Ca să nu
păţim şi noi ca ei, să nu ne trândăvim, să nu şovăim, ci, cînd auzim
iscoadele cele viclene că hulesc şi acum calea cea strâmtă şi îngustă şi
grăiesc la fel ca şi iscoadele acelea trimise odinioară de Isus al lui Navi, să
nu ne luăm după marea mulţime, ci să mergem după Iisus şi după Halev,
fiul lui Iefoni. Să nu ne depărtăm de ei pînă ce n-am intrat în pămîntul
58
făgăduinţei şi n-am pus piciorul în cer; nici să socoteşti anevoioasă
călătoria. „Că dacă, vrăjmaşi fiind, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, cu mult
mai mult vom fi mîntuiţi cînd sîntem împăcaţi”. Dar calea aceasta, îmi spui
tu, este strimtă şi îngustă! Cealaltă cale însă, pe care ai mers mai înainte,
nu era numai strimtă şi îngustă, ci şi de nestrăbătut, plină de fiare sălbatice.
Şi după cum nu era cu putinţă să treacă iudeii prin Marea Roşie, dacă nu se
făcea minunea aceea, tot aşa nu era cu putinţă să te sui la cer, dacă
rămîneai în viaţa pe care o duceai mai înainte, dacă nu s-ar fi arătat între
timp apa botezului. Dacă a ajuns cu putinţă ceea ce era cu neputinţă, cu atît
mai mult ajunge uşor ceea ce e greu. Dar acolo, pot fi iarăşi întrebat,
minunea s-a săvîrşit numai prin harul lui Dumnezeu! Tocmai pentru
aceasta mai ales este drept să ai încredere şi curaj. Dacă Dumnezeu te-a
ajutat atunci cînd era numai harul, cînd nu-ţi dădeai nici o osteneală, oare
nu te va ajuta cu mult mai mult acum? Dacă te-a mîntuit atunci, cînd
stăteai degeaba, nu va voi să te ajute cu mult mai mult acum, cînd lucrezi?
Îţi spuneam meu înainte că trebuie să ai curaj şi încredere că se vor face şi
cele grele uşoare, din pricină că ai văzut că au ajuns cu putinţă cele cu
neputinţă. Acum îţi voi spune şi aceea că, dacă sîntem cu mintea trează,
nici poruncile lui Hristos nu vor fi grele. Că iată, moartea s-a călcat,
diavolul a căzut, legea păcatului s-a stins, harul Duhului s-a dat, viaţa
durează puţini ani, greutăţile vieţii s-au împuţinat. Şi ca să cunoşti acestea
şi din lapte, uită-te cît de mulţi oameni au făcut fapte mai mari decît cele
poruncite de Hristos; tu însă te temi şi de cele ce a poruncit. Ce cuvînt de
apărare vei avea cînd pregeţi să îndeplineşti ceea ce ţi-a poruncit, iar alţii
sar dincolo de semn? Pe tine te sfătuim să dai milostenie din averile tale;
altul însă s-a despărţit de toate averile lui; pe tine te rugăm să trăieşti în
castitate cu soţia ta; altul însă nici n-a cunoscut femeie; pe tine te
îndemnăm să nu fii invidios; altul însă din dragostea de om şi-a jertfit
propria lui viaţă; pe tine te sfătuim să fii iertător, să nu fii aspru cu cei ce-ţi
greşesc; altul însă a fost pălmuit şi a întors şi celălalt obraz. Ce vom zice
deci, spune-mi mie? Cum ne vom apăra cînd nu facem nici poruncile lui
Hristos, iar alţii ne întrec atît de mult? Şi nu ne-ar întrece, dacă poruncile
lui Hristos n-ar fi fost uşoare. Spune-mi: Cine se topeşte: cel care
59
pizmuieşte fericirea şi bunăstarea altora sau cel care se bucură şi se
veseleşte împreună cu aceştia? Cine bănuieşte totul şi tremură necontenit:
cel cast sau desfrînatul? Cine se bucură cu bune nădejdi: cel care răpeşte
averile altora sau cel care miluieşte şi dă celui nevoiaş din cele ale lui?
Gîndindu-ne dar la acestea, să nu ne trîndăvim de a merge pe căile virtuţii,
ci să ne pregătim cu toată rîvna pentru aceste lupte frumoase: să ne
ostenim puţină vreme, ca să luăm cununile cele veşnice şi neveştejite, pe
care, facă Dumnezeu, ca noi toţi să le dobîndim, cu harul şi cu iubirea de
oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii
vecilor, Amin.
Nu este de ajuns o singură virtute pentru mîntuire, ci treeuie să
căutăm să le săvînşim pe toate cu toată inima.
Auzind dar acestea, să facem zid de jur împrejurul nostru, fiind cu luare-
aminte la cuvintele lui Dumnezeu, înfigînd adînc în sufletele noastre
rădăcinile lor şi curăţindu-ne pe noi înşine de toate grijile cele lumeşti.
Dacă le facem pe unele, iar pe altele le lăsăm, nu avem nici un folos. Nu
pierim din pricina celor pe care le facem, ci din pricina celor pe care le-am
neglijat. Ce importanţă are dacă nu pierim din pricina bogăţiei, dar pierim
din pricina trîndăviei; dacă nu pierim din pricina trîndăviei, dar pierim din
pricina lipsei de bărbăţie? Că şi lucrătorul de pămînt plînge la fel sămînţa
fie că o pierde într-un chip, fie că o pierde în altul. Să nu ne mîngîiem că
nu pierim în toate chipurile, ci să plîngem că pierim într-un chip oarecare!
Să ardem spinii! Că ei înăbuşă cuvîntul. Ştiu asta bogaţii care nu sînt buni
nici pentru cer, nici pentru pămînt. Ajungînd robii şi prizonierii plăcerilor,
nu se mai pot ocupa nici de treburile publice; iar dacă nu se pot ocupa de
treburile publice, cu mult mai mult nu se pot ocupa de treburile cerului. Că
bogăţia vatămă gîndurile pe două căi: şi prin traiul cel bun, şi prin griji.
Numai una din acestea este în stare singură să scufunde corabia sufletului.
Gîndeşte-te ce mare e viitoarea cînd amîndouă tăbărăsc asupra sufletului!
Să nu te minunezi dacă Hristos a numit spini îmbuibarea. Nu-ţi dai seama
de asta pentru că eşti beat de patimă. Cei sănătoşi însă ştiu că îmbuibarea,
traiul cel bun înţeapă mai cumplit decît spinii, că petrecerile mistuie
60
sufletul mai mult decît grija şi pricinuiesc amare dureri şi sufletului şi
trupului. Nu biciuieşte atît grija cît îmbuibarea. Gîndeşte-te cu cît mai
cumplite decît spinii sînt insomniile, zvîcniturile tîmplelor, durerile de cap
şi junghiurile de stomac ale unuia care se îmbuibează! După cum spinii
sîngerează mîinile, ori din ce parte i-ai apuca, tot aşa şi îmbuibarea vatămă
şi picioarele şi mîinile şi capul şi ochii şi, pe scurt, toate mădularele.
îmbuibarea este stearpă şi fără de rod, ca şi spinul, dar pricinuieşlc mai
cumplite dureri decît spinul şi vatămă părţile cele mai de seamă ale
trupului: îl îmbâtrîneşte înainte de vreme, îi slăbeşte simţurile, îi întunecă
judecata, îi betejeşte mintea sprintenă mai înainte, îi vlăguieşte trupul, îl
face depozit plin de murdărie, adună în jurul lui roi de suferinţe, îi
îngreuiază cu mult povara şi face încărcătura mai mare decît puterile lui.
De aici căderile lui dese şi nenumărate şi naufragiile lui repetate. Spune-
mi, pentru ce-ţi îngraşi trupul? Crezi că vrem să te aducem jertfă? Crezi că
vrem să te servim la masă? Păsările le îngrăşăm bine, dar mai bine spus
nici pe acelea nu le îngrăşâm prea mult, că dacă sînt prea grase vatămă
sănătatea. Atît de mare rău e îmbuibarea, încît vatămă şi pe ani¬ male. într-
adevăr, dacă îmbuibăm prea mult animalele, le facem să nu ne mai fie de
folos nici nouă, nici lor. Din pricina grăsimii o parte din mîncăruri rămîn
nemistuite şi stomacul le aruncă afară; şi dimpotrivă, animalele pe care nu
le îmbuibăm, dar pe care am putea spune că le ţinem la post, cărora le dăm
mîncare cu măsură, pe care le punem la treabă şi le muncim, acele animale
ne sînt de mare folos şi nouă şi lor şi pentru hrană şi pentru alte treburi.
Sînt mai sănătoşi oamenii care se hrănesc cu animale slabe. Şi dimpotrivă,
oamenii care se hrănesc cu animale îngrăşate se aseamănă cu ele, ajung
greoi, predispuşi la boli şi-şi fac mai cumplit lanţul care-i încercuie. Nu
este un duşman mai mare pentru trup decît îmbuibarea. Nimic altceva nu-1
vatămă atîta, nimic nu-1 sfîşie, nu-1 doboară şi nu-1 strică mai mult. De
aceea trebuie să ne mirăm mai ales de prostia acestor oameni, că n-au nici
atîta milă de stomacurile lor cită milă au alţii de burdufurile de vin.
Negustorii de vin nu pun prea mult vin în burdufuri de teamă să nu
plesnească; lacomii însă nu au nici atîta grijă de nenorocitul lor stomac; ci
după ce-1 îndoapă pînă să plesnească mai toarnă în el şi vin pînă ce dă
61
afară pe urechi, pe nas şi pe gît. îndoită vătămare îşi pricinuiesc cu asta: îşi
vatămă şi duhul, dar şi puterea care rînduieşte viaţa trupului. Nu ţi-a fost
dat de asta gîtlejul ca să ţi-1 umpli pînă la gură cu vin stricat şi cu alte
stricăciuni! Nu pentru asta, omule, ci ca să cînţi mai cu seamă lui
Dumnezeu, să înalţi sfinte rugăciuni, să citeşti legile dumnezeieşti, să dai
sfaturi folositoare semenilor tăi. Dar tu, ca şi cum l-ai fi primit pentru
altceva, nu laşi gîtului nici o clipă de răgaz pentru o astfel de slujbă sfîntă,
ci îl supui toată viaţa acestei robii amare a pîntecelui. Te asemeni cu un om
care a primit o chitară cu corzile de aur, bine acordate, dar emul acela, în
loc să cînte cu ea melodii îneîntătoare, o acoperă cu murdărie omenească şi
noroi. N-am numit mîncarea murdărie omenească, ci îmbuibarea,
neînfrînarea la mîncare şi băutură. Nu mai este mîncare mîncatul peste
măsură, ci numai vătămare. Numai stomacul a fost dat să primească
mîncărurile; gura, gîtlejul, limba au un alt rost, cu mult mai mare. Dar, mai
bine spus, nici stomacul n-a fost dat numai pentru primirea mîncărurilor, ci
pentru primirea cu măsură a mîncărurilor. Stomacul însuşi ne spune,
strigînd în fel şi fel de chipuri cînd îl încărcăm peste măsură din pricina
lăcomiei noastre. Dar nu numai că ne strigă, ci se şi răzbună pentru
nedreptatea ce-i facem, pedepsindu-ne cumplit. în primul rînd ne
pedepseşte picioarele, pentru că ele ne poartă şi ne duc la acele ospeţe rele;
apoi ne leagă mîinile, care îi slujesc, pentru ca ele bagă în el atît de multe
şi atîtea feluri de mîncăruri. Multora din pricina îmbuibării li s-au strîmbat
gura, ochii şi capul. Şi după cum o slugă. căreia i s-a poruncit să facă ceva
peste puterile sale, de deznădejde, ocărăşte pe cel care i-a dat porunca, tot
aşa şi stomacul, silit să primească mai mult decît poate ţine, îi ruinează şi
îmbolnăveşte şi creierul odată cu celelalte mădulare. Bine a rînduit
Dumnezeu ca să se nască o boală atît de grea din pricina necumpătării,
pentru ca atunci cînd nu vrei să filozofezi să te înveţi să fii cumpătat fără
de voie, de teama unei boli atît de cumplite. Ştiind toate acestea să fugim
de îmbuibare, să căutăm să fim cumpătaţi la mîncare şi la băutură, ca să ne
bucurăm şi de sănătatea trupului şi, scăpînd sufletul de orice boală, să
avem parte şi de bunătăţile ce vor să fie, cu harul şi cu iubirea de oameni a

62
Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor,
Amin.
Despre viaţa monahilor.
Du-te acum în pustiul Egiptului şi vei vedea că pustiul acesta a ajuns
mai frumos decît o grădină; vei vedea nenumărate cete de îngeri în trup
omenesc, popoare de mucenici, roiuri de fecioare; vei vedea că tirania
diavolului a fost surpată şi că străluceşte împărăţia lui Hristos; vei vedea că
Egiptul, mama poeţilor, înţelepţilor şi magilor, descoperitoarea a tot felul
de vrăjitorii, ţara care le-a răspîndit şi altor ţări, se mîndreşte acum cu
pescarii, dispreţuieşte pe poeţi, pe înţelepţi şi magi şi pune în frunte
pretutindeni crucea, pe vameş şi pe Pavel, făcătorul de corturi. Nu sînt
numai oraşele pline de aceste bunătăţi, ci şi pustiile; ba mai mult ele decît
oraşele. Poţi vedea în tot locul în ţara aceea armata lui Hristos, turma cea
împărătească, traiul şi vieţuirea puterilor celor de sus. Şi nu numai la
bărbaţi, ci şi la femei. Femeile filozofează nu mai puţin decît bărbaţii; nu
iau în mînă scutul, nu se urcă pe cal, aşa precum porunceau înţelepţii
legiuitori şi filozofi greci, ci duc o luptă cu mult mai grea. Lupta este
comună şi lor şi bărbaţilor; luptă împotriva diavolului şi împotriva
puterilor lui, iar gingăşia firii femeieşti nu-i o piedică în aceste lupte. Că
soarta acestor lupte nu-i hotărîtă de trup, ci de voinţă. De aceea, de multe
ori, femeile au luptat mai bine decît bărbaţii şi au avut victorii mai
strălucite. Nu-i atît de frumos cerul cu puzderia lui de stele, cit e de frumos
pustiul Egiptului, care ne arată la tot pasul chiliile monahilor. Cine
cunoaşte vechiul Egipt, Egiptul cel înnebunit, cel ce lupta împotriva lui
Dumnezeu, Egiptul care se închina pisicilor şi se temea şi tremura în faţa
unei cepe, acela îşi dă seama bine de puterea lui Hristos; dar mai bine spus,
nici n-avem nevoie de aceste vechi istorii, că se văd şi acum rămăşiţele
rătăcirii de odinioară, dovada nebuniei lor de mai înainte. Şi totuşi
locuitorii Egiptului, care ajunseserăm vechime la o atît de mare nebunie,
astăzi toţi filozofează despre cer şi despre lucrurile cele mai presus de cer,
rid de obiceiurile strămoşeşti, îi caină pe străbuni şi nu pun nici un preţ pe
filozofi. însăşi viaţa i-a învăţat că înţelepciunea vechilor filozofi nu era
63
altceva decît o născocire de babe beţive şi că adevărata filozofie, vrednică
de ceruri, este filozofia propovăduită de pescari. De aceea locuitorii
Egiptului, pe lîngă curăţia dogmelor arată mare rîvnă şi pentru viaţa
creştină. S-au despărţit de toate averile, s-au răstignit cu totul pentru lume
şi merg încă şi mai departe că îşi agonisesc, cu lucrul mîinilor lor, hrana
cea de trebuinţă. Nu pretind, pentru că postesc şi priveghează, să stea
degeaba toată ziua, ci nopţile şi le petrec în sfinte cîntări şi privegheri, iar
zilele şi le cheltuiesc împletind rugăciunea cu lucrarea mîinilor, urmînd
rîvna apostolului Pavel. Că îşi spun ei: „Dacă Pavel, spre care sînt aţintiţi
ochii întregii lumi, lucra în atelier şi avea o meserie ca să hrănească pe cei
lipsiţi, şi dacă nici nopţile nu da odihnă mîinilor sale, cu mult mai mult
este drept ca noi, care am îmbrăţişat pustia, care n-avem nimic comun cu
zgomotul oraşului, să întrebuinţăm răgazul liniştii în lucrarea cea
duhovnicească!” Să ne ruşinăm, dar, cu toţii, şi bogaţii şi săracii, cînd cei
ce n-au nimic în afară de trup şi de mîini se silesc şi se sîrguiesc ca prin
munca mîinilor lor să aibă un cîştig pentru a veni în ajutorul celor nevoiaşi,
iar noi, care avem îngrămădite în casa noastră averi cu nemiluita, nu dăm
la săraci nici ce ne prisoseşte. Spune-mi, te rog, ce cuvînt de apărare mai
putem avea, ce iertare? Şi totuşi gîndeşte-te că mai înainte aceşti oameni
erau şi iubitori de averi şi lacomi la mîncare, în afară de alte păcate; că în
Egipt erau căldările de carne, de care-şi aminteau iudeii, în Egipt era
cumplită tirania pîntecelui; dar, pentru că au voit, s-au schimbat, au primit
focul lui Hristos şi s-au mutat dintr-o dată de pe pâmînt la cer, fiind mai
înfierbîntaţi decît alţii în dragostea de Hristos, mai porniţi decît alţii
împotriva mîniei şi a plăcerilor trupeşti; iar prin bunătatea lor şi prin lipsa
totală de simţire faţă de patimi, datorită filozofiei lor imită puterile cele
netrupeşti. Cine a fost în Egipt ştie ce spun. Iar dacă cineva dintre voi n-a
călcat niciodată în chiliile monahilor egipteni, să se gîndească la omul care
pînă astăzi este pe buzele tuturora, pe care l-a odrăslit Egiptul după ce au
propovăduit apostolii, la fericitul şi marele Antonie, şi să se gîndească la
aceea că el a trăit tot în ţara în care a trăit şi Faraon; totuşi asta nu l-a
vătămat, ci a fost învrednicit de vedenie dumnezeiască şi a dus o viaţă aşa
cum o cer legile lui Hristos. Şi poţi afla totul cu de-amănuntul dacă citeşti
64
cartea care cuprinde istoria vieţii Marelui Antonie 18 , în care vei găsi şi
multe profeţii ale lui: a prezis de cei care vor împărtăşi rătăcirile lui Arie şi
a vorbit de vătămarea pe care o vor aduce arienii asupra Bisericii,
Dumnezeu arătîndu-i-le pe acestea şi punîndu-i înaintea ochilor pe toate
cele viitoare. Faptul că nici o şcoală filozofică n-a avut un om ca Marele
Antonie este printre altele o dovadă a adevărului filozofiei noastre. Dar ca
să nu vă mărginiţi numai la cele auzite de la mine, plecaţi-vă şi voi ochii
pe literele cărţii şi veţi afla totul cu de-amănuntul, iar multa sa filozofie vă
va instrui. Vă mai rog încă un lucru: să nu trecem numai cu ochii peste
cele scrise, ci să le şi facem. Să nu spunem că nu ne putem schimba viaţa,
punînd scuza ţara în care ne-am născut, creşterea ce-am primit-o sau
păcatele strămoşilor. Că dacă vrem să fim cu luare-aminte asupra noastră
înşine, nimic din acestea nu ne va fi piedică. Avraam a avut tată
necredincios, dar nu i-a moştenit necredinţa; împăratul Iezechia a avut de
tată pe Ahaz, şi totuşi a ajuns prietenul lui Dumnezeu; Iosif în mijlocul
Egiptului de pe vremea aceea şi-a împletit în jurul frunţii cununile
castităţii; cei trei tineri, în mijlocul Babilonului şi în casa în care se
întindeau mese, au arătat înaltă filozofie; Moise în Egipt şi Pavel în
întreaga lume; dar pentru nici unul din ei scuzele de care vorbeam n-au
fost o piedică în calea virtuţii. Gîndindu-ne şi noi la toate acestea, să
scoatem din mintea şi sufletul nostru aceste gînduri şi aceste scuze şi să ne
străduim pentru virtute pînă asudăm. Aşa vom atrage asupră-ne şi mai mult
bunăvoinţa lui Dumnezeu, îl vom îndupleca să ne ajute în ostenelile
noastre şi vom dobîndi şi bunătăţile cele veşnice, pe care facă Dumnezeu
ca noi toţi să le dobîndim cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru
Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

Despre, monahi, că sint vrednici de laudă, dacă socotesc timpul de

acum timp de jale.
Îi laud şi îi admir pe monahii care locuiesc în pustie, în afară de alte
pricini şi pentru aceste cuvinte. Aceia, după masa de la amiază, dar, mai
bine spus, după masa de seară, ei nu ştiu nicicînd de masa de la amiază, că
65
ştiu că timpul de acum este timp de jale şi de post, deci după masa de seară
înalţă lui Dumnezeu imne de mulţumire şi-şi amintesc şi ae aceste cuvinte
ale lui Hristos. Şi dacă vreţi să auziţi aceste imne ca să le rostiţi şi voi
mereu, vă voi spune rugăciunea aceea sfîntă. Cuvintele acestei rugăciuni
sînt aşa: „Binecuvîntat eşti, Dumnezeule, Cel Ce mă hrăneşti din tinereţile
mele, Cel Ce dai hrană la tot trupul. Umple de bucurie şi de veselie inimile
noastre, ca avînd totdeauna toată îndestularea, să prisosim spre tot lucrul
bun, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, cu Care Ţie slavă, cinste şi putere,
împreună cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor, Amin. Slavă Ţie, Doamne; slavă
Ţie, Sfinte; slavă Ţie, împărate, că ne-ai dat nouă mîncare spre bucurie.
Umple-ne pe noi de Duhul Sfînt, ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta, şi
nu ruşinaţi, cînd vei răsplăti fiecăruia după faptele lui”. Merită laudă tot
imnul acesta, dar mai ales cuvintele de la sfîrşit. Fiindcă de obicei masa şi
mîncarea lenevesc şi îngreuiază, monahii pun cuvintele acestea ca un frîu
sufletului, aducîndu-i aminte în timpul odihnei de timpul judecăţii. Au aflat
ce a păţit poporul lui Israel din pricina unei mese luxoase şi îmbelşugate.
„A mîncat, spune Scriptura, şi s-a îngrăşat şi a azjoîrlit din picioare cel
iubit”. De aceea şi Moise spunea: „Cînd măninci, cînd bei şi te saturi adu-
ti aminte de Domnul Dumnezpu tău”. Că poporul lui Israel, după ce a
mîncat, a îndrăznit acele fapte nelegiuite. Caută, dar, şi tu să nu păţeşti la
fel. Nu jertfeşti acum oi şi viţei idolilor de piatră şi de aur, dar caută să nu
jertfeşti sufletul tău mîniei, să nu jertfeşti mîntuirea ta desfrînării şi nici
celorlalte patimi! De aceea şi monahii, temîndu-se de aceste prăpăstii de
păcate, după masă, dar, mai bine spus, după post, că post este masa lor, fac
pomenire de înfricoşătoarea judecată şi de ziua cea din urmă. Dacă
monahii aceia, care îşi pun în bună rînduială trupul şi sufletul lor prin
posturi, prin culcatul pe pămînt gol, prin privegheri, prin îmbrăcatul cu sac
şi prin alte nevoinţe călugăreşti, au nevoie încă să-şi aducă aminte de ziua
cînd Domnul va răsplăti fiecăruia după faptele sale, cînd vom putea spune,
oare, noi că trăim cum trebuie cînd întindem mese care aduc asupra noastră
mii şi mii de naufragii, cînd nu ne rugăm deloc nici la începutul, nici la
sfîrşitul mesei? De aceea, ca să scăpăm de aceste naufragii, voi explica
rugăciunea de care am vorbit, pentru ca, văzînd cîştigul ei, s-o spunem
66
totdeauna la masă, ca să potolim săltările pîntecelui şi să aducem în casele
noastre felul de vieţuire şi legile îngerilor acelora care locuiesc pustia. Ar
trebui să vă duceţi acolo, printre monahi, ca să culegeţi de la ei aceste
roade; dar, pentru că nu voiţi, ascultaţi cel puţin din gura mea melodia
aceasta duhovnicească şi fiecare după ce mănîncă să spună aceste cuvinte,
începînd aşa: „Binecuvântat eşti, Dumnezeule”. Cu acest început de
rugăciune monahii împlinesc îndată legea apostolică, ce porunceşte: „Orice
facem cu cuvîntul şi cu fapta să o facem în numele Domnului nostru Iisus
Hristos, mulţumind lui Dumnezeu şi Tatălui prin El”. Mulţumirea pe care o
aduc monahii aceia lui Dumnezeu nu este numai pentru acea singură zi, ci
pentru toată viaţa, că spun: „Cel Ce mă hrăneşte din tinereţile mele”,
învăţătură plină de filozofie. Odată ce Dumnezeu ne hrăneşte, nu trebuie să
ne îngrijim de hrană. Dacă împăratul cel de pe pămînt ţiar făgădui că-ţi dă
din vistieriile sale hrana cea de toate zilele, n-ai mai avea nici o grijă; cu
mult mai mult ar trebui să fii fără de grijă cînd îţi dă Dumnezeu, Care-ti
varsă de toate ca dintr-o fîntînă. Monahii aceia rostesc aceste cuvinte ca să
se convingă şi ei şi să convingă şi pe ucenicii lor să lepede orice grijă
lumească. Apoi, ca să nu socoteşti că înalţă mulţumirea aceasta numai
pentru ei, adaugă zicînd: „Cel Ce dai hrană la tot trupul”, mulţumind
pentru întreaga lume. Ca şi cum ar fi părinţii întregii lumi, aşa înalţă laudă
lui Dumnezeu pentru toţi oamenii şi se întăresc prin aceasta spre o
dragoste curată de fraţi. Nici nu pot să urască pe aceia pentru care
mulţumesc lui Dumnezeu că sînt hrăniţi. Ai văzut că şi în cuvintele de mai
înainte şi în cuvintele de acum, prin mulţumirea adusă lui Dumnezeu,
sporesc dragostea şi aruncă orice grijă lumească? Dacă Dumnezeu dă
hrană la tot trupul, apoi cu mult mai mult celor care şi-au închinat Lui
viaţa; dacă dă hrană celor legaţi cu grijile lumeşti, apoi cu mult mai mult
celor ce au lepădat aceste griji. Hristos dînd aceeaşi învăţătură spunea:
„Sînteţi mai de preţ decît păsările!”. Spunea acestea ca să ne înveţe să nu
ne încredem în bogăţie, în pămînt şi în seminţe. Că nu ne hrănesc acestea,
ci cuvîntul lui Dumnezeu. Cu aceste cuvinte ale rugăciunii monahii aceia
închid gura maniheilor, valentinienilor şi tuturor celor care bolesc de
ereziile lor. Că nu poate să fie rău Dumnezeul Acela Care dă tuturora
67
bunătăţile Lui şi chiar celor ce-L hulesc pe El. Urmează apoi cererea:
„Umple de bucurie şi de veselie inimile noastre”. Dar de care bucurie e
vorba? Nu cumva de bucuria cea pămîntească? Doamne fereşte! Dacă
monahii aceia ar voi-o pe aceasta, n-ar popula culmile munţilor şi pustia,
nu s-ar îmbrăca în sac; ei vorbesc de bucuria aceea care n-are nimic comun
cu viaţa aceasta, de bucuria îngerilor, de bucuria cea de sus. Şi n-o cer aşa
de mîntuială, ci cu multă stăruinţă. Nu spun: „Dă”, ci: „Umple!”. Şi apoi
nu spun: „Pe noi”, ci: „Inimile noastre!”. Bucuria aceasta este bucuria
inimii, că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. Pentru că
păcatul aduce întristare, de aceea cer ca prin bucurie să se sădească în
sufletele lor dreptatea; altfel nici nu poate fi bucurie. „Ca avînd totdeauna
toată îndestularea, să prisosim spre tot lucrul bun”. Iată că împlinesc
cuvintele acelea evanghelice care spun: „Plinea noastră cea de toate zilele
dă-ne-o nouă astăzi”. Şi aceasta o cer tot pentru cele duhovniceşti: „ca să
prisosim spre tot lucrul bun”, spun ei. N-au spus: „Ca să facem numai ceea
ce ni s-a poruncit”, ci: „Ca să facem mai mult decît ni s-a poruncit”. Acest
înţeles îl au cuvintele: „Ca să prisosim”. îi cere lui Dumnezeu să-i
îndestuleze în cele de neapărată trebuinţă; dar ei nu vor să I se supună Lui
numai cu îndestulare, ci cu multă prisosinţă şi în toate. Aceasta e faptă de
robi recunoscători şi de bărbaţi filozofi, care fac totdeauna şi în toate cu
prisosinţă. Apoi, pentru ca să-şi aducă loruşi aminte de propria lor
neputinţă, că nu pot face nici o faptă bună fără ajutorul cel de sus, după ce
au spus: „Ca să prisosim spre tot lucrul bun”, adaugă: „întru Hristos
Domnul nostru, cu Care Ţie slavă, cinste şi putere, în veci, Amin”.
începuseră rugăciunea cu o doxologie şi o termină tot cu o doxologie. Apoi
par că încep o altă rugăciune; dar nu, căci continuă aceeaşi rugăciune. Aşa
face şi Pavel la începutul Epistolei către Galateni; termină cu doxologie,
spunînd: „După voinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, Căruia slava în veci, Amin”,
dar continuă să vorbească de subiectul despre care scria. Iar în altă
epistolă, după ce a spus: „Au cinstit şi au slujit făpturii în locul
Făcătorului, Care este binecuvîntat în veci, Amin”, nu-şi termină cuvîntul,
ci continuă. Să nu învinuim, dar, nici noi pe aceşti îngeri că fac ceva
nepotrivit cînd, după ce termină cu o doxologie, continuă sfintele lor
68
cîntări. Urmează unor legi apostolice: încep cu doxologie şi sfîrşesc cu
doxologie. Iar după acest sfîrşit continuă, făcînd iarăşi început. De aceea
spun: „Slavă Ţie, Doamne; Slavă Ţie, Sfinte; Slavă Ţie, împărate, că ne-ai
dat nouă mîncare spre bucurie”. Nu trebuie să mulţumim lui Dumnezeu
pentru binefacerile Lui cele mari, ci şi pentru cele mici. Monahii
mulţumesc deci lui Dumnezeu şi pentru hrană făcînd de ruşine erezia
maniheilor şi pe toţi care spun că viaţa aceasta pămîntească e rea. Şi pentru
ca nu cumva, din pricina înaltei lor filozofii şi a dispreţului stomacului, să
bănuieşti despre ei că socotesc spurcate mîncărurile, de pildă acelea de la
care se abţin, prin rugăciunea aceasta te învaţă că ei se abţin de la foarte
multe nu pentru că socotesc spurcate făpturile lui Dumnezeu, ci pentru că
pun în practică filozofia lor. Şi iată că după ce au mulţumit pentru cele
primite, cer daruri şi mai mari; nu rămîn la cele lumeşti, ci se urcă mai
presus de ceruri şi spun: „Umple-ne pe noi de Duhul Sfînt”. Căci nici nu
este cu putinţă să trăieşti cum trebuie dacă nu eşti plin de harul Sfîntului
Duh, după cum nu este cu putinţă să faci o faptă bună sau mare dacă nu te
bucuri de ajutorul lui Hristos. După cum atunci cînd au spus: „Ca să
prisosim spre tot lucrul bun”, au adăugat: „întru Hristos Iisus”, tot aşa şi
acum spun: „Umplene pe noi de Duhul Sfînt, ca să fim găsiţi bineplăcînd
înaintea Ta”. Ai văzut că pentru cele lumeşti nu se roagă, ci numai
mulţumesc; dar pentru cele duhovniceşti şi mulţumesc şi se roagă? Hristos
spusese: „Căutaţi împărăţia cerurilor, şi toate acestea se vor adăuga vouă.
Uită-mi-te şi la o altă filozofie a acestor monahi! Că spun: „Ca să fim
găsiţi bineplăcînd înaintea Ta, şi nu ruşinaţi”. „Nu ne pasă că sîntem luaţi
în rîs, că mulţimea ne batjocoreşte; nu ne vom întoarce de pe calea ce-am
apucat, orice ar spune oamenii despre noi, batjocorindu-ne şi ocărîndu-ne;
toată lupta noastră este să nu fim ruşinaţi atunci, în ziua cea mare a
judecăţii!” Cînd monahii spun acestea, aduc înaintea ochilor lor şi rîul cel
de foc, dar şi răsplăţile şi premiile. Nu spun: „Ca să nu fim pedepsiţi”, ci:
„Ca să nu fim ruşinaţi”. „Pentru noi, spun monahii, a supăra pe Stăpîn e
mai groaznic decît a fi aruncaţi în iad”. Dar pentru că pe majoritatea
oamenilor nu-i înfricoşează aceasta, fiind legaţi de pămînt, monahii au
adăugat în rugăciunea lor: „Cînd vei răsplăti fiecăruia după faptele lui”. Ai
69
văzut de cît de mare folos ne-au fost aceşti oameni străini de lume şi
călători pe pămînt, aceşti locuitori ai pustiei, dar, mai bine spus, aceşti
locuitori ai cerului? Noi, străini ai cerului şi locuitori ai pămîntului; ei,
dimpotrivă. După rugăciunea aceasta, monahii, cu inima zdrobită şi cu
ochii plini de multe lacrimi, se duc la culcare, dormind atît cît să se
odihnească puţin. Şi iarăşi fac din noapte zi, petrecînd noaptea în rugăciuni
de mulţumire şi cîntări de psalmi. Nu numai bărbaţii, ci şi femeile pun în
practică această filozofie, învingînd slăbiciunea firii cu prisosul voinţei lor.
Să ne ruşinăm, dar, noi bărbaţii, de tăria acestor femei şi să încetăm de a ne
mai da în vînt după lucrurile din lumea aceasta, după umbră, după visuri,
după fum. Cea mai mare parte a vieţii noastre o ducem în nesimţire;
copilăria ne este plină de ignoranţă; bătrîneţea iarăşi ne veştejeşte simţirea;
vîrsta de la mijloc, puţină cîtă este, este singura care mai poate să ne
bucure în chip conştient de bucuria de a trăi; dar, mai bine spus, nici
aceasta nu ne bucură curat de viaţă, că e pîngărită de nenumărate griji şi de
osteneli. De aceea, vă rog să căutăm bunătăţile cele veşnice şi nemuritoare,
să căutăm viaţa care nu îmbătrîneşte niciodată. Poţi trăi şi în oraş şi să duci
viaţa pe care o duc monahii în pustie, să pui în practică filozofia lor; poţi
avea şi soţie, poţi locui în casă şi în lume şi să te rogi, să povesteşti, să fii
cu inima zdrobită. Cei de la început, care au fost învăţaţi de apostoli
învăţătura creştină, locuiau în oraşe, dar aveau aceeaşi evlavie ca şi cei
care locuiesc pustia; alţii au avut ateliere, ca Priscila şi Acvila; toţi profeţii
au avut femei şi case, ca Isaia, ca Iezechiel, ca Moise; şi aceasta cu nimic
nu le-a vătămat virtutea. Să-i imităm şi noi pe aceştia, să mulţumim
necontenit lui Dumnezeu, să-I înălţăm necontenit cîntări, să trăim în
curăţenie sufletească şi trupească şi să ne îngrijim şi de celelalte virtuţi; să
aducem în oraşe filozofia pustiei, ca să fim bineplăcuţi înaintea lui
Dumnezeu şi preţuiţi de oameni şi să avem parte şi de bunătăţile cele
viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,
prin Care şi cu Care Tatălui slavă, cinste şi putere, împreună cu Sfîntul şi
de viaţă făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

70
 Către monahi
Zice Dumnezeescul Apostol: „Neîncetat vă rugați” (I Tes. 5, 17), „fără
de mânie și fără de gânduri” (I Tim. 2, 8); și bine a zis Sfântul: „fără de
gânduri”. Pentru că tot gândul cel ce desparte pre minte de la Dumnezeu,
deși bun să pare a fi, dar însă tot de la diavolul este, ca să nu zic că al
însuși diavolului este. Fiindcă toată nevoința diavolului aceasta este: ca să
despartă și să depărteze pre minte de la Dumnezeu și să o tragă la grijile
cele lumești și la dulcețuri. Și porunci și faceri de bine îi pune dinlăuntru
în inimă, și altele oarecare cugete ca cum binecuvântate, sau mai vârtos
necuvântate, cărora nu să cuvine a lua aminte nicidecum. Pentru că toată
nevoința sufletului este a nu despărți pre minte de la Dumnezeu, nici a să
împreuna și împreună a cugeta cu gândurile cele necurate, nici a lua aminte
la cele ce, ca pre icoană, le zugrăvește în inimă diavolul, cel ce a toate
asemănător și zugravul cel viclean. Uneori adecă chipuri, iar alteori forme
și văpsele și fețe; iar după acestea toate, și diavolul să închipuiește. Și
ticălosul om, întru un loc stând, socotește cum că aiurea undeva este,
amăgindu-se; și i să pare că vede pre oarecare și cu fețe grăiește, și
rânduiește lucruri care sunt a rătăcirii celei diavolești. Deci să cuvine a ne
întemeia și a purta în frâu pre minte, și a o înfrâna pre dânsa; și pre tot
gândul și pre toată lucrarea diavolului a o munci prin chemarea Numelui
Domnului nostru Iisus Hristos. Și unde stă trupul, acolo să fie și mintea, ca
între Dumnezeu și între inimă nimic alt să se afle, ca un zid în mijloc, sau
ca un gard care întunecă pre inimă și o desparte de la Dumnezeu. Și măcar
că vreodată răpește pre minte, nu să cuvine a zăbovi în gânduri, ca nu
învoeala gândurilor întru faptă să se socotească înaintea Domnului, în ziua
Judecății, când va judeca pre cele ascunse ale oamenilor. Deci
îndeletniciți-vă totdeauna și rămâneți lângă Domnul Dumnezeul nostru,
până ce Se va milostivi spre noi; și nu căutați alt nimic, fără numai milă de
la Domnul slavei. Iar căutând milă, întru smerită și umilită inimă căutați; și
strigați de dimineață până seara, și de este cu putință și toată noaptea,
aceasta adecă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-
ne.” Și siliți pre mintea voastră la lucrul acesta până la moarte, pentru că

71
de multă silă are trebuință lucrul acesta: „Că strâmtă este poarta și necăjită
este calea care duce în viață, și cei ce se silesc intră întru dânsa” (Matei 11,
12), pentru că acelora ce să nevoiesc este Împărăția Cerurilor. Deci vă rog
pre voi, nu depărtați inima voastră de la Dumnezeu, ci îngăduiți și o păziți
pre dânsa cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos totdeauna, până ce
se va sădi Numele Domnului înlăuntru, în inimă; și alt nimic să nu gândiți,
fără numai să se mărească Hristos întru voi. Deci vă rog pre voi, pre
canonul rugăciunii acesteia niciodată să nu încetați; ci ori de mâncați, ori
de beți, ori de călătoriți, ori altceva de faceți, neîncetat strigați: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă.” Că această
pomenire a Numelui Domnului nostru Iisus Hristos să zădărască spre
război pre vrăjmașul. Pentru că toate, prin pomenirea aceasta, are a le afla
sufletul cel ce se silește, ori bune, ori rele; însă mai întâi pre cele rele are a
le vedea înlăuntru, în inimă, și apoi pre cele bune. Pentru că pomenirea
aceasta are a zădărî pre bălaurul, și pomenirea aceasta are a-l smeri pre el.
Pomenirea aceasta are a vădi pre păcatul cel ce lăcuiește întru noi, și
pomenirea aceasta are a-l nimici pre el. Pomenirea aceasta va porni pre
toată puterea vrăjmașului întru inimă, și pomenirea aceasta îl va birui pre
el și îl va dezrădăcina încet-încet. Pentru că, pogorându-se partea Numelui
Domnului nostru Iisus Hristos întru adâncul inimii, pre bălaurul cel ce
stăpânește adecă pre lăcașurile cele din inimă îl smerește, iar pre suflet îl
mântuiește și îl face viu. Deci neîncetat să rămâneți în inimă, Numele
Domnului Iisus strigând, ca să înghită inima pre Domnul și Domnul pre
inimă, și să se facă amândouă acestea întâi una. Iar lucrul acesta nu este de
o zi sau de două, ci de ani mulți și de vremi, și este trebuință de nevoință și
de osteneală, până ce se va scoate afară vrăjmașul și se va sălășlui
înlăuntru Hristos. Pentru că „nu ne este nouă lupta către sânge și trup, ci
către începătoriile și stăpâniile, către duhurile răutății” (Efes. 6, 12),
precum zice Apostolul. Așa se cuvine a se ruga cel ce se roagă: ca pre tot
gândul său să-l adune și să-l întindă a chema pre Dumnezeu cu durere a
sufletului, și nici cuvinte lungi a întinde, nici graiuri a grăi. Pentru că nu
întru mulțimea graiurilor, ci întru trezvirea gândului zace aceea adecă, a fi
auzit. Și aceasta cu putință este a o vedea dintru acelea ce s-au făcut la
72
Ana, mama lui Samuil (II Împ. 1). Deci se cuvine cel ce se roagă a nu
întinde cuvinte lungi, ci de a se ruga rugăciuni, precum Hristos, prin Pavel,
a poruncit, a se ruga prin puține curmări (I Cor. 14, 27). Pentru că, dacă
întru lungime pre cuvânt îl vei întinde, apoi de multe ori lenevindu-te,
multă slobozie vei da diavolului a se apropia și a te împiedeca pre tine și
pre gând a-l depărta de la cele grăite. Iar dacă vei face rugăciunile dese și
necontenite, apoi pre toată vremea cu desimea o cuprinzi și vei putea a
face rugăciunea cu multă trezvire. Voești să te înveți privegherea,
rugăciunea, trezvirea și stăruirea? Mergi către Ana, învață-te ce au făcut
aceea: „S-au sculat, zice, toți de la masă” (I Împ. 1, 9), și îndată aceea nu s-
au plecat către somn, nici către odihnă. Drept aceea mie mi se pare că și la
masă șezând, ușoară era și nu se îngreuia cu oarecare mâncări, pentru că nu
ar fi slobozit atâtea lacrămi. Și nu pentru că luminat și mare glas au
slobozit, pentru aceasta s-a auzit; ci pentru că foarte înlăuntru, în inimă,
striga. „De vreme ce glasul ei, zice, nu se auzea” (I Împ. 1, 13), și o a auzit
pre dânsa Dumnezeu. Că nici este trebuință atâta de glas, pre cât de
gândire; precum nici de întinderea mâinilor, pre cât de întins și osârduitor
suflet; nici de starea trupului, ori în ce fel de chip ar fi, ci de cuget. Pentru
că măcar afară din biserică de vei fi, strigă: „Doamne Iisuse Hristoase,
miluiește-mă!” Măcar deși nu vei mișca buzele, dar însă strigă cu mintea,
pentru că și tăcând noi ne aude Dumnezeu. Nu se caută locul, ci scoposul;
că măcar oriunde ai fi, roagă-te. Biserică ești, nu căuta loc. Marea era
dinainte și dinapoi egiptenii, și în mijloc Moisi, nimica grăind, și zice către
dânsul Dumnezeu: „Ce strigi către Mine?” (Ieș. 14, 15). Deci și tu, când îți
va veni ispită, la Dumnezeu aleargă și scapă, pre Stăpânul Iisus Îl cheamă.
Că au doară om este, ca să te duci către loc? Dumnezeu de-a pururea este
aproape, încă tu grăind va zice: „Iată, de față sunt.” Încă nu ai săvârșit
rugăciunea, și El îți dă cererea. Pentru că, dacă vei avea pre minte curată
de patimile cele necuvioase, măcar și în târg de vei fi, măcar în cale, măcar
și pre mare, măcar în gazdă, măcar ori și unde ai fi, vei putea a ruga pre
Dumnezeu și a dobândi cererea ta. „De multe ori, zice, am cerut și nu am
luat!” Cu adevărat, căci rău ai cerut: sau fără de credință, sau cu
răspândirea minții, sau pre cele ce nu-ți sunt ție de folos. Iar dacă și pre
73
cele ce îți sunt de folos de multe ori ai cerut, însă nu ai îngăduit, pentru că
scris este: „Că întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca
21, 19), și „Cela ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui” (Matei 10,
22). Pentru că, dacă nu vei cere cu osteneală și cu îngăduială multă, nu vei
lua. Fiindcă se cuvine mai întâi să dorești, și după ce vei dori, să ceri din
adevăr, cu credință și cu răbdare, pre cele ce sunt de folos fiecăruia, întru
nimic judecându-te de a ta știință, cum că cu lenevire sau cu trândăvire ai
cerut; și atunci vei lua, când va voi Dumnezeu. Pentru că mai bine decât
tine știe ce îți este ție de folos. Și poate pentru aceasta întârzie a da, pre a ta
aproape cădere (sau stăruire) cu îngăduială către Dânsul, înțelepțește
meșteșugindu-o, ca să cunoști ce este Darul lui Dumnezeu și să păzești cu
frică pre ceea ce ți s-a dat. Pentru că pre tot lucrul pre care îl câștigă cineva
cu osteneală multă, se sârguiește a-l păzi, ca nu cumva, de-l va pierde, să
piardă și pre multa lui osteneală, și pentru căci ar fi defăimat Darul lui
Dumnezeu, nevrednic să se facă vieții celei veșnice. Pentru că ce a folosit
pre Solomon, că a luat degrab Darul înțelepciunii și l-a pierdut pre el? Deci
nu te împuțina cu sufletul de nu vei lua degrab cererea ta; că de ar fi știut
Bunul Stăpân că, degrab luând tu Darul, nu l-ai fi pierdut, gata ar fi fost și
mai înainte de cererea ta să ți-l dea ție. Iar acum, purtând grijă de tine, face
aceasta. Că dacă robul cela ce a luat talantul, pentru că nu a lucrat cu
dânsul, s-a osândit (Luca 19, 24), cu mult mai vârtos se va osândi cel ce îl
va pierde pre el. Ia aminte de sineți și despre toate părțile cercetează-te pre
sineți; și pre ochiul minții neadormit să-l ai spre păzirea ta, că prin mijlocul
curselor treci. Lațuri ascunse despre toate părțile sunt înfipte de la
vrăjmașul. Deci din toate părțile te păzește, „ca să te mântuiești ca o
căprioară din cursă” (Pilde 6, 5). Pentru că aceea neprinsă este de lațuri,
pentru vederea cea ascuțită a ei, de unde și numită a fost cu numele
„vedere cei iuți”. Dar însă aceasta se cuvine să știi: că nici pre păzirea altei
oarecăreia porunci, nici pre însăși dragostea cea către Dumnezeu, nici pre
cea către aproapele nu vom putea îndrepta cândva, dacă ne vom rătăci cu
mintea întru altele. Încă și nevoința cea după Evanghelia lui Hristos, a
bunei plăceri celei către Dumnezeu, prin depărtarea de grijele lumii și prin
cea desăvârșită înstrăinare de cele de gând, răspândiri ale minții, se
74
îndreptează. Așa și Domnul ucenicilor, după ce curata și nerăspândita
așezare a minții și a sufletului le punea de față, a mărturisit grăind: „Voi nu
sunteți din lumea aceasta” (Ioan 15, 19). Și împotrivă mărturisea cum că
cu neputință este a primi lumea pre cunoștința lui Dumnezeu și nici pre
Sfântul Duh a-L încăpea. Pentru că zice: „Părinte Drepte, și lumea pre Tine
nu Te-a cunoscut” (Ioan 17, 25); și iarăși: „Duhul adevărului, pre Carele
lumea nu poate să-L primească” (Ioan 14, 17). Deci se cuvine a se dezlega
de legăturile cele către împătimirea vieții acesteia cel ce voiește cu
adevărat a urma lui Dumnezeu. Și aceasta se îndreptează prin cea
desăvârșită depărtare și uitare a obiceiurilor celor vechi. Și aceasta făcând,
cu toată păzirea se cuvine a păzi pre inima noastră, ca niciodată, prin
gândirea cea pentru Dumnezeu, să o scoatem afară, sau pre pomenirea
minunilor Lui cu nălucirea celor deșarte să o întinăm; ci prin cea de-a
pururea și curată aducere-aminte să avem tipărită întru sufletele noastre, ca
pre o pecete neștearsă, pre cuvioasa pomenire a lui Dumnezeu. Și
împreună ne ridică către lucrarea poruncilor Domnului; și de dânsele iarăși
păzindu-se aceasta, către îndelungata stare și necădere. Și pre aceasta o
arată Domnul uneori, adecă zicând: „Dacă Mă iubiți pre Mine, poruncile
Mele să le păziți” (Ioan 14, 15); iar alteori: „De veți păzi poruncile Mele,
veți rămâne întru dragostea Mea”; și încă cu chip prin carele mai mult să
ne rușinăm, zice: „Precum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și petrec
întru dragostea Lui” (Ioan 15, 10). Iar cel ce strică întru lucrare păzirea cea
cu de-adinsul poruncită, arătat este că a slăbănogit întru pomenirea lui
Dumnezeu. Folosește încă și nerăspândirea sufletului, dar și a fi deosebi cu
lăcuința. Pentru că a avea viață amestecată lucru vătămător este. Drept
aceea, ca nu prin urechi sau prin ochi zădărâri să primim și ca să putem
petrece întru rugăciune, să ne osebim mai întâi cu lăcuința. Pentru că așa
vom putea birui pre obiceiul cel ce a întâmpinat mai înainte, întru carele,
străini cu totul de poruncile lui Dumnezeu, am viețuit. Deci fără de aceea,
adecă: „Dacă cineva vine către Mine, să se lepede de sine” (Matei 16, 24),
când ar fi putut împlini cineva vreuna dintru acestea? Pentru că se cuvine
nouă, celor ce ne-am lepădat de sine și am ridicat Crucea lui Hristos, așa să
urmăm Lui. Iar lepădarea de sine este uitarea cea desăvârșită a celor
75
trecute și depărtarea de voile sale. Iar dacă ne vom lăsa nouă vreo
pomenire oarecare pământească întru oareșicare știință stricăcioasă, întru
această minte, adecă ca într-un noroi îngropându-ne, de nevoie este
sufletului nevăzut să fie de la Dumnezeu și nemișcat către dorirea
frumuseților celor cerești și a bunătăților celor gătite nouă întru făgăduință.
Și, ca în scurt să zic, nici pentru însăși cele de nevoie iertat nu ne este a ne
griji, adecă pentru hrană și îmbrăcăminte, ca nu ca de niște spini, de
gândurile cele viclene ale lumii ținuți să fim. Care gânduri opresc aducerea
de roadă a sămănăturii celei semănate de lucrătorul de pământ al sufletelor
noastre. Fiindcă a zis Domnul nostru Iisus Hristos: „Că aceștia sunt cei ce
au căzut în mărăcini, care de griji și de bogății și de dulcețile lumii acesteia
se îneacă și nu săvârșesc rod” (Luca 8, 14). Pentru că nici păcatului
oarecare vreme îi vom da, nici vrăjmașului loc întru inimile noastre îi vom
lăsa, când, prin deasa pomenire, vom avea pre Dumnezeu lăcuind întru
noi. Ci și luarea-aminte a cugetului și obișnuita nerăspândire cu lesnire s-ar
fi făcut întru niște copii ca aceștia prin povățuirea cea dreaptă, dacă des s-
ar fi cercetat de al înainte-stătătorii unde au pre minte și ce învârtesc în
gânduri. Fiindcă, pentru prostimea vârstei și nevicleșugul și neiscusința
cea către minciună, mărturisesc cu lesnire tainele sufletului; și pentru că nu
des se prind întru cele oprite, unul ca acesta ar fi putut fugi de gândurile
cele necuvioase, temându-se de rușinea mustrărilor. Și a zis Dumnezeu:
„Să facem om după chipul Nostru” (Fac. 1, 26), pre omul cel dinlăuntru
grăindu-l. Dar vei zice tu: Nu grăiește nouă pentru gânduri, ci pre om l-a
zis după chipul lui Dumnezeu; iar gândul cum este om? Ascultă pre
Apostolul grăind: „Omul nostru cel din afară se strică, iar cel dinlăuntru se
înnoiește din zi în zi” (II Cor. 4, 16). Deci doi oameni cunoaștem: unul pre
cel văzut, iar altul pre cel ascuns întru cel văzut. Deci înlăuntru avem pre
om și îndoiți oarecare suntem; și atunci cu adevărat grăim că înlăuntru
suntem oameni, iar din afară nu, pre săvârșire întru partea cuvântătoare a
sufletului având-o. Drept aceea, adecă trupul este organ al omului, al
sufletului. Iar chiar om este aceea adecă ce se privește la însuși sufletul, și
aceea: a stăpâni. Deci „să stăpânească” au zis cu totul, sau cu partea cea
cuvântătoare? Partea cea stăpânitoare în trup este, sau în suflet? Însă întru
76
ce este partea cea stăpânitoare? Fără decât numai întru covârșirea părții
celei cuvântătoare. Pentru că, cu cât lipsește omul cu puterea trupului, cu
atâta covârșește cu alcătuirea părții celei cuvântătoare. Că a zis: „Să facem
după chipul Nostru”, nu „să se mânie”. Pentru că nu s-au luat împreună
patimile lângă chipul lui Dumnezeu, ci cuvântătorul, stăpân al patimilor, s-
a făcut. S-au dat ție să stăpânești pre cele necuvântătoare, ca să stăpânești
pre patima cea necuvântătoare. Deci, dacă pre fiare stăpânești, pentru ce și
pre fiarele cele dinlăuntru nu le stăpânești? Dacă pre cele din afară le
stăpânești, pentru ce pre cele dinlăuntru le lași neîmpărățite? Deci împărat
te-a zidit. Drept aceea, nu avea gând înalt, nici să fii ușor și nestatornic cu
mintea. Pentru că lucru necuviincios este: dacă pre păsările cele zburătoare
din afară le surpi, iar pre tine însuți, cela ce atât de ușor și cu răspândire a
minții te înalți, să nu te surpi, adecă să te pogori. Deci nu te îngâmfa,
înălțându-te mai presus de ceea ce ești, și să cugeți mai mult decât firea cea
omenească. Nici, lăudându-te, să te umfli, nici slavă să cauți, nici ceva
mare pre sineți să te socotești. De vreme ce vei fi ca o pasăre neîntărită,
aici și acolo împrejur purtându-te. Stăpânește pre gândurile cele dintru
tine, ca să fii stăpân al tuturor. Fiindcă stăpânirea dobitoacelor, cea dată
nouă, datoare este să ne pună pre noi la rânduială, spre a ne stăpâni pe noi
înșine. Că precum nici un folos nu este de casă, nici de cetate, nici de uși,
dacă nu vor fi păzitori și cei ce știu când adecă a le încuia și când a le
deschide, întru acest chip nici monahului nu-i este nici un folos din alte
fapte bune, dacă nu va fi socoteala cea cuvântătoare portar sfaturilor lui,
pre închiderea și deschiderea inimii cu de-adinsul și cu multă știință având-
o încredințată; și știind pre care adecă se cuvine a le scoate afară și pre care
a le băga înlăuntru. Și dacă vreun gând ar face silă, se cuvine a-l sugruma
dinlăuntru și a nu-l lăsa afară până la cuvinte; ci pre rădăcina acestuia a o
usca, și întemeiată ușa a o avea, și pre străjuire cu de-adinsul, și pre
sfaturile cele viclene a nu le lăsa să se nască, iar pre cele născute a le
sugruma. Pentru aceea însuși Dumnezeu pre gândurile cele viclene
dinlăuntru le pierde, grăind: „Cel ce caută spre femeie spre a o pofti pre ea,
iată a preacurvit cu dânsa întru inima sa” (Matei 5, 28). Vezi cum nu le lasă
pre dânsele să odraslească sau să ia stăpânire, nici pre poftire, nici pre
77
mânie? Pentru că grăiește: „Cel ce se mânie spre fratele său vinovat va fi
focului gheenei” (Matei 5, 22). Să fie ușile închise, zice, și gândurile cele
viclene degrab se vor birui; pentru că din mânie și din poftă tot păcatul se
naște în suflet. Pentru aceasta și David se roagă către Dumnezeu, grăind:
„Să nu abați inima mea” (Psalm 140, 4). Nu că Dumnezeu o abate pe ea, să
nu fie! Ci ceea ce grăiește întru acest fel este: să nu lași a se pleca, zice,
sau a se abate spre gânduri viclene, pentru că de acolo este izvorul răutății
și al vicleșugului. Că precum cu ochiul des înconjurând și uneori către cele
din laturi împrejur se poartă, iar alteori către cele de sus și către cele de jos
des întorcându-se, a vedea luminat pre ceea ce zace înainte nu îți este cu
putință; ci se cuvine a rezema socoteala pre lucrul cel văzut, dacă voiește
cu adevărat a face pre vedere. Întru acest chip și mintea omului, de mii de
griji ținută fiind, cu neputință îi este luminat a privi la adevăr și a fi gata a
primi în inimă închipuirile cele ce se fac din dumnezeieștile învățături, din
pricina obiceiului celui rău al învățăturilor celor ce mai înainte o au apucat
pre dânsa. Pentru că, întru alt chip, a se întipări în suflet cele dumnezeiești
nu este cu putință, nescoțând pre cele mai înainte deprinse de dânsul în
socoteală, din obicei. Pentru că mintea, nerăspândindu-se la cele din afară,
nici de simțiri vărsându-se spre lume, se întoarce adecă către sineși și prin
sineși se suie către gândirea cea pentru Dumnezeu. Și cu a Aceleia
podoabă strălucindu-se și luminându-se, și pre uitarea a însăși firii sale
primește. Nici de grija hranei, nici de a îmbrăcămintei trăgându-l pre
suflet, ci încetează de grijile cele pământești și pre toată sârguința sa spre
câștigarea vecinicilor bunătăți o adaugă. Pre care fie nouă a le dobândi,
întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin. Amin. Amin.
Despre monahi. Viaţa lor pare împovărătoare , dar e mai dulce decit
viaţa care pare plăcută şi lesnicioasă.
Ce este plăcut pe lumea aceasta? Ce este încîntător? Vreau să vă vorbesc
astăzi cu mai multă îndrăznire. Ingăduiţi-mă ca să aflaţi că viaţa aceea, în
aparenţă grea şi împovărătoare, viaţa monahilor, viaţa celor ce s-au
răstignit pentru lume este cu mult mai dulce, cu mult mai de dorit decît cea
78
din lume, aparent plăcută şi încîntătoare. Martori îmi sînteţi voi înşivă,
meseriaşi, militari şi toţi cîţi trăiţi fără să munciţi, toţi cîţi trăiţi în zadar,
care vă petreceţi ziua şi noaptea la teatre, voi care adeseori vă doriţi
moartea cînd vin peste voi necazuri mari şi supărări şi fericiţi pe cei din
munţi, pe cei din peşteri, pe cei ce nu s-au căsătorit, pe cei ce duc o viaţă
depărtată de afacerile lumeşti! Chiar dacă ocupaţiile acestea ale voastre par
că dau drumul la nenumărate izvoare de plăceri şi de bucurii, totuşi odată
cu ele dau naştere la tot atîtea săgeţi mai amare decît plăcerile şi bucuriile.
Dacă te-ai îndrăgostit de o dansatoare suferi un chin mai cumplit decît
dacă ai face nenumărate expediţii militare şi nenumărate călătorii
îndepărtate. Ajungi într-o stare mai nenorocită decît un oraş asediat. Dar să
nu mai vorbim acum de starea sufletească a acestora; să o lăsăm pe seama
conştiinţei celor robiţi de astfel de patimi. Să vorbim de viaţa majorităţii
oamenilor. Şi vom găsi că atît de mare e deosebirea dintre viaţa acestor
oameni şi viaţa celor din munţi şi din pustiuri cît de mare e deosebirea
dintre un port şi marea bîntuită necontenit de vînturi. Semnele
prevestitoare ale traiului liniştit şi tihnit al monahilor le vezi chiar din
locurile în care şi-au găsit sălaş. Au fugit de tîrguri, de oraşe, de zgomotul
din ele şi s-au dus să trăiască în munţi. Traiul lor n-are nimic comun cu
cele din lume; nu suferă nimic din cele omeneşti: scîrbe lumeşti, dureri,
griji, primejdii, uneltiri, gelozie, invidie, dragoste trupească; nimic din cele
de acest fel. Acolo, în munţi, cugetă de pe acum despre împărăţia cerurilor.
Vorbesc cu dumbrăvile, cu munţii, cu izvoarele; dar înainte de toate
acestea, cu Dumnezeu, înconjuraţi de tăcere şi linişte adîncă. în chiliile lor
zgomot nu se aude. Sufletul lor, uşor şi curat, cu mult mai curat decît aerul
cel mai proaspăt, nu-i bîntuit de nici o patimă, de nici o boală. Lucrarea
lor, lucrarea aceea pe care o făcea Adam la început şi înainte de păcat, cînd
era îmbrăcat cu slavă, cînd vorbea cu îndrăznire cu Dumnezeu, cînd locuia
ţinutul acela plin de multă fericire. Întrucît sînt mai prejos monahii de
Adam cel de dinainte de călcarea poruncii, cînd a fost pus să lucreze în
paradis? Adam n-avea nici o grijă lumească. Nici aceştia. Adam vorbea cu
Dumnezeu cu conştiinţă curată. Tot aşa şi aceştia. Dar, mai bine spus, chiar
cu mai multă îndrăznire decît Adam, cu cît se bucură şi de mai mare har
79
prin dăruirea Duhului. Ar trebui să vedeţi cu propriii voştri ochi traiul
acestor oameni. Dar pentru că nu vreţi, că vă place să trăiţi în oraş, în
mijlocul zgomotelor, vă voi înfăţişa măcar cu cuvîntul o parte din traiul
acelor oameni. Nici nu-i cu putinţă să vă vorbesc de întregul lor trai.
Aceste stele ale lumii, cînd răsare soarele, dar, mai bine spus, cu mult
înainte de răsăritul soarelui, se scoală din pat sănătoşi, cu mintea limpede
şi treji, că nu-i necăjeşte supărarea, grija, durerea de cap, oboseala, roiul de
afaceri; nimic din acestea, ci trăiesc ca îngerii în cer, se scoală, aşadar,
îndată din pat, veseli şi voioşi; alcătuiesc un singur corp, şi cu cugetul plin
de bucurie cîntă cu toţii ca şi cum ar avea un singur glas, cîntă imne
Dumnezeului universului, lăudîndu-L atît pentru binefacerile făcute lor cît
şi pentru binefacerile făcute întregii lumi. Incît, dacă vreţi, lăsîndu-1 pe
Adam, să întrebăm: în ce se deosebeşte de îngeri corul acesta care cîntă pe
pâmînt şi spune: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şipepămîntpace,
între oameni bunăvoire”. îmbrăcămintea lor este vrednică de bărbăţia lor.
Nu se îmbracă cu haine care să se tîrîie după ei, cu haine moi, cu haine
decoltate, ci îmbrăcămintea lor este îmbrăcămintea acelor fericiţi îngeri: a
lui Ilie, a lui Elisei, a lui Ioan Botezătorul, a apostolilor; se îmbracă cu
haine făcute de ei, unele din păr de capră, altele din păr de cămilă; unii din
ei se mulţumesc numai cu piei, şi acestea lucrate de multă vreme. Apoi,
cînd spun acele cîntări, plecîndu-şi genunchii, îl roagă pe Dumnezeu cel
lăudat de ei pentru lucruri care nici nu le trec unora repede prin minte. Nu
cer nimic pămîntesc, nici nu fac cuvînt de aşa ceva; cer să stea cu
îndrăznire înaintea divanului celui înfricoşător de judecată, cînd va veni
Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, să judece viii şi morţii; să nu audă nici
unul din ei glasul acela înfricoşător, care spune „Nu vă cunosc pe voi”; să-
şi termine viaţa aceasta obositoare cu conştiinţa curată şi cu multe fapte
bune; să aibă vînturi bune în călătoria lor pe oceanul acestei vieţi.
Rugăciunea lor este condusă de părintele şi înaintestătătorul lor. Apoi,
după ce au terminat acele sfinte şi neîntrerupte rugăciuni, cînd răsare
soarele se scoală în picioare, se duce fiecare la lucrul său, adunînd din
munca lor mult cîştig pentru ajutorarea celor nevoiaşi. Unde sînt acum cei
care-şi cheltuiesc toată viaţa în dansuri diavoleşti, în cîntece desfrînate, cei
80
care stau toată ziua la teatru? Mă ruşinez numai cînd mi-aduc aminte de
aceia. Dar pentru slăbiciunea voastră trebuie să fac şi aceasta. Că şi Pavel
zice: „După cum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei, tot aşa
acum faceţi mădularele voastre roabe dreptăţii spre sfinţenie”. Şi noi, dar,
haide să punem faţă în faţă ceata femeilor desfrînate de pe scenă şi a
tinerilor stricaţi cu ceata acestor fericiţi bărbaţi, ca să le vedem plăcerea
lor, din pricina căreia mulţi tineri, trîndavi şi nepăsători, cad în mrejele
acelor curtezane. Şi vom vedea că deosebirea dintre unii şi alţii este tot atît
de mare cît de mare este deosebirea între cîntarea aceea nespus de dulce a
îngerilor şi urletul clinilor şi grohăitui porcilor pe maidane. Prin gura unora
grăieşte Hristos; prin limba celorlalţi grăieşte diavolul. Vrei să-mi spui că
flautele acompaniază pe cei de pe scenă, chiar dacă vocea lor e stinsă,
înfăţişarea neplăcută, obrajii umflaţi şi nervii tociţi? La monahi însă răsună
harul Duhului Sfînt, folosind gurile acelor sfinţi în loc de fluier, de ţiteră şi
flaut. Dar, orice aş spune, nu-i cu putinţă să înfăţişez unor oameni lipiţi de
lut şi de lucrurile făcute din lut plăcerile şi bucuriile monahilor. De aceea
aş voi chiar să iau pe unul din cei ce se dau în vînt după lucrurile acestea,
să-l duc acolo şi să-i arăt ceata acestor sfinţi şi n-ar mai avea nevoie de
cuvintele mele. Dar chiar dacă vorbesc unor oameni de lut, totuşi voi
încerca şi cu cuvântul să-i smulg, cît de cît, din noroi şi din mocirlă. La
teatru spectatorul se aprinde îndată de dragostea trupească. Ca şi cum n-ar
fi de ajuns chipul desfrînatei ca să-i aprindă sufletul, îl mai aţîţă şi vocea
ei. Printre monahi, chiar dacă sufletul ar avea astfel de porniri, sînt date
toate îndată la o parte. La teatru nu numai vocea desfrînatei, nici numai
chipul ei, ci şi hainele, mai mult decît acestea, îi tulbură pe spectatori.
Dacă se duce la teatru un om sărac, unul din aceia lipiţi de lucrurile din
lumea aceasta, din aceia pe care nu-i interesează mîntuirea sufletului lor,
adeseori din pricina celor ce vede acolo se descurajează şi zice în el însuşi:
„Desfrînata aceasta şi desfrînatul acesta, fii de bucătari şi de cizmari, ba
adeseori chiar fii de slujnice, trăiesc în atîta desfătare; iar eu, om liber, din
părinţi liberi, care trăiesc din muncă cinstită, nici în vis nu pot duce o astfel
de viaţă”. Şi pleacă de la teatru copleşit de tristeţe. Printre monahi aşa ceva
nu se întîmplă, ci tocmai dimpotrivă. Cînd acelaşi om va vedea că feciori
81
de oameni bogaţi, coborîtori din strămoşi vestiţi, se îmbracă cu haine cu
care nu s-ar îmbrăca nici cei mai săraci dintre săraci, cînd îi va vedea că se
bucură de îmbrăcămintea lor, gîndiţi-vă cît de mîngîiat va pleca, ce
mîngîiere va avea pentru sărăcia lor! Iar dacă e bogat, pleacă înţelepţit,
ajunge mai bun. In teatru însă, cînd cel sărac vede pe desfrînată încărcată
de aur, se plînge şi jeleşte cînd ştie că femeia lui nu poate avea astfel de
podoabe; iar cei bogaţi îşi dispreţuiesc şi-şi nesocotesc soţiile după ce au
văzut pe această desfrînată. Cînd şi statura desfrînatei şi căutătura şi vocea
şi mersul ei, cînd toate acestea aţîţă poftele spectatorilor, spectatorii pleacă
de la teatru înfocaţi şi se întorc acasă cu sufletul robit. De aici ocările şi
necinstea; de aici învrăjbirea dintre soţi, certurile şi uneori chiar moartea;
de aici viaţa celoj: robiţi de desfrînatele de pe scenă, nu mai e viaţă; nu le
mai plac soţiile, nu-şi mai iubesc copiii, căsniciile lor se întorc pe dos şi li
se pare că-i supără chiar lumina soarelui. Cine pleacă însă dintre cetele
monahilor nu duce cu sine astfel de porniri dezgustătoare. Soţia primeşte
acasă pe bărbatul ei potolit, blînd, scăpat de toate plăcerile cele nebuneşti;
vede că se înţelege cu el mai bine decît înainte. Aşa sînt relele pe care le
naşte ceata celor de pe scenă; aşa sînt bunătăţile pe care le naşte ceata celor
din munţi şi din peşteri. Una face din oi lupi, cealaltă, din lupi miei. Dar n-
am spus încă nimic din plăcerile şi din bucuriile monahilor. Poate fi, oare,
o plăcere mai mare ca aceea de a nu ţi se tulbura sufletul, de a nu te
îndurera, de a nu te întrista, de a nu suspina? Să mergem însă mai departe
şi să vedem ce plăcere pricinuieşte teatrul cu cîntecele şi spectacolele sale
şi ce plăcere pricinuiesc cîntecele şi chipurile monahilor. Şi vom vedea că
în teatru plăcerea ţine pînă seara, atît cît spectatorul stă în teatru; iar după
ce s-a terminat spectacolul, plăcerea ce-o gustase îl chinuie mai cumplit
decît înţepăturile de ace. Dincolo, printre monahi, plăcerea este mereu în
floare şi neschimbată în sufletele celor ce-i primese. înfăţişarea monahilor
e înfăţişare de bărbaţi; locul în care locuiesc e plăcut; felul lor de trai,
dulce; viaţa curată; cîntările frumoase şi duhovniceşti, pline de farmec.
Toate acestea sînt pururea printre ei. Cei ce locuiesc aceste porturi fug de
zgomotele mulţimii ca de furtună. Monahii nu cîntă numai şi se roagă, ci şi
citesc. Privelişte îneîntătoare pentru cei ce-i văd. După ce se termină
82
slujba, unul ia în mîini pe Isaia şi stă de vorbă cu el; altul vorbeşte cu
apostolii; altul citeşte cărţile alcătuite de alţii, filozofează despre
Dumnezeu, despre univers, despre cele văzute, despre cele nevăzute,
despre cele materiale, despre cele spirituale, despre nimicnicia vieţii
acesteia, despre măreţia vieţii viitoare. Se hrănesc cu o hrană minunată; nu
pun pe masa lor came de vită, fiartă sau friptă, ci cuvintele lui Dumnezeu
mai dulci decît mierea şi fagurele, miere minunată şi cu mult mai bună
decît mierea cea veche cu care se hrănea în pustie Ioan Botezătorul. Mierea
aceasta n-o adună din flori nişte albine sălbatice, nici n-o depun în stupi
după ce o fac bună la gust cu rouă, ci o pregăteşte harul Sfîntului Duh, care
în loc să o mai depună în căsuţe de ceară, în faguri şi în stupi, o depune în
sufletele sfinţilor, ca, acela care voieşte, să o poată mînca necontenit şi în
toată voia. Monahii, imitînd şi ei aceste albine, zboară în jurul fagurilor
cărţilor sfinte şi culeg din ele multă plăcere. Iar dacă vrei să cunoşti
dulceaţa mîncării lor, apropie-te de ei şi vei vedea ce lucruri plăcute şi
bune la gust, ce lucruri de mireasmă duhovnicească ies din gurile lor.
Gurile lor nu pot scoate un cuvînt de ruşine, de batjocură, un cuvînt aspru;
ci toate cuvintele lor sînt vrednice de cer. N-ai greşi dacă ai compara gurile
majorităţii oamenilor care fac afaceri în piaţă, care se dau în vînt după cele
lumeşti cu canalele unei haznale, iar gurile monahilor acestora cu izvoare
din care curge miere, din care izvorăşte apă curată. Iar dacă cuiva nu i-ar
plăcea că am comparat gura majorităţii oamenilor cu canalele unei haznale,
să ştie acela că i-am cmţat mult cînd am grăit aşa. Scriptura nu foloseşte
această măsură, ci comparaţii cu mult mai tari, că spune: „Venin de aspidă
sub buzele lor şi groapă deschisă gîtlejul lor”. Gurile monahilor nu sînt ca
acestea, ci pline de bună mireasmă. Aşa sînt plăcerile şi bucuriile pe care le
au monahii pe pămînt! Dar bucuriile cele de dincolo care cuvînt le va putea
înfăţişa? Ce minte va putea înţelege moştenirea cea îngerească, fericirea
cea negrăită, bunătăţile cele nespuse? Dacă sîntem fără de grijă cînd
vedem că alţii îşi neglijează treburile lor şi se ocupă de ale noastre, cu mult
mai fără de grijă vom fi cînd Dumnezeu Se îngrijeşte de treburile noastre şi
poartă grijă de ele. Nu te îngriji, dar, de treburile tale, ci lasă-le în grija lui
Dumnezeu! Dacă te îngrijeşti tu de ele, te îngrijeşti ca om; dar dacă
83
Dumnezeu poartă grijă de ele, poartă grijă de ele ca Dumnezeu. Nu te
îngriji de ele, neglijînd treburile de mai mare însemnătate, pentru că atunci
nici Dumnezeu nu va purta multă grijă de treburile tale. Ca să aibă multă
grijă de ele lasă-I-le pe toate în seama Lui! Dacă neglijezi însă pe cele
duhovniceşti şi te îndeletniceşti cu treburile tale, Dumnezeu nu va purta
multă grijă de treburile tale. Deci, dacă vrei să-ţi meargă bine treburile tale
şi să scapi de orice grijă, îndeletniceşte-te cu cele duhovniceşti,
dispreţuieşte pe cele lumeşti! Făcînd aşa, vei avea şi pămîntul odată cu
cerurile şi vei dobîndi şi bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de
oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii
vecilor, Amin.
Iarasi despre monahi
Aşadar pentru că aşa este învierea, haide să facem totul ca să avem parte
de locurile cele dintîi de acolo! Iar dacă vreţi să vă arăt că chiar înainte de
înviere există oameni care trăiesc şi se bucură de roadele învierii, chiar aici
pe pămînt, să mergem iarăşi în pustie. Vă voi vorbi iarăşi de viaţa aceloraşi
monahi, pentru că văd că mă ascultaţi cu multă plăcere. Să vedem, clar, şi
astăzi taberele cele duhovniceşti. Să vedem viaţă fericită, lipsită de teamă.
Monahii aceştia nu locuiesc în corturi, cu suliţe ca ostaşii, că aici pusesem
capăt cuvîntului meu, nici cu scuturi şi platoşe; n-au nici una din aceste
arme şi totuşi săvîrşesc fapte pe care ostaşii nu le pot săvîrşi nici cu
armele. Iar dacă vrei, poţi să-i vezi! Vino, dă-mi mîna, să mergem amîndoi
pe cîmpul de bătălie şi să vedem bătălia lor. Monahii aceştia luptă în
fiecare zi; ucid pe potrivnici, înving toate poftele care ne supără pe noi. Şi
vei vedea toate poftele acestea culcate la pămînt, nemaiputînd să facă vreo
mişcare. Vei vedea într-adevăr înfăptuit cuvîntul acela apostolic: „Cei ce
sînt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele”.
Ai văzut mulţimea de morţi zăcînd grămadă, ucişi cu sabia Duhului? De
aceea nu se aude acolo de beţie, nici de lăcomie la mîncare. O arată masa
lor, semnele de biruinţă care stau pe ea. Beţia şi lăcomia la mîncare,
această fiară cu multe feţe şi cu multe capete, zace moartă, biruită de
băutura de apă. Ca şi Scila şi Hidra din mitologie, beţia are multe capete.
84
Din unul se naşte desfrînarea, din altul, mînia, din celălalt, lenea, din
celălalt, dragostea păcătoasă; dar toate sînt doborîte la pămînt. Taberele
celelalte, ale ostaşilor, sînt biruite toate de aceste patimi, chiar de-ar fi
biruit ele zeci de mii de duşmani; în faţa acestor falange de patimi nu pot
rezista nici armele, nici suliţele, nici orice altă armă. Şi-i vei găsi pe ostaşi,
pe aceşti uriaşi, pe aceşti eroi care au săvîrşit atîtea fapte de bărbăţie pe
cîmpul de bătaie, legaţi, fără lanţuri, de somn şi de beţie, zăcînd la pămînt
fără să fie ucişi şi fără să aibă răni, ca pe nişte răniţi, dar, mai bine spus,
chiar mai rău; că răniţii mai dau un semn de viaţă; dar aceştia nici atîta, ci
îndată cad. Ai văzut că tabăra monahilor este mai puternică şi mai
minunată? Pe duşmanii aceia, care îi biruie pe ostaşi, monahii îi ucid
numai cu voinţa. Fac atît de neputincioasă beţia, maica aceasta a tuturor
răutăţilor, că nici nu-i mai necăjeşte. Cînd beţia, generalul patimilor, zace
la pămînt, cînd capul îi este tăiat, trupul stă liniştit. Şi victoria aceasta o
săvîrşeşte fiecare din monahii care locuiesc pustia. în războiul dus de
monahi nu-i ca în războaiele celelalte, unde duşmanul, care a fost rănit şi a
căzut, nu mai poate ataca pe nimeni. în războiul purtat de monahi fiecare
trebuie să doboare fiara, pentru că cel care n-a lovit-o şi n-a doborît-o la
pămînt este supărat de fiară mai departe. Vreţi să mergem iarăşi în cetatea
virtuţii, la corturile sfinţilor monahi, adică în munţi şi în vîlcele? Acolo
vom vedea această înălţime a smereniei. Acolo vom vedea cum se smeresc,
şi în ce priveşte îmbrăcămintea şi în ce priveşte locuinţa şi în ce priveşte
slugile, oameni care străluceau în lume prin slujbele lor înalte, oameni care
sclipeau prin luxul şi bogăţia lor. Prin tot ce fac şi-i înconjoară scriu
smerenia lor, ca şi cum ar scri-o cu literele. Şi cele ce hrănesc mîndria:
îmbrăcămintea frumoasă, locuinţele luxoase şi strălucitoare, mulţimea
slugilor care de multe ori fac pe om de se mîndreşte chiar fără voia lui,
toate acelea sînt acolo stîrpite. Ei singuri îşi aprind focul, ei îşi taie lemne,
ei îşi fac de mîncare, ei slujesc pe cei care vin la ei. Acolo nu auzi om care
să ocărască, nu vezi om ocărit, nu-i om căruia să i se poruncească, nici om
care să poruncească, ci toţi sînt slugi şi fiecare spală picioarele străinilor; şi
în asta se iau la întrecere unii cu alţii; şi fac asta fără să cerceteze cine e
străinul venit la ei, nici dacă e rob, nici dacă e liber, ci tuturor le spală
85
picioarele. Acolo nimeni nu-i mare, nimeni nu-i mic. Dar atunci ce-i
acolo? Amestec? Doamne fereşte! Ci cea mai bună rînduiaiă. Chiar de-ar fi
cineva mic, cel mare nu se uită la asta, ci cel mare se socoteşte a fi mai mic
decît cel mic şi prin aceasta ajunge mai mare. Toţi mănîncă aceeaşi
mîncare: şi cei ce slujesc şi cei ce sînt slujiţi; toţi se îmbracă cu acelaşi fel
de haină; toţi locuiesc în acelaşi fel de locuinţe, toţi duc aceeaşi viaţă.
Acolo este mare acela care sare să facă cea mai de jos slujbă; nu se aud
acolo cuvintele: „al meu” şi „al tău”; cuvintele acestea, pricină a
nenumărate lupte, sînt izgonite dintre ei. Pentru ce te minunezi că viaţa,
masa şi îmbrăcămintea lor este una, cînd şi sufletul este unul în toţi, nu
numai în ce priveşte fiinţa sufletului, că aceasta e una în toţi, ci şi în ce
priveşte dragostea? Cum ar fi, dar, cu putinţă ca sufletul să se mîndrească
faţă de el însuşi? Acolo nu-i nici sărăcie, nici bogăţie; nu-i nici slavă, nici
necinste! Cum ar fi, dar, cu putinţă să se strecoare printre ei mîndria şi
îngîmfarea? Sînt şi mici şi mari în ce priveşte virtutea. Dar, după cum am
spus, nimeni nu se uită la asta. Cel mic nu suferă că are să fie dispreţuit, că
nici nu este cine să-l dispreţuiască. Iar dacă-1 dispreţuieşte cineva, apoi
acela a învăţat acolo mai cu seamă să fie dispreţuit, să fie batjocorit, să fie
socotit o nimica, şi prin cuvinte şi prin fapte. Monahii aceştia trăiesc numai
printre săraci şi schilozi, iar mesele lor sînt pline cu astfel de oaspeţi. De
aceea şi sînt vrednici de ceruri. Unul tămăduieşte rănile celor bolnavi, altul
călăuzeşte pe cel orb, iar altul sprijină pe cel schilod. Acolo nu vezi droaia
de linguşitori, nici de paraziţi; dar, mai bine spus, monahii aceştia nici nu
ştiu ce-i linguşeala. Ce i-ar putea face, dar, să se mîndrească? Toţi sînt
egali; de aceea le e şi foarte uşor să alunge mîndria din sufletul lor.
Egalitatea aceasta dintre ei îi învaţă şi pe cei ce se duc la ei să fie smeriţi
mai mult decît dacă i-ar sili cineva să se smerească. După cum cel lovit şi
cel ce se lasă a fi lovit îl instruieşte pe cel rău şi obraznic care loveşte, tot
aşa şi cel care nu umblă după slavă, ci o dispreţuieşte, îl instruieşte pe cel
ambiţios. Iar aceasta o fac cu îndestulare monahii aceştia. Pe cît de mare e
printre noi lupta după dobîndirea locurilor din frunte, pe atît de mare e
printre ei lupta de a nu le dobîndi, de a fugi de ele; îşi dau multă silinţă să
cinstească pe alţii cu prisosinţă, şi nu să fie cinstiţi de alţii. De altfel, chiar
86
îndeletnicirile lor îi fac să fie smeriţi şi nu le îngăduie să se mîndrească.
Spune-mi, se va îngîmfa, oare, vreodată un om care sapă pămîntul, care
udă grădinile, care sădeşte legume şi pomi, care împleteşte coşuri de
nuiele, care ţese pînză de sac sau care face o altă muncă la fel cu aceasta?
Nu! Va suferi, oare, de această boală un om care trăieşte în sărăcie, care se
luptă cu foamea? Nu! De aceea le e foarte uşor monahilor să fie smeriţi.
După cum în lume este greu să fii smerit şi modest din pricina mulţimii
celor care te laudă şi te admiră, tot aşa acolo e foarte uşor. Monahul are de
jur împrejurul lui numai pustie; se uită cum zboară păsările, cum se clatină
copacii, cum adie vîntul, cum murmură pîraiele cînd cad din piatră în
piatră. De unde, dar, să se mîndrească el, cînd trăieşte într-o atît de mare
singurătate? Traiul nostru însă, în mijlocul lumii, nu ne va fi o scuză a
mîndriei noastre. Şi Avraam a trăit printre cananeeni şi spunea: „Eu
sîntpămînt şi cenuşă”; şi David a trăit în mijlocul oştirilor sale şi
spunea: ,,Eu sînt vierme, şi nu om”; la fel şi Apostolul a trăit în mijlocul
întregii lumi şi spunea: „Nu sînt vrednic să mă numesc apostol”. Ce
mîngîiere vom avea noi, dar, ce cuvînt de apărare, cînd nu ne smerim, deşi
avem atîtea exemple? După cum aceia sînt vrednici de nenumărate cununi
pentru că au fost cei dinţii care au mers pe calea virtuţii, tot aşa şi noi
sîntem vrednici de nenumărate pedepse pentru că nu sîntem însufleţiţi de
aceeaşi rîvnă, deşi avem pildele celor dinaintea noastră, despre care ne
vorbesc Scripturile, deşi avem pildele acestea vii, pe care le admirăm
pentru faptele lor. Ce poţi să spui, dacă nu te îndrepţi? Că nu ştii să citeşti,
că n-ai citit Scripturile ca să afli de virtuţile bărbaţilor din vechime? Dar
tocmai pentru aceasta tu eşti de vină; că biserica e deschisă totdeauna, dar
tu nu intri în ea ca să te împărtăşeşti din izvoarele cele curate ale Sfintelor
Scripturi. Dar dacă nu cunoşti din Scripturi pildele de virtute ale bărbaţilor
celor duşi dintre noi, ar trebui să vezi pildele acestea vii de virtute, care
trăiesc în vremea noastră. Nu-i nimeni să te ducă la ei? Vino la mine şi-ţi
voi arăta eu locuinţele sfinţilor acestora! Vino şi învaţă ceva folositor de la
ei! Sînt făclii ce luminează faţa întregului pămînt; sînt ziduri de apărare
pentru oraşe. De aceea s-au dus în pustie, ca să te înveţe şi pe tine să
dispreţuieşti zgomotul din lume. Ei, pentru că sînt puternici, pot avea
87
linişte chiar în mijlocul furtunii; tu însă, care eşti izbit din toate părţile de
valuri repetate, ai nevoie de linişte, ai nevoie să răsufli puţin. Du-te, dar, cît
mai des la ei, pentru ca, prin rugăciunile şi sfaturile lor, să-ţi cureţi petele
sufletului, ca să duci şi aici pe pămînt o viaţă plină de fapte bune şi să ai
parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui, slavă, putere şi
cinste, împreună cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.
Despre iubirea de argint.
Cei cuprinşi de această patimă sint atît de înnebuniţi că vor să fie aur şi
marea şi pămîntul. Nu căuta, dar, să faci totul dintr-o dată; ci, dacă ţi se
pare greu să te lepezi dintr-o dată de averi, păşeşte pe scara aceasta, care te
duce la cer, încetul cu încetul, treaptă cu treaptă. După cum celor bolnavi
de friguri, cărora li se varsă fierea în ei, nu numai că nu li se stinge setea
dacă mănîncă şi beau, ci li se aprinde şi mai mult arşiţa, tot aşa şi cu
iubitorii de averi; aceştia aprind şi mai mult pofta aceasta rea, mai amară
chiar decît fierea, dacă o hrănesc cu averi. Atunci o sting, cînd scot din
sufletul lor pofta de cîştig, după cum mîncarea puţină şi golirea stomacului
scapă pe om de boala de fiere. Dar cum ajungi să-ţi scoţi din suflet pofta
de cîştig? Dacă te gîndeşti că nu-ţi va înceta pofta de cîştig atîta vreme cît
eşti bogat, atîta vreme cît te topeşti de dorinţa de a avea mai mult. Odată
scăpat de averi, vei pune capăt şi acestei boli. Nu umbla, dar, după cît mai
multe averi, ca să nu umbli după lucruri ce nu le poţi atinge, ca să nu te
îmbolnăveşti de o boală fără leac, ca să nu ajungi un om vrednic de milă,
înnebunit după averi.
Răspunde-mi la întrebarea aceasta: Cine se chinuie şi suferă: Cel care
doreşte mîncăruri şi băuturi scumpe şi nu-şi poate satisface pofta cum vrea
sau cel care nu are această poftă? Negreşit, cel care pofteşte, dar nu poate
să aibă parte de ce pofteşte. Atît este de dureros să nu-ţi poţi satisface pofta
cînd pofteşti ceva şi să nu bei cînd îţi este sete, că Hristos, vrînd să ne
descrie chinul din iad, ni l-a zugrăvit sub chipul unui om care nu-şi poate
satisface dorinţa; ne-a dat ca pildă pe bogatul care se pîrjolea de sete; dorea
o picătură de apă şi n-o putea avea; aşa se chinuia. Deci omul care
88
dispreţuieşte banii şi averile pune capăt poftei; iar cel care vrea să se
îmbogăţească şi umblă după cît mai multe bogăţii îşi aprinde şi mai mult
pofta şi n-o stinge niciodată; de-ar cîştiga mii de talanţi, pofteşte alţii tot pe
atît de mulţi; de-i cîştigă şi pe aceştia, pofteşte alţii de două ori pe atîţia; şi,
mergînd tot aşa înainte, doreşte ca totul să i se prefacă în aur: şi munţii şi
pămîntul şi marea. Este înnebunit de o nebunie nouă şi înfricoşată, care nu
poate fi niciodată stinsă. Şi ca să cunoşti că râul acesta nu-1 opreşte
adăugîndu-i mereu noi averi, ci luîndu-i averile, ia aminte la cele ce-ţi
spun: Dacă ţi-ar veni vreodată pofta nebunească să zbori şi să mergi prin
văzduh, spune-mi cum ţi-ai potoli pofta aceasta nebună? Ţi-ai face, oare,
aripi, ţi-ai construi, oare, alte mijloace de zburat sau ţi-ai convinge mintea
că doreşti lucruri imposibile şi că nu trebuie să încerci aşa ceva? Negreşit
că ţi-ai convinge mintea. Dar e cu neputinţă să zbori, mi-ai răspunde. Dar e
mai cu neputinţă să afli hotar poftei acesteia. Este mai uşor ca oamenii să
ajungă să zboare, decît să pună capăt poftei de averi prin adăugirea de
averi. Cînd cele poftite sînt cu putinţă se poate pune capăt poftei prin
satisfacerea poftei; dar cînd cele poftite sînt cu neputinţă, un singur lucru
trebuie să urmărim: să îndepărtăm de la noi pofta; altfel nu-i cu putinţă să-
ţi linişteşti sufletul. Aşadar, ca să nu ne chinuim zadarnic sufletul, să
părăsim dragostea de averi, care ne supără necontenit şi niciodată nu poate
să tacă, şi să ne îndreptăm spre o altă dragoste, care ne face fericiţi şi are
multă uşurinţă. Să dorim comorile cele de sus! Nici oboseala nu-i atît de
mare, iar cîştigul, nespus. E cu neputinţă să nu izbuteşti cînd priveghezi cît
de cît, cînd eşti cu mintea trează, cînd dispreţuieşti averile, după cum
neapărat trebuie să pierzi comorile cele de sus cînd eşti robit de averi şi
înlănţuit de ele.
Gîndindu-te, dar, la toate acestea, alungă din sufletul tău pofta aceasta
rea după averi şi bani. Nici asta n-o poţi spune: că dacă eşti lipsit de
comorile cele viitoare, eşti fericit cu comorile acestea pămînteşti. Dar chiar
dacă ar fi aşa, asta ar fi cea mai mare pedeapsă şi chin. Dar nu-i cu putinţă
asta. Pofta de bani şi de averi, înainte de a te arunca în iad, te aruncă aici,
pe pămînt, în nişte chinuri groaznice. Pofta aceasta a dărîmat multe case, a

89
dezlănţuit cumplite războaie, a silit pe mulţi să-şi pună capăt zilelor; dar
înainte de aceste primejdii prihăneşte nobleţea sufletului; îl face pe om laş,
lipsit de curaj, obraznic, mincinos, clevetitor, răpitor, lacom şi adeseori îl
împinge să săvîrşească cele mai mari păcate. Poate însă că te încîntă să
vezi strălucirea argintului, mulţimea slugilor, frumuseţea caselor, cinstea şi
respectul cînd ieşi în oraş! Cum se poate vindeca rana aceasta grea? Dacă
te gîndeşti ce fac din sufletul tău bogăţiile; dacă te gîndeşti cît îl întunecă,
cît îl pustiesc, cît îl fac de neruşinat, cît îl urîtesc. Dacă te gîndeşti cîte rele
ai săvîrşit ca să aduni atîtea averi; dacă te gîndeşti cu cîte oboseli şi cu cîte
primejdii îţi păstrezi bogăţiile. Dar, mai bine spus, nici nu le poţi păstra
pînă la sfîrşit, ci tocmai cînd ai înlăturat toate primejdiile, atunci vine
moartea şi de multe ori aruncă toate bogăţiile tale în mîinile duşmanilor tăi,
iar pe tine te duce cu mîinile goale, fără să poţi lua ceva din toate averile
tale, ci numai rănile şi buboaiele ce e-ai căpătat din pricina lor. Aşa pleacă
sufletul tău de pe lumea aceasta! Cînd vezi, dar, pe cineva strălucind pe
dinafară din pricina hainelor şi din pricina suitei lui numeroase, cercetează-
i cu de-amănuntul conştiinţa lui şi vei găsi înăuntru numai pînză de
păianjen, vei vedea mult praf. Gîndeşte-te la Pavel şi la Petru! Gîndeşte-te
la Ioan Botezătorul şi la Ilie! Dar, mai bine spus, gîndeşte-te la însuşi Fiul
lui Dumnezeu, Care nu avea unde să-Şi plece capul. Imită-L pe El şi pe
robii Lui! Gîndeşte-te cît de mare şi de nespusă este bogăţia lor! Iar dacă
după ce ai privit puţin bogăţiile lor ţi se întunecă iarăşi mintea şi vederea
din pricina bogăţiilor de pe pămînt, ca şi cum te-ar fi lovit într-un
naufragiu nişte valuri puternice, ascultă hotărîrea lui Hristos, Care-ţi spune
că este cu neputinţă să intre bogatul în împărăţia cerurilor. Pune în faţa
acestei hotărîri a lui Hristos munţii, pămîntul şi marea şi prefă-le pe toate,
dacă vrei, cu mintea în aur. Vei vedea că toată această bogăţie de aur nu
egalează pierderea împărăţiei cerurilor. îmi vorbeşti de atîtea şi atîtea
hectare de pămînt, de zece, de douăzeci sau chiar mai multe case, de tot
atîtea băi, de mii de robi sau de două ori pe atîţia, de trăsuri ferecate în aur
şi argint! Eu îţi spun numai atîta: Dacă fiecare dintre voi, bogaţilor, şi-ar
părăsi sărăcia lui, că bogăţia voastră e sărăcie fată de aceea de care vreau
să vă vorbesc, şi ar ajunge proprietarul întregii lumi; dacă fiecare din voi ar
90
avea sub stăpînirea lui atîţia oameni cîţi sînt acum peste tot pe pămînt şi pe
mare; dacă fiecare din voi ar stăpîni toate: lumea, pămîntul, marea, casele,
oraşele şi neamurile; dacă pretutindeni toate izvoarele i-ar izvorî aur în loc
de apă, ei bine, eu voi spune că un om atît de bogat nu face trei parale dacă
pierde împărăţia cerurilor! Dacă se chinuiesc cumplit cei care iubesc aceste
bogăţii trecătoare, atunci cînd nu le dobîndesc, ce n-ar mîngîia, oare, dacă
şi-ar da seama cît de mari sînt bogăţiile cele negrăite de pe lumea cealaltă?
Nimic! Nu-mi vorbi mie de bogăţia averilor, ci gîndeşte-te la paguba mare
ce o suferă îndrăgostiţii de averi din pricina averilor lor! Pierd cerul de
dragul bogăţiei lor; păţesc la fel ca unul care pierzînd onorurile cele mari
din palatele împărăteşti, are numai o grămadă de băligar şi se fuduleşte cu
ea. Că întru nimic nu se deosebeşte mulţimea bogătaşilor de o grămadă de
băligar. Dar, mai bine spus, băligarul e mai bun decît averile; e de folos şi
pentru îngrăşarea pămîntului şi pentru încălzitul băilor şi pentru multe alte
treburi de acest fel; dar aurul îngropat la nimic din acestea nu este de folos.
Şi de-ar fi numai nefolositor! Dar aşa, dacă nu este întrebuinţat cum
trebuie, aurul aprinde multe cuptoare în sufletul stăpînului lui, dă naştere la
nenumărate rele. Din pricina asta scriitorii păgîni au numit iubirea de
argint acropolă a răutăţilor, iar fericitul Pavel a numit-o, cu mult mai bine
şi mai nimerit, rădăcină a tuturor relelor.
Gîndindu-ne la toate acestea, să învăţăm să rîvnim cele ce merită a fi
rîvnite. Să nu rîvnim case strălucite şi nici moşii întinse, ci pe bărbaţii care
au multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, pe cei care se îmbog㬠ţesc în
ceruri, pe stăpînii acelor comori, pe cei cu adevărat bogaţi, pe cei săraci de
dragul lui Hristos, ca să dobîndim bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu
iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui
împreună cu Sfîntul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii
vecilor, Amin.

Împotriva iubitorilor de arginţi şi zgîrciţilor. Mai răi decît indrăciţii

sini iubitorii de arginţi.

91
 Vreţi să vă aduc în faţă pe îndrăciţi şi pe iubitorii de argint şi să-i
comparăm pe unii cu alţii? Să nu se simtă nimeni jignit! Nu jignesc omul,
ci biciuiesc patima. îndrăcitul stă fără haină pe el, se taie cu pietre, străbate
în fuga mare căi neumblate şi anevoioase şi este alungat cu străşnicie de
diavol. Nu ţi se par, oare, acestea înfricoşătoare? Ce ai zice dacă-ţi voi
arăta că iubitorii de argint fac lucruri mai groaznice decît acestea cu
propriul lor suflet; şi atît de groaznice, că pot fi socotite jocuri de copii
faptele îndrăcirilor în comparaţie cu faptele zgîrciţilor. N-aţi fugi, oare, de
boala aceasta, de zgîrcenie? Haide, dar, să vedem dacă zgîrciţii sînt mai de
suferit decît îndrăcirii! Nicidecum, ci, dimpotrivă, mai nesuferiţi. Sînt mai
neruşinaţi dcît mii şi mii de oameni ce-ar umbla în pielea goală. Că e cu
mult mai bine să nu ai pe tine haine, decît să te plimbi prin lume îmbrăcat
cu hainele şi averile dobîndite prin lăcomie, ca aceia ce prăznuiesc
sărbătorile lui Dionisos. După cum aceia îşi pun măşti şi se îmbracă cu
haine de nebuni, tot aşa şi iubitorii de argint; şi după cum nebunia îi face
pe îndrăciţi de se lasă în pielea goală, tot aşa şi lăcomia îi îmbracă cu
averile altora pe cei cuprinşi de patima iubirii de argint; iar îmbrăcămintea
lor e mai de plîns decît goliciunea celorlalţi. Şi în cele ce voi spune,
aceasta o voi arăta. De care nebun spuneam că e mai nebun între nebuni?
De cel care se taie numai pe el sau de cel care se taie şi pe el, dar şi pe toţi
pe care-i întîlneşte? Negreşit că de acesta din urmă. Nebunii se despoaie
numai pe ei înşişi; lacomii, pe toţi pe care-i întîlnesc. Dar nebunii, mi s-ar
putea spune, îşi sfîşie hainele. Fiecare om jefuit şi nedreptăţit de iubitorul
de argint ar dori mai degrabă să-i sfîşie haina decît să-l despoaie de toată
averea. Dar iubitorii de argint nu lovesc pe oameni în obraz. Dar tocmai
asta fac lacomii. Iar dacă nu o fac toţi, apoi toţi îi lovesc în stomac,
lăsîndu-i flămînzi şi săraci lipiţi pămîntului. Dar iubitorii de argint nu
muşcă cu dinţii. Dare-ar Dumnezeu să muşte cu dinţii, şi nu cu săgeţile
lăcomiei, care-s mai dureroase decît dinţii. „Dinţii lor, arme şi săgeţi,
spune Scriptura. Te întreb: Cine suferă mai mult? Cel care a fost muşcat o
dată şi s-a vindecat îndată sau cel mîncat necontenit de dinţii sărăciei?
Sărăcia fără de voie e mai cumplită decît cuptorul şi fiara sălbatică. Dar
iubitorul de argint nu colindă prin pustietăţi ca îndrăciţii. Dare-ar
92
Dumnezeu să colinde prin pustietăţi, şi nu prin mijlocul oraşelor, că s-ar
bucura de tihnă toţi locuitorii oraşelor. Dar aşa sînt mai de nesuferit decît
îndrăciţii, pentru că fac în oraşe ce fac aceia în pustietăţi: prefac în pustie
oraşele. Şi după cum în pustie nu-i nimeni care să-i împiedice pe îndrăciţi,
tot aşa şi îîf oraşe nu-i nimeni care să-i oprească pe iubitorii de argint, care
jefuiesc averile tuturora. Dar iubitorul de argint nu azvîrle cu pietre în cei
pe care-i întîlneşte. Şi ce-i cu asta? E mai uşor să te fereşti de pietre. Dar
cine dintre cei căzuţi în mîna lacomilor poate să se ferească vreodată cu
uşurinţă de rănile pe care le fac nenorociţilor săraci, cu hîrtia şi cu
cerneala, întocmind acte pline cu mii şi mii de răni?
Să vedem acum şi cît rău îşi fac loruşi iubitorii de argint. Merg goi prin
oraş, că nu au pe ei haina virtuţii. Iar dacă nu li se pare ruşinos lucrul
acesta, apoi şi asta se datoreşte cumplitei lor nebunii, că nici nu-şi mai dau
seama de neruşinarea lor. Le este ruşine cînd sînt cu trupul gol, dar se
laudă cînd umblă cu sufletul gol. Iar dacă vreţi vă voi spune şi pricina
nesimţirii lor. Care-i pricina? Pentru că sînt goi între mulţi goi; de aceea nu
se ruşinează, după cum nici noi, la baie, nu ne ruşinăm unii de alţii. Dacă
ar fi mulţi oa¬ meni îmbrăcaţi cu haina virtuţii, atunci ruşinea le-ar sări
mai bine în ochi. Dar aşa, asta merită mai cu seamă multe lacrimi că, fiind
mulţi răi, faptele rele nu mai sînt o ruşine. Pe lîngă altele, diavolul a facut-
o şi pe aceasta că nu ne mai dăm seama de rele, că alungă ruşinea cu
mulţimea celor ce săvîrşesc răul. Dacă un iubitor de argint ar trăi în
mijlocul multor virtuoşi atunci şi-ar vedea mai bine goliciunea sa. Se vede,
dar, din cele zise că iubitorii de argint sînt mai goi decît îndrăciţii. Nimeni,
apoi, n-ar putea să mă contrazică atunci cînd spun că iubitorii de argint
cutreieră pustietăţile ca şi îndrăciţii. Pieţele şi locurile largi ale oraşului
sînt mai pustii decît pustia. Chiar dacă sînt în ele oameni, totuşi nici unul
nu-i om, ci şerpi, scorpii, lupi, vipere şi aspide, că aşa sînt oamenii care fac
răul. Pieţele şi locurile largi ale oraşului nu sînt numai asemănătoare
pustiei, ci mai anevoioase ca pustia. Şi iată dovada! Pietrele, prăpăstiile şi
piscurile pustiei nu rănesc atît pe cei ce o străbat cît rănesc sufletele
oamenilor jaful şi lăcomia iubitorilor de argint.

93
 Am să-ţi arăt acum că iubitorii de argint trăiesc şi lîngă morminte, ca
îndrăciţi; dar, mai bine spus, ei înşişi sînt morminte. Şi se va vedea din cele
ce voi spune. Ce este un mormînt? O piatră sub care stă un trup mort. Este,
oare, vreo deosebire între trupurile iubitorilor de argint şi pietrele
mormintelor? Nu! Dar, mai bine spus, sînt chiar mai de plîns decît
mormintele. Că trupul lor nu este o piatră, care are sub ea un trup mort, ci
un trup mai nesimţitor dedît pietrele, un trup care poartă de colo-colo un
suflet mort. De aceea n-ai greşi dacă i-ai numi morminte pe iubitorii de
argint. Şi Domnul nostru aşa i-a numit pe iudei şi mai cu seamă pentru
asta; că a adăugat zicînd: „Iar pe dinăuntru sînt pline de răpire şi de
nedreptate”.
Vreţi, în sfîrşit, să vă arăt că iubitorii de argint îşi zdrobesc capetele cu
pietre? Spune-mi, de unde vrei să afli aceasta mai întîi? Din cele de aici
sau din cele viitoare? Dar pentru că iubitorii de argint nu se sinchisesc de
cele viitoare, trebuie să vă vorbesc de cele de aici. De cîte ori nu-s mai
grele decît pietrele grijile care zdrobesc capetele şi macină sufletele.
Lacomii se tem să nu iasă pe drept din casa lor ceea ce a intrat pe nedrept;
tremură de frică să nu vină peste ei cele mai cumplite necazuri; se mînie,
se înfurie şi pe ai lor şi pe străini. Vin peste ei unele peste altele: cînd
tristeţea, cînd frica şi mînia; şi, ca şi cum ar trece din prăpastie în prăpastie,
întind capul în fiecare zi după averile care n-au intrat încă în stăpînirea lor.
De aceea nici nu se bucură de averile pe care le au; asta şi pentru că se tem
să nu li se ia, dar şi pentru că nu se gîndesc la altceva decît la averile pe
care încă n-au pus mîna. Şi după cum cel veşnic însetat, chiar dacă ar bea
apa a mii şi mii de izvoare, tot nu simte nici o bucurie, pentru că nu se
satură, tot aşa şi iubitorii de argint, nu numai că nu se bucură, dar se mai şi
chinuie, oricît de multe averi ar aduna în jurul lor, pentru că nu cunosc
sfîrşitul unei astfel de pofte.
Aşa pătimesc iubitorii de argint aici pe pămînt. Dar să vorbim şi de ziua
viitoare. Chiar dacă ei nu vor lua aminte la ce spun, totuşi pentru noi e de
neapărată nevoie să o spunem. în ziua cea viitoare îi vei vedea pe unii ca
aceştia osîndiţi şi chinuiţi. Pe ei îi osîndeşte Domnul cînd spune: „Am
94
flămînzit şi nu Mi-aţi dat să mânînc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau ”;
iar cînd spune: „Duceţi-vă în focul cel veşnic, care a fost gătit diavolului” ,
îi trimite acolo pe cei care s-au îmbogăţit în chip necinstit şi râu. Din ceata
iubitorilor de argint face parte sluga cea rea, care n-a dat tovarăşilor săi
averile stăpînului său; din ceata lor face parte şi cel care a ascuns talantul
în pămînt, ca şi cele cinci fecioare nebune. Oriunde te-ai duce, vei vedea
pedepsiţi pe iubitorii de argint. Vor auzi cînd: „Prăpastie între noi şi voi”,
cînd: „Duceţi-vă de la Mine în focul care a fost gătit diavolului”; cînd vor
fî tăiaţi în două şi vor pleca acolo unde este scrîşnirea dinţilor. îi vei vedea
alungaţi de pretutindeni; nu-şi vor găsi loc nicăieri, ci numai în iad. La ce
ne va folosi, oare, spre mîntuire dreapta noastră credinţă, cînd vom auzi
spunîndu-ni-se aşa? Acolo, scrîşnirea dinţilor, întunericul cel mai dinafară,
focul cel pregătit diavolului, tăiatul în două, alungarea; aici, vrăjmăşiile
oamenilor, învinuirile, hulele, primejdiile, grijile, uneltirile, ura tuturora,
dispreţul tuturora, chiar al celor ce par că ne cinstesc. După cum pe
oamenii buni îi preţuiesc şi îi admiră nu numai oamenii buni, ci şi cei răi,
tot aşa pe oamenii răi îi urăsc nu numai cei buni, ci chiar cei răi. Ca să
vedeţi că acesta-i adevărul, am să-i întreb chiar pe iubitorii de arginţi, dacă
nu se urăsc unii pe alţii, dacă nu socotesc pe ceilalţi iubitori de arginţi mai
mari duşmani chiar decît pe cei care le-au făcut cel mai mare rău, dacă nu
se învinuiesc unii pe alţii, dacă nu se simt ocăriţi cînd le aruncă cineva în
obraz ocara aceasta de zgîrciţi? Şi intr-adevăr aceasta-i cea mai grea ocară,
aceasta-i dovada unei mari răutăţi. Dacă nu poţi dispreţui averile, cum
crezi că ai să poţi birui altă patimă? Cum ai să poţi birui pofta, dorinţa de
slavă, mînia, furia? Nu te crede nimeni de-ai spune asta! Se spune că pofta
trupului, mînia şi furia se datoresc felului cum este alcătuit trupul fiecărui
om; doctorii atribuie tot alcătuirii trupului patimile mari; ei susţin că
oamenii mai focoşi sînt mai desfrînaţi, pe cînd cei cu temperament rece
sînt înclinaţi spre mînie şi furie; dar nimeni n-a auzit vreodată pe cineva
spunînd că este cineva zgîrcit din pricina alcătuirii trupului lui. Deci
iubirea de argint se datoreşte numai trîndăviei şi este o boală a unui suflet
nesimţitor la durerea altuia.

95
 De aceea, vă rog să ne sîrguim să îndreptăm toate patimile acestea şi să
prefacem în virtuţi patimile care stăpînesc fiecare vîrstă a noastră. Dacă în
fiecare vîrstă a vieţii noastre vom naviga tot pe alăturea de ostenelile cele
pentru virtute, vom avea pretutindeni naufragii şi vom suferi cele mai
groaznice chinuri, pentru că vom intra în port lipsiţi de poverile cele
duhovniceşti. Mare întinsă este viaţa noastră. Şi după cum pe mare sînt
diferite golfuri şi după cum mările au diferite furtuni, Marea Egee e
bîntuită de vînturi, Marea Tireniană e anevoioasă, pentru că-i îngustă,
Marea Caribdei de lîngă Libia e greu de străbătut, pentru că se
împotmolesc în ea corăbiile, Marea de Marmara, din faţa Mării Negre, este
anevoioasă din pricină că-i furioasă şi învălurată, Marea de dincolo de
Cadix, din pricina pustietăţii ei, pentru că nu-i umblată şi pentru că nu ştim
ce locuri sînt la capătul ei, şi fiecare mare e anevoioasă pentru altă pricină,
tot aşa şi cu viaţa noastră. Cea dintîi mare este marea vîrstei copilăriei, care
e tare agitată din pricina neştiinţei, a uşurătăţii şi a nestatorniciei. De aceea
punem copiilor pedagogi şi dascăli, ca aceştia, prin purtarea lor de grijă, să
dea firii ceea ce-i lipseşte, întocmai ca pe mare, prin meşteşugul conducerii
corăbiei. După vîrstă aceasta urmează vîrstă tinereţii, o mare în care
vînturile sînt puternice, ca şi în Marea Egee, din pricină că ne creşte pofta.
Şi vîrstă aceasta e lipsită de îndreptar, nu numai din pricină că-i tulburată
mai puternic, dar şi din pricină că păcatele acestei vîrste nu sînt ţinute de
rău, iar tinerii nu mai au dascăli şi pedagogi. Gîndeşte-te cît de mare e
furtuna cînd vînturile suflă mai cu putere, cînd cîrmaciul este slab şi nu-i
nimeni care să-i vină în ajutor. După această vîrstă vine vîrstă bărbăţiei, în
care apar grijile gospodăriei, grijile casnice, cînd vin peste bărbat: femeia,
căsătoria, naşterea de copii, gospodărirea casei şi alte roiuri de griji. Acum
mai cu seamă înflo¬ resc iubirea de arginţi şi invidia.
Cum vom face faţă vieţii acesteia de pe pămînt, cînd fiecare parte a
vîrstei noastre e străbătută de naufragii? Cum vom scăpa de pedeapsa ce va
să fie, cînd în copilărie n-am învăţat nimic sănătos, cînd în tinereţe n-am
fost cuminţi, iar la bărbăţie n-am biruit patima iubirii de arginţi? Şi
ajungem astfel la bătrîneţe ca într-o apă stătută şi clocită, pentru că toate

96
rănile acestea au slăbănogit corabia sufletului nostru şi i-au desfăcut
scîndurile. Vom sosi în portul acela de dincolo ducînd cu noi, în loc de
marfă duhovnicească, grămezi de gunoaie; vom face pe diavol să rida, iar
noi vom plînge şi vom atrage asupră-ne pedepsele acelea de nesuferit.
Ca să nu se întîmple asta, să fim cu ochii aţintiţi mereu asupra noastră,
să stăm împotriva tuturor patimilor, să scoatem din sufletul nostru
dragostea de bogăţie, ca să dobîndim şi bunătăţile cele viitoare, cu harul şi
cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii
vecilor, Amin.

Dovezi despre veşnicia Cuvîntului

„La început era Cuvîntul“ (Cap.1,Vers. 1).
Eu zic că acest cuvînt: „Era“, fiind spus despre Cuvîntul, nu arată alt
lucru decît o existenţă veşnică, căci Evanghelistul spune: „La început era
Cuvîntul“; şi că al doilea „era“ care vine după aceia, însemnează că
Cuvîntul era cu cineva. Precum este cel mai special atribut al lui
Dumnezeu de a fi veşnic şi fără de început de aceia l-a pus evanghelistul
aici şi l-a întărit. Apoi, de teamă că auzind acest cuvînt: „La început era“
cineva să nu spună căci Cuvîntul era de asemenea nenăscut, „ca şi Tatăl“,
el previne aceasta şi o opreşte, spunînd: „El era la Dumnezeu", înainte de a
spune ceea ce era: şi încă, de teamă ca să nu se gîndească cum că Fiul era
cuvîntul intern sau extern, el distruge acest gînd şi bănuială prin articolul
care face să-l preceadă, cum am spus-o mai sus şi prin ceea ce adaugă
apoi; căci el n-a spus: Cuvîntul era în Dumnezeu, ci „Era la Dumnezeu"; în
ceea ce arată veşnicia Ijpostasului lui, ceea ce exprimă apoi mai clar,
adăugînd „Şi Cuvîntul era Dumnezeu". Eu o văd îmi veţi spune, tu n-ai
mai spus-o: „Cuvîntul era Dumnezeu"; dar fiindcă el a fost făcut de
Dumnezeu. Nimic nu l-ar fi împiedicat deci pe Sfîntul Ioan să spună: La
început Dumnezeu a făcut Cuvîntul? Dar vorbind despre pămînt n-a zis:
La început era pămîntul, ci a zis: Dumnezeu a făcut pămîntul (Fac. 1.1), şi
pămîntul a fost făcut. Ce l-a împiedicat deci pe Ioan să spună: La început
97
Dumnezeu a făcut pămîntul? lată ce. Dacă Moise a spus: pămîntul a fost
făcut, fiindcă el se temea ca nu cumva să spună cineva că n-a fost făcut de
loc, sfîntul Ioan avea mai mare motiv să se teamă, dacă Fiul ar fi fost creat,
ce nu s-ar fi spus despre el, că n-a fost creat de loc, căci pămîntul fiind
văzut, îl arată prin sine pe Creator: „Cerurile, spune profetul spun slava lui
Dumnezeu" (Ps.18,1): dar Fiul este nevăzut, şi el este în mod infinit mai
presus de orice creatură. Dacă deci, cu toate că el n-ar fi avut nevoie de
nici un cuvînt, nici de învăţătură, pentru a ne învăţa că lumea a fost creată,
Profetul cu toate acestea, o arată în mod clar, şi înainte de toate lucrurile
sfîntul Ioan avea mai multă dreptate s-o spună despre Fiul, dacă el ar fi fost
creat. Voi îmi veţi obiecta încă: Dar sfîntul Petru o spune în mod clar şi
arătat: Unde şi cînd spune el? Atunci cînd îndreptînd cuvîntul către ludei,
le-a zis: „Dumnezeu pe Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut
Domn şi Hristos" (Fapte 2,36). Dar spuneţi-mi mie de ce n-aţi adăugat
ceea ce urmează: „Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit". Nu ştiţi voi că
unele din aceste cuvinte se referă la natura nemuritoare, .şi celelalte la
întrupare. Dacă aceia nu este aşa, şi dacă voi raportaţi totul la divinitate,
voi ne veţi spune că Dumnezeu este pătimitor; dar dacă el nu este de loc
pătimitor, urmează că el n-a fost făcut. Căci dacă din natura divină şi
neexprimabilă a curs sîngele care a fost răspîndit, şi dacă ea este care, în
locul cărnii, a fost sfîşiată şi străpunsă de cuie pe cruce, sofistica pe care
mi-o faceţi este întunecătoare de minte. Dar dacă diavolul n-a hulit chiar în
acest fel, tu, pentru ce scorneşti o neştiinţă fără iertare, de care nici
demonii nu se folosesc? Dar mai mult, acest hume: Domn şi Hristos, sînt
nume ale vredniciei, şi nu arată de loc substanţa. Unul arată puterea, altul
ungerea. Ce vei spune tu deci despre Fiul lui Dumnezeu? Dacă el este
creat, cum o spui tu, tot ceea ce este scris despre el nu mai are loc. în
sfîrşit, el n-a fost creat mai înainte, ca atunci Dumnezeu să-i fi întins mîna
pentru a arăta alegerea şi ridicarea lui: el nu numai că n-are o origine, un
început vechi şi urît; ci ceea ce este, el este prin natura sa şi prin substanţa
sa. Cînd l-au întrebat dacă el este rege, el a răspuns: „Eu spre aceasta M-
am născut” (Ioan 18,37). Sfîntul Petru vorbeşte deci ca de cineva care a
fost ales şi rînduit, fiindcă el vorbeşte despre om. Pentru ce vă miraţi de
98
aceste cuvinte ale sfîntului Petru? Sfîntul Pavel predicînd în Atena, îl arată
pe Fiul drept om, spunînd: „Pentru că a hotărît o zi în care va să judece
lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe Care L-a rînduit, dăruind tuturor
încredinţare, prin învierea Lui din morţi” (Fap.17,31) El nu zice de loc că
el are forma de Dumnezeu, nici că el este egal cu Dumnezeu, nici că el este
strălucirea slavei sale, şi aceasta cu un motiv. Nu era încă timpul să spună,
şi atunci era deajuns pentru ei să creadă că el era om şi că era înviat.Iisus
Hristos însuşi a făcut la fel; sfîntul Pavel care a învăţat de la el, vestea la
fel cuvîntul evangheliei. Căci Iisus Hristos nu ne-a descoperit mai întîi
divinitatea sa; ci mai întîi profetul, şi Hristosul era privit în mod simplu ca
şi om; şi apoi, prin cuvintele sale şi prin faptele sale el a făcut să se
cunoască ceea ce era în mod adevărat iată pentru ce sfîntul Petru se
foloseşte astfel la început; cuvintele pe care voi mi le-aţi ales sînt din
prima cuvîntare pe care a ţinut-o în faţa Iudeilor. Precum el nu era capabil
să înveţe nimic despre divinitatea lui Iisus Hristos le vorbeşte despre
natura lui umană, ca urechile lor fiind obişnuite, să fie apoi mai pregătite şi
mai dispuse să primească urmarea învăţăturii. Căci dacă cineva vrea să ia
de mai sus această predică a apostolului va afla aici dovada sigură a ceea
ce spun eu, va vedea că sfîntul Petru l-a numit pe Iisus Hristos om, şi că
vorbeşte foarte mult despre patima lui, despre învierea sa şi despre
naşterea sa după trup. Pe cînd ceea ce spune sfîntul Pavel despre Fiul lui
Dumnezeu: „Că el este născut după trup, din sîngele şi din neamul lui
David” (Rom. 1,3), el nu ne învaţă alt lucru, decît că prin acest cuvînt „el
s-a născut”, el are în vedere întruparea, şi nu face în aceia decît să
întărească sentimentul nostru.
Dar fiul tunetului ne vorbeşte acum despre naşterea lui necuprinsă, care
este mai înainte de toate veacurile. Pentru aceasta el nu spune: „el a fost
făcut” ci „el era”. Şi este ceea ce trebuie să arate el în mod expres aici,
dacă ar fi fost creat. Sfîntul Pavel s-a putut teme ca vreun nebun să nu
gîndească, că Fiul era mai mare decît Tatăl,şi că Tatăl era subordonat
Fiului; căci chiar această teamă este care l-a făcut să le zică Corintenilor:
„Cînd Scriptura spune că totul îi este supus, este fără îndoială că afară de

99
Cel Care l-a spus lui toate” (1 Cor. 15,27). Şi cine poate să se gîndească, că
Tatăl ar fi fost subordonat Fiului cu toate lucrurile? Şi cu toate acestea
Sfîntul Pavel se temea să nu fie şi oameni de aceia care să scoată nişte
gînduri aşa de absurde, şi a spus pentru aceia: „în afară de Cel Care i-a
supus lui toate", sfîntul Ioan avea mai mare motiv să se teamă, dacă Fiul ar
fi fost creat, ca unii să nu creadă că el este necreat, şi ca să ne înveţe
aceasta mai presus de alte lucruri. Dar precum este el născut, nici sfîntul
Ioan, nici altul, sau apostol sau profet nu spune ca despre un drept care a
fost creat. Cel ce spune despre sine atîtea lucruri de jos prin pogorîre, ar fi
cu mult mai bine să fi spus că el este o creatură; eu cred că este mai
adevărat că a tăcut mai bine şi a ascuns o parte din slava sa şi din
frumuseţea sa. Voind să-i înveţe smerenia pe oameni, el are un motiv serios
de a păstra tăcere asupra atributelor lui cele mai mari; dar aici, „la pretinsa
lui creaţie" voi nu veţi putea să alegeţi asupra celor mai subtile atribute ale
lui: dar aici „cu privire la pretinsa lui creiere", nu veţi putea să înţelegeţi
prea mult şi ar fi mai bine să tac. Căci pentru ce cel care trecea sub tăcere o
mulţime din atributele sale, dacă ar fi fost creatoare ar fi ascuns-o? Cel
care pentru a învăţa smerirea, a vorbit adesea în termeni care nu-i erau
potriviţi nici proprii, n-ar fi omis, cu atît mai mult, să spună că el a fost
creat dacă era creat.
Nu vezi tu că nu este nimic pe care el să n-o facă şi să n-o spună pentru a
împiedica să se gîndească cum că el ar fi nenăscut; că spune lucruri care
sînt mai presus de demnitatea sa şi de natura sa, şi se smereşte pînă la
calitatea joasă de profet? căci aceste cuvinte: „Precum aud judec" (Ioan
5,30) şi acestea: „Căci Tatăl Meu m-a învăţat ce trebuie să vorbesc, şi ce
trebuie să învăţ", sînt cuvinte care nu parţin decît profeţilor. Dacă deci,
pentru a preveni această bănuială, el nu a socotit nevrednic să vorbească
intr-un astfel de limbaj smerit, cu atît mai mult dacă ar fi fost creat s-ar fi
exprimat astfel de teamă ca cineva să nu gîndească că el era necreat; el ar
fi zis, spre exemplu: Păziţi-vă de a crede că eu am fost născut de Tatăl: eu
am fost făcut, şi nu sînt născut eu nu mai sînt nici de aceiaşi natură cu
Tatăl. Dar acum face tocmai contrarul, el spune lucruri care ne constrîng,

100
chiar în ciuda noastră, de a îmbrăţişa sentimentul contrar, spre exemplu:
„Eu sînt în Tatăl şi Tatăl în Mine" (Ioan 14,10). Şi: „De atîta vreme sînt cu
voi şi nu M-ai cunoscut Filipe?" (Ioan 14,9). „Cel ce M-a văzut pe Mine a
văzut pe Tatăl". Şi: „Ca toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl"
(Ioan 5.23), „Că precum Tatăl scoală morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul pe
care voieşte îi înviază" (Ioan 5,21) „Tatăl Meu pînă acum lucrează; şi Eu
lucrez" (Ioan 5,17) „Precum mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl"
(Ioan 10,15). „Eu şi Tatăl una sîntem" (Ioan 10,30). Şi peste tot adaugă
„precum" şi „aşa": zice că el şi Tatăl său sînt acelaşi lucru, şi arată că nu
este nici-o deosebire între ei. Dar apoi arată puterea sa, şi prin aceste
cuvinte şi prin acestelalte. Ca atunci cînd zice: „Taci, linişteşte-te“
(Mc.4,39), „vreau fii vindecat" (Mt.8,3), „eu îţi poruncesc diavol mut şi
surd, să ieşi din acest copil" (Mc.9,25). Şi aceasta încă: „Aţi auzit că s-a
spus celor de demult: să nu ucizi; dar eu vă spun vouă, că oricine se va
mînia împotriva fratelui său fără pricină, va fi vrednic de osîndă" (Mt.5,21-
22). Şi atîtea alte minuni care sînt de ajuns pentru a dovedi puterea sa; ce
spun eu? Că îl vor convinge mai mult pe omul care nu şi-a pierdut cu
adevărat simţirea şi mintea.
Spuneţi-mi deci: raza soarelui iese din substanţa soarelui, sau din vreun
alt corp? dacă nu ne-am pierdut simţirea şi mintea, vom spune în mod
necesar că iese din substanţa lui; şi pe cînd, cu toate că raza emană din
soare, nu vom spune niciodată că ea este mai puţin bătrînă decît substanţa
soarelui, pentru că nu s-a văzut niciodată soare fără rază; căci dacă, printre
fiinţele văzute şi simţite, se află care, fiind printr-un altul, nu sînt mai puţin
vechi decît cel prin care sînt ele, pentru ce nu credeţi despre natura
nevăzută şi nespusă. Este acelaşi lucru aici, pe cît priveşte şi suportă natura
divină. Chiar pentru acest motiv îl numeşte sfîntul Pavel pe acelaşi Fiu cu
un singur nume, prin care arată totodată, şi că el iese din Tatăl, şi că el îi
este lui coetern (Evr.1,3). Ce oare! Oare nu prin el s-au făcut toate
veacurile şi timpul? Trebuie ca fiecare om dacă n-a ajuns nebun, s-o
mărturisească. Nu este deci nici un spaţiu de timp între Fiul şi Tatăl. Dacă
nu este niciunul, Fiul nu este deci mai tînăr, el e coetern: căci „înainte" şi

101
„după“ sînt termeni care arată timpul, care este între ei. Ori, Dumnezeu
este mai presus de timpuri şi de veacuri. Dar să presupunem: că dacă v-aţi
încăpăţîna să susţineţi că Fiul are un început, luaţi seama să nu fiţi
constrînşi, prin acelaşi motiv, să-i daţi un început şi Tatălui; cu adevărat
mai vechi, dar care va fi putînd să aibă un început. în sfîrşit; răspundeţi-mi;
a prescrie aşa o limită şi un început Fiului, şi a ajunge mai încolo de acest
început, nu este a spune că Tatăl exista mai dinainte? Desigur aceia este
vizibil. Spuneţi-mi deci „cu cîtă vreme este Tatăl prexistent mai înainte de
Fiul?“ Căci, fie că voi o spuneţi scurt, fie că o spuneţi mai lung, voi l-aţi
închis pe Tatăl într-un început. în sfîrşit după ce aţi măsurat acest spaţiu de
timp, ne veţi spune dacă este lung sau scurt; dar o asemenea determinare
va fi imposibilă, dacă nu va fi de două părţi un început; este deci adevărat,
că pe atîta pe cît este acest gînd în voi, voi i-aţi dat un început Tatălui, şi
astfel după voi chiar Tatăl va avea un început. Prin aceia puteţi fraţilor să
cunoaşteţi în adevăr cuvîntul Mîntuitorului, şi că ceea ce spune el este în
totul şi pretutindenea o mărturie a puterii sale şi a înţelepciunii sale: dar ce
spune el? „Cel ce nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl". Eu ştiu
bine că sînt mulţi oameni care nu cugetă aceste lucruri, lată pentru ce
evităm adesea de a pune astfel de întrebări, pentru că ele nu sînt pentru
popor, sau că , dacă aud ceva lucruri, el nu găseşte aici nimic destul de
solid nici destul de tare: „minţile oamenilor sînt supuse rătăcirii, şi
gîndurile lor sînt înşelătoare" (înţ.9,14). In rest, aş vrea să le cer
duşmanilor noştri să-i întreb ce însemnează aceste cuvinte ale profetului:
„Nu este alt Dumnezeu după mine, şi nici nu va mai fi altul după mine"
(Isaia. 43,10,45,22). Căci dacă Fiul este mai tînăr decît Tatăl, cum spune
Tatăl: „Nu va fi altul după mine"? Negaţi deci voi substanţa unică a Fiului?
Trebuie în sfîrşit sau ca să veniţi pînă la această greşală, sau ca să
recunoaşteţi şi să mărturisiţi divinitatea în propria ipostază a Tatălui şi a
Fiului. Dar cum aceste cuvinte: „Totul s-a făcut prin el“ sînt adevărate?
Dacă timpul este mai vechi decît el, cum ceea ce este mai înainte de el a
fost făcut de el? Nu vedeţi acum fraţilor, în ce abis de curaj şi de
neruşinare i-a aruncat pe aceşti eretici mintea fiindcă s-au depărtat odată de
la adevăr? Dar pentru ce n-a spus evanghelistul că Fiul a fost făcut din
102
lucruri care nu erau la loc, cum o spune sfîntui Pavel despre toate lucrurile,
prin aceste cuvinte: „Care chiamă la fiinţă cele ce încă nu sînt“ (Rom.
4,17), şi pentru ce zice el: „La început era Cuvîntul“, căci aceste cuvinte
ale sfîntului Ioan sînt contrare celor ale sfîntului Pavel? La care eu răspund
căci cu dreptate şi cu motiv se exprimă evanghelistul aşa, căci Dumnezeu
nu este făcut de loc, şi nu este nimic înainte de el. Dar, s-o spunem, aceste
vorbiri nu pot ieşi decît din gura păgînilor. Răspundeţi-mi mie asupra
acestuia: Nu sînteţi voi de acord că Dumnezeu este mai presus de orice
creatură? Dar dacă ceea ce este creat de el îi este asemenea lui, unde-i
această diferenţă minunată? Şi mai mult, cum veţi explica voi aceste
cuvinte: „Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă“ (Isaia 41,4), şi „Nu este alt
Dumnezeu afară de mine?“ (Isaia 43,10). Căci dacă Fiul nu este
consubstanţial cu Tatăl, este un alt Dumnezeu; dacă el nu-i este lui coetern,
el este după el; şi dacă el nu iese din substanţa lui, este vizibil că el a fost
făcut. Căci dacă arienii şi anomeii nouă ne spun că profetul a vorbit aşa
opunîndu-se idolilor „sau pentru a-l deosebi de ei pe adevăratul
Dumnezeu", pentru ce vor fi ei de acord la fel că Dumnezeu este numit
singurul adevăratul Dumnezeu prin opoziţie cu idolii? Căci dacă, încă
odată, aceste cuvinte nu sînt acolo decît pentru a arăta diferenţa care este
între Dumnezeu şi idoli, cum vor explica ei pasajul întreg? Căci Isaia zice:
“După mine nu mai este alt Dumnezeu". Prin care el nu pretinde să-l
excludă pe Fiul din divinitate, ci vrea numai să arate şi să înveţe acestea:
„Nu este alt Dumnezeu idol după mine“, nu că pentru aceia Fiul n-ar fi
Dumnezeu. Fie, veţi zice voi. Dar ce! aceste cuvinte: „înainte de mine nu
este alt Dumnezeu" le veţi explica la fel spunînd că în adevăr nu a fost alt
Dumnezeu-idol mai înainte, dar cu toate acestea Fiul este anterior? Şi care
diavol va vorbi astfel? Nu, eu nu cred că diavolul chiar va îndrăzni; dar
într-un cuvînt, dacă Fiul nu este coetern Tatălui, cum veţi spune voi că
viaţa lui este fără de sfîrşit? Căci dacă el a început trebuie ca el să nu se
sfîrşească, el nu va fi deci necuprins: ceea ce este necuprins trebuie să fie
necuprins, şi tinzînd spre început şi spre sfîrşit. Sfîntui Pavel a definit
astfel prin aceste cuvinte: „El n-are nici început nici sfîrşit al vieţii sale"
(Evr. 7,3). în care apostolul arată că Fiul n-are nici început nici sfîrşit.
103
Dacă este fără margini din această parte, el este fără de margini şi din
cealaltă: el nu se va sfîrşi de loc, el nici n-a început. Dar cum, fiind ei
viaţa, ar fi fost un timp în care el să nu fi fost? Nu este nimeni care nu
spune şi nu mărturiseşte că viaţa este totdeauna, că ea nu are nici început
nici sfîrşit,şi prin urmare, Fiul este viaţa: dar dacă a fost o zi în care el nu
era, cum într-o zi cel ce nu era de loc va fi viaţa altora? Pentru ce dar, spun
ereticii, Ioan i-a dat lui un început, spunînd: „La început era“? Ce! vă opriţi
la acest cuvînt: „La început“ şi la acesta: „Era“, şi nu vă duceţi cu atenţia
pînă la acesta „Cuvîntul era“? Ce veţi răspunde voi la ceea ce spune
profetul despre Tatăl: „Tu eşti din veac şi pînă-n veac“ (Ps.89,2). Aşa-i
oare că prin aceste cuvinte el îi pune margini? Nicidecum, ci arată şi
vesteşte veşnicia lui. Gîndiţi-vă la fel pentru acest loc al sfîntului Ioan:
acesta n-a fost pentru a-l închide în hotare că a spus aceşti termeni, căci el
n-a spus: el a fost la început, ci: „La început era“, ducîndu-vă să gîndiţi
prin aceste cuvinte: „Era“ că Fiul este fără de început. Dar îmi veţi obiecta:
Tatăl este numit Dumnezeu cu articol, şi Fiul fără articol. Nu este adevărat
că apostolul, vorbind despre Fiul lui Dumnezeu, zice: „Marelui Dumnezeu
şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos“? (Tit 2,13). El spune încă: „Care este
Dumnezeu, ridicat, „mai presus de toate (Rom. 9,5): eu înţeleg; sfîntul
Pavel în acest ultim pasaj, îl numeşte pe Fiul, fără a adăuga articolul
înaintea cuvîntului Dumnezeu; dar priviţi că face la fel cu privire la Tatăl,
căci, în epistola pe care le-o scrie Filipenilor, vorbeşte în mod egal despre
el fără a pune articolul „Care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a
socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu (Filip.2,6). Şi în cea către romani:
„Ca Dumnezeu şi Tatăl nostru, şi Iisus Hristos Domnul nostru să vă dea
har şi pace (Rom.1,7). Fără a socoti că aici ar fi fost în zadar articolul să-l
preceadă, care este repetat mai sus de mai multe ori. Cînd Scriptura spune
despre Tatăl: „Dumnezeu este duh“ (Ioan 4,24), cu toate că cuvîntul „Duh“
nu este precedat de articol, nu ne împotrivim că Dumnezeu nu ar fi
netrupesc: la fel, în locul pe care l-aţi ales voi pentru că nu este de loc
articol înaintea cuvîntului Dumnezeu atribuit Fiului, nu ar urma prin aceia
că Fiul ar fi Dumnezeu într-un grad mai inferior. Pentru ce? fiindcă atunci
cînd zice ea: „Dumnezeu şi „Dumnezeul ea nu ne-a arătat nici o diferenţă a
104
Divinităţii, sau fiindcă face mai precis tocmai contrariul. Căci „Cuvîntul
era Dumnezeu, de teamă ca cineva să nu gîndească cum că divinitatea
Fiului nu ar fi egală cu aceia a Tatălui, ea aduce şi arată imediat dovezi ale
divinităţii lui adevărate, arătînd veşnicia lui prin aceste cuvinte: „El era la
început la Dumnezeu; şi încă: atribuindu-i puterea de a crea, şi spunînd
despre el: „Toate prin El s-au făcut, şi fără de El nimic nu s-a făcut din
ceea ce s-a făcut: putere pe care Tatăl său peste tot i-o dă prin gura
profetului pentru a fi mai mare şi mai vizibilă mărturia naturii sale divine.
Profeţii revin adesea asupra acestui fel de demonstraţie, şi aceia nu fără
motiv, fiindcă ei aveau în vedere răsturnarea cultului idolilor. Căci „Piară
dumnezeii, zice leremia. care n-au făcut cerul şi pămîmtul (erem.10,11): şi:
„Mîna mea însăşi a întins cerurile (Isaia 44,24). Tatăl voind deci să arate că
aceia este o dovadă sigură şi arătată a divinităţii sale, o arată peste tot, şi
peste tot o foloseşte: dar evanghelistul, nemulţumit încă despre ceea ce a
spus el despre Fiul, îl numeşte la fel „viaţa şi „lumina. Dacă deci Fiul a
fost dintodeauna cu Tatăl, dacă totul s-a făcut prin el, dacă el este cel ce
ţine şi păstrează totul, căci aceasta o arată sfîntul Ioan, spunînd că el este
viaţa; dacă el luminează totul, cine va fi aşa de nebun pentru a spune că
evanghelistul a pus aşa aceste cuvinte pentru a micşora divinitatea Fiului,
pe cînd se foloseşte dimpotrivă de dovada cea mai puternică pentru a
stabili egalitatea lui şi perfecta asemănare cu Tatăl? Eu vă rog, fraţilor, să
nu confundăm creatura cu Creatorul, de teamă ca să nu auzim să se spună
despre noi înşine: „Ca unii care au schimbat adevărul în minciună şi s-au
închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului” (Rom. 1,25). În zadar se
va spune că trebuie să înţelegem aceste cuvinte despre ceruri, ele opresc
definitiv cinstirea făpturii, care este în mod sigur o idolatrie.
Dar Fiul nu este nici mai mic decît Tatăl, nici mai inferior lui în esenţă,
în substanţă; pentru aceasta sfantul Pavel n-ar fi îndrăznit să-i atribuie lui
această vrednicie, ci altele asemănătoare. Căci acest cuvînt: „De la care, pe
care nu-l atribuiţi decît vredniciei Tatălui singur, el îl aplică în mod egal şi
Fiului în aceste cuvinte: „De la care. Biserica, tot trupul, prin încheieturi şi
legături, îndestulîndu-se şi întocmindu-se, sporeşte în creşterea lui

105
Dumnezeu" (Col.2,19) Acesta nu este totul, el vă închide gura încă printr-o
dovadă, zicînd despre Tatăl „Din care, sau de la care“, expresie care după
voi, implică inferioritatea: „Căci, zice el, credincios este Dumnezeu, prin
Care aţi fost chemaţi la împărtăşirea cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul
nostru" (1 Cor.1,9). Şi încă: „Prin voinţa Sa" şi altădată: „Pentru că de la El
şi prin El şi întru El sînt toate" (Rom.11,36).
În sfîrşit acest termen: „De la care" este atribuit nu numai Fiului, ci la fel
şi Duhului Sfînt, fiindcă îngerul îi zicea lui losif: „Nu te teme să iei pe
Maria logodnica ta; Că ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfînt"
(Mt.1,20). Şi la fel acest cuvînt: „în care", care este propriu Duhului Sfînt,
profetul nu vede nicio greutate de a-l atribui lui Dumnezeu „Tatăl", atunci
cînd zice: „în Dumnezeu noi facem fapte virtuoase". Şi Sfîntul Pavel zice:
„Cerînd totdeauna în rugăciunile mele ca să am cumva, prin voinţa Lui,
vreodată prilej bun ca să vin la voi" (Rom. 1,10); el spune la fel şi despre
Iisus Hristos: „în Iisus Hristos". Şi sigur, aceste cuvinte şi aceste expresii:
„în care, de la care, prin care", se găsesc adesea în Scriptură şi atribuite în
mod indiferent la oricare din cele trei persoane ale Sfintei Treimi; ceea ce
n-ar fi fost, şi nu sar fi întîmplat, dacă substanţa lor nu era la fel şi egală în
toate. Dar de teamă ca voi să nu credeţi că aceste cuvinte: „Toate prin El s-
au făcut" trebuie înţelese acum ca semne şi minuni (Căci Sfîntul
evanghelişti le-au arătat), Sfîntul Ioan adaugă apoi „în lume era şi lumea
prin El s-a făcut", dar nu Duhul Sfînt, care este în numărul creaturilor, şi
care dimpotrivă este mai presus de toate lucrurile create. Să trecem la
explicarea restului din capitol. Sfîntul Ioan, după ce a spus, vorbind despre
creaţie „Toate prin El s-au făcut, şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-
a făcut" face de asemenea menţiune despre Providenţă prin aceste cuvinte:
„în El era viaţă". Căci, de teamă ca vreun necredincios să nu se îndoiască,
că atît şi aşa de mari lucruri ar fi fost făcute de către el, adaugă: „în El era
viaţă". Ori, la fel precum nu poate fi micşorat izvorul care aruncă torente
de apă, orice cantitate s-ar lua; aşa trebuie să se gîndească despre Fiul unic:
puterea de a crea pe care o are este inepuizabilă: orice producţie aţi vrea
voi să-i atribuiţi, ea nu este întru nimic diminuată.

106
 Dar mai scurt să ne servim de un exemplu mai potrivit şi mai convenabil
ca acela despre lumină, despre care evanghelistul vorbeşte apoi zicînd: „Şi
viaţa era lumina oamenilor". Precum deci lumina oricîte mii de oameni ar
lumina nu-şi pierde nimic din strălucirea ei: aşa şi Dumnezeu, şi înainte şi
după ce a creat operele sale, şi le-a scos înafară, rămîne egal şi întreg, şi nu
sufere nici o micşorare, nici stricare, oricît de mare ar fi numărul lucrurilor
sale. Ar fi trebuit să creieze la fel alte mii de lumi asemănătoare acesteia,
ar fi trebuit să facă un număr infinit, vor fi de ajuns aceste lucruri, şi nu
numai pentru a le crea, ci de asemenea pentru a le face să trăiască după ce
le-a creat. Căci aici numele de viaţă nu arată puterea pe care o are el de a le
crea, ci încă şi această grijă prin care le păzeşte pe lucrurile pe care le-a
creat. Mai mult, prin acest nume Sfîntul Ioan pune în noi temeliile
învăţăturii despre înviere, şi începutul acestei revelaţii, descoperire de
nespus. Căci viaţa venind la noi, împărăţia morţii este distrusă; lumina
luminîndu-ne, întunericul a fost alungat; viaţa rămîne pentru totdeauna în
noi, şi moartea nu poate să aibă nici o stăpînire asupra ei.
Astfel tot ce este spus despre Tatăl va fi la fel de bine zis şi despre
Fiul: ;,Căci în el avem viaţa, şi ne mişcăm şi sîntem“ (Fap. 17,28). Sfîntul
Pavel o arată la fel prin aceste cuvinte: „Pentru că în Acesta au fost făcute
toate şi toate prin El sînt aşezate" (Col. 1,16,17). lată pentru ce este el
numit rădăcina şi temelia.
Deci cînd veţi auzi spunîndu-se despre Fiul: „în El era viaţă",nu vă
gîndiţi că ar fi o experienţă compusă. Căci Fiul zice apoi despre Tatăl:
„Precum Tatăl are viaţă în sine, el i-a dat şi Fiului să aibă viaţă în sine"
(Ioan 5,10); şi precum nu veţi spune că Tatăl este o existenţă compusă, n-o
spuneţi despre Fiul, căci Scriptura zice aşa în altă parte „Dumnezeu este
însăşi lumina" (1 Ioan 1,5); şi încă: „Dumnezeu locuieşte în lumină
neapropiată" (1 Tim.6,16). Ea nu se pronunţă în aceşti termeni pentru a ne
face să ne gîndim că în Dumnezeu ar fi oarecare compoziţie, ci ca să ne
ridicăm puţin cîte puţin la înălţimea învăţăturii. Precum în mod efectiv
poporului mic şi celor slabi le-ar fi fost greu să înţeleagă în ce fel există
viaţa în el, căci pentru acest motiv spune ea mai întîi ceea ce este mai
107
simplu şi mai de jos şi de la acest prim grad de învăţare, ne ridică apoi la
ceea ce este mai sublim. Căci Cel ce a zis: „El i-a dat Fiului să aibă viaţă",
este la fel cu Cel ce a zis: „Eu sînt viaţa", şi încă „Eu sînt lumina". Dar
care este, vă rog această lumină? Ea nu este sensibilă, ci este
duhovnicească şi aceasta este care luminează sufletul, Iisus Hristos trebuia
să spună: „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va atrage Tatăl Meu"
(Ioan. 6,44). lată pentru ce ne previne evanghelistul, şi zice: „Acesta este
care luminează"; el o spune la fel ca voi dacă aţi auzi ceva lucru despre
Tatăl asemănător să ştiţi şi să mărturisiţi că aceia nu este propriu numai
Tatălui în mod unic, ci şi Fiului, căci Iisus Hristos zice: „Toate cîte are
Tatăl Meu ale Mele sînt" (Ioan 16,15). Evanghelistul ne-a învăţat deci mai
întîi că toate lucrurile au fost create: ne-a făcut să cunoaştem apoi printr-un
singur cuvînt bunurile duhovniceşti pe care ni le-a adus Fiul atunci cînd a
venit în lume, zicînd: „Şi viaţa era lumina oamenilor". El n-a zis: El era
lumina evreilor, ci a tuturor oamenilor. Căci aceştia nu sînt numai evreii, ci
şi păgînii şi neamurile, care au venit la cunoaşterea acestei lumini: această
lumină era comună a tuturor, expusă înaintea ochilor tuturor oamenilor.
Dar pentru ce nu a adăugat el şi pe îngeri, şi nu i-a numit decît pe oameni?
Aceasta fiindcă el vorbeşte acum despre natura umană şi la oameni se
referă pentru a le face cunoscută vestea cea nouă. „Şi lumina luminează în
întuneric". Sfîntul Ioan numeşte „întuneric" moartea şi greşala, rătăcirea.
Căci lumina simţită nu luminează în întuneric, ci mai departe şi înafară de
întuneric: dimpotrivă lumina predicii a strălucit chiar în mijlocul greşelii
care împărăţea în lume, şi a risipit-o: şi Iisus Hristos atacînd moartea prin
moartea sa, a învins-o aşa de bine, încît a scos şi a eliberat din împărăţia ei
pe cei ce erau ţinuţi în legăturile ei: cum deci nici moartea, nici greşala, n-
au putut să supravieţuiască, nici s-o învingă pe această lumină, şi
dimpotrivă ea iluminează totul, şi străluceşte prin propria sa putere; iată
pentru ce zice evanghelistul: „şi întunericul nu a cuprins-o“. Căci această
lumină este de neînvins, şi ea nu locuieşte în mod voluntar în sufletele care
nu voiesc să fie luminate. Moise începe istoria Vechiului Testament prin
ceea ce este simţit de ochii noştri, şi face o descriere foarte întinsă. El
spune: „La început Dumnezeu a făcut cerul şi pămîntul" (Fac. 1,1); el
108
adaugă: El a făcut lumina, tăria stelele, şi animalele de toate felurile şi
speciile: căci va fi prea lung de a spune toate în mod deosebit. Dar
evanghelistul nostru închide totul într-un cuvînt: şi aceste lucruri, şi pe cele
care sînt mai presus de ele. Şi desigur, cu dreptate şi cu motiv: Mai întîi,
toate aceste lucruri sînt cunoscute de ascultători; şi în al doilea rînd, el se
grăbeşte să intre într-un subiect mai mare şi mai înalt. Aşa începe el
povestirea sa, nu prin lucrări, sau prin creaturi, ci prin autorul lor şi
Creatorul lor. Pentru aceasta Moise, neîncepînd să vorbească decît despre o
mică parte din creaţie, pentru că n-a vorbit despre puterile nevăzute de loc,
el se opreşte mai ales la acest punct: dar Ioan, care vrea să se ridice
dintrodată pînă la Creator, trece foarte uşor peste aceste lucruri, şi cuprinde
tot ce a spus Moise şi ce a omis el, în aceste cuvinte puţine: „Toate prin El
s-au făcut". Şi de teamă ca să nu credeţi că el n-are în vedere ceea ce a
spus legiuitorul adaugă: „Şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a
făcut", adică, nimic din ceea ce poate cădea sub simţuri, sau din ceea ce
este nevăzut şi cu totul inteligibil, n-a fost făcut decît prin virtutea şi prin
puterea Fiului.
Noi nu vom pune deci un punct după aceste cuvinte: „Nimic nu s-a
făcut" cum fac ereticii, care, voind ca Duhul Sfînt să fie creat, citesc aşa:
„Ceea ce a fost făcut era viaţa în el". Aşa fac aceste cuvinte neînţelese.
Căci mai întîi, nu este portivit să vorbească despre Duhul Sfînt în acest loc;
şi în al doilea rînd, dacă evanghelistul ar fi vrut să-l arate, pentru ce s-ar fi
explicat el aşa de neclar? Unde este dovada că el ar fi vorbit despre Duhul
Sfînt prin aceste cuvinte? dar încă, după felul lor de f pune punctele, noi
vom vedea că nu este Duhul Sfînt cel despre care vorbeşte şi care a fost
creat, ci că este Fiul care s-a făcut pe sine însuşi. Fiţi deci atenţi, ca să
reţineţi bine textul, şi noi, citim pasajul după felul lor de a pune punctele;
nebunia care rezultă va fi mai vizibilă şi mai arătată: „Ceea ce a fost făcut
era viaţa în El“. Asupra căruia ei zic că cuvîntul: „Viaţă" înseamnă Duhul
Sfînt. Dar se arată aici, că viaţa este numită la fel lumină, căci
evanghelistul adaugă: „Şi viaţa era lumina oamenilor". Deci, după ei,
sfîntul Ioan spune aici că Duhul Sfînt este lumina oamenilor: dar ce vor

109
spune ei asupra a ceea ce urmează? Sfîntul Ioan adaugă încă: „Fost-a om
trimis de la Dumnezeu, ca să mărturisească despre lumină". Trebuie ca ei
să răspundă că aceia se spune la fel despre Duhul Sfînt; căci chiar aceia
care l-au numit pe „Cuvînt" aici mai sus, ei îl socotesc drept „Dumnezeu,
viaţă, lumină" în cuvintele următoare: „Acest Cuvînt" zice el, „era viaţa" şi
chiar această viaţă „era lumina". Dacă deci Cuvîntul era viaţa, şi dacă
Cuvîntul care este viaţa, s-a făcut trup, adică Cuvîntul: „Şi noi am văzut
slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl". Dacă aceşti eretici susţin că
în acest loc Duhul Sfînt este numit viaţă, iată cum urmează absurdul:
rezultă din aceia că Duhul Sfînt este acela care s-a întrupat, şi nu Fiul; că
Duhul Sfînt este Fiul unic. Şi dacă aceia nu este aşa, sau dacă ei vreau să
evite aceste urmări vor cădea în şi mai mari rele, citind aceasta cum fac.
Dacă spun că despre Fiul se vorbeşte în acest loc şi dacă nu pun punctul şi
nu fac ca şi noi, ei trebuie să spună că Fiul a fost făcut prin sine însuşi. în
sfîrşit, dacă Cuvîntul era viaţa, dacă ceea ce a fost făcut, era viaţa în el: din
această greşeală de a citi urmează că Fiul a fost făcut în sine însuşi, şi prin
sine însuşi. Evanghelia adaugă apoi cîteva locuri mai jos: „Şi noi am văzut
slava Lui, slavă", spun eu, „ca a Unuia-Născut din Tatăl". lată cum din
greşeala lor de a citi, şi din felul lor de a se explica, rezultă că Duhul Sfînt
este Fiul unic; căci „după ei" se vorbeşte în mod unic despre Duhul Sfînt,
căci la el se referă toată vorbirea aceasta. Aici, fraţilor, nu vedeţi în ce
prăpastie, şi în ce nebunii au căzut, atunci cînd s-au depărtat şi s-au
înstrăinat de adevăr? Ce oare Duhul Sfînt veţi zice voi, nu este lumină?
Da, el este sigur lumină: dar nu despre el se vorbeşte în acest loc. Cu toate
că Dumnezeu este Duh, adică netrupesc, nu urmează ţinînd cont deuaceia
că de atîtea ori de cîte se zice duh, se vorbeşte despre Dumnezeu. Şi de ce
vă miraţi voi dacă noi o vom spune despre Tatăl? Despre Duhul, despre
Mîngîietorul chiar, nu spunem că peste tot unde se află numele de duh, s-ar
vorbi despre Duhul Mîngîietorul: cu toate că acest nume lui îi este propriu,
şi care i se potriveşte cel mai mult, peste tot unde se citeşte numele de duh,
nu trebuie să ne gîndim întotdeauna numai la Duhul; căci Iisus Hristos de
asemenea este numit vîrtutea lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu.
Dar peste tot unde se numeşte puterea lui Dumnezeu, înţelepciunea lui
110
Dumnezeu, nu se vorbeşte numai despre el. La fel este în acest loc: cu
toate că Duhul Sfînt luminează, nu despre el vorbeşte numaidecît
evanghelistul aici. Noi însă nu ne vom opri de a combate aceste greşeli: ei,
în nebunia lor de a combate adevărul, nu încetează să spună: „Ceea ce s-a
făcut era viaţa în El“, adică ceea ce s-a făcut era viaţa.
Ce oare? pedepsirea sodomiţilor, potopul, chinurile, şi mii de alte lucruri
asemănătoare, toate acelea erau viaţă? Dar, zic ei, noi vorbim despre
creaţie. Dar pentru a combate şi mai puternic sentimentul lor, să-i
întrebăm: spuneţi-ne lemnul este viaţă? Pietrele, aceste existenţe
neînsufleţite şi fără mişcare, sînt ele viaţă? Cine va putea să pretindă aşa?
Omul nu este viaţa, ci capabil de viaţă. Priviţi aici încă absurditatea lor,
căci noi îi vom urma pas cu pas, pentru a putea arăta rătăcirea lor mai la zi;
atît sîntem de siguri că ei nu spun nimic potrivit Duhului Sfînt, constrînşi
în rătăcirea lor şi să părăsească rătăcirea lor, ei le atribuie oamenilor ceia
ce credeau mai înainte că pot să-i atribuie în mod vrednic Duhului Sfînt;
dar să examinăm lecţia lor în acest sens nou. Creatura este în prezent
numită viaţă, ea este la fel lumină şi Ioan a venit pentru a-i da ei mărturie.
Pentru ce nu este dar el însuşi lumina? Scriptura spune: „nu era el lumina“;
el era din numărul creaturilor deci cum nu era el lumina? Şi cum se
explică: „în lume era şi lumea prin El s-a făcut“? Creatura era în creatură,
şi creatura a fost făcută de către creatură: cum nu a cunoscut-o lumea?
Aşa-i că creatura nu a cunoscut-o pe creatură? „Şi celor cîţi L-au primit,
care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu".
Dar iată că este destul pentru ca să rîdă toată lumea despre stîngăcia lor; de
acum este al vostru să combateţi urîciunile lor. Eu vi-i las, de teamă ca să
nu se pară că noi n-avem nimic de spus pînă aici decît pentru a rîde şi a ne
bate joc de ei, şi că ne pierdem timpul. În sfîrşit, dacă aceste cuvinte nu
sînt spuse despre Duhul Sfînt, precum am arătat-o deja, nici despre
creatură, şi dacă ei totuşi susţin şi-şi apără lecţia lor, va urma cea mai mare
din toate greşelile, a şti: că Fiul a fost şi s-a făcut prin sine însuşi. Căci
dacă Fiul este adevărata lumină, şi dacă această lumină era viaţa, şi dacă
viaţa s-a făcut în el, urmează în mod necesar din lecţia lor, că Fiul s-a făcut

111
el pe sine însuşi; pentru aceasta să lăsăm felul lor de a pune punctul şi să
venim la ceea ce este drept, şi la interpretarea cea frumoasă. Care este ea?
ea constă în a termina sensul acestor cuvinte: „Ceea ce a fost făcut". Şi de
a începe apoi prin acestea: „în El era viaţă", prin care evanghelistul vrea să
ne facă să înţelegem că: „Nimic din ceea ce s-a făcut, nu s-a făcut fără de
El". Dacă vreun lucru s-a făcut, zice el, nu s-a făcut fără de el.
Nu vedeţi fraţilor, că mai jos de acest adaus, Sfîntul Ioan a risipit toate
îndoielile şi toate absurdităţile care se puteau ivi? Căci prin aceste cuvinte:
„Nimic nu s-a făcut fără de el“, şi prin acest scurt adaus „Din ceea ce s-a
făcut", el cuprinde şi exprimă împreună toate existenţele inteligibile, şi
pune ia o parte pe Duhul Sfînt. Precum a spus „Toate prin El s-au făcut şi
fără de El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut“; această adăugire era
necesară de teamă ca unii să nu mai adauge; dar dacă toate lucrurile s-au
făcut prin el, Duhul Sfînt deci a fost făcut de el. Este doar dintre lucrurile
create, zice el, căci eu spun că toate s-au făcut prin el: aceste lucruri ar fi
nevăzute, netrupeşti, cereşti, lată pentru ce n-am spus în mod simplu toate
lucrurile; ci am zis: dacă vreun lucru a fost făcut, adică, ceea ce a fost
făcut. Ori Duhul n-a fost făcut.
Voi vedeţi cît de exactă este această învăţătură. Evanghelistul a reamintit
crearea lucrurilor simţite, despre care ne-a învăţat Moise mai înainte; apoi
văzîndu-ne destul de lămuriţi asupra celor de mai sus, el a ridicat sufletele
noastre la nişte lucruri mai sublime, adică, la ceea ce este netrupesc şi
nevăzut şi l-a separat pe Duhul Sfînt de toate creaturile; aşa şi în acest loc
zice Sfîntul Pavel, insuflat de acelaşi har; „Pentru că în Acesta au fost
făcute toate" (Col. 1,16). Eu vă rog să vedeţi aici aceiaşi exactitate; căci
acelaşi duh mişca aici acest suflet. De teamă ca cineva să nu rupă nimic
din creaţie nici un lucru care a fost făcut, din cauză că ele erau nevăzute,
sau că ele nu ar fi legate cu Duhul, Sfîntul Apostol trece la lucrurile
simţite, care erau cunoscute de toată lumea, şi face descrierea lucrurilor
cereşti în aceşti termeni: „Fie Tronuri, fie Domnii, fie începătorii, fie
Puteri" (Col. 1,16). Prin acest cuvînt: „fie" repetat de fiecare dată, el ne
face să înţelegem că acestea: „Tot ceea ce s-a făcut prin El, şi nimic din tot
112
ceea ce s-a făcut, n-a fost făcut fără de El." Căci dacă credeţi că acest
cuvînt: „Prin", arată mai puţin un lucru „ca o simplă slujire", ascultaţi ceea
ce spune profetul: „Tu Doamne de la început ai întemeiat pămîntul, şi
cerurile sînt lucrurile mîinilor Tale" (Ps.101,26). Ceea ce se spune despre
Tatăl, ca şi Creator, evanghelistul o spune aici despre Fiul: el n-ar fi spus-o
dacă nu l-ar fi privit ca şi Creator, ci ca un simplu slujitor. Căci dacă zice:
„Prin El" aceasta n-o face decît ca să nu se creadă în sfîrşit că Fiul nu este
născut. Dar avînd-o sau pentru a avea o mărturie mai sigură că, privind
demnitatea Creatorului Fiul nu are nimic mai mic decît Tatăl, ascultaţi în
ce termeni vorbeşte despre el însuşi: „Precum Tatăl, zice el, înviază morţii
şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul îi dă viaţă celui căruia îi place“(Ioan. 5,21).
Dacă despre Fiul se spune în Vechiul Testament: „Tu Doamne ai întemeiat
dintru început pămîntul", demnitatea sa de Creator este vizibilă şi arătată;
dar dacă spuneţi că profetul a vorbit despre Tatăl în acest loc, şi că Sfîntul
Pavel i-a atribuit Fiului ceea ce era spus despre Tatăl, urmează deci acelaşi
lucru. Apostolul nu s-ar fi dus pînă acolo să-i atribuie calitatea de creator
Fiului, dacă el n-ar fi fost sigur că Fiul este egal Tatălui în vrednicie şi
putere. Ar fi o extremă teamă să atribuie celui care este mai mic şi inferior,
o putere proprie fără asemănare naturii Atotputernicului. Adevărata
nebunie, adevărata cunoaştere a Tatălui şi a Fiului.Nebuna şi urîta
învăţătură a Sabelienilor şi Marcelienilor
El nu este Tatăl său, veţi zice voi, ci fratele lui. Unde este ea, vă rog,
această nevoie? Dacă zicem că Tatăl şi Fiul au ieşit din diferite rădăcini,
atunci nu sînt de aceiaşi substanţă, aşa aţi putea să aveţi dreptate să vorbiţi
astfel: dar dacă noi sîntem chiar departe de această necredinţă, dacă zicem
că Tatăl este fără început, şi n-a fost născut de loc, şi că Fiul este în mod
adevărat fără de început, dar că el este născut din Tatăl, în ce conduce
această ideie la limbajul necredincios pe care îl ţineţi? Căci Fiul este
strălucirea! ori, strălucirea este cuprinsă şi închisă în aceiaşi natură a cărei
strălucire este ea. Pentru acest motiv l-a numit Pavel aşa, ca să nu mergeţi
să vă închipuiţi că ar fi un mijloc între Tatăl şi Fiul. în sfîrşit în aceia se
exprimă numele de strălucire. Apostolul, după acest exemplu, îndreaptă

113
gîndurile nedrepte care se puteau naşte din aceia în sufletele nebunilor.
Căci acest nume de strălucite, zice el, pe care îl înţelegeţi, să nu vă dea
ocazia să credeţi că Fiul nu ar fi propria sa ipostază, acela este un
sentiment necredincios, o nebunie care trebuie să le-o lăsăm sabelienilor şi
marcelienilor: dar noi sîntem chiar departe de această învăţătură: noi
învăţăm că Fiul există în propriul său ipostas: iată pentru ce Pavel, la
numele de strălucire îl adaugă şi pe acela de „chipul fiinţei" (Evr.1,3); prin
care arată că el are propriul său ipostas, şi arată că substanţa sa este la fel
cu cea a căruia caracter este ea. Un singur nume, cum am spus-o deja, nu
este de ajuns pentru a-i învăţa pe oameni ceea ce trebuie să creadă privitor
la Dumnezeu. Trebuie a se mulţumi dacă, după ce au fost legate mai multe
împreună, se va scoate din fiecare ceea ce este potrivit Divinităţii. în acest
fel putem noi slăvi în mod vrednic pe Dumnezeu; eu spun vrednic, adică,
atît pe cît este în noi şi pe cît sîntem de capabili. Căci dacă este vreunul
care îndrăzneşte să creadă că el poate să vorbească în mod vrednic despre
Dumnezeu, şi să ne asigure că el îl cunoaşte precum se cunoaşte pe sine,
nimeni desigur nu-l cunoaşte mai sigur.
Învăţaţi despre aceste adevăruri, să fim bucuroşi de a reţine ceea ce neau
învăţat despre Cuvîntul aceia care, de ia început, l-au văzut cu proprii lor
ochi, şi i-au fost slujitori; şi să n-avem curiozitatea de a căuta mai mult să
ştim. Această boală produce două mari rele în cel care-l infectează: una, că
el se îmbată în mod zadarnic să cerceteze ceea ce nu se poate. Alta, că el
irită mînia lui Dumnezeu, străduindu-se să răstoarne limitele pe care i le-a
pus el însuşi. Dar pînă unde porneşte aceia mînia lui Dumnezeu, nu este
nevoie să v-o spun, pentru că o ştiţi voi toţi. Pentru aceasta, să aruncăm şi
să fugim de îndrăzneala şi de aroganţa ereticilor. Să ascultăm cuvîntul lui
Dumnezeu cu teamă şi cu cutremur, ca el să ne apere fără întrerupere; căci
el zice: „Căci spre cine voi aţinti ochii mei, dacă nu asupra celui care este
blînd şi smerit, şi care tremură la auzirea cuvintelor mele?“ (Ps.76,2).
Aruncînd deci această curiozitate zadarnică, să ne rănim inimile noastre, să
ne plîngem păcatele noastre, aşa cum ne porunceşte Iisus Hristos: să fim
cuprinşi de întristare la amintirea păcatelor noastre, şi să ne reamintim

114
exact în sufletele noastre toate greşelile pe care le-am făcut pînă acum; să
ne aplecăm cu toată puterea şi grija ca să ne spălăm în întregime. Căci
Dumnezeu ne-a dăruit pentru aceia căi bune şi mijloace bune. „Spuneţi
mai întîi, ne spune el, păcatele tale tu, şi te vei îndrepta" (Isaia.43,26). Şi
încă: “Eu am zis: Eu voi mărturisi Domnului împotriva mea nedreptatea
mea, şi tu ai iertat necredinţa inimii mele“ (Ps.31,6). A-şi aminti adesea în
inima şi mintea sa păcatele sale, şi a se învinui, este ceea ce slujeşte nu
puţin la reducerea grozăviei păcatului. Dar iată un al doilea mijloc de a-şi
spăla păcatele sale încă mai eficace: Nu vă mîniaţi de loc împotriva celui
ce v-a supărat; iertaţi tot ce v-a greşit cineva împotriva voastră. Vreţi să-l
ştiţi şi pe al treilea? Daniel o să vi-l dea. ascultaţi-l: „Răscumpăraţi drept
aceia păcatele voastre prin milostenie, şi nedreptăţile voastre prin fapte de
milă spre cei săraci" (Daniel 4,24). Mai este încă unul: este rugăciunea
deasă, şi stăruinţa în rugăciunile care se fac către Dumnezeu. Postul o
egalează, dacă el e unit cu blîndeţea şi cu iubirea faţă de aproapele, nu este
o uşoară mîngîiere, el contribuie la iertarea păcatelor, el stinge focul mîniei
lui Dumnezeu: „Căci apa stinge focul, atunci cînd este mai aprins şi
milostenia spală păcatele" (Eccles.3,33). Să mergem dar în aceste căi; dacă
nu vom înceta să mergem, dacă vom folosi tot timpul nostru şi toată grija
noastră pentru aceste practici, nu numai că ne vom spăla păcatele noastre
trecute, ci ne vom cîştiga o comoară mare pentru cealaltă lume. Căci nu-i
vom da nici o putere diavolului, nu ne vom lăsa purtaţi nici de mînie, nici
de o curiozitate nestăpînită. Căci diavolul caută să exploateze aceste
ocazii, între altele, pentru a trezi căutări zadarnice şi controverse
dăunătoare, odată ce ne-a surprins în uşurinţă şi în moleşeală, şi cînd ne
vede că neglijăm virtutea. Dar noi, să fim atenţi să-i închidem intrarea
aceasta să veghem şi să fim sobri ca după ce ne va fi făcut mari necazuri în
această viaţă care este aşa de scurtă, să ne bucurăm de bunurile
nemuritoare în timpul întregii veşnicii, prin harul şi mila Domnului nostru
Iisus Hristos, prin care şi cu care fie slavă Tatălui şi Duhului Sfînt, în vecii
vecilor. Amin. Unde sînt cei ce zic că Fiul nu este adevărat Dumnezeu?
Căci acesta este numit adevărată lumină, şi altădată, chiar adevărul, chiar
viaţa. Dar vom adînci mai mult aceste cuvinte, şi le vom explica mai clar,
115
atunci cînd ne vom opri aici. Acum, şi înainte de a trece mai departe, este
nevoie să examinăm cuvintele textului meu, şi să-l explic iubirii voastre.
Eu zic deci: dacă Fiul îl luminează pe tot omul venind în lumea aceasta,
cum sînt dar atîţia oameni care nu sînt luminaţi? căci nu toţi cred în Iisus
Hristos, nu toţi îi dau lui închinarea care i se cuvine. Cum luminează el
deci pe tot omul? el îl ilumninează pe atîta cît este în el. Dar dacă unii îşi
închid în plină amiază ochii sufletului lor, pentru a nu primi razele acestei
lumini, şi rămîn în întuneric, nu trebuie să ne legăm de natura luminii, ci
de răutatea celor care se lipsesc în mod voit de acest dar; căci harul este
răspîndit în toţi: el nu-l respinge nici pe evreu nici pe păgîn, nici pe barbar,
nici pe scit, nici pe liber, nici pe sclav (Col.3,2), nici pe om, nici pe femeie,
nici pe bătrîn, nici pe tînăr, ci el îi primeşte pe toţi în mod egal, şi îi
cheamă pe toţi fără deosebire. Pentru aceasta cei ce nu vor să profite de un
aşa de mare bine, nu trebuie să-şi impute orbirea lor decît loruşi; poarta
este deschisă întregii lumi, nimănui nu-i închide intrarea: dacă deci unii se
hotărăsc să rămînă afară, ei numai prin propria lor greşală pier. „Cuvîntul
era în lume“; dar nu trebuie să se spună că el este de aceiaşi vîrstă cu
lumea: departe de noi un gînd ca acesta, lată pentru ce adaugă
evanghelistul: „Şi lumea prin el s-a făcut", prin care vă aduce la existenţa
Fiului unic înainte de veacuri: căci cel ce este instruit odată că tot acest
vast univers este lucrul mîinilor sale este constrîns să mătrurisească în
ciuda lui că Creatorul este înainte de creaturi. Iată pentru ce nebunia lui
Pavel de Samosata mă miră tot mai mult: eu admir că el a putut să combată
un adevăr aşa de luminos şi atît de strălucitor, şi să se arunce aşa cu
bucuria inimii în prăpastie: căci nu a căzut în rătăcire prin neştiinţă, el a
îmbrăţişat-o cu deplină cunoştinţă a adevărului ca şi evreii. în sfîrşit,
precum aceia l-au trădat din plăcere faţă de oameni (Ei ştiau că Iisus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu cel unic, dar nu Iau mărturisit din teamă
pentru mai marii lor, şi pentru a nu fi aruncaţi din sinagoga), la fel se spune
că un altul a trădat cu ştiinţa sa şi şi-a pierdut mîntuirea sa prin complăcere
pentru o femeie, pentru Zenobia regina Palmirei. Şi tot aşa slava deşartă
este un tiran crud şi periculos; ea poate orbi ochii chiar ai înţelepţilor, dacă
nu sînt atenţi şi priveghetori. Dacă aşa este acum această putere, această
116
patimă, cu atît mai tare poate să facă la fel şi mai mult. lată pentru ce le
zicea Iisus Hristos evreilor: „Cum puteţi să credeţi, voi care căutaţi slavă
de la oameni, şi care nu căutaţi slava lui Dumnezeu singur?“ (Ioan 5,44).
„Dar lumea nu l-a cunoscut". Evanghelistul numeşte aici lumea această
mulţime de oameni stricaţi care n-are gust şi simţire decît pentru lucrurile
pămînteşti, mulţime nebună, popor fără minte; căci prietenii lui
Dumnezeu, oamenii mari, l-au cunoscut toţi, înainte chiar de întruparea lui.
Iisus Hristos o spune cu numele despre marele patriarh Avraam: „Avrram
tatăl vostru, zice el, a dorit cu rîvnă să vadă ziua mea: el a văzut-o, şi s-a
umplut de bucurie" (Ioan 8,56). Şi la fel despre David, vorbind contra
evreilor „Cum, zice el, îl numeşte David pe el în duh pe Domnul său prin
aceste cuvinte: Zis-a Domnul Domnului Meu, şezi de-a dreapta Mea?"
(Mt.22,43). Adesea combătîndu-i îl numeşte pe Moise; apostolul Petru o
spune despre ceilalţi profeţi ai săi căci el ne asigură că toţi ceilalţi profeţi
de la Samuil, l-au cunoscut pe Iisus Hristos, şi au prezis venirea lui cu mult
înainte: „Toţi profeţii zice el, care au venit din timp în timp de la Samuil,
au prezis ceea ce s-a întîmplat în aceste zile" (Fap.3,24). El s-a făcut văzut,
şi a vorbit lui lacob şi tatălui său, şi chiar bunicului lui (I Cor.XV,5-8) el le-
a făcut lor multe şi mari făgăduinţe, şi le-a îndeplinit întocmai.
Pentru ce, replicaţi voi, zice el însuşi: „Mulţi profeţi au dorit să vadă
ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut-o, şi să audă ceea ce auziţi voi şi n-au
auzit?" (Lc.10,24). Aşa-i că ei n-au avut cunoştinţă? Ei au avut-o în mod
sigur, şi voi încerca s-o demonstrez prin acelaşi loc prin care unii cred că
pot afla contrarul, Iisus Hristos spune: „Mulţi au dorit să vadă ceea ce
vedeţi voi". Ei au cunoscut deci că el trebuia să vină printre oameni,, şi să
împlinească ceea ce a promis cu adevărat şi a împlinit: căci dacă ei n-ar fi
avut de loc această cunoştinţă, nu şi-ar fi format această dorinţă. Nimeni,
în sfîrşit, nu poate să dorească să vadă aceia despre care el nu poate să aibă
nici o cunoştinţă, nici o ideie. Pentru aceasta au cunoscut ei pe Fiul lui
Dumnezeu, şi au ştiut că el trebuie să vină printre oameni.
Care sînt deci aceste lucruri pe care ei nu le-au cunoscut, pe care nu leau
auzit? Acestea sînt acelea chiar pe care le auziţi şi le vedeţi acum. Profeţii
117
au auzit glasul lui şi l-au văzut; dar nu l-au văzut întrupat, vorbind cu
oamenii, vorbind în mod familiar cu ei: iată ceea ce arată însuşi Iisus
Hristos, căci el n-a spus în mod simplu: Ei au dorit să mă vadă. Oar ce a
zis el? „Ei au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi“. El n-a zis: Ei au dorit să mă
audă; ci: „Ei au dorit să audă ceea ce auziţi voi“. Pentru aceasta, dacă n-au
văzut venirea lui în trup, ei mai puţin au cunoscut pe Cel pe care doreau
săI vadă că va veni într-o zi în lume, şi au crezut în el, cu toate că nu l-au
văzut de loc întrupat.
Dar neamurile ne vor putea ataca şi să ne pună aceste întrebări: Ce făcea
Iisus Hristos în aceste prime timpuri în care nu avea încă grijă de neamul
omenesc? Şi pentru ce a venit aşa la sfîrşitul timpului purtînd grijă de
mîntuirea noastră, după ce l-a neglijat (neamul omenesc) atîta vreme? La
care răspundem că el era venit în lume chiar înainte de această venire; că a
pregătit cale lucrurilor pe care avea să le lucreze şi că s-a făcut cunoscut la
toţi cei ce erau vrednici. Căci dacă, pentru că n-a fost cunoscut de către
toţi, ci numai de oameni buni şi de persoanele virtuoase, veţi zice că el a
fost necunoscut şi ignorat de oameni, o veţi putea spune la fel că nici acum
nu este cinstit de toţi oamenii, din cauză că azi mulţi nu-l cunosc; dar
precum în vremea de acum, pentru a fi necunoscut de către mulţi, nimeni
nu va îndrăzni să înainteze şi să spună că el n-ar fi cunoscut de cei mai
mulţi; la fel nu trebuie să ne îndoim că, în aceste prime veacuri, el nu era
cunoscut de cei mai mulţi, sau mai bine spus de toţi cei ce erau atunci mari
şi minunaţi printre oameni.
„Şi Cuvîntul s-a făcut trup şi S-a sălăşuit între noi“. Sfîntul Evanghelist,
după ce a zis că cei ce l-au primit sînt născuţi din Dumnezeu şi sînt fiii lui,
ştiind acestea: Cuvîntul s-a făcut trup, şi Domnul a luat chip de rob. Fiind
cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, el s-a făcut om, pentru a-i face pe oameni
fii ai lui Dumnezeu. Sublimul, apropiindu-se de ceea ce este smerit şi de
jos, îl ridică, fără a-şi întuneca cu nimic propria slavă: şi iată ce s-a făcut în
persoana lui Iisus Hristos. în sfîrşit, el nu şi-a micşorat cu nimic natura
printr-o coborîre aşa de mare, de adîncă, şi ne-a ridicat la o slavă nespusă
noi care eram rămaşi în întuneric şi în dispreţ: aşa ca un rege care vorbeşte
118
cu iubire şi cu bunătate unui sărac şi cerşetor, care nu se necinsteşte, nu
face nimic rău, şi-l face pe acest cerşetor strălucit, îl acoperă cu slavă
înaintea lumii întregi. Căci dacă atunci cînd este vorba de aceste demnităţi
omeneşti care sînt împrumutate, cel ce este îmbrăcat în ele poate fără să-şi
facă rău, să se alipească de cel inferior: cu atît mai mult, acelaşi lucru este
vrednic de această substanţă nemuritoare şi fericită care n-are nimic de
împrumutat, nimic întîmplător sau trecător, ci ale cărei atribute sînt
neschimbate sau veşnice.
Pentru aceasta, cînd veţi auzi aceste cuvinte: „Cuvîntul s-a făcut trup“ nu
vă tulburaţi deloc, nu vă smintiţi. Substanţa divină n-a fost schimbată de
loc în trup; va fi o necredinţă de a avea o aşa cugetare: ci Dumnezeu
rămînînd ceea ce era a luat chipul robului.
Dar pentru ce Sfantul Evanghelist Ioan s-a slujit de acest cuvînt: „S-a
făcut“? Aceasta o face pentru a le închide gura ereticilor (Docheţii); căci
sînt care pretind că, Cuvîntul nu s-a făcut în mod real om, şi că tot ceea ce
priveşte taina întrupării nu este decît aparenţă, asemănare, închipuire.
Sfîntul Evanghelist s-a folosit dar de acest cuvînt: „S-a făcut" pentru a
înlătura această hulă, nu vrea prin aceia să arate o schimbare de substanţă,
ci să arate că el a luat în mod real şi cu adevărat un trup. Atunci dar cînd
zice Sfîntul Pavel: „Iisus Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii,
făcîndu-se el însuşi blestem pentru noi“ (Gal.3,13): el nu vrea să spună că
substanţa lui a fost separată şi lipsită de slavă, şi că ea a căzut în blestem.
Căci nici chiar demonii, nici cei mai nebuni şi mai destrăbălaţi dintre
oameni, nu sînt capabili de un aşa sentiment atît de urît pe cît de
necredincios! Deci nu aceasta o înţelege Sfantul Apostol, ci că Iisus
Hristos luînd asupra sa blestemul pe care noi l-am pricinuit nu permite ca
noi să i ne supunem mai mult şi ne eliberează de el. La fel în acest loc
Sfîntul Ioan zice că „Cuvîntul trup S-a făcut", nu schimbînduşi substanţa
sa în trup, ci rămînînd ceea ce era mai înainte, după ce a luat trupul.
Căci dacă aceşti eretici zic, căci precum Dumnezeu poate totul, el a
putut să se schimbe în trup, le vom răspunde că el poate totul, atît cît
rămîne Dumnezeu; dar dacă putea să primească o schimbare, şi o
119
schimbare rea, cum va fi el Dumnezeu? Toată schimbarea, toată mutaţia
este în mod infinit departe de această natură nestricată. Pentru aceasta
zicea profetul: „Acelea vor pieri, iar Tu vei rămîne şi toţi ca o haină se vor
învechi şi ca un veşmînt îi vei schimba şi se vor, schimba. Dar Tu acelaşi
eşti şi anii Tăi nu se vor împuţina" (Ps.101,27,28). Căci această substanţă
este mai presus de orice schimbare: nu este nimic mai bun şi mai minunat
decît Dumnezeu, nimic la care el poate în mod succesiv să revină. Ce zic
eu mai bun? Nimic nu-i este egal lui, nimic nu i se apropie oricît de puţin.
Urmează deci că dacă a suferit o oarecare schimbare, el s-a schimbat în
vreun lucru mai mic: ori, acela nu poate să fie deloc Dumnezeu, dar
această hulă urîtă să cadă asupra celor ce o mărturisesc.
Acest cuvînt: „S-a făcut", nu este spus aici decît pentru a vă împiedeca
să bănuiţi că întruparea Cuvîntului n-a fost decît închipuire; singurele
cuvinte care urmează o dovedesc vizibil, şi astupă orice gînd rău. Căci
evanghelistul adaugă: „Şi S-a sălăşluit între noi". Este ca şi cum ar zice ca
acest cuvînt: „S-a făcut" să nu ne arunce în îndoieli şi bănuieli absurde. Eu
n-am spus că ar fi fost o schimbare în natura nestrămutată, ci am spus că ea
a rămas printre noi. Ori ceea ce locuieşte nu este locul locuit: un lucru
locuieşte şi altul este locuit: fără aceia nu va fi locuire. Dar arătînd această
diferenţă, eu vorbesc despre o deosebire după esenţă: căci, prin alipire şi
unire, Cuvîntul lui Dumnezeu şi trupul sînt una şi aceiaşi persoană; nu că
ar fi confuzie nici amestecare a substanţei, ci în virtutea unei nespuse şi
necuprinse uniri.
Cum se face aceia, nu o cercetaţi: cum se face aceia Dumnezeu o ştie.
Care este dar, ziceţi voi, casa pe care a locuit-o el? Profetul ne-o arată: „Eu
voi ridica, zice el, casa lui David care este ruinată" (Amos. 9,11): cu
adevărat este ruinată. Natura noastră ruinată printr-o cădere iremediabilă,
avea nevoie de mîna celui Atotputernic, care singur putea s-o ridice. Ea nu
putea nicidecum să se ridice dacă Cel ce a creat-o nu i-ar fi întins mîna din
înaltul cerului, şi nu ar fi reînnoit-o şi transformat-o prin naşterea din apă
şi din Duhul Sfînt.

120
 Priviţi această taină grozavă şi de nepătruns. Cuvîntul rămîne mereu în
această casă: el s-a îmbrăcat în sfîrşit cu natura noastră, nu pentru a o
părăsi, ci pentru a locui pentru totdeauna în ea. Dacă n-ar fi voit s-o
păstreze mereu, el nu i-ar fi făcut cinstea de a o pune pe tronul regesc, şi
purtînd-o cu el nu ar fi făcut-o să fie închinată de toată oastea cerească:
prin îngeri, prin arhangheli, de către Tronuri, de către Domnii, de către
începătorii, de către Puteri. Ce duh, ce limbă va putea să arate cinstea
nespusă pe care Dumnezeu i-a făcut-o naturii noastre, această cinste care
este grozavă şi în acelaşi timp supranaturală? Ce înger? Ce arhanghel? Nu
desigur, nimeni, ori în cer ori pe pămînt, n-o va putea niciodată. Lucrurile
lui Dumnezeu sînt de aşa natură, şi binefacerile sale sînt aşa de mari şi atît
de sublime încît, nu numai nici o limbă, ci chiar nici puterea îngerească nu
poate să le spună exact lată pentru ce termin eu aici predica mea, pentru a
ne ţine în tăcere, după ce v-am pus numai să-i aduceţi mulţumire lui
Dumnezeu care este atît de bun: din care voi veţi avea câştig în ceea ce
urmează. Ori, a-i mulţumi lui Dumnezeu, este a avea grijă foarte mare
pentru sufletul său. Căci, printr-un nou rod al bunătăţii lui, care n-are
nevoie de nici unul dintre noi, el spune că îi întoarcem, că noi îi răsplătim
într-un oarecare fel, atunci cînd nu neglijăm sufletul nostru. Noi vom face
dovada unei nebunii foarte mari şi vom merita o groază de chinuri dacă,
primind aşa de mare cinste nu vom face tot ceea ce depinde de noi pentru
a-i mulţumi cu dreptate şi mai ales pentru că tot folosul trebuie să ne
revină nouă, pentru că bunuri nenumărate ne sînt promise nouă cu această
condiţie.
Să slăvim dar, pentru atîtea binefaceri bunătatea divină, nu numai prin
cuvinte, ci mult mai mult prin faptele noastre, ca să dobândim bunurile
viitoare, pe care vi le doresc, şi vouă şi mie, prin harul şi mila Domnului
nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care slavă fie Tatălui şi Duhului Sfînt în
vecii vecilor. Amin.
„Şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia- Născut din Tatăl“. Sfîntul Ioan,
după ce a zis că noi am fost făcuţi ai lui Dumnezeu, şi a arătat că aceia nu
s-a petrecut decît pentru că Cuvîntul s-a făcut trup, arată că am mai
121
dobîndit un alt folos. Care este? Este „că noi am văzut slava Lui, zic eu, ca
a Unuia-Născut din Tatăl“. Şi sigur noi n-am fi putut vedea această slavă,
dacă Fiul cel Unic nu ni s-ar fi arătat nouă îmbrăcat în trupul cu care s-a
unit. Dacă „fiii lui Israel" nu puteau privi faţa lui Moise, care nu era de altă
natură decît noi, pentru că ea strălucea de lumină (leş. 34,29; Cor. 3,7);
dacă a fost nevoie de un văl pentru a ascunde şi a acoperi slava cea mare
care-l înconjura pe acest Drept, pentru a îndulci şi a tempera strălucirea
feţei profetului, cum noi care nu sîntem decît tină şi pulbere, vom putea să
ne apropiem de o divinitate aşa de curată, de această lumină care nu este
vizibilă nici pentru puterile cereşti? Fiul unic al Tatălui a locuit deci printre
noi, ca noi să ne putem apropia în mod liber de el, să-i vorbim lui şi să
rămînem cu el.
Dar ce înseamnă aceste cuvinte: „Slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl"?
Mai mulţi profeţi au apărut cu totul strălucind de slavă, ca Moise însuşi.
Ilie, Elisei: unul este urcat la cer într-un car de foc (4 Reg. 2,11); unul a
fost răpit (Enoh). După ei Daniel, cei trei tineri, mulţi alţii, şi toţi cei ce au
făcut minuni, au fost slăviţi; la fel îngerii care li s-au arătat oamenilor în
lumina şi strălucirea naturii lor, şi nu numai îngerii, ci la fel Heruvimii şi
Serafimii care i-au apărut profetului, acoperiţi de slavă mare dar
evanghelistul trecînd peste acestea, ridicînd sufletul nostru deasupra slavei
şi strălucirii creaturilor şi a altor slujitori însoţitori de ai noştrii, ne
înstalează chiar la mulţimea bunurilor şi în centrul slavei. Aceasta nu este
slava unui profet, nici a unui înger, nici a unui arhanghel, nici a puterilor
cereşti, nici a altei creaturi, pe care noi am fi văzut-o: ci noi am văzut slava
Domnului însuşi, a regelui însuşi, chiar a Fiului Unic a aceluia care este
Stăpînul tuturor oamenilor.
Acest cuvînt, „Ca“, nu este aici pentru a arăta o comparaţie un exemplu,
o asemănare; ci pentru a stabili şi a fixa neîndoielnic lucrul: la fel ca şi
cum evanghelistul ar zice: Noi am văzut slava care se potriveşte, care este
proprie adevărului şi unicului Fiu al lui Dumnezeu, regele întregului
univers. Este o greşală de a vorbi aşa obişnuit, şi nu mă voi îngreuia de a
folosi acest obicei pentru a întări cuvintele mele. Căci aici nu este vorba de
122
limbă frumoasă nici de forme armonioase, ci numai despre interesul
vostru: pentru aceasta nu ne împiedică nimic de a scoate dovezile noastre
din obiceiul popular.
Care este deci acest obicei? Voi îl veţi învăţa: nişte persoane l-au văzut
pe un monarh în toată pompa lui şi măreţia lui, el străluceşte din toate
părţile, el este tot acoperit de pietre preţioase. Dacă li se întîmplă să-l
descrie altora acest fast, această pompă, aceste podoabe, această slavă ei o
fac după obiceiul lor, şi cum pot, strălucirea purpurei, grosimea
diamantelor ce a spus acesta şi multe altele, văzînd că ei nu pot prezenta
bine toate bogăţiile şi somptuozitatea, ei adaugă imediat, dar pentru ce
atîtea cuvinte? într-un cuvînt, el era ca un împărat, şi prin acest cuvînt:
„Ca“, ei nu vreau să spună un om asemenea împăratului, ci chiar
împăratul. Deci în acest sens s-a folosit evanghelistul de acest o.vînt: „ca“
pentru a arăta minunata şi incomparabila strălucire a unei slave. Toţi
ceilalţi, îngeri, arhangheli şi profeţi executau întru totul ordinele primite:
dar Fiul unic lucra întru totul cu autoritatea şi puterea care nu-i aparţinea
decît unui rege şi Stăpînului peste toate. Şi iată ceea ce trezea admiraţia
poporului (Mt7,28) este că el îi învăţă ca unul care are putere.
Nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu în substanţa sa
Nu este voinţa lui Dumnezeu ca noi numai să ascultăm cuvintele Sfintei
Scripturi: noi trebuie să medităm încă adînc sensul. Pentru aceasta a pus
fericitul David la cei mai mulţi psalmi titlul acesta: „Pentru înţelegere” şi
el zicea: „Deschide ochii mei şi voi cunoaşte minunile din legea ta“ (Ps.
118,18). După el fiul său Solomon ne învaţă că trebuie să cerem
înţelepciunea la fel cum se caută argintul, sau că trebuie cinstită mai mult
decît aurul. Domnul îi îndeamnă pe evrei să examineze cu grijă sfintele
Scripturi (Ioan 5,39), şi pe noi ne îndeamnă să studiem cît mai mult: el n-ar
fi vorbit aşa dacă, pentru a le înţelege, nu aveam decît să le citim. Nimeni,
în sfîrşit nu se va îndemna să examineze amănunţit ceea ce prezintă în faţa
ochilor săi, ci numai ceea ce este neînţeles, şi ceea ce are nevoie de un
examen lung: el numeşte Scripturile o comoară ascunsă, pentru a ne
îndemna s-o căutăm.
123
 Eu spun aceasta, ca noi să nu privim cu uşurinţă şi cu neglijenţă sfintele
Scripturi: eu o spun, ca voi să le ascultaţi cu mai multă atenţie. Dacă sînt
ascultate fără pregătire, fără atenţie, şi nu se ia decît după literă, se vor
forma despre Dumnezeu idei destul de absurde: va fi crezut om, se va
crede că el este în aier, mînios, furios şi vor fi acceptate încă şi alte
învăţături mai rele. Dar dacă se pătrunde în duhul lor, dacă se intră în
adîncimea lor, vei fi departe de aceste păreri ridicole.
Spre exemplu, în cuvintele care s-au citit, şi pe care ne propunem să vi le
explicăm, se spune că Dumnezeu are un sîn, ceea ce nu aparţine decît
trupurilor. Dar nu este nimeni atît de nebun pentru a crede că Existenţa
netrupească ar fi un trup. Ca noi să luăm totul într-un sens duhovnicesc, să
cercetăm acest loc şi să urcăm puţin mai sus „Nimeni n-a văzut vreodată,
zice evanghelistul, pe Dumnezeu": prin ce idei este condus el la această
frază? După ce a arătat măreţia darurilor pe care noi i le datorăm lui Iisus
Hristos şi cum le întrec ele pe cele făcute lui Moise, el vrea să ne
descopere adevărata cauză a deosebirii care este între ei şi care este între
darurile lor. Moise, în sfîrşit fiind un slujitor încărcat cu cîteva daruri; dar
acesta care este domnul, care este rege, fiul regelui, care este totdeauna ca
Tatăl său, şi-l vede fără întrerupere, ne-a adus daruri infinit superioare lui
Moise. lată pentru ce Sfîntul Ioan vorbeşte în aceşti termeni „Nimeni n-a
văzut vreodată pe Dumnezeu". Ce vom răspunde noi lui Isaia care-şi ridică
aşa de sus glasul, zicînd: „Văzut-am pe Domnul aşezat pe un tron minunat
şi înalt" (Isaia6,1). Lui Ioan care-i dă această mărturie „că el a spus aceste
cuvinte atunci cînd a văzut slava Lui"? (Ioan 12,41). Lui Ezechiel căci l-a
văzut la fel pe Domnul aşezat pe Heruvimi (Ezech. 1). Lui Daniel, care
zice că „cel vechi de zile a şezut"? (Dan. 7,9). Şi lui Moise însuşi, care
vorbeşte aşa despre Dumnezeu: „Aratămi mie faţa ta ca însuşi cunoscut să
te văd ?“ (leş. 33,13;70). lacob pentru că l-a văzut pe Dumnezeu, a fost
numit Israel (Fac. 32,28): căci Israel înseamnă un om care vede pe
Dumnezeu; şi alţii l-au văzut.
Pentru ce zice Sfîntul Ioan: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut
niciodată"? Aceasta o zice pentru a ne face să cunoaştem că Dumnezeu în
124
aceste arătări îşi tempera strălucirea sa, acomodîndu-se slăbiciunii
omeneşti, şi că el nu s-a făcut cunoscut niciodată în substanţa sa curată.
Dacă oamenii l-au văzut chiar în natura sa, ei nu l-ar fi văzut în atîtea
moduri diferite, pentru că el este simplu, fără închipuire, fără compoziţie,
fără limite, că el nu este nici aşezat, nici în picioare şi nici nu merge.
Acestea sînt acolo lucruri proprii trupului. Dar ceea ce este, el sigur o ştie.
Şi ceea ce spun, Dumnezeu Tatăl o arată prin gura unuia din profeţii săi:
„Eu am vorbit către prooroci şi leam înmulţit vedeniile şi tot prin prooroci
am grăit în pilde" (Os. 12,11): adică, eu m-am potrivit după slăbiciunea lor,
eu nu m-am arătat lor aşa cum sînt
Precum el trebuia să vină la noi în trup adevărat, de multă vreme
pregătea el oamenii să vadă substanţa lui Dumnezeu, atîta cît o puteau ei
vedea. în sfîrşit ceea ce este Dumnezeu, nu numai profeţii, ci chiar îngerii
şi arhanghelii n-o văd. Să-i întrebăm, ei nu vă vor răspunde numic asupra
substanţei, ci numai vor cînta: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe
pămînt pace între oameni bună voire!" (Lc. 2,14). Dacă vreţi să învăţaţi
ceva lucru de la heruvimi şi serafimi, ei vă vor răspunde prin aceste cîntece
mistice de sfinţire: „Cerurile şi pămîntul s-au umplut de slava lui"
(Isaia6,3). Dacă vă adresaţi puterilor cereşti, nu veţi învăţa alt lucru decît
că toată slujba lor este de a lăuda pe Dumnezeu: „Lăudaţi-L pe El toţi
îngerii Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui“ (Ps. 148,2). Este sigur deci
că singur Fiul îl vede, şi la fel Duhul Sfînt Căci cum va putea fiinţa creată
să vadă fiinţa necreată? Căci dacă nu putem vedea nici o fiinţă
netrupească, cu toate că ea este creată (îngerii) putem mai puţin vedea
natura netrupească şi necreată: pentru aceasta zice Sfîntul Pavel aşa:
„Nimeni dintre oameni nu L-a văzut, şi nu poate să-L vadă“ (1 Tim. 6,16).
Dar care este acesta un folos, o proprietate particulară a Tatălui singur, şi
Fiul nu o are de loc? Departe de noi un asemenea gînd: Fiul are acelaşi
avantaj, aceiaşi proprietate. Şi dacă vă îndoiţi, ascultaţi-l pe Sfîntul Pavel
care-o arată: “Şi Care este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Col. 1,15).
Ori cel ce este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, este el însuşi nevăzut,
altfel el nu va fi chipul. Căci dacă zice el altădată: „Dumnezeu s-a arătat în
125
trup" (1 Tim. 3,16), nu vă miraţi: arătarea prin trup nu este o arătare după
substanţă. Aşa arată acest apostol că el este nevăzut, nu numai oamenilor,
ci şi puterilor cereşti; căci după ce a spus: „El s-a arătat în trup" el adaugă:
„S-a arătat îngerilor".
Iisus Hristos îl cunoaşte în mod desăvîrşit pe Tatăl fiindcă el este în sînul
lui. Împotriva Arienilor şi a tuturor celorlalţi eretici care au .combătut
divinitatea lui Iisus Hristos
Pentru aceasta s-a arătat el îngerilor cînd era îmbrăcat în trup: înainte ei
nu-l vedeau aşa, substanţa lui fiind nevăzută pentru ei înşişi; dar veţi zice
voi, cum zice Iisus Hristos: „Să nu dispreţuiţi pe unul din aceşti prea mici.
Căci vă spun vouă că îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu"?
(Mt 18,10). Şi ce! Dumnezeu are o faţă, este el închis în ceruri? Să nu fie
nimeni aşa de nebun s-o spună. Ce înţelege Iisus Hristos prin aceste
cuvinte? Ceea ce înţelege atunci cînd zice: „Fericiţi cei curaţi cu inima că
aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt 5,8). El vorbeşte de această vedere
duhovnicească care ne este posibilă din partea lui Dumnezeu; la fel noi
trebuie să spunem despre îngeri, că fiind creaturi curate şi priveghetoare, ei
îl au pe Dumnezeu pururea prezent şi nu se gîndesc decît la el. Pentru
aceasta spune el însuşi: „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl fără numai Fiul"
(Mt. 11,27). Ce oare! Sîntem noi toţi în necunoaştere? Ferească
Dumnezeu! Dar nimeni nu-l cunoaşte ca şi Fiul. Precum deci mulţi l-au
văzut pe atîta cît poate sufletul omului să ajungă la această vedere, şi că
nimeni n-a văzut substanţa lui, acum la fel noi îl cunoaştem toţi pe
Dumnezeu, dar nimeni nu cunoaşte natura sa şi substanţa sa, decît Cel ce
este născut din el. Căci, prin cuvîntul de cunoaştere, Sfîntul Ioan înţelege
aici o vedere şi o înţelegere sigură, „deplină şi întreagă", şi aceia pe care a
dat-o Tatăl Fiului. „Precum mă cunoaşte pe Mine Tatăl tot aşa cunosc şi Eu
pe Tatăl" (Ioan 10,15).
Pentru aceasta priviţi şi vedeţi, cu ce siguranţă şi tărie se pronunţă
evanghelistul zicînd: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu", el n-a
adăugat: Fiul care l-a văzut ne-a dat cunoaşterea; ci a spus ceva cuvinte
mai mult decît vederea, prin aceste cuvinte: “Fiul cel Unul-Născut, Care,
126
este în sînul Tatălui". Şi în sfîrşit a fi în sînul Tatălui, este mai mult decît a-
l vedea. Cel ce numai vede nu are o cunoaştere deplină şi desăvîrşită a
obiectului pe care-l vede: dar cel ce locuieşte în sîn nu ignoră nimic.
Atunci cînd auziţi aceste cuvinte: „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl fără numai
Fiul", nu ziceţi: Dacă Fiul îl cunoaşte pe Tatăl, mai mult decît ceilalţi,
totodată el nu-l cunoaşte în plinătatea lui; căci pentru a preveni această
obiecţie ne-a făcut evanghelistul să remarcăm că Fiul rămîne în sînul
Tatălui, şi că Iisus Hristos zice că el îl cunoaşte atîta pe Tatăl pe cît îl
cunoaşte Tatăl pe Fiul.
Întrebaţi-i dar pe contrazicători: Tatăl îl cunoaşte pe Fiul? dacă ei nu sînt
nebuni, vor răspunde: da. Să mergem mai înainte, să-i punem această
întrebare: Fiul îl cunoaşte pe Tatăl printr-o exactă şi o cunoaştere
desăvîrşită, şi cunoaşte el deplin ceea ce este el? El vă va dovedi încă.
înţelegeţi dar că cunoaşterea Fiului faţă de Tatăl este exactă, deplină şi
întreagă. Căci a zis el însuşi: „Precum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi Eu
cunosc pe Tatăl“. Şi altădată: „Nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu fără
numai Cel ce este de la Dumnezeu", lată pentru ce, cum am spus-o,
evanghelistul aminteşte despre sîn, făcîndu-ne să cunoaştem îndată, prin
acest cuvînt singur, că este între Tatăl şi Fiul o legătură strînsă, unitate de
substanţă, desăvîrşită egalitate de cunoaştere şi de putere. Tatăl nu ar avea
în sînul său pe unul care ar fi de altă substanţă: şi Fiul n-ar îndrăzni să
rămînă în sînul Tatălui, dacă el n-ar fi decît un slujitor şi primul venit.
Aceia nu-i aparţine decît Fiului, care trăieşte în mod familiar cu Tatăl, şi n-
are nimic mai puţin decît el. Vreţi să cunoaşteţi veşnicia lui? Ascultaţi ce
spune Moise despre Tatăl. Dacă egiptenii voiesc să ştie, întreba el, cine
este Cel ce m-a trimis, ce le voi răspunde? El a primit poruncă să răspundă:
„CEL CE ESTE“ m-a trimIsaiaAcest cuvînt CEL CE ESTE, înseamnă că
Dumnezeu este totdeauna, că el este fără de început, că el este cu adevărat
şi în mod propriu. El înseamnă încă aici: „El era la început", şi arată că el
este totdeauna „că el este cel veşnic". Aici sfîntul Ioan s-a folosit de o
expresie care face să se vadă că Fiul este veşnic şi fără început şi din toată
veşnicia în sînul Tatălui său. Dar ca potrivirea numelor să nu ne ducă să

127
credem că Fiul este din numărul celor care sînt fii prin har, el pune
articolul care-l deosebeşte de aceştia.
Dacă aceia nu vă este suficient, şi dacă sînteţi îndoiţi încă spre pămînt,
ascultaţi acest nume care-i este mai propriu încă: este numele de UNIC,
UNUL. Dacă ochii voştri mai rămîn legaţi de pămînt, eu nu voi socoti
greutatea de a folosi un cuvînt omenesc vorbind despre Dumnezeu; adică
de a mă folosi de cuvîntul de „sîn“, pentru că el nu se leagă de o
însemnătate de jos. Vedeţi voi care este grija Mîntuitorului? Dumnezeu îşi
atribuie nume nevrednice de el, ca în acest fel să-l puteţi cunoaşte, şi ca să
aveţi despre el sentimente înalte şi măreţe. Şi voi vă mai tîrîţi pe pămînt?
Spuneţi-mi de ce se vorbeşte aici despre sîn, nume trupesc şi de jos?
Aceasta oare ca să ne gîndim că Dumnezeu este o fiinţă trupească?
Ferească Dumnezeu! veţi zice voi. Pentru ce dar? Dacă prin acest cuvînt
nu se dovedeşte că Fiul este adevărat fiu, şi nu se stabileşte că Dumnezeu
este o fiinţă netrupească, în zadar se foloseşte de acest nume „de sîn" care
nu este de nici un folos; pentru ce se foloseşte de el dar? căci nu voi înceta
de a pune această întrebare. Nu este evident că el este pus acolo ca să nu ne
ataşăm de altă ideie, decît că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul Unic, şi că
el este coetern cu Tatăl său? „El L-a făcut cunoscut, zice evanghelistul"?
Cum l-a făcut cunoscut? „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu”. Nu
este decît un singur Dumnezeu; dar ceilalţi profeţi şi Moise strigă adesea:
„Domnul Dumnezeul vostru este singurul şi unicul Dumnezeu” (Deut.
6,4). Şi Isaia: „Nu a fost alt Dumnezeu înaintea mea şi nici nu va fi altul
după mine“ (Isaia43,10).
Acest cuvînt: „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine“, arată desăvîrşita
egalitate şi perfecta unire a Tatălui cu Fiul. Noi îi vom pune această
întrebare celui ce ne contrazice: Iisus Hristos după tine, nu poate deci face
nimic de la sine? Dacă el răspunde: Nu, noi îi vom replica: Dar el a făcut
cel mai mare bine prin sine însuşi; Sfîntul Pavel o strigă cu glas înalt:
„Care în chipul lui Dumnezeu fiind, despre Iisus Hristos zice, nu răpire a
socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşartat pe Sine, chip de rob
luînd..." (Filip. 2,6,7). Şi încă: Iisus Hristos zice el însuşi altădată: „Putere
128
am ca să o pun (viaţa) şi putere am iarăşi să o iau. Eu de la Mine însumi o
pun" (Ioan 10,18). Nu vedeţi voi că cel ce s-a smerit pe sine, luînd de la
sine natura noastră (trupul), are în sine putere şi asupra morţii şi asupra
vieţii? Şi ce zic eu de Iisus Hristos? Noi care sîntem ceea ce este mai urît şi
mai dispreţuit, noi facem totodată lucruri de la noi înşine; de la noi înşine
alegem păcatul, de la noi înşine practicăm virtutea. Că dacă nu facem de la
noi înşine această alegere, şi dacă noi n-avem puterea, păcatul nu ne-ar
putea arunca în iad; nici faptele bune să ne deschidă împărăţia lui
Dumnezeu. Deci, acest cuvînt: „Iisus Hristos nu poate să facă nimic de la
Sine", nu înseamnă alt lucru, decît că el nu poate să fie contrar Tatălui său,
în nimic opus străin: ceea ce arată egalitatea şi o unire desăvîrşită.
Şi pentru ce n-a zis Iisus Hristos: Fiul nu face nimic împotrivă, ci: nu
poate să facă? Aceasta pentru a arăta o şi mai desăvîrşită egalitate. Căci
prin această expresie Scriptura nu arată o slăbiciune, ci ea face să se vadă
puterea lui cea mare. în sfîrşit, Sfîntul Pavel vorbeşte la fel altădată despre
Tatăl în aceşti termeni: „Ca prin două fapte nestrămutate- credinţa şi
jurămîntul în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit" (Evr. 6,18).
Şi apoi: „Dacă nu sîntem credincioşi, El rămîne credincios, cădi nu poate
să Se tăgăduiască pe Sine însuşi" (II Tim. 2,13). Acest cuvînt „este
imposibil" nu arată numai o slăbiciune, ci o putere şi o puternicie nespusă.
Şi iată ce înseamnă aceia. Această substanţă nu primeşte şi nu suferă nici
unul din acest fel de lucruri, nici una din aceste nedesăvîrşiri. Ca atunci
cînd zicem noi: Este imposibil ca Dumnezeu să păcătuiască, noi nu-i
atribuim o defecţiune, ci mărturisim, dimpotrivă, despre puterea sa
nespusă; deasemenea atunci cînd zice Iisus Hristos: „Eu nu pot să fac
nimic de la mine însumi", aceia înseamnă: este absolut imposibil ca eu să
fac ceva împotriva Tatălui meu.
Dar, ca voi să vă convingeţi că aşa trebuie să înţelegem noi acest pasaj
să cercetăm ceea ce urmează de care parte este Iisus Hristos, sau de a
voastră sau de a mea. Voi spuneţi că aceste cuvinte arată o slăbiciune a
puterii, o mărginire a autorităţii şi a puterii: şi eu susţin, dimpotrivă, că ele
arată o egalitate întreagă şi desăvîrşită, şi că totul se face ca prin aceiaşi
129
voinţă şi aceiaşi putere. Să-l întrebăm pe Iisus Hristos însuşi, şi prin
răspunsurile lui vom judeca dacă cuvintele asupra cărora stăruim, el le
explică după părerea voastră sau după a noastră. Ce zice el deci? „Tot ceea
ce face Tatăl Fiul face deasemenea ca şi El“. Nu vedeţi voi că el răstoarnă
şi distruge părerea voastră, pe cînd el o întăreşte şi o confirmă pe a
noastră? în sfîrşit, dacă Fiul nu face nimic de la sine, Tatăl la fel nu va face
nimic de la sine, pentru că tot ceea ce face Tatăl, Fiul face în mod egal. Şi
dacă nu este aşa, va urma o altă greşală. Căci Iisus Hristos n-a zis: Fiul
face ceea ce l-a văzut pe Tatăl său făcînd; înţelegînd prin aceia toate
timpurile în afirmaţia sa: ori, după voi, el va învăţa să facă totdeauna
aceleaşi lucruri. Simţiţi cît este de sănătoasă şi de înaltă această învăţătură
care, cu toate că este ascunsă prin expresii de jos şi îngroşate, forţează în
ciuda ei, pe oamenii cei mai neruşinaţi şi pe cei mai îndrăzneţi, să înlăture
din sufletul lor orice ideie josnică, toate sentimentele nevrednice de o atît
de mare slavă? Şi cine va fi destul de nenorocit pentru a spune că Fiul
învaţă totdeauna în fiecare zi ceea ce trebuie să facă el? Atunci, cum va fi
adevărat ceea ce zice profetul rege: „Dar tu eşti totdeauna acelaşi şi anii tăi
nu se vor împuţina" (Ps. 101,28). Şi cum vor fi acestea? „Toate lucrurile
prin El sau făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din tot ceea ce s-a făcut"
(Ioan 1,3), dacă ceea ce face Tatăl, Fiul îl imită văzîndu-l? Nu vedeţi voi
cum se arată şi se descoperă autoritatea şi puterea sa, şi prin ceea ce s-a zis
mai sus, şi prin ceea ce se va spune?
Că dacă Iisus Hristos foloseşte de cfteva ori expresii cu totul omeneşti,
nu vă miraţi. Precum evreii, pentru că au auzit vorbindu-se în termeni prea
înalţi, îl persecutau şi îl luau drept al lui Dumnezeu, el începe să se
exprime puţin mai jos şi mai îngroşat, numai după expresii; apoi se ridică,
el vorbeşte într-un fel mult mai sublim, apoi iar coboară, reducînd tonul;
modificînd aşa vorbirea sa şi învăţăturile sale, ca cei mai învîrtoşaţi să
poată crede uşor în el. Vedeţi; după ce a zis: „Tatăl (Meu pînă acum
lucrează; şi Eu lucrez", şi s-a arătat egal cu Dumnezeu, el zice încă: „Fiul
nu poate să facă nimic de la sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcînd". Apoi
se pronunţă în cuvinte mai înalte, şi zice: „Căci cele ce face Acela acestea

130
le face şi Fiul întocmai". După care, el se coboară din nou: „Căci Tatăl
iubeşte pe Fiul şi-l arată toate cîte face şi lucruri mai mari decît acestea îi
va arăta, ca voi să vă miraţi" (20). Se poate vedea o mai mare coborîre?
Nu, desigur, căci ceea ce am spus, şi ceea ce nu încetez s-o spun, eu vreau
s-o repet acum. Atunci cînd Iisus Hristos vrea să spună vreun lucru într-un
fel mai jos şi mai smerit, el nu se teme de exces, de aceia că îngroşarea
cuvintelor îi conving chiar pe cei mai răi să primească cu eMavie ceea ce
aud ei. în sfîrşit, dacă nu era aceia intenţia divinului (Mîntuitor, gîndiţi-vă
cît de zadarnice ar fi aceste cuvinte ale sale; pentru a se convinge este
destul să le cercetăm. Cînd zice el: „Şi lucruri mai mari decît acelea îi va
arăta", el părea că n-a învăţat încă destule lucruri, ceea ce nu se poate
spune nici despre apostoli; căci de cînd au primit apostolii pe Duhul Sfînt,
ei au primit imediat toate cunoştinţele, şi toate puterile care le erau
necesare; dar, din acest fel, s-ar afla că Fiul n-a învăţat încă bine lucrurile
care-i erau necesare să le ştie. Ce se va putea închipui mai absurd ca şi
această idee? Ce vreau să spună dar aceste cuvinte? lată cum: după ce l-a
vindecat pe paralizat într-un fel atît de strălucit, trebuie să învieze un mort,
el se foloseşte de aceste expresii ca pentru a zice: Voi v-aţi umplut de
uimire că m-aţi văzut vindecînd imediat un paralizat, veţi vedea lucruri şi
mai mari decît acestea. Cu toate acestea, el nu şi-a explicat prea clar gîndul
său, ci l-a ascuns sub expresii simple şi mai îngroşate, pentru a potoli
mînia evreilor. Dar, pentru a cunoaşte acest cuvînt: „El îi va arăta", nu
trebuie să ne luăm după literă, vedeţi ceea ce urmează: „Că precum Tatăl
scoală morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul pe care voieşte îl înviază" (21).
Ori acesta cuvinte: „El nu poate să facă nimic de la sine", sînt contrare
acestora: „Pe care voieşte". Căci, dacă el dă viaţă căruia voieşte, el poate
să facă ceva lucru de la sine însuşi. în sfîrşit, a voi presupune puterea. Şi
dacă el nu poate face nimic de la sine, el nu dă deci viaţă căruia îi place;
acest cuvînt: „Precum Tatăl înviază", dovedeşte o egalitate de virtute; şi
acestea: „Pe care voieşte", arată o putere egală. Prin care vedeţi că aceste
cuvinte: „El nu poate să facă nimic de la Sine", departe de a-i lua ceva din
puterea sa, arată, dimpotrivă, o putere egală şi aceiaşi voinţă. Acest cuvînt:
„El îi va arăta" înţelegeţî-l la fel. Căci Fiul zice altădată: „Eu îi voi învia în
131
ziua cea de apoi" (Ioan 6,40). Şi încă, pentru a arăta că această virtute,
această putere de a lucra, el n-a primit-o, el zice: „Eu sînt învierea şi viaţa"
(Ioan 11,25). Apoi, ca să nu ziceţi că înviază morţii şi că dă viaţă căruia îi
place lui, şi că alte lucruri nu le face la fel, el previne obiecţia şi o înlătură
prin aceste cuvinte: „Căci cele ce face Acela (Tatăl), acestea le face şi Fiul
întocmai", arătînd că tot ceea ce face Tatăl, o face de asemenea şi el, a şti
că ei înviază morţii, că formează trupurile, le dă viaţă, că iartă păcatele, şi
că le face toate celelalte lucruri la fel ca şi Tatăl său.
Sabelienii învăţau că nu este decît o singură persoană în Dumnezeu.
Voi, care pretindeţi că el n-are o putere egală cu Tatăl său, ce veţi
răspunde voi cînd îl veţi auzi spunînd că el are o virtute, o putere, o slavă
egală cu cea a Tatălui său? Dacă, cum o susţineţi, el este mult inferior
Tatălui, pentru ce vrea să fie cinstit ca şi el? Căci nu se mulţumeşte să
spună cele de mai sus şi adaugă: „Cel care nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte
pe Tatăl Care L-a trimis" (23). Vedeţi cum uneşte el cinstea care trebuie să
i se dea Fiului cu cea care trebuie să i se dea Tatălui? Şi ce dovedeşte
aceia, va zice cineva, noi vedem că o face atît cu privire la apostoli: „Cel
ce vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte" (Mt. 10,40). Dar acolo, el
vorbeşte aşa pentru a arăta că el primeşte ca făcut pentru el ceea ce se face
pentru slujitorii săi; aici vrea să spună că substanţa este aceiaşi şi slava
egală. Mai mult, el n-a spus de apostoli că trebuie cinstiţi; ci, numai
privitor la sine: „cel care nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl". Dacă
dintre doi monarhi este supărat unul, jicnirea cade şi asupra celuilalt, şi
mai ales dacă cel jicnit este fiul său; ce spun eu? Dispreţuind un soldat
înseamnă a-l dispreţui pe rege; şi înseamnă a-l dispreţui în mod indirect şi
nu în acelaşi fel. Aici, dimpotrivă, totul este personal. Dacă Iisus Hristos a
avut grijă să spună: „Ca toţi să-l cinstească pe Fiul precum cinstesc pe
Tatăl"; aceasta pentru ca, atunci cînd va zice apoi: „Cel ce nu cinsteşte pe
Fiul nu cinsteşte pe Tatăl" voi să înţelegeţi că este vorba de aceiaşi cinste,
de un cult egal. Căci el n-a zis în mod simplu: Cel care nu cinsteşte de loc,
ci: Cel care nu cinsteşte în felul în care am spus eu, nu-l cinsteşte pe Tatăl.

132
 Şi cum, veţi zice voi, cel care trimite şi cel ce este trimis sînt ei de
aceiaşi substanţă? Ce! voi reveniţi încă la idei omeneşti şi pămînteşti, şi nu
sînteţi atenţi că Iisus Hristos n-a zis toate aceste lucruri decît pentru a ne
face să cunoaştem începutul, pentru a ne împiedica să cădem în rătăcirea
sabelienilor, şi pentru a vindeca, prin acest medicament, boala evreilor,
care erau ispitiţi să vadă în el un duşman al iui Dumnezeu; căci ei îi ziceau
lui. „Acest om nu este de la Dumnezeu; acest om n-a venit de la
Dumnezeu". Deci pentru a le ridica această bănuială nu se folosea atît de
cuvinte înalte pe cît de cuvintele omeneşti şi îngroşate. Dacă zicea adesea
că el a fost trimis, aceasta o făcea nu pentru a vă da vouă loc să credeţi că
el este inferior Tatălui, ci pentru a le închide gura evreilor, lată de ce se
întăreşte el adesea cu autoritatea Tatălui său, unind în acelaşi timp cu
această mărturie propria sa autoritate. Dacă el ar fi vorbit totdeauna într-un
fel demn de vrednicia sa, evreii n-ar fi primit cuvîntul lui, pentru că chiar
adesea, pentru cîteva cuvinte vrednice de măreţia sa, ei îl persecutau şi
aruncau cu pietre în el. Căci dacă, în văzul lor, el ar fi zis totdeauna lucruri
de jos şi smerite, cei mai mulţi apoi, s-ar fi scandalizat, şf aceia ar fi fost
dăunător mîntuirii lor; deci pentru acest motiv amestecă Mîntuitorul în
învăţătura sa măreţia şi simplitatea; simplul cum am spus-o, pentru a le
impune tăcere evreilor; măreţul, pentru a descoperi demnitatea persoanei
sale şi a scoate din ideia de jos pe care-o aveau despre el, pe cei care aveau
minte şi simţ, făcînd să se cunoască destul că lucrurile omeneşti şi
îngroşate pe care le spunea el, nu-i plăceau deloc: căci a fi trimis arată o
trecere dintr-un loc în altul. Şi Dumnezeu este pretutindenea.
Pentru ce spune el dar că a fost trimis? Iisus Hristos deci se foloseşte de
cuvinte mai îngroşate atunci cînd vrea să arate unitatea sa de simţire şi de
voinţă cu Tatăl său. Şi pentru acelaşi motiv se temperează apoi: „Adevărat,
adevărat zic vouă: Cel care ascultă cuvîntul Meu şi crede în Cel Care M-a
trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la
viaţă“. Nu credeţi voi că, pentru a distruge cu totul această bănuială a
evreilor, că el era potrivnic lui Dumnezeu, el repetă adesea acelaşi lucru ca
şi aici, şi în ceea ce urmează, şi prin ameninţări, şi prin făgăduinţe, el le ia

133
orice motiv de a-l contrazice şi de a-l învinui, şi că încă aici el se coboară
foarte mult prin simplitatea şi grosimea expresiilor de care se foloseşte? El
n-a zis: Cel ce ascultă cuvîntul meu şi care crede în mine; el âr fi făcut să
se privească aceste cuvinte ca înălţătoare şi dictate de o mîndrie ascunsă. în
sfîrşit, dacă, după ce le-a dat tot timpul să-l cunoască, după ce a lucrat
atîtea minuni, el se expunea folosindu-se de cuvinte ridicate, să se facă
învinuit de ei de mîndrie şi de vanitate, cu cît mai mult ar fi fost aşa atunci.
Pentru aceasta ei îi ziceau lui: „Avraam a murit, de asemenea şi
proorocii; şi Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvîntul Meu, nu va gusta
moartea niciodată" (Ioan 8,52). Ascultaţi ce zice el pentru a-i împiedica de
a se lăsa împinşi de mînie: „Cel ce ascultă cuvîntul Meu şi crede în Cel
Care M-a trimis, are viaţă veşnică". Ei trebuiau să fie dispuşi să asculte,
auzindu-l spunînd că cei care-l ascultă credeau în Tatăl: admiţînd aceia în
mod voluntar, ei trebuiau să fie mai duşi să creadă tot ceea ce urma. Aşa
spunînd cîteva lucruri simple şi uşoare de înţeles, Iisus pregătea drumul
adevărurilor celor mai înalte şi mai sublime.
Iisus Hristos zice: „El are viaţă veşnică"; la care adaugă imediat: „Şi la
judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă". Legînd deci aceste
două lucruri împreună, el cîştigă încredere, convinge, şi fiindcă spunea că
trebuie să creadă în Tatăl, şi fiindcă celui care va crede el îi promitea
bunuri mari. Apoi, aceste cuvinte: „Nu va veni la judecată" înseamnă: el nu
este osîndit, nu este pedepsit; „moartea" nu trebuie înţeleasă naturală, ci
moartea veşnică; şi la fel pentru viaţă, nu este vorba despre viaţa
pămîntească, ci despre viaţa nemuritoare.
„Adevărat, adevăr zic vouă, că vine ceasul şi acum este, cînd morţii vor
auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi vor învia". Iisus
Hristos dovedeşte ceea ce zice prin fapte, căci zicînd: „Precum învie Tatăl
morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul pe care voieşte îl înviază“. Apoi, pentru
ca să nu credeţi că este mai mult de aşteptat, el adaugă: „Şi acum este, cînd
morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi vor învia“.
Nu vedeţi aici, fraţilor, această autoritate şi această putere nespusă? Ceea
ce se va întîmpla la înviere, zice el, se întîmplă chiar şi acum la fel. Atunci
134
glasul celui ce strigă făcîndu-se auzit, toţi vor învia „întru trîmbiţa lui
Dumnezeu cei morţi întru Hristos vor învia întîi“ (1 Ies. 4,16). Şi ce
dovedeşte, veţi zice voi, că acestea nu sînt cuvinte zadarnice şi fastuoase?
Ceea ce urmează: „Ceasul acum este“. Dacă Iisus Hristos nu prezicea decît
lucruri îndepărtate, ar fi fost în îndoială şi în dispreţ; dar el oferă mijlocul
de a verifica pentru ceea ce înaintează. Eu rămînînd, viu cu voi, zice ei,
aceia se va întîmpla. Dacă el n-ar fi avut puterea să realizeze acea
făgăduinţă a sa, el n-ar fi promis, de teamă de a se arăta ridicol faţă de
toată lumea. Apoi, ceea ce a zis, el o explică prin aceste cuvinte: „Că
precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa l-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine".
Fiţi atenţi la acestea, fraţilor, că Iisus Hristos stabileşte egalitatea şi
pune această singură diferenţă între Tatăl şi Fiul, că unul este Tatăl, iar
celălalt Fiul; căci acest cuvînt: „l-a dat“, arată singur diferenţa aceasta; dar
el arată că tot restul este egal şi asemănător. De unde se vede că Iisus
Hristos face totul cu aceiaşi virtute ca şi Tatăl, şi că el nu împrumută de
nicăieri din altă parte această virtute. în sfîrşit, viaţa pe care o are el, o are
la fel ca şi Tatăl, lată pentru ce adaugă ceea ce urmează, pentru a ne face so
înţelegem. Ce? „Şi i-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul
Omului". Şi pentru ce vorbeşte Iisus Hristos adesea despre înviere şi
despre judecată? „Căci precum Tatăl scoală morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi
Fiul pe care voieşte îl înviază". Şi încă: „Tatăl nu judecă pe nimeni: ci
toată judecata a dat-o Fiului". Şi apoi: „Precum Tatăl are viaţă în Sine, el i-
a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine". Şi „Cei ce vor auzi glasul Fiului
Omului, vor învia". Şi în acest loc: „l-a dat puterea să facă judecată".
Pentru ce vorbeşte el adesea despre lucruri, adică despre judecată, despre
înviere? Fiindcă aceia poate să atingă mai întîi şi să înmoaie inima cea mai
dură şi mai învîrtoşată. Acela, în sfîrşit, care crede că el trebuie să învieze,
şi că va fi pedepsit pentru păcatele sale, această credinţă singură în înviere
şi în judecată, fără greşelile tuturor mărturiilor vizibile, va ajunge fără
îndoială pentru ca el să alerge la Iisus Hristos, ca să i se arate judecătorul
lui favorabil şi propriu.

135
 „Nu vă miraţi de aceasta pentru că este Fiul Omului" (27, 28). Pavel de
Samosata nu citeşte la fel; iată cum citeşte ei: „El i-a dat putere să judece,
fiindcă el este Fiul Omului". Dar textul, citit în acest fel n-are nici urmare,
nici sens. Iisus Hristos n-a primit această putere să judece, fiindcă este om.
Altfel ce i-ar împiedica pe toţi oamenii să fie judecători? Dar Fiul este
născut din nespusa substanţă a Tatălui; iată pentru ce este judecător, lată
deci cum trebuie să citim: „Nu vă miraţi de aceasta pentru că este Fiul
Omului", Iisus Hristos părea ascultătorilor săi că le spune nişte lucruri care
se contrazic, şi ei nu-l priveau decît ca pe un om; totodată, cuvintele sale
lor le păreau că sînt mai presus de om, sau mai scurt mai presus de îngeri,
şi neputînd veni decît de la un Dumnezeu; pentru a înlătura învinuirea şi a
o distiuge, el adaugă: „Nu vă miraţi de aceasta că este Fiul Omului, căci
vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui“. Şi vor ieşi
cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele
rele, spre învierea judecăţii".
Şi pentru ce n-a zis el: Nu vă miraţi că acesta este Fiul Omului, căci el
este deasemenea Fiul lui Dumnezeu; şi n-a vorbit decît despre înviere?
Calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, el a stabilit-o mai sus zicînd: „Vor auzi
glasul Fiului lui Dumnezeu". Dacă el o omite aici, nu fiţi surprinşi.
Vorbind despre un lucru care-i este propriu lui Dumnezeu, el le-a lăsat
ascultătorilor săi să scoată din aceia că el este şi Dumnezeu şi Fiul lui
Dumnezeu. Dacă ar fi repetat-o adesea, el i-ar fi respins şi i-ar fi făcut mai
mîndri de sine; dar confirmînd astfel învăţătura sa prin minunile sale, el îi
aducea pe evrei să-l primească cu mai puţină greutate. Tot aşa adesea în
hotărîri, atunci cînd este deajuns să spunem premisele pentru a convinge,
nu se trage de la sine concluzia, sînt dispuşi mai bine ascultătorii, se cîştigă
o victorie mai măreaţă, forţîndu-l pe potrivnic să scoată el însuşi urmarea:
în acest fel, cei ce susţineau părerea opusă au mai puţină greutate ca să le
dea dreptate contrazicătorilor lor. Atunci cînd a vorbit Iisus Hristos despre
învierea lui Lazăr, el n-a mai amintit despre judecată, fiindcă nu pentru
acest motiv l-a înviat. Dimpotrivă, atunci cînd a vorbit despre învierea
generală a morţilor, el a adăugat acestea: că cei ce vor fi făcut fapte bune,

136
vor învia pentru a trăi veşnic; dar cei ce au făcut rele, vor învia pentru a fi
osîndiţi. Sfîntul Ioan a îndemnat la fel pe ascultătorii săi, fie amintindu-le
judecata din urmă, fie spunînd că cel ce nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa,
dar că mînia lui Dumnezeu rămîne asupra Lui (Ioan 3,26). La fel Iisus
Hristos i-a zis lui Nicodim: „Cel care crede în Fiul nu va fi osîndit, dar cel
care nu crede a şi fost osîndit" (Ibid. 18). La fel, aici însă, el face menţiune
şi despre judecată şi despre chinul la care vor fi condamnaţi cei care au
făcut răul. Cum el a zis mai înainte: „Cel care ascultă cuvîntul Meu şi
crede în Cel care M-a trimis pe Mine, nu va fi judecat, de teamă ca să nu se
creadă că ajungea să creadă pentru a fi mîntuit, el adaugă că va da seamă
de viaţă: cei ce vor fi făcut fapte bune,vor învia pentru viaţă: cei care au
făcut rele, vor învia pentru a fi osîndiţi. Cum a zis că toată lumea îi va da
seamă lui, şi că la glasul lui toţi vor învia, adevăr pînă atunci în mod sigur
necunoscut, la care nu se aşteptau, în care nici azi chiar mulţi nu cred,
chiar printre cei ce par că cred, şi cu atît mai mult evreii din acest timp:
cum Iisus Hristos a zis că toţi îi vor da lui seamă, că toţi vor învia, ascultaţi
şi vedeţi în ce fel o vesteşte el pentru a se acomoda la slăbiciunea
ascultătorilor săi: „Eu nu pot să fac nimic, zice el, de la Mine însumi;
precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia
Mea, ci voia Celui Care M-a trimis". Totodată el n-a dat o dovadă slabă
despre înviere, atunci cînd l-a vindecat pe paralizat. Pentru aceasta el n-a
vorbit decît după ce a făcut această vindecare, care nu se deosebea mult de
o înviere: Pe cînd la judecată, el a făcut aluzie la ea după ce a întărit trupul
paralizatului, ziclnd: „lată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai
greşeşti ca să nu ţi se întîmple ceva mai rău“ (Ioan 5,14). Pe cînd el
prezice, şi învierea particulară a lui Lazăr, şi învierea generală. Şi prezicînd
aceste două învieri, aceia a lui Lazăr care trebuia să se întîmple imediat, şi
aceia a tuturor oamenilor care nu trebuia să se întîmple decît multă vreme
după aceia, el confirmă apropierea celei dintîi prin vindecarea
paralizatului, zicînd: „Vine vremea şi acuma este“, şi el vesteşte învierea
generală prin aceia a lui Lazăr, expunînd ochilor oamenilor un chip al
lucrurilor viitoare în cele ce s-au petrecut. Noi îl vedem făcînd aşa în mod

137
constant: atunci cînd face două sau trei preziceri; aceia a cărei împlinire
este foarte îndepărtată, el o dovedeşte prin ceia ce s-a întîmplat deja.
Şi pentru ce, veţi zice voi, n-a zis el: Faptele pe care mi le-a dat Tatăl să
le fac mărturisesc despre mine că sînt egal cu Tatăl? Sigur prin fapte s-ar fi
putut cunoaşte uşor aceste două adevăruri, şi că el nu făcea nimic
împotriva Tatălui său, şi că era egal cu Tatăl său; ceea ce dovedeşte j
altădată cînd zice: „Dacă nu mă credeţi pe Mine, credeţi lucrurilor Mele,
ca ; să ştiţi şi ca să credeţi că Eu sînt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine",
(Ioan 10,38); lucrurile sale deci mărturiseau despre aceste două lucruri, şi
că el î era egal Tatălui său, şi că nu făcea nimic împotriva Tatălui său.
Pentru ce n-a spus el în mod deschis tot ceea ce este, şi a omis ceea ce era
mai mare în 1 el pentru a nu descoperi decît ceea ce este mic? Fiindcă el
despre aceia vorbea mai întîi acolo. Cu toate că era mult mai mic pentru el
ca să fie crezut trimisul lui Dumnezeu, ca egal ai lui Dumnezeu (profeţii au
prezis în sfîrşit misiunea lui, dar nu egalitatea sa), totodată el are mare grijă
de a insista asupra acestui titlu inferior, ştiind bine că acest punct acordat, ;
restul va fi primit fără nici o greutate; el omite deci ceea ce era mai măreţ,
şi vorbeşte numai despre ceea ce este mai mic, ca primul din aceste lucruri
să treacă în favoarea celuilalt. După care adaugă: „Şi Tatăl care M-a trimis
a mărturisit el însuşi despre Mine". Unde a făcut-o el această mărturie? La
Iordan, atunci cînd zice: „Acesta este Fiul Meu preaiubit întru care am
binevoit, pe Acesta ascultaţi-l“ (Mt. 3,17). Dar această mărturie nu era
destul de clară, ea avea nevoie de ceva explicaţie; aceia a lui Ioan
dimpotrivă, era arătată: evreii au trimis ei înşişi la el, şi ei no puteau
tăgădui; minunile la fel erau evidente: le-au văzut ei înşişi cînd au fost
făcute; ei au auzit vorbindu-se despre vindecarea paralizatului şi au crezut
aceia; chiar pentru aceasta îl învinuiau pe Iisus Hristos că nu păzea
Sîmbăta. în sfîrşit nu lipsea decît să mai aducă mărturia Tatălui; pentru a o
aduce Iisus Hristos adaugă: „Voi n-aţi auzit glasul Lui“. Cum zice Moise
dar: Dumnezeu vorbea şi Moise a răspuns (leş. 20,19). Cum zice David: El
a auzit un glas care-i era necunoscut"? (Ps. 80,6). Moise zice încă: „Dacă
este aici un popor care a auzit glasul lui Dumnezeu" (Deut. 4,33).

138
 „Nici n-a văzut chipul Lui". Şi totodată este scris de Isaia, de leremia, de
Ezechiel şi de mulţi alţii că ei au văzut pe Dumnezeu. Ce face deci acum
Jisus Hristos îi ridică pe ucenicii săi la cea mai înaltă şi mai sublimă
filozofie, arătîndu-le lor pe nesimţite că în Dumnezeu nu este nici un glas,
nici chip, şi că el este mai prdsus şi de sunete, şi de acest fel de chipuri pe
care-l închipuiau ei; ca, zicînd? „Voi n-aţi auzit niciodată glasul lui", el nu
vrea să spună că Tatăl vorbeşte şi nu este înţeles; la fel, atunci cînd zice:
„Voi n-aţi văzut faţa Lui" el nu vrea să spună că el are o faţă, şi cu toate
acestea nu este văzut, ci înţelege că Dumnezeu nu are pe atîta chip pe cît
are glas, nici ceva asemănător. Ca evreii să nu zică: în zadar te avînţi,
Dumnezeu nu i-a vorbit decît lui Moise singur; ei ziceau în sfîrşit: „Noi
ştim că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, dar Acesta noi nu ştim de unde este
El" (Ioan 9,29). Iisus Hristos zice aceste lucruri pentru a-i învăţa că în
Dumnezeu nu este glas, nici faţă. Dar ce spun eu? Nu numai că voi n-aţi
auzit de loc glasul lui, nici n-aţi văzut faţa lui, ci chiar dacă vă slăviţi atîta,
în ceia ce vă încredeţi aşa de mult, ştiind că aţi primit poruncile sale, şi le-
aţi păzit, voi nu puteţi să vă preferaţi, şi iată pentru ce adaugă el: „Şi
cuvîntul Lui nu sălăşluieşte în voi"; adică, poruncile lui, legea sa, profeţii
săi. Cu adevărat Dumnezeu a dat aceste lucruri, dar ele nu rămîn în voi,
pentru că voi nu credeţi în mine. Pretutindeni şi în toată clipa Scripturile
repetă că trebuie să credeţi în mine, şi voi, în acelaşi timp rîdeţi; este deci
evident că cuvîntul lui s-a retras de la voi; la fel Iisus Hristos mai adaugă
încă: „Pentru că voi nu credeţi în Cel pe Care L-a trimis Acela". Apoi, de
teamă ca evreii să nu zică: Dacă noi n-am auzit glasul lui, cum a dat el
mărturie pentru tine? Iisus Hristos zice: „Cercetaţi Scripturile, căci voi
socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică. Şi acelea sînt care mărturisesc despre
Mine" (39); prin care le arată că Dumnezeu în Scripturi a dat mărturie
despre el. în sfîrşit, şi la Iordan, şi pe munte, această mărturie a fost dată;
dar Iisus nu aminteşte cuvintele pe care le-a făcut Tatăl să se audă pe
munte, ei nu l-au auzit, şi acelea pe care le-a făcut să se audă la Iordan,
dacă le-au auzit ei n-au fost de loc atenţi, lată pentru ce îi trimite la
Scripturi, făcîndu-i să cunoască, că acolo vor afla mărturia Tatălui. Dar mai
înainte distruge vechile lor pretenţii, ca aceia că au văzut pe Dumnezeu,
139
sau că au auzit glasul lui. Iisus Hristos deci îi trimite pe evrei la mărturia
Scripturilor, pentru că era adevărat că ei nu vor crede în glasul Tatălui pe
care el îl cita lor, şi că ei îşi închipuiau că el voia să vorbească de ceea ce
s-a întîmplat pe muntele Sinai. Dar mai înainte corectează sentimentul pe
care şi l-au putut ei forma cu privire la acest subiect, făcîndu-i să cunoască,
că Dumnezeu a făcut aşa prin îngăduinţă şi prin bunătate.
Ce vor zice oare ereticii? Dacă luăm în mod simplu acest cuvînt şi în
sensul natural pe care ni-l arată, ce va avea Iisus Hristos mai mult decît
ceilalţi oameni? Căci dacă această lege s-a statornicit printre oameni, este
că nici un om nu este crezut vorbind despre sine însuşi. Dar, cu privire la
Dumnezeu, cum se va putea admite aşa ceva? Să cercetăm deci ceea ce
zice Iisus Hristos în ce sens spune acest cuvînt către ei: s-a folosit de acest
cuvînt pentru a arăta doi oameni? Dacă aceasta ar fi fost intenţia sa, pentru
ce n-a adus mărturia lui Ioan Botezătorul, şi n-a zis: Eu mărturisesc şi-mi
dau mărturie mie însumi? Ioan dă mărturie despre mine şi el. Pentru ce nu
s-a folosit de mărturia îngerilor? Pentru ce nu s-a folosit de cea a
profeţilor? El putea să arate o mulţime de alte profeţii şi mărturii. Dar Iisus
nu vrea numai să arate două persoane şi chiar două persoane de aceiaşi
substanţă.
„îi ziceau deci: Unde este Tatăl Tău? Răspuns-a Iisus: Nici pe Mine nu
Mă ştiţi, nici pe Tatăl Meu”. Precum ştiind-o, ei se făţărniceau că nu ştiu,
şi-l întrebau pentru a-l ispiti, Iisus nu-i socoteşte vrednici să le răspundă.
Apoi, el a vorbit mai clar şi mai liber, folosindu-se de autoritatea faptelor
sale şi a învăţăturii sale, fiindcă atunci timpul răstignirii şi a morţii sale era
aproape. „Eu ştiu de unde vin“, zice el, aceia nu putea să-i mişte prea mult.
Dar cînd a adăugat: „Unde merg”; acest cuvînt trebuia să-i tulbure şi să-i
înspăimînte mai mult, ca arătînd că el nu va rămîne în moarte.
Şi pentru ce n-a zis el: „Eu ştiu că sînt Dumnezeu, ci, Eu ştiu de unde
vin“? Totdeauna amestecă lucruri de jos cu cele înalte, şi încă le ascunde
puţin pe aceste înalte. După ce a zis: „Eu mărturisesc despre Mine“ şi a
arătat-o, el trece apoi la ceva lucruri puţin mai ridicate; este ca şi cum ar
zice: Eu îl cunosc pe cel care m-a trimis şi la care mă duc. în acest fel,
140
evreii, auzind că Tatăl l-a trimis, şi că se va întoarce la el nu puteau să
contrazică ceea ce zicea. Eu n-am nimic decît adevărul zice el, căci de la
acela vin şi acolo mă întorc, eu mă duc la Dumnezeul adevărului. Dar voi,
voi nu-l cunoaşteţi pe Dumnezeu, iată pentru ce judecaţi după timp. în
sfîrşit, după ce au văzut atîtea mărturii şi dovezi spun: „Nu este adevărat”.
Despre Moise voi ziceţi: Este vrednic de credinţă, şi atunci cînd vorbeşte
despre alţii, şi atunci cînd vorbeşte despre sine; dar vorbiţi cu totul altfel
privitor la Iisus Hristos, aceia înseamnă a judeca trupeşte.
„Eu nu judec pe nimeni”. De altfel el zice aşa: „Tatăl nu judecă pe
nimeni” pentru ce zice el: Şi dacă eu judec judecata Mea este adevărată,
fiindcă Eu nu sînt singur”? Iisus Hristos vorbeşte încă după părerea
evreilor. Aceia înseamnă: Judecata Mea este judecata Tatălui, căci judecata
Tatălui nu va trebui să fie diferită de a mea, nici a mea de cea a Tatălui.
Dar pentru ce vorbeşte despre Tatăl? Evreii nu credeau că Fiul ar fi vrednic
de credinţă dacă el nu avea mărturia Tatălui. Altfel ceea ce zicea el ar fi
rămas fără valoare; căci, printre oameni, atunci cînd doi mărturisesc în
lucrul altuia, atunci mărturia lor este adevărată; aceia este mărturia adusă
de doi martori. Dar dacă cineva mărturiseşte despre sine însuşi, atunci nu
mai sînt doi martori.
Vedeţi bine, dragii mei ascultători, că dacă Iisus Hristos a vorbit cu
aceste cuvinte, aceia a făcut-o pentru a arăta că el este consubstanţial cu
Tatăl său, şi că prin el însuşi n-are nevoie de un alt martor; în sfîrşit, pentru
a face să se vadă că el n-are nimic mai puţin decît Tatăl. Recunoaşteţi deci
autoritatea lui în cuvintele acestea: „Eu sînt Cel Care mărturisesc despre
Mine însumi şi mărturiseşte despre Mine Cel Care M-a trimis pe Mine
Tatăl Meu“. Iisus Hristos n-ar fi zis aceia, dacă el era dintr-o substanţă mai
mică. Apoi, pentru a vă convinge că vorbind aşa el n-a avut în vedere
numărul „doi“, fiţi atenţi că puterea lui nu se deosebeşte întru nimic de cea
a Tatălui. Un om dă mărturie atunci cînd, prin sine însuşi, este vrednic de
credinţă şi cînd n-are nevoie de un alt martor, şi aceia, atunci cînd este
vorba de o acţiune care nu-l priveşte şi care-i este străină; dar în propriul
său caz el nu este crezut şi are nevoie de o altă mărturie. Dar tocmai
141
contrarul este pentru Iisus Hristos: atunci chiar cînd îşi dă mărturie în
propria sa cauză şi cînd zice că are mărturia altuia, el se declară vrednic de
credinţă, arătînd peste tot autoritatea sa. în sfîrşit, pentru ce zicînd: „Eu nu
sînt singur, ci Eu şi Tatăl M-a trimis“, şi mărturia a doi martori este
adevărată; nu s-a oprit acolo şi a adăugat: „Eu mărturisesc despre Mine
însumi“? Nu-i aşa că în mod unic pentru a arăta autoritatea sa? Şi el se
pune primul: „Eu mărturisesc despre Mine însumi". Aici Iisus Hristos arată
că el este egal în vrednicie cu Tatăl său şi că nu le foloseşte la nimic
evreilor de a se slăvi că-l cunosc pe Dumnezeu Tatăl, dacă nu-l cunosc ei
înşişi; şi pentru că nu voiesc să-l cunoască, ei nici nu-l cunosc, Iisus le zice
deci că nu poate fi cunoscut Tatăl fără să-l cunoască pe el însuşi, ca sâ-i
atragă prin aceia la cunoaşterea sa. Cum ei îl neglijau şi căutau totdeauna
pe Tatăl direct, el le zice: „Voi nu puteţi să-l cunoaşteţi pe Tatăl fără de
mine“. Pentru aceasta cei ce hulesc împotriva Fiului, nu-l hulesc numai pe
Fiul, ci şi pe Tatăl.
Să ne păzim fraţilor şi să-l slăvim pe Fiul: sigur că el n-ar fi vorbit
aşa, dacă n-ar fi fost de aceiaşi natură cu Tatăl. Căci dacă, fiind de altă
substanţă decît Tatăl, el ar fi făcut-o cunoscut, se putea cunoaşte Tatăl fără
a-l cunoaşte pe Fiul: şi în mod reciproc, cunoscîndu-l pe Tatăl, pentru aceia
nu se va putea cunoaşte Fiul. în sfîrşit, cel ce cunoaşte omul nu cunoaşte în
mod necesar şi pe înger. Deşi, veţi zice voi, cel care cunoaşte creatura,
cunoaşte la fel pe Dumnezeu. Nu, sigur. Căci cei mai mulţi, sau mai scurt
toţi oamenii, cunosc creatura, fiindcă ei o văd; dar pentru aceia ei nu
cunosc pe Dumnezeu.
Să slăvim deci pe Fiul lui Dumnezeu, nu numai dîndu-i slava care i se
cuvine, ca Fiului lui Dumnezeu, ci încă şi prin faptele noastre. Căci slava
care se dă prin cuvinte nu este nimic, dacă ea nu este însoţită de cinstea
care vine din fapte. „Dar dacă tu te numeşti Iudeu şi te reazimi pe lege şi te
lauzi cu Dumnezeu. Şi cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi cele bune,
fiind învăţat din lege. Tu care te lauzi cu legea, îl necinsteşti pe Dumnezeu,
prin călcarea legii?" (Rom. 2,17,21,23). Voi înşivă iubiţii mei ascultători,
păziţi-vă ca, slăvindu-vă că aveţi credinţa ortodoxă, să nu duceţi o viaţă
142
potrivită cu credinţa pe care o mărturisiţi; ca să nu necinstiţi pe Dumnezeu,
făcînd-o aceasta hulindu-l. Dumnezeu vrea ca un creştin să fie învăţătorul
întregului univers, aluatul, lumina, sarea. Ce este lumina? Este o viaţă
strălucită, pe care n-o întunecă un nor. Lumina nu-şi este folositoare sieşi,
sarea sau aluatul cu atît mai mult, dar aceste lucruri le sînt folositoare
altora: la fel se cere de la noi, nu numai ceea ce este în interesul nostru, ci
încă ceea ce este în interesul altora. Căci dacă sarea nu sară ea nu mai este
bună la nimic şi nu mai este sare (Mt. 5,13; Mc. 9,49); prin aceia nouă ni
se mai descoperă încă un adevăr: este că, dacă trăim bine, alţii la fel vor
trăi bine. Altfel nu le putem fi folositori altora prin nimic ca prin viaţa
noastră bună (Mt. 25,11).
Capete morale
Când trupul se moleşeşte, e de netăgăduit că şi sufletul îşi va avea
partea lui de scădere. În multe rânduri, puterile lui sunt înrâurite de starea
trupului. Boala care ne slăbeşte, ne face să fim alţii decât cei care eram
când sănătatea nu ne părăsise.
Dacă strunele unui instrument dau sunete moi şi fără Magă din pricină
că nu sunt destul de întinse, talentul artistului va fi urmărit de
nedesăvârşirea coardelor instrumentului său. Tot aşa, trupul poate pricinui
sufletului multe neajunsuri.
De aceea n-am să spun să vă supuneţi trupul la ajunări prelungi, ci
trebuie să vă hrăniţi cu ceea ce poate să vă fie de folos sănătăţii; să vă
nutriţi trupul, făcând din el o unealtă ascultătoare şi bine orânduită a
lucrărilor duhului vostru, mulţumită bunei lui întocmiri şi a trăiniciei
mădularelor sale laolaltă.
Dacă-l îngreunaţi de prea multă hrană, nu este bine. ”Nu vă îngrijiţi de
trup, zice apostolul, ca să stârniţi poftele…” A spus cu dreptate “ca să
stârniţi poftele”, căci îmbuibarea este aceea care porneşte dorinţele cele
mârşave. Oricât de înţelept ar fi acel care se leapădă acestei îmbuibări, de
la sine vinul şi mâncarea îmbelşugată îl vor tulbura, de la sine se va simţi

143
destrămat, de la sine va fi cuprins de o înflăcărare din ce în ce mai
arzătoare.
De aici, pofta trupească şi adulterul. Pofta trupească nu are cum se ivi
într-un trup înfometat, nici chiar în trupul care s-a mulţumit cu hrana cea
de trebuinţă. Trupul în care zvâcnesc necurate pofte, e acela care se lasă
cuprins de îmbuibare.
Leneşul se scoală din pat după ce soarele a năpădit de mult în piaţă, când
cei mulţi s-au şi săturat de muncă. După ce se scoală, se întinde, întocmai
ca porcul pus la îngrăşat! Şi-a risipit în somnoreală cea mai frumoasă parte
a zilei, stând întins multă vreme în pat. Apoi se găteşte şi pe urmă iese la
iveală.
Veritabilă privelişte a neruşinării! Ajunge undeva, se aşează, spune şi
face asemenea lucruri, încât mai bine ar fi fost pentru el să fi dormit mai
departe decât să se fi sculat.
Aude o veste neliniştitoare, n-are tăria nici cât a unui copilaş; iar la o
veste bună, nu-i nici un copilaş care să se bucure mai tare ca el. Tot ceea
ce-i rău se prinde de el. Şi-i gata la mânie, la invidie, la gelozie, la toate
viciile… Zi de zi, boala i se înrăutăţeşte. Cade într-o apatie; nu-i decât
cenuşă şi pulbere.
Să vedem, aşadar, care-i dulceaţa trândăviei. S-ar crede că-i libertatea,
lipsa de îndeletnicire. Dar ce este, oare, mai departe de plăcere decât un
om care nu are nimic de tăcut? Ce stare mai grea şi mai ticăloasă? (…)
Este în firea sufletului să fie fără încetare în mişcare, el neputând suferi
repaosul. Dumnezeu a creat fiinţa omenească pentru muncă; a lucra îi este
firea, a sta e împotriva firii lui. Să nu judecăm după cei bolnavi, ci să ne
gândim la încercările noastre. Nimic nu este mai distructiv ca
sedentarismul, ca trândăvia. Pentru aceasta Dumnezeu ne-a orânduit legea
muncii.
Trândăvia strică toate, înşişi mădularele trupului nostru. Dacă ochiul nu-
şi împlineşte treaba, sau gura, sau stomacul sau oricare altă parte a trupului

144
nostru, o boală grea ne paşte. Dar mai mult decât pentru toate, acestea se
adeveresc pentru suflet.
Obârşia multor rele stă în aceea că mulţi oameni cred că-i mai bine să-şi
“deturneze”, de ruşine, profesia.
Ori Sfântul Pavel însuşi, nu se ruşina să mânuiască cuţitul şi să coase
pieile; ba chiar se lăuda cu asta, când veneau la el bărbaţi mari şi cu faimă.
Nu numai că nu se ruşina, dar în epistolele sale, ca pe un stâlp de bronz, şi-
a arătat îndeletnicirea. Ceea ce învăţase la începutul vieţii lui, a urmat să
facă, cu toate că fusese răpit în paradis, unde avusese tainice vorbiri cu
Dumnezeu.
Şi noi, care nu facem cât tălpile încălţămintei lui, ne ruşinăm de ceea ce
el era atât de mândru! In fiecare zi păcătuim şi nu ne întoarcem, şi-n
aceasta nu vedem nimic ruşinos, iar ca să ne scoatem hrana dintr-o
cuviincioasă muncă, iată de ce ne este ruşine şi fugim ca de o nelegiuire!
Să ne ruşinăm dacă păcătuim, dacă supărăm pe Dumnezeu, dacă facem
un lucru neîngăduit.
Fiecare să se mândrească cu meşteşugul său, cu munca sa. Prin muncă,
vom goni lesne din duhul nostru gândurile vinovate, vom veni degrabă în
ajutorul celor lipsiţi şi vom împlini porunca Domnului Hristos, când
spune: “E mai mare fericire să dai decât să primeşti”
Nu vă faceţi, aşadar, mădularele ca ale unei desfrânate. Nu trupul vostru
va fi întinat atunci, căci trupul vostru nu este al vostru, ci al lui Hristos.
A zis acestea El, ca să arate că ne iubeşte, pentru că l-a făcut al Său
trupul nostru, ca să ne scoată din puterea care ne duce la rău.
Căci dacă trupul vostru nu este al vostru, n-aveţi puterea, zice el, de a
întina un trup care nu-i al vostru, mai cu seamă dacă el este al Domnului,
şi nici de a întina templul Duhului.

145
 Dacă cineva vine în locuinţa cuiva şi se poartă necuviincios, el va putea
fi aspru pedepsit. Cel ce, din templul regelui face spelunca unui bandit,
cugetaţi ce pedeapsă îl aşteaptă!
Ceea ce ar trebui să vedem, nu este că dragostea de bogăţii ne asupreşte,
ci că această asuprire este născută de nepăsarea şi trândăvia noastră.
Mulţi stau gata să spună că nu ştiu ce este argintul. Dorinţa de a-l avea
nu-i de loc firească.
Dorinţele fireşti au fost aşezate în om dintru început, de la facerea lumii;
dar îndelungă vreme, nimeni n-a ştiut ce-i aurul şi argintul. De unde se
trage, aşadar, dorinţa de a le avea? Din slava deşartă, şi dintr-o
nemaipomenită trândăvie.
Sunt dorinţe nevoite, altele sunt fireşti, altele nu-s nici din acelea, nici
din acestea. De pildă: dorinţele a căror împlinire este necesară vieţuirii
trupului, sunt trebuitoare şi fireşti; dorinţa de a bea, de a mânca, de a
dormi.
Iubirea trupească e firească, fără a fi numai decât trebuitoare, căci mulţi
au izbândit asupra ei, fără să piară. Cât despre dorinţa de bogăţie, nu-i nici
trebuitoare, nici firească. Este o dorinţă de prisos. De vrem, putem scăpa
de asuprirea ei.
Cercetaţi cu băgare de seamă necazurile bogăţiei şi ale sărăciei, sau, mai
degrabă, nu ale bogăţiei şi ale sărăciei, ci ale celor ce sunt bogaţi sau
săraci.
Să vedem în care din aceste două stări suntem mai bine înarmaţi pentru
mântuirea noastră. Care credeţi că este păcatul alipit sărăciei? Minciuna.
Dar bogăţiei? Trufia, mama tuturor păcatelor, care a făcut pe diavol ceea ce
este, ceea ce nu era la început.
Altă rădăcină a tuturor relelor este lăcomia; şi cine este mai aproape de
aceasta, săracul sau bogatul? Vădit este că bogatul. Cu cât mai mult are, cu
atât mai mult doreşte.

146
 Deşartă slavă, apoi, în stare a nimici o mie de fapte bune, şi, din nou, cel
bogat, în preajma ei se află… Săracul nu doreşte atât de mult ceea ce-i este
de trebuinţă, pe cât de mult bogatul ceea ce-i este de prisos, şi ca să-şi
săvârşească răutatea, săracul n-are mijloacele pe care le are bogatul.
Aşadar, voind şi putând mai mult, bogatul va păcătui mai mult. Cel sărac
nu se teme atât de mult de foame, pe cât cel bogat se înfricoşează şi se
frământă la gândul să piardă ceea ce are şi la acela că încă n-a pus la
adăpost toate bunurile. Aşa că acesta stând aşa de aproape de slava cea
deşartă, de trufie şi de lăcomie, ne întrebăm ce nădejde de mântuire va
avea, şi cum va putea el intra pe uşa cea strâmtă?
Nimic nu este mai străin sufletului creştin ca trufia.
Zic trufie şi câtuşi de puţin cinstită vorbire şi curaj, care se potrivesc de
minune creştinului.
Tot aşa, una-i umilinţa şi altceva josnicia, linguşirea şi lichelismul. Dar
vă limpezesc prin câteva pilde.
Firea, se pare, le potriveşte şi pe cele ce sunt potrivnice. Lângă grâu,
neghina, lângă trandafir, spinii.
Copiii ar putea fi înşelaţi, dar oamenii maturi, cunoscători, ca să zicem,
în această plugărie duhovnicească, ştiu să deosebească ceea ce-i rău de
ceea ce-i, cu adevărat, bine.
Doriţi să înţelegeţi convieţuirea umilinţei şi a libertăţii? Ascultaţi pe
Sfântul Apostol Pavel: “îmi pasă prea puţin de voi fi judecat de voi sau de
lume, iar eu nu mă judec pe mine însumi.
Ştiu că n-am făcut nici un rău. Dar nu sunt de loc îndreptăţit pentru
aceasta…”
Voiţi acum să aflaţi ce-i linguşirea? Ascultaţi pe nebunii iudei: “Noi n-
avem rege decât pe Cezarul…”

147
 Intr-un cuvânt, obrăznicia este a te lăsa prins de mânie, a te împrăştia în
cuvinte de ocară fară temei, a voi să te răzbuni sau a te lăsa dus de porniri
nedrepte.
Asemuiţi-vă în deprinderea virtuţii pruncilor. Ei învaţă, mai întâi, forma
regulată a literelor, şi aşa, pornind de la acestea, propăşesc pe calea
cititului. Să facem ca ei.
Să învăţăm, mai întâi, să nu jurăm strâmb, să nu bârfim, să nu cârtim.
Apoi, să trecem, ca să zic aşa, la altă linie, să nu mai fim invidioşi,
lacomi, beţivi, brutali, leneşi.
De aici, să trecem la îndemânările duhovniceşti: cumpătarea, curăţia
trupească, dreptatea, fuga de slava cea zadarnică, modestia, abstinenta. Să
punem în armonie aceste virtuţi, să le sădim în sufletul nostru.
Să ne dăm osteneala de a le săvârşi pe toate acasă, cu prietenii, cu soţia,
cu copiii noştri.
Să începem cu cele mai uşoare, ca înfrânarea de la sudalme, lămurind
bine şi cu stăruinţă această dintâi ispravă. Această lămurire adesea este
tulburată fie acasă, fie la locul de muncă, fie în alte împrejurări. Dacă,
aşadar, cu toate aceste ispite necontenite, veţi izbuti să vă abţineţi, sunteţi
pe calea cea bună. Veţi izbuti, de asemenea, să fiţi reţinuţi în vorbe, vă veţi
stăpâni şi alte impuIsaiauri.
Căminul vostru să fie o şcoală a virtuţii, în care să vă deprindeţi cu grijă,
să înfruntaţi, bine înarmaţi, încercările vieţii. Lucraţi la fel cu slava cea
deşartă. Feriţi-vă de ea. Să luptăm zilnic. Să stăpânim toate patimile.
Hristos impunea ucenicilor săi aceste legi şi principii, pentru ca ei să
devină buni pedagogi cu ucenicii lor: “Nu se pune vin nou în burdufuri
vechi…”
Este acesta un soi de a zice că, de vei vrea să faci să pătrundă în duhul
ascultătorilor tăi, înainte de vreme, cine ştie ce înalte învăţături, se poate

148
întâmpla să-i găseşti, când ceasul a venit, a nu fi în stare a învăţa, pentru că
i-ai pus, în felul acesta, în afară de înţelegere.
Vina nu-i a vinului şi nici a vasului în care-i vărsat, ci a lipsei de
pricepere a celor care-l toarnă.
Astfel, Hristos ne-a învăţat că El totdeauna venea în întâmpinarea
ucenicilor săi cu vorbe simple, din pricina slăbiciunii lor, el se adresa
ascultătorilor cu cuvinte accesibile.
Sfântul Ioan ni-l arată spunând el însuşi aceste vorbe: “Am încă multe a
vă spune, dar voi nu puteţi încă să le purtaţi…” Ca să nu se înţeleagă că era
vorba numai de lucrurile pe care le grăise, ci de altele mult mai mari, a pus
în lumină slăbiciunea ucenicilor, făgăduind de a grăi totul, când va veni
vremea.
Este ceea ce grăiesc aceste vorbe: “Veni-vor zile când Mirele va fi
ridicat dintre ei, atunci ei vor posti…”
Să nu cerem, aşadar, totul de la toţi, dintr-un început, ci numai ce este cu
putinţă şi curând vom trece dincolo de ele. Sunteţi grăbiţi şi voiţi să
ajungeţi mai curând, nu trebuie să vă grăbiţi. Dacă vi se par lucruri
îndoielnice ceea ce vă zic, n-aveţi decât să cercetaţi firea şi le veţi afla
valoarea…
Să presupunem că aveţi o soţie cu prea multă aplecare spre cele ale
modei, guralivă, fară minte…
Să presupunem că se află o asemenea soţie şi că bărbatul ei ar fi în stare
să facă totul, ca s-o îndrepte… Cum o va îndrepta? Neimpunându-i de la
început, toate jertfele, ci întâi cele mai uşoare, cele care-i pricinuiesc mai
puţină stânjeneală. A o sili să se îndrepte întru toate de la început,
însemnează a pierde totul. Totul trebuie făcut cu înţelepciune şi răbdare şi
rezultatele se vor vedea încet, dar progresiv.
Nu vedeţi voi cum stârnim ţipetele copilaşilor când vrem să-i întărcam,
cum îndurăm toate, spre a-i dezobişnui de cea dintâi hrană a lor? Să
procedăm la fel şi-n cazul soţiei. Când multa aplecare spre cele ale modei
149
va deveni dezobişnuinţă, restul va urma de la sine. Şi aşa, puţin câte puţin,
întocmai ca un pictor îndemânatic, ca un slujitor credincios, ca un plugar
priceput, vă veţi aduce soţia pe calea cea bună…
Diavolul, în răutatea lui, foloseşte multe metode ca să prindă pe oameni.
El îşi începe învăluirile prin ceea ce este mai mic.
Vedeţi, el voia să facă pe Saul să asculte nebuniile Pytonisei, dar dacă l-
ar fi sfătuit dintr-odată, Saul n-ar fi luat în seamă, el care a gonit de la sine
felul acesta de femei. Aşa că el a acţionat cu surprindere şi progresiv. După
ce n-a ascultat de Samuel, şi jertfi în lipsa lui, Saul zice, drept răspuns la
imputările ce i se făcea: “Din pricina duşmanilor, nevoit am fost”, şi în loc
să plângă, cum s-ar fi cuvenit, el se poartă ca unul care nici un rău n-a
săvârşit.
Mai târziu, Domnul dă porunci împotriva Amaleciţilor, şi Saul le calcă.
Veniră pe urmă, faptele vinovate împotriva lui David; şi aşa, pe nesimţite,
treptat, alunecând necontenit, ajunse la prăpastia pierzaniei şi se prăbuşi în
ea.
Acelaşi lucru şi cu Cain. Diavolul nu-l îndeamnă, de la început, la
uciderea fratelui său, că nu lar fi determinat s-o săvârşească. Ci, mai întâi,
îl sfătui că poate să înfăţişeze lui Dumnezeu jertfe şi mai proaste, zicându-
i: “Nu-i aceasta o greşeală”. Apoi, aprinse în el ura şi gelozia, zicându-i
mereu: “încă şi aceasta nu poate avea vreo urmare…” După care, hotărî să-
l ucidă şi să-şi tăgăduiască fapta - şi nu se opri, până ce nu înfăptui crima.
Aşa că de la început trebuie să ne împotrivim. Chiar de-am rămâne la
cele dintâi greşeli, nici aceste întâi greşeli nu trebuie nebăgate în seamă.
Dar când voinţa nu veghează, răul se măreşte.
De aceea nimic nu trebuie să lăsăm deoparte ca să-l stârpim dintru
început. Nu luaţi, aşadar, în seamă numai însemnătatea greşelii, care poate
fi mică, ci cugetaţi că de nu veţi lua seama, ea va deveni rădăcina unui
mare rău.

150
 Chiar de vă veţi mira, vă voi spune că păcatele cele grele nu cer atâta
băgare de seamă ca greşelile mici şi uşoare.
Greutatea însăşi a celor dintâi ne face să le înconjurăm, greşelile mici,
din pricina puţinei lor însemnătăţi, ne îndeamnă la nepăsare; ele nu ne
îmboldesc să ne trezim cu bună veghere ca să le gonim, şi în vreme ce
lâncezim, cu grăbire ele se fac mai mari. Intocmai ca şi în suferinţele cele
trupeşti…
Nimeni nu se aruncă în braţele păcatului degrabă şi dintr-odată. Zace în
duhul omului o ruşinare înnăscută, un respect firesc pentru ceea ce este
bine. Şi el n-ar putea numaidecât să devină atât de neruşinat, ca să
tăgăduiască totul dintr-odată. Se pierde cu încetul, treptat, uitând de sine.
Treptat, idolatria s-a furişat în lume, ca urmare a cinstirilor prea mari ce
se dădeau oamenilor.
Treptat, s-a ajuns la adorarea celor vii şi celor morţi - treptat a biruit
stricăciunea şi celelalte vicii.
Vedeţi!… Cineva râde când nu se cade. Este dojenit, dar altul îl
linişteşte, zicând: “E un lucru fără însemnătate. Ce rău este să râzi? Ce
urmări pot fi?”
Ci râsul aduce gustul glumelor proaste, pe acela al vorbirilor ruşinoase,
însăşi faptele ruşinoase…
Este ţinut de rău cineva că-şi bârfeşte aproapele, că-l asupreşte cu
vorbele, că zice rău de el. Acela se împacă şi zice: “A bârfi nu înseamnă
nimic”.
Cu toate acestea, vorbirea de rău zămisleşte ură grozavă, duşmănii fără
odihnă, ocări fără isprăvire. După ocări urmează loviri, după loviri, adesea,
ucideri.
Şi aşa, duhul rău ne duce de la micile greşeli la cele mari, şi de la cele
mari la deznădejde…
Să băgăm în seamă cursele şi să ne depărtăm de ele.
151
 Să băgăm de seamă prăpăstiile şi să nu ne apropiem de ele. Va fi dovadă
de înţelepciune a fugi nu numai de păcat, dar şi de ceea ce, părând
neînsemnat, ne ademeneşte spre greşeli.
De pildă, râsul, vorbele necugetate, nu sunt ţinute drept păcate grele şi
totuşi din râs ies vorbele ruşinoase, şi din vorbele ruşinoase faptele încă şi
mai ruşinoase.
Vorbele zadarnice şi râsul zămislesc adesea ocara şi batjocura; ocara şi
batjocura, loviturile şi rănirile, uciderea.
Aşa că, de vreţi să apucaţi pe o cale înţeleaptă, feriţi-vă nu numai de
vorbele ruşinoase, de faptele ruşinoase, de lovituri, de răniri, de ucideri - ci
încă şi de râsul necuvenit şi vorbele necugetate, pentru că acestea rădăcini
sunt relelor mai mari care vin după aceea.
De aceea Pavel a zis: “Vorbirea deşartă şi gluma proastă să nu iasă de pe
buzele voastre”.
Este aceasta, se pare, puţin lucru în sine însuşi, dar din el ies, pentru noi,
rele mari.
Să ne ferim nu numai de greşeli, dar şi de ceea ce pare neînsemnat şi ne
împinge, încetul cu încetul, spre deosebite păcate.
Cel ce merge către prăpastie, chiar de nu cade, dar se cutremură, se
întâmplă ca această cutremurare să-l facă să se clatine şi să se prăbuşească
în gol. Tot aşa, dacă în loc de a ne depărta de păcate, călătorim alături de
ele, vom trăi necontenit cu teamă şi adesea vom ceda lor
Sa fim convinsi ca adunarea celor rai este în stare sa ne aduca mari
vatamari. Sa ne ferim de ea, mai presus de orice, indiferent de participanti.
Ba a fost pierzania multor oameni de seama. De pilda, Solomon si
Samson. Si nici poporul iudeilor n-a pierit în alt chip.
Nici fiarele salbatice nu-s în stare sa raneasca precum rautatea
oamenilor. Primejdia lor e vadita, caci cei rai îsi strecoara veninul în

152
fiecare zi, pe nebagate de seama si fara zgomot, naruind putin câte putin
taria virtutii.
Când va pregatiti sa va stabiliti undeva, cercetati cu de-amanuntul cum
este clima, daca-i nesanatoasa, daca-i potrivita, daca nu-i prea uscata; dar
când e vorba sa tineti socoteala de sufletul vostru, nu cercetati anturajul în
care vreti sa-l lasati sa patrunda, ci îl parasiti nepasarii si întâmplarii.
Cum, va rog, vi s-ar putea ierta o asemenea nepasare? Dupa a voastra
parere, ce i-a facut minunati si vrednici de admirare pe cei ce locuiesc în
pustie? Nu oare departarea de valmasag si de piata publica, si asezarea lor
departe de tumultul treburilor acestei lumi? Iata pe cei cu care se cade sa
fiti asemanatori, cautând pustia chiar în mijlocul orasului.
Si cum asta? Ferindu-va de rai, cautând compania celor buni. In felul
acesta, va veti bucura de o întemeiere mai trainica decât chiar a celor ce
traiesc în pustie, de vreme ce, nu numai ca va veti feri de cei ce va pot
vatama, dar veti avea legaturi cu cei ce va pot fi de folos. De fugiti de cei
rai, cautând a afla pe cei buni, veti avea îndoita prisosinta: virtutea se va
mari în voi, în vreme ce stricaciunea va pieri…
Cei ce cladeau turnul lui Babei se întelegeau bine, pentru raul lor; si tot
ei se despartira pe urma, împotriva lor însisi, dar spre binele lor.
Unirea tovarasilor lui Core era rea, dezunirea lor fu buna.
Rea, întelegerea lui Iuda cu Iudeii. E cu putinta, asadar, ca dezunirea sa
fie un bine, iar unirea un rau. De aceea este zis: “Daca ochiul tau te supara,
scoate-l; iar de te supara piciorul tau, taie-l!”
Asa este si cu prieteniile si cu anturajul, se aleg pentru un scop religios-
moral înalt.
Se cade sa zicem, asadar, ca întelegerea nu-i totdeauna si în toate
împrejurarile folositoare, dupa cum ruperea nu-i totdeauna vatamatoare.
Zic acestea ca sa fugim de rai, si sa ne lipim de cei buni.

153
 Taiem din trupul nostru partile atinse de cangrena si care nu se mai pot
tamadui, temându-ne ca nu cumva stricaciunea sa treaca si la cele
sanatoase. Le taiem nu fiindca le dispretuim, ci ca sa pastram pe celelalte.
Cu atât mai mult se impune responsabilitatea si cu referire la anturaj. De
ne este cu putinta, sa îndreptam lucrurile cu delicatete, cu întelepciune, dar
si cu fermitate.
Dati ascultare întelepciunii lui Solomon, care a fost rasplatit cu
mângâieri de tot felul -bucurându-se de cea mai desavârsita asezare.
Ce zice el? “Mai bine este sa mergi în casa unde salasluieste mâhnirea,
decât acolo unde se râde”.
Ce înseamna aceasta, fratilor? E ca una din privelisti zamisleste
tulburare, pe când cealalta, cumpatare. Cel ce s-a dus la ospatul altuia mai
bogat ca el, nu va mai avea aceeasi placere sa se reîntoarca acasa la sine,
va veni spre casa sa mâhnit; mâhnit se va aseza la masa sa, se va arata cu
dispretuire pentru apropiatii sai, pentru copiii sai, pentru toti cei din casa
sa, pentru ca bogatia altuia îl va fi împins sa-si vada mai bine saracia. Si
acesta nu-i singurul rau. De multe ori va invidia pe cel ce l-a poftit, si asa
se va întoarce acasa fara nici o prisosinta.
Vom repeta, cu alte cuvinte, dar cu acelasi înteles, minunata zicere a lui
Solomon: “Zadarnicia zadarniciilor, toate sunt zadarnicie”. Cel ce intra
într-o casa îndoliata, va plânge de îndata pe cel mort, fie-i lui chiar
dusman. Bagati de seama cât pretuieste mai mult aceasta casa decât
cealalta.
Dincolo, chiar cu privire la un prieten, invidie, dincoace, chiar pentru un
dusman, lacrimi.
Or, tocmai aceasta ne cere Dumnezeu mai presus de toate, sa nu ne
bucuram de raul celor ce neau jignit.
Privelistea mormintelor nu este lipsita de importanta în desavârsirea
întelepciunii noastre.

154
 Privindu-le, sufletul nostru, daca lâncezea, tresare de îndata, iar de era
treaz si vrednic, înca si mai vrednic se face.
Cel ce se plânge ca-i sarac, primeste de la aceasta priveliste o binevenita
mângâiere; iar cel ce umfla de trufie ca-i bogat, e trezit la realitate si
smerit.
Vederea mormintelor predispune pe fiecare dintre noi sa cugete, chiar de
n-ar vrea, asupra sfârsitului propriu; ea ne încredinteaza de a nu mai crede
temeinic nici unul din lucrurile lumii acesteia, placute sau suparatoare; iar
cine a luat la sine aceasta încredintare, nu se va lasa prins lesne în mrejele
pacatului.
Pentru aceasta, un întelept dadea sfatul urmator: “în tot ce veti spune,
cugetati la clipele cele de pe urma, si niciodata nu veti pacatui”.
Alaturi de acesta, altul zicea: “Asezati-va treburile pentru plecare, si
pregatiti-va de drum!…” Si aici nu-i vorba de un drum din cele vazute, ci-i
vorba de plecarea noastra de pe pamânt.
Daca mereu, în fiecare zi, avem constiinta ca moartea oricând poate
veni, nu vom mai fi grabnici la pacat; nici stralucirile vietii nu vor putea sa
ne trufeasca, nici tristetile sa ne doboare sau sa ne tulbure, si unele si altele
având a se ispravi acum sau mai târziu.
Cum putem limita trufia? Aprofundând cunoasterea lui Dumnezeu. Daca
trufia vine din necunoasterea lui Dumnezeu, cunoasterea lui Dumnezeu o
va alunga.
Gânditi-va la gheena, gânditi-va la toate greselile care cheama pedeapsa
dumnezeiasca… Toate acestea curând va vor smeri duhul. Nu puteti asa?
Nu aveti taria?
Priviti lucrurile lumii acesteia, firea omeneasca, nimicnicia omului.
Când vedeti pe drum un alai de mort, orfani care plâng, o vaduva care se
tânguie, suflete întristate, cugetati ca bucuriile omenesti sunt o zadarnicie,
ca nu fac nici cât o umbra, nici cât un vis.

155
 Gânditi-va la bogatii care au murit ca si ceilalti, priviti asezarile celor
mari, oameni vestiti, care au fost sterse de pe fata pamântului, gânditi-va
cât de puternici erau stapânii lor, iar acum din toti n-a ramas nici chiar
aducerea-aminte.
In fiecare zi, daca vreti, puteti sesiza o asemenea învatatura. Nu se petrec
acestea zilnic?
Treburile omenesti nu sunt ele, oare, ca luate de-o roata?
Cititi, de vreti. Scripturile… Daca admirati operele filosofice, cercetati-
le… Asemenea, poetii, oratorii, istoricii… Pretutindeni veti gasi, daca
doriti, multe dovezi. Daca acestea nu va sunt pe plac, cugetati la firea
voastra însiva, la obârsia si la sfârsitul ei. Nu esti tu mai slab decât fiarele
salbatice? Ce zici? Ca le întreci cu mintea? Dar minte nu ai, caci trufia e
semn ca ea-ti lipseste.
Cu ce te mândresti, te rog? Cu puterea ta trupeasca? Aici animalele au
întâietatea, iar puterea aceasta o au si hotii, tâlharii, ucigasii. Inteligenta ta?
Dar nu-i deloc lucru inteligent sa ai despre tine o parere prea buna.
Aceasta, mai ales, te lipseste de inteligenta.
Sa lepadam, asadar, trufia noastra… Sa fim umili, smeriti si sa pastram
masura…
Nu va mândriti cu umilinta voastra!… Poate veti râde de ceea ce-am zis:
“Umilinta poate duce la trufie?”
Nu va mirati, ea zamisleste mândrie când nu-i sincera. Cum asa? Când
ea urmareste încuviintarea oamenilor si nu a lui Dumnezeu, când e
savârsita întru asteptarea laudei si spre propria desfatare. Ceea ce e
diavolesc.
Unii se trufesc umilindu-se, cugetând pentru ei o îndestulare
binevoitoare. De pilda, vine la tine un frate, iar tu îl primesti, si-i speli
picioarele, si de îndata, mândru esti de aceasta. Am facut, zici, ceea ce
nimeni n-a facut: am savârsit umilinta.

156
 Asadar, cum poate cineva ramâne umil? Aducându-si aminte de acel sfat
al lui Hristos: când ati savârsit tot ceea ce-ati putut, ziceti: “Suntem niste
slugi netrebnice”.
Cel ce însusi pe sine s-a încredintat ca n-a facut nici o isprava de seama,
orice ar fi facut, acela singur e umil, fiindca deloc nu-si închipuie ca a
ajuns tinta.
Multi au scos laudarosenie din umilinta lor. Sa nu facem asa. Ai savârsit
o fapta de umilinta, nu te mândri, ca pierzi roada. Ca sa nu se întâmple ca
fariseului: s-a mândrit ca a platit dijma, si si-a pierdut toata rasplata. Altfel
face vamesul…
Chiar de va veti umili, dar de nu veti suferi sa v-o zica altii, aceasta nu-i
umilinta, nu mai e marturisirea greselilor, ci e numai aratare si slava
zadarnica.
Cum? Aratare este a te chema pacatos? Da, caci în felul acesta, ne
cladim pe nedrept un renume de umilinta, suntem laudati, suntem pretuiti,
în loc ca, din pricina unei purtari potrivnice, sa fim dispretuiti, asa ca
lucram pentru slava.
Ce înseamna a fi umil? A primi ocarile altuia, a recunoaste greselile, a
suferi sa fim vorbiti de rau. Iar în purtarea aceasta, afara de umilinta, vom
afla si noblete.
Caci iata: acum ne facem pe noi însine pacatosi, nedemni, si alte multe
învinuiri de acestea, dar daca altcineva ni le spune, iata-ne nemultumiti si
mâniosi. Bagati de seama, nu este asa, ca la aceasta întâmplare, nu-i nici
marturisire adevarata si nici noblete?
Ziceti ca sunteti asa si asa, nu va suparati, daca si altii zic si va vorbesc
de rau, caci atunci ei sunt acei care lorusi îsi aduc osânda, si asa va duc pe
caile întelepciunii. Ascultati ce zice preafericitul David, când Samuel îl
blestema: “Lasati-l, Domnul este acela care l-a însarcinat a face asa, ca sa
mi se vadeasca umilinta - si Domnul, în schimbul acestor blesteme pe care
mi le da azi, îmi va darui bine”.

157
 Voi, care ziceti de rau de voi însiva pâna la trufie, intrati în mânie de
îndata ce altii nu va aduc laudele de care va socotiti îndreptatiti. Vedeti cât
de mult va lipseste cumpatarea în treburile cele de seama? Din dorinta
altor laude departam laudele, ca altele mai mari sa capatam. Departând
lauda, vrem s-o marim, în toate acestea nu urmarim decât slava si nu
adevarul. Asa ca zadarnica-i purtarea noastra - si nu duce la nimic.
N-aţi primit bunurile ca să le cheltuiţi în desfătări, ci pentru a le hărăzi
milosteniei.
Credeţi că sunt ale voastre? Sunt ale săracilor, iar voi sunteţi păstrătorii,
chiar atunci când le stăpâniţi de pe urma unei munci cinstite sau prin
moştenire. Dumnezeu n-ar fi putut să vi le răpească? El nu face aceasta,
tocmai ca să vă dea prilejul de a fi mărinimoşi faţă de cei lipsiţi.
Iar dacă Dumnezeu, în marea lui bunătate, v-a poruncit să daţi ca şi cum
ar fi din al vostru, credeţi, oare, că într-adevăr şi daţi din al vostru? Dacă
daţi nişte bani cu împrumut cuiva, pentru ca acela, folosindu-i, să tragă un
profit, nu veţi zice că banii împrumutaţi sunt ai lui.
Tot aşa, Dumnezeu v-a încredinţat bogăţiile, ca să câştigaţi cerul. Nu
întoarceţi, aşadar, această mare bunătate într-o nerecunoştinţa. Gândiţi-vă
cât era de dorit să fi putut, după botez, să aflăm mijlocul de a şterge
păcatele; dacă Domnul n-ar fi zis “Săvârşiţi milostenia”, câţi ar fi spus:
“Placă cerului, că dând bani, ne scăpăm de relele ce vor veni?” Ci aceasta
este cu putinţă şi noi nu pregetăm să o facem. Dar eu dau! Ce dai? N-aţi
dat până acum nici cât a dat femeia văduvă, nici jumătate, nici chiar o
parte cât de mică.
Iar cea mai mare parte din averea voastră o risipiţi în cheltuieli
zadarnice, în ospeţe la care vă îmbătaţi şi în care vă lepădaţi cine ştie căror
rele stricăciuni. Faceţi poftiri - şi sunteţi poftiţi.
Cheltuiţi, şi puneţi şi pe alţii să cheltuiască, aşa că o îndoită pedeapsă vă
aşteaptă, pentru ce faceţi, şi pentru ce faceţi pe alţii să facă!…

158
 Nu-i nici o vinovăţie să mănânci. Domnul fie slăvit!… Ceea ce strică
este pofta nesăţioasă, îmbuibarea peste ceea ce trebuie, umflarea
stomacului până la refuz. Tot aşa cu vinul. A-l folosi cu măsură, nu-i nici o
greşeală. Greşeala e a te da beţiei şi a fi necumpătat, a-ţi perverti folosinţa
minţii. Dacă slăbiciunea voastră trupească nu vă îngăduie să treceţi ziua
fără să mâncaţi, nici un ins înţelept nu v-ar putea ţine de rău.
Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile
noastre. Dacă ne cere să ne înfrânăm de la mâncare şi să postim, aceasta
nu-i fără un temei şi nu aşa, numai ca să stăm fără să mâncăm, ci pentru că
dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi, să ne încredinţăm celor ale
sufletului în toată vremea care ne stă la îndemână.
Dacă am duce viaţa într-un duh cumpătat, dacă toată vremea noastră
slobodă ar fi hărăzită lucrurilor duhovniceşti, dacă ne-om atinge de hrană
numai pentru a ne îndestula nevoile şi vom folosi întreaga noastră viaţă în
lucrări bune, n-am avea ce face cu ajutorul pe care ni l-ar da postul. Dar
firea omenească trândavă fiind, atrasă mai ales spre moleşeală şi bucurie,
stăpânul nostru, cel plin de bunătate, ca un duios părinte, a închipuit pentru
noi leacul postului, ca să smulgă moliciunea din inimile noastre şi să ne
facă să ne strămutăm grija de la lucrările lumii acesteia la cele
duhovniceşti…
Nu vom posti cu prisosinţă,de nu ne vom feri de tot păcatul
Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Prin care? Veţi zice. De vedeţi un sărac,
aveţi milă de el, un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de
bun nume, nu-l invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi capul.
Nu numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi
picioarele, şi mâinile, şi toate mădularele trupului vostru.
Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrănire şi de lăcomie.
Picioarele, nealergând la teatrul cu spectacole proaste. Ochii, neprivind cu
ispitire frumuseţile străine. Hrana ochilor este ceea ce ei văd. Dacă-i o
privelişte neîngăduită şi potrivnică Legii, postul suferă din pricina aceasta

159
şi mântuirea sufletului este vătămată întru totul; dacă-i o privelişte
îngăduită de Lege şi fară greşeală, postul se împodobeşte cu ea. Ar fi peste
fire de ciudat ca, în vremea postului să te ţii chiar şi de la hrana îngăduită,
şi să te duci să guşti priveliştile oprite.
Nu mâncaţi carne? Atunci opriţi şi ochii de a privi neruşinarea.
Asemenea, urechea voastră se cade să postească.
A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi
pentru zavistii. “Nu aplecaţi urechea voastră la vorbirile deşarte”, este
scrIsaiaGura, pe de altă parte, trebuie să postească de sudalme sau alte
vorbiri ruşinoase.
La ce bun să te ţii de la carne de pasăre şi de la peşte, de-ţi vei sfâşia şi
ucide pe fratele tău?
Apoi, ceea ce trebuie să cercetăm, cu privire la post, este dacă am
căpătat mai multă râvnă, dacă ne-am îndreptat unele din nedesăvârşirile
noastre, dacă ne-am spălat de greşeli. E un obicei răspândit în vremea
postului mare, de a ne întreba unii pe alţii câte săptămâni am postit.
Şi auzim pe unii: o săptămână, pe alţii: două, pe unii: toate. Dar unde-i
prisosirea, dacă săvârşim postul cu mâinile goale de fapte bune? Când
cineva îţi va zice: “Eu am ţinut tot postul”, răspunde-i: “E aveam un
duşman şi m-am împăcat cu el, obisnuiam să bârfesc şi m-am oprit,
suduiam, şi m-am lăsat”.
Ceea ce foloseşte negustorilor, nu este atât să străbată o mare depărtare
pe mare, ci de a aduce o bună încărcătură de mărfuri din belşug. Nu
prisosim nimic cu postul, dacă numai îl săvârşim, fară să ne gândim la
nimic şi cum o fi.
Dacă postul ne este abţinerea de la mâncare, odată ce au trecut cele
patruzeci de zile, a trecut şi postul. Dar de ne vom abţine de la păcat,
postul acesta nu va înceta după ce celălalt a trecut. Ne va fi de folos
necontenit, şi înainte de împărăţia cerurilor, ne va aduce aici, pe pământ,
bună răsplătire.

160
 Fiecare zi ar trebui să fie sărbătoare pentru creştin Dumnezeu porunci
Iudeilor să ţină numai trei sărbători. Nouă, să ţinem fără încetare, de vreme
ce pentru noi fiecare zi este o zi de sărbătoare.
Ca să vă lămuresc că aşa este, vă voi arăta temeiul sărbătorilor noastre,
şi veţi vedea cum că este sărbătoare în toate zilele.
Cea dintâi dintre sărbătorile noastre este Bobotează. Care îi este temeiul?
Că ,,Dumnezeu a fost văzut pe pământ şi s-a amestecat cu oamenii…” cu
alte cuvinte că Dumnezeu, singurul Fiu al lui
Dumnezeu, a fost printre noi. Că El este necontenit cu noi. “Sunt cu voi,
este scris, mereu, până la sfârşirea veacurilor”. Aşadar, putem serba
Bobotează în fiecare zi.
Şi sărbătoarea Paştilor ce înseamnă? Care îi este temeiul? Noi strigăm
atunci moartea Mântuitorului, aceasta alcătuieşte Pastile. Dar aceasta,
iarăşi, nu s-a săvârşit pentru noi numai la o vreme anume arătată. Pavel
vrând să ne dezrobească din lanţul datelor şi să ne arate că-i cu putinţă să
sărbătorim Pastile necontenit, a zis: “De fiecare dată când veţi mânca
pâinea aceasta sau când veţi bea din paharul acesta, veţi striga moartea
Mântuitorului”. De vreme ce noi putem arăta aceasta oricând, înseamnă că
oricând putem sărbători Pastile.
Ca să înţelegem bine că ne este la îndemână să fim totdeauna în
sărbătoare, că pentru aceasta nui deloc nevoie de o zi anumită şi că nu
putem fi încătuşaţi de vreme, ascultaţi ce zice Pavel: “Astfel, să fim în
sărbătoare…” Când scria acestea, nu era o zi de sărbătoare, ci el arăta că
nu data este îndreptarul sărbătorii, ci curăţia gândului.
O sărbătoare, la drept vorbind, nu-i nimic altceva decât bucurie; dar
bucuria duhovnicească n-are alt izvor decât gândul că ai săvârşit fapte
bune. Cel ce are o conştiinţă bună şi este săvârşitor de fapte bune, poate fi
necontenit în sărbătoare.
Cincizecimea a trecut, dar sărbătoarea n-a trecut deloc, căci orice sfântă
adunare este o sărbătoare. Cu ce se dovedeşte aceasta? Cu cuvintele

161
Domnului, care zice: “Oriunde se vor găsi doi sau trei adunaţi în numele
meu, voi şi Eu cu ei”. Şi din clipa când Insuşi Hristos se află în mijlocul
credincioşilor adunaţi, cum ar putea mai bine să arate o sărbătoare? Acolo
unde se întâlnesc rugăciuni şi învăţăminte, binecuvântarea preoţilor şi
ascultarea legilor dumnezeieşti, adunarea fraţilor şi legământul adevăratei
dragoste, vorbirile oamenilor cu Dumnezeu şi ale lui Dumnezeu cu
oamenii, cum nu va fi aceasta o sărbătoare şi încă una aleasă? Ceea ce
alcătuieşte o sărbătoare, nu-i o numeroasă adunare, ci virtutea acelora care
se adună. Nu sunt veşmintele arătoase, ci grija de suflet.
Cea mai mare sărbătoare este o conştiinţă bună… Cel ce trăieşte
săvârşind dreptatea şi bunele fapte, se află în sărbătoare, fără să fie o
sărbătoare anumită - pentru că el culege plăcerea cea curată pe care i-o dă
conştiinţa.
Ci acel care-şi petrece vremea în păcat şi în răutate, cel care are multe pe
cugetul său, chiar de vine o sărbătoare, nu-i poate gusta bucuria. Ne este
aşadar, cu putinţă, de voim, să fim în sărbătoare necontenit, de vom căpăta
îndemânarea virtuţii prin care ne vom curaţi conştiinţa…
Să ne asemuim celor ce zidesc case. Când au de ridicat pereţi de
cărămidă, ţinând socoteală de şubrezenia acestor materiale, ei întăresc
clădirea cu bârne lungi de lemn. Şi nu le aşează departe unele de altele, ci
la distanţă mică, pentru ca prin desimea lor să facă bună legătură între
cărămizi.
Faceţi şi voi la fel. Intăriţi îndeletnicirile voastre lumeşti cu dese
rugăciuni, care vor avea acelaşi rost ca acele bârne de lemn, şi daţi, astfel,
vieţii voastre, de peste tot, o puternică armătură.
Atunci, fie că vor bate mulţime de furtuni, fie că vor veni ispite,
descurajări, gânduri proaste şi orice altceva, casa ale cărei mădulare sunt
ţinute laolaltă prin atâtea rugăciuni, nu se va prăbuşi.
Dar, veţi zice, cum e cu putinţă unui om de lume, legat de slujba lui, să
se roage trei ceasuri pe zi şi să alerge la biserică?

162
 Se poate, şi-i foarte uşor. Dacă nu-i vine la îndemână să alerge la
biserică, se poate ruga pe loc, acolo, la slujba lui. Căci ceea ce-i de
trebuinţă, e mai puţin cuvântul decât gândul, e mai puţin întinsul mâinilor
decât predarea sufletului, e mai puţin ţinuta trupului decât simţămintele.
Ana n-a fost ascultată pentru că strigase cu glas tare şi înalt, ci pentru că
făcuse să izbucnească glasuri mari în inima ei. “Glasul ei - este scris - nu
se auzea, şi cu toate acestea, Domnul îl auzi…” Faceţi ca ea.
Căiţi-vă cu amar, aduceţi-vă în faţă păcatele, ziceţi în voi înşivă: “Ai
milă de mine, Doamne!”, şi rugăciunea voastră, va fi primită.
Să nu zicem, aşadar, că nu este în apropiere o casă de rugăciune. Noi
înşine, de vom fi curaţi, suntem, prin harul Sfântului Duh, templele
Domnului…
Oriunde veţi fi, puteţi ridica un altar, numai să vădiţi o voie curată. Nu
este împiedicare în ce priveşte locul şi nici vremea.
Chiar fără să îngenunchem, fără să ne batem în piept, fară să întindem
mâinile spre cer, ci numai arătând un cuget arzător, vom atinge
desăvârşirea rugăciunii.
O femeie care lucrează la serviciu sau acasă, poate ridica la cer privirea
sufletului ei şi să se roage fierbinte lui Dumnezeu.
Un bărbat care merge singuratic pe un drum, poate alcătui stăruitoare
rugăciuni. Altul, stând în prăvălia lui, cosând piei, poate să-şi înalţe
sufletul la Domnul. Un slujitor, făcând cumpărături, suind şi coborând,
lucrând la bucătărie, când nu-i este cu putinţă să meargă la biserică, se
poate ruga cu băgare de seamă, cu pietate. Dumnezeu nu vede nicăieri
oprelişti. El nu cere decât un singur lucru: clocotul duhului şi curăţia
inimii.
Mai întâi, dacă suntem vrednici de a căpăta ceea ce cerem. Al doilea,
dacă ne rugăm după legile lui Dumnezeu. Al treilea, dacă ne rugăm cu
stăruinţă. Al patrulea, dacă nu cerem nimic din bunurile acestei lumi. Al
cincilea, dacă ne cunoaştem adevăratul nostru interes. Al şaselea, dacă
163
aducem din partea noastră tot ceea ce putem aduce, în felul acesta, vedeţi
câţi au fost ascultaţi: Corneliu, din pricina smereniei şi bunătăţii sale,
cananeanca din pricina stăruinţei,
Solomon din pricina cererii, “pentru că - zice Domnul - n-ai cerut bogăţii
şi nici viaţa duşmanilor tăi…”, vameşul din pricina smereniei, alţii, din alte
pricini. Şi după cum pentru aceste pricini rugăciunile sunt ascultate, tot aşa
pentru pricini potrivnice acestora, ele nu sunt ascultate chiar când cei care
le fac sunt nişte drepţi. Cine a fost mai drept decât Moise? Dar nici el n-a
fost ascultat, când Domnul îi zice: “Aceasta să-ţi fie de-ajuns!…”, el
cerând să intre în pământul făgăduinţei. Dar cum aceasta era fară prisosinţă
pentru el, Dumnezeu nu i-a încuviinţat-o.
Incă altceva poate împiedica primirea rugăciunii noastre: stăruinţa
noastră în păcat, odată cu facerea ei. Este ceea ce voia să zică Dumnezeu
iudeilor, vorbind către Ieremia: “Nu mă ruga pentru acest popor, nu vezi ce
face?”, adică: “Ei nu s-au lepădat de necredincioşie, şi tu-mi faci cerere
pentru ei. Nu vreau să te ascult”…
Asemenea, când noi cerem răul duşmanilor noştri, nu suntem ascultaţi,
ci mai rău supărăm pe Domnul. Rugăciunea e un leac, şi de nu vom şti
cum să-l luăm, nu vom culege nici o roadă…
Să nu arătăm noi lui Dumnezeu chipul în care trebuie să ajute.
Avocaţilor, vorbitorilor care grăiesc în faţa tribunalelor veacului, le arătăm
numai care sunt treburile noastre, lăsându-le lor alegerea felului în care să
ne ajute şi libertatea de a ne îndruma aceste treburi cum vor crede mai
bine. Cu atât mai mult cuvânt, tot aşa trebuie să facem cu Dumnezeu.
I-aţi arătat necazurile voastre? Nu-i arătaţi şi chipul în care trebuie să vă
ajute. El ştie, prin El Insuşi, cu amănunţime ce vă trebuie.
Sunt unii care, sub chip de rugăciune, rostesc multe vorbe, ca acestea:
“Doamne, dă-mi sănătate trupului, îndoieşte-mi averea, răzbună-mă pe
duşmanul meu…” Purtarea aceasta este plină de lipsă de minte.

164
 Trebuie lăsate acestea deoparte, şi să rugăm, să invocăm pe Dumnezeu
în felul vameşului: “Fii cu mine, Doamne, păcătosul…” Dumnezeu ştie
cum trebuie să se învrednicească de noi… “Căutaţi mai întâi, scris este,
împărăţia lui Dumnezeu -şi toate celelalte vi se vor da vouă…”
Rugăciunea este un lucru foarte bun atunci când se face cu gând curat,
adică atunci când Îi mulţumim lui Dumnezeu nu numai pentru că ne dă,
dar şi pentru că nu ne dă ceea ce Îi cerem, pentru că şi binele şi răul sunt
spre folosul nostru. Aşadar, chiar şi atunci când nu primim, primim prin
faptul că n-am primit ceea ce nu este bine pentru noi. Există cazuri în care
neîmplinirea unei cereri este mai folositoare. Şi atunci, ceea ce socotim că
este un eşec e de fapt o izbândă.
De aceea, să nu ne întristăm când Dumnezeu întârzie să ne împlinească
rugăciunile. Să nu ne pierdem răbdarea. Oare nu are prea bunul Dumnezeu
puterea să ne dea ceea ce cerem, chiar înainte ca noi să formulăm cererea?
Fireşte că are putere, dar aşteaptă de la noi un pretext să ne ajute cu
dreaptă socotinţă. De aceea, prin rugăciunea noastră, să-I oferim lui
Dumnezeu pretext să ne ajute şi să aşteptăm cu credinţă şi nădejde ca El să
ne dăruiască bunătatea Sa cu înţelepciune. Ne-a dat ceea ce am cerut?
Atunci să-I mulţumim. Nu ne-a dat? Să-I mulţumim şi în acest caz, pentru
că noi nu cunoaştem, ca El, ce este bine pentru noi.
Trebuie să mai spunem, că de multe ori, Dumnezeu nu refuză o anumită
cerere, ci doar întârzie împlinirea ei. De ce? Pentru că folosindu-Se de
lipirea inimii noastre de acea dorinţă, ne trage mai aproape de El. De multe
ori, părinţii nu împlinesc dorinţele copiilor lor, dar nu pentru că nu i-ar
iubi, ci pentru a-i ţine aproape de ei.
Cu alte cuvinte, rugăciunea noastră este eficientă dacă: suntem vrednici
să primim ceea ce cerem; cererea noastră este potrivită cu voia lui
Dumnezeu; ne rugăm neîncetat; alergăm mereu la Dumnezeu; cerem ceea
ce este de folos pentru noi.
Nici chiar drepţii care se roagă lui Dumnezeu nu sunt ascultaţi dacă nu
trebuie să fie ascultaţi. Cine este mai drept decât Apostolul Pavel? Şi
165
totuşi, pentru că a cerut ceva ce nu îi era de folos, nu a fost ascultat. De trei
ori am rugat pe Domnul, scrie acesta. Iar răspunsul lui Dumnezeu a fost:
Îţi este de ajuns harul Meu (2 Cor.12: 8-9). Oare Moise nu era drept?
Ajunge! De acum să nu-Mi mai grăieşti de aceasta!, i-a răspuns lui
Domnul (Deut.3,26) atunci când Îi cerea să intre în Pământul Făgăduinţei.
Dincolo de aceasta, mai există un lucru care face ca rugăciunea noastră
să fie zadarnică, şi anume lipsa pocăinţei. Ne rugăm, dar de la păcat nu ne
înfrânăm.
Astfel au făcut şi iudeii, de aceea Dumnezeu i-a spus proorocului
Ieremia: Tu însă nu te ruga pentru acest popor şi nu înălţa rugăciune şi
cerere pentru dânşii, nici nu mijloci înaintea Mea, că nu te voi asculta. Nu
vezi tu ce fac ei prin cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului? (Ier. 7, 16-
17). I-a spus aşadar să nu se mai roage pentru ei, fiindcă nu s-au îndepărtat
de păcat. De asemenea, atunci când cerem să se împlinească un lucru rău
duşmanilor noştri, nu numai că nu suntem ascultaţi, dar Îl şi mâniem pe
Dumnezeu.
Rugăciunea este un medicament, iar dacă nu ştim cum să luăm acest
medicament, nu ne vom folosi niciodată de pe urma puterii sale.
Cât de bună este rugăciunea neîntreruptă aflăm de la femeia
cananeeancă din Evanghelie, care nu înceta să strige Miluieşte-mă,
Doamne (Matei 15, 22). În felul acesta, ceea ce li s-a refuzat apostolilor, s-
a dat acestei femei, care a fost răsplătită pentru răbdarea ei. Vedeţi,
Dumnezeu preferă ca pentru problemele noastre personale să ne rugăm noi
înşine, decât să se roage alţii pentru noi.
Atunci când avem nevoie de anumiţi oameni, trebuie să cheltuim mulţi
bani, să ne purtăm cu umilinţă, să împărţim vorbe de laudă şi să alergăm
foarte mult, pentru că stăpânii acestei lumi nu numai că nu ne dau uşor
ceea ce le cerem, dar, de obicei, nici nu ne primesc să vorbim cu ei.
Trebuie mai întâi să ne apropiem de oamenii din apropierea acelora,
secretari, funcţionari, slujitori ş.a., să îi luăm cu binişorul, să ne rugăm de

166
ei şi să le oferim daruri. În felul acesta, ei vor deveni mijlocitorii noştri pe
lângă persoana care are puterea să ne rezolve problema noastră.
Dimpotrivă, Dumnezeu nu are nevoie de mijlocitori. Nu este nevoie ca
alţii să se roage pentru noi. El preferă să ne rugăm noi înşine. Iar dacă vede
că ne rugăm cu credinţă şi răbdare, ne răsplăteşte fără să ne ceară nimic în
schimb. Dar dacă abia ne rugăm, întârzie împlinirea cererii noastre, nu
pentru că ne-ar dispreţui, ci pentru că, aşa cum am mai spus, amânându-ne,
ne ţine aproape de El.
Aşadar, dacă cererea ţi-a fost împlinită, mulţumeşte-I lui Dumnezeu.
Dacă nu ţi-a fost împlinită, nu te îndepărta de El, ca să fii auzit. De
asemenea, dacă L-ai supărat cu păcatele tale, nu deznădăjdui. Atunci când
superi un om, dar imediat după aceea te duci şi dimineaţa şi la amiază şi
seara la el şi îi ceri iertare, nu-i vei muia, oare, inima? Cu atât mai mult vei
muia inima lui Dumnezeu, Care nu cunoaşte răutate, dacă dimineaţa, la
amiază şi seara şi în fiecare ceas Îi vei cere să Se milostivească asupra ta.
Să ia aminte la cuvintele mele cei care se roagă fără Magă şi se revoltă
atunci când Domnul întârzie să le împlinească cererile. Eu le zic: „Rugaţi-
vă la Dumnezeu”, iar ei îmi răspund: „Ne-am rugat o dată, de două ori, de
trei, de zece, de douăzeci de ori şi n-am primit nimic”. Nu înceta să te rogi
până ce nu primeşti ceea ce doreşti. Sau mai degrabă, nici când primeşti
răspuns la cererea ta să nu încetezi să te rogi. Înainte să primeşti răspuns,
să te rogi, iar după aceea, să mulţumeşti.
Mulţi oameni intră în biserică, spun câteva rugăciuni şi apoi ies. Ies din
biserică fără să ştie ce au spus. Buzele lor se mişcă, dar urechile lor nu
ascultă.
Dacă tu însuţi nu asculţi rugăciunea pe care o rosteşti, cum vrei să o
asculte Dumnezeu? Zici: „Am îngenuncheat”. Da, ai îngenuncheat, dar
numai cu trupul, căci gândul tău zbura prin alte părţi. Cu gura rosteai
rugăciunea, iar cu mintea socoteai dobânzi, încheiai contracte, vindeai
mărfuri, cumpărai proprietăţi, te întâlneai cu prietenii tăi. Lucrul acesta se
întâmplă pentru că diavolul, care ştie că prin rugăciune multe putem să
167
dobândim, tocmai atunci vine şi ne seamănă gânduri în minte. De multe
ori, stăm în patul nostru şi nu ne gândim la nimic; ne ducem la biserică să
ne rugăm şi atunci mii de gânduri ne trec prin minte. În felul acesta,
pierdem roadele rugăciunii noastre, plecând din locul de unde ne-am rugat
cu mâna goală.
De aceea, în ceasul rugăciunii noastre, de fiecare dată când ne dăm
seama că gândul nostru s-a îndepărtat de Dumnezeu şi s-a apropiat de
problemele de zi cu zi, să-l aducem înapoi şi să-l silim să rămână atent şi
nedezlipit de înţelesurile rugăciunii. Dacă ne-am pierdut atenţia, să spunem
rugăciunea din nou, de la capăt, şi dacă iarăşi gândul nostru se
îndepărtează, să spunem rugăciunea şi a treia oară, şi a patra oară. Să nu ne
oprim din rugăciune până când nu am reuşit să o spunem toată, de la un
capăt la celălalt, având cuget treaz şi netulburat.
Iar când diavolul va înţelege că nu depunem armele, atunci va renunţa şi
el să mai lupte cu noi. Atunci când ne înfăţişăm cu vreo problemă
dinaintea unui stăpân lumesc, suntem atât de atenţi şi de concentraţi, încât
nu-i vedem nici pe cei din jur. În mintea noastră nu se mai află decât omul
dinaintea căruia ne înfăţişăm şi problema despre care vrem să-i vorbim. Cu
atât mai mult ar trebui să ne purtăm la fel atunci când ne aflăm dinaintea
preaînaltului Dumnezeu, ţinând gândul lipit de rugăciune şi nelăsându-l să
colinde pe unde vrea. Dacă limba noastră rosteşte cuvinte de rugăciune, iar
în acelaşi timp mintea visează, nu avem nici un folos. Dimpotrivă, vom fi
judecaţi pentru fapta noastră, pentru că ne-am purtat cu mai multă răbdare
şi am vorbit mai limpede cu oamenii decât cu Domnul nostru. Şi chiar de
n-am primi nimic de la Dumnezeu, faptul de a ne afla în continuă
comunicare cu El nu este lucru puţin. Dacă trebuie să avem o anumită
purtare atunci când vorbim cu un om plin de virtuţi, cu atât mai bună
trebuie să fie purtarea noastră când vorbim cu Creatorul, Binefăcătorul şi
Mântuitorul nostru, chiar dacă nu ne dă ceea ce cerem. De ce nu primim de
le El ceea ce cerem? Vă mai spun încă o dată: pentru că, de obicei, Îi
cerem lucruri vătămătoare pentru noi, crezând că sunt bune şi că ne sunt de
folos. Nu ştii, tu, omule, care ţi-e interesul. Dar Cel Care ştie nu îţi ascultă
168
rugăciunea pentru că are mai multă grijă decât tine de mântuirea ta.
Părinţii, uneori, nu dau copiilor lor ceea ce ei le cer, nu pentru că nu-i
iubesc, ci pentru că-i iubesc foarte mult. Cu atât mai mult la fel va proceda
şi Dumnezeu, Care ne iubeşte mult mai mult decât părinţii noştri şi ştie
mai bine decât oricine ce este spre binele nostru.
De aceea, atunci când te osteneşti rugându-te, iar Dumnezeu nu te
ascultă, să nu te plângi. Pe de altă parte, adu-ţi aminte de câte ori nu ai
auzit pe câte un sărac cerându-ţi ajutor, şi nu l-ai băgat în seamă. Tu ai
făcut aşa din neînduplecarea inimii tale, pe când Dumnezeu face din iubire
de oameni. Tu nu vrei să fii judecat, deşi din pricina neînduplecării inimii
nu ai ascultat cererea semenului tău. Atunci de ce-L judeci pe Dumnezeu,
Care din iubire de oameni nu te ascultă? Am spus mai înainte că folosul
tău este mare şi atunci când rugăciunea nu îţi este ascultată. De ce? Pentru
că nu este cu neputinţă ca omul care se roagă fără încetare şi cu inima
zdrobită, care îşi ridică gândul la cer şi îşi mărturiseşte cu smerenie
păcatele sale, să păcătuiască dinaintea lui Dumnezeu, pentru că după o
asemenea rugăciune se îndepărtează de la el orice grijă lumească şi
dobândeşte aripi cu care se ridică deasupra patimilor.
Apele curgătoare nu dăruiesc plantelor atâta răcoare câtă dăruiesc
lacrimile pomului rugăciunii, făcându-l să crească până la tronul lui
Dumnezeu. Iar atunci cerescul Părinte ascultă rugăciunile noastre. Şi cum
să nu asculte rugăciunea unui om care stă dinaintea Sa cu gândul
neîmprăştiat, cu eMavie şi smerenie, care a ajuns cu mintea la cer, care a
alungat orice gând omenesc, orice grijă pământească şi orice pornire
pătimaşă, venind în tainică comuniune cu El?
Da, în felul acesta trebuie să se roage creştinul. Mai întâi să-şi adune
toate gândurile şi apoi să se roage cu insistenţă lui Dumnezeu. Nu este
nevoie să spună vorbe fără număr. Ajung cuvintele puţine şi simple.
Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre nu depinde de mulţimea
cuvintelor pe care le rostim, ci de curăţia gândului şi a inimii noastre.
Putem să ne încredinţăm de acest lucru dacă citim cele scrise în Sfânta
Scriptură despre Ana cea stearpă, mama proorocului Samuel. Şi a dat
169
făgăduinţă, zicând: „Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei
căuta la întristarea roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei
uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi
da ţie, şi nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici nu se va atinge de
capul lui” (1 Regi 1, 11). Sunt acestea cuvinte multe? Nu. Şi totuşi, pentru
că Ana s-a rugat din toată fiinţa ei şi cu inimă curată, mica ei rugăciune a
fost ascultată. Deşi era stearpă, Dumnezeu a tămăduit neputinţa firii ei şi i-
a deschis pântecele. În felul acesta, a izbăvit-o de dispreţul semenilor săi,
făcând ca din pământ neroditor să crească grâu din belşug.
Aşadar, cel care se roagă, să nu spună cuvinte fără rost. De altfel, atât
Hristos, cât şi Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne rugăm des, cu rugăciune
scurtă şi cu mici pauze, pentru că lungind rugăciunea, ne putem pierde
atenţia, dând astfel ocazia diavolului să se apropie de noi şi să ne umple
mintea cu gânduri de la el. Dacă ne rugăm cu rugăciuni scurte şi dese, este
mai uşor să ne concentrăm atenţia şi să ne îndreptăm gândul spre
Dumnezeu.
Vrei şi tu să înveţi rugăciunea stăruitoare şi curată? Atunci vezi cum s-a
rugat Ana. După ce a mâncat, s-a sculat de la masă şi nu s-a dus să se
culce, nici să se odihnească, ci a intrat în cortul Domnului ca să se roage.
De aici trag concluzia că nu-şi umplea pântecele, căci altfel nu ar fi putut
să se roage, şi cu atât mai puţin cu lacrimi. Dacă noi, atunci când suntem
flămânzi, cu greutate reuşim să ne rugăm, iar după ce mâncăm mult, nu
putem să ne rugăm niciodată, atunci nici ea, care era femeie, nu s-ar fi
putut ruga dacă ar fi mâncat bine.
Să ne fie ruşine nouă, bărbaţilor, care ne rugăm pentru Împărăţia
cerurilor şi în acelaşi timp, căscăm. Să ne fie ruşine de femeia aceea care
se ruga şi plângea. Iată eMavia ei: Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei
numai se mişcau, dar glasul nu i se auzea (1 Regi 1,13). Astfel trebuie să se
arate dinaintea lui Dumnezeu cel care voieşte să dobândească ceva de la
El: nu făcând gesturi cu mâinile sau strigând, dar nici plictisit, pe jumătate
adormit sau moleşit.

170
 Dar, oare, nu putea Dumnezeu să-i dea Anei un copil şi fără ca ea să se
roage? Oare nu ştia dorinţa ei înainte ca ea să-şi ridice glasul către cer? Ba
da, dar dacă îi dădea copilul înainte ca ea să se roage, nu ar fi ieşit la iveală
virtutea şi curăţia sufletului ei şi nu ar mai fi primit atâta răsplată.
Să vedem acum care era modul de gândire al Anei. Iată ce i-a spus
arhiereului Eli, atunci când acesta a crezut că era beată: Nu, domnul meu!
Eu sunt o femeie cu inima întristată; nici vin, nici sicheră n-am băut, ci îmi
dezvălui sufletul meu înaintea Domnului. Să nu socoţi pe roaba ta femeie
netrebnică, căci din durerea mea cea mare şi din întristarea mea am vorbit
până acum (1 Regi 1, 15-16). Iată semnul unei inimi zdrobite: a nu te
mânia şi a nu te supăra pe cei care te nedreptăţesc sau te jignesc, ci a
răspunde cu blândeţe şi demnitate. Cu adevărat, nimic nu face sufletul mai
bun şi mai înţelept decât suferinţa.
Aşadar, Ana s-a ridicat de la masă şi s-a dus să se roage. Să ia aminte toţi
cei care nu se roagă nici înainte, nici după masă. Atât înainte, cât şi după
masă, avem datoria să Îl slăvim pe Dumnezeu şi să Îi mulţumim. Cine are
sufletul îndreptat spre mulţumire şi slăvire nici nu va mânca prea mult, nici
nu se va îmbăta vreodată. Dacă se va gândi că va urma să se roage, va
gusta din toate cu măsură şi, astfel, va avea multă binecuvântare trupească
şi sufletească. Aşadar, fiecare masă a noastră trebuie să înceapă şi să se
sfârşească cu rugăciune.
De asemenea, trebuie să participăm la toate slujbele din biserică, dacă
este cu putinţă. „Dar am atâtea griji şi probleme!”, îmi vei spune. Tocmai
de aceea să vii la biserică, pentru ca prin prezenţa ta acolo să atragi asupră-
ţi bunăvoinţa lui Dumnezeu. În felul acesta, vei afla ajutor în problemele
tale, iar demonii şi oamenii cei răi nu te vor putea birui. Participând la
sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe, vei dobândi de la Dumnezeu armele
Sale, pentru ca nimeni să nu-ţi mai poată face nici un rău.
Şi nu-mi spune că fiind ocupat încontinuu cu problemele vieţii de zi cu
zi, nu poţi alerga mereu la biserică să te rogi. Să zicem că nu poţi să te duci
la biserică. Însă oriunde te-ai afla, nimic nu te împiedică să ridici în

171
sufletul tău jertfelnic Domnului. Nu te împiedică nici locul, nici ora. Şi
chiar dacă nu îngenunchezi, nu plângi şi nu-ţi ridici mâinile spre cer,
rugăciunea va fi desăvârşită dacă gândul tău este îndreptat cu totul spre
Dumnezeu. Dacă nu poţi merge la biserică, atunci când mergi pe drum,
când te afli la piaţă, când călătoreşti pe mare, când eşti la lucrul tău, când
pregăteşti de mâncare, când cultivi pământul sau orice altă treabă faci,
roagă-te cu stăruinţă şi neîmprăştiere a cugetului. Lui Dumnezeu nu Îi pasă
de locul unde suntem. Ajunge ca inima să fie lipită de rugăciune şi gândul
să fie curat. Uite, Sfântul Apostol Pavel s-a rugat nu în biserică, stând în
picioare sau în genunchi, ci în închisoare, întins pe spate, pentru că
picioarele sale erau strânse în butuci. Dar fiindcă s-a rugat din toată inima,
temeliile temniţei s-au zguduit, legăturile s-au desfăcut, iar temnicerul a
crezut în Dumnezeul cel adevărat, botezându-se cu întreaga sa familie
(Fapte 16, 25-35). Iezechia, care era bolnav, nu s-a rugat nici el în picioare
sau în genunchi, ci întins în pat. S-a rugat ca Dumnezeu să-i dăruiască
vindecarea, după ce fusese înştiinţat prin proorocul Isaia că avea să moară.
Dar iată că prin curăţia rugăciunii sale, el a reuşit să schimbe hotărârea lui
Dumnezeu (4 Regi 20, 1-6). De asemenea, tâlharul s-a rugat pe cruce şi a
dobândit astfel raiul (Luca 23, 42-43). Daniel s-a rugat din groapa cu fiare
sălbatice (Dan. 6, 16), iar Iona din burta balenei (Iona 2, 1-2). Rugându-se
din toată inima lor, toţi aceştia au fost ajutaţi de Dumnezeu, Care i-a
izbăvit din nenorocirea în care se aflau. „Şi ce să spun atunci când mă
rog?”, mă vei întreba. Vei spune la fel ca femeia cananeeancă din
Evanghelie: Miluieşte-mă, Doamne!… Fiica mea este rău chinuită de
demon (Matei 15, 22). „Miluieşte-mă, Doamne!” să spui şi tu. „Sufletul
meu este chinuit de demon”, pentru că păcatul este un mare demon. Cel
demonizat este miluit, pe când omul păcătos este îndepărtat de la faţa lui
Dumnezeu. „Miluieşte-mă, Doamne!” Puţine cuvinte sunt acestea, dar ele
se pot transforma într-o mare de milostivire, iar acolo unde este
milostivirea lui Dumnezeu, sunt şi toate bunătăţile de care avem nevoie.
Când nu te afli în biserică, să spui tainic în sinea ta „Miluieşte-mă,
Doamne!” Strigă la Dumnezeu cu gândul tău, fără să-ţi mişti buzele.

172
Dumnezeu ne aude şi atunci când tăcem. Nu este atât de important unde, ci
cum ne rugăm. Chiar şi când te afli în baie să te rogi. Să te rogi oriunde ai
fi. Întreaga zidire este biserica lui Dumnezeu. Tu însuţi eşti biserica lui
Dumnezeu şi cauţi loc unde să te rogi?
În faţa evreilor era marea, iar din spate veneau ameninţător egiptenii.
Atunci, Moise a fost cuprins de o aşa de mare spaimă, încât a cerut ajutor
lui Dumnezeu fără să spună nici un cuvânt. Şi chiar dacă vocea lui Moise
nu se auzea, Domnul l-a întrebat: Ce strigi către Mine? (Ieş. 14,15).
Aşadar, Dumnezeu l-a auzit chiar dacă nu spusese nimic. Aşa şi tu, atunci
când eşti ispitit, să ceri tainic ajutor de la Dumnezeu. El este tot timpul
alături de tine, de aceea nu trebuie să I te adresezi într-un fel anume, aşa
cum faci cu oamenii. Vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va
zice: „Iată-mă!” (Isaia 58,9). Dacă ai mereu inima curată, Dumnezeu te va
auzi oriunde şi oricând.
Cu toate acestea, nu voiesc să spun că rugăciunea creştinului în biserică
nu ar fi importantă. Nu. Pentru că puterea rugăciunii făcute laolaltă cu
ceilalţi fraţi creştini este foarte mare. Vrei să ştii cât de mare este această
putere? Iată: cândva, Apostolul Petru era întemniţat şi legat cu lanţuri. Însă
se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică
(Fapte 12,5). Iar prin rugăciunea fraţilor săi făcută în biserică, Petru a fost
eliberat în chip minunat din lanţuri şi din închisoare. Te întreb acum: ce
este mai puternic decât rugăciunea care l-a salvat pe stâlpul Bisericii?
Cât despre catehumeni, desigur, nu este permis ca aceştia să se roage
împreună cu credincioşii în biserică, pentru că nu au dobândit încă
îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu. Însă nouă ni s-a dat porunca să ne
rugăm pentru întreaga lume şi pentru Biserica ce s-a întins până la capătul
Pământului. Trebuie să înţelegem ce mare cinste este pentru noi, cei
neînsemnaţi, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru atâta popor. Ca să te rogi
pentru mulţi oameni este nevoie de multă îndrăzneală dinaintea lui
Dumnezeu. Eu abia îndrăznesc să mă rog pentru mine însumi, darămite
pentru ceilalţi… Lucrul acesta este potrivit pentru cei drepţi, nu pentru un

173
păcătos ca mine. Însă atunci când ne adunăm mai mulţi şi ne rugăm pentru
toată lumea, lucrul acesta nu mai este nepotrivit.
Aşa cum am mai spus, putem să ne rugăm şi acasă la noi sau în orice alt
loc, dar rugăciunea aceasta nu are la fel de multă putere ca cea făcută în
biserică, împreună cu fraţii tăi şi cu preotul. Iată de ce: pentru că
rugăciunea laolaltă cu ceilalţi înseamnă în plus dragoste şi frăţietate,
întărite de rugăciunile preoţilor. Rolul preoţilor este de a întări prin puterea
rugăciunii lor rugăciunile slabe ale poporului, făcându-le să urce la cer.
Iată în ce fel rugăciunea Bisericii a izbutit să-l scoată pe Petru din
închisoare.
Să ştii că depărtarea nu face ca rugăciunea să fie mai puţin puternică.
Moise nu se afla cu trupul pe câmpul de bătălie atunci când israelitenii se
luptau cu amaleciţii; cu toate acestea a ajutat la biruinţa poporului său mai
mult decât cei care au luptat, pentru că şi-a ridicat mâinile către cer şi s-a
rugat Domnului (Ieş. 17, 8-16). În felul acesta, a izbăvit un popor întreg.
Există un bine mai mare decât să fim de folos semenilor noştri? Nu. Atunci
când posteşti, când dormi pe jos şi plângi întreaga ta viaţă, nu înfăptuieşti
mai nimic dacă nu eşti de folos celorlalţi. Prin Moise s-au făcut multe
minuni. Dar nici una din acestea nu a fost atât de mare ca strigătul său
către Dumnezeu pentru iertarea israeliţilor care căzuseră în marele păcat al
idolatriei. Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de
nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris! (Ieş. 32, 32). Şi
împăratul David, atunci când pentru un păcat de-al său, Dumnezeu a
îngăduit să cadă moartea peste Israel, s-a rugat la fel ca Moise: Iată eu am
păcătuit! Fărădelegea am făcut-o eu. Dar aceste oi ce-au făcut? Deci
îndreaptă-ţi mâna Ta asupra mea şi asupra casei tatălui meu! (2 Regi 24,
17). Iubirea de oameni a Sfântului Apostol Pavel a fost încă mai mare şi
mai minunată, căci el a cerut chiar şi să fie despărţit de Hristos, numai ca
cei de un neam cu el să se apropie de Părintele ceresc (Rom. 9, 3).
Rugăciunile oamenilor sfinţi, aşa cum au fost aceştia pe care i-am pomenit,
aduc asupra noastră mult ajutor dacă punem şi noi umărul. Dacă nu facem
astfel, ajutorul acelora nu ne este de folos. Spre exemplu, la ce le-a folosit
174
iudeilor rugăciunea lui Ieremia? De trei ori s-a rugat proorocul Ieremia lui
Dumnezeu şi de trei ori a auzit cuvintele: Nu te ruga pentru acest popor şi
nu înălţa rugăciune şi cerere pentru dânşii, nici nu mijloci înaintea Mea, că
nu te voi asculta (Ier. 7, 16). La ce i-a folosit lui Saul rugăciunea lui
Samuel, care s-a rugat şi a jelit pentru el până în ultima zi, şi la ce le-a
folosit israeliţilor? Nu-mi voi îngădui să fac înaintea Domnului păcatul de
a înceta să mă rog pentru voi (1 Regi 12, 23), le-a zis el acestora. Şi totuşi,
au pierit cu toţii. De ce? Ne spune motivul Dumnezeu, prin gura
proorocului Ieremia: Chiar Moise şi Samuel de ar sta înaintea Mea,
sufletul Meu tot nu s-ar îndupleca spre poporul acesta (Ier. 15, 1). Aşadar,
rugăciunile nu aduc nici un folos? Ba da.Ne aduc un foarte mare folos, dar
numai dacă punem şi noi umărul. Amintiţi-vă de sutaşul Corneliu, care s-a
învrednicit să cunoască credinţa cea adevărată, pentru că făcea multe
milostenii poporului şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna (Fapte 10, 2).
Amintiţi-vă şi de dreapta Tavita, care era plină de fapte bune şi de
milosteniile pe care le făcea (Fapte 9, 36) şi care, murind, a fost înviată de
rugăciunea Apostolului Petru. De asemenea, în timpul împăratului
Iezechia, Dumnezeu a izbăvit Ierusalimul de asirieni. De ce? Pentru că
Iezechia era drept şi s-a rugat Domnului din toate puterile pentru poporul
şi cetatea sa. Eu voi păzi cetatea aceasta, ca să o izbăvesc (4 Regi 19, 34).
Aşa a şi fost. Ce ne arată toate aceste exemple şi multe altele pe care le
găsim în Sfânta Scriptură? Că rugăciunile oamenilor sfinţi pentru noi, ca şi
ale noastre, sunt ascultate de Dumnezeu atunci când noi suntem drepţi,
plini de virtuţi, milostivi şi iubitori faţă de semenii noştri. Însă atunci când,
dimpotrivă, săvârşim păcate cu mâinile, cu picioarele, cu limba, cu gândul
şi cu inima, cum am putea îndrăzni să ne adresăm Domnului, cerându-I
ajutor şi binefaceri? Cum am putea atunciîndrăzni să ne rugăm sfinţilor?
Aşadar, înainte să ridicăm mâinile către cer, să punem început pocăinţei
noastre. De altfel, deoarece cu mâinile săvârşim multe fapte viclene,
trebuie să le ridicăm la cer atunci când ne rugăm, astfel încât gestul nostru
să le îndepărteze de păcat. Acestea să-ţi aduciaminte atunci când vrei să
răpeşti ceva sau să loveşti pe cineva cu mâinile tale: aceleaşi mâini le vei

175
ridica mai apoi spre Dumnezeu, ele îţi vor fi mijlocitoare dinaintea Celui
Preaînalt, cu ele vei aduce jertfa duhovnicească a rugăciunii. De aceea, nu
le spurca, nu pune pe ele semnul ruşinii, nu le fă nevrednice de a le arăta
Domnului prin săvârşirea de păcate. Curăţă-le prin milostenie şi prin tot
felul de fapte bune şi numai după aceea să le ridici spre cer în rugăciune.
Dacă nu te rogi niciodată cu mâinile pline de noroi, cu atât mai mult să nu
te rogi cu mâinile murdărite de păcat. Nu este bine să ridici spre
Dumnezeu mâinile murdare de noroi, însă a le ridica murdare de păcate
fără număr este un lucru înfricoşător, care abate asupra noastră mânia lui
Dumnezeu. Dar, oare, numai aşa putem să-l mâniem pe părintele ceresc?
În câte feluri nu păcătuim, chiar şi în biserică, în timpul săvârşirii Sfintei
Liturghii… Fără răspuns dinaintea lui Dumnezeu am fi dacă El ar ţine
socoteala gândurilor noastre ruşinoase, a dorinţelor viclene din inima
noastră, a judecării semenului, în care cădem în fiecare zi, a minciunilor şi
răutăţilor pe care le spunem, a vicleniei şi a nedreptăţilor pe care le
săvârşim. Fericirea altora ne pricinuieşte tristeţe, chiar dacă este vorba
despre prietenii noştri. Suntem mulţumiţi atunci când semenul nostru
suferă, socotind suferinţa aceluia ca o mângâiere pentru nefericirea
noastră. Îi cerem lui Dumnezeu lucruri stricăcioase şi nefolositoare, pe
care El ne-a poruncit să le dispreţuim. Fără să ne fie frică de Dumnezeu, îi
judecăm pe fraţii noştri, deşi avem poruncă să ne rugăm chiar şi pentru
vrăjmaşi. Ce faci, omule? Îi ceri lui Dumnezeu să aibă milă de tine, iar tu îl
blestemi pe celălalt? Nu te lăsa
înşelat. Dacă nu vei ierta, nu vei fi iertat. Ştii lucrul acesta. Şi totuşi, nu
numai că nu ierţi, dar Îl rogi pe Dumnezeu să nu ierte! Însă dacă nu este
iertat cel care iartă, cum va fi iertat cel care Îi cere lui Dumnezeu să nu
ierte? Dacă este un lucru rău să ai duşmani, gândeşte-te cu cât mai rău este
să-i judeci şi să-i blestemi pe aceştia. Vei da socoteală pentru faptul că ai
duşmani şi mai îndrăzneşti să-i judeci pe deasupra? În ceasul în care te rogi
pentru milă şi pentru iertarea păcatelor, cum te va ierta Dumnezeu dacă Îi
ceri să le facă rău altora? Sau când te rogi pentru tine, te uiţi în dreapta şi-n
stânga, caşti sau te gândeşti la o mie şi una de lucruri. Însă atunci când te

176
rogi împotriva duşmanilor tăi, îţi ţii gândul lipit de rugăciune. Diavolul ştie
că atunci când ne rugăm împotriva celorlalţi, ne facem un mare rău, de
aceea, în astfel de momente, nu ne împrăştie atenţia.
Uită de păcatele altora, ca şi Dumnezeu să le uite pe ale tale. Dacă ai
spus: „Pedepseşte-l pe vrăjmaşul meu”, nu mai ai dreptul să deschizi gura
dinaintea lui
Dumnezeu. În primul rând, pentru că L-ai mâniat şi în al doilea rând,
pentru că ceri lucruri care sunt împotriva esenţei rugăciunii. Dacă te rogi
pentru iertarea păcatelor, cum de îndrăzneşti să mai rosteşti cuvântul
„pedeapsă”? Trebuia, dimpotrivă, să te rogi pentru ceilalţi, pentru ca apoi
să capeţi îndrăzneală să te rogi şi pentru tine. Dacă te rogi pentru ceilalţi,
dobândeşti şi ceea ce voieşti tu, chiar dacă nici nu ai deschide gura să spui
în rugăciune ceva despre problemele tale.
Nu există nimic mai trist decât un suflet care poartă ură în el. Asemenea,
nu există nimic mai necurat decât o limbă care vorbeşte de rău şi blestemă.
Eşti om, nu te face fiară. Gura nu ţi s-a dat ca să muşti, ci ca să mângâi
prin cuvintele tale. Dumnezeu ţi-a poruncit să ierţi, iar tu Îi ceri să nu ţină
seama de porunca Sa? Nu te gândeşti că diavolul se bucură şi râde când
aude o asemenea rugăciune, iar Dumnezeu, Care este Creatorul,
Binefăcătorul şi Mântuitorul tău, se întristează? „Dar mi s-a făcut o
nedreptate”, vei spune, „şi sunt supărat”. Dacă-i aşa, roagă-te împotriva
diavolului, care te nedreptăţeşte mai mult decât oricine. El este cel care
naşte duşmănia. El este singurul tău mare duşman, cu care nu te vei putea
împăca niciodată. Pe când semenul tău, oricâte ţi-ar face, îţi este frate. De
aceea eşti dator să te rogi pentru binele, pentru fericirea, pocăinţa şi
mântuirea sa.
Aşadar, să fim cu băgare de seamă, fraţilor, să trăim după poruncile lui
Dumnezeu, pentru ca rugăciunea noastră să dea roade şi să dobândim
Împărăţia lui Dumnezeu.
Cine vrea poate să se ridice de pe pământ la cer.

177
 Nu are nevoie pentru aceasta decât de bunăvoinţă şi de virtute! „Vreau,
dar nu pot”, spun mulţi, „pentru că virtutea este greu de dobândit”. Să ştii
că nu e deloc greu de dobândit, dacă ai râvnă şi tânjeşti spre Dumnezeu.
Gândeşte-te puţin la cei care pustnicesc prin mulţi şi prin locuri
neumblate. Ce au făcut ei? Şi-au lăsat casă, rude, avere şi s-au închis într-o
chilie mică, unde îşi nevoiesc trupul prin post, priveghere şi chinuri.
Tu îmi vei spune: „Aceia pot să facă aşa ceva, dar eu nu pot”. De ce,
oare, mulţi călugări, cu toate că trăiau mai bine decât tine şi erau mai slabi
trupeşte, au hotărât să lase totul pentru viaţa în pustie? Mai spui: „Lupta
aceasta este atât de mare, încât nu mulţi o pot duce până la capăt”. Dacă-i
aşa, atunci nevoieşte-te mai puţin, pentru mai puţină virtute.
Nu poţi să dai banii tăi săracilor? Atunci măcar nu răpi ce este al altora.
Nu poţi posti? Atunci măcar nu te deda plăcerilor trupeşti. Nu poţi să te
rogi pentru cei care te batjocoresc? Atunci măcar îndură răutăţile lor în
tăcere şi cu răbdare. Nu poţi face bine celor care te nedreptăţesc? Atunci
măcar nu te răzbuna pe ei.
Hristos a pătimit atâtea pentru tine, chiar dacă era nevinovat şi fără de
păcat, iar tu nu vrei să pătimeşti nimic de dragul Său, sau mai bine zis
pentru mântuirea ta. Cum te vei înfăţişa dinaintea Lui în ziua Judecăţii?
Ce răspuns vei da pentru încălcarea poruncilor Sale? Nu te înşela pe tine
însuţi zicând: „Acum mă bucur de plăcerile acestei lumi, îmi nedreptăţesc
semenii, mă răzbun pe duşmanii mei, fac tot felul de păcate, iar la
bătrâneţe o să mă pocăiesc”. Spune-mi: cine ţi-a spus ţie că o să trăieşti
atât de mult? Nu vezi câţi tineri sunt luaţi de moarte în fiecare zi? Şi chiar
dacă ai trăi până la bătrâneţe, cum vei apărea dinaintea Domnului, după ce
o viaţă întreagă ai nesocotit poruncile Sale şi l-ai slujit pe diavol?
Creatorul te-a făcut mai presus decât celelalte fiinţe ale sale: te-a făcut
om. De ce te faci atunci trădător al bunătăţii cereşti şi dispreţuitor al
demnităţii umane? De ce asemeni fiinţa ta cu animalul fără raţiune, tu, care
ai dat animalelor iraţionale trăsături omeneşti?

178
 Iată: papagalului, după ce îl dresezi, îi dai vorbire omenească, iar leului
îi dai blândeţe. Şi pe cele mai sălbatice animale le poţi îmblânzi. Iar tu cum
te faci rob al patimilor iraţionale care se află în tine? Dacă eşti om,
dovedeşte acest lucru prin purtarea ta. Ai fost creat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. Dacă El este Sfânt, şi tu trebuie să fii. De altfel,
aşa ne-a poruncit Domnul să fim, încă de pe vremea Vechiului Testament:
Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt
(Lev. 11,44). Şi cum vei ajunge la sfinţenie? Ţinând toate poruncile lui
Dumnezeu, fără să dispreţuieşti nici una dintre ele. Aşa cum o chitară care
are doar o strună nu poate scoate muzică, la fel nici creştinul, dacă ţine
doar o parte din poruncile lui Dumnezeu, nu poate dobândi virtutea. Cu ce
credeţi că se alege cel care se roagă mult, dar nu face milostenie? Cu ce se
alege cel care face milostenie, dar din bani pe care i-a câştigat pe nedrept?
Cu ce se alege cel care câştigă cinstit banii, dar face milostenii ca să îl
vadă şi să îl laude oamenii? Cu ce se alege cel care se fereşte să-l vadă
oamenii, dar se mândreşte în sinea lui cu faptele bune pe care le-a făcut?
Cu ce se alege cel care nu se mândreşte, dar se dedă lăcomiei, desfrâului
şi altor plăceri? Cu ce se alege cel care nu se dedă plăcerilor, dar este
iubitor de argint? De aceea, să ne luptăm ca să ţinem toate poruncile şi să
dobândim toate virtuţile. În această luptă duhovnicească a noastră, ne sunt
aproape oamenii buni şi plini de virtuţi, care prin sfaturi folositoare şi prin
exemplul lor ne ajută să ne îndreptăm spre o viaţă a sfinţeniei. De fapt, de
aceea i-a lăsat Dumnezeu pe oamenii răi şi buni laolaltă: ca să micşoreze
răutatea celor dintâi prin însoţirea cu cei din urmă. În felul acesta, cei buni
sunt de două ori vrednici de cinstire, pentru că pe de o parte, păşesc pe
drumul virtuţii, iar pe de altă parte, de pe urma lor se folosesc şi cei răi.
Din nenorocire, cei mai mulţi oameni îi invidiază nu pe cei buni, ci pe
cei răi, adică pe oamenii vicleni şi înşelători, pe cei cu mai multe feţe, pe
lacomi şi pe cei care sunt în stare de orice pentru interesul lor, pentru
bogăţii şi funcţii, vătămându-i şi nedreptăţindu-i fără mustrare de
conştiinţă pe ceilalţi. Pe aceştia nu ar trebui să-i invidiem, ci să ne pară rău
de ei, pentru că în realitate, ei nu fac rău celorlalţi, ci lor înşişi.
179
 Nenorocirea nu este să fii nedreptăţit, ci să nedreptăţeşti.
Dumnezeu nu este nedrept. De aceea, fie în această viaţă, fie în cealaltă,
nedreptatea se plăteşte, la fel cum este răsplătită şi virtutea.
Atunci când vezi vreun om că trăieşte în eMavie şi dreptate, chiar dacă
ar fi legat cu mii de lanţuri, chiar dacă ar fi aruncat în cea mai întunecoasă
închisoare, chiar dacă ar fi chinuit de sărăcie sau dacă nu ar avea mâini sau
picioare sau dacă ar fi măcinat de vreo boală fără vindecare, să-l fericeşti şi
să-l invidiezi, pentru că pe acela îl aşteaptă viaţa veşnică şi fericirea
nespusă. Iar atunci când vezi vreun om trăind în nedreptate şi dispreţ faţă
de poruncile lui Dumnezeu, în viclenie şi înşelăciune, chiar dacă ar fi slăvit
de toţi oamenii, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate sau dacă ar fi
stăpânul lumii, să-ţi pară rău şi să plângi pentru el, căci îl aşteaptă iadul
veşnic şi suferinţa neînchipuită.
Ce va câştiga cel care este bogat în bani, dar sărac în virtute? Ce va
câştiga cel care are mult pământ, dar este robul patimilor sale? Ce va
câştiga cel care este slăvit de oameni, dar este supus păcatului? Nimic
altceva decât moarte sufletească şi despărţire pentru totdeauna de Domnul
dătător de viaţă. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui
Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 6, 23).
Trăsătura caracteristică a omului adevărat, zidit după chipul lui
Dumnezeu, este faptul că el seamănă cu Ziditorul său şi vrea să Îi placă
Lui. De aceea, cel care nu vrea nici să audă despre a fi pe plac Domnului
nu poate fi numit om. O asemenea fiinţă s-ar putea numi fiară. Şi gândeşte-
te cât de înfricoşător este ca, în timp ce Domnul vrea să ne facă
asemănători îngerilor sau, mai mult, asemănători cu Sine, noi nici măcar
oameni să nu rămânem, ci să ne transformăm în fiare. Trăsătura
caracteristică a fiarelor este supunerea faţă de instincte, adică înclinaţia
către răpire, răutate şi nesupunere, pe când trăsătura caracteristică a omului
este domnia raţiunii, care se oglindeşte în bunătate, milă, fuga de rău şi
săvârşirea binelui. Dumnezeu a pus în om o conştiinţa, care îi spune ce
este bine şi ce este rău. De aceea, oamenii care păcătuiesc, din simţământ

180
de vinovăţie, nu vor să audă că îi strigi cu numele faptelor pe care le-au
săvârşit. Spre exemplu, dacă îl strigi: „Preacurvarule!” pe un om care
preacurveşte, se va supăra, deşi se simte bine atunci când săvârşeşte
păcatul. La fel, dacă îl strigi „Călcătorule de jurământ!” pe cel care a călcat
jurământul dat, se va supăra, cu toate că el a săvârşit păcatul acela. Zice că
păcatul său este un lucru bun, dar îl supără cuvântul care înfăţişează ceea
ce a făcut.
Dimpotrivă, dacă îi zici unui om cuminte: „Omule cuminte!”, acela nici
nu se ruşinează, nici nu se supără. Dacă îl strigi pe un om drept: „Omule
drept!”, nu se va simţi jignit, nici nu se va supăra. Cel mult nu va primi
cuvintele tale din smerenie, dar sufletul său se va simţi bucuros pentru
recunoaşterea faptelor bune pe care le săvârşeşte.
De altfel, nici o răutate nu se arată cu adevărata ei faţă. De fiecare dată
împrumută înfăţişarea vreunei virtuţi. Când mincinosul spune minciuni,
zice că spune adevărul, când omul înşelător pune la cale lucruri murdare,
se preface om cinstit şi sincer, iar când calomniatorul spune răutăţi despre
unul sau despre altul, zice că totul este adevărat.
Sufletului omenesc, chiar dacă este murdărit de păcat, îi plac cuvintele
frumoase. Spre exemplu, un om bogat şi lacom, care nu se gândeşte la
nimic altcevadecât cum să răpească şi să nedreptăţească, se poate să
miluiască vreun sărac sau să-l ierte pe vreun datornic de-al său, dacă
aceştia îi vorbesc frumos şi îl laudă, adică în loc să îi zică pe faţă ce răutăţi
a făcut, îi vorbesc despre virtuţile sale, spunându-i: „Eşti om bun şi
milostiv; grija ta faţă de semeni este vrednică de laudă; cu toţi vorbesc
despre binefacerile tale” şi aşa mai departe. Cu asemenea cuvinte de laudă,
omul rău se face bun, cel hain îşi moaie inima, cel neînduplecat de
înduplecă. Aşadar, răutatea este învinsă prin laude. Omul rău nu vrea să
audă nici un cuvinţel despre răutatea sa, pentru că firea sa omenească vrea
ceea ce i se potriveşte, chiar dacă prin voia sa alege altceva.
Aşadar, să nu spunem că cutare este bun prin firea lui, iar cutare este rău
prin firea lui. Pentru că dacă omul era prin firea sa bun, nu ar fi putut să se

181
facă rău, iar dacă era prin firea sa rău, nu ar fi putut să se facă bun. Cu alte
cuvinte, dacă virtutea şi răutatea nu depindeau de voirea noastră şi dacă
Dumnezeu nu ne-ar fi creat cu libertate de alegere, atunci ar fi trebuit ca
toţi oamenii să fi fost fie buni, fie răi. Dar când vedem că semenii noştri se
luptă cu patimile, le biruie şi dobândesc virtuţi, nu mai există pentru noi
îndoială că pe de o parte, fiecare suflet are posibilitatea de alegere fie a
binelui, fie a răului şi, pe de altă parte, firea omenească are puterea de a se
îndepărta de rău. Cei care sunt buni şi plini de virtuţi au dobândit binele
prin alegerea şi efortul lor, având, bineînţeles, ajutorul harului lui
Dumnezeu. De asemenea, este clar că suntem lipsiţi de virtuţi şi, în felul
acesta, ne lipsim şi de mântuire, din cauza lenei şi a relei noastre voinţe.
De aceea, să nu spunem că alţii ne împiedică să luptăm pentru
dobândirea virtuţilor. Numai noi suntem vinovaţi pentru aşa ceva. Nici
măcar diavolul nu ne poate împiedica să păşim pe drumul virtuţii, dacă noi
nu vrem să îl urmăm. Diavolul ne poate înşela şi ne poate răpune dacă
suntem cu nebăgare de seamă, dar nu îi poate împiedica pe cei care caută
virtutea şi nu îi poate obliga să săvârşească păcate. Atunci când vrem cu
adevărat să trăim în virtute, nu ne încovoiem, oricât de mult ne-ar ispiti
ceilalţi; la fel, atunci când ne place mai mult păcatul decât virtutea, chiar
dacă nimeni nu ne-ar împinge spre păcat, noi tot urmăm drumul răutăţii.
Virtutea este prin ea însăşi vrednică de laudă. Iar atunci când omul luptă
pentru virtute în mijlocul oamenilor răi, ea este mai strălucitoare şi cu atât
mai vrednică de laudă. Din virtutea unui om se pot folosi mulţi oameni răi,
în vreme ce răutatea multora nu poate vătăma pe un om care lucrează cu
adevărat virtutea. Un om sfânt poate izbăvi un întreg popor de mânia lui
Dumnezeu, în vreme ce un popor întreg de păcătoşi nu poate abate de la
calea sa pe un om sfânt. Lucrul acesta se vădeşte din povestea vieţii lui
Noe: toată omenirea a fost pierdută, numai el a scăpat de apele potopului
(Facerea 6, 1-7, 24). Acelaşi lucru îl vedem din viaţa dreptului Lot: numai
el a fost salvat din oraşul sodomiţilor (Facerea 19, 1-30). Adu-ţi aminte şi
de proorocul Moise, care a reuşit singur, prin rugăciunea sa, să izbăvească
întreg poporul israelit (Ieş. 32, 7-14).
182
 Iată şi alt fapt care înfăţişează iubirea de oameni a lui Dumnezeu: în anul
701 î.Hr., când regele asirienilor, Senaherib, s-a pornit cu oaste împotriva
regelui iudeu, evlaviosul rege Iezechia s-a rugat din toată inima lui
Dumnezeu pentru izbăvirea Ierusalimului şi a locuitorilor săi. Iar
Dumnezeu i-a răspuns lui Iezechia: Eu voi păzi cetatea aceasta, ca să o
izbăvesc pentru Mine şi pentru David, robul Meu (4 Regi 19, 34). Şi cu
adevărat, Dumnezeu a izbăvit oraşul Ierusalim de dragul regelui şi
proorocului David, care murise cu trei sute de ani mai înainte. Vedem,
aşadar, că atunci când printre cei vii Dumnezeu nu găseşte oameni vrednici
să se roage Lui pentru oamenii păcătoşi, îi iartă şi îi izbăveşte pe aceştia de
dragul sfinţilor care au murit.
Mare este puterea virtuţii sfinţilor! Viaţa lor este pildă pentru cei leneşi,
cuvintele lor sunt îndreptare pentru cei mici la suflet, rugăciunile lor
schimbă hotărârile lui Dumnezeu, ba chiar şi hainele şi obiectele lor
personale sunt izvor de sfinţire pentru cei care le ating. Mantia proorocului
Ilie a despărţit în două apele râului Iordan (4 Regi 2, 8); încălţămintea
celor trei tineri, Anania, Azaria şi Misail, a călcat peste puterea focului din
cuptor (Dan. 3, 20-27); lemnul lui Elisei a făcut ca securea de fier să iasă
din apele râului (4 Regi 6, 1-7); toiagul lui Moise a despărţit Marea Roşie
în două şi a scos apă din stânca lui Horeb (Ieş. 14, 15-22; 17, 5-6);
şorţurile lui Pavel alungau duhurile rele (Fapte 19, 12); umbra lui Petru,
căzând peste bolnavi, îi vindeca (5, 15-16), moaştele sfinţilor mucenici fac
minuni nemaivăzute. Ce altceva trebuie să vă mai spun ca să vă arăt
puterea virtuţii şi să vă trezesc dorinţa să urcaţi spre sfinţenie?
Unii pot spune: „Sfinţenia şi virtutea sunt bune şi vrednice de laudă, dar
nu le putem dobândi pentru că rudele şi prietenii noştri ne stau împotrivă,
îşi bat joc de noi şi ne împing spre păcat”. Cu cei care ne împiedică să
ducem o viaţă creştinească şi ne îndeamnă la rele, trebuie să întrerupem
orice legătură. Bineînţeles că dacă avem şanse să îi îndreptăm fără să
suferim noi înşine vreo pierdere sufletească, atunci trebuie să facem tot ce
putem pentru ei. Dar dacă ei nu se îndreaptă, iar noi suntem în primejdie
din cauza purtării lor, atunci este nevoie să fugim cât mai departe de ei.
183
Sfântul Apostol Pavel, scriindu-le corintenilor şi tesalonicenilor, îi
îndeamnă să nu se însoţească cu oamenii păcătoşi şi cu purtare nepotrivită
(1 Cor. 9, 11; 2 Tes. 3, 14). Unii vor zice: „Dar dacă facem aşa ceva, rudele
şi prietenii noştri de care ne ferim îşi vor da seama şi ne vor îndepărta”. Şi
ce-i cu asta? Atunci când oamenii lui Dumnezeu şi Însuşi Dumnezeu ne
vor aproape de ei, nu trebuie să ne pese că oamenii păcătoşi ne
îndepărtează sau ne vorbesc de rău. De altfel, nu este cu putinţă ca
lucrătorul binelui să fie lăudat de toţi. Răutatea arată întotdeauna multă
duşmănie faţă de virtute. Dar atunci când luptă împotriva ei, nu numai că
nu o vatămă, ci o şi întăreşte.
Atât de mare este puterea virtuţii, încât chiar şi când pare că este învinsă
de răutate, ea este, de fapt, învingătoare. Lucrul acesta este vădit de
pomenirea dreptului Abel. Cu toate că a fost omorât de Cain, el a primit
cununa sfinţeniei de la Dumnezeu şi este fericit de oameni până în ziua de
astăzi. Pe când Cain, dimpotrivă, a fost osândit de Dumnezeu, iar de
oameni este înfierat ca ucigaş de frate.
În lumea aceasta, oamenii răi şi necucernici sunt cu mult mai mulţi decât
cei buni şi evlavioşi. Dar ascultă ce spun Hristos şi Pavel, credinciosul Său
rob: Cu ce voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului
pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a
dospit totul (Luca 13, 20-21); Puţin aluat dospeşte toată frământătura (Gal.
5, 9). Ce vor să zică Hristos şi Apostolul Pavel prin aceste cuvinte? Că cei
drepţi, cu toate că sunt puţini, au puterea, prin bogăţia harului din ei, să
îndrepte spre Hristos mai mulţi oameni păcătoşi.
Pe vremea în care întreaga lume se afla în necredinţă, apostolii erau
numai doisprezece. Iată cât de puţină era drojdia şi cât de mare aluatul! Cu
toate acestea, apostolii au reuşit să aducă la Hristos lumea întreagă. Între
aluat şi drojdie nu a existat nici o diferenţă în privinţa firii, căci cu toţii
erau oameni.
Diferenţa a fost de calitate, o diferenţă uriaşă: apostolii dobândiseră
Duhul Sfânt şi cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, în vreme ce oamenii

184
ceilalţi erau adânciţi în întunericul necunoştinţei şi al păcatului. Mai
ascultă şi un alt exemplu, care arată puterea îndrăznelii dinaintea lui
Dumnezeu a unui sfânt, pe de o parte, şi ticăloşia mizerabilă a unui
stăpânitor al acestei lumi, pe de altă parte. Sfântul este Cinstitul Înainte-
mergător, iar stăpânitorul din această lume este Irod Antipa.
Primul, sărac şi fără apărare, trăia în pustie, însoţit fiind numai de
tufişuri uscate, de pietre şi de şerpi. Îmbrăcat într-o haină din păr de
cămilă, se hrănea cu lăcuste şi cu miere sălbatică. Cel de-al doilea era
puternic şi bogat, fiind stăpânul întregii ţări. Locuia în palate pline de
bogăţii, purta haine scumpe şi era păzit de nenumăraţi ostaşi, bucurându-se
de mâncăruri nemaiauzite. Cu toate acestea, omul sfânt şi lipsit de apărare
îşi ridica vocea deasupra celei a puternicului stăpânitor şi îl mustra, pentru
că se căsătorise împotriva legii cu Irodiada, soţia fratelui său vitreg, Filip.
Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău (Marcu 6, 18), îi tot spunea
fără nici o frică lui Irod. Vezi cum virtutea are puterea şi dreptul de a certa
răutatea? Tu îmi vei spune: „Da, dar tocmai de aceea a fost Ioan aruncat în
închisoare şi apoi omorât”. Şi ce-i cu asta? Cu toţii vom muri mai devreme
sau mai târziu.
Importante sunt mântuirea sufletului şi ce lăsăm în urma noastră.
Cinstitul Înainte-mergător a primit şi mântuirea şi mărirea numelui său pe
pământ şi în ceruri, căci nu se bucură numai de fericirea nespusă a
Împărăţiei lui Dumnezeu, alături de Hristos, ci este lăudat şi cinstit până în
zilele noastre ca proroc, apostol, mucenic şi înger. Pe când Irod nu a fost
osândit numai la iadul fără sfârşit, dar până astăzi este socotit una din cele
mai murdare şi mai îngrozitoare personalităţi din istorie. Irod nu era numai
lipsit de eMavie, dar şi prost.
Amintiţi-vă ce s-a întâmplat de ziua sa. La masa pe care a dat-o pentru
stăpânitorii din Galileea, a dansat Salomeea, fiica Irodiadei. Dansul ei a
plăcut atât demult lui Irod, încât acesta a jurat: Orice vei cere de la mine îţi
voi da, până la jumătate din regatul meu (Marcu 6, 23). Ei, spuneţi-mi: nu
era prost?

185
 Vai de tine, Irod! Atât de mică să fie valoarea regatului tău? O dată a
dansat necuviincioasa Salomeea, iar tu i-ai dăruit jumătate din el. Dacă mai
dansa şi a doua oară, ce mai făceai? Să-ţi doreşti să nu mai danseze sau să
nu mai danseze aşa de frumos. Altfel, o să ajungi pe drumuri.
Toţi oamenii care sunt atraşi de desfătări şi caută plăcerile acestei lumi,
chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate şi funcţii înalte, nu sunt liberi, ci
sclavi, nu sunt raţionali, ci animale fără minte. Cei care, dimpotrivă, se
nevoiesc pentru dobândirea virtuţilor şi pentru împlinirea voii lui
Dumnezeu, chiar dacă ar fi săraci şi lipsiţi de importanţă, se bucură de
libertatea Duhului Sfânt, adică de adevărata libertate pe care le-o dăruieşte
Hristos, aceşti oameni fiind chipuri ale Preasfântului Dumnezeu.
Vă voi dovedi deîndată, printr-un exemplu, cine este om liber şi cine
este sclav: un rege rău îi cere unui supus de-al său, care este om bun, să
facă o fărădelege. Cum va proceda omul acela? Nu numai că nu va săvârşi
fapta aceea murdară, dar şi va încerca să-l îndemne pe rege să îşi schimbe
gândul păcătos, chiar dacă în felul acesta îşi va primejdui viaţa. Cine este,
aşadar, liber din aceştia doi? Cel care nu se teme nici de rege sau cel care
este dispreţuit de supuşii săi? Omul stăpânit de patimi şi legat de păcat,
care alege păcatul în loc de virtute, chiar şi coroană regească de ar purta,
este în realitate un rob.
Nu rob al omului, ci al diavolului. Iar pe cel pe care îl slujeşte în această
viaţă, îl va sluji şi în cealaltă. Împreună cu diavolul va fi dat pedepsei
veşnice, pentru că deşi a avut toate condiţiile să se facă om bun, el a vrut
să meargă pe drumul răutăţii. Amintiţi-vă de pilda talanţilor. Era un om
care, plecând în călătorie, i-a chemat la sine pe slujitorii săi şi le-a
încredinţat banii pe care îi avea. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar
altuia un talant, fiecăruia după cât era de priceput la mânuirea banilor.
După aceea, stăpânul a plecat. Cel care avea cinci talanţi a folosit banii ca
să câştige încă pe-atâţia. Cel care avea doi talanţi, a câştigat alţi doi. Pe
când cel care a primit un talant a săpat în pământ şi a ascuns talantul, până
când a venit înapoi stăpânul său. Când stăpânul s-a întors din călătorie, i-a
cinstit pe cei care câştigaseră cinci şi doi talanţi, pe când pe cel de-al
186
treilea l-a osândit pentru lenea şi viclenia sa: Iar pe sluga netrebnică
aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi
scrâşnirea dinţilor (Matei 25, 30).
Aşadar, dacă acela, care până la urmă nu a cheltuit nici un ban, ci l-a
păstrat pentru stăpânul său, a fost osândit, ce se va întâmpla cu cel care
foloseşte banii stăpânului pentru săvârşirea de rele? Dacă acela a fost
aruncat în întuneric, ce se va întâmpla cu noi, care trăim în păcat şi fugim
departe de virtute, cu toate că avem toate condiţiile să devenim buni?
Ştiu ce spun mulţi în sinea lor: „Dar ce, voi, clericii, care ne vorbiţi
mereu de virtute, sunteţi cu toţii plini de virtuţi?” Bineînţeles că nu. Există
clerici nevrednici, ştiu lucrul acesta –, aşa cum există clerici vrednici de
veşmântul lor. Dar pe tine, omule, nici păcatul celor dintâi nu te poate
vătăma cu nimic, dacă mergi pe drumul lui Dumnezeu, nici virtutea celor
din urmă nu-ţi foloseşte la nimic, dacă te afli pe drumul celui viclean.
Oamenii care duc lupta cea bună, fie că sunt clerici sau mireni, vor moşteni
Împărăţia cerurilor, pe care a pregătit-o Dumnezeu de la începutul lumii.
Iar cei care păcătuiesc fără să se pocăiască până la sfârşitul vieţii lor se vor
duce la osânda veşnică, ce s-a pregătit pentru diavol şi pentru cei care se
învoiesc cu el. Fără nici o îndoială, osânda clericilor nevrednici va fi foarte
grea. Dar nevrednicia anumitor clerici nu este o scuză pentru lenea ta şi nu
îţi va uşura cu nimic pedeapsa atunci când te vei afla la Judecată. De altfel,
acuzaţiile şi răutăţile pe care le spunem împotriva clericilor sunt ele însele
un mare păcat, pentru că nu lovesc numai în acei oameni, ci mai ales în
sfânta taină a preoţiei. Cu toţii cunoaştem porunca: Nu judecaţi, ca să nu
fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura
cu care măsuraţi, vi se va măsura (Matei 7, 1-2). Dacă nu trebuie să ne
judecăm semenii, în general, cu atât mai mult nu trebuie să-i judecăm pe
preoţi, care oricât de păcătoşi ar fi, ne dăruiesc iertarea păcatelor şi harul
lui Dumnezeu prin Sfintele Taine. Dar cu toate acestea, cât de uşor cădem
în păcatul judecării! Uităm că vom fi judecaţi la fel cum judecăm şi că ni
se va măsura cu aceeaşi măsură cu care măsurăm.

187
 Vei spune: „Unii clerici pricinuiesc sminteli, vătămând astfel suflete”.
Aşa este. Ce spune Evanghelia? Smintelile trebuie să vină, dar vai omului
aceluia prin care vine sminteala (Matei 18, 7). Iar eu adaug: vai de cel care
se sminteşte, pentru că sminteala sa arată cât de căldicele îi sunt credinţa şi
eMavia. Iar pe cei căldicei, Domnul îi va vărsa din gura Sa, aşa cum este
scris în Apocalipsă (Apoc. 3, 16). Oamenii care sunt cu adevărat
credincioşi şi evlavioşi se feresc de sminteală. Ei tac şi se roagă pentru
liniştirea celor care s-au smintit şi pentru întoarcerea lor în sânul Bisericii.
Numai cei cu puţină credinţă sau cu credinţă faIsaiaă şi cei lipsiţi de
eMavie se smintesc atunci când văd păcatele clericilor. Ei nu fac decât să
sporească sminteala prin bârfele şi răutăţile pe care le scot pe gura lor. De
ce se poartă aşa? Fie ca să facă rău Bisericii (lucru zadarnic), fie să
justifice (tot zadarnic) propria lor ticăloşie.
Smintelile trebuie să vină, spune Domnul. Oare din cauza spuselor Sale
vin smintelile? Nici prin gând să nu ne treacă aşa ceva! Smintelile nu vin
pentru că le-a prezis Domnul. El le-a prezis pentru că ştia că vor veni.
Dacă oamenii nu ar fi voit să urmeze drumul care duce spre diavol, nu ar
mai fi fost sminteli în această lume, iar dacă nu ar mai fi fost sminteli, ele
nu aveau să mai fie prezise. Hristos a vorbit despre ceea ce urma să fie.
„Şi dacă cei care pricinuiesc sminteli s-ar îndrepta şi nu ar mai exista
sminteli, nu ar ieşi Domnul mincinos?”, poate că vor întreba unii. Dacă ar
fi fost aşa, Hristos nu ar mai fi făcut acea prezicere. Aşadar, dacă ne-am fi
făcut cu toţii oameni plini de virtuţi, lucru care ar fi fost ştiut de
Dumnezeu, Care este atotcunoscător, atunci El nu ar mai fi spus că vor fi
sminteli. Dar pentru că ştia că mulţi oameni nu se vor îndrepta, El a făcut o
astfel de proorocie. „Şi de ce nu îi şterge de pe faţa pământului pe cei răi,
care pricinuiesc sminteli, pentru ca cei buni să nu fie duşi în ispită?”,
întreabă unii. Pentru că din sminteli se vatămă numai cei răuvoitori, adică
cei care vor să săvârşească răul. De altfel, dacă Dumnezeu i-ar nimici pe
cei răi, atunci nici unul dintre noi nu s-ar mai mântui. Răutatea noastră nu
o vedem şi de aceea nu ne pocăim pentru ea, nu ne îndreptăm şi nu ne
sfinţim.
188
 Vedem numai răutatea celorlalţi, pe care îi judecăm şi îi vorbim de rău,
neţinând cont de faptul că la Judecată nu vom da socoteală pentru faptele
semenilor noştri, ci pentru ale noastre.
De aceea, să ne abatem fără întârziere de pe drumul pierzător al răutăţii
şi să mergem pe drumul mântuitor al virtuţii, pentru că astfel, şi în această
viaţă trecătoare vom avea binecuvântarea lui Dumnezeu, şi în cealaltă ne
vom bucura de bunătăţile nestricăcioase ale Împărăţiei cerurilor.

SFANTUL IOAN CASIAN

Cuviosul Părintele nostru Casian Romanul, a trăit pe vremea împărăției
lui Teodosie cel Mic, prin anii cam 431 de la Hristos; iară dintre scrierile
lui cele cu multă osteneală lucrate, cuvântul despre cele opt gânduri și cel
despre dreapta socoteală s-au așezat aici, ca unele ce răspândesc tot felul
de folos și har duhovnicesc.
De acestea pomenește și prea-înțeleptul Fotie, cu însuși aceste cuvinte,
zicând în Cetirea 197, foile 265 și 266 ale cărții sale numite Miriovivlos.
Iar al doilea cuvânt, alcătuit tot de același fericit Părinte, adică de
preabinecinstitorul Papă Castor, este închinat și rânduit despre cele opt
gânduri, având scriere deosebită despre îmbuibarea pântecelui, despre
curvie, despre iubirea de argint, despre iuțime, despre mâhniciune, despre
trândăvie, despre slava deșartă și despre mândrie, toate acestea atârnându-
le și lămurindu-le cu mare înțelepciune.
De mare trebuință sunt aceste cuvinte mai ales celor ce au ales să
primească lupta călugărească, căci pentru cei ce voiesc a umbla calea cea
strâmtă și duhovnicească, ele sunt mai folositoare decât orice altă
învățătură.

189
 Și al treilea cuvânt, care după acestea împreună se citește, învață ce este
dreapta socoteală, cum că aceasta este mai mare decât toate celelalte fapte
bune, de unde se naște, și cum că mai ales din darul cel de sus purcede,
precum și Scriptura arată: „Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de
sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor.” (Iacov 1,17, Biblia
1914).
Pe acest fericit Părinte, Sfânta Biserică îl pomenește la 29 ale lunii
februarie, slăvindu-l cu cinste și cu laude, ca pe un vas ales al Duhului și
ca pe un îndrumător preaînțelept al vieții monahicești. Amin.

A Sfântului Casian Romanul

către Castor Episcopul
Despre cele opt gânduri ale răutății
(versiune corectată filologic și stilistic)
Mai înainte alcătuind cuvântul pentru închipuirea viețelor celor de obște,
iarăși, nădăjduind în rugăciunile voastre, ne-am apucat a scrie despre cele
opt gânduri ale răutății: despre îmbuibarea pântecelui, despre curvie,
despre iubirea de argint, despre iuțime, despre mâhniciune, despre
trândăvie, despre slava deșartă și despre mândrie.
Pentru înfrânarea pântecelui
Mai întâi dar, despre înfrânarea pântecelui se cuvine să zicem, căci ea se
împotrivește îmbuibării pântecelui, și privește atât la chipul posturilor, cât
și la felul și măsura mâncărilor. Iar acestea nu de la noi înșine le vom grăi,
ci din cele ce le-am luat de la Sfinții Părinți, care, cunoscând osebirea
firilor, n-au dat un singur canon al postirii, nici un chip statornic al
împărtășirii din mâncăruri, nici aceeași măsură tuturor; căci nu au toți
aceeași putere, fie pentru vârstă, fie pentru slăbiciune, fie pentru

190
deprinderea mai gingașă a trupului. Dar un singur scop au rânduit tuturor:
a fugi de îmbuibare și a se întoarce de săturarea pântecelui. Iar postirea cea
de fiecare zi au socotit-o mai folositoare și mai ajutătoare spre curăție
decât postirea de trei sau patru zile, ori cea întinsă până la o săptămână.
Căci, zic Părinții, cel ce întinde postirea peste măsură adeseori, la vremea
dezlegării, metaherisește hrana fără socoteală; și din covârșirea nemâncării
slăbește trupul, făcându-se trândav spre slujbele Duhovnicești, iar alteori,
îngreuiat peste fire de mulțimea hranei, pricinuiște moleșire și trândăvie
sufletului. Și iarăși au cercat că nu tuturor le este potrivită împărtășirea
verdețurilor, nici a legumelor, nici poate toți a metaherisi pâinea cea
uscată; căci unul, au zis, mâncând două litre de pâine, încă flămânzește, iar
altul, mâncând o litră sau șase unghii, se satură. Așadar, tuturor un hotar al
înfrânării au dat, întemeiat pe cuvântul Scripturii: „Fiul meu, de va fi
înțeleaptă inima ta, se va veseli și inima mea întru tine” (Pilde 24,15 –
Biblia 1914), adică a nu se amăgi de săturarea pântecelui, nici a se trage
spre dulceața gâtlejului. Căci nu numai osebirea felului mâncărilor, ci și
mulțimea lor aprinde săgețile cele înfocate ale curviei; iar din orice hrană
cu care se umple pântecele, se nasc semințele necurăției. Și nu numai
mahmureala vinului amețește mintea, ci și îmbuibarea apei și covârșirea
tuturor hrănilor o face somnoroasă și întunecată. Nici Sodomitenilor nu le-
a fost pricină răzvrătirii vinul și bucatele felurite, ci precum zice Proorocul,
„aceasta a fost fărădelegea Sodomei, sora ta: trufie, îmbuibarea pâinii și
trândăvia” (Iezechiel 16,48–49, Biblia 1914). Slăbiciunea trupului nu se
împotrivește curățeniei inimii, atunci când dăm trupului nu cele ce dulceața
voiește, ci cele ce slăbiciunea cere, ca să poată sluji fără poticnire lucrului
duhovnicesc. Căci trebuința bucatelor se primește numai atât cât slujește
spre a trăi, iar nu cât să robească pornirilor poftei. Împărtășirea hranei cu
măsură și cu socoteală păzește sănătatea trupului și nu rănește sfințenia
sufletului. Hotarul înfrânării și canonul lămurit dat de Sfinții Părinți este
acesta: cel ce se împărtășește de vreo hrană, chiar având poftă, să se
depărteze de ea înainte de sațiu, și să nu aștepte plinătatea pântecelui. Și
Apostolul zice: „Grija trupului să nu o faceți spre pofte” (Romani 13,14,
Biblia 1914), înțelegând nu chiverniseala cea de nevoie a vieții, ci
191
osteneala iubitoare de dulceți pe care o oprește. Și mai vârtos spre
curățenia cea desăvârșită a sufletului, numai depărtarea de bucate nu poate
folosi, dacă nu alergăm împreună și la celelalte fapte bune. Căci smerenia,
prin ascultarea lucrului și prin chinuirea trupului, mari folosuri lucrează în
noi; iar depărtarea de iubirea de argint, nu numai a nu avea bani, ci a nu
pofti a agonisi, povățuiește spre curățirea lăuntrică. Depărtarea de iuțime,
de mâhniciune, de slava deșartă și de mândrie lucrează curățenia cea
cuprinzătoare a sufletului; iar curățenia minții, cea din parte și subțire, cu
osebire o săvârșește înfrânarea și postul, fiindcă este cu neputință celui ce
și-a săturat pântecele a se lupta cu duhul curviei prin minte. Pentru aceea,
întâia luptă să ne fie aceasta: să stăpânim pântecele și să robim trupul, nu
numai prin post, ci și prin priveghere, osteneală, cetire, și prin neîncetata
adunare a inimii spre frica gheenei și spre dorul împărăției cerurilor.
Pentru duhul curviei și al poftei trupului
A doua lupta ne este asupra duhului curviei și al poftei trupului, care
poftă din întâia vârstă începe a supăra pre om. Mare este acest război și
cumplit, și îndoită are lupta; căci celelalte neajungeri în suflet numai având
lupta, aceasta îndoită este, în suflet și în trup alcătuindu-se; și pentru
aceasta, îndoită trebuie a primi lupta. Că nici este destul numai postul cel
trupesc spre câștigarea întregimii minții celei desăvârșite și a curățeniei
celei adevărate, de nu se va face și zdrobire a inimii, și rugăciune către
Dumnezeu întinsă, și cetire deasă a scripturilor, și osteneală, și lucrul
mâinilor, care pot a opri pornirile sufletului celui nestâmpărat și de la
nălucirile cele de rușine a-l întoarce înapoi. Iar mai înainte de toate îi este
de folos smerenia sufletului, fără de care nici curvia, nici celelalte nu va
putea cineva a le birui. Deci mai întâiași dată trebuie cu toată străjuirea a
străjui inima despre gândurile cele întinate; că dintr-însa ies, după glasul
Domnului: „Că din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile,
curviile, furtișăgurile, mărturiile mincinoase, hulele.” (Matei 15,19, Biblia
1914) Că și postul nu numai spre chinuirea trupului ni s-a poruncit, ci și
spre trezvirea minții, ca nu, pentru mulțimea bucatelor întunecându-se, să
nu poată spre străjuirea gândurilor. Trebuie dar nu numai spre postul acesta
192
trupesc a arăta toată sârguința, ci și spre luarea-aminte a gândurilor și spre
cugetarea cea duhovnicească, fără de care cu neputință este la înălțimea
întregimii minții și a curățeniei celei adevărate a ne sui. Trebuie dar să
curățim mai întâi, după glasul Domnului: „Acum voi, Fariseilor, curățiți
partea cea din afară a paharului și a blidului; iară cea dinlăuntru a voastră
este plină de răpire și de viclenie.” (Luca 11,39, Biblia 1914) ca să se facă
și cea din afară curată. Pentru aceasta dar, de ne sârguim, după cum zice
Apostolul: „Și de se va lupta cineva, nu se încununează, de nu se va lupta
după lege.” (II Timotei 2,5, Biblia 1914) după lege a ne lupta și a ne
încununa, biruind duhul cel necurat al curviei, să nu ne bizuim la puterea
noastră și la nevoință, ci la ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu. Că nu
încetează omul de a fi luptat de duhul acesta, până ce întru adevăr va crede
că nu prin a sa sârguință, nici prin a sa osteneală, ci prin acoperământul și
ajutorul lui Dumnezeu scapă de această boală și la înălțimea curăției se
ridică. Că mai presus de fire este lucrul, și oarecum afară de trup se face
cel ce a călcat zădărârile trupului și dulcețile lui; și pentru aceasta cu
neputință este omul, ca așa să zic, cu aripele sale la această înaltă și
cerească cunună a sfințeniei să zboare și următor Îngerilor să se facă, de nu
darul lui Dumnezeu de pre pământ și din noroi îl va ridica. Că cu nici o
faptă bună alta mai mult nu se aseamănă oamenii cei legați împreună cu
trupul Îngerilor celor duhovnicești, ca cu fapta curăției minții; că prin
aceasta, încă pre pământ fiind și petrecând, au, după cum zice Apostolul:
„Și împreună au sculat, și împreună au așezat întru ceruri, în Hristos
Iisus.” (Efeseni 2,6, Biblia 1914) „petrecerea în ceruri”. Iar semn este că
am câștigat desăvârșit această faptă bună, dacă sufletul la nici un chip al
nălucirii celei de rușine nu ia seamă în somn. Că deși nu se socotește păcat
acest fel de mișcare, însă semn este că bolește sufletul și de patimă nu s-a
izbăvit. Și pentru aceasta nălucirile cele de rușine ce ni se întâmplă în
somnuri datori suntem a le crede că sunt dovadă ale lenevirii noastre și ale
neputinței celei mai dinainte; fiindcă boala cea tăinuită în ascunsurile
sufletului arătată o face scurgerea ceea ce se întâmplă în odihna somnului.
Pentru care și Doctorul sufletelor noastre, în ascunsurile sufletului a pus
doftoria, unde și pricina bolii o știe, grăind: „Iar Eu zic vouă, că tot cel ce
193
caută la femeie spre a o pofti, a și preacurvit cu ea întru inima lui.” (Matei
5,28, Biblia 1914) nu atât ochii cei luători de seamă și curvești mustrând,
cât sufletul cel dinlăuntru, care ochii cei dați de Dumnezeu spre bine rău îi
întrebuințează. Pentru aceasta și pilda cea înțeleaptă (Pild. 4,23) nu zice:
„cu toată străjuirea străjuiește-ți ochii tăi”, ci „cu toată străjuirea
străjuiește-ți inima”, „Că dintr-însa ies izvoarele vieții” (Biblia 1914, Pilde
4,23); preste aceea, mai vârtos punând doftoria străjuirii, care
întrebuințează ochii spre ce voiește. Drept aceea, aceasta fie straja cea
dintâi a inimii noastre: ca atunci când va veni în mintea noastră pomenirea
vreunei femei, răsărind prin diavoleasca lucrare, bunăoară a maicii, sau a
surorii, sau a altor femei cucernice oarecare, îndată aceasta să o scoatem
din inima noastră, ca nu, mult zăbovind noi întru această pomenire,
amăgitorul răutății dintru aceste fețe să prăvale și să surpe mintea în
aduceri-aminte de rușine și vătămătoare; precum și porunca dată de
Dumnezeu celui întâi zidit ne poruncește „a păzi capul șarpelui”: adecă
începuturile gândurilor celor vătămătoare, prin care se ispitește a se târî în
sufletele noastre, ca nu, prin primirea capului, care este asuprirea gândului,
și celălalt trup al șarpelui, adecă învoiala dulceții, să o primim, și dintru
aceasta să surpe mintea la fapta cea fără de lege. Ci trebuie, precum este
scris: „În toate diminețile voi pierde pre toți cei păcătoși ai pământului, ca
să stârpesc din cetatea Domnului pre toți cei ce lucrează fărădelegea”
(Biblia 1914, Ps. 100,8); adecă, cu lumina cunoștinței a alege și a prăpădi
gândurile cele păcătoase de pre pământ, care pământ este inima noastră
după învățătura Domnului. Și cum că, până când sunt încă prunci fiii
Vavilonului, gândurile cele viclene, zic, pe aceștia a-i lovi și a-i zdrobi de
piatră, care este Hristos, că, de se vor face bărbați prin a noastră învoire, nu
fără de mare suspin și osteneală se vor birui: „Fericit va fi cel ce va apuca
și va lovi pruncii tăi de piatră” (Biblia 1914, Ps. 136,9). Iar lângă cele zise
din Dumnezeiasca Scriptură, bine este a pomeni și cuvintele Sfinților
Părinți; drept aceea s-a zis de Sfântul Vasilie, Episcopul Cezareii
Capadociei: „și femeie nu cunosc, și feciorelnic nu sunt”, atâta cunoscând,
că darul fecioriei nu numai în depărtarea cea trupească de femeie se
săvârșește, ci în sfințenia și curățenia sufletului, care prin frica lui
194
Dumnezeu se isprăvește. Mai zic și aceasta Părinții: că nu putem noi fapta
bună a curăției desăvârșit să o isprăvim, de nu mai întâi vom agonisi
adevărata smerenie a minții în inima noastră, nici de cunoștință adevărată
să ne învrednicim, încât să șadă patima curviei întru ascunsurile sufletului.
Dar, ca să arătăm isprava curățeniei și de la Apostolul, de un cuvânt al lui
mai pomenim vom înceta cuvântul: „Pacea să o urmăriți cu toți și
sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pre Domnul” (Biblia 1914, Evr.
12,14); căci, cum că pentru aceasta zice, arătat este din cele ce au adus pe
urmă, zicând: „Ca nu cumva să fie vreun curvar, sau spurcat, ca Esav”
(Biblia 1914, Evr. 12,16). Deci, cât este de cerească și îngerească isprava
sfințeniei, pe atâta se luptă de mai grele băntuieli ale protivnicului; și
pentru aceasta avem datorie să ne silim a ne deprinde nu numai la
înfrânarea trupului, ci și la zdrobirea inimii și la rugăciuni dese cu
suspinuri, ca cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Vavilonului, prin
zădărârile poftei, îl aprinde în fieștece zi, cu roua venirii Duhului Sfânt să-l
stingem. Iar lângă acestea, prea mare armă ne este spre război privegherea
cea după Dumnezeu, care, precum paza zilei gătește sfințenia cea de
noapte, așa privegherea nopții cea după Dumnezeu face cale sufletului
curățenia cea de zi.
Pentru iubirea de argint
A treia lupta ne este asupra duhului iubirei de argint; străin este războiul
acesta și din afară de fire se cunoaște, din necredință pricina călugărului
găsindu-se. Că zădărârile celorlalte patimi, ale mâniei zic și ale poftei, din
trup se par că au pricinele și, oarecum, ca unele ce în fire sunt sădite, din
naștere au începutul; drept aceea și prin lungă vreme se biruiesc. Iar boala
iubirei de argint, din afară venind, mai lesne poate a se tăia, de va fi
sârguință și luare-aminte; iar nebăgată fiind în seamă, mai pierzătoare
decât celelalte patimi și cu anevoie de lepădat se face, că „rădăcina tuturor
răutăților este iubirea de argint”, precum zice Apostolul: „Că rădăcina
tuturor răutăților este iubirea de argint, care poftind unii s-au rătăcit de la
credință și s-au împuns cu multe dureri” (Biblia 1914, 1 Tim. 6,10). Și să
socotim așa: mișcările cele firești ale trupului nu numai la copii se văd, la
195
care încă nu este cunoștința binelui și a răului, ci și la pruncii cei prea mici
și sugători, cari nici urmă de dulceață firească în sine nu au, însă firească
mișcare însemnează în trup; asemenea și boldul mâniei la prunci se vede,
atunci când îi vedem că se pornesc asupra celor ce i-au mâhnit. Și acestea
le zic, nu firea rea făcând-o pricină a păcatului (să nu fie!), ci ca să arăt că
mânia și pofta, deși spre bine de Ziditorul s-au înjugat cu omul, dar se pare
oarecum că din cele firești ale trupului, în cea afară de fire prin lenevire au
căzut și cad. Că mișcarea trupului spre nașterea de fii și spre rămânarea
neamului pe rând unii de la alții, iar nu spre curvie de Ziditorul s-a dat;
încă și mișcarea mâniei spre mântuire s-a semănat în noi, ca să ne mâniem
asupra răutății, iar nu asupra celui de un neam să ne sălbăticim. Deci dar
nu este firea păcătoasă, deși rău le întrebuințăm, nici Ziditorului îi vom
găsi vina, precum nici celui ce a dat fierul spre trebuința cea de folos, dacă
cel ce l-a primit, spre ucidere l-a întrebuințat. Iar acestea le-am zis vrând să
arătăm că patima iubirei de argint nu din cele firești are pricina, ci numai
din singura voirea cea rea și stricată. Că această boală, când va găsi
sufletul încropit și necredincios, la începutul lepădării de lume, niște
pricini drepte și după părere binecuvântate pune într-însul, pre ascuns, ca
să oprească ceva din cele ce are; că îi închipuiește călugărului în minte
bătrânețe lungi, slăbiciunea trupului și cum că trebuințele ce se dau din
viața de obște nu sunt destule spre mângâiere, nici când este bolnav, dar
nici când este sănătos; și că aici nu se face purtare de grijă după cum se
cade bolnavilor, ci este foarte trecută cu vederea; și că, de nu va avea aur
ascuns, ticăloșește va muri. Iar mai pe urmă îi pune în minte că nici va
putea rămâne în Mănăstire la multă vreme pentru greutatea lucrurilor și
pentru cercetarea cea cu de-a măruntul a Starețului; și când cu acest fel de
aduceri-aminte va rătăci mintea lui, ca să oprească măcar un bănișor,
atunci îl pleacă și rucodelie pe furiș de Stareț să învețe, din care va putea
crește argintul cel dorit de dânsul. Și de aici, cu nădejdi nearătate îl înșală
pre ticălosul, punându-i în minte câștigul cel din rucodelie și odihna cea
dintr-însa și negrija, și în scurt, tot dându-se la gândirea câștigului, nimic
nu socotește din cele protivnice, nici tulburarea mâniei, dacă se va
întâmpla vreo dată să cadă în pagubă, nici întunerecul mâhnirii, de nu va
196
nimeri nădejdea câștigului; ci se face precum altora pântecele este
dumnezeu, așa acestuia aurul. Pentru aceea și fericitul Apostol, aceasta
știind, nu numai rădăcină a tuturor răutăților, ci și slujire idolilor a numit-o.
Că „lăcomia, care este închinare la idoli” (cf. Biblia 1914, Col. 3,5). Să
luăm seama dar la câtă răutate boala aceasta târăște pe om, încât și la
slujirea idolilor îl bagă. Și de aceste gânduri întunecându-se călugărul și
spre mai rău crescând, nici ascultare nu mai poate avea, ci se necăjește, se
tânjește și împotriva fieștecărui lucru cârtește, răspunde împotrivă și nici o
cucernicie nu mai păzește; ca un cal prea tare în gură în prăpăstii cade, nici
cu hrana cea de toate zilele îndestulându-se, și mărturisește că nu poate
până în sfârșit să rabde acestea, și zice că „Dumnezeu nu este numai
acolo” și că mântuirea lui nu este încuiată numai într-un loc; și că, de nu se
va depărta din Mănăstirea aceea, va peri. Şi aşa, având ajutorul al socotelii
stricate, arginţii cei păstraţi ca cu nişte aripi, cu aceştia uşurându-se, şi
ieşirea cea din mănăstire cugetând, de aceea cu mândrie şi aspru la toate
poruncele răspunde, şi ca un strein şi din afară pre sineşi socotindu-se,
orice va vedea în mănăstire că are trebuinţă de îndreptare, nu bagă seamă,
şi trece cu vederea, şi prihăneşte toate cele ce se fac. Apoi pricini caută,
prin care se va mânia, sau se va mâhni, ca să nu se pară ca un uşor, şi că
fără pricină iese din mănăstire. Iară dacă şi pre altul va putea cu şoptiri şi
cu cuvinte deşarte a-l înşela şi a-l scoate din mănăstire, nici aceasta nu se
leapădă de a o face, vrând a avea ajutor al neputinţei sale. Şi aşa,
aprinzându-se cu focul banilor săi, iubitorul de argint niciodată nu va putea
a se stâmpăra în mănăstire, sau supt canon a trăi. Iar când dracul, ca un lup,
îl va răpi din staul, şi despărţindu-l de turmă, gata spre mâncare îl va lua.
Atunci el face lucrurile care în viaţa de obşte la ceasuri rânduite se
lenevea, acestea în chilie, ziua şi noaptea, cu multă osârdie a le face, şi nici
obiceiurile rugăciunelor, nici chipul postirilor, nici canonul a privigherilor
nu-l sloboade a-l păzi, ci cu turbarea iubirii de argint legându-l, toată
sârguinţa îl pleacă să o aibă la lucrul mâinelor. Iar ale boalei aceştia trei
sunt chipurile pre care întocmai le opresc Dumnezeieştile Scripturi şi
învăţăturile Părinţilor: unul este carele găteşte pre bieţii călugări, că cele ce
în lume nu le avea, pre acestea a le agonisi şi a le aduna; iar altul este
197
carele face pre cei ce odată s-au lepădat de bani a se căi, punându-le în
minte să caute acelea pre care le-au afiorosit lui Dumnezeu; iar al treilea
este carele la început, cu necredinţa şi cu încropirea legând pre călugăr, nu-
l lasă desăvârşit a se izbăvi de lucrurile lumii, punându-i în minte frica
sărăciei şi necredinţă de pornirea lui Dumnezeu, şi călcător arându-l
făgăduinţelor sale, care a mărturisit când s-au lepădat de lume. Deci a
acestor trei feluri pildele în Dumnezeieştile Scripturi, precum s-au zis,
ascunse le-am găsit. Că Ghezi, baniş, care mai înainte nu-i au avut, vrând
a-i agonisi, s-au scăpat de darul Proorociei (4 Împ. 5, 25–27) pre care
învăţătorul său în loc de moştenire vrea să i-l lase, şi în locul
blagosloveniei, veşnică lepră prin blestemul Proorocului au moştenit. (4
Împărați 5, 25–27 Biblia 1936): „Iar el a intrat şi s’a înfăţişat înaintea
domnului său. Şi l-a întrebat Elisei: de unde vii, Ghezie? Iar el a zis: robul
tău n-a fost nicăieri. Şi i-a zis către el: oare inima mea n’a mers cu tine,
când s-a întors omul acela din carul său întru întâmpinarea ta? Oare era
vreme să iei argint, şi să iei haine, şi măslini, şi vii, şi oi, şi boi, şi robi, şi
roabe? Dar lepra lui Neeman se va lipi de tine şi de sămânţia ta în veac. Şi
a ieşit de la el alb de lepră ca zăpada.” Şi Iuda, vrând a lua banii pre care
mai înainte i-au lepădat, urmând lui Hristos nu numai spre vânzarea
Stăpânului alunecând, din ceata Apostolilor a căzut, ci şi însuşi viaţa cea în
trup prin silnică moarte o au părăsit (Faptele Apostolilor 1,18, Biblia
1936): „Acesta dar a dobândit ţarină din plata nedreptăţii, şi căzând cu
capul în jos a plesnit în două şi i s’au vărsat toate măruntaiele.” Iar Anania
şi Safira, păstrând oarecare din cele ce avea, prin Apostoleasca gură cu
moarte s-au pedepsit (Faptele Apostolilor 5,1, Biblia 1936): „Iar un
oarecare bărbat, cu numele Anania, cu Safira, femeia lui, a vândut o
moşie…” Iar Moisi cel Mare la a doua lege (Deut. 20, 8), pre taină
porunceşte celor ce se făgăduiesc a se lepăda de lume, şi cu frica
necredinţei iarăşi să ţină de lucrurile cele pământeşti, zicând: orişice om
este fricos şi-i tremură inima de frică, să nu iasă la război, ci să meargă şi
să se întoarcă la casa sa, ca nu cumva va face inimile fraţilor lui a se
speria. (Deuteronom 20,8 Biblia 1936): „Şi vorbitorii vor grăi către popor
şi vor zice: cine este fricos şi slab la inimă, să meargă şi să se întoarcă la
198
casa sa, ca să nu înmoaie inima fraţilor săi, ca inima sa.” Este decât această
mărturie mai de credinţă s-au mai arătat? Au nu prin aceste ne învăţăm cei
ce ne lepădăm de lume, ca desăvârşit să ne lepădăm, şi aşa la război să
ieşim? Iar nu prin a pune început moloşit şi stricat să surpăm pe ceilalţi din
Evangheliceasca săvârşire şi temere să punem într-înşii? Dar fiindcă ceea
ce este zis bine de Dumnezeiasca Scriptură, adecă: fericit este mai vârtos a
da decât a lua (Fap. 20, 35), rău o tâlcuiesc… (Faptele Apostolilor
20,35Biblia 1936): „Toate vi le-am arătat, că aşa ostenindu-vă, se cade să
ajutaţi pe cei slabi şi să pomeniţi cuvintele Domnului Iisus, că El a zis: mai
fericit este a da decât a lua rău o tâlcuiesc (iubitorii de argint) silind spre
aloruşi înşelare, şi spre pofta iubirii de argint înţelegerea cuvântului, rău
socotind şi învăţătura Domnului, care grăeşte: „de vei să fi desăvârşit,
vinde-ţi averile şi le dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino,
urmează Mie” (Mat. 19,21) şi judecă că decât neagoniseala, mai fericit este
a-şi stăpâni bogăţia şi din prisosinţa ei a da celor ce le trebuiesc, să ştie
unii ca aceştia că încă nu s-au lepădat de lume, nici s-au suit la săvârşirea
cea călugărească. Fiindcă se ruşinează pentru Hristos să ia sărăcia
Apostolului şi prin lucrarea mâinilor să slujească loruşi şi celor ce au
trebuinţă, şi cu lucru să împlinească făgăduinţa cea călugărească, şi cu
Apostolul să se slăvească, risipind bogăţia cea veche (2 Cor. 11,27), cu
foamea, şi cu sete, cu ger şi cu golătate, împreună cu Pavel nevoiască-se
nevoinţa cea bună. Că dacă a avea bogăţie veche, mai de nevoie ar fi ştiut
însuşi Apostolul că este de trebuinţă a săvârşire, nu şi-ar fi defăimat
dregătoria. Că se zice pre sine, că a fost vestit şi cetăţean Râmlenilor. Încă
şi cei din Ierusalim, care îşi vindea casele şi ţarinele şi punea preţul lor
lângă picioarele Apostolilor (Fap. 4,34–35) nu ar fi făcut aceasta, de ar fi
ştiut că este judecat de Apostoli şi mai fericit a se hrăni cu ale sale averi,
iar nu cu osteneala sa şi cu aducerea limbilor. Iar mai arătat învaţă pentru
aceasta Apostolul cel zis, în cele ce scriind către Romani (15,26), acestea
zice: „Că au binevoit Macedonia şi Ahaia să facă strângere de ajutoare
pentru săracii dintre sfinţii cei din Ierusalim. Că au binevoit, şi datori
sunt...” Încă şi El însuşi, în legături şi în temniţă de multe ori, şi în
supărarea călătoriei fiind pus, şi împiedecat dintru aceasta, precum
199
obişnuia, cu mâinile sale a-şi agonisi cele de nevoie, învaţă că trebuinţele
acestea şi le-a luat de la fraţii care veniseră la dânsul din Macedonia,
zicând: „că lipsa mea au plinit-o fraţii venind de la Macedonia” (2 Cor.
11,9). Încă şi Filipenilor scriind (4.15–16) grăieşte: „Ştiţi şi voi,
Filipenilor, că ieşind eu din Macedonia, nici o biserică nu mi s’a împărtăşit
în privinţa dării şi luării, fără numai voi singuri; că şi în Tesalonic, o dată şi
de două ori, mi-aţi trimis cele de trebuinţă.” Fie dar, după părerea
iubitorilor de argint, şi aceştia mai fericiţi decât Apostolul, fiindcă din
averele lor i-au dat cele de trebuinţă. Dar nu va îndrăzni cineva a zice
aceasta, de nu va veni în cea de pe urmă nebunie. Deci, de voim să urmăm
Evangheliceştilor porunci şi a toată Biserica aceea care este întemeiată din
început pre Apostoli, să nu ne plecăm părerilor noastre, nici cele bune zise
rău să le înţelegem, ci lepădând părerea cea încropită şi necredincioasă, să
luăm înţelegerea cea cu dinadinsul a Evangheliei. Că aşa vom putea şi
urmelor Părinţilor a urma, şi de ştiinţa vieţii de obşte niciodată a ne
depărta, şi întru adevăr a ne lepăda de această lume. Drept aceea bine este
şi aicea să aducem aminte cuvântul unui Sfânt. Că se vorbeşte că ar fi zis
Sfântul Vasile Episcopul Chesariei Capadociei un cuvânt de acest fel către
oarecare Singlitic, carele încropit se lepădase de lume şi mai ţinea oarece
din banii săi: „Singliticule, l-ai pierdut, şi călugăr nu te-ai făcut.” Trebuie
dar cu toată sârguinţa să tăiem din sufletul nostru rădăcina tuturor
răutăţilor, care este iubirea de argint, fără greşală ştiind că rămânând
rădăcina, lesne răsar ramurile. Iar această faptă bună cu anevoie este de a o
isprăvi, de nu vom petrece în viaţa de obşte. Că într-însa şi pentru însăşi
trebuinţele cele de nevoie nu ne grijim. Osânda lui Anania şi a Safirei
înaintea ochilor având-o, să ne înfiorăm a lăsa ceva vreodată din averea
cea veche; asemenea, de pilda lui Ghezi temându-ne, aceluia ce pentru
iubirea de argint s-au dat veşniciei lepre, să ne ferim a aduna pentru sine
bani care nici în lume nu i-am avut; încă, al Iudei socotind sfârşitul, cel
prin sugrumare, să ne temem a lua ceva vreodată din cele ce lepădându-ne
le-am defăimat. Şi după toate acestea, înaintea ochilor având de-a pururea
nearătarea morţii, nu cumva în ceasul în care nu aşteptăm va veni Domnul
nostru şi va afla întinată de iubirea de argint ştiinţa noastră şi ne va zice
200
cele ce în Evanghelie s-au zis bogatului aceluia: „Nebune! În noaptea
aceasta vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”
(Luca 12,20).
Pentru iuţime
A patra lupta ne este asupra duhului iuţimii, şi trebuinţă este ca, cu
Dumnezeu, veninul cel purtător de moarte al acestuia din adâncul
sufletului să-l tăiem. Că acesta, în inima noastră şezând tăinuit, şi ochiul
inimii cu întunecatele tulburări orbindu-l, nici socoteală a celor de folos
putem a câştiga, nici pricepere a duhovniceştii cunoştinţe a afla, nici
sârguire a sfatului celui bun a ţinea, nici părtaş vieţii cei cu adevărat a fi,
nici de privirea luminii celei dumnezeieşti şi adevărate primitoare se va
face mintea noastră. „Că s-au tulburat, zice, de mânie ochiul meu” (Ps. 6,7
– Biblia 1936): „S-a supărat de mânie ochiul meu, s-a învechit între toţi
vrăjmaşii mei.”). Încă nici dumnezeieştii înţelepciuni părtaşi ne vom face,
deşi foarte înţelepţi prin păreri de toţi vom fi socotiţi. Fiindcă este scris:
„Iuţimea în sânul celor fără de minte se sălăşluieşte” (Ecl. 7,9, Biblia 1936:
„Nu te grăbi în duhul tău a te mânia; că mânia se sălăşluieşte în sânul
nebunilor.”). Dar nici sfătuirile cele mântuitoare ale socotelii celei drepte
putem a le câştiga, deşi pricepuţi de oameni vom fi socotiţi. Că scris este:
„Mânia şi pe cel priceput îl pierde” (Pil. 16,1, Proverbe 16,32, Biblia 1936:
„Cel încet la mânie este mai bun decât cel viteaz, şi cel ce-şi biruieşte
duhul este mai bun decât cel ce ia cetăţi.”). Nici cârmuirile dreptăţii cu
inimă trează nu le vom ţinea. Că scris este: „Mânia bărbatului dreptatea lui
Dumnezeu nu o lucrează” (Iacov 1,20, Biblia 1936: „Că mânia omului nu
lucrează dreptatea lui Dumnezeu.”). Dar nici podoaba şi chipul cel bun,
care de toţi este lăudat, nu-l putem câştiga. Că scris este: „Bărbatul mânios
nu este cu bun chip” (Prov. 14,29, Biblia 1936: „Cel încet la mânie este cu
minte sănătoasă, iar cel iute la mânie îşi înalţă nebunia.”). Drept aceea, cel
ce voieşte la săvârşire a veni, şi pofteşte cu duhovnicească luptă după lege
a se lupta, de toată neajungerea mâniei şi a iuţimii străin să fie, şi auză ce-i
porunceşte vasul alegerii: „Toată amărăciunea şi mânia şi iuţimea şi
strigarea şi hula să se ridice de la voi împreună cu toată răutatea” (Efes.
201
4,31,, Biblia 1936: „Toată amărăciunea şi iuţimea şi mânia şi strigarea şi
hula să se ridice de la voi, împreună cu toată răutatea.”). Iar când zice
„toată”, nici o pricină a mâniei, sau ca de nevoie, sau binecuvântată, nu ne-
au lăsat. Deci cel ce va să îndrepte pre fratele, când greşeşte sau certare să-
i dea, sârguiască-se pre sine fără tulburare a se păzi, ca nu cumva, pre altul
vrând a-l vindeca, asupra sa să tragă boala; şi i se va zice lui acel cuvânt
evanghelicesc: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Luca 4,23 – Biblia
1936: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi; câte am auzit că s-au făcut în
Capernaum, fă şi aici, în patria ta.”). Şi iarăşi: „Ce vezi paiul care este în
ochiul fratelui tău, iar bârna care e în ochiul tău nu o vezi?” (Matei 7,3 –
Biblia 1936: „Şi pentru ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din
ochiul tău nu o iei aminte?”). Că ori din ce fel de pricină pornirea iuţimii
clocotind, orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă soarele dreptăţii. Că
precum cel ce a pus pe ochi tăbliţe de aur sau de plumb, întocmai a oprit
puterea cea văzătoare, şi nicidecum scumpetea tăbliţei cei de aur n-a făcut
osebire a orbiciunii: aşa şi când, ori din ce fel de pricină, ca şi cum cu cale
sau fără de cale, mânia se aprinde, puterea cea văzătoare se întunecă.
Atuncea numai după fire mânia o întrebuinţăm, când împotriva gândurilor
celor pătimăşe şi iubitoare de dulceţi o pornim. Aşa Prorocul ne învaţă,
zicând: „Mâniaţi-vă şi nu greşiţi” (Ps. 4,4, Biblia 1936: „Mâniaţi-vă şi nu
păcătuiţi; spuneţi în inimile voastre, în aşternuturile voastre, şi vă
pocăiţi.”), adică asupra patimilor voastre porniţi mânia, şi asupra
gândurilor celor rele, iar nu pentru a săvârşi cele puse de dânsele să greşiţi.
Că zice: „Cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă
umiliţi” (Ps. 4,4, Biblia 1936: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi; spuneţi în
inimile voastre, în aşternuturile voastre, şi vă pocăiţi.”), adică atunci când
vin în inima voastră gânduri rele, scoţindu-le prin mânia cea asupra lor,
după scoaterea lor, ca pe patul liniştii sufletului aflându-vă, atunci vă
umiliţi spre pocăinţă. Se uneşte cu acesta încă şi fericitul Pavel,
întrebuinţând mărturia acestuia şi adăugând: „Soarele să nu apună peste
mânia voastră. Nici daţi loc diavolului” (Efes. 4,26–27, Biblia 1936:
„Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici
nu daţi loc diavolului.”), adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele dreptăţii,
202
prin a-L mânia cu învoiala gândurilor celor rele, să apună din inimile
voastre, ca nu prin ducerea Lui să gătească în voi loc diavolul. Pentru acest
scop şi Dumnezeu prin Prorocul zice: „Iar celor ce se tem de numele Meu
va răsări Soarele dreptăţii, şi vindecare va fi în aripile Lui” (Mal. 3,20 –
Biblia 1936: „Iar vouă celor ce vă temeţi de numele Meu va răsări Soarele
dreptăţii şi vindecare va fi în aripile Lui.”). Iar dacă după slovă vom lua
cea zisă, nici până la apusul soarelui nu ni se iartă a păzi mânia. Ce dar
vom zice de aceştia, care pentru sălbăticia şi tulburarea aşezării celei
pătimăşe, nu numai până la apusul acestui soare ţin mânia, ci şi în prea
multe zile întinzând-o, tac unii despre alţii, nemaiscoţind cu adevărat
mânia prin graiuri, dar prin tăcerea unora către alţii, veninul pomenirii de
rău spre pierzarea loruşi crescându-l, neştiind că trebuie nu numai de
mânia cea întru lucrare a se depărta, ci şi de cea cu mintea, ca nu, de
întunericul pomenirii de rău negurindu-se mintea, să cadă din lumina
cunoştinţei şi din socoteală, şi să se lipsească de sălăşluirea Sfântului Duh.
Că pentru aceasta şi Domnul în Evanghelie porunceşte să lăsăm darul
înaintea altarului şi să ne împăcăm cu fratele (Mat. 5,23 – Biblia 1936:
„Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că
fratele tău are ceva împotriva ta…”). Fiindcă nu este cu putinţă să fie
acesta primit dacă mânia şi pomenirea de rău zace în noi. Încă şi Apostolul,
zicând: „Neîncetat vă rugaţi… în tot locul, ridicaţi mâini cuvioase, fără
mânie şi fără gânduri” (1 Tes. 5,17 şi 1 Tim. 2,8 – Biblia 1936: „Neîncetat
vă rugaţi.”; „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini
sfinte, fără mânie şi fără îndoială.”), aceasta ne învaţă. Drept aceea
rămâne: sau niciodată să nu ne rugăm, şi după aceasta să fim vinovaţi
apostoleştii porunci, sau silindu-ne să păzim ce este poruncit, fără mânie şi
fără pomenire de rău aceasta să o facem. Şi fiindcă de multe ori, mâhniţi
fiind fraţii sau tulburaţi, nu ne pasă, zicând că nu din pricina noastră sunt
mâhniţi, pentru aceea Doctorul sufletelor, pricinile păcatului din rădăcină,
adică din inimă vrând a le smulge, nu numai nouă, de ne vom întâmpla să
fim mâhniţi asupra fratelui, porunceşte a lăsa darul şi a ne împăca, ci şi el,
de va fi mâhnit asupra noastră (drept sau nedrept), prin a-i da răspunsul să-
l vindecăm, şi atunci să aducem darul (Mat. 5,23–24 – Biblia 1936: „Lasă
203
darul tău acolo înaintea altarului şi mergi de te împacă întâi cu fratele tău,
şi apoi venind, adu darul tău.”). Dar de ce mult ne zăbovim în
evangheliceştile porunci, cu putinţă fiind şi din Legea cea Veche aceasta a
o cunoaşte, care, cu toate că se pare că are pogorâre a subţirătăţii
Evangheliei, însă acestea zice: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta”
(Lev. 19,17 – Biblia 1936: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri
pe aproapele tău…”); şi iar: „Căile pomenitorului de rău spre moarte”
(Prov. 12,28, Biblia 1936: „În calea dreptăţii este viaţă şi în drumul ei nu
este moarte.”). Deci şi aici nu numai mânia cea cu lucrul o opreşte, ci şi pe
cea cu mintea o pedepseşte. Pentru aceea trebuie, Dumnezeieştilor Legi
urmând, cu toată puterea a ne lupta asupra duhului mâniei şi asupra boalei
celei zăcătoare înlăuntru nostru, iar nu asupra oamenilor pornind mânia, să
gonim pustietatea şi singurătatea, ca, fiindcă acolo nu va fi cel ce ne va
porni spre mânie, ca şi cum mai cu lesnire la singurătate fapta bună a
îndelungii răbdări se poate isprăvi. Căci din mândrie, și dintru a nu vrea
pre sine a ne prihăni, și a scrie lenevirii noastre pricinele tulburării, poftim
depărtarea de frați. Drept aceea, până când pricinele neputinței noastre le
scriem la alții, cu neputință ne este la săvârșirea îndelungii răbdări să
ajungem. Pentru aceea capul îndreptării și păcii noastre, nu din îndelunga
răbdare a aproapelui, care se face către noi, se săvârșește, ci din a noastră
suferire de răutate către aproapele. Iar când fugim de lupta îndelungii
răbdări, pustia și singurătatea o gonim, oricâte din patimile noastre le vom
duce acolo nevindecate, ascunse sunt, iar nu șterse. Că pustia și darea în
lături la cei neizbăviți de patimi, nu numai a le păzi știe, ci și a le acoperi,
și nici a se mai simți pre sine nu-i lasă, de ce patimă se biruiesc; ci,
împotrivă, nălucire de faptă bună le pune în minte, și îi face să creadă că au
isprăvit și îndelunga răbdare și smerenia, până când nu este de față cel ce-i
zădărăște și-i lămurește. Iar când se va întâmpla vreo pricinuire, care îi va
porni și îi va cerca, îndată patimile cele ce zac înlăuntru, și mai înainte
tăinuite, ca niște cai fără de frâu, dintru ale sale grajduri sărind, și de lunga
liniștire și odihnă hrăniți fiind, mai tare și mai sălbatec târăsc pre călărețul
lor. Că mai mult se sălbăticesc patimile în noi, șezând fără de frecarea cea
cu oamenii, și pre însuși umbra răbdării și a îndelungii răbdări, care prin
204
închipuire ni se părea că o avem, amestecați fiind cu frații, pentru lenevirea
frecării cu oamenii și a singurătății o pierdem. Că precum jivinele cele
veninate, în pustie și în culcușurile sale stâmpărându-se, atunci își arată
turbarea sa, când apucă pre cineva ce s-ar apropia; așa și oamenii cei
pătimăși, care nu pentru așezarea faptei celei bune, ci pentru nevoia pustiei
se liniștesc, atuncea își borăsc veninul, când vor apuca pre cel ce se
apropie de dânșii și îi zădărește. Și pentru aceasta datori sunt cei ce caută
săvârșirea blândețelor, toată sârguința să arate, ca nu numai asupra
oamenilor să nu se mânie, dar nici asupra dobitoacelor celor
necuvântătoare, nici asupra lucrurilor celor neînsuflețite. Că îmi aduc
aminte eu, când petreceam în pustie, că porneam mânie asupra trestiei,
grosimea ei ori subțirătatea neplăcându-mi; și asupra lemnului iarăși când
vream să-l tai și nu puteam îndată; și iarăși asupra cremenei când eu,
silindu-mă să scot foc, nu degrabă ieșea focul. Până într-atâta se întinsese
mânia, cât și asupra lucrurilor celor nesimțitoare o scoteam. Drept aceea,
de poftim să dobândim fericirea Domnului, nu numai mânia cea cu lucru,
precum s-au zis, datori suntem să o oprim, ci și pre cea cu mintea. Că nici
folosește atât a ținea gura în vremea mâniei, și a nu scoate graiuri
tulburăcioase, precum folosește a curăți inima de pomenirea de rău, și a nu
învârti în mintea sa gânduri viclene asupra fratelui. Că rădăcinele păcatelor
poruncește învățătura evanghelicească a le tăia mai mult decât roadele. Că
rădăcina mâniei, de se va tăia din inimă, nici urăciune, nici pizmă cu lucru
nu se va lucra. Că „cel ce urăște pe fratele său, ucigaș de om s-a zis” (1
Ioan 3,15 – Biblia 1936: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de om;
şi ştiţi că nici un ucigaş de om nu are viaţă veşnică rămânând în el.”),
ucigându-l cu așezarea urăciunii în minte, al cărui sânge, nu prin sabie
vărsat, îl văd oamenii, ci prin minte și prin așezarea urăciunii omorât,
Dumnezeu îl privește, Care nu numai pentru fapte, ci și pentru gânduri și
pentru voiri, unuia fieștecăruia sau cununi, sau munci îi va da, precum
însuși prin Prorocul zice: „Iată Eu viu sunt, să adun lucrurile și gândurile
lor” (Isaia 66,18 – Biblia 1936: „Căci Eu cunosc faptele lor şi gândurile
lor; voi veni şi voi strânge toate neamurile şi limbile.”). Și iarăși Apostolul
grăiește: „Între sine gândurile unele pe altele pârându-se sau și
205
îndreptându-se, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale
oamenilor” (Rom. 2,16 – Biblia 1936: „în ziua când Dumnezeu va judeca,
prin Iisus Hristos, după evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.”). Și
însuși Stăpânul, învățându-ne că trebuie toată mânia să o lepădăm, zice în
Evanghelie: „Cel ce se mânie pe fratele său vrednic va fi de judecată”
(Mat. 5,22 – Biblia 1936: „Iar Eu zic vouă că oricine se mânie pe fratele
său vrednic va fi de judecată…”). Că așa au izvoarele cele cercate cu de-
adinsul. Că acel cuvânt ce zice „în deșert”, din adaos s-a pus de cei ce nu
vor să-și taie mânia desăvârșit. Deci cum că din adaos s-a pus aceea „în
deșert”, arătat e din voia scripturii care stă înainte. Că scoposul Domnului
voiește ca noi rădăcina și scânteia mâniei să le tăiem cu toate chipurile, și
nici o pricină de mânie în sine-ne să nu purtăm, ca nu, cu pricină ca și cum
binecuvântată întâi pornindu-ne, pe urmă în turbarea mâniei celei fără de
cale să cădem. Iar a boalei acesteia vindecarea cea desăvârșită aceasta este:
ca să credem că nici pentru drepte, nici pentru nedrepte nu ne este slobod
să primim mânia. Că duhul mâniei întunecând mintea, nici lumină de
socoteală dreaptă, nici întărire de sfat drept, nici ocârmuire de dreptate nu
se va afla în noi. Dar nici lăcaș Sfântului Duh nu este cu putință să se facă
sufletul nostru, dacă duhul mâniei, întunecând mintea, ne va stăpâni pre
noi. Iar mai apoi de toate, se cade ca nearătarea sorții în fieștecăruia zi
având-o înaintea ochilor noștri, să ne păzim pre sine-ne de mânie, și să
știm că nici de curățenie, nici de lepădarea de toată materia, nici de posturi
și de privegheri, nu avem nici un folos, dacă de mânie și de urăciune fiind
ținuți, ne vom afla vinovați judecății.
Pentru mâhniciune
A cincea lupta ne este asupra duhului mâhniciunii, carele întunecă
sufletul despre toată duhovniceasca privire şi opreşte despre toată lucrarea
cea bună. Căci când acest duh viclean se va apuca de suflet şi-l va întuneca
tot, nu-l lasă nici rugăciuni cu osârdie a săvârşi, nici în folosul Sfintei
Scripturi a îngădui; blând şi lesne-umilit către fraţi a fi omul nu sufere, şi
către toate izvodirile lucrurilor, şi către însăşi făgăduinţa vieţii, urâciune îi
pricinuieşte, şi, în scurt, toate sfătuirile cele mântuitoare ale sufletului
206
tulburându-le, şi puterea lui şi îngăduirea slăbindu-le, ca pre un ieşit din
minte şi nebun îl face, legănându-l cu cugetul desnădăjduirii. Pentru
aceasta, de ne este scoposul să ne luptăm cu duhovnicească luptă, şi să
biruim cu Dumnezeu duhurile vicleşugului, cu toată paza să păzim inima
noastră despre duhul mâhniciunii. Că precum molia pre haină, viermele
pre lemn, aşa mâhniciunea mănâncă sufletul omului, plecându-l să se abată
despre toată întâlnirea cea bună, şi nici de la prietenii cei adevăraţi nu-l
lasă să primească cuvânt de sfătuire, nici răspuns bun sau paşnic a da lor îl
sloboade; ci, tot sufletul cuprinzându-l, îl umple de amărăciune şi lenevire,
şi de aci îi pune în minte să fugă de oameni, ca de unii ce i se fac
pricinuitori de tulburare, şi nu-l lasă să cunoască că nu din afară, ci
înăuntru are zăcând boala, care atunci se arată, când supărările venind, prin
zădărâre la arătare o scot. Că niciodată nu se va vătăma omul de altul, de
nu va avea înăuntru zăcând pricinele patimilor. Şi pentru aceasta Ziditorul
tuturor şi Doftorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie cu de-adinsul
ranele sufletului, nu porunceşte ca petrecerile cu oamenii să le lăsăm, ci
pricinele răutăţii celei dintru noi să le tăiem, şi să cunoaştem că sănătatea
sufletului nu întru despărţirea de oameni se săvârşeşte, ci întru petrecerea
şi amestecarea dimpreună cu cei îmbunătăţiţi. Când doar pentru oarecare
pricini, ca şi cum binecuvântate, vom părăsi pre fraţi, nici pricinele
mâhniciunii le-am tăiat, ci numai le-am schimbat; fiindcă boala cea
înlăuntru zăcătoare şi prin alte lucruri pre acestea le porneşte. Pentru
aceasta asupra patimilor dinlăuntru să ne fie nouă tot războiul. Că acestea,
din darul lui Dumnezeu şi ajutorul, din inimă scoţându-se, nu zic cu
oamenii, ci şi cu fiare sălbatice lesne împreună vom petrece, după cea zisă
de fericitul Iov: „Fiarele sălbatice vor păciui cu tine” (Iov 5,23 – Biblia
1936: „Și fiarele câmpului vor fi în pace cu tine.”). Mai întâiaşi dată dar
trebuie să ne luptăm asupra duhului mâhniciunii, care bagă pre suflet în
desnădăjduire, ca să-l gonim din inima noastră. Că acesta n-au lăsat pre
Cain, după uciderea de frate, să se pocăiască; nici pre Iuda, după vânzarea
Stăpânului. Numai acea mâhniciune să deprindem, care se face cu bună
nădejde pentru pocăinţa greşalelor, pentru care Apostolul au zis: „Căci
întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără părere
207
de rău; iar întristarea lumii lucrează moarte” (2 Cor. 7,10 – Biblia 1936).
Căci mâhniciunea cea după Dumnezeu, cu nădejdea pocăinţei hrănind
sufletul, este amestecată cu bucurie. Drept aceea şi osârduitor şi ascultător
spre toată lucrarea cea bună face pre om, lesne-apropiat, smerit, blând,
suferitor de răutate, spre toată osteneala bună şi zdrobirea răbdător. Fiindcă
cu adevărat este după Dumnezeu. Încât dintru aceasta, de aicea, roadele
Sfântului Duh se cunosc în om, adecă bucuria, dragostea, pacea, îndelunga
răbdare, bunătatea, credinţa, înfrânarea. Că din mâhniciunea cea protivnică
roadele duhului cel viclean le cunoaştem, care sunt: trândăvia, nerăbdarea,
mânia, urâciunea, răspunderea împotrivă, desnădăjduirea, lenevirea de
rugăciune; de care mâhniciune aşa suntem datori a ne abate, ca de curvie,
şi de iubirea de argint, şi de mânie, şi de celelalte patimi. Iar aceasta se
vindecă prin rugăciune, şi prin nădejdea cea spre Dumnezeu, şi prin cetirea
duhovniceştilor cuvinte, şi prin petrecerea cea cu oameni cucernici.
Pentru trândăvie
A sasea lupta ne este asupra duhului trândăviei, care este împreună
înjugat şi ajută duhului mâhniciunii. Cumplit este acest drac şi greu, şi de-a
pururea luptă pre călugări, slăbănogire şi înfiorare pricinuindu-i, şi carele
întru al şaselea ceas cade peste călugăr, şi urâciune făcându-i, şi către
însuşi locul, şi către fraţii cei împreună petrecători, şi către toată lucrarea,
şi către însuşi cetirea Dumnezeieştilor Scripturi, punându-i în minte şi
gânduri ale mutării, şi că, de nu se va muta la alte locuri, zadarnică i se
face toată osteneala şi vremea. Şi lângă acestea toate, şi foame pune într-
însul la al şaselea ceas, cât nu i s-ar fi întâmplat din post de trei zile, sau
din cale îndelungată, sau din osteneală prea grea; apoi gânduri pune într-
însul, că cu nici un chip altul nu va putea scăpa de boala aceasta şi de
greutatea, decât numai prin a ieşi des şi a merge pe la fraţi, ca şi cum
pentru folos, sau pentru cercetarea celor slabi. Iar când nu va putea cu
acestea a-l înşela, atunci în somn prea greu cufundându-l, mai puternic
asupra lui şi mai tare se face, nu într-altfel surpându-se, decât numai prin
rugăciune, şi prin depărtarea cuvintelor celor deşarte, şi prin cetirea
duhovniceştilor cuvinte, şi prin răbdarea în ispite. Că de nu-l va găsi cu
208
aceste arme îngrădit, săgetându-l cu ale sale săgeţi, nestatornic îl arată şi
răspândit îl face, şi leneş, şi şezător fără de lucru, şi monastirii multe de
colindă, şi de nimic alt nu se grijeşte, decât numai ia seama unde se fac
mâncări şi băuturi. Că nimic alt nu năluceşte mintea trândavului, decât
răspândirile cele dintru acestea. Şi apoi din acestea, şi cu lucruri lumeşti îl
leagă, şi câte puţin îl amăgeşte cu aceste îndeletniciri vătămătoare, până ce
şi din însuşi cinul călugăresc îl scoate desăvârşit. Această boală ştiindu-o
duhovnicescul Apostol, că este prea grea, şi vrând din sufletele noastre, ca
un doftor înţelept, din rădăcină a o smulge, pricinele mai ales din care se
naşte le arată, şi acestea grăieşte: „Vă poruncim vouă, fraţilor, în numele
Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără
rânduială și nu după învățătura pe care aţi primit-o de la noi. Căci voi
înşivă ştiţi cum trebuie să urmaţi nouă, că noi n-am umblat fără rânduială
între voi, nici n-am mâncat pâinea cuiva în dar, ci cu trudă şi cu osteneală,
lucrând ziua şi noaptea, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi; nu că n-
am avea putere, ci ca să vă dăm pe noi înşine pildă, ca să ne urmaţi. Căci şi
pe când eram la voi, aceasta vă porunceam: dacă cineva nu vrea să lucreze,
acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii dintre voi umblă fără
rânduială, nimic lucrând, ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi îi
rugăm în Domnul Iisus Hristos, ca, lucrând cu linişte, să-şi mănânce
pâinea lor.” (2 Tesaloniceni 3,6–12 – Biblia Sinodală 1936) Să auzim cum
lămurit ne arată pricinele trândăviei Apostolul. Că fără de rânduială
numeşte pre cel ce nu lucrează, prin graiul acesta unul multă răutate
însemnând. Că cel fără de rânduială şi fără de evlavie este, şi obraznic în
cuvinte, şi spre ocară gata, şi de aici spre linişte neîndămânatec, şi trândav
rob. Drept aceea porunceşte să se ferească de el, adecă să se deosebească
ca de o ciumă. Şi apoi zice: „iar nu după învățătura care au luat de la noi”.
Prin cuvântul acesta arătându-i că sunt mândri şi defăimători, şi
Apostoleştilor învăţături stricătorii. Şi iarăşi grăieşte: „În dar nu am mâncat
pâine de la voi, ci cu osteneală şi muncă, ziua şi noaptea lucrând”.
Dascălul neamurilor, propovăduitorul Evangheliei, cel înălţat până la al
treilea cer, cel ce zice: „că Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia,
din Evanghelie să trăiască”, cu osteneală şi trudă, ziua şi noaptea lucrează
209
ca să nu îngreueze pre cineva. Ce dar noi vom face, lenevindu-ne de lucru
şi odihna cea trupească gonind-o? Cărora nici propovăduirea Evangheliei
nu ni s-a încredinţat, nici grija Bisericilor, ci purtarea de grijă numai a
sufletului nostru? Apoi mai lămurit arătând vătămarea care se naşte din
şederea fără de lucru, mai aduce: „nimic lucrând, ci iscodind”. Că din
şederea fără de lucru e iscodirea, şi din iscodire nerânduiala, şi din
nerânduială toată răutatea. Şi făcându-le iarăşi vindecarea, mai aduce: „iar
unora ca acestora le poruncim, ca cu linişte lucrând să-şi mănânce pâinea
sa”. Încă şi mai cu dojenire zice: „oricine nu voieşte să lucreze, nici să
mănânce”. De aceste porunci apostoleşti fiind învăţaţi Sfinţii Părinţi cei
din Egipet, nici într-o vreme nu dădeau voie călugărilor să fie fără de
lucru, şi mai ales celor tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului şi trândăvia o
gonesc, şi hrana lor o dobândesc, şi celor ce au trebuinţă le ajută. Că nu
numai pentru a lor trebuinţă lucrează, ci şi străinilor şi săracilor, şi celor
din temniţă din lucrul lor dau, crezând că acest fel de facere de bine se face
jertfă sfântă primită de Dumnezeu. Încă şi aceasta zic Părinţii, că cel ce
lucrează cu un drac de multe ori se luptă, şi de dânsul este necăjit, iar cel
ce şade fără de lucru de nenumărate duhuri e robit. Şi bine este lângă
acestea să aducem aminte şi un cuvânt al Avei Moisi, celui prea iscusit
între Părinţi, pe care către mine l-a zis. Că şezând eu puţină vreme în
pustie, am fost supărat de trândăvie, şi m-am dus la dânsul şi am zis că ieri,
cumplit fiind supărat de trândăvie şi slăbind foarte, nu m-aş fi izbăvit de
dânsa, de nu m-aş fi dus la Ava Pavel. Şi mi-au răspuns la acestea Ava
Moisi şi au zis: „Îndrăzneşte, nu te-ai izbăvit de dânsa, ci mai mult prins şi
rob te-ai făcut. Deci să ştii că mai greu te va lupta, ca pre un părăsitor de
rânduială, dacă nu de acum înainte prin răbdare şi prin rugăciune şi prin
lucru mâinelor te vei sârgui a o birui pre ea.”
Pentru mărirea deșartă
A saptea lupta ne este asupra duhului mărirei deşarte. În multe feluri este
această patimă, şi prea subţire, şi nu se înţelege lesne, nici de însuşi cel ce
e supărat de dânsa. Că ale celorlalte patimi asuprelile mai arătate sunt, şi
mai uşoare oareşicum au lupta cea cu dânsele. Fiindcă sufletul cunoaşte pe
210
luptătorul său, şi prin răspunderea împotrivă, şi prin rugăciune, îndată îl
surpă. Iar răutatea mărirei deşarte, în multe feluri fiind, precum s-au zis, cu
anevoie este de biruit. Că în toată izvodirea de faţă este, şi în glas, şi în
cuvânt, şi în tăcere, şi în lucru, şi în priveghere, şi în posturi, şi în
rugăciune, şi în cetire, şi în linişte, şi în îndelungă răbdare. Că prin toate
acestea se ispiteşte să însăgeteze pe ostaşul lui Hristos. Că pe care nu va
putea să-l înşele spre mărirea deşartă cu scumpetea hainelor, pe acesta cu
îmbrăcăminte proastă se ispiteşte să-l supere; şi pe carele n-au putut să-l
înalţe prin cinste, pe acesta prin a răbda ca şi cum necinste, spre mândrie îl
ridică; şi pe care n-au putut să-l plece pentru meşteşugirea cuvintelor, să se
mărească în deşert, prin tăcere, ca pe un liniştit ca [sic] când îl amăgeşte; şi
pe care n-au putut prin scumpetea bucatelor să-l plece să se moloşească, pe
acesta prin post spre laudă îl slăbănogeşte; şi în scurt, tot lucru, toată
izvodirea pricină de război dă dracului acestuia viclean. Încă, lângă
acestea, şi cliross îi pune în minte să nălucească. Că îmi aduc aminte de un
bătrân când petreceam la Schit, că ducându-se la chilia unui frate întru
cercetare, şi apropiindu-se de chilia lui, îl aude înlăuntru grăind, şi
socotind bătrânul că din Scriptură citeşte ceva, a stat să-l asculte, şi simte
că şi-a ieşit din minte de mărirea deşartă, şi pe sine se hirotonisise diacon,
şi celor chemaţi le făcea otpustul. Deci cum a auzit acestea bătrânul,
împingând în uşă, a intrat, şi întâmpinându-l fratele, i s-au închinat după
obicei, şi-l ruga să se înştiinţeze de la el, de are mult ceas de când stă la
uşă. Iar bătrânul în glumă a răspuns către dânsul: acum, zice, veniu, când
tu făceai otpustul celor chemaţi. Iar fratele acestea auzind, a căzut la
picioarele bătrânului, şi-l ruga să se roage pentru el, ca să se izbăvească de
această răutate. Şi acestea le-am pomenit, vrând să arăt la câtă nesimţire
aduce pe om acest drac. Drept aceea, cel ce voieşte desăvârşit a se lupta, şi
cu cununa dreptăţii desăvârşit a se încununa, prin toate chipurile se va
sârgui să biruiască această heară de multe feluri, înaintea ochilor având de-
a pururea cuvântul lui David: „Domnul a risipit oasele celor ce plac
oamenilor.” (Psalmul 52,7 – Biblia Sinodală 1936: „Dumnezeu a risipit
oasele celor ce plac oamenilor.”) și nimic să nu facă, uitându-se la lauda
oamenilor, ci numai plată de la Dumnezeu să aştepte. Şi lepădând
211
totdeauna gândurile cele ce îi vin în inimă şi-l laudă, să se defaime pe sine
înaintea lui Dumnezeu. Că aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să
scape de duhul mărirei deşarte.
Pentru mândrie
A opta lupta ne este asupra duhului mândriei. Prea cumplită este aceasta,
şi mai sălbatecă decât toate cele mai dinainte. Fiindcă pe cei desăvârşiţi
mai vârtos îi luptă, şi în scurt, pe cei ce s-au suit la înălţimea faptelor bune
se ispiteşte să-i prăvale. Şi precum boala ciumei cea făcătoare de
stricăciune, nu un mădular al trupului, ci pe tot îl strică, aşa mândria, nu o
parte a sufletului, ci pe tot îl strică. Şi din celelalte patimi, fieştecare, deşi
tulbură sufletul, dar asupra unei fapte bune ce i se împotriveşte ei,
luptându-se şi silindu-se să o biruiască, din parte întunecă sufletul şi-l
tulbură. Iar patima mândriei, pe tot îl întunecă, şi încă de pe urmă cădere îl
pogoară. Şi ca mai lămurit să înţelegem ce s-a zis, să luăm seama aşa:
îmbuibarea pântecelui, spre înfrânare se sârguieşte a o strica; curvia, spre
curăţenie; iubirea de argint, spre neagoniseală; mânia, spre blândeţe; şi
celelalte feluri ale răutăţii, spre celelalte fapte bune protivnice lor. Iar
răutatea mândriei, când va stăpâni pe ticălosul suflet, ca un tiran prea
cumplit, cetate mare luând şi înaltă, pe toată o surpă şi până în temelii o
sapă. Şi martor acestui lucru este îngerul acela care din cer a căzut pentru
mândrie, care de Dumnezeu fiind zidit, şi cu toată fapta bună şi
înţelepciune împodobit, nu darului Stăpânului au voit a le scrie, ci firii
sale. Drept aceea şi întocmai lui Dumnezeu se socotea pe sine că este. Şi
această gândire a lui, văzând-o Prorocul, zicea: „Ai zis în inima ta: în cer
mă voi sui, deasupra stelelor Dumnezeului celui puternic voi pune scaunul
meu... sui-mă-voi pe muntele cel înalt... voi fi asemenea Celui Preaînalt.”
(Isaia 14, 13–14 – Biblia Sinodală 1936). Şi iarăşi alt Proroc zice: „De ce
te lauzi cu răutatea, puternice?” (Psalmul 51,1 – Biblia Sinodală 1936)
Deci acestea ştiind, să ne temem, şi cu toată paza să păzim inima noastră
despre duhul mândriei cel purtător de moarte, zicând în sine de-a pururea
cuvântul Apostolului, când voi isprăvi vreo faptă bună, acela adică: „Însă
nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine.” (1 Corinteni 15,10 –
212
Biblia Sinodală 1936) Şi cel zis de Domnul: „Că fără de Mine nu puteţi
face nimic.” (Ioan 15,5 – Biblia Sinodală 1936) Şi cel de Prorocul zis: „De
nu va zidi Domnul casa, în deşert s-au ostenit cei ce o zidesc.” (Psalmul
126,1 – Biblia Sinodală 1936) Şi acela: „Nu este a celui ce voieşte, nici a
celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, care miluieşte.” (Romani 9,16 – Biblia
Sinodală 1936) Că deşi va fi cineva prea fierbând cu osârdia şi sârguitor cu
voinţa, dar fiind legat cu trup şi cu sânge, nu va putea a ajunge la săvârşire,
decât numai prin mila lui Hristos şi prin darul Lui. Că Iacov zice: „Toată
darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la
Părintele luminilor.” (Iacov 1,17 – Biblia Sinodală 1936) Şi Apostolul
Pavel: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai şi primit, pentru ce te
lauzi ca şi cum n-ai fi primit?” (1 Corinteni 4,7 – Biblia Sinodală 1936) Iar
cum că prin darul şi mila lui Dumnezeu ni se face mântuirea, martor
adevărat este tâlharul acela, care nu plată pentru fapta bună a luat
Împărăţia cerurilor, ci prin darul şi mila lui Dumnezeu. Acestea Părinţii
noştri ştiindu-le toţi, cu o minte au învăţat, că nu putem în alt chip să
ajungem la săvârşirea faptelor bune, decât numai prin smerenie, care din
credinţă, şi din frica lui Dumnezeu, şi din blândeţe, şi din neagoniseala cea
desăvârşită are fire a se face, prin care şi dragostea cea desăvârşită se
isprăveşte, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus
Hristos, căruia I se cuvine slava în veci, AMIN.

Ale acestuiași cuvios

către Leontie Egumenul
pentru Sfinții Părinți cei din schit,
și pentru dreapta socoteală, cuvânt plin de mult folos
Datoria care m-am făgăduit prea fericitului Papei Castor pentru
povestirea și a vieții Sfinților Părinți, și a învățăturii lor, din parte dându-o
în cele de mine scrise de demult, prea Sfinte Leontie; acum pentru
închipuirea vieților de obște, și pentru cele opt gânduri ale răutății, am pus

213
gând ca să împlinesc. Dar fiindcă m-am înștiințat că, lăsându-ne, cel mai
sus zis Arhiereu s-au mutat către Hristos, de nevoie am socotit ție, celui ce
ai primit ca o soartă (cu ajutorul lui Dumnezeu) fapta cea bună a Aceluia și
grija Monastirei, cele ce lipsesc, prin povestire împlinindu-le, să ți le
trimițu. Deci când în pustia Schitului, unde era din călugări cei prea
iscusiți Părinți, am venit eu și Sfântul Ghermano, care din vârsta cea dintâi
mi se făcuse prieten duhovnicesc, la școală, și la oșteșie, și la viața
călugărească, am văzut pe Ava Moisi, bărbat Sfânt, care strălucea nu
numai cu faptele cele bune lucrătoare, ci și cu privirea cea duhovnicească.
Deci acestuia ne rugam cu lacrămi, să ne spuie cuvânt de zidire, prin care
vom putea a ne sui la săvârșire. Care, mult fiind rugat, zice: fiilor, toate
faptele cele bune și lucrările cele dinadins făcute au un scopos, la care cei
ce privesc, pe sine îndreptându-se, își nemeresc sfârșitul cel dorit. Că
plugarul, uneori văpaia soarelui, alteori înghețul gerului răbdând, cu
osârdie pământul îl lucrează, scopos având să-l arate curat de mărăcini și
de burueni, iar sfârșit, câștigarea roadelor. Și cel ce face neguțătorie, nici
primejdiile cele de pe mare, nici cele de pe uscat prepuindu-le, cu osârdie
se dă pe sine la neguțătorie, scopos având câștigul cel dintr-însa, iar sfârșit,
desfătarea cea din câștig. Și cel ce se oșteșește, nici primejdiile cele din
războaie, nici ticăloșiile cele din străinătate nu le prepune, scopos având
sporirea cea din vitejie la dregătorie, iar sfârșit, câștigul cel din dregătorie.
Are dar și cinul nostru scopos și sfârșit al său, pentru care toată osteneala
și truda o răbdăm cu osârdie. Că pentru aceasta ajunarea posturilor nu ne
obosește, osteneala privigherilor ne veselește, cetirea și îndeletnicirea
scripturilor cu osârdie se face, și truda lucrului, și ascultarea, și golirea de
toate lucrurile cele pământești, și petrecerea într-această pustie cu dragoste
săvârșesc. Dar voi, defăimând patria și neamul, și toată lumea, și
străinătatea primind, și la noi venind, care suntem oameni proști și țărani,
spuneți-mi: care este scoposul vostru? Și la care sfârșit privind, ați făcut
aceasta? Și răspunzând am zis: pentru Împărăția cerurilor. La care Ava
Moisi: bine, zice, pentru sfârșit ați zis, dar care este scoposul la care
privind, și neabătându-ne din calea cea dreaptă, putem a dobândi Împărăția
cerurilor, n-ați spus. Iar când am mărturisit că nu știm, Bătrânul a răspuns:
214
Sfârșit adevărat al cinului nostru, precum s-au zis, Împărăția lui Dumnezeu
este; iar scopos, curățenia inimii, fără de care cu neputință este a veni la
acest sfârșit. Deci la acest scopos totdeauna fie mintea noastră; și dacă
vreodată se va întâmpla puțin inima a se abate din calea cea dreaptă, îndată
să o întoarcem iarăși înapoi, ca un îndreptar teslăresc cu scoposul
îndreptând-o. Aceasta și fericitul Pavel Apostolul știind, zice: „cele dinapoi
uitându-le și la cele dinainte întinzându-mă, la scopos (adecă la semn)
alerg, la răsplătirea chemării cei de sus a lui Dumnezeu” (Filip. 3.14)¹.
Drept aceea pentru acest scopos și noi toate le lucrăm, pentru acesta toate
le defăimăm, și patria, și neamul, și averile, și toată lumea, ca curățenia
inimii să agonisim. Iar de vom face uitare de scoposul acesta, de nevoie
este, ca unii ce umblăm întru întuneric și afară de calea cea dreaptă
călătorim, mult să ne poticnim și mult să ne rătăcim. Că aceasta multora s-
au întâmplat, care la începutul lepădării de lume, defăimând bogăția și
averile și toată lumea, mai pe urmă, pentru sapă și ac, și condei, și carte, își
pornesc mânia și iuțimea, care nu ar fi pătimit aceasta, de ar fi ținut minte
scoposul pentru care toate lucrurile le-au defăimat. Că pentru dragostea
aproapelui, bogăția o defăimăm, ca nu pentru aceasta sfădindu-ne, și
așezarea mâniei crescând-o, să cădem din dragoste. Deci când în materiile
cele mici, tot această așezare a mâniei către fratele arătăm, am căzut din
scopos, și folos nici unul nu ne este din lepădare. Care și fericitul Apostol
știind, zice: „măcar de voi da trupul, ca să ard, iar dragoste nu am, nimic
nu mă folosesc” (1 Cor. 13.3). De unde ne învățăm că săvârșirea nu se
întâmplă îndată cu golirea și lepădarea de lucruri, ci după isprăvirea
dragostei, ale căreia însușirile tot acest Apostol le scrie, zicând: dragostea
nu pizmuiește, nu se îngâmfează, nu se mânie, nu se înalță, nu gândește
răul. Iar aceste toate curățenie a inimii alcătuiesc. Pentru aceasta trebuie
toate a le face: și bani a defăima, și post și priveghere cu dragoste a suferi,
și întru cetiri și Psalmi a petrece; dar nu pentru cele mai sus zise de aceea a
ne lenevi, dacă vreodată pentru vreo zăbovire la ceva de nevoie și după
Dumnezeu, se va întâmpla să ne stânjenim despre postul cel obișnuit și
despre cetire. Că nici este atâta dobândă din post, pe cât este pagubă din
mânie; nici atâta este folosul din cetire, pe cât este vătămarea dintru a
215
defăima pe fratele și a-l mâhni. Că posturile, și privegherile, și citirele
scripturilor, și golirea de bogăție, și lepădarea de toată lumea, nu este
săvârșire, precum s-au zis, ci scule ale săvârșirii. Fiindcă nu întru acestea
se află săvârșirea, ci prin acestea se câștigă. Dar în zadar ne fălim în post,
și în priveghere, și în neagoniseală, și în cetirea scripturilor, când nu vom
isprăvi dragostea cea către Dumnezeu și către aproapele. Că cel ce a
isprăvit dragostea, în sine are pe Dumnezeu, și mintea lui de-a pururea este
cu Dumnezeu. Către acestea au zis Ghermano: Dar cine poate, legat fiind
cu trupul acesta, a avea mintea de-a pururea cu Dumnezeu, încât să nu-și
mai aducă aminte de alt nimica, nici de cercetarea bolnavilor, nici de
primirea străinilor, nici de lucrul mâinilor, sau de celelalte trebuințe ale
trupului, care sunt de nevoie și netrecute? În cea de pe urmă, cum va putea
mintea omului să vadă de-a pururea pe Dumnezeu cel nevăzut și neajuns,
și să fie nedespărțit de Dânsul? Moisi a zis: a vedea de-a pururea pe
Dumnezeu și nedespărțit a fi de Dânsul, după chipul cu carele socotești, cu
neputință este omului, celui ce poartă trup și este înjugat cu neputințe. Iar
cu alt chip îi este cu putință a vedea pe Dumnezeu. Că vederea lui
Dumnezeu în multe feluri se ia și se înțelege. Că Dumnezeu nu numai în
ființa Sa cea fericită și de minte neajunsă se cunoaște (că aceasta în veacul
cel viitor numai sfinților se păstrează), ci și din mărimea și frumusețea
zidirelor Lui, și din ocârmuirea și pronia Lui, și din minunile care în
fieștecare neam arată la Sfinții Lui. Căci când vom socoti puterea Lui cea
nemăsurată, și ochiul Lui cel neadormit, care privește cele ascunse ale
inimilor și de care nu poate să se tăinuiască nimenea, de frica inimii fiind
ținuți, ne minunăm de Acesta și ne închinăm Lui. Când vom socoti că
numărate sunt de Dânsul picăturile ploii, și nisipul mării, și stelele cerului,
ne înspăimântăm de mărimea firii și a înțelepciunii. Când vom socoti
înțelepciunea Lui cea negrăită și nepovestită, și iubirea de oameni, și
îndelunga răbdare cea neajunsă de minte, „care poartă greșalele cele fără
de număr ale celor ce greșesc”, îl slăvim pe El. Când vom socoti dragostea
lui cea mare către noi, că nici un bine făcând noi, au voit să se facă om,
Dumnezeu fiind, ca să ne mântuească din rătăcire, ne rădicăm spre dorul
lui. Când vom socoti că pre protivnicul nostru diavol, El întru noi
216
biruindu-l, numai pentru voință și pentru plecarea spre bine, viață veșnică
ne dăruiește, ne închinăm lui. Mai sunt și alte priviri cu mintea nenumărate
de acest fel, care după aseamănarea lucrării noastre și după măsura
curățeniei răsar întru noi, prin carele se vede Dumnezeu și se înțelege.
Deci iarăși au întrebat Ghermano: dar de unde se întâmplă aceasta? Că de
multe ori ne biruim noi, nevrând, multe aduceri aminte, și viclene gânduri
ne supără, și mai neștiind noi, ne fură, pre ascuns și subțire vârându-se,
încât nu numai nu putem a le opri să nu vie, ci și nelăsare multă este a le
cunoaște. Și de este cu putință mintea de tot a înceta despre acestea, și a nu
se supăra nicidecum, ne rugăm să știm. Moisi au zis: Mintea a nu fi
supărată de aducerile aminte acestea, cu neputință este; dar a le primi pe
ele și a cugeta într-însele, au a le lepăda, cu putință este fieștecăruia ce se
silește. Că precum a veni ele, nu este în puterea noastră; așa izgonirea lor
în stăpânirea noastră este. Încă și îndreptarea minții noastre, întru a noastră
voință este și silință. Căci când cu pricepere și des cetim legea lui
Dumnezeu, și în Psalmi și în cântări ne îndeletnicim, și în posturi și în
privegheri petrecem, și ne aducem aminte des de cele viitoare, de
Împărăția cerurilor, și de gheena focului și de toate lucrurile lui Dumnezeu,
gândurile cele rele se împuținează și loc nu găsesc. Iar când în griji
lumești, și în lucruri trupești ne îndeletnicim, și la vorbe deșarte și fără de
grabă ne dăm, se înmulțesc întru noi gândurile cele rele. Că precum moara,
de ape mișcându-se, cu neputință este să stea de mișcare; dar în stăpânirea
morarului este grâu a măcina sau neghină. Așa mintea noastră, de-a
pururea mișcătoare fiind, nu poate sta fără de gânduri, dar întru a noastră
putere este a-i da ori duhovnicească cugetare, ori trupească lucrare. De
acestea văzându-ne Bătrânul că ne minunăm și ne spăimântăm, și către
cuvintele lui cu dorință nesățioasă ne aflăm, puțin mai tăcând, iarăși au zis:
fiindcă dorința voastră întru atâta lungime au întins cuvântul, și încă cu
osârdie mai sunteți, încât dintru aceasta socotesc eu, că însetați voi de
învățătură săvârșirei, voiu să vorbesc pentru bunătatea cea mai aleasă a
dreptei socoteli, care între celelalte fapte bune este ca o cetate înaltă și
împărătească; și să vă arăt covârșirea ei, și înălțimea, și folosul, nu numai
din cuvintele noastre, ci și din socotele vechi ale Părinților: fiindcă
217
Domnul dă darul celor ce tâlcuiesc, după vrednicia și dorul celor ce
ascultă. Că nu este mică faptă bună, ci și din cele prea însemnate daruri ale
Sfântului Duh, pentru care zice Apostolul: „unuia se dă prin Duhul
cuvântul înțelepciunii, altuia cuvântul cunoștinței după același Duh; altuia
credința întru același Duh; altuia darurile tămăduirilor; altuia alegerile
duhurilor” (1 Cor. 12.8-9). Apoi, după ce s-au împlinit catastihul darurilor
celor duhovnicești, mai aduce: „iar pre toate acestea le lucrează unul și
același Duh”. (Pre această alegere unii o tâlcuiesc dreaptă socoteală.)
Vedeți dar, că nu este pământesc, nici mic darul dreptei socoteli, ci al
dumnezeiescului har prea mare dar, căruia călugărul, de nu va urma cu
toată puterea și silința, și nu va câștiga prin socoteală întărită alegerea
duhurilor celor ce se suie întru dânsul, de nevoie este el ca, într-o noapte
rătăcindu-se, nu numai în prăpăstiile răutății cele prea cumplite să cadă, ci
și în cele netede și drepte să se poticnească. Că îmi aduc aminte odată în
vremurile tinereților mele aflându-mă în părțile Tivaidei, unde fericitul
Antonie petrecea, că s-au adunat la dânsul niște bătrâni și au făcut cercare
cu dânsul, pentru săvârșirea faptei bune, oarecare din toate faptele bune ar
fi mai mare, și care să poată pre călugăr să-l păzească despre mrejile
diavolului și înșelarea lui, nevătămat? Deci fieștecarele, după priceperea
minții lui, își da socoteala; și unii zicea, că postul și privegherea, fiindcă
prin acestea mintea subțiindu-se și curățenia adăogându-se, mai lesne
poate să se apropie de Dumnezeu; iar alții zicea, că este mai mare
neagoniseala și defăimarea lucrurilor sale, fiindcă prin acestea mintea
izbăvindu-se de funiile cele mult împleticite ale grijii celei lumești, poate
mai cu lesnire a se apropia de Dumnezeu; alții fapta cea bună a milosteniei
mai mult o alegea, fiindcă Domnul zice în Evanghelie: „Veniți,
binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la
întemeierea lumii. Că am flămânzit și Mi-ați dat să mănânc” și celelalte
(Mat. 25.34-35). Și când cu acest chip prin feluri de fapte bune,
fieștecarele dupre socoteala ce isprăvea, zicea, că mai mult poate omul a se
apropia de Dumnezeu, și trecuse cea mai multă parte a nopții, în cercare și
întrebarea aceasta cheltuindu-o, mai pre urmă decât toți Fericitul Antonie
au răspuns: Acestea toate care le-ați zis, și de nevoie sunt, și de folos celor
218
ce caută pre Dumnezeu, și la Dânsul poftesc să vie. Dar acestor fapte bune,
a le da cinstea cea dintâi, nu ne lasă acesta, fiindcă am aflat noi prea mulți,
care s-au topit pre sine-și cu posturi și cu privegheri, și prin pustiu s-au
depărtat, și neagoniseală desăvârșit au câștigat până întru atâta, cât nici
hrana cea din toate zilele nu și-au lăsat, și milostenia o au îndreptat până
întru atât, cât nu le-au ajuns cele ce avea spre împărțire. Și după acestea,
jalnic au căzut din fapta bună, și la răutate s-au alunecat. Deci ce este ceea
ce i-au făcut pre dânșii, de au greșit din calea cea dreaptă? Nu altceva,
după a mea hotărâre și socoteală, decât numai că nu au avut ei darul
dreptei socoteli, adică alegerea. Că aceasta învață pre om, ca lăsând
trecerea preste măsură cea despre amândouă părțile, pre cale împărătească
să călătorească, și nici prin înfrânare fără măsură nu-l lasă să se fure de
cele de-a dreapta, nici în nebăgare de seamă și molășire a se trage de cele
de-a stânga. Căci ochiul oarecarele al sufletului, și lumină, este dreapta
socoteală, după acel glas evanghelicesc, carele zice: „Lumina trupului este
ochiul; deci de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău luminat va fi. Iar de va
fi ochiul tău rău, tot trupul tău întunecat va fi.” (Mat. 6.22) Că așa este, că
pre toate aducerile aminte și faptele omului, dreapta socoteală cercându-le,
osebește și deosebește tot lucrul rău, și care nu place lui Dumnezeu, și
departe face de la dânsul rătăcirea. Și aceasta poate cineva să o afle și din
Duhovniceștile Scripturi. Că Saul acela căruia i s-a încredințat întâi
Împărăția lui Israil (1 Împ. 13.1), fiindcă acest ochiu al dreptei socoteli nu
l-a avut, întunecându-se mintea, n-au judecat să aleagă, că decât să aducă
jertfă (1 Împ. 15.22), mult mai plăcut era lui Dumnezeu să asculte el
porunca Sfântului Samuil. Și din care socotea că cinstește pre Dumnezeu,
dintru acelea greșește și se leapădă afară din Împărăție. Carele n-ar fi
pătimit aceasta de ar fi avut în sine lumina dreptei socoteli. Pre aceasta și
Apostolul soare o numește, după cuvântul cel zis de dânsul: „Soarele să nu
apună întru mânia voastră” (Efes. 4.26). Aceasta și a vieții noastre
ocârmuire se face, după cum este scris: „Cărora nu este ocârmuire, cad ca
frunzele.” (Pilde 11.14) Aceasta sfat se zice de Scriptură (Pilde 31.4), fără
de care, ne învățăm de Scriptură, nimic să nu facem, până întru atâta, cât
nici însuși vinul cel duhovnicesc, carele veselește inima omului, fără de
219
aceasta nu lasă să-l bem, după cuvântul ce zice: „Cu sfat bea vin.” Și
iarăși: „Că ca o cetate, zice, săpată și fără de zid, așa este omul, carele nu
cu sfat face toate.” (Pilde 25.28) Printr-aceasta înțelepciunea, printr-
aceasta înțelegerea și simțirea se alcătuiește; fără de care, bogăția cea
duhovnicească a se aduna, după cuvântul ce zice: „Cu înțelepciune se
zidește casa, și cu pricepere se isprăvește, și cu înțelegere se umplu
cămările de bogăție”. (Pil. 24.3). Aceasta s-au zis: și „hrană vârtoasă a
celor ce, pentru obișnuință, își au simțirile deprinse spre alegerea binelui și
a răului”. (Evr. 5.14). Printr-aceasta dar vederat se arată, că nicio faptă
bună nu se alcătuiește fără de darul dreptei socoteli, nici temeinică nu
rămâne până în sfârșit: că de toate faptele cele bune este născătoare și
păzitoare. Și aceasta e hotărârea și socoteala lui Antonie, cu care împreună
s-au unit și ceilalți Părinți. Dar că și din pilde proaspete, și din cei ce au
fost în vremile noastre, să întărim hotărârea Sfântului Antonie, aduceți-vă
aminte și voi de bătrânul Iron, și de jalnica cădere ce au pătimit, cu ce fel
de chip, mai înainte cu aceste puține zile, înaintea ochilor noștri, prin
batjocura diavolului, din înălțimea aceea a petrecerii, în adâncul morții s-
au prăpăstuit. Că de aceasta ne aducem aminte, că cincizeci de ani a
petrecut în pustia cea de aproape, și mare asprime de viață au avut, și tare
înfrânare, carele au gonit singurătatea mai mult decât toți cei de aici, și au
șezut la pustia cea mai în sus; și apoi, după atâtea ostenele și lupte,
batjocorit fiind de diavolul, și prea grea cădere alunecându-se, pe toți
Părinții și frații ce era în pustia cea de aproape, în nemângâiată jale i-au
pus. Care nu ar fi pătimit aceasta de ar fi fost întărit cu fapta bună a dreptei
socoteli, care l-ar fi învățat nu socotelii sale să se plece, ci sfătuirii
Părinților și fraților. Că până într-atâta socotelii sale urma, și postul, și a se
deosebi de oameni gonea, cât nici la praznicul Sfintelor Paști nu venea la
Biserică, ca nu adunându-se cu Părinții și cu frații, și împreună mâncând
cu dânșii, silit să fie a se împărtăși din legume, sau din altceva ce-i aducea
la masă, și să se pară că au căzut din scoposul și hotarul său. Deci acesta,
prea multă vreme înșelat fiind de voia sa, și pre îngerul satanii primindu-l,
și lui ca îngerului luminii închinându-i-se, i se poruncește de dânsul, ca la
miezul nopții să se arunce pre sine într-un puț prea adânc, ca să cunoască
220
cu cercarea că nicidecum nu va mai fi supus supt vreo primejdie, pentru
fapta bună cea mare ce o avea el, și pentru ostenelele cele după Dumnezeu.
Iar el, neosebind cu socoteala pre cel ce îl sfătuia acestea, ci întunecându-
se cu mintea, s-au aruncat pre sine la miezul nopții în puț, și după puțin
cunoscând frații întâmplarea, de-abia cu osteneală multă au putut mai mort
să-l scoată de acolo. Deci după ce l-au scos de acolo, mai trăind două zile,
a treia zi a răposat, lăsând fraților și bătrânului Pafnutie jale nemângâiată,
carele, de multă iubire de oameni fiind îndemnat, și aducându-și aminte de
multele lui ostenele, și de anii cei de mult număr care în pustie a îngăduit,
nu l-au despărțit de pomenire și de prinosul celor adormiți, ca să nu se
numere împreună cu cei omorâți de sine. Ce să zic pentru acei doi frați
care petrecea dincolo de pustia Tivaidei, unde odată fericitul Antonie
petrecea? Că aceștia, din cuget fără de socoteală pornindu-se, și-au dat lor
uși sfat ca să meargă în pustia cea mai dinlăuntru, care este mare și
nelucrată, judecând întru sine să nu ia hrană de la om, decât numai care
Domnul le va da-o, făcând minune. Și când i-au văzut de departe Mazichii
(care este neam decât toate neamurile cele sălbatece mai sălbatec și mai
crud) că se rătăcesc prin pustie și sunt slăbiți de foame, prefăcând din
Dumnezeiasca pronie sălbătăcia cea împreună cu dânșii crescută, spre
iubire de oameni, cu pâini i-au întâmpinat. Atunci, unul din cei doi frați
mai sus zisi, dreaptă socoteală venindu-i lui pe taină, cu bucurie și cu
mulțumită a primit pâinile, socotind că cei atâta de cruzi și sălbatici, și care
de-a pururea se bucură de sângele oamenilor, nu s-ar fi milostivit spre
dânșii, care de tot obosise acum și slăbise, nici hrană le-ar fi adus, de nu
Dumnezeu i-ar fi îndemnat. Iar celălalt, lepădându-se de hrană, care acum
de oameni i s-au adus, și rămânând în sfatul cel fără de socoteală, din
slăbirea nemâncării s-a săvârșit. Deci, deși prea rău la început amândoi s-
au sfătuit, sfătuire fără de socoteală și de prăpădenie dându-și lor uși, dar
însă unul, viindu-i lui pe taină dreapta socoteală, aceasta care cu obrăznicie
și cu nepază au hotărât, bine o au îndreptat; iar celălalt, în cugetarea de mai
înainte fără de minte rămânând, și afară de dreapta socoteală aflându-se,
moartea, pe care Domnul a voit să o întoarcă de la dânsul, el a tras-o
asupră-și. Ce să mai zic încă și de acela al căruia nume nu voiesc să-l
221
spuiu, fiindcă este în viață? Carele, pe dracul de multe ori ca pe un înger îl
primiură, și descoperiri printr-însul luând, și lumină de lihnar des în chilia
lui văzând, mai pe urmă i se poruncește de dânsul, pe fiul său, carele
petrecea împreună cu dânsul în monastire, jertfă să-l aducă lui Dumnezeu,
ca cum printr-aceasta cinstirei Patriarhului Avraam va să se
învrednicească; la a căruia sfătuire atâta s-a plecat, cât cu lucrul ar fi
săvârșit junghierea fiului său, de nu fiul său, văzându-l că afară de obicei
ascute cuțitul și gătește legături cu care vrea să-l lege ca pe o ardere de tot,
cu fuga s-ar fi agonisit mântuirea. Cu prelungire este să povestim înșelarea
aceea a Mesopotamiteanului, carele, atâta înfrânare arătând, și în chilie
închizându-se ani mulți, așa mai pe urmă, prin diavolești descoperiri și
visuri s-a (amăgit) batjocorit, cât, după atâtea ostenele și fapte bune, cu
care pe toți călugării cei ce ședea acolo îi întrecea, la credința jidovească și
la tăiere împrejur a căzut. Că, vrând diavolul să-l înșele, de multe ori îi
arăta visuri adevărate, ca printr-însele lesne de primit să facă înșelarea în
care era mai pe urmă să-l supuie. Deci îi arată, într-o noapte, norodul
creștinilor cu Apostolii și cu Mucenicii, întunecat și plin de toată rușinea și
topit de mâhniciune și de jale; și dimpotrivă, norodul jidovilor cu Moisi și
cu Prorocii, strălucit de lumină strălucitoare și cu bucurie și veselie
petrecând. Și îl sfătuia amăgitorul, că, de voiește să aibă parte de fericirea
și bucuria norodului jidovilor, să ia tăierea împrejur, care cu adevărat, și
înșelându-se, a făcut. Deci prea arătat este din cele zise mai sus, că nu s-ar
fi batjocorit toți cei zisi așa de jalnic și ticăloșește, de ar fi avut darul
dreptei socoteli. Către acestea, Ghermano au zis: Și prin pilde nouă, și prin
hotărâri ale Părinților celor de demult de ajuns s-au dovedit, că dreapta
socoteală este izvor, și rădăcină, și cap, și legătură a tuturor faptelor celor
bune. Dar cu ce fel de chip putem să o câștigăm, dorim să știm: și cum să
cunoaștem pe cea adevărată și de la Dumnezeu dreaptă socoteală, și pe cea
cu nume mincinos și spoită și diavolească? Atuncea Ava Moisi au zis:
adevărata dreaptă socoteală nu se câștigă fără numai din adevărata
smerenie, cu aceasta, ca nu numai cele ce facem, ci și cele ce gândim, să le
descoperim Părinților, și într-u nimic să nu credem socotelii noastre, ci
într-u toate să urmăm cuvintelor Bătrânilor, și aceea să credem că este
222
bună care ei o vor alege. Iar această lucrare, nu numai prin adevărata
socoteală și prin calea cea dreaptă pe călugăr îl face să rămâie nevătămat,
ci încă și de toate cursele diavolului nevătămat îl păzește. Căci neputință
este cel ce își pune viața sa la rânduială, prin judecata și socoteala celor
mai bătrâni, să cadă în înșelarea diavolilor. Căci și mai înainte de a se
învrednici cineva de darul dreptei socoteli, însăși aceasta, adică a arăta și a
descoperi Părinților aducerile aminte cele rele și gândirile, le veștejește și
mai slabe le face. Că precum șarpele, din gaură întunecoasă scoțându-se la
lumină, se silește să fugă și să piară, așa și gândurile cele rele, prin buna
mărturisire și spovedanie făcându-se arătate, se silesc să fugă de la om. Și
ca mai deslușit să înțelegi această faptă bună și din pildă, lucrul lui Ava
Serapion, care el îl punea des înaintea celor ce venea la dânsul pentru pază,
îl voi povesti. Că zicea așa: când eram mai tânăr, ședeam împreună cu
starețul meu, și, după ce mâncam noi, sculându-mă de la masă, din
lucrarea diavolului furam câte un pasimad, și îl mâncam pe furiș de starețul
meu. Deci după ce am petrecut, așa făcând aceasta câtăva vreme, stăpânit
fiind, nu puteam să-l biruiesc, fără numai ce eram judecat de știința mea,
iar starețului îmi era rușine să-i spuiu. Și s-a întâmplat, din iconomia
iubitorului de oameni Dumnezeu, de au venit niște frați la Starețul pentru
folos, și-l întreba pentru gândurile sale. Și au răspuns Starețul: că nimic nu
vatămă așa pe călugăr, și bucură pe drac, precum aceasta, adică a ascunde
gândurile sale despre Părinții cei duhovnicești. Le-au mai grăit încă și
pentru înfrânare. Iar acestea grăindu-se, viindu-mi în sine și socotind că
Dumnezeu au descoperit Starețului greșalele mele, și umilindu-mă, am
început a plânge, și am scos pasimadul din sânul meu, pe care rău mă
învățasem a-l fura, și, aruncându-mă pre sine-mi la pământ, ceream
iertăciune pentru cele trecute, și rugăciune pentru întărirea celor viitoare.
Atunci zice Starețul: O fiule, te-au slobozit pe tine, și tăcând eu,
mărturisirea ta, iar pe dracul carele te rănea prin tăcere, spuind cele pentru
tine, l-ai junghiat; pe carele și până acum l-ai făcut de te-au stăpânit, nici
răspunzând împotrivă, nici vădindu-l, dar de acum nu va mai avea loc întru
tine, din inima ta la arătare fiind scos afară. Și încă n-au isprăvit Starețul
vorba, și iată lucrarea s-au arătat ca o făclie de foc trăgându-se afară din
223
sânul meu și au umplut casa de putoare, cât socotea cei ce era acolo că
mulțime de pucioasă este ceea ce arde. Atunci au zis Starețul: Iată Domnul
a dat dovadă pentru cuvintele mele și pentru slobozenia ta, prin semnul ce
s-au făcut. Și așa s-au depărtat de la mine, prin mărturisire, patima
îmbuibării pântecelui și diavoleasca lucrare aceea, cât nici în minte nu mai
îmi venea acest fel de poftă. Iată dar că și din cele zise de Ava Serapion ne
învățăm, că atunci ne învrednicim de darul adevăratei dreptei socoteli,
când nu judecății minții noastre vom crede, ci învățăturii și sfătuirei
Părinților. Că nu prin altă oarecare neajungere așa diavolul surpă pe
călugăr în prăpăștii, precum prin aceasta, adică să-l plece ca să lepede
sfătuirile Părinților și să urmeze judecății și voii sale. Și trebuie a noi și de
la meșteșugurile și științele omenești să luăm pilde și să ne învățăm. Că,
dacă acestea, și cu mâinile pipăindu-le, și cu ochii văzându-le, și cu
urechile auzindu-le, de la sine-ne nu le putem isprăvi, ci avem trebuință de
cel ce să ne învețe pe noi și să ne îndrepteze bine, cum nu este lucru
nebunesc meșteșugul cel duhovnicesc, carele este mai greu decât toate
meșteșugurile, să socotim că n-are trebuință de dascăl? Care meșteșug
duhovnicesc și nevăzut este, și ascuns, și numai de curățenia inimii văzut;
a căruia meșteșug, nu pagubă vremelnică, ci perzare a sufletului naște, și
muncă veșnică. Ghermano a zis: pricină de rușine și acoperământ de
evlavie vătămătoare obișnuiește a ne naște; aceasta adică, că de multe ori
unii din Părinți, auzind gânduri de la frați, nu numai nu i-au tămăduit, ci i-
au defăimat și în desnădăjduire i-au adus. Precum și noi înșine am
cunoscut că s-au întâmplat aceasta în părțile Siriei. Că un frate și-au spus
gândurile sale unuia din bătrânii cei de acolo, cu toată prostimea și
adevărul, fără de rușine dezgolindu-și ascunsurile inimii sale. Iar el, îndată
ce a auzit, au început a se mânia și a se porni asupra fratelui, ocărându-l
pentru acest fel de gânduri rele, încât dintru aceasta mulți, auzind, le-au
fost rușine a-și mai vesti gândurile sale bătrânilor. Ava Moisi au zis: Bine
este, precum am zis mai sus, a nu ascunde gândurile sale despre Părinți;
dar nu fieștecăruia ce s-ar întâmpla a le spune, ci Bătrânilor celor
duhovnicești și care au dreaptă socoteală, a le vesti, iar nu celor cărunți
pentru vreme. Căci mulți la vârstă privind și gândurile sale vestindu-le, în
224
loc de vindecare în desnădăjduire au căzut, pentru neiscusinsa celor ce
auzia. Că era oarecarele din frați, foarte sârguitor, și tare fiind supărat de
dracul curviei, au venit la un bătrân și i-au vestit gândurile sale. Iar acela
auzind, neiscusit fiind, mâniindu-se, zicea că e ticălos fratele și nevrednic
de cinul călugăresc, fiindcă acest fel de gânduri a primit. Acestea auzind
fratele, desnădăjduindu-se, și lăsând locul, se întorcea la lume. Iar din
iconomia lui Dumnezeu îl întâlnește Ava Apolos, cel mai iscusit din
Bătrâni, și, văzându-l tulburat și foarte posomorât, îl întreabă pe el, zicând:
fiule, ce este pricina a atâtei mâhniciuni? Iar el, întâiși dată, din multa
mâhniciune, nimic n-au răspuns. Iar mai pe urmă, mult fiind rugat de
bătrânul, au spus cele pentru sine, zicând că gânduri de multe ori mă
supără, și, mergând, am vestit cutăruia bătrân, și după cuvântul lui nu-mi
este nădejde de mântuire. Deci desnădăjduindu-mă, mă duc în lume.
Acestea Părintele Apolos auzindu-le, mult îl mângâia și îl sfătuia pe
fratele, zicând: nu te mira, fiule, nici nu te desnădăjdui, că eu, întru această
vârstă și căruntețe fiind, foarte sunt supărat de aceste gânduri. Drept aceea
nu te scârbi pentru acest fel de înfocare, care nu atât prin silință omenească
se tămăduiește, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu; și numai ziua
de astăzi dăruiește-mi-o mie, și te întoarce la chilia ta. Și au făcut fratele
așa. Și ducându-se de la dânsul Ava Apolos, au mers la chilia bătrânului,
celui ce desnădăjduise pe fratele, și stând afară, s-au rugat lui Dumnezeu
cu lacrămi, zicând: Doamne, acela ce aduci ispite pentru folos, întoarce
războiul fratelui asupra acestui bătrân, ca cu cercarea să se învețe la
bătrânețele lui cele ce în lungă vreme nu s-a învățat, ca să pătimească
împreună cu cei ce sunt luptați. Și după ce au sfârșit rugăciunea, vede un
arap stând aproape de chilie, șir săgeți slobozind asupra bătrânului, de care
rănindu-se, îndată, ca de o beție, încoace și încolo se învârtea, și neputând
suferi, ieșind din chilie, pe aceeași cale, pe care și tânărul, la lume se
ducea. Iar Ava Apolos, înțelegând ceea ce se făcu, l-au întâmpinat, zicând:
unde te duci? Iar el, simțind că s-au cunoscut de Sfântul cele pentru
dânsul, de rușine nimic nu grăia. Și i-au zis Ava Apolos lui: întoarce-te la
chilia ta, și de-acum înainte cunoaște-ți neputința ta, și te ai pe sineți, sau
că nu ai fost știut de diavolul, sau că ai fost nebăgat în samă de dânsul,
225
pentru care nu te-ai învrednicit de lupta cea cu dânsul. Și ce zic de luptă?
Că o lovire a lui, de o zi, n-ai putut să o suferi. Aceasta însă ți s-au
întâmplat, că pe un tânăr ce era luptat de vrăjmașul cel de obște, primindu-
l, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, în desnădăjduire l-ai aruncat, nesocotind
porunca cea înțeleaptă, aceea care zice: „Izbăvește pre cei duși la moarte,
și de a răscumpăra pre cei uciși, nu cruța” (Pil. 24.11). Dar nici pilda
Mântuitorului nostru, care zice: „Trestiea zdrobită nu o frânge, și inul ce
fumegă nu-l stinge” (Mat. 12.20).¹⁵ Că nimeni n-ar fi putut suferi băntuiele
vrăjmașului, dar nici fierberea cea înfocată a firii a o stinge, de nu darul lui
Dumnezeu ar fi strejuit neputința omenească. Deci, după ce s-au împlinit
această iconomie mântuitoare pentru noi, cu rugăciuni de obște să ne
rugăm lui Dumnezeu, ca și biciul cel lăsat asupra ta să-l dea în laturi. Că El
face a durea, și iarăși tămăduiește, au rănit, și mâinile Lui au vindecat,
smerește și înalță, omoară și înviează, pogoară în iad și rădică. Acestea
zicând, și rugându-se, îndată l-au izbăvit de războiul cel adus asupra lui, și
sfătuindu-l ca să ceară de la Dumnezeu să-i dea limbă de învățătură, ca să
știe în vreme când se cade să zică cuvânt. Deci din toate cele zise,
cunoaștem că nu se va găsi altă cale mai temeinică de mântuire ca aceasta,
a vesti gândurile sale Părinților celor mai cu dreaptă socoteală, și de la
dânșii a se îndrepta spre fapta bună, iar nu a urma gândului și socotelei
sale. Că nici trebuie, de va da cineva din întâmplare peste vreun bătrân
prost, sau peste puțini neiscusiți, dintru aceasta să fugă ca să nu-și
mărturisească gândurile sale Părinților celor mai iscusiți, și să defaime
învățătura strămoșilor. Căci, cum că și ei, nu de sineși mișcați fiind, ci de
Dumnezeu și de Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, au dat celor mai
de pe urmă a întreba pe cei ce mai înainte au călătorit, este cu putință și
dintre alte multe, care sunt în Scriptura cea de Dumnezeu insuflată, a ne
învăța; dar mai ales din istoria Sfântului Samuil, carele, de copil fiind dat
lui Dumnezeu de maică-sa, și învrednicindu-se de dumnezeiasca vorbire,
n-au crezut socotelei și gândului său, ci o dată și de două ori fiind chemat
de Dumnezeu, alergă la bătrânul Ili, și prin învățătura lui se pune la
rânduială (1 Împăr. 3.9) și se îndreptează cum trebuie să răspunză lui
Dumnezeu. Și pre carele prin așa chemare l-au socotit Dumnezeu luiși
226
vrednic, pre acesta îl voiește prin punerea la rânduială și porunca
bătrânului să se învețe, fiindcă dintru aceasta va să se povățuiască spre
smerenie. Încă și pe Pavel, prin sineși chemându-l, și carele putea mai
înainte, vorbindu-i Hristos, îndată a-i deschide ochii, și cunoscută a-l face
calea săvârșirei, îl trimite la Anania, și îi poruncește ca de la dânsul să afle
calea adevărului, zicând: „Scoală-te și intră în cetate, și acolo ți se va
spune ție ce trebuie să faci.” (Fap. 9.6). Învățându-ne pe noi printr-acestea
ca să urmăm povățuirea celor ce mai înainte au călătorit, ca nu cumva ceea
ce bine s-au grăit de Pavel, rău înțelegându-se, pildă spre obrăznicie să se
facă celor mai de pe urmă; fiindcă fieștecăruia ar fi vrut asemenea ca
Pavel, de Dumnezeu, iar nu prin Părinți, să fie povățuit spre adevăr. Și cum
că acestea într-acest fel sunt, este cu putință nu numai din cele zise a ne
învăța, ci și din cele ce cu însăși lucrurile au arătat Apostolul în cele scrise,
zicând: „că m-am suit în Ierusalim ca să văz pre Petru și pre Iacob, și le-
am arătat lor Evanghelia, care o propovăduiesc” (Gal. 1.18), „ca nu cumva
în deșert să alerg sau am alergat” (Gal. 2.2). Măcar că călătorea împreună
cu el darul Duhului Sfânt prin puterea semnelor care făcea. Deci cine este
așa de mândru și de trufaș, încât cu socoteala și cu judecata sa să umble?
Când vasul alegerii mărturisește că are trebuință de sfătuirea Apostolilor
celor mai înainte de dânsul? Prea arătat este dar și prin acestea s-au
dovedit, că nimănui nu descopere Domnul calea săvârșirei, fără numai
celor ce se povățuiesc spre aceasta prin Părinți duhovnicești, precum și
prin Prorocul zice: „Întreabă pre Părintele tău și-ți va vesti ție.” (Cân. Moi.
32.7, pasaj tradus în 1936) De aceea, cu toată puterea și cu toată stăruința
suntem datori să agonisim în sine-ne darul cel bun al dreptei socotele,
carele va putea să ne păzească de trecerea preste măsură a amândouă
părțile nevătămați. Că precum zic Părinții, și ieșirele mai mult a
amândurora părțile întocmai vatămă: și trecerea preste măsură a postirei, și
săturarea îmbuibării pântecelui; și nemăsurarea privegherii, și sațiul
somnului, și celelalte treceri preste măsură. Că am cunoscut pre unii, că de
îmbuibarea pântecelui nu s-au biruit, iar de postirea cea preste măsură s-au
surpat, și într-aceea patimă a îmbuibării pântecelui s-au alunecat, pentru
slăbiciunea ce li s-au făcut din postirea cea preste măsură. Încă și eu țin
227
minte că am pățit odată oare ce într-acest fel, și până într-atâta m-am
înfrânat, cât am uitat pofta hranei, și două-trei zile am rămas nemâncat, și
nicidecum n-am poftit a mânca, de nu alții m-ar fi îndemnat spre aceasta.
Și iarăși, de la ochii mei, din băntuiala diavolului, așa s-au depărtat
somnul, cât prea multe nopți petrecând fără somn, mă rugam Domnului să
iau puțin somn. Și mai greu m-am primejduit pentru nemâncarea și
privegherea cea preste măsură, decât pentru îmbuibarea pântecelui și
săturarea somnului. Cu acest fel și atâtea de mari învățături Sfântul Moisi
ne-au vestit, încât noi, folosindu-ne, am proslăvit pe Domnul, carele dă
atâta înțelepciune celor ce se tem de Dânsul, Căruia se cuvine cinstea și
stăpânirea, în veci. AMIN.

Sfântul Marcu Pustnicul

Prea cuviosul Părintele nostru Marcu nevoitorul, a înflorit aproape de
430 de ani de la Hristos. Ucenic a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, după
mărturisirea lui Nichifor Calist (Tom. 2, cartea 14, Cap. 53), într-o vreme
fiind cu Sfântul Nil și Isidor Pilusiotul, slăvitul nevoitor. Fiind iubitor de
osteneală, s-a dat cu totul la învățătura Dumnezeieștii scripturi, au scris
multe cuvinte pline de toată învățătura și folos: din care pentru 32
pomenește Nichifor Calist, cele ce învață toată calea pustniceștii vieți, care
acum nu se află. Se păzesc alte 8 cuvinte, de care și Calist acela
pomenește, și criticul Fotie (în cartea 200, pag. 268). Dintru acestea, trei s-
au pus aicea: întâiul este pentru legea duhovnicească, al doilea pentru cei
ce se îndreptează din fapte, și al treilea, trimiterea către Necolai, ca cele
decât altele mai folositoare. Pomenesc pentru scrierile acestea: Sfântul
Petru Damaschin, Sfântul Grigorie Tesalonicul, Sfântul Grigorie Sinaitul,
Sfântul Calist Patriarhul, Sfântul Pavel cel Bun, și alții mulți din Părinți,
care cetindu-le pre dânsele, și pre noi ne îndeamnă către cetire. Pe acesta și
Sfânta Biserică a lui Hristos cinstindu-l, în cinci martie pomenirea lui o

228
face, pustniceștile lui nevoințe, și înțelepciunea în cuvinte, și darul
minunilor cel dat lui de sus propoveduindu-l...

A Sfântului
şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru,
Marcu Pustnicul
Legea cea Duhovnicească: Capete 200
De vreme ce, de multe ori, ați voit a cunoaște cum este Duhovniceasca
lege, după Apostolul (Rom. 7,14), și care este înțelegerea și lucrarea celor
ce voiesc a o păzi pre dânsa, pentru aceasta, după putere, vom zice.
Întâi că pre Dumnezeu Îl știm a tot binele început a fi, și mijloc, și
sfârșit. Iar cu neputință este binele a se lucra sau a se crede, fără numai
întru Hristos Iisus și întru Sfântul Duh.
Tot binele, cu iconomisire, de la Dumnezeu s-au dăruit; și cel ce așa
crede, nu Îl va pierde pre Dânsul.
Credința cea întărită, stâlp este tare; iară Hristos toate celui ce crede Se
face.
Să începătorească la toată înainte-punerea voii tale Cel ce începătorește
pre tot binele, ca, după Dumnezeu, să se facă cele ce îți zac înainte.
Cel ce e smerit-înțelept și lucrează duhovnicește, cetind Dumnezeieștile
Scripturi, toate întru sine va înțelege, iar nu întru altul.
Cheamă pre Dumnezeu ca să-ți deschidă ochii inimii tale și vei vedea
folosul rugăciunii și al cetirii.
Cel ce are oarecare dăruire duhovnicească și împreună-pătimește cu cei
ce nu au, prin împreună-pătimire păzește dăruirea. Iar cel ce se îngâmfează
o va pierde pre dânsa, de cugetele îngâmfării bătându-se împrejur.

229
 Gura celui înțelept grăiește adevărul; iar cel ce împotrivă îi grăiește lui
asemenea este cu sluga aceea care au lovit pre Domnul cu palma preste
obraz.
Nu te face ucenic celui ce se laudă pre sineși, ca nu în loc de smerită
înțelepciune mândrie să te învețe.
Să nu te înalți cu inima ta pentru înțelegerile Scripturilor, ca nu în duhul
hulei să cazi cu mintea.
Nu te ispiti a deslega lucru întunecat și încurcat prin iubire de pricire, ci
prin cele ce legea cea duhovnicească poruncește, adică prin răbdare și
rugăciune, și prin nădejdea cea întărită.
Cel ce se roagă trupește și nu are încă înțelegere duhovnicească, orb e,
asemenea celui ce striga: „Fiul lui David, miluiește-mă!” (Marcu 10,48 —
Biblia 1936).
Cel odinioară orb, căutând și văzând pre Domnul, nu încă „Fiul lui
David”, ci „Fiul lui Dumnezeu”, mărturisindu-L, I s-a închinat (Ioan 1,35).
Să nu te înalți vărsând lacrămi întru rugăciunea ta, pentru că Hristos s-a
atins de ochii tăi, și cu mintea ai zărit.
Cel ce, după urmarea orbului, aruncându-și haina și o va apropia către
Domnul, adevărat martor Lui și propovăduitor se face celor mai
desăvârșite dogme.
Răutatea, învârtindu-se în cugete, împietrită face pre inimă; iar
înfrânarea, cu nădejdea, stricând păcatul, o moaie pe ea.
Este înfrânare a inimii netedă și folositoare către umilința ei, și e alta
fără de rânduială și vătămătoare către certarea ei.
Privigherea și rugăciunea, și acelor ce vin asupra răbdare, înfrângere este
fără de vătămare și folositoare inimii, fără numai dacă nu, prin lăcomie,
vom tăia împreună-amestecarea acelora. Pentru că cel ce rabdă întru
acestea și întru celelalte se va ajuta; iar cel leneș și răsfățat, nesuferită
durere va avea în vremea ieșirei.
230
 Inima cea iubitoare de dulceți, temniță și lanț sufletului se face în
vremea ieșirei; iar cea iubitoare de osteneală, ușă este deschisă în cealaltă
viață.
Poartă de fier care duce în cetate (Fapte 12,10) este inima cea vârtoasă;
însă celui ce rău pătimește și se necăjește, de sineși se va deschide, precum
și lui Petru.
Multe, adecă, sunt chipurile rugăciunii, unele decât altele mai deosebite.
Însă nici un chip al rugăciunii nu e vătămător, fără numai dacă nu e
rugăciune, ci lucrare satanicească ceea ce se face.
Omul, voind a face rău, și mai întâi s-a rugat cu mintea după obicei și,
cu dumnezeiască orânduială oprindu-se, mai pe urmă a mulțumit mult.
David, vrând să ucigă pre Naval Carmilul, luând aducere-aminte a
duhovniceștilor răsplătiri, după ce s-a oprit de la înainte-punere, mult a
mulțumit. Însă știm iarăși ce feliu a făcut, uitând pre Dumnezeu, și nu a
încetat până ce Natan prorocul l-a adus pre el întru pomenirea lui
Dumnezeu.
În vremea pomenirii lui Dumnezeu, înmulțește rugăciunea, ca, când vei
uita, Domnul să-ți aducă aminte de tine.
Cetind Dumnezeieștile Scripturi, înțelege pre cele ascunse întru dânsele
pentru tine însuți; pentru că „câte mai înainte s-au scris, toate spre a
noastră învățătură s-au scris” (Rom. 15,4 — Biblia 1936).
Pre credință o grăiește Scriptura „adeverire acelor nădăjduite” (Evrei
11,1 — Biblia 1936) și „pe cei ce nu știu că întru dânșii este Hristos,
neiscușiți i-au zis” (2 Cor. 13,5 — Biblia 1936).
Precum prin lucruri și prin cuvinte se arată gândirea și înțelegerea, așa și
prin lucrările inimii, răsplătirea ce va să fie.
Inima îndurerată arătat este că va fi și milostivă; iar cele împotrivă
cheamă și urmarea.

231
 Legea slobozeniei învață la tot adevărul, și cei mulți pe aceasta, după
cunoștință, o cetesc; iar puțini o înțeleg pre ea după potrivirea lucrării
poruncilor.
Nu căuta săvârșirea legii întru faptele cele omenești, fiindcă săvârșită
întru dânsele nu se află; pentru că săvârșirea ei întru crucea lui Hristos s-a
ascuns.
Legea slobozeniei prin cunoștință adevărată se citește, iar prin lucrarea
poruncilor se înțelege, și se împlinește prin îndurările lui Hristos.
Când către toate poruncile lui Dumnezeu ne vom sili a le îndrepta prin
știință, atunci vom înțelege pre legea Domnului, fără de prihană
deprinzându-se întru bunătățile noastre și, fără de îndurările lui Dumnezeu,
neputându-se săvârși întru oameni.
Câți nu s-au socotit pre sine datori la toată porunca lui Hristos, aceștia
pre legea lui Dumnezeu trupește o cetesc, neînțelegând nici cele ce grăiesc,
nici pentru care se întăresc (1 Tim. 1,7 — Biblia 1936). Drept aceea și a o
împlini pre ea din lucruri socotesc.
Este lucru la arătare bine săvârșindu-se, iar scoposul celui ce îl
săvârșește pe el nu este spre bine. Și este altul, ca și cum rău, iar scoposul
celui ce îl săvârșește este spre bine. Încă nu numai lucruri fac oarecare, ci
și cuvinte grăiesc, după chipul care am zis mai sus. Pentru că unii
închipuiesc lucrul, adecă după neiscusire și după neștiință; iar alții după
înainte-punerea vicleniei; iar alții după scopul blagocestiei.
Cel ce, întru pricina laudelor, ascunde înlăuntru clevetire și prihană,
nelesne aflat este celor mai proști. Și asemenea acestuia este și cel ce în
deșert se smerește în chip smerit; care de multe ori, meșteșugind adevărul
întru minciună, mai pe urmă, slobozindu-se, prin lucruri se vădesc.

Este cineva făcând oarecare lucru la arătare ca un bun, izbândind

aproapelui și primind vătămare în suflet; și este când nu-l face pe acela,
folosindu-se tot în suflet.
232
 Este mustrare după răutate și după izbândire; și este alta după frica lui
Dumnezeu și după adevăr.
Pe acela ce s-a părăsit de la păcat și de acela s-a pocăit, nu încă să-l mai
mustri; iar dacă zici că după Dumnezeu voiești a-l mustra pe el, mai întâi
pe ale tale păcate arată-le lui.
În toată fapta bună, începătorește Dumnezeu, precum și în lumina cea de
zi, soarele.
Făcând fapta bună, adu-ți aminte de Cel ce a zis: „Fără de Mine nu puteți
a face nimic” (Ioan 15,5 — Biblia 1936).
Prin scârbe, cele bune s-au gătit oamenilor; însă asemenea și cele rele,
prin mărirea deșartă și prin dulceață.
Scapă de păcat cel ce este nedreptățit de oameni, și asemenea scârbei
află sprijineală.
Cel ce crede lui Hristos pentru răsplătire, pe toată nedreptatea cu osârdie
o rabdă, după măsura credinței.
Cel ce se roagă pentru oamenii cei ce îi fac nedreptate, sfărâmă pe draci;
iar cel ce se împotrivește celor dintâi, de cei de-al doilea se rănește.
Mai bine să rabzi de la oameni o nedreptate decât de la draci; iar cel ce
bine place Domnului, pe amândouă le-a biruit.
Tot binele de la Domnul cu iconomisire vine, iar fuga cu taină, de la cei
nemulțumitori, necunoscători și nesimțitori.
Tot păcatul, întru dulceața cea lepădată, se sfârșește; și toată fapta bună,
întru mângâierea cea duhovnicească. Cea dintâi, adică stăpânind, îndeamnă
spre ale sale; iar cea de-a doua, asemenea spre cele de un neam.
Ocara oamenilor, scârbă dă inimii; iar curăției pricinuitoare se face celui
ce o rabdă.
Neștiința dă slobozenie a grăi împotriva celor folositoare și, îndrăzneț
făcându-te, crești răutățile.

233
 Nimic neavând lipsă, pe cele scârbicioase primește-le; și precum ești
dator a da socoteală, pe lăcomie leapăd-o.
Greșind în taină, nu te ispiti a tăinui; pentru că „toate sunt goale și
descoperite înaintea ochilor Celui cu care avem a face” (Evrei 4,13 —
Biblia 1936).
În minte te arată pe sineți Stăpânului, pentru că „omul se uită la față, iar
Domnul se uită la inimă” (1 Împărați 16,7 — Biblia 1936).
Nimic să cugeți sau să lucrezi fără de cel după Dumnezeu scop; pentru
că cel ce călătorește fără de scop, în deșert se va osteni.
Cel ce greșește afară de nevoie, cu anevoie se pocăiește; pentru că cu
neputință este a se tăinui de dreptatea lui Dumnezeu.
Întâmplarea cea dureroasă, spre pomenirea lui Dumnezeu o dă celui
înțelept, care se scârbește după măsură, pe cel ce a uitat pe Dumnezeu.
Toată durerea cea fără de voie să-ți fie ție învățătoare a pomenirii, și nu
va lipsi ție pricină spre pocăință.
Uitarea, singură de sine, nu are nici o putere, ci, dintru ale noastre
nebăgări de seamă, după măsură se întărește.
Nu zice: „Ce voi face, că nu voiesc și vine?” Pentru că, aducându-ți
aminte, n-ai băgat seamă de datorie.
De care bine îți aduci aminte, fă-l; și de care nu îți aduci aminte, atunci
se descoperă ție, și nu da pe gând uitării celei fără de socoteală.
Scriptura zice: „Iadul și pieirea sunt cunoscute Domnului; cu cât mai
vârtos inimile fiilor oamenilor!” (Pilde 15,11 — Biblia 1936). Iar acestea
pentru neștiința inimii și pentru uitare le grăiește.
Că iad este neștiința, fiindcă amândouă sunt neluminate; iar uitarea este
pierzare, deoarece prin amândouă au pierit.
Pe ale tale fapte rele ispitește-le, iar nu pe ale aproapelui, și nu se va fura
dugheana ta cea gânditoare și lucrătoare.

234
 Lenevirea este nelesne iertată, când poți face bine după putere; iar
milostenia și rugăciunea cheamă iarăși pe cei negrijinci la datorie.

Toată scârba cea după Dumnezeu, lucru neclintit este al blagocestiei;

pentru că dragostea cea adevărată, prin cele potrivnice lucruri, se cercă.
Nu gândi a-ți agonisi faptă bună afară de scârbă; pentru că este
neiscusită din pricina odihnei.
La toată scârba cea fără de voie, să-i cugeți ieșirea, și vei afla întru dânsa
curățirea păcatelor.
Multe sunt sfătuirile aproapelui spre folos; iar decât fieștecăruia al său
sfat, nimic este mai cuviincios.
Căutând tămăduire, nevoește-te pentru știință, și câte îți grăiește, fă-le, și
vei afla folos.
Pe cele ascunse ale fieștecăruia, Dumnezeu și știința Lui le știe, și prin
chiar acestea se primește îndreptare.
Cât poate omul, lucrează după voia sa; iar împlinirea lucrurilor lui,
Dumnezeu le lucrează după dreptate.
Dacă voiești cu neosândire a lua laudă de la oameni, mai întâi pentru
păcatele tale iubește mustrarea.
Pe cât cineva va primi pentru adevărul lui Hristos rușinare, pe atât însutit
se va proslăvi de mulțime. Și mai bine este a lucra tot binele pentru cele
viitoare răsplătiri.
Când om pe om va folosi cu cuvinte sau cu lucruri, să înțeleagă amândoi
că al lui Dumnezeu este darul; iar cel ce nu o înțelege pe aceasta, se va
stăpâni de cel ce o înțelege.
Cel ce laudă pe aproapele după oarecare fățărnicie, îl va defăima pe el în
vreme, și însuși se va rușina.

235
 Cel ce nu cunoaște cursele vrăjmașilor se junghie lesne; și cel ce nu știe
pricinele patimilor cade cu lesnire.
Din iubirea de dulceți, lenea, și din negrijire, uitarea vine; fiindcă pe
cunoștința celor folositoare Dumnezeu tuturor o dă.
Omul sfătuiește pe aproapele după cum știe, iar Dumnezeu lucrează
întru cel ce aude, după cum a crezut.
Am văzut proşti cu lucrul, smerit cugetând, şi s-au făcut decât înțelepții
mai înțelepți.
Alt prost, auzind a fi aceia lăudați, şi n-a urmat smeritei lor cugetări, ci,
mândrindu-se în deşert, prostimea mândrie a luat.
Cel ce defaimă ştiința şi întru neînvățătură se laudă, nu este numai cu
cuvântul prost, ci şi cu cunoştința.
Pentru că, precum alta este înțelepciunea cuvântului şi alta înțelegerea,
aşa alta este prostia cuvântului şi alta nebunia.
Nu va vătăma nimic învățătura zicerilor pe cel prea cucernic; precum
nici înțelepciunea cuvintelor, pe cel smerit-înțelept.
Nu zice că nu ştiu ceea ce se cuvine şi nevinovat sunt nefăcând pe aceea;
pentru că, de ai fi făcut câte bunătăți le ştii, şi celelalte, cu urmare, s-ar fi
descoperit ție, în chipul căsuței, una printr-alta socotindu-se.
Că nu îți este ție de folos, mai înainte de împlinirea celor dintâi, a şti pe
cele de-a doua.
Pentru că „cunoştința îngâmfează, iar dragostea zideşte… toate le
suferă” (1 Corinteni 8,1; 13,7 — Biblia 1936).
Pe graiurile dumnezeieştii Scripturi, prin fapte să le citeşti, iar nu
cuvânta larg pentru cele goale ale înțelegerii, trufindu-te.
Cel ce a lăsat fapta şi de cunoştința cea goală se rezemă, în loc de sabie
cu două ascuțişuri toiag de trestie ține, care, în vremea războiului, după

236
Scriptură, „va pătrunde mâna lui și o va străpunge” (Iezechiel 29,6 —
Biblia 1936), veninul îngâmfării mai înainte de al vrăjmaşilor băgându-l.
Măsură are şi cumpănă înaintea lui Dumnezeu fiecare cugetare; pentru
că cu putință este pe acelaşi lucru, sau cu împătimire, sau cu prostie a-l
cugeta.
Cel ce a făcut porunca să aştepte ispite pentru aceasta; pentru că
dragostea cea către Hristos prin cele potrivnice se ispiteşte.
Să nu defaimi cândva cu negrijire pentru cugete, pentru că netăinuit este
înaintea lui Dumnezeu tot gândul.
Când vei simți pe cuget făgăduindu-ți ție slavă omenească, să cunoşti
arătat că ruşine îți găteşte ție.
Ştie vrăjmaşul ce cere legea cea duhovnicească şi cearcă numai pe cea
gânditoare împreună-alcătuire; pentru că aşa poate a face pe cel robit, sau
vinovat ostenelelor pocăinței, sau, nepocăindu-se, cu cele fără de voie
năpădiri să-l necăjească pe el. Şi încă uneori şi către năpădiri îl face a se
lupta împotrivă, ca şi aceea să-i înmulțească durerile şi, întru ieşire, pentru
nerăbdare, să-l arate necredincios.
Împotriva celor ce vin asupră, mulți au rânduit împotrivă multe; dar fără
de rugăciune şi fără de pocăință nimeni n-a scăpat de cele cumplite.
Una de la alta relele primesc puterea; asemenea şi bunătățile unele de la
altele cresc şi pe părtaşul lor spre cele dinainte mai mult îl îndeamnă a se
întinde.
Pe cele mici greşale, diavolul le închipuie în ochii noştri de nimic,
pentru că altfel spre mai mari rele să ne aducă nu poate.
Rădăcină a poftei celei de ruşine este lauda omenească; precum şi a
întregii înțelepciuni, mustrarea cea pentru greşale, nu când o vom auzi
numai, ci când o vom şi primi.

237
 Nu s-au folosit nimic cei ce s-au lepădat de lume şi se îndulcesc cu
patimile; pentru că ceea ce făcea prin bani, aceea şi nimic având o
lucrează.
Iar cel înfrânat, dacă câştigă bani, frate e celui mai dintâi cu cugetul: al
maicii aceleiaşi, adică pentru gânditoarea dulceață, iar altuia tată, pentru
schimbarea patimii.
Este cel ce taie patimă pentru mai mare îndulcire a patimii, şi de la cei ce
nu îi cunosc scopul lui se slăveşte; încă poate şi însuşi pe sine nu se
cunoaşte, ostenindu-se fără de folos.
Pricină a toată răutatea mărirea deşartă şi dulceața este; şi cel ce nu le-a
urât pe acestea nu taie patimile.
Rădăcină a tuturor răutăților s-a zis iubirea de argint: „Căci iubirea de
argint este rădăcina tuturor relelor” (1 Timotei 6,10 — Biblia 1936). Ci
aceea, prin acestea se alcătuieşte cu adevărat.
Se orbeşte mintea prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin
mărirea deşartă şi prin dulceață.
Trei fiice ale lipitorii sunt acestea, după Scriptură: „Lipitoarea are două
fiice: Dă! Dă!” (Pilde 30,15 — Biblia 1936), de maica nebuniei cu jind
iubindu-se.
Cunoştința şi credința, împreună hrănitoarele firii noastre, prin nimic
altceva, fără numai prin acestea, s-au întunecat.
Mânia, iuțimea, războaiele, uciderile şi tot celălalt număr al relelor,
pentru acestea între oameni foarte s-au întărit.
Aşa se cuvine a urî pe iubirea de argint şi pe mărirea deşartă şi pe
dulceață, ca pe nişte maici ale răutății şi împotrivitoare ale faptelor bune.
Pentru acestea ni s-a poruncit să nu iubim lumea şi pe cele din lume; nu
ca pe zidirile lui Dumnezeu fără de socoteală să le urâm, ci ca să tăiem
pricinele acelor trei patimi.

238
 „Nimenea, ostaş fiind, nu se încurcă cu treburile vieții” (2 Timotei 2,4
— Biblia 1936); pentru că cel ce s-a legat cu dânsele şi voieşte să biruiască
patimile, asemenea este celui ce stinge focul cu paie.
Cel ce se mânie asupra aproapelui pentru bani, sau pentru slavă, sau
pentru dulceață, încă nu a cunoscut că întru dreptate chivernisește
Dumnezeu lucrurile.
Când auzi pe Domnul zicând: „că dacă nu se va lepăda cineva de toate
averile sale, nu este Mie vrednic” (Luca 14,33; Matei 10,37), nu numai
pentru averi să înțelegi ceea ce s-a zis, ci și pentru toate lucrurile răutăților.
Cel ce nu cunoaște adevărul, nici adevărat a crede poate; pentru că
cunoștința după fire înainte povățuiește credinței.
Precum fieștecărui lucru din cele văzute Dumnezeu i-a împărțit cele
cuviincioase, așa și cugetelor celor omenești, ori voim, ori nu voim.
Dacă cineva, greșind la arătare și nepocăindu-se, nimic nu a pătimit până
la ieșirea sa, pe a acestuia judecată nemilostivă să o socotești a fi.
Cel ce cu înțelegere se roagă în inimă rabdă cele ce îi vin asupră; iar cel
ce are pomenire de rău, încă nu s-a rugat curat.
Păgubindu-te, sau ocărându-te, sau izgonindu-te cineva, să nu socotești
cele de față, ci pe cele viitoare să le aștepți, și vei afla că a multor bunătăți
s-a făcut ție pricinuitor, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor.
Precum pe cei vătămați cu stomacul îi folosește pelinul cel amar, așa și
celor cu nărav rău de folos le este a pătimi rele. Pe aceia, spre însănătoșire
îi duce; iar pe aceștia, spre pocăință îi aduce doctoria.
Dacă nu voiești rău a pătimi, nici a face rău să nu voiești. Căci aceasta
cu adevărat aceleia urmează: „ceea ce va semăna fieștecine, aceea va și
secera” (Galateni 6,7).
Cu voia semănând cele rele, și fără de voie secerându-le, suntem datori a
ne minuna de dreptatea lui Dumnezeu.

239
 Fiindcă oarecare timp s-a hotărât între semănătură și între seceriș, pentru
aceasta nu credem pentru răsplătire.
Greșind, nu pricinui lucrării, ci gândului; pentru că, dacă nu ar fi alergat
înainte mintea, nu ar fi urmat trupul.
Mai viclean este cel ce face rău în ascuns decât cel ce face nedreptate la
arătare; drept aceea, acela și mai greu se muncește.
Cel ce împletește vicleșuguri și face rău întru ascuns, șarpe este după
Scriptură, „șezând în pândire pe cale și mușcând călcâiul calului” (Facerea
49,17).
Cel ce într-o vreme laudă, iar în alta prihănește pe aproapele, acesta de
slava deșartă și de zavistie este ținut. Căci prin laude încearcă a ascunde
zavistia, iar prin prihănire se face pe sine mai iscusit decât acela.
Precum nu se poate ca cineva să pască împreună și oile, și lupii, așa cu
neputință este să câștige milă cel ce face vicleșug aproapelui.
Cel ce în poruncă amestecă în ascuns voia sa, preacurvar este, precum
înțelepciunea a arătat; și pentru lipsirea minții, dureri și necinștiri suferă
(Pilde 6,32).
Precum adunarea focului și a apei este împotrivnică întru sine, așa se
împotrivesc una alteia îndreptarea în cuvânt și smerenia.
Cel ce caută iertare păcatelor iubește pe smerita înțelepciune; iar cel ce
osândește pe altul pecetluiește pe ale sale
Să nu lași neșters păcatul, măcar de ar fi și foarte mic, ca nu mai pe urmă
la mai mare rău să te tragă.
Dacă voiești să te mântuiești, iubește cuvântul cel adevărat și să nu te
întorci fără socoteală nicicând de la mustrare.
Cuvântul adevărului a schimbat pe puii năpârcilor și i-a arătat lor să fugă
de mânia ce va să fie (Matei 3,7).

240
 Cel ce primește cuvintele adevărului, primește pe Dumnezeu-Cuvântul,
căci zice: „cel ce primește pe voi, pe Mine Mă primește” (Matei 10,40).
Slăbănog este, „slobozindu-se prin acoperământul casei” (Luca 5,18-19),
păcătosul cel ce se mustră de la credincioși după Dumnezeu și, pentru
credința acelora, luând iertare.
Mai bine este cu cucernicie a te ruga pentru aproapele decât a-l mustra
pe el pentru tot păcatul.
Cel ce drept se pocăiește de cei fără de minte se batjocorește; iar aceasta
este semnul buneiplăceri.
Cel ce se nevoește „de toate se înfrânează” (1 Corinteni 9,25) și nu
încetează până ce va pierde Domnul sămânța din Babilon.
Socotește-mi douăsprezece a fi patimile necinstirii; dacă pe una dintr-
acestea cu voia o vei iubi, aceea va împlini locul celor unsprezece.
Foc arzător este păcatul și, pe cât vei tăia materia, pe atât se va stinge;
iar pe cât îi vei adăuga, pe atât se va aprinde.
Înălțându-te întru laude, așteaptă necinste; căci „cel ce se înalță pe sine
se va smeri” (Matei 23,12).
Când vom lepăda toată răutatea cea de voie din gând, atunci iarăși vom
face război cu patimile cele după nărav (obicei).
Năravul este pomenire fără voie a răutăților celor mai dinainte: de la
nevoitor, oprindu-l a păși înainte în patimă; iar de la biruitor, prăpădindu-
se până la asupreală.
Băntuiala este mișcare fără chip a inimii, după asemănarea cheii, înainte
oprindu-se de la cei iscusiți.
Unde sunt chipurile cugetelor, acolo împreună-alcătuire s-a făcut; pentru
că este mișcare fără chip, nepricinuită băntuială. Însă cel ce și dintru
acestea fuge ca de tăciunele aprins nu se întoarce până ce va aprinde
văpaie.

241
 Nu zice că nu voiesc și vine; pentru că, cu adevărat, măcar că nu pe
lucrul însuși îl voiești, ci pricinile lui le iubești.
Cel ce caută laudă se află în patimă; și cel ce se plânge pentru scârba ce
i-a venit asupra iubește dulceața.
Ca o cumpănă fără așezare este gândul celui dulce-pătimaș: uneori
plânge și se tânguiește pentru păcate, iar alteori se luptă și grăiește
împotrivă aproapelui, alergând după dulceți.
Cel ce pe toate le ispitește și pe cel bun îl ține cu urmare, se va depărta
de tot răul.
Bărbatul îndelung-răbdător mult este la înțelegere; asemenea și cel ce își
alătură urechea lângă cuvintele înțelepciunii.
Fără pomenirea lui Dumnezeu, cunoștință adevărată nu poate fi; căci
afară de cea dintâi, cea de a doua mincinoasă este.
Pe cel împietrit la inimă îl folosește cuvântul cunoștinței celei mai
subțiri, pentru că fără de frică nu primește durerea pocăinței.
Omului celui blând i se cuvine crederea cuvântului, căci nu ispitește
îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și nu se bate prin deasa călcare a legii.
Pe bărbatul puternic să nu-l mustri pentru slava deșartă, ci să-i arăți
aducerea aminte a necinstei ce va să fie; căci așa cel înțelept mai lesne
primește mustrarea.
Cel ce urăște mustrarea, după voie și înainte-punere zace în patimă; iar
cel ce o iubește arătat este că după nărav se răpește.
Nu voi a auzi meșteșuguri străine și viclene, căci într-o astfel de voie și
însemnările vicleșugului se scriu.
Cu cuvinte rele fiind învățat, asupra ta te iuțește, iar nu asupra celui ce
grăiește; pentru că al auzului viclean viclean este și răspunzătorul.

242
 Dacă cineva va vorbi cu oameni cuvântători în deșert, vinovat să se
socotească pe sine unor asemenea graiuri, nu pentru lucrul nou, ci pentru
datoria cea veche.
De vei vedea pe cineva, după fățărie, lăudându-te, în altă vreme de la
acela prihănire să aștepți.
Pre cele de aici scârbicioase, alătură-le cu bunătățile ce vor să fie, și
niciodată pre nevoință nu o va slăbănogi lenea.
Când pentru trupeasca dăruire pre om ca pre un bun vei lăuda, afară
decât pre Dumnezeu, mai pe urmă același viclean se va arăta ție.
Tot binele de la Domnul cu iconomisire vine, și cei ce le aduc pre acelea
sunt slugi ale bunătăților.
Pre împletiturele bunătăților și ale răutăților, cu potrivit cuget primește-
le, și așa Dumnezeu va surpa pre cumplitimele lucrurilor în viața ta.
Nepotrivirea cugetelor aduce asupră prefacerile celor osebite; pentru că
Dumnezeu a împărțit cu cunoștință, pre cele fără de voie, celor de voie.
Cele simțitoare celor gânditoare sunt nașteri, pre cea cuviincioasă
purtând cu hotărârea lui Dumnezeu.
Inima dulce pătimind, stricăciunile cugetelor răsar; și din fum cunoaștem
pre materia ceea ce arde înlăuntru.
Petreci întru înțelegere, și nu te vei osteni întru ispite; iar de acolo ieșind,
rabdă pre cele ce îți vin asupră.
Roagă-te să nu îți vie ție ispită, iar venind, primește-o ca pre a ta și nu ca
pre o streină.
Ridică-ți gândul din toată lăcomia, și atunci vei putea vedea pre
meșteșugirile diavolului.
Cel ce zice că știe pre toate meșteșugirile diavolului, precum nu știe, pre
sine desăvârșit să aduce într-însele.

243
 Când va ieși mintea din grijile cele lumești, vede după măsură pre ale
vrăjmașilor vicleșuguri.
Cel ce se poartă împreună cu cugetele se orbeşte de ele; şi pe lucrările
păcatului le vede, iar pe pricinele lor nu poate a le şti.
Este cel ce face la arătare poruncă, slujind patimii, şi prin viclene cugete
perzând pre fapta bună.
Lăsând întru tine începutul păcatului, să nu zici: „Nu mă va birui pre
mine”, că, pe cât l-ai lăsat, iată, pe atâta te-a biruit.
Fieştecare lucru din cele ce se fac, de mic se începe, şi din parte
hrănindu-se, primeşte creşterea.
Mreajă mult împletită este meşteşugirea răutății; şi cel ce din parte s-a
împletit, dacă se va negriji, cu cuprindere se strânge din toate părțile.
Nu voi să auzi ticăloșia oamenilor celor vrăjmași; pentru că cei ce aud
graiurile unora ca acestora culeg roadele înainte-punerii lor.
Nu socoti că vine asupra oamenilor toată scârba pentru păcate; pentru că
sunt unii bine-plăcând și ispitindu-se. Că este scris: „Iar cei răi vor pieri, şi
cei fărădelege vor fi izgoniţi” (Psalmii 36,28 — Biblia 1936). Asemenea şi
„Toţi cei ce voiesc să trăiască cu bună credinţă în Hristos Iisus vor fi
prigoniţi” (2 Timotei 3,12 — Biblia 1936).
Vezi, în vremea scârbei, pre năvălirea dulceații; fiindcă făgăduieşte să
mângâie pre scârbă, pentru aceea primită se face.
Unii zic „înțelepți” pre cel socotitor al lucrurilor celor simțitoare; iar
înțelepți sunt cei ce își stăpânesc voile lor.
Mai înainte de omorârea răutăților, să nu asculți de inima ta; pentru că ce
fel de fapte înăuntru are, acest fel și adăogiri caută.
Precum sunt şerpi întâmpinând prin păduri, şi sunt alții ascunzându-se
prin case: așa sunt patimile cugetător închipuite; şi sunt altele cu fapta
lucrate, măcar deși într-alte chipuri s-au închipuit.

244
 Când vei vedea pre cele înăuntru zăcătoare că vin cu mare mișcare și
către patimă chemând pre mintea ceea ce liniştează, să cunoști că mintea
oarecând și acestora înainte a povățuit, şi în faptă le-au adus, şi în inimă le-
au băgat.
Nu se alcătuiește nor fără de suflarea vântului; și nu se naște patimă fără
de mișcarea gândurilor.
Dacă nu vom mai face încă voile trupului, după Scriptură, cu lesnire
întru Domnul vor înceta cele ce înainte erau înlăuntru zăcând.
Idolii minții cei petrecători mai vicleni sunt și mai tari; iar cei cugetători
pricinuitori și înainte-povățuitori sunt ai acestora.
Este răutate în inimă stăpânind pentru năravul cel de multă vreme; şi
este răutate cugetător luptând prin lucrurile cele din toate zilele.
Dumnezeu faptele și înainte-punerile socotește; pentru că zice: „Să-ți
dea ție Domnul după inima ta” (Psalmii 19,5 — Biblia 1936).
Cel ce nu rabdă întru vedenia științei nici pre ostenelele cele trupești nu
le primește pentru blagocestie.
Firească carte este știința, şi cel ce cu fapta o citește pre dânsa primește
iscus al sprijinirii celei dumnezeiești.
Cel ce nu primeşte de voie pre ostenelele celor pentru adevăr, de cele
fără de voie mai cu cumplire se pedepseşte.
Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu și după putere o face pre aceea,
prin mici ostenele de cele mari va scăpa.
Cel ce, afară de rugăciune și de răbdare, voiește să biruiască ispitele, nu
le va goni pe ele, ci mai mult se va împletici.
Domnul întru ale Sale porunci s-a ascuns, și celor ce Îl caută pre El,
după măsura căutării Îl află.

245
 Să nu zici: „Am făcut porunci și n-am aflat pre Domnul.” Pentru că,
cunoștință cu dreptatea, după Scriptură, de multe ori ai aflat; iar cei ce
drept Îl caută pre Dânsul vor afla pace.
Pacea este a patimilor izbăvire, care fără de lucrarea Sfântului Duh nu se
află.
Alta este lucrarea poruncii și alta fapta bună; măcar deși una dintr-alta
primesc pre pricinele bunătăților.
Lucrarea poruncilor se zice săvârșirea lucrului poruncit; iar faptă bună,
întru a plăcea cu adevărat cea făcută (lui Dumnezeu).
Precum una este bogăția cea simțitoare, iar după câștigare în multe părți
împărțită, așa una este fapta bună, în multe chipuri având lucrările.
Cel ce fără de lucru se înțelepțește și grăiește cuvinte, se îmbogățește
dintru nedreptate; și ostenelele lui, după Scriptură, „în casele cele străine
intră” (Pilde 5,10 — Biblia 1936).
„Toate se vor supune argintului”, zice (Ecclesiastul 10,19 — Biblia
1936), și cu darul lui Dumnezeu cele gânditoare se vor chivernisi (viață
duhovnicească).
Știința bună prin rugăciune se află; și rugăciune curată prin știință.
Pentru că una pre alta, după fire, primesc.
Iacob, lui Iosif haină pestriță i-au făcut; și Domnul celui blând pre
cunoștința adevărului i-o dăruiește, precum este scris: „El va povățui pre
cei blânzi la judecată și va învăța pre cei blânzi căile Sale” (Psalmii 24,9–
10 — Biblia 1936).
Totdeauna să lucrezi pre cel bun după putere, și în vremea celui mai
mare să nu te întorci la cel mai mic; pentru că „cel ce pune mâna pe plug și
se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 9,62
— Biblia 1936). Amin.

246
 Al acestuiași
Pentru cei ce li se par din lucruri a se îndrepta
Capete 226
1. Credința cea rea a celor din afară, întru cele scrise mai jos capete se va
vădi, de cei cu adevărat credincioși și care au cunoștința adevărului.
2. Domnul, voind să arate pre toată porunca datornică, iar pre punerea de
fii, prin sângele Său dăruită oamenilor, grăiește așa:
„Când veți face toate cele poruncite vouă, atunci ziceți: slugi netrebnice
suntem, și ceea ce am fost datori a face am făcut” (Luca 17,10 — Biblia
1936). Pentru aceasta, Împărăția Cerurilor nu este plată a lucrurilor, ci dar
al Stăpânului, slugilor credincioase gătită.
3. Nu cere robul ca pre o plată slobozenia, ci ca un datornic face bine
spre plăcere, și ca un dar o așteaptă.
4. Hristos a murit, după Scripturi, pentru păcatele noastre (1 Corinteni
15,3 — Biblia 1936), și celor ce bine Îi slujesc Lui slobozenie le dăruiește.
Căci zice: „Bine, slugă bună și credincioasă; întru puțin ai fost
credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău”
(Matei 25,23 — Biblia 1936).
5. Nu încă slugă credincioasă este cel ce se rezemă de goală cunoștință,
ci cel ce prin ascultare crede lui Hristos, Celui ce a poruncit.
6. Cel ce cinstește pre Stăpânul, face pre cele poruncite; iar greșind sau
neascultând, rabdă ca pre ale sale pre cele ce îi vin asupra lui.
7. Iubitor de învățătură fiind, fă-te și iubitor de osteneală, pentru că
înțelegerea cea goală trufește pre om.
8. Ispitele cele ce cu neașteptare se întâmplă nouă, ne învață cu
iconomisire pre noi iubitori de osteneală a fi, și, nevrând, spre pocăință ne
trag.

247
 9. Scârbele cele ce vin asupra oamenilor sunt nașteri ale răutăților lor; iar
dacă, prin rugăciune, răbdăm pre acelea, aflăm iarăși adăogire a lucrurilor
celor bune.
10. Unii, pentru fapta bună lăudați fiind, s-au îndulcit, și pre acea
dulceață a deșartei măriri au socotit-o a fi mângâiere.
Alții, pentru greșală mustrându-se, au bolit, și pre durerea cea folositoare
au socotit-o a fi lucrare a răutății.
11. Câți, cu pricina nevoințelor, se înalță peste cei mai leneși, aceștia
socotesc a se îndrepta din lucrurile cele trupești. Iar câți, de cunoștința cea
goală rămânându-ne, defăimăm pre cei ce nu știu, decât aceea mult mai
fără de minte suntem.
12. De sineși, fără de lucru, nu încă întărită e cunoștința, măcar deși
adevărată este; fiindcă la toată fapta, lucrul îi este întărirea.
13. De multe ori, din negrijirea cea pentru lucrare, și cunoștința se
întunecă. Pentru că ale cărora lucrările cu totul nu s-au băgat în seamă, ale
acestora și pomenirile câte puțin vor pieri.
14. Scriptura pentru aceasta sfătuiește a ști pre Dumnezeu întru
cunoștință, ca, cu dreptate, prin lucruri să-I slujim.
15. Când, la arătare, am săvârșit poruncile, pre cele osebite, adecă de la
Domnul, după măsură le luăm, dar ne folosim după scoposul înaintei voiri.
16. Cel ce voiește a face ceva și nu poate, ca cel ce a făcut este înaintea
Știutorului de inimi Dumnezeu; însă aceasta și pentru bune, și pentru rele
se cuvine a se înțelege.
17. Mintea fără de trup, bune și rele săvârșește multe, iar trupul fără de
minte, nici una dintru acestea nu poate a săvârși; fiindcă legea slobozeniei,
mai înainte de a lucrării se citește.
18. Unii, nefăcând poruncile, socotesc că drept cred; iar alții, făcându-le,
ca pre o plată datornică așteaptă Împărăția. Însă amândoi din adevăr au
greșit.
248
 19. La Stăpân nu se îndatorește plata robilor, nici iarăși câștigă
slobozenia cei ce nu slujesc cu dreptate.
20. Dacă Hristos a murit pentru noi, după Scripturi (2 Corinteni 5,15 –
Biblia 1936), și noi nu viețuim nouă înșine, ci Celui ce pentru noi a murit
și a înviat, arătat este că a sluji Lui până la moarte ne-am îndatorit. Deci
cum datornică vom socoti pre punerea de fii?
21. Hristos Stăpân este după ființă, și Stăpân după iconomisire. Pentru
că și pre cele ce nu erau le-a făcut, și pre cei morți prin păcat i-a
răscumpărat cu Sângele Său. Și celor ce așa cred, le-a dăruit dar.
22. Când auzi Scriptura grăind: „că va răsplăti fieștecăruia după lucrurile
lui” (Psalm 61,11 – Biblia 1936), să nu înțelegi că lucrurile sunt vrednice
de gheenă sau de Împărăție, ci după lucrurile necredinței sau ale credinței
celei întru Dânsul, Hristos răsplătește fieștecăruia, nu ca un schimbător al
lucrurilor, ci ca un Dumnezeu Ziditor și Răscumpărător al nostru.
23. Câți ne-am învrednicit băii celei de-a doua, lucrurile cele bune nu
pentru răsplătire le aducem, ci pentru paza curățeniei celei date nouă.
24. Tot lucrul bun, pre carele îl lucrăm cu fireștile noastre puteri, a ne
depărta ne face de la protivnicul; iar adăogire a sfințirii nu poate face fără
de Dar.
25. Cel înfrânat se depărtează de îndrăcirea pântecelui; cel necâștigător,
de lăcomie; liniștitorul, de multa cuvântare; cel curat, de iubirea de dulceți;
cel întreg-înțelept, de curvie; cel întru puțin îndestulat, de iubirea de argint;
cel blând, de tulburare; cel smerit-cugetător, de mărirea deșartă; cel
ascultător, de iubirea de pricire; defăimătorul de sine, de fățărnicie;
asemenea și cel ce se roagă, se depărtează de deznădejde; cel sărac, de
multa avere; mărturisitorul, de lepădare; mucenicul, de închinăciunea de
idoli. Vezi cum că toată fapta bună, ceea ce până la moarte se săvârșește,
nimic altă, fără numai decât de la păcat este depărtarea. Iar depărtarea
păcatului, al firii lucru este, iar nu schimbare a Împărăției.

249
 26. Omul abia va putea păzi pre cele ale firii sale; iar Hristos, prin
Cruce, pre punerea de fii o dăruiește.
27. Este poruncă din parte, și este alta cuprinzătoare. Pe undeva, din
parte poruncește a da celui ce nu are; iar pre undeva poruncește a se lepăda
de toate averile.
28. Este lucrare a Darului, pruncului necunoscută; și este alta a răutății,
cu adevărul asemănându-se. Iar bine este unele ca acestea a nu le oglindi,
pentru înșelăciune, nici a nu le anatematiza pentru adevăr; ci pre toate prin
nădejde a le aduce lui Dumnezeu. Pentru că Acela știe pre cele folositoare
amândurora.
29. Cel ce voiește a înota marea cea gânditoare, îndelung rabdă, smerit
cugetă, priveghează, se înfrânează; iar afară de acestea patru, dacă se va
sili a intra, își tulbură inima și a trece nu poate.
30. Liniștea este tăiere a răutăților; iar dacă va lua, pe lângă rugăciune, și
pre cele mai de sus patru fapte bune, apoi ajutorință către nepătimire nu e
lui nici una decât aceea.
31. Nu este cu putință a se liniști mintea fără de trup, nici a strica pre
zidul cel din mijloc al acestora fără de liniște și rugăciune (înțelegerile cele
trupești, adecă).
32. Trupul poftește asupra duhului și duhul asupra trupului; iar cei ce
umblă cu Duhul, pre pofta trupului nu o vor săvârși.
33. Nu este rugăciune desăvârșită fără de gânditoarea chemare; iar
mintea care va striga cu nerăsipire, o va auzi Domnul.
34. Mintea, fără de răsipire rugându-se, strâmtorează pre inimă; iar pre
inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmul 50,18).
35. Și rugăciunea se zice faptă bună, măcar deși e maică a lor; pentru că
le naște pre ele prin împreunarea cea întru Hristos.
36. Orice am lucra fără de rugăciune și fără de nădejdea cea bună, mai
pe urmă de vătămare și nesăvârșit se arată.
250
 37. Când vei auzi că „vor fi cei de pe urmă întâi, și cei dintâi pe urmă”
(Matei 19,30), pre părtașii faptelor bune și pre părtașii dragostei să-i
înțelegi a fi. Pentru că dragostea, adecă, mai pe urmă faptelor bune este
după rânduială, iar întâi se află decât toate după vrednicie, pre cele mai
înainte născute decât sineși, mai pe urmă arătându-le.
38. Dacă te vei trândăvi rugându-te, sau din răutatea cea în multe chipuri
scârbindu-te, adu-ți aminte de ieșire și de muncile cele cumplite. Și mai
bine este a te lipi de Dumnezeu prin rugăciune și prin nădejde, decât a avea
pomeniri de cele din afară, măcar și folositoare de vor fi.
39. Nici una din faptele bune singură de sineși deschide pre ușa cea
firească a noastră, dacă nu toate una de alta se vor spânzura cu urmare.
40. Nu e înfrânat cel ce se hrănește cu cugetele, măcar deși folositoare
sunt; căci nu sunt decât nădejdea mai folositoare.
41. Tot păcatul este spre moarte, de nu va fi curățit degrab prin pocăință;
pentru că, măcar Sfântul de se va ruga pentru altul, nu se aude.
42. Cel ce se pocăiește cu dreptate, nu socotește asemenea osteneala cu
păcatele cele vechi, ci printr-însa milostivește pre Dumnezeu.
43. Dacă pre câte bune le are firea noastră suntem datori a le face pre ele
în toată ziua, ce de aceea vom răsplăti lui Dumnezeu pentru răutățile cele
ce mai înainte am făcut?
44. Oricâtă prisosință a faptei bune am face astăzi, mustrare este a
negrijirii celei ce a trecut, iar nu vădire a lenei.
45. Cel ce se scârbește gânditor și se odihnește trupește, asemenea este
cu cel ce trupește se scârbește și gânditor se răsfață.
46. Scârba cea de bună voie, de la amândouă părțile împreună lucrează
una pentru alta: cea a gândului trupului și cea trupească ce este în gând;
fiindcă despărțirea lor mai rea se face.
47. Mare faptă bună este a răbda cele ce vin asupră și a iubi pre
aproapele cel ce te urăște, după cuvântul Domnului.
251
 48. Semn al dragostei celei nefățarnice este iertarea facerilor de
strâmbătate; pentru că și Domnul așa a iubit lumea aceasta.
49. Nu este cu putință de la inimă a ierta oarecare greșală, fără de
cunoștința cea adevărată; pentru că aceasta osebit arată fieștecăruia pre
cele ce vin asupră.
50. Nimic nu vei pierde din cele ce ai lăsat pentru Domnul; pentru că, la
vremea sa, mult înmulțite vor veni.
51. Când mintea va uita scopul blagocestiei, atunci și lucrul cel arătat al
faptei bune se face nefolositor.
52. Dacă tot omului îi este vătămătoare sfătuirea cea rea, cu mult mai
vârtos celor ce înainte au voit a lua asupră-și pre nevoința cea cu
deadinsul.
53. Cu lucrul să filosofești pentru sfatul omului și pentru răsplătirea lui
Dumnezeu; pentru că nu este cuvântul decât lucrarea mai înțelept sau mai
folositor.
54. Ostenelelor celor pentru blagocestie le urmează, pre urmă,
sprijineală; însă pre aceasta se cade a o cunoaște prin legea cea
Dumnezeiască și prin știință.
55. Omul a luat înțelegerea și fără de cercetare a ținut-o; iar altul a luat-o
și cu adevărul a asemănat-o. A căuta se cuvine cine dintre dânșii mai cu
blagocestie au făcut.
56. Cunoștință adevărată este: răbdare celor scârbicioase și a nu pricinui
pre oamenii pentru ale sale primejdii.
57. Cel ce face bine și cere răsplătire, nu slujește lui Dumnezeu, ci voii
sale.
58. Nu este cu putință să scape de răsplătire cel ce greșește, fără numai
prin pocăința cea cuviincioasă greșelii.
59. Unii grăiesc: nu putem să facem binele dacă nu cu lucrarea vom
primi darul Duhului.
252
 60. Cei ce de-a pururea, cu înainte-voire, întru dulceți zac, se leapădă de
cea după putere, sub cuvânt că n-au ajutor de sus.
61. Darul, adecă, cu taină s-a dăruit celor ce întru Hristos s-au botezat,
însă lucrează după măsura lucrării poruncilor. Și pre ascuns darul a ne
ajuta nu încetează; iar întru a noastră înainte-voire este a face sau a nu face
pre cel bun după putere.
62. Mai întâi, cu dumnezeiască cuviință, ridică pre știință, de unde și
făcătorii rău, pocăindu-se, lui Dumnezeu bine au plăcut.
63. Iarăși întru învățătura aproapelui s-a ascuns darul; iar uneori, și de va
ceti, urmează gândului și, prin firească urmare, învață pre minte adevărul
Său. Deci dacă nu vom ascunde talantul urmarei acesteia ce este din parte,
întru bucuria Domnului, cu urmare vom intra.
64. Cel ce mai înainte de lucrarea poruncilor caută lucrările Duhului,
asemenea este robului cumpărat pre argint, care împreună cu a sa
cumpărare caută a-și scrie și slobozenia.
65. Cel ce a cunoscut pre năpădirile cele ce vin din afară cu dreptatea lui
Dumnezeu, acesta, căutând pre Domnul, a aflat cunoștință cu dreptate.
66. Dacă vei fi unit cu Scriptura, ținând minte că „peste tot pământul
sunt judecățile Domnului” (Psalm 104,7 – Biblia 1936), se va face ție toată
întâmplarea învățătoare a cunoașterii de Dumnezeu.
67. Dacă a fiecăruia așezare dinlăuntru întâmpină și cea cuviincioasă; iar
pre felurimea celei cuviincioase întâmplări din afară, singur Dumnezeu o
știe.
68. Când vei păți oarecare necinste de la oameni, îndată să-ți aduci
aminte de venirea asupră a Slavei celei de la Dumnezeu (Ioan 5,44 – Biblia
1936). Și pentru necinste, fără de necaz și fără de tulburare vei fi; iar
pentru slavă, credincios și neosândit vei fi când va veni.

253
 69. Lăudându-te de mulțime după bunăvoirea lui Dumnezeu, nimic
arătător să nu amesteci cu iconomisirea cea de la Domnul, ca nu cumva
toate să se schimbe și să pătimești cea dimpotrivă: rușinea.
70. Sămânța nu va crește fără de pământ și apă; și omul nu se va folosi
fără ostenelele cele de voie și fără Dumnezeiasca sprijineală.
71. Nu este cu putință a se vărsa ploaie fără de nori, nici fără de știință
bună a plăcea lui Dumnezeu cineva bine.
72. Nu te lepăda a te învăța, măcar de ești și foarte înțelept; fiindcă
iconomia lui Dumnezeu este mai folositoare decât înțelegerea noastră.
73. Când inima, din oarecare dulceață, cu necuviință se va mișca de la
locul iubirii de osteneală, atunci precum o piatră prea grea, la pogorâre
alunecând, cu anevoie se ține.

74. Precum vițelul neiscusit, alergând de la iarbă la iarbă, ajunge la loc

cu prăpastie de amândouă părțile, așa se află și sufletul, încet-încet
înșelându-se de cugete.
75. Când mintea, îmbărbătându-se în Domnul, ar smulge pe suflet din
năravul cel de multă vreme, atunci inima ca de un speculator se muncește,
întinzând-o pe dânsa și într-o parte, și într-alta, și mintea, și patima.
76. Precum cei ce înoată pe mare, cu nădejdea câștigului, cu dulceață
rabdă arșița soarelui, așa și cei ce urăsc răutatea iubesc mustrarea. Că unul
se împotrivește vânturilor, iar celălalt patimilor.
77. Precum fuga iarna sau sâmbăta (Matei 24,20) este durere trupului și
spurcare sufletului, așa și scularea patimilor într-un trup îmbătrânit și într-
un suflet sfințit.
78. Nimenea nu este așa de bun și îndurat ca Domnul; însă celui ce nu se
pocăiește, nici Acela nu îi iartă greșelile.
79. Mulți ne scârbim pentru păcate, iar pricinele lor cu dulceață le
primim.
254
 80. Cârtița, târându-se sub pământ, oarbă fiind, nu poate vedea stelele. Și
cel ce nu crede pentru cele vremelnice, nici pentru cele veșnice a crede
poate.
81. Dar, înaintea Darului, adevărata cunoștință s-a dăruit de la
Dumnezeu oamenilor; mai înainte de toate celui ce a dăruit-o, ca să creadă,
pe părtașii ei învățându-i.
82. Când sufletul cel păcătos nu primește scârbele ce îi vin asupră,
atunci îngerii pentru dânsul grăiesc: „Tămăduit-am pe Babilon, și nu s-a
vindecat” (Ieremia 51,9).
83. Mintea, uitând adevărata cunoștință, pentru cele vătămătoare ca
pentru niște folositoare, cu oamenii face război.
84. Precum nu poate zăbovi focul în apă, așa nici cugetul cel spurcat în
inima iubitoare de Dumnezeu. Că tot iubitorul de Dumnezeu este și iubitor
de osteneală; iar osteneala cea de voie este, după fire, vrăjmașă îndulcirii
patimilor.
85. Patima, ținând pășune cu lucrul prin voie, mai pe urmă, și nevrând,
părtașul se înalță asupra lui cu sila.
86. Pe pricinele cugetelor celor fără de voie le iubim, și pentru aceasta
năvălesc asupra noastră; iar cele de voie arătat este că și lucrurile lor le
iubim.
87. Părerea și trufia sunt pricinile hulei; iar iubirea de argint și slava
deșartă, ale nemilostivirii și ale fățărniciei.
88. Când ar vedea diavolul că mintea, de la inimă, s-a rugat, atunci mari
și rău-meșteșugite ispite aduce asupra ei. Pentru că, pe cele mici fapte
bune, cu mari năvăliri asupră, voiește a le pierde.
89. Cugetul, zăbovind înlăuntru, arată pe om spre pătimire; iar, degrab
ucigându-se, însemnează război și împotrivire.
90. Trei sunt locurile cele gânditoare întru care intră mintea schimbându-
se în sine: după fire, mai presus de fire și împotriva firii. Când intră în
255
locul după fire, se află pe sine pricinuitoare a cugetelor celor viclene și își
mărturisește lui Dumnezeu păcatele, cunoscând pricinele patimilor. Când
intră în locul împotriva firii, uită dreptatea lui Dumnezeu și cu oamenii se
luptă, ca și cum aceia ar nedreptăți-o. Când însă intră în locul mai presus
de fire, află roadele Sfântului Duh, pe care le-a zis Apostolul: „dragostea,
bucuria, pacea…” (Galateni 5,22). Și știe că, de ar alege mai înainte grijile
trupești, nu poate petrece acolo. Iar cel ce iese din acest loc cade în păcat,
și apoi în cele ce urmează, cumplite întâmplări, fie degrab, fie la vremea pe
care o știe dreptatea lui Dumnezeu.
91. Pe atâta este adevărată cunoștința, pe cât o adeverează blândețea,
smerenia și dragostea.
92. Tot cel ce s-a botezat cu pravoslavie primește cu taină tot Darul; însă
se adeverează deplin după lucrarea poruncilor.
93. Porunca lui Hristos, săvârșindu-se după știință, după mulțimea
durerilor inimii dă mângâiere; însă fiecare dintru dânsele vine în vremea
sa.
94. Să ai petrecătoare rugăciune întru tot lucrul, că nimic nu săvârșești
fără ajutorul lui Dumnezeu.
95. Nimic nu este mai puternic în lucrare decât rugăciunea, și către buna
plăcere a lui Dumnezeu nimic nu este mai folositor decât ea.
96. Toată lucrarea poruncilor întru dânsa se cuprinde; fiindcă, decât
dragostea către Dumnezeu, nimic nu este mai înalt.
97. Rugăciunea cea nerăsipită este semn al iubirii lui Dumnezeu celui ce
petrece întru ea; iar negrija pentru dânsa și răsipirea este semn al iubirii de
dulceți.
98. Cel ce fără scârbă priveghează și îndelung rabdă, și se roagă, al
Sfântului Duh cu lucrarea părtaș este; iar cel ce se scârbește întru acestea,
și cu voia, și acesta degrabă ia sprijineală.

256
 99. O poruncă, precum s-a zis, mai înaltă este decât alta; drept aceea și
credință decât credință mai tare se află.
100. Este credință din auz, după Apostol (Romani 10,17); și este credință
a celor nădăjduite, adeverire (Evrei 11,1).
101. Bine este a folosi prin cuvinte pe cei ce întreabă; iar mai bine este
a-i ajuta prin rugăciune și prin fapta bună. Că cel ce prin aceasta din urmă
se aduce pe sine lui Dumnezeu, ajutorează și aproapelui, singur
încredințându-se de ajutor.
102. Dacă voiești cu scurt cuvânt să folosești pe iubitorul de învățătură,
arată-i rugăciune, credință dreaptă și răbdare la cele ce vin asupra ta; că
prin acestea se află toate cele bune.
103. Pentru cele ce a nădăjduit cineva spre Dumnezeu, nu pentru acelea
se va lupta cu aproapele.
104. Dacă toată cea fără de voie din cea de voie are pricina, după
Scriptură, apoi nimenea este întru acest fel vrăjmaș omului precum el
însuși.
105. Înaintea tuturor răutăților povățuitor este neștiința; iar a doua după
aceasta este necredința.
106. Fugi de ispită prin răbdare și rugăciune; iar dacă fără acestea te
împotrivești, mai mult năvălește asupra ta.
107. Cel blând după Dumnezeu este mai înțelept decât cei înțelepți; și
cel smerit cu inima este mai puternic decât cei puternici, de vreme ce jugul
lui Hristos îl poartă întru cunoștință.
108. Câte, fără de rugăciune, sau le grăim, sau le facem, mai pe urmă se
arată greșite sau spre vătămare, și pe noi, neștiuți, prin lucruri ne mustră.
109. Din lucruri și din cuvinte, și din gânduri drept unul este; iar din
credință, din Dar și din pocăință, mulți drepți sunt.
110. Precum celui ce se pocăiește îi este străin lucru a cugeta înalt, așa
celui ce de voie păcătuiește, a cugeta smerit îi este cu neputință.
257
 111. Nu este smerita cugetare osândire a științei, ci Dar al lui Dumnezeu
și cunoștință a milostivirii.
112. Precum casa cea simțitoare este văzduhului celui de obște, așa
mintea cea cuvântătoare este Dumnezeiescului Dar. Și pe cât vei scoate
materia, pe atât va veni; și pe cât o vei băga, pe atât se va depărta.
113. Materia casei sunt vasele și bucatele, iar materia minții este mărirea
deșartă și dulceața.
114. Lărgirea inimii este nădejdea spre Dumnezeu; iar strâmtorarea este
grija trupească.
115. Unul este, adică, și neschimbat Darul Duhului; însă lucrează în
fiecare deosebit, precum voiește.
116. Precum ploaia, vărsându-se pe pământ, dă sadurilor felurimea lor
cuviincioasă, așa Darul, cu neschimbare venind asupra celor credincioși,
dă lucrările cuviincioase faptelor bune.
117. Celui ce flămânzește pentru Hristos, Darul îi este hrană; și celui ce
însetează, băutură prea dulce; celui ce-i este frig, îmbrăcăminte; celui ce se
ostenește, odihnă; celui ce se roagă, plină adeverire; și celui ce plânge,
mângâiere.
118. Deci, când vei auzi Scriptura grăind pentru Sfântul Duh: „a șezut
peste unul fieștecăruia dintre ei” (Faptele 2,3), sau „a căzut peste prorocul”
(3 Regi 10,10), sau „lucrează” (1 Corinteni 12,11), sau „se întristează”
(Efeseni 4,30), sau „se stinge” (1 Tesaloniceni 5,19), sau „se aprinde”
(Fapte 17,16), sau „unii, pârga având-o” (Romani 8,23), iar alții „plini
fiind de Duhul Sfânt” (Fapte 2,4), să nu socotești în Duhul tăiere,
schimbare sau mutare oarecare; ci crede, după cum s-a zis mai înainte, că
este neprefăcut, neschimbat și întru tot puternic. Așadar și întru lucrările
Lui petrece, ceea ce este, și fieștecăruia îi păzește ceea ce i se cuvine, cu
Dumnezeiască cuviință.

258
 Așa, ca un soare, peste cei botezați se revarsă cu covârșire; și fiecare,
după măsura în care a urât patimile, se luminează; iar după cât le iubește,
pe atât se întunecă.
119. Cel ce urăște patimile taie pricinele lor; iar cel ce zace în pricină, se
luptă cu patimile și nevrând.
120. Când ne lucrăm din cugetele cele viclene, singuri pe noi să ne
ocărâm, iar nu păcatul cel părintesc.
121. Rădăcini ale cugetelor sunt răutățile cele arătate, pe care cu mâinile,
cu picioarele și cu gura le facem totdeauna.
122. Nu este cu putință să vorbească cu patima în gând cel ce nu iubește
pricinile acesteia.
123. Pentru că cine, defăimând rușinea, să se împreune cu mărirea
deșartă? Sau cine, iubind ocara, să se tulbure pentru necinstire? Și cine,
având inimă înfrântă și smerită, primește dulceață trupească? Sau cine,
crezând lui Hristos, se îngrijește pentru cele vremelnice sau se luptă?
124. Cel ce se leapădă de cineva, și nici cu cuvântul, nici cu gândul nu
se pricepe cu cel ce îl leapădă, cunoștință adevărată a câștigat și credință
tare arată Stăpânului.
125. „Mincinoși sunt fiii oamenilor, în cumpene, a face nedreptate” (Ps.
61,9 — 1936), pe când Dumnezeu dă fieștecăruia ceea ce este vrednic,
după dreptate.
126. „Dacă nici celui ce face nedreptate nu-i este vreo prisosință, nici
celui nedreptățit lipsire, în zadar trece omul, însă în deșert se tulbură” (Ps.
38,9 — 1936).
127. Când vei vedea pe cineva bolind cu inima pentru multele necinstiri,
să cunoști că de cugetele mândriei deșarte este plin și cu nemulțumire
seceră mănunchile semințelor celor din inimă.
128. Cel ce s-a desfătat afară de ceea ce se cuvine întru dulcețile
trupului, cu însutite dureri va răsplăti prisosința.
259
 129. Începătorul dator este a grăi cea datornică ascultătorului; iar
neascultând, mai înainte a-i vesti năvălirea celor rele.
130. Cel ce se nedreptățește de la cineva și nu cere de la cel ce l-a
nedreptățit, cu acea parte crede lui Hristos și însutit primește în veacul
acesta, și viața veșnică moștenește.
131. Pomenirea lui Dumnezeu se face prin durerea inimii pentru
blagocestie; iar tot cel ce uită pe Dumnezeu dulce pătimește și nesimțitor
(fără de durere) se face.
132. Să nu zici că cel nepătimaș nu poate a se scârbi; pentru că măcar
deși nu pentru sine, ci pentru aproapele dator este cu aceasta.
133. Când vrăjmașul va aduna multe zapisuri ale păcatelor săvârșite
întru uitare, atunci și cu pomenire nevoiește pe datornic a-l face pe același;
căci legea păcatului cu cale rea a uneltit-o.
134. Dacă voiești totdeauna a-ți aduce aminte de Dumnezeu, nu lepăda
asupririle ca pe niște nedrepte, ci ca pe cele ce cu dreptate vin să le rabzi.
Pentru că răbdarea, prin fieștecare întâmplare, pornește aducerea-aminte;
iar lepădarea micșorează înțelegerea cea gânditoare a inimii și prin odihnă
lucrează uitare.
135. Dacă voiești ca Domnul să acopere păcatele tale, să nu faci arătată
oamenilor fapta bună ce o ai. Pentru că ceea ce facem cu faptele bune ale
noastre, aceea lucrează Dumnezeu și cu păcatele noastre.
136. Ascunzând fapta bună, nu te înălța cu mintea ca și cum dreptate ai
săvârșit; fiindcă dreptate este nu numai a ascunde cele bune, ci și nimic a
nu cugeta din cele oprite.
137. Nu te bucura când vei face bine cuiva, ci când vei răbda cu
nepomenire de rău împotrivirea ce îți urmează. Pentru că, în ce chip
nopțile pe zile, așa răutățile pe facerile de bine le moștenesc.

260
 138. Mărirea deșartă, și iubirea de argint, și dulceața nu o lasă a rămânea
nespurcată pe facerea de bine, dacă nu mai întâi acestea, prin frica lui
Dumnezeu, vor cădea.
139. Întru cele fără de voie dureri s-a ascuns mila lui Dumnezeu, trăgând
spre pocăință pe cel ce rabdă și izbăvindu-l de veșnica muncă.
140. Unii, lucrând poruncile, în cumpănă deopotrivă a le cumpăni pe ele
cu păcatele așteaptă; iar unii, printr-însele, milostivesc pe Dumnezeu Cel
ce a murit pentru păcatele noastre. A căuta se cuvine cine din ei are
înțelegere dreaptă?
141. Frica gheenei și iubirea împărăției dau pe răbdarea celor
scârbicioase; și acestea nu de la noi înșine, ci de la Cel ce știe cugetele
noastre.
142. Cel ce crede pentru cele viitoare, de cele de aici dulci se depărtează
fără de iscodire; iar cel ce nu crede dulce și iubitor de sine se face.
143. Să nu zici: cum dulce va pătimî săracul neavând pe cele
pricinuitoare? Pentru că poate cineva și prin cugete, mai cu ticăloșie, dulce
a pătimi.
144. Alta este înțelegerea lucrurilor, și alta este cunoștința adevărului; pe
cât se deosebește soarele de lună, pe atâta cea de-a doua, decât cea dintâi,
mai folositoare este.
145. Înțelegerea lucrurilor, după măsura lucrării poruncilor, vine; iar
cunoștința adevărului, după măsura nădejdii celei întru Hristos.
146. Dacă voiești a te mântui și întru cunoștința adevărului a veni,
ispitește totdeauna a covârși pe cele simțitoare și cu singura nădejde a te
lipi de Dumnezeu. Pentru că, așa, fără de voie abătându-te, vei afla pe
începătorii și pe stăpânirile luptându-se cu tine prin asuprelele cugetelor.
Însă pe acestea, prin rugăciune biruindu-le, și petrecând cu bună nădejde,
vei avea darul lui Dumnezeu, izbăvindu-te pe tine de mânia ce va să fie.

261
 147. Cel ce înțelege pe cea zisă cu taină de Sfântul Apostol Pavel, carele
a zis a fi „războiul cel împotriva duhurilor vicleniei” (Efes. 6,12), va
cunoaște și pe pilda Domnului, care a zis: „Cum că se cuvine totdeauna a
se ruga și a nu înceta” (Luca 18,1).
148. Legea, cu închipuire, poruncește a lucra în șase zile, iar întru a
șaptea a prăznui. Pentru că lucrul sufletului este facerea de bine cea prin
averi, adică prin lucruri; iar prăznuirea lui și odihnirea, aceea adică a vinde
toate și a le da săracilor, după cuvântul Domnului. Și, prin necâștigare,
odihnindu-se, întru cea gânditoare nădejde a petrece. Deci întru această
odihnă și Pavel cu sârguință ne îndeamnă pe noi a intra, grăind: „Să ne
sârguim a intra întru acea odihnă” (Evr. 4,11 — 1936).
149. Iar acestea am zis, nu încuind pe cele viitoare, nici hotărând a fi aici
întreagă răsplătirea; ci se cuvine, mai întâi, în inimă lucrând, a avea pe
darul Sfântului Duh, și așa, după măsură, a intra întru Împărăția Cerurilor.
Pe aceasta arătată făcând-o și Domnul a grăit: „Împărăția lui Dumnezeu
înăuntru vostru este” (Luca 17,21). Aceasta și Apostolul a grăit: „Este
credința adeverirea celor nădăjduite” (Evr. 11,1 — 1936). Și iarăși: „Așa să
alergați ca să ajungeți.” Și iarăși: „Ispitiți-vă pe voi înșivă dacă sunteți în
credință; sau nu vă cunoașteți pre voi, că Iisus Hristos locuiește întru voi?
Fără numai de sunteți neiscusiți” (2Cor. 13,5 — 1936).
150. Cel ce a cunoscut adevărul nu se împotrivește năpădirilor celor
scârbicioase; pentru că știe că întru frica lui Dumnezeu povățuiesc pe om.
151. Păcatele cele vechi, după chip pomenindu-se, vatămă pe cel cu
bună nădejde; pentru că, cu scârbă, răsărind, de la nădejde îl depărtează;
iar fără de scârbă închipuindu-se, pe spurcăciunea cea veche o pun
înlăuntru.
152. Când mintea, prin lepădarea cea singură de sine, va ține pe
nădejdea cea singură gândită, atunci vrăjmașul, cu a mărturisirii pricină,
închipuiește pe răutățile cele mai dinainte ca pe un tablou: ca pe patimile
cele cu darul lui Dumnezeu uitate să le ridice iarăși, și pe taină să
nedreptățească pe om. Pentru că, atunci, și tare și urâtoare de patimi fiind,
262
de nevoie se va întuneca, tulburându-se pentru cele lucrate; și, dacă
întunecată și iubitoare de dulceață ar fi mintea, de va zăbovi cu adevărat și
cu împătimire va vorbi cu asuprelele, ca pe un nărav va afla pe una ca
această pomenire, iar nicidecum mărturisire.
153. Dacă voiești a aduce lui Dumnezeu mărturisire neosândită, nu
pomeni după chip pe mărturiile cele spre mai rău; ci rabdă cu vitejie pe
năpădirile acestora.
154. Cele întristăcioase năpădesc asupra pentru păcatele cele mai înainte
făcute, aducând spre tot păcatul pe cea cuviincioasă ispită.
155. Cunoscătorul și cel ce știe adevărul nu prin pomenirea celor lucrate,
ci prin răbdarea celor ce năpădesc asupra se mărturisește lui Dumnezeu.
156. Lepădând osteneala și necinstirea, nu te făgădui prin alte fapte bune
a te pocăi; pentru că slava deșartă și nesimțirea ostenelii s-au obișnuit a
sluji păcatului și prin cele de-a dreapta.
157. Pentru că, precum pe faptele cele bune ostenelile și necinstirile, așa
pe răutăți dulceațile și mărirele deșarte a le naște s-au obișnuit.
158. Toată dulceața cea trupească este din odihna aceea ce înainte a
întâmpinat; iar pe odihnă o naște necredința.
159. Cel ce este sub păcat nu poate singur să biruiască pe înțelegerea cea
trupească; pentru că pe întărâtare o are neîncetată și întru mădulare zăcând.
160. Pătimași fiind noi, se cuvine să petrecem în rugăciune și în
supunere; pentru că abia este cu putință, cu ajutorire, a face război cu
năravurile (prinderile în minte).
161. Cel ce de voie se nevoiește cu supunere și cu rugăciune, nevoitor
este bine meșteșugitor, lupta cea gânditoare arătând-o la iveală prin
depărtarea celor simțitoare.
162. Cel ce nu unește voia sa cu voia lui Dumnezeu se împiedică întru
ale sale meșteșugiri și rob potrivnicilor se face.

263
 163. Când vei vedea pe doi răi având dragoste unul către altul, să cunoști
că unul altuia ajută către voia sa.
164. Înaltul cugetător și mărețul în deșert, cu dulceață unul cu altul se
împacă; pentru că unul, ca un rob dedesubt căzând, laudă pe măritul în
deșert, iar altul, adeseori lăudându-se, mărește pe înalt-cugetătorul.
165. Auzitorul cel iubitor de Dumnezeu, pentru amândouă întâmplările
primește folos: pentru faptele cele bune, mărturisindu-se, mai osârduitor se
face; iar pentru cele rele, mustrându-se, a se pocăi se nevoiește. Însă se
cuvine nouă, după sporire, și viața a o avea, și după viață suntem datori a
aduce rugăciunile lui Dumnezeu.
166. Bine este, adică, a ține pe porunca cea mai mare și cuprinzătoare și
pentru nimic după chip a purta grijă, nici după chip a se ruga; ci numai a
căuta pe Împărăția și Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 6,33). Iar dacă pentru
fieștecare trebuință purtăm grijă, datori suntem și pentru fieștecare a ne
ruga. Pentru că cel ce fără de rugăciune face ceva, sau se îngrijește de
ceva, nu bine sporește către sfârșitul lucrului. Și aceasta este ceea ce a zis
Domnul: „Căci fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5).
167. Pe cel ce nu bagă în seamă pe porunca cea pentru rugăciune, mai
necuviincioase neascultări îl moștenesc, care una de la alta, ca pe un legat,
trimițându-l.
168. Cel ce primește pe cele scârbicioase cu mulțumire, de aici, prin
așteptarea bunătăților celor ce vor să fie, cunoștința adevărului a aflat, și de
iuțime și de scârbă lesne se va izbăvi.
169. Cel ce alege, pentru adevăr, pe pătimirea cea rea și pe necinstire, pe
cale apostolească călătorește, luându-și crucea și cu lanțul încingându-se.
Iar cel ce fără de acestea ispitește a lua aminte inimii, cade în ispitele și în
lanțurile diavolului, și acela îl înșală cu mintea.
170. Nici pe cugetele cele rele fără de pricină, nici pe pricină fără de
cugete nu este cu putință a le birui cel ce se luptă; pentru că, atunci când pe

264
una dintr-o parte o lepădăm, nu după mult, prin cealaltă, de amândouă ne
cuprindem.
171. Cel ce, pentru frica pătimirii celei rele și a ocării, se luptă cu
oamenii, sau aici pătimește rău mai mult prin năpădiri, sau în veacul cel
viitor cu nemilostivire se muncește.
172. Cel ce voiește a se apăra de toată năpădirea cea rea, dator este prin
rugăciune a împăca cu Dumnezeu lucrurile și a ține, adică, cu gândirea,
nădejdea cea spre Dânsul; iar pe grija celor simțitoare, după putere, a o
defăima.
173. Când ar afla diavolul pe om îndeletnicindu-se fără de nevoie întru
cele trupești, mai întâi răpește de la dânsul dobânzeala cunoștinței, apoi așa
îi taie, ca pe un cap, nădejdea cea spre Dumnezeu.
174. Dacă vei lua sau afla cândva locul cel îngrădit al rugăciunii celei
curate, apoi să nu primești pe cunoștința lucrurilor celor ce, în vremea
aceea, răsare de la vrăjmașul, ca să nu pierzi pe cea mai mare. Pentru că
mai bine este, cu săgețile rugăciunii, a-l săgeta pe el jos, oareunde încuiat
împreună, decât a vorbi cu dânsul, aducându-ne cele rele și meșteșugindu-
se să ne smulgă de la rugăciunea cea asupra lui.
175. Înțelegerea lucrurilor, în vremea ispitei și a trândăviei, folosește pe
om; iar în vremea rugăciunii a-l vătăma s-a obișnuit.
176. Dacă ai primit sorț a învăța întru Domnul, și neascultându-te, să te
scârbești cu mintea și să nu te tulburi la arătare; pentru că, scârbându-te, nu
te vei osândi împreună cu cel ce nu te ascultă, iar tulburându-te, întru
același lucru te vei ispiti.
177. În vremea tâlcuirii să nu ascunzi cele cuviincioase celor ce sunt de
față: cele cu bună cuviință, adică, mai luminos, iar pe cele aspre, umbros
povestindu-le.
178. Celui ce nu este întru supunerea ta să nu-i aduci greșeala lui în față;
pentru că acest lucru este al stăpânirii, mai vârtos decât al sfătuirii.

265
 179. Cele ce se grăiesc înmulțit să facă tuturor de folos, fieștecareuia pe
ale sale după știință arătându-le.
180. Cel ce grăiește drept, dator este și singur să mulțumească, ca cum
de la Dumnezeu luând graiurile. Pentru că adevărul nu este al celui ce
grăiește, ci al lui Dumnezeu, Celui ce îl lucrează.
181. De la care nu ai mărturia supunerii, nu te lupta cu dânșii când se
împotrivesc adevărului, ca să nu ridici urâciune, după dumnezeiasca
Scriptură (2 Tim. 2,23).
182. Cel ce lasă unde nu se cuvine ascultătorului celui ce împotrivă
grăiește, îl înșală pe el întru acel lucru și pe făgăduințele supunerii a le
lepăda îl face.
183. Cel ce cu frica lui Dumnezeu învață sau pedepsește pe cel ce
greșește, pe fapta bună, ceea ce se împotrivește greșelii lui, și-o câștigă. Iar
cel ce poruncește răul și cu voirea de rău ocărăște, întru aceeași patimă
cade, după legea cea dumnezeiască.
184. Cel ce bine s-a învățat legea se teme de Puitorul de Lege; și,
temându-se de Dânsul, se abate de la tot răul.
185. Nu fi cu două limbi, într-altfel cu cuvântul și într-altfel cu știința
aflându-te. Pentru că pe unul ca acesta îl pune Scriptura sub blestem (Is.
Sir. 28,15).
186. Este cel ce grăiește adevărul și de cei fără de minte se urăște după
Apostolul; și este cel ce se fățărnicește și pentru aceasta se iubește. Însă
nici una dintru acestea răsplătire spre mulți ani se face. Pentru că Domnul,
întru a Sa vreme, dă fieștecăruia pe cea cuviincioasă.
187. Cel ce voiește a se izbăvi de relele cele viitoare, dator este a suferi
cu dulceață pe cele de aici. Pentru că, așa, cu mintea schimbând lucru cu
lucru, prin mici dureri va scăpa de cele mari munci.

266
 188. Închide pe cuvânt despre laudă și pe cuget despre părere, ca să nu
fii slobozit și vei lucra cele potrivnice. Pentru că nu de la om numai se
lucrează desăvârșit cel bun, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, Cel atoatevăzător.
189. Dumnezeul Cel atoatevăzător, precum lucrurilor noastre împarte pe
părțile cele vrednice, așa și pentru cugetele și înțelegerile cele de voie face.
190. Cugetele cele fără de voie răsar din păcatul cel ce înainte a
întâmpinat; iar cele de voie, din voia cea de sineși stăpânitoare. Drept
aceea se află pricinuitoare celor dintâi cele de-a doua.
191. Scârbă urmează gândurilor celor rele ce sunt împotriva înainte-
punerii; drept aceea și degrab se pierd. Iar celor ce sunt după înainte-
punere, bucurie; drept aceea și cu anevoie ne putem izbăvi de dânsele.
192. Iubitorul de dulceți se scârbește întru prihăniri și întru rele pătimiri;
iar iubitorul de Dumnezeu, pentru laude și pentru multe averi se scârbește.
193. Cel ce nu cunoaște judecățile lui Dumnezeu trece cu mintea pe cele
de amândouă părțile prăpăstioase și de tot vântul cu lesnire se răstoarnă.
Lăudându-se, se înalță; și prihănindu-se, se amărăște. Ospătându-se, se
face curvar; și rău pătimind, se plânge. Înțelegând, voiește a se arăta; și
neînțelegând, se formulează. Îmbogățindu-se, se trufește; și sărăcind, se
fățărnicește. Săturându-se, îndrăzneț se face; și postindu-se, în deșert se
mărește. Cu cei ce îl mustră se pricepe; iar la cei ce îi dau lui iertare, ca la
niște nepricepuți se uită.
194. Deci dacă nu va câștiga cineva, cu darul lui Hristos, cunoștința
adevărului și frica lui Dumnezeu, apoi nu numai din patimi, ci și din
întâmplările cele din afară primește cumplite răni.
195. Când voiești să deslegi vreun lucru împletit și neumblat, cercetează
pentru el ce place lui Dumnezeu și vei afla deslegarea lui spre folos.
196. Întru care lucruri, dacă ar binevoi Dumnezeu, acestora și toată
făptura le slujește; iar de la carele El s-ar întoarce, asemenea și făptura se
împotrivește.

267
 197. Cel ce se împotrivește năvălirilor celor scârbicioase, precum nu
știe, împotrivă se luptă cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primește pe
acelea cu cunoștință adevărată, acesta, după Scriptură, așteaptă pe Domnul.
198. Ispita năpădind, nu căuta pentru ce sau prin cine a venit, ci caută
cum o vei răbda pe dânsa cu mulțumire și fără de necaz și cu nepomenire
de rău.
199. Streină răutate nu adaugă păcatul, dacă nu o vom primi noi pe aceea
cu gândurile cele rele.
200. Dacă nu este cu putință a afla cu lesnire pe cel ce a plăcut lui
Dumnezeu fără de ispite, atunci se cuvine a mulțumi lui Dumnezeu pentru
toată întâmplarea.
201. Dacă Petru nu ar fi greșit vânatul cel de noapte, nu ar fi nemerit pe
cel de zi; dacă nu simțitor ar fi orbit Pavel, nu ar fi văzut cu mintea; și dacă
nu s-ar fi clevetit Ștefan ca un hulitor, nu ar fi văzut pe Dumnezeu,
deschizându-i-se cerurile.
202. Precum lucrarea cea după Dumnezeu faptă bună se grăiește, așa și
scârba cea mai presus de așteptare ispită se numește.
203. Dumnezeu ispitea pe Avraam, adică îl scârbea spre folos; nu ca să-l
cunoască ce fel este, pentru că îl știa pe el Cel ce știe toate mai înainte de
facerea lor, ci ca să-i dea lui pe pricinele credinței cei desăvârșit.
204. Toată scârba vădește pe cumpănirea voii noastre: sau înspre dreapta
se cumpănește, sau spre stânga. Pentru aceasta scârba aceea ce se întâmplă
ispită se numește, dăruind părtașului iscusință a voilor celor ascunse.
205. Frica lui Dumnezeu ne silește pe noi să ne luptăm cu răutatea; deci,
noi făcând războiul, darul lui Dumnezeu o biruiește pe ea.
206. Înțelepciune este nu numai aceea a ști adevărul prin firească
urmare, ci aceea a și răbda ca pe a sa pre viclenie a celor ce fac
strâmbătate. Pentru că unii, adecă, întru cea dintâi petrecând, către mândrie

268
s-au ridicat; iar alții, ajungând la cea de-a doua, smerită înțelepciune au
câștigat.
207. Dacă voiești să nu te superi de cugetele cele viclene, defăimarea
sufletului și scârba trupului primește-le, și acestea nu din parte, ci în toată
vremea și locul și lucrul.
208. Cel ce se pedepsește întru cele scârbicioase cu voia, de cugetele
cele fără de voie nu se va stăpâni; iar cel ce nu primește pe cele mai dintâi,
de cele de-a doua, și nevrând, se robește.
209. Când nedreptățindu-te tu și se vor împietri cele dinlăuntru și inima,
nu te scârbi; pentru că, cu iconomisire, s-au clătit cele ce zăceau mai
înainte înlăuntru. Ci, bucurându-te, surpă pe cugetele cele ce iarăși se
ivesc; știind că, ucigându-se acestea din asupreală, și răutatea, după clătire,
împreună a se ucide s-a obișnuit. Asemenea cugetele neîncetând, aceeași
adăogire reprimesc.
210. Fără de sfărămarea inimii nu se poate nicidecum a se izbăvi de
răutate; iar pe inimă o sfarmă înfrânarea cea din trei părți: a somnului, a
hranei și a odihnei celei trupești. Pentru că prisosința acestora, dulce
pătimire hrănește; iar pătimirea cea dulce înmulțește pe cugetele cele
viclene, și se împotrivește și rugăciunii și slujirii celei cuviincioase.
211. Primind soartă a povățui frățimea, păzește rânduiala ta și să nu taci
pe cele cuviincioase pentru cei ce grăiesc împotrivă. Întru cele ce vor
asculta, adecă, plată vei avea pentru fapta bună a acelora; iar întru cele ce
nu te vor asculta, cu adevărat le vei lăsa lor, și vei lua cele de o potrivă de
la Cel ce a zis: „Lăsați și se va lăsa vouă” (Luca 6,37).
212. Iarmarocului s-a asemănat toată întâmplarea: cel ce știe a neguțători
câștigă multe; iar cel ce nu știe, pagubă rabdă.
213. Pe cel ce nu a ascultat de un cuvânt, să nu-l silești cu iubire de
pricire; ci pe dobânda aceea ce a lepădat acela tu o câștigi ție însuți. Pentru
că mai mult decât îndreptarea aceluia te va folosi pe tine nerăutatea
(suferirea de cele rele).

269
 214. Când vătămarea se lățește la mulți, atunci nu se cuvine a răbda
îndelung, nici a căuta folosul său, ci al celor mulți, ca să se mântuiască.
Pentru că decât cea de o parte faptă bună, cea din multe părți mai
folositoare este (1 Cor. 10,33).
215. Dacă cineva va cădea, oricum ar fi, în oarecare greșeală și nu se va
scârbi după măsura greșelii, cu lesnire iarăși va cădea întru aceeași mreajă.
216. Precum leoaica nu se apropie cu prieteșug către junice, așa
nerușinarea nu primește pe scârba cea după Dumnezeu.
217. Precum oaia nu se adună cu lupul întru nașterea de fii, așa nici
durerea inimii cu sațul spre zămislirea faptelor bune.
218. Nimenea nu poate a avea osteneală și scârbă după Dumnezeu, dacă
nu mai întâi va iubi pe pricinele acestora.
219. Frica lui Dumnezeu și mustrarea, înlăuntru, primesc pe scârbă; iar
înfrânarea și privegherea se împărtășesc cu durerea.
220. Cel ce nu este pedepsit cu poruncile cele din Scripturi și cu
sfătuirile, cu biciul calului și cu boldul măgarului se va îmboldi (Pil. 26,3).
Iar dacă va lepăda și pe acestea, „cu zăbală și cu frâu peste fălci se va
aduce” (Ps. 31,10).
221. Cel ce este biruit cu lesnire de cele mici ispite și de cele mari cu
nevoe se robește; iar cel ce defaimă pe acestea celor mari va sta împotrivă
întru Domnul.
222. Nu te ispiti a vindeca cu mustrări pe cel ce se laudă întru fapte
bune; pentru că acela nici iubitor de arătare, nici iubitor de adevăr a fi nu
poate.
223. Tot graiul lui Hristos, milă, dreptate și înțelepciune a lui Dumnezeu
arată și pe puterea acestora, prin auz, o varsă în sufletele celor ce cu
dulceață ascultă. Drept aceea, nemilostivii și nedrepții, cu nedulceață
ascultând, nu numai că nu au putut să cunoască pe înțelepciunea lui
Dumnezeu, ci și pe Cel ce îi învăța L-au răstignit. Deci și noi să socotim:

270
oare cu dulceață Îl ascultăm pe El? Pentru că Acela a zis: „Cel ce Mă
iubește pe Mine poruncile Mele va păzi; și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi
arăta lui” (Ioan 14,15–21). Vezi cum pe arătarea Sa întru porunci a ascuns-
o? Deci mai cuprinzătoare decât toate poruncile este dragostea cea către
Dumnezeu și către aproapele, care se alcătuiește din depărtarea de materii
și din liniștea cugetelor.
224. Pe aceasta știindu-o Dumnezeu, ne poruncește nouă grăind: „Nu vă
îngrijiți pentru ziua de mâine” (Matei 6,34), și cu cuviință. Pentru că cel ce
nu s-a izbăvit de materii și de grija lor, cum se va izbăvi de cugetele cele
viclene? Iar cel ce se ține de cugete, cum va vedea pe cel acoperit de acest
păcat fără de ipostas, care este întunerec și ceață sufletului, din gânduri
asupreala nesilit ispitind și începutul arătând? iar omul, prin iubirea de
dulceți și prin mărirea deșartă, cu dulceață împărtășindu-se; că măcar după
socoteală nu voia, dar după lucrare se îndulcea și primea. Cel ce nu a
cunoscut pe acest păcat cuprinzător, când, rugându-se pentru dânsul, se va
curăți? Iar cel ce nu s-a curățit, cum va afla locul firii celei curate? (Iez.
37,27). Iar cel ce nu a aflat pe acesta, cum va vedea pe cea mai dinlăuntru
casă a lui Hristos? De vreme ce casă a lui Dumnezeu suntem, după
prorocescul și evanghelicescul și apostolescul cuvânt (Zah. 2,10; Ioan
14,23; 1 Cor. 3,16).
225. Deci se cuvine, prin rânduiala celor mai înainte-zise, să ne grijim a
afla casa aceasta și, cu rugăciunea petrecând, să batem în ușă (Mat. 7,7),
ca, sau aici, sau întru ieșire, să ne deschidă Stăpânul și să nu ne zică celor
negrijinci: „Nu vă știu pe voi de unde sunteți” (Luca 13,25). Însă nu numai
a cere și a lua suntem datori, ci și a păzi pe cea dată. Pentru că sunt unii
care, și după ce au luat, au pierdut. Drept aceea, din lucrurile cele mai
înainte-zise, țin poate și cei ce târziu au început, supțire cunoștință; iar prea
cu răbdare petrecătoare lucrare abia cei cucernici și mult iscusiți din
bătrâni o au, care, de multe ori pierzând-o prin neluare-aminte, pe urmă,
prin ostenelele cele de voie, iarăși au căutat-o și au aflat-o. Deci aceasta a
face și noi să nu încetăm până ce neluată o vom câștiga pe dânsa.

271
 226. Aceste îndreptări ale Legii celei Duhovnicești am cunoscut puține
din multe, pe care și Marele Cântător de Psalmi neîncetat ne sfătuiește să
le învățăm pe ele și să le facem, pe cele ce adeseaori le cântăm: întru
Domnul Iisus Hristos, a Căruia slavă și stăpânire și închinăciune este o
datorie, și acum și întru vecii nesfârșiți. Amin.

Capete ale Legii celei Dumnezeieşti şi Duhovniceşti, în număr de 18

ale Prea Cuviosului şi de Dumnezeu-Purtătorului
Părintelui nostru Marcu Pustnicul
1. „Biserica Dumnezeului celui viu“, după glasul Marelui Pavel, suntem
(1 Cor. 3, 16). Şi de este aşa, precum şi este, mult mai ales, cel ce a
câştigat chemarea lui Iisus cea adevărată şi cu cea prea curată pomenire a
lui Dumnezeu, pre gemetele pruncilor celor Vaviloneşti le învinge (Ps.
136, 1-8).
2. Doimea: Dragostea şi smerenia fac răbdare. Iar fără de pomenirea lui
Dumnezeu se fură degrab şi nu înţelege, dacă nu iarăşi cel grabnic şi prea
slăvit Numele lui Iisus Hristos va sosi mai în grabă.
3. Primitoare de lumină, cea născătoare de lumină, rugăciunea lui
Dumnezeu se numeşte; ceea ce luminează adecă pre cei ce o iubesc pre ea
şi întunecă pre cei ce nu vor să audă de dânsa.
4. Arătatu-s-au tot pâlcul duhurilor celor viclene ca un nor mare,
întunecând pre Soare; şi au strălucit ca un Soare chemarea cea înfricoşată a
lui Iisus din inima cea curată, tot întunericul fără de veste făcându-l şi
luminarea Soarelui întru frumuseţea cea dintru început arătând.
5. Corabia, întru noian primejduindu-se, de multe ori de la cârmaci se
sprijineşte; şi călugărul, de patimi fiind înviforat, de la pomenirea lui Iisus
se sprijineşte. Spune-mi mie, iubitule de învingerea adevărului, cela ce nu
voieşti a lucra rugăciunea: de unde voi primi, în vremea ispitelor, ajutorul
272
cel de sus? Aşa este, şi eu grăiesc acestea: afară de povăţuitorul cel
neînşelat, mulţi pier. Iar cei ce sunt fii ai ascultării, având înfrânare şi
smerenie, cu toată bucuria strigă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă“.
6. Cu Numele lui Iisus bate pre luptătorul, şi înfrânarea cu multă
smerenie să se înjuge cu tine, şi niciodată „nu te vei teme de frica de
noapte şi de săgeata ce zboară ziua“ (Ps. 90, 5).
7. Armă pre psalmi şi pavăză Numele lui Iisus, şi aşa se va scula întru
ajutorul tău. Şi nu te supune, iubitule, celor ce cuvintează în deşert, ce zic
să nu ai grijă de lucrarea minţii.
8. Sfărâma-se-vor întru inimile vrăjmaşilor noştri celor vicleni suliţele
cele ce asupra noastră de la dânşii cu vicleşug se pornesc. Suliţa cea
adevărată, Numele lui Iisus Hristos, lesne va sfărâma inimile păsărilor
celor viclene şi de robirile lor cele spurcate cu uşurinţă pre noi ne va
slobozi.
9. „Cel ce lăcuieşte întru ajutorul celui Preaînalt“ (Ps. 90) întru
acoperământul lui Iisus se va sălăşlui. Iar cel ce nu este aşa este ca un pom
ce are frunze, iar nu rod, după glasul Sfintei Evanghelii: „Tot pomul care
nu face rod bun se taie şi în foc se aruncă“ (Mat. 7, 19). Şi altul grăieşte:
„Întru adevăr, înfricoşat este cuvântul tău, Părinte“.
10. Fericit bărbatul care se teme de Domnul. Aşa este: însuşi Iisus
Mântuitorul nostru a zis: „Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău“ (Marcu
12, 30); şi cel ce Îl iubeşte pre El se şi teme de Dânsul şi Numele cel Sfânt
al Lui îl cheamă. Iar cei ce numai caută şi nu lucrează rugăciunea, aceştia
sunt după prorocul ce zice: „Acest norod cu gura mă cinsteşte pre Mine,
iar inima lor departe este de la Mine şi în deşert Mă cinsteşte“ (Isaia 29,
13).
11. „Armă te va înconjura pre tine adevărul Lui“, după glasul Prorocului
(Ps. 90), de la Duhul Sfânt. Nu este adevăr afară de Numele lui Iisus, nici

273
pre cer, nici pre pământ. Acest înfricoşat Nume, strigându-se întru inimile
noastre, în degrab izvodirile vrăjmaşilor noştri, ca ceara de foc, se vor topi.
12. „Legea lui Dumnezeu întru inimă“, cel prea blând David legiuieşte,
„şi nu se vor împiedica paşii lui“ (Ps. 36, 31). Deci în deşert se tulbură cel
ce se pune de pricină a nu grăi aşa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă“.
13. Al celei nedespărţite Treimi, Unul Iisus, Începătorul vieţii, de nu va
dărui pre aceea întru inimile noastre, nu avem alt ajutor, nici în cer, nici pre
pământ, precum Însuşi întru Evanghelie a zis: „Fără de Mine nu puteţi face
nimic“ (Ioan 15, 5).
14. Mâna Domnului să ne acopere pre noi, ca aşa să strigăm neîncetat,
rugând Sfântul Numele Lui, întru răbdare multă şi smerenie, pentru ca să
aflăm cea netulburată a cugetului aşezare. Că Însuşi Iisus Mântuitorul
nostru a zis: „Ceea ce grăiesc vouă, tuturor grăiesc: Privegheaţi!“ (Marcu
13, 37).
15. Cel ce voieşte a fi călugăr, neîncetat să se roage cu înfrânare şi cu
smerenie; şi unde s-ar afla, mai nimic pre sine să se socotească, după
glasul Mântuitorului Iisus: „Tot cel ce se înalţă pre sine se va smeri, iar cel
ce se smereşte pre sine se va înălţa“.
16. „Alcătuiţi praznic“, prorocul David a zis, „până la coarnele altarului“
(Ps. 117, 27). Să punem şi noi praznic până la sufleteasca linişte, despre
asupririle protivnicilor, aceasta strigând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă“.
17. Cei ce s-au lepădat de lume şi cele negre le poartă, cu care nărav pre
cei întunecaţi îi vor învinge? Deci, dacă lipsiţi vor fi de liniştea cea mai
dinlăuntru a înfricoşatei chemări a lui Iisus, nu vor putea a se împotrivi
celui viclean, precum zice Apostolul (Efes. 6, 11), şi pre alt inima lor a o
câştiga.
18. „Noaptea nopţii vesteşte“, înţelegerea cea duhovnicească; „nu sunt
graiuri ce se grăiesc simţitor ale Numelui lui Iisus, ci cuvintele cele

274
cugetătoare, ale cărora nu se aude glasul lor“ (Ps. 18, 2). Iar cel ce caută şi
se roagă cu înfrânare şi cu smerenie ajunge în cel duhovnicesc râu al
dragostei: „Iar dragostea este Dumnezeu“ (1 Ioan 4, 8), a Căruia slavă în
vecii vecilor.

Al acestuiași
Trimitere către Călugărul Nicolae
De vreme ce mai înainte prea bine erai, grijindu-te pentru mântuirea ta şi
multă grijă având pentru viața cea după Dumnezeu, ai pus înainte nouă
cele pentru sine-ți povestindu-ne: prin ce fel de ostenele şi pornire fierbinte
ai avut a te lipi către Domnul; prin viață cu deadinsul şi prin înfrânare şi
prin toată pătimirea cea rea; încă şi cu privegherea cea multă şi cu cea
deasă rugăciune nevoindu-te. Şi ce fel de războaie şi mulțimi ale patimilor
celor trupeşti se ridică întru firea cea trupească, şi asupra sufletului se
scoală de la legea păcatului, ceea ce împreună se oştăşeşte cu legea minții
noastre. Iară mai mult te-ai jeluit că eşti supărat de patima mâniei şi a
poftei, şi meşteşug oarecare şi al cuvântului sfătuire ai căutat: ce fel de
ostenele şi nevoințe uneltind ai putea să fii mai înalt decât cele mai înainte
zise pierzătoare patimi. Şi în vremea aceea, pre cât era cu putință, în fața
dragostei tale am sfătuit, punându-ți înainte socotelile şi înțelegerile cele
folositoare de suflet, şi arătându-ți cu ce fel de osteneală şi întinderi
pustniceşti, cu înțelegere şi cu luminată cunoștință cuvântătoare, după
Evanghelie viețuind sufletul, prin credință ajutorindu-se cu darul, va putea
birui pre răutățile cele ce izvorăsc în lăuntru, iar mai ales pre patimile cele
mai înainte zise. Pentru că prin care patimi, prin nărav şi prin obicei, s-a
înfelurit sufletul cu prisosință, de dânsele trăgându-se cu vicleşug,
împotriva acestora este dator a ridica nevoința cea mai grabnică şi
neîncetată, până va supune pre cele trupeşti şi necuvântătoare lucrări ale
păcatului, cărora mai înainte se supunea şi cu înşelăciune de dânsele se
trăgea; şi cu cea deasă aducere-aminte a cugetelor şi cu învățătura cea rea,
275
prin împreună-alcătuirea gândurilor celor din lăuntru, robit se purta. Deci,
de vreme ce într-un puțin timp ne depărtăm trupeşte de la tine, cu fața iar
nu cu inima, în pustie venind către cei adevărați lucrători şi nevoitori ai lui
Hristos, ca şi noi măcar puțin oareşicum nevoindu-ne, şi împreună cu frații
cei ce se nevoiesc împotriva lucrărilor celor potrivnic zăcătoare şi se
împotrivesc împotriva patimilor vitejeşte: lenevirea să o lepădăm,
trândăvia să o scuturăm, negrija să o aruncăm de la noi. Şi toată osârdia şi
nevoința să o primim asupra-ne, către buna plăcere a lui Dumnezeu
sârguindu-ne. Drept aceea, puțină sfătuire şi învățătură de suflet folositoare
ne-am sârguit prin slove a însemna dragostei tale, ca pentru cele ce de față
grăim ție, pe acestea prea puține, întru smerita scrisoarea noastră de
sfătuire, cetindu-le cu luare-aminte, ca şi cum am fi noi de față, de
duhovnicească folosință să te îndulceşti. Deci, o fiule! începutul folosului
tău celui după Dumnezeu, de aici a-l face dator eşti. Se cuvine ție neuitat şi
de-a pururea pomenit să cugeți întru neîncetată cugetare pre toate
iconomisirile ce s-au făcut şi se fac spre tine ale iubitorului de oameni
Dumnezeu, şi facerile de bine cele spre mântuirea sufletului tău; iar nu cu
uitarea răutății acoperindu-le, sau cu pricina trândăviei a uita pre cele
multe şi mari faceri de bine ale Lui, şi pentru aceasta fără de folos şi cu
nemulțumire a-ți trece cealaltă vreme a vieții tale. Pentru că unele ca
acestea neîncetate pomeniri, ca oarecare bold îmboldind pre inimă, o
pornesc totdeauna spre mărturisire, spre smerenie, spre mulțumire cu suflet
înfrânt, spre toată sârguința cea bună şi spre răsplătirea chipurilor şi a
obiceiurilor celor bune şi a toată fapta bună cea după Dumnezeu. De-a
pururea a cugeta cu bună ştiință a cunoștinței Prorocescul cuvânt: „Ce voi
răsplăti Domnului pentru toate care mi-a dat mie?” (Ps. 115, 3 — Biblia
1936). Căci când va cugeta sufletul pre cele din naștere faceri de bine ale
iubitorului de oameni Dumnezeu, sau din câte primejdii de multe ori s-a
izbăvit, sau sub câte răutăți căzând şi în greşale de multe ori de voie
alunecându-se, nu s-a dat după dreptate duhurilor celor ce l-au înşelat, spre
pierzare şi moarte; ci cu îndelungă răbdare Stăpânul, iubitorul de oameni,
trecând cu vederea greşalele, aşteaptă întoarcerea lui; şi vrăjmaşilor şi
viclenelor duhuri de voie slujind prin patimi, Acela îl hrănea acoperindu-l
276
şi în multe feluri purtându-i de grijă; şi la sfârşit, cu bunăvoire, la calea
mântuirii l-a povățuit, şi iubire a pustniceştii vieți în inimă i-au pus, şi l-au
însuflețit cu bucurie a lăsa lumea şi toată a ei înşelăciune a dulcețurilor
celor trupeşti; şi cu îngeresc chip al călugăreştii rânduieli l-au împodobit,
şi cu lesnire a se primi de Sfinții Bărbați întru adunarea frățimii au făcut. Şi
având înțelegere cu bună ştiință, şi acestea cugetându-le, nu va fi totdeauna
întru sfărâmarea inimii? Având atâtea logodiri ale facerilor de bine celor ce
au apucat mai înainte, nici un bine mai întâi acela făcând; au nu totdeauna
adevărată nădejde ar fi primit, acestea socotindu-se? Că dacă eu, deşi n-am
făcut nici un bine, ci şi multe înaintea feței Lui greşind, întru necurățiile
trupului şi întru alte multe rele petrecând, însă nu după păcatele mele mi-
au făcut mie, nici după fărădelegile mele mi-au răsplătit mie; ci atâtea
dăruiri şi daruri au iconomisit spre mântuire: dacă cu totul desăvârşit mă
voi da pre sine-mi de aceea a-I sluji Lui, întru toată curata petrecere şi întru
îndreptarea faptelor bune, a câte bunătăți şi duhovniceşti dăruiri mă voi
învrednici, spre tot lucrul bun întărindu-mă şi îndreptându-mă şi
povățuindu-mă? Drept aceea, cel ce are acest fel de cuget totdeauna şi nu
uită facerile de bine ale lui Dumnezeu se îndeamnă pe sine însuşi, se
îndreptează şi se sileşte spre toată buna nevoință a faptei celei bune şi spre
toată lucrarea dreptății, totdeauna osârduitor, totdeauna fiind gata spre a
face voia lui Dumnezeu. Pentru aceasta, o fiule iubite, având cu darul lui
Hristos firească înțelegere, pre aceasta de-a pururea învățătură şi cugetare
bună totdeauna întru sineți o păzeşte. Neacoperindu-te supt pierzătoarea
uitare, nici împiedicându-te de trândăvia cea deşartă ce abate mintea de la
viață; sau de necunoştință, care a tuturor răutăților este pricină,
întunecându-ți cugetul; sau de lenevirea cea prea rea împiedicându-te; nici
de dulceața trupului trăgându-te cu înşelăciune; nici de îndrăcirea
pântecelui biruindu-te; nici de poftire robindu-ți mintea şi cu împreună-
alcătuirea cugetelor curveşti spurcăciune întru sineți lucrând; nici de mânie
biruindu-te, ceea ce naşte urăciune de frați, şi pentru prea mica şi ticăloasa
pricină scârbindu-te şi aducând pomenire a cugetelor celor viclene asupra
aproapelui, de la cea către Dumnezeu rugăciune curată abătându-te, şi
mintea robindu-ți-o, şi cu cuget în chip de fiară vrăjmăşuind spre fratele
277
cel de un suflet cu tine. Şi cu năravul cel necuvântător al înțelegerii celei
trupeşti legându-ți ştiința şi duhurilor celor viclene, cărora ai fost dat până
la o vreme; până ce, de pretutindeni nepricepându-se mintea şi de scârbă şi
de trândăvie înghițindu-se, pre sporirea cea după Dumnezeu pentru
pricinele cele mai înainte apucate pierzând-o, iarăşi începe a se atinge prin
multă smerenie de începutul căii mântuirii; şi mult ostenindu-te întru
rugăciuni şi în privegheri de toată noaptea, deslegând pricinele prin
smerenie şi prin mărturisirea cea către Dumnezeu şi prin cea către
aproapele; aşa începe iarăşi a doua oară a te trezvi. Şi prin luminările
cunoștinței celei evanghelice, cu Dumnezeiescul dar luminându-te,
cunoaşte: că cel ce nu se dă pe sineşi desăvârşit la Cruce, întru înțelegerea
smereniei şi defăimării de sine, şi cel ce nu se aruncă pre sine dedesubtul
tuturor, a se călca şi a se defăima şi a se trece cu vederea şi a se nedreptăți
şi a se râde şi a se batjocori, şi a acestea toate pentru Domnul cu bucurie a
le răbda; şi cel ce nu goneşte nicidecum pre cele omeneşti, slava, cinstea
sau lauda, sau dulceața mâncării sau a băutului sau a îmbrăcămintei,
creştin adevărat a fi nu poate. Drept aceea, dacă astfel de nevoințe, cinstiri
și cununi ne stau înainte, până când ne vom batjocori singuri cu o
blagocestie prefăcută și numai închipuită, slujind Domnului cu vicleșug,
făcându-ne într-un fel înaintea oamenilor și arătându-ne în alt fel înaintea
Celui ce știe tainele? Căci, socotiți de mulți ca sfinți, suntem sălbatici cu
obiceiul; având chipul blagocestiei, dar tăgăduindu-i puterea, precum este
scris: „Având înfățișarea bunei-cinstiri, dar tăgăduind puterea ei” (2 Tim.
3, 5). Feciorelnici și curați suntem socotiți de oameni, dar înaintea Celui ce
cunoaște tainele ne spurcăm înlăuntru cu alcătuirile cugetelor curvești și ne
întinăm cu lucrările patimilor; iar pentru pustnicia noastră prefăcută și
pentru laudele oamenilor încă zăcem cu fața în sus, orbi la minte. Până
când vom umbla în deșertăciunea minții, neînsușindu-ne înțelegerea
evanghelică și necunoscând viața cea după știință, ca să o urmăm cu
osârdie și să aflăm îndrăzneala cea luminată a cunoștinței? Căci ne întărim
numai în dreptatea cea cu părere a omului dinafară, iar din lipsă de
adevărată cunoștință ne înșelăm singuri, voind să plăcem oamenilor și
vânând laudele și cinstirile lor. Dar va veni cu adevărat Cel ce descopere
278
tainele ascunse ale întunericului și arată sfaturile inimilor, precum este
scris: „Cel ce va lumina cele ascunse ale întunericului și va vădi sfaturile
inimilor” (1 Cor. 4, 5). Acesta, Judecătorul neînșelat, nu se rușinează de
bogat, nici pe sărac nu-l miluiește cu părtinire; El ridică chipul cel dinafară
și arată adevărul cel înlăuntru; și pe cei ce viețuiesc după știință, adevărați
nevoitori și pătimitori, îi încununează înaintea Îngerilor și înaintea
Părintelui Său. Iar pe cei fățarnici și prefăcuți, îmbrăcați numai în chipul
blagocestiei și arătând oamenilor doar petrecerea cea văzută, îi vădește
înaintea Bisericii de sus și a întregii ostășiri cerești și, rușinându-i cumplit,
îi trimite în întunericul cel mai din afară, asemenea fecioarelor celor
nebune. Acestea au păzit fecioria cea dinafară, căci nu s-au prihănit în trup,
și aveau untdelemn în parte în vasele lor, adică oarecare fapte bune și
daruri duhovnicești; drept aceea și candelele lor au ars până la o vreme.
Dar, din lenevire, necunoștință și trândăvie, nu au purtat grijă să cunoască
mulțimea patimilor ascunse înlăuntru și lucrate de duhurile cele viclene; și,
împărtășindu-se cu ele prin cugetele lor, se înșelau în taină și se biruiau de
zavistie, de mânie, de iubirea de întâietate, de ceartă, de urgie, de
pomenirea răului, de fățărie, de mândrie, de deșarta mărire, de plăcerea
omenească și de iubirea de sine; de iubirea de argint, de trândăvie, de pofta
trupească cu gândurile ei dulci; de necredință, de netemere, de frică, de
scârbă, de împotrivă-grăire, de moleșeală, de somn, de părere, de
îndreptarea de sine, de înălțare, de îngâmfare, de nesațiu, de neînfrânare,
de lăcomie și de desnădejdea cea mai cumplită decât toate, și de celelalte
lucrări subțiri ale răutății. Și, amestecând deprinderile cele bune cu cele
viclene și trupești, lucrau cele bune ca pe o jertfă necurată, asemenea lui
Cain, lipsindu-se de bucuria Mirelui și fiind încuiate afară din cămara
cerească. Cugetând și cercetând acestea, vom înțelege în ce stare suntem,
ca, având încă multă vreme de pocăință și de întoarcere, să ne îndreptăm
pe noi înșine; ca lucrurile noastre cele bune, săvârșite curat, să fie
adevărate și neamestecate cu trupeasca înțelegere, ca să nu fie lepădate ca
o jertfă prihănită, din pricina netemeri și negrijii și a lipsei adevăratei
cunoștințe. Să nu se întâmple ca osteneala fecioriei, a înfrânării, a
privegherii, a postirii și a iubirii de străini să o răbdăm în zadar,
279
cheltuindu-ne zilele, iar pentru pricinele patimilor mai înainte zise,
îndreptările noastre numai cu părerea să ne fie socotite jertfă neprimite
înaintea Cerescului Preot, Hristos. Pentru aceasta, fiule, cel ce voiește să
ridice Crucea și să urmeze lui Hristos trebuie mai întâi să se nevoiască
pentru cunoștință și înțelegere, ispitindu-și neîncetat cugetele, având multă
grijă pentru mântuire și întrebare către robii lui Dumnezeu cei de un suflet
și de o minte și nevoitori în aceeași luptă; ca nu cumva, neștiind cum și
unde umblă, să călătorească în întuneric fără lumina Luminătorului. Căci
cel ce se rânduiește singur, fără cunoștința Evanghelică și fără povățuire,
se împiedică mult, cade în gropile și lațurile vicleanului, rătăcește adesea și
ajunge în mari primejdii, necunoscând ce sfârșit va dobândi. Mulți au
trecut prin pustnicie, au rabdat multe osteneli și pătimiri, dar nesocotind
povățuirea, rânduiala de sine și lipsa folosului de la aproapele au făcut
deșarte toate ostenelile lor. Tu însă, iubite fiule, după sfătuirea cea dintâi a
cuvântului, să nu uiți facerile de bine ale lui Dumnezeu, făcute spre tine
dintru început, nici să te lași biruit de furarea răutății și a trândăviei, ci să ți
le pui înaintea ochilor și să cugeți la ele pururea, deprinzându-te cu ceea ce
este scris: „Nu uita toate răsplătirile Lui” (Ps. 102, 2). Astfel, inima ți se va
porni cu lesnire spre frica lui Dumnezeu și spre dragoste, iar tu vei răsplăti
după putere prin viață cu deadinsul, prin petrecere bună, prin știință
blagocestivă, prin cuvânt binecuviincios, prin credință dreaptă, prin
socoteală smerită și prin dăruire deplină către Dumnezeu. Căci pomenirea
binefacerilor Lui aprinde în inimă dragostea de Dumnezeu, mai ales când
El a făcut minuni cu tine pe care nu le-a făcut altora mai buni decât tine.
Drept aceea, fiule, să ai neîncetat în minte toate bunătățile pe care Ți le-a
făcut Dumnezeu, iar mai ales acea mare și înfricoșată mântuire când, după
cum ne-ai povestit, înotând în corabie cu maica ta, venind de la Sfintele
Locuri spre Constantinopol, s-a ridicat în noapte viforul cel necontenit și
toți din corabie, cu corăbierii și cu maica ta, au pierit în adânc; iar tu, prin
puterea lui Dumnezeu, cu alți doi, fiind aruncați la mal, v-ați mântuit.
Apoi, cum a iconomisit Dumnezeu să vii la Anghira și să fii primit cu
milostivire de un bărbat slobod și împreună cu cucernicul Epifanie să fiți
povățuiți la calea mântuirii și primiți ca adevărați fii de Sfinții robi ai lui
280
Dumnezeu. Pentru toate aceste bunătăți, ce vei răsplăti Domnului, Celui ce
ți-a chemat sufletul la viața veșnică? De aceea, nu mai ești dator a viețui ție
însuți, ci lui Hristos, Care pentru tine a murit și a înviat, împlinind toată
fapta bună și toată dreptatea. Cercetează pururea voia lui Dumnezeu cea
bună, bineplăcută și desăvârșită (Rom. 12, 2) și sârguiește-te a o împlini.
Supune-ți tinerețile cuvântului lui Dumnezeu, punând înaintea trupului tău,
precum cere Scriptura, „jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu”
(Rom. 12, 1). Usucă și stinge umezeala poftirii trupești prin puțină
mâncare, puțină băutură și privegheri de toată noaptea, ca și tu să poți zice:
„Făcutu-m-am ca un burduf în negură, îndreptările Tale nu le-am uitat”
(Ps. 118, 83). Iar „cei ce sunt ai lui Hristos și-au răstignit trupul cu patimile
și poftele” (Gal. 5, 24), și „omorâți mădularele voastre cele de pe pământ”
(Col. 3, 5), nu numai lucrările trupești ale păcatului, ci și necurăția ce se
lucrează tainic în trup de la duhurile viclene. Cel ce așteaptă cununa
fecioriei celei adevărate, nespurcate și cu totul desăvârșite nu își pune
nevoința numai până la acestea, ci, urmând urmei învățăturilor apostolești,
se nevoiește a omorî chiar și însemnarea patimii și mișcarea ei. Nici astfel
încă nu se încredințează, așteptând ca în trupul său să se sălășluiască prea
marea și îngereasca iubire a curatei feciorii, ci se roagă ca însăși aducerea-
aminte din cuget a poftirii celei subțiri, fără mișcare și fără lucrarea patimii
trupești, care se ridică în vremea bântuirii minții, să piară cu totul. Iar la o
asemenea măsură poate ajunge numai prin ajutorul cel de sus, prin puterea
și dăruirea Sfântului Duh, dacă sunt unii învredniciți de acest dar. Aşa şi
cel ce doreşte cununa fecioriei celei curate, şi fără de materie şi nespurcate,
îşi răstigneşte trupul prin pustniceşti ostenele; îşi omoară mădulările cele
de pe pământ, cu cea întinsă şi petrecătoare înfrânare, stricând pe omul cel
din afară şi subțiindu-l pe el, şi învechit şi uscat lucrându-l; ca prin
credință şi prin nevoință, şi cu lucrarea Darului, omul cel dinlăuntru să se
înnoiască din zi în zi, înainte sporind spre mai bine: cu dragostea crescând,
cu blândețea împodobindu-se, cu bucuria Duhului veselindu-se, cu pacea
lui Hristos dăruindu-se, cu bunătatea purtându-se, cu facerea de bine
păzindu-se, cu frica de Dumnezeu cuprinzându-se, cu înțelegerea şi cu
cunoştința luminându-se, cu înțelepciunea strălucindu-se, cu smerita
281
înțelepciune povățuindu-se. Cu acestea şi cu cele de asemenea fapte bune
înnoindu-se mintea de la Sfântul Duh, primeşte întru sine pe însemnarea
chipului celui cu dumnezeiască vedere, şi înțelege pe frumusețea cea
gânditoare şi negrăită a asemănării celei stăpâneşti, şi înțelege pe bogăția
Legii celei înlăuntru aşezate, a înțelepciunii celei însăşi învățată şi însăşi
înțeleasă. Deci subțiază-ți, o fiule! tinerescul tău trup, şi îngraşă pe cel fără
de moarte suflet, cu cele mai înainte fapte bune. Înnoieşte-ți mintea cu
împreună-lucrarea Sfântului Duh; pentru că trupul îngrăşat fiind cu feluri
de bucate şi băuturi, se face asemenea ca un porc gata spre junghiere, al
căruia, cu aprinderea dulcețurilor celor trupeşti, sufletul se junghie, şi cu
fierbințelele poftei celei rele mintea se robeşte, neputând a răbda împotriva
dulcețurilor trupului. Pentru că, înlăuntru, intrarea sângelui, ieșire afară a
duhului lucrează; iar mai ales pe împărtășirea vinului nici să o miroase
tânărul, ca nu, îndoită învăpăiere arătându-se, cu cea dinlăuntru lucrare a
patimii şi cu cea dinafară, ce se varsă pe deasupra băuturi vinului, şi prin
acestea prea înfierbântându-se dulceața cea trupească, pe cea
duhovnicească dulceață a ostenelii umilinței dintru sineşi să o gonească, şi
tulburare şi nesimțire în inimă să facă; ci pentru dorirea cea
duhovnicească, nici pe saţiul apei tinerețile să nu-l primească. Pentru că
foarte foloseşte lipsa apei către împreună-lucrarea întregii înțelepciuni; şi
pe aceasta, prin lucru cercând-o, cu singură iscusita adeverire vei lua.
Pentru că nu ca şi cum, voind a-ți pune ție asupra jug al nevoii, aceasta o
legiuim sau o poruncim; ci te învățăm cu dragoste, şi te sfătuim, şi îți
punem înainte ca o socoteală şi meşteşugire bună, către păzirea adevăratei
feciorii a întregii înțelepciuni celei cu deadinsul; lăsând la socotința voii
tale celei slobode a face ceea ce voieşti. Deci vino de aceea şi pentru
necuvântătoarea patimă a mâniei puține să vorbim: care pe tot sufletul îl
pustieşte, şi îl tulbură, şi îl întunecă, şi fiarelor asemenea pe om îl arată, în
vremea pornirii şi a lucrării ei, mai vârtos pe cel ce este lesne-lunecăcios şi
repede pornit către dânsa. Patima aceasta, mai ales cu mândria se întăreşte
şi se împuterniceşte, şi nesurpată se face, până ce s-ar adăpa cu apa cea rea
a mândriei, copaciul acest diavolesc al amărăciunii (Evr. 12,15), adică al
iuțimii şi al mâniei, până ce creşte şi înfloreşte şi mult rod al fărădelegii
282
aduce; şi aşa nesurpată se face zidirea vrăjmaşului în suflet, având întărire
şi putere pe temelia mândriei. Deci, dacă voieşti copaciul acesta al
fărădelegii, patima, zic, a amărăciunii, a iuțimii şi a mâniei, a se usca întru
tine şi fără de rod a se face, ca, venind securea Duhului, să-l taie pe el şi în
foc să-l arunce, după evanghelicescul glas, şi să-l scoată împreună cu toată
răutatea; şi dacă voieşti ca această casă a fărădelegii, pe care vicleanul o
zideşte rău în suflet, totdeauna adunând ca nişte pietre feluri de pricini,
binecuvântate sau nebinecuvântate, prin lucrurile materiei sau prin graiuri,
făcând zidire a răutății în cugete şi în suflet, întărire şi întemeiere dedesubt
punând pe cugetele mândriei; deci, dacă voieşti să se risipească şi să se
sape casa aceasta, să ai smerenia Domnului neuitată în inima ta: cine fiind
şi ce s-a făcut pentru noi? Şi din ce fel de înălțime a luminii Dumnezeirii
celei descoperite, după măsura ființelor celor de sus, şi în ceruri slăvită de
toată firea cea cuvântătoare: a îngerilor, a arhanghelilor, a scaunelor, a
domniilor, a începătoriilor, a stăpâniilor, a heruvimilor, a serafimilor şi a
tuturor nenumăratelor puteri gânditoare, ale cărora nume n-au ajuns la noi,
după zicerea Apostolului; şi în ce fel de adânc al smereniei omenești,
pentru cea negrăită bunătate, s-a pogorât la noi, după toate asemănându-Se
nouă, celor ce şedem întru întunerec şi în umbra morții, şi prin călcarea lui
Adam robiți ne făcusem, şi prin lucrarea patimilor de la vrăjmaşul stăpâniți
eram. Deci întru una ca aceasta robie cu cumplire fiind noi ținuți, şi
împărățiți de cea nevăzută şi amară moarte, nu s-au ruşinat Stăpânul a toată
făptura cea văzută şi nevăzută; ci, smerindu-Se pe Sine, şi luând asupră-Şi
pe omul cel osândit, sub patimile necinstirii şi ale certării, şi ale stăpâneştii
hotărâri, după toate asemenea nouă S-a făcut, afară de păcat, adică afară de
patimile necinstirii. Pentru că pe certările cele aduse asupra omului, de
stăpânească hotărâre, pentru greşala călcării de poruncă, pe toate le-a
primit asupră Şi: moartea, osteneala, foamea, setea şi unele ca acestea;
făcându-Se ceea ce noi suntem, ca să ne facă ceea ce este. „Şi Cuvântul
trup S-a făcut” (Ioan 1,14). Bogat fiind, a sărăcit pentru noi, „ca noi cu
sărăcia Lui să ne îmbogățim” (2 Cor. 8,9). Asemănatu-S-a nouă, pentru
iubirea de oameni cea multă, ca, cu toată fapta cea bună, să ne asemănăm
Lui. Pentru că, după ce a venit Hristos cu adevărat omul cel nou, după chip
283
şi după asemănare, prin darul şi prin puterea Sfântului Duh se înnoieşte,
întru măsura dragostei celei desăvârşite ajungând, care scoate afară frica,
care nu mai poate a fi sub cădere; „pentru că dragostea niciodată nu cade”
(1 Cor. 13,8). Pentru că grăieşte Evanghelistul Ioan: „Dumnezeu dragoste
este şi cel ce petrece în dragoste, în Dumnezeu petrece” (1 Ioan 4,16).
Măsurii acesteia s-au învrednicit Apostolii, şi toți cei ce asemenea cu
dânşii au deprins fapta bună şi desăvârşit s-au pus înaintea Domnului pe
sine; şi cu dorire desăvârşită, în toată viața lor, lui Hristos au urmat. Deci,
dacă totdeauna pe cea atâta de mare smerenie, pe care, pentru dragostea
cea pentru noi, cu negrăită iubire de oameni a primit-o asupră-Şi Domnul,
o vei socoti, adică: sălăşluirea lui Dumnezeu Cuvântul în mitras, primirea
asupră-Şi a omului, naştere din femeie, cea din parte creștere a vârstei celei
trupeşti, necinstirile, dosădirile, defăimările, batjocurile, ocările, bătăile,
scuipirile, luarea în râs, luarea în batjocoră, hlamida cea roşie, cununa cea
de spini, hotărârea cea asupra Lui, strigarea boierilor şi a celor fără de lege
iudei, şi de un neam fiind ai Lui: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El!” (Ioan
19,15), crucea, piroanele, sulița, adăparea cea cu oțet şi cu fiere, punerea în
privală a limbilor, luarea în râs a celor ce treceau şi ziceau: „De eşti Tu
Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce şi vom crede întru Tine”
(Matei 27,42). Şi celelalte pătimiri care pentru noi a răbdat: răstignirea,
moartea, îngroparea în mormânt cea de trei zile, în iad pogorârea. Apoi ale
patimilor roade: adică învierea din morți, prădarea iadului şi a morții, a
sufletelor celor ce cu Domnul împreună s-au adunat, înălțarea la ceruri,
şederea cea de-a dreapta Tatălui, cinstea şi slava cea mai presus de toată
stăpânirea şi începătoria, şi decât tot numele cel numit (Efeseni 1,21),
închinarea de la toți îngerii, Începătorului celui din morți pentru pricina
patimilor, după glasul Apostolului, care grăieşte: „Aşa să fie înțelegerea
voastră, precum a fost şi întru Hristos Iisus; Care, fiind în chipul lui
Dumnezeu, nu răpire a socotit a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a
deşertat pe Sine, chip de rob luând; şi, la înfățișare aflându-Se ca un om, S-
a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, iar moarte de cruce.
Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălțat şi I-a dăruit Lui nume, care este
mai presus decât tot numele; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se
284
plece: al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt, şi toată
limba să mărturisească...” (Filipeni 2,5–11). Iată pricinele celor mai înainte
zise, după dreptatea lui Dumnezeu, în ce fel de slavă şi înălțime pe
Dumnezeiescul Om L-a înălțat. Drept aceea, dacă, cu dragoste şi cu
aşezământ, cu neuitare pe pomenirile acestea le vei păzi în inima ta, nu te
va stăpâni pe tine patima amărăciunii, iuțimii şi a mâniei. Pentru că
temeliile patimii mândriei, deasupra ieşind prin smerenia lui Hristos, pe
care o gândeşti, toată zidirea fărădelegii, a mâniei, a iuțimii şi a scârbei, cu
lesnire însuşi de sine se strică. Pentru că care inimă vârtoasă şi împietrită,
dacă are în minte totdeauna pe cea atâta de mare a Unuia-Născut
Dumnezeire, pentru noi smerindu-Se, şi pe pomenirea cea nenumărată a
patimilor celor mai înainte zise, nu se va înfrânge, nu se va umili şi nu se
va smeri? Au nu pământ şi cenuşă şi călcare la toți oamenii de voie, după
Scriptură, se va face? Şi, aşa smerindu-se şi înfrângându-se sufletul, spre
smerenia lui Hristos privind, ce fel de mânie va putea să-l stăpânească pe
acesta? Ce fel de iuțime? Sau ce fel de amărăciune să-l biruiască? Ci
precum se pare, uitarea acestor cugetări folositoare şi nouă de viață
făcătoare, şi sora acesteia, trândăvia, şi cea acestora ajutătoare şi de un
nărav, necunoştința, cele mai grele şi mai dinlăuntru patimi ale sufletului,
cele cu anevoie aflate şi cu anevoie îndreptate, acoperind şi întunecând
cumplit pe suflet, fac pe celelalte patimi ale răutății a lucra şi a se încuiba
într-însul; precum: netemerea şi negrija celor mai bune, pricinuind intrare
şi lucrare, fieştecărei patimi cu îndrăzneală şi cu lesnire dându-i. Pentru că,
acoperindu-se sufletul sub uitarea cea întru tot rea şi sub trândăvia cea
pierzătoare, şi sub necunoştința care este maica şi hrănitoarea tuturor
răutăților, de fieştecare din cele văzute, sau gândite, sau auzite, cu lesnire
se leagă mintea cea mincinoasă şi oarbă; precum, de va vedea frumusețe
femeiască, îndată se răneşte cu trupească poftă; şi, aşa, de acelea
pomenirile primind cu întâmpinare şi cu îndulcire, pe lucrul cel văzut, sau
auzit, sau pipăit, prin închipuirea gândurilor şi a cugetului celui rău, icoane
zugrăvesc înlăuntru. Şi întru acest fel spurcă pe mintea cea încă pătimaşă şi
ticăloasă, prin lucrarea duhurilor celor curvărești. Pentru că, de aceea şi
trupul, de va fi gras, sau întinerit, sau mai umejos, cu unele ca acestea
285
pomeniri, cu îndemnare zădărându-se, prin patimă lucrează ale sale, către
poftire mişcându-se; sau uneori în somnuri, sau la arătare, curăția
lucrându-o, măcar că, deşi întru cele ce se văd cu femeia nu s-a împărtăşit;
iar întreg-înțelept şi feciorelnic şi curat de la mulți socotindu-se, sau şi
părere de sfânt având, însă înaintea Celui ce priveşte cele ascunse spurcat a
fi acesta, şi curvar şi prea-curvar se judecă şi cu dreptate în ziua aceea se
osândeşte, de nu va plânge şi de nu se va tângui, şi cu postiri şi cu
privegheri şi cu neîncetate rugăciuni topindu-şi trupul, şi mintea cu sfintele
aduceri-aminte şi cu cugetările Cuvântului lui Dumnezeu tămăduind-o şi
îndreptând-o, vrednică pocăință de nu va aduce lui Dumnezeu, înaintea
Căruia a gândit sau a făcut cele rele. Pentru că nemincinos este glasul cel
viu care a zis: „Iar Eu zic vouă: tot cel ce se uită la femeie spre a o pofti pe
ea, iată a preacurvit cu ea în inima sa” (Matei 5,28 — Biblia 1936). Pentru
aceasta, de folos este celor mai tineri, mai ales, ca nicidecum, de este cu
putință, a nu se vedea şi a nu vorbi cu femei, măcar deşi sfinte a fi se
socotesc; iar, de este cu putință a trăi deosebi şi afară de oameni a petrece,
prin aceasta mai uşor îi va fi războiul şi mai luminos va simți pe a sa
înainte-sporire; mai ales dacă, cu deadinsul, ia aminte de sine, şi cu puțină
hrană şi cu puțină băutură a apei şi cu multă priveghere întru rugăciune
având petrecere a se nevoi; şi cu duhovniceşti şi iscusiți Părinți a se afla şi
împreună a petrece, şi sârguindu-se a se povățui de la dânşii. Pentru că
primejdioasă este cea deosebită şi cea de sine-şi rânduită şi cea
nemărturisită şi cu cei neiscusiți ai războiului celui duhovnicesc împreună-
viețuirea; pentru că, cu alte chipuri ale războaielor, unii ca aceştia se pierd.
Pentru că multe sunt meşteşugirile răutății şi cursele ascunse şi feluri de
lațuri ale vrăjmaşului pretutindenea s-au înfipt. Pentru aceasta, de este cu
putință, împreună a umbla, adică adesea a veni către bărbații cei
cunoscători ai faptelor celor duhovniceşti, a se sârgui şi a se nevoi. Că,
măcar deşi nu are însuşi sfetnic al cunoştinței celei adevărate pentru
nesăvârşire, încă şi pentru pruncimea vârstei celei gânditoare; însă, cu cel
ce are, împreună călătorind, nu umblă întru întuneric, nu se primejduieşte
în curse şi în lațuri, şi în fiarele cele gândite nu cade, care întru întuneric
pasc şi pe cei ce umblă într-însul, fără luminătorul cel gânditor al
286
Dumnezeiescului Cuvânt, îi răpesc şi îi strică. Deci, dacă voieşti, fiul meu,
sfeşnicul luminii celei gânditoare şi al duhovniceştii cunoştințe înăuntru a-l
câştiga, ca să poți fără de poticnire în noaptea cea prea adâncă a veacului
acestuia şi de la Domnul paşii tăi să se îndrepteze, ca să voieşti foarte calea
Evangheliei, după prorocescul cuvânt: „Îndreptează paşii mei, după
cuvântul Tău, şi să nu mă stăpânească nici o fărădelege” (Ps. 118,133 —
Biblia 1936). Adică: întru credință înfocată a petrece, a poruncilor celor
mai desăvârşite ale Evangheliei şi patimilor Domnului, prin dorire şi
rugăciune, a te face părtaş. Arăt ție meşteşug minunat şi socoteală a
chipului celui duhovnicesc, netrebuindu-i trupească osteneală sau
nevoință, ci sufletească osteneală şi a minții povățuire, şi a gândului luare-
aminte trebuindu-i, prin lucrarea fricii şi a dragostei lui Dumnezeu
împreună-ajutorindu-se. Prin care socoteală, vei putea a birui cu lesnire pe
pâlcul vrăjmaşilor, după fericitul David, care pe un uriaş dintre cei de alt
neam l-a ucis prin credință şi prin nădejdea cea spre Dumnezeu, şi pe
zecile de mii ale vrăjmaşilor cu lesnire, cu al său norod, le-au biruit. Iar
pricina cuvântului nostru vede pe cei trei uriaşi puternici şi tari ai celor de
alt neam, pe care se întăreşte toată puterea gânditului Olofern celui
împotrivitor. Care, surpându-se şi omorându-se, cu lesnire, de aceea, întru
ucidere va slăbi toată puterea duhurilor celor viclene. Şi sunt, cum se
socotesc, ai vicleanului tari trei uriaşi cei mai înainte zişi: necunoştința,
maica tuturor răutăților; uitarea, sora acesteia şi împreună-lucrătoare şi
ajutătoare; şi trândăvia, cea ce țese sufletului pe haina şi acoperământul cel
întunecat al norului celui negru, care pe amândouă le împuterniceşte şi le
întăreşte, şi alcătuirea acestora dându-le, şi pe răutatea cea înlăuntru sădită
şi petrecătoare în sufletul cel prea leneş o lucrează. Pentru că de la
trândăvie şi de la uitare şi de la necunoştință se măresc şi se întăresc de
dedesubt întemeierile celorlalte patimi; fiindcă ajutătoare una alteia sunt şi
una fără de alta nu poate a se alcătui; şi se arată ale vrăjmaşului tari puteri
şi cea puternică a vicleanului boierie, prin care toată oastea duhurilor
vicleşugului se întoarce şi se întăreşte şi cugetările poate a le săvârşi, fără
de care nu se pot alcătui cele mai înainte zise. Deci dacă voieşti a ținea
biruință asupra patimilor şi a birui cu lesnire pre tabăra celor gânditori ai
287
celor de alt neam, prin rugăciune şi prin ajutorul lui Dumnezeu, întru sine-
ți venind şi întru adâncurile inimii tale intrând, află pre aceşti trei ai
diavolului tari uriași: pre uitare, zic, pre trândăvie şi pre necunoştință, pre
întemeierea celor gânditori ai celor de alt neam, prin care celelalte patimi
ale răutății purtându-se împrejur lucrează şi viețuiesc şi se împuternicesc în
inimile iubitorilor de dulceți şi în sufletele celor nepedepsiți. Şi prin multă
luare-aminte şi cu a minții stăpânire şi cu ajutorul cel de sus, aflând pre
cele neştiute altora şi pre cele ce nici se socotesc a fi, dar mai pierzătoare
rele fiind decât altele, prin armele dreptății cele împotrivitoare, ale
pomenirii celei bune, zic, a ceea ce este pricina tuturor bunătăților; şi ale
cunoştinței celei luminate, prin care iarăși deşteptându-se sufletul, goneşte
de la sine pre întunerecul necunoştinței; şi ale osârdiei celei prea bune, care
găteşte către mântuire şi sporeşte pre suflet. Pre aceste arme ale faptei
bune, îmbrăcându-le întru puterea Sfântului Duh, prin toată rugăciunea şi
rugămintea, cu vitejie şi cu bărbăție vei birui pre cei ai celor gânditori trei
uriași ai celor de un neam, ce mai înainte s-au zis. Prin cea prea bună,
adică, a lui Dumnezeu pomenire: „câte sunt adevărate, câte sunt cinstite,
câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt de bună laudă, de este vreo
faptă bună şi de este vreo laudă, pe acestea să le cugetați” (Filip. 4, 8 —
Biblia 1936), totdeauna cugetându-le, izgoneşte de la sine-ți pre uitarea cea
întru tot rea; iar prin cea luminoasă şi cerească cunoştință, pre cea
pierzătoare necunoştință şi întunecată stingând-o; iar prin cea prea cu faptă
bună şi prea bună osârdie, izgonind pre trândăvia cea ce fără de Dumnezeu
lucrează în suflet pre răutatea cea înlăuntru sădită. Iar pre aceste fapte
bune, nu numai din cea goală înainte-voire, ci din puterea lui Dumnezeu şi
din ajutorul Duhului Sfânt, cu multă luare-aminte şi cu rugăciune
câştigându-le, aşa vei putea a te trezvi şi a te izbăvi de cei tari, ca mai
înainte s-au zis, trei uriași ai vicleanului. Pentru că prin a cunoştinței celei
adevărate pomenire de Cuvântul lui Dumnezeu şi a osârdiei celei bune,
făcându-se alcătuire prin darul cel lucrător în sufletul cel ce se nevoieşte şi
cu deadinsul se păzeşte, se prăpădeşte în el urma uitării şi a necunoştinței
şi a trândăviei şi întru neființă se întoarce; darul de aceea împărțind întru

288
dânsul, în Hristos Iisus Domnul nostru. A Căruia slavă şi stăpânire este în
vecii vecilor. AMIN.

Cuviosul Isihie Ierusalimneanul

Prea cuviosul părintele nostru Isihie, Preotul Bisericei Ierusalimului, a
fost născut în Ierusalim, și în tinerii săi ani a fost ucenic Sfântului Grigorie
Bogoslovul, după a căruia povață a petrecut viață pustnicească în pustiile
Palestinei. La anul 412 a fost hirotonisit Preot de Patriarhul Ierusalimului.
Odată cu priimirea preoției, a fost numit și predicator, pe care istoriile
Bisericești îl arată ca pe unul din renumiții dascăli. El a înflorit pe vremea
Împărăției lui Teodosie cel Mic, sporind în cuvântul învățăturii, și s-a
sfârșit pe la anii 433.
Din multele lui scrieri, un cuvânt au pus aici, împărțit în 203 capete, ca
cel mai trebuincios și mai mult decât altele folositor pentru noii începători
și pentru trezvire, luare aminte și păzirea inimii. Despre care și criticul
Fotie zice în cet. 198, pag. 267, că capetele lui cuprind cunoștințe
trebuincioase celor ce se nevoiesc pentru dobândirea Împărăției Cerurilor,
mai mult decât în alte cărți. Au ele și lămuriri, precum se vede, și tot ce
este de trebuință bărbaților celor ce se ostenesc în nevoința cea lucrătoare.
Pomenirea lui se săvârșește de Sfânta Biserică, în Sâmbăta brânzei, cu
toată ceata Sfinților Părinți.

Sfântul Isihie Ierusalimneanul

Capete despre trezvie
Trezvirea este meşteşugire duhovnicească, care de înţelegerile cele
pătimaşe şi de cuvinte şi de lucrurile cele viclene cu totul slobozeşte pre
om, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu cea de-a pururea osârdie călătorind. Şi
cunoştinţă întărită a necuprinsului Dumnezeu dăruieşte, după cât este cu
putinţă nouă; şi deslegare prin ascuns a tainelor celor dumnezeieşti şi
289
ascunse. Este şi făcătoare de toată porunca lui Dumnezeu, a noului şi a
vechiului aşezământ, şi dătătoare de tot binele veacului celui viitor. Şi
aceasta este cu adevărat curăţenia inimii, care şi pentru mărimea şi
frumuseţea ei, sau mai adevărat a zice pentru neluarea-aminte şi lenevirea
noastră, între călugări foarte rar se află astăzi. Pre care o fericeşte Hristos
grăind: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceştia vor vedea pre Dumnezeu.”
(Matei 5, 8 — Biblia 1936). Deci, una ca aceasta fiind, cu mult preţ se
cumpără. Trezvirea, în om zăbovindu-se, se face lui povăţuitoare de viaţa
cea dreaptă şi plăcută lui Dumnezeu, şi suire a vederii, şi pre cele trei părţi
ale sufletului drept a le porni ne învaţă pe noi, şi simţirile cu tărie a le păzi,
şi cele patru bunătăţi cuprinzătoare, întru părtaşul ei, în toate zilele le
creşte.
Marele Moisi, puitorul de lege, şi mai vârtos Duhul Sfânt, arătând
neprihănirea şi curăţia, şi cuprinderea şi facerea de înălţime a unei ca
acestea fapte bune, şi învăţându-ne pe noi cum se cade a o începe pre
aceasta şi a o săvârşi, zice: „Ia aminte de sine, să nu fie grai ascuns în
inima ta fără-de-lege.” (Deuteronom 15, 9 — Biblia 1936). „Grai ascuns”
pre cea singură mişcătoare arătare o numeşte, a oarecăruia lucru viclean ce
se urăşte de Dumnezeu; pre care şi „asupreală” o grăiesc Părinţii, ceea ce
se aduce în inimă de la vicleanul, căruia îi urmează gândurile noastre
îndată, după ce s-ar fi ivit minţii, şi cu patimă grăiesc cu dânsa.
Trezvirea este cale a toată fapta bună şi a poruncilor lui Dumnezeu, care
şi „linişte a inimii” se grăieşte; şi fără de nălucire săvârşindu-se, păzire a
minţii este aceasta.
Nu vede lumina soarelui cel ce s-a născut orb; aşa nici cel ce călătoreşte
fără de trezvire nu vede din destul razele dumnezeiescului Dar celui de sus
şi nici se va slobozi de lucrurile, cuvintele şi cugetele cele viclene şi urâte
lui Dumnezeu; care, întru ieşirea lui, nu prin chip slobod va trece boierii
Tartarului.
Luarea-aminte a inimii este liniştirea cea neîncetată de tot gândul, întru
care pre Hristos Iisus, pre Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, nelipsit numai

290
pre Dânsul răsuflându-l şi chemându-l, şi cu bărbăţie împreună cu El
împotriva vrăjmaşilor ostaşindu-se; şi singur Lui se mărturiseşte, Celui ce
are putere a ierta păcatele. Aşa sufletul, des îmbrăţişând pre Iisus prin
chemare ascunsă, pre singur Cel ce ştie tainele inimilor, şi despre toţi
oamenii în tot chipul ispitindu-se a-şi ascunde dulceaţa ei şi nevoinţa cea
dinlăuntru, ca nu cumva vicleanul, înşelând-o, spre răutate să o sporească
şi pre buna lucrare să o prăpădească.
Trezvirea este înfigere statornică a gândului şi stare a lui în uşa inimii;
care vede şi aude pre furi, adecă pre gândurile cele ce vin: ce grăiesc, şi ce
fac ucigaşii? şi care este chipul cel săpat şi ridicat de la draci? şi se
ispiteşte pre sine-şi cu nălucire a înşela mintea? Pentru că acestea, cu
sârguire lucrându-se, iscusul războiului celui gânditor foarte cu bună
ştiinţă ni-l arată nouă, dacă voim.
Frica cea îndoită, adecă părăsirile de la Dumnezeu şi întâmplările cele
pedepsitoare ale ispitelor, ştiu a naşte pre desimea luării-aminte celei
statornice în partea cea stăpânitoare a omului, celui ce se ispiteşte a astupa
izvorul gândurilor celor rele şi al lucrurilor. Pentru aceasta şi părăsirile, şi
ispitele cele neaşteptate de la Dumnezeu spre îndreptarea vieţii noastre se
trimit, şi mai vârtos celui ce a gustat odihna bunului acestuia şi se
leneveşte. Iar desimea naşte deprinderea; şi aceasta, firească oarecare
desime a trezvirei; iar aceasta, încet, naşte vederea războiului: în ce fel
este, după care o primeşte rugăciunea cea petrecătoare a lui Iisus şi
statornicia cea nenălucită şi dulce şi lină a minţii, care din Iisus se
alcătuieşte.
Stând şi chemând mintea pre Hristos asupra războinicilor, şi scăpând
către Dânsul, ca oarecare fiară înconjurată de câini mulţi, cu bărbăţie stând
împotriva lor şi ascunzându-se într-o oarecare îngrădire, de departe
gânditor vede pândirile celor gânditoare ale dracilor; şi pentru că des se
roagă lui Iisus, Făcătorului de pace, împotriva lor, petrece nerănit de
dânşii.

291
 De ştii, şi ţi s-au dat ţie în dimineţi a sta înainte şi a te vedea, dară şi a
vedea, ştii ceea ce grăiesc; iar de nu, trezeşte-te şi vei lua. (Psalmul 5, 3–4
— Biblia 1936)
Adunările mărilor apă multă este; iar alcătuirea şi întărirea trezvirei, şi a
deşteptării, şi a liniştii celei întru adâncul sufletului, şi adânc al vederilor
celor minunate şi negrăite, şi al smereniei cunoscătoare, şi al dreptăţii, şi al
dragostei: trezvirea cea desăvârşită şi rugăciunea lui Iisus Hristos cea afară
de gânduri este. Şi aceasta cu strâmtorime, şi des, şi totdeauna, şi cu
durere, şi a nu ne trândăvi, şi fără a ni se supăra să o facem.
„Nu tot cel ce Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia
cerurilor, ci acela ce face voia Tatălui Meu.” (Matei 7, 21 — Biblia 1936).
Iar voia Tatălui Său aceasta este: „Cei ce iubiţi pre Domnul, urâţi răul.”
(Psalmul 96, 10 — Biblia 1936). Deci, împreună cu rugăciunea lui Iisus
Hristos să urâm şi gândurile cele viclene, şi iată, am făcut voia lui
Dumnezeu deplină.
Pildă şi arătare a toată fapta bună, şi a doua chemare a neamului
omenesc din călcarea cea de demult, Stăpânul nostru întrupându-Se ne-a
pus nouă înainte, zugrăvindu-ne pre cea a Sa în trup întru tot prea bună
vieţuire. Şi, împreună cu toate bunătăţile care ne-a arătat nouă, după botez
suindu-Se la pustie, împreună cu postul a început lupta cea gânditoare cu
diavolul, ca la un om prost apropiindu-se la Dânsul. Şi prin chipul biruinţei
asupra lui, ne-a învăţat Stăpânul şi pre noi, slugile cele netrebnice, cum se
cuvine a lucra către duhurile vicleniei: adecă în smerenie, şi în post, şi în
rugăciune, şi în trezvire; Cel ce nu avea trebuinţă de unele ca acestea, ca
un Dumnezeu şi Dumnezeul dumnezeilor.
Iar câte sunt chipurile trezvirii, după cum eu cunosc, cu adevărat a curăţi
pre minte după puţin de gândurile cele pătimaşe, iată, a le însemna ţie prin
zicere nemeşteşugită şi neîmpodobită nu m-am lenevit. Pentru că nu am
socotit întru povestirile războiului, în cuvântul acesta, a ascunde folosul
prin ziceri, şi mai vârtos de la cei mai proşti. Iară tu, fiule Timofteiu, zice:
„Ia aminte la citire.” (1 Timotei 4, 13 — Biblia 1936)

292
 Deci un chip al trezvirii este: ca des a cerceta nălucirea, adecă asupreala.
Pentru că cu neputinţă este Satanei, fără de nălucire, gânduri a zidi şi a le
arăta minţii spre înşelare mincinoasă.
Iară altul: a avea inima cu adâncime, totdeauna tăcând şi liniştind despre
tot gândul, şi a se ruga.
Altul: ca pre Domnul Iisus Hristos des a-L ruga spre ajutor, cu smerenie.
Iară alt chip: ca pre pomenirea morţii nelipsit a o avea în suflet.
Toate aceste lucruri bune, iubite, ca un portar opresc pre gândurile cele
viclene; iar a privi spre cer şi spre pământ şi a nu socoti nimic cum este
lucrat împreună cu altele, Dumnezeu dând grai, întru alt loc mai desăvârşit
voi descoperi.
Dacă, spre puţin, pricinile patimilor tăindu-le, şi întru vederile cele
duhovniceşti ne vom îndeletnici, şi nu întru dânsele vom petrece, aceasta
singură având lucrul, lesne iarăşi către patimile trupului ne abatem, nimic
alt rod de acolo agonisind, fără numai întunecarea desăvârşită a minţii şi
abatere spre cele materiale.
Se cuvine celui ce se nevoeşte înlăuntru, în fieştecarea clipeală a vremii,
aceste patru lucrări a le avea: smerenie, luare-aminte desăvârşită,
împotrivă-grăire şi rugăciune. Şi smerenie adecă, pentru că spre dracii cei
mândri, împotrivnici ai smereniei, îi este lupta lui; şi pentru ca ajutorul lui
Hristos în mâna inimii să-l aibă, căci Domnul urăşte pre cei mândri. Iar
luare-aminte, ca pururea să facă pre inima sa nici un gând a avea, fie chiar
şi când bun s-ar arăta. Iar împotrivă-cuvântare, ca atunci când în grabă ar
cunoaşte pre cel ce a venit, îndată cu iuţime să cuvinteze vicleanului: „Şi
voi răspunde cuvânt celor ce mă ocărăsc pe mine.” (Ps. 118, 42 — Biblia
1936). „Au nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu?” (Ps. 61, 1 —
Biblia 1936). Iar rugăciune, ca după împotrivă-cuvântare, îndată dintru
adâncurile inimii să strige lui Hristos cu suspin negrăit; şi atunci însuşi cel
ce se nevoieşte va vedea pre vrăjmaşul risipindu-se sau gonindu-se de

293
Sfântul şi închinatul Nume al lui Iisus, ca praful de vânt, sau ca fumul
lipsind împreună cu nălucirea lui.
Cela ce nu are rugăciune curată de gânduri, armă nu are la război. Iar
rugăciune grăiesc pre cea ce de-a pururea se lucrează întru cele dinlăuntru
ascunsuri ale sufletului; ca prin chemarea lui Iisus Hristos, luptătorul cel ce
luptă întru ascuns să se bată şi să se arză.
Pentru că dator eşti tu, adecă, prin iute şi întinsă vedere a minţii, a vedea
înlăuntru ca să cunoşti pre cei ce intră. Şi cunoscându-i, îndată prin
împotrivă-cuvântare a zdrobi capul şarpelui. Şi împreună cu aceasta, cu
suspin să strigi către Domnul, şi vei lua atunci iscus al dumnezeieştii
sprijineli celei nevăzute; şi atunci vezi luminat îndreptarea inimii.
Precum cel ce ţine oglindă în mână şi se uită într-însa, şi de se va
întâmpla să stea împrejurul multora, vede adecă faţa sa în ce fel este, însă
vede şi pre ale altora, ale celor ce se pleacă într-acea oglindă, aşa cel ce cu
toată luarea-aminte se uită în inima sa vede într-însa starea lui, însă vede şi
feţele cele negre ale arapilor celor gânditori.
Însă a birui mintea pre nălucirea cea drăcească prin sine singură nu
poate, şi nici odinioară aceasta să nădăjduiască. Pentru că vrăjmaşii sunt
vicleni şi ştiu a se birui pe sine făţărnicind, iar din altă parte, prin deşarta
mărire, împiedicându-te pre tine. Iar prin chemarea Numelui lui Iisus
Hristos, a sta şi a te înşela pe tine, nici un minut nu vor suferi.
Caută să nu te asemeni după Israilul cel de demult şi vei fi dat şi tu
luptătorilor celor gânditori. Pentru că acela, de la Dumnezeul tuturor
slobozit fiind din Egipt, ajutor şi-a scornit luişî, pre idolul cel vărsat.
Iară idol „vărsat” vei înţelege prin mintea noastră cea neputincioasă,
care, până se roagă lui Iisus Hristos împotriva duhurilor vicleniei, lesne le
biruieşte pre acelea, şi cu ştiinţă meşteşugită biruieşte pre puterile cele
nevăzute şi luptătoare ale vrăjmaşilor; iar când spre sine nebuneşte ar
nădăjdui, cade cădere năprasnică şi se sfărâmă asemenea porumbului. Iată
ce mărturiseşte cel ce nădăjduieşte spre Domnul: „Ajutorul meu şi

294
scutitorul meu este; spre Dânsul a nădăjduit inima mea şi m-a ajutat, şi a
înflorit trupul meu.” (Ps. 27, 9–10 — Biblia 1936) „Cine, afară de
Domnul, se va scula cu mine asupra celor ce viclenesc? Sau cine va sta
împreună cu mine asupra celor ce lucrează fără-de-lege?” (Ps. 93, 16 —
Biblia 1936) Nenumăratele cugete? Şi cel ce nădăjduieşte spre sine, iar nu
spre Dumnezeu, acela cade cu cădere cumplită.
Chip şi rânduială a liniştii inimii, dacă voieşti a duce lupta precum se
cuvine, să-ţi fie ţie, iubite, jivina cea mică: păianjenul; iar de nu, nu încă
precum se cuvine ai liniştit cu mintea. Şi acela, adecă, mici muşte vânează;
iar tu, dacă asemenea cu sufletul linişteşti ostenindu-te, nu vei înceta
omorând pruncii Vaviloneşti de-a pururea, pentru care ucidere fericit vei fi
de Duhul Sfânt prin David. (Ps. 136, 9 — Biblia 1936)
Precum nu este cu putinţă marea cea Roşie întru tărie a se arăta în
mijlocul stelelor, şi precum nu este cu putinţă, umblând omul pre pământ,
a nu răsufla văzduhul acestuia, aşa cu neputinţă este a curăţi pre inima
noastră de înţelegerile cele pătimaşe şi a goni pre vrăjmaşii cei gânditori
dintr-însa fără de deasa chemare a Numelui lui Iisus Hristos.
Dacă, cu smerită înţelepciune şi cu pomenirea morţii, şi cu ocărârea de
sine, şi cu împotrivă-cuvântare, şi cu chemarea lui Iisus Hristos vei face
totdeauna petrecerile în inima ta, şi pre calea cea strâmtă şi făcătoare de
bucurie şi frumoasă a cugetului, în toate zilele cu armele acestea vei
călători cu trezvire; întru vedenii sfinte ale Sfinţilor vei veni, şi te vei
lumina cu vederile tainelor celor adânci de la Hristos, întru care sunt
ascunse vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei. (Col. 2, 3.19 — Biblia
1936) Întru care locuieşte toată plinirea Dumnezeirii trupeşte. Pentru că vei
simţi de la Iisus cum că Duhul Sfânt a săltat în sufletul tău, de la care
mintea omului se luminează a vedea „cu faţa descoperită”. (2 Cor. 3, 18 —
Biblia 1936) Căci „nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, fără numai în
Duhul Sfânt.” (1 Cor. 12, 3 — Biblia 1936) adecă Acela ce adeverează prin
taină pre cel ce se caută.

295
 Dar însă şi aceasta să ştie iubitorul de învăţătură: că pizmuitorii draci
uneori ascund şi strâng din noi războiul cel gânditor, pizmuindu-ne cumplit
pentru folosul cel din luptă şi pentru cunoştinţa şi suirea cea către
Dumnezeu; şi, întru negrijire aflându-ne pe noi, de năprasnă mintea iarăşi
să o răpească şi, ca pre nişte neluători-aminte, iarăşi să ne lucreze cu
cugetul. Pentru că scopos este lor necurmat şi nevoindu-se se sârguiesc ca
nicidecum a ne lăsa pre noi să aducem pre inimă luare-aminte, ştiind
bogăţia ce se adună în suflet din luare-aminte. Ci noi atunci, cu pomenirea
Domnului nostru Iisus Hristos, să ne întindem în vederi duhovniceşti, şi
războiul iarăşi se întoarce la minte, numai cu sfatul, ca aşa să zic, a-l însuşi
Domnului, şi cu multă smerenie toate să le facem.
Petrecând în chinovie, suntem datori, cu alegerea cea de bunăvoie şi
gătire a inimii, a ne tăia toată voia noastră înaintea stareţului şi a fi prin
acest chip, cu ajutorul lui Dumnezeu, oarecare voitori cu cea de sineşi
alegere. Întru toate acestea ni se cuvine a ne iscusi, ca să nu ne tulburăm cu
mânia şi să nu lăsăm mişcările neînţelegătoare şi nefireşti ale mâniei;
pentru că altfel, în ceasul luptei duhovniceşti, ne vom arăta neîndrăzneţi.
Fiindcă voia noastră, de nu o vom tăia noi înşine, de obicei se întărâtă
asupra acelora care se ispitesc a o tăia oarecum. Şi pentru aceasta mânia,
ridicându-se, hămăind cu răutate, strică planul luptei, pe care cu mare
osteneală abia l-ai putut agonisi. Fireşte, mânia este stricătoare; însă dacă
ea se mişcă împotriva drăceştilor cugete, le strică şi le prăpădeşte; iar dacă
se înfierbântă împotriva oamenilor, strică întru noi cugetele cele bune. În
aşa chip mânia, precum se vede, se face stricătoare a tot felul de cugete,
bune sau rele. Mânia ne este dăruită nouă de la Dumnezeu ca o pavăză şi
săgeată, şi este aşa de o vom întrebuinţa bine; iar de vom lucra împotrivă,
se face vătămătoare. Câteodată am văzut şi pre câini repezindu-se cu
iuţeală asupra lupilor şi, din marea lor pornire, au rupt şi din oi.
Aşa se cade a fugi de îndrăzneală ca de veninul aspidelor, şi a ne abate
de la vorbirile împreună cele multe ca de la şerpi şi puii năpârcilor: de la
acestea care pot foarte degrabă a ne pune întru uitarea cea desăvârşită a
războiului celui dinlăuntru şi a pogorî pre suflet dintru bucuria cea înaltă,
296
care e dobândită din curăţenia inimii. Pentru că se împotriveşte blestemata
de uitare luării-aminte precum apa focului, şi luptătorii ei tare sunt în tot
ceasul. Căci din uitare în lenevire venim, iar din lenevire în defăimare şi
pofte necuvioase trecem. Şi aşa iarăşi ne întoarcem înapoi, în ce chip
„câinele la a sa borâtură”. (2 Petru 2, 22 — Biblia 1936) Să fugim dar de
îndrăzneală ca de veninul morţii; iar vătămarea cea rea a uitării şi cele
dintr-însa le vindecă strejuirea minţii cea foarte cu de-adinsul şi chemarea
cea foarte deasă a Domnului Iisus Hristos. Pentru că „fără de Mine nu
puteţi face nimic.” (Ioan 15, 5 — Biblia 1936)
Nu ne poate, nici este cu putinţă, cu şarpele prieteşug a face şi în sân a-l
purta; nici pre trup prin feluri de chipuri a-l momi şi a-l veseli şi a-l iubi
afară de cele trebuincioase şi de cele de nevoe, şi totodată cu acestea a ne
îngriji şi pentru bunătatea cea cerească. Pentru că acela, adecă şarpele, are
fire a răni pre cel ce îl încălzeşte, iar celălalt, trupul, are fire a spurca cu
poftele pre cel ce îl veseleşte. Când trupul întru ceva greşeşte, prin bătăi să
se căznească cu biciul fără cruţare, ca un rob fugar plin de beţie, ca să
cunoască că este asupra lui stăpân (mintea) şi să nu petreacă prin cârciumi.
Să nu fie necunoscător de stăpânul şi nestricatul… tina cea stricăcioasă, şi
robul şi întunecatul. Până la ieşire să nu te nădăjduieşti la trupul tău. „Că
voia trupului, zice, vrăjmăşie este către Dumnezeu; că legii lui Dumnezeu
nu se supune.” (Romani 8, 7 — Biblia 1936) „Şi trupul pofteşte împotriva
Duhului.” (Galateni 5, 17 — Biblia 1936) „Şi cei ce vieţuiesc în trup a
plăcea lui Dumnezeu nu pot.” (Romani 8, 8–9 — Biblia 1936)
Lucrul priceperii este pururea a porni pre partea cea iuţoasă spre
împleticirea luptei cei dinlăuntru şi spre ocărârea de sine; iar al
înţelepciunii, a porni pre cea cuvântătoare către trezvire cu de-adinsul şi
deasă vedere duhovnicească; iar al dreptăţii, a îndrepta pre cea poftitoare
(parte) spre bunătate şi spre Dumnezeu; iar al bărbăţiei, pre cele cinci
simţiri a le ocârmui şi a le ţinea, ca nu printr-însele să spurce pre omul
nostru cel dinlăuntru, care este inima, şi pre cel din afară, care este trupul.
„Preste Israel mare este cuviinţa lui, preste mintea care vede frumuseţea
măririi lui Dumnezeu, pre cât este cu putinţă, şi puterea Lui în nori.” (Ps.
297
67, 35–36 — Biblia 1936). În sufletele cele cu vederi strălucitoare, care
privesc la dimineţi, adecă la Cela ce şade de-a dreapta cea Părintească, şi le
luminează pre dânsele ca un soare pre nori, şi curaţi ca razele Sale
strălucindu-i, iubite îi are.
„Păcătuind unul, zice, va pierde bunătate multă.” (Ecles. 9, 18 — Biblia
1936). Şi păcătuind mintea, prăpădeşte băuturile şi mâncările cele fără de
moarte, care sunt scrise în capul cel mai înainte.
Nu suntem nici mai puternici decât Samson, nici mai înţelepţi decât
Solomon, nici mai cunoscători decât Dumnezeiescul David, nici mai mult
pre Dumnezeu iubindu-L decât Petru Verhovnicul. Deci să nu ne
nădăjduim spre noi înşine, pentru că zice Scriptura: „Cel ce se încrede în
sine va cădea cu cădere mare.” (parafrază — sens păstrat).
Să ne deprindem de la Hristos smerit a înţelege, şi de la David a ne
pocăi, şi de la Petru a lăcrăma pentru cele ce ni se întâmplă (căderi); dar să
nu ne deznădăjduim ca Samson şi ca Iuda şi ca Solomon cel foarte
preaînţelept.
Pentru că diavolul, „răcnind ca un leu, umblă căutând pe cine să înghită”
(1 Petru 5, 8 — Biblia 1936), împreună cu puterile sale. Drept aceea, cu
totul: luare-aminte a inimii, trezvirea, împotrivă-cuvântarea şi rugăciunea
către Hristos Iisus, Dumnezeul nostru, să nu înceteze niciodată întru noi.
Pentru că mai bun ajutor decât Iisus nu vei afla întru toată viaţa ta; căci
Însuşi Domnul singur ştie, ca un Dumnezeu, vicleşugurile, meşteşugirile şi
pândirile dracilor.
Deci sufletul, cu îndrăzneală, să nădăjduiască întru Hristos şi să-L roage
pre Dânsul, şi nicidecum să nu se teamă; pentru că nu se luptă singur, ci
împreună cu înfricoşatul Împărat Iisus Hristos, cu Ziditorul tuturor celor
fără de trupuri şi în trupuri, adecă al celor văzute şi nevăzute.
Căci precum ploaia, pre cât mai multă pre pământ se pogoară, pre atâta
şi pre pământ îl înmoaie; aşa şi Numele cel Sfânt al Domnului nostru Iisus

298
Hristos, chemându-se de la noi fără de gânduri, întrucât mai des pre acesta
chemându-L noi, moaie pământul, umplându-l de bucurie şi veselie.
Însă bine este şi aceasta celor neiscusiti a şti: cum că pre vrăjmaşii cei
nevăzuţi şi fără de trup, voitori de rele, înţelepţi şi iuţi şi iscusiţi în lupte
dintru anii ce de la Adam până şi în cei de acum, noi, graşii şi cei ce
atârnăm spre pământ, nici printr-un chip altul nu este cu putinţă a-i birui,
fără numai prin trezvirea minţii cea de-a pururea curgătoare şi prin
chemarea lui Iisus Hristos, Dumnezeul şi Făcătorul nostru. Şi celor
neiscusiţi în rugăciunea lui Iisus, îndemnare spre a cerca cel bun aceasta să
fie; iar celor iscusiţi, fapta şi ispitirea şi odihna binelui prea bună
îndemnare şi învăţător le este.
Precum copilul cel mic, încă şi fără de răutate, văzând pre oarecare
făcător de năluciri, din nerăutate şi nevicleşug se îndulceşte şi urmează
făcătorului de năluciri, aşa şi sufletul nostru, prost oarecare şi bun fiind,
aşa de la Preabunul său Stăpân zidit, se îndulceşte cu asuprelele cele
nălucitoare ale diavolului şi, înşelându-se, aleargă ca la un bun la cel mai
rău (ca o porumbiţă la vânătorul puilor ei). Şi aşa amestecă gândurile cu
nălucirea drăceştii asupreli. De s-ar întâmpla faţă de muere frumoasă, sau
altceva ce de la poruncile lui Dumnezeu este cu totul oprit, şi ca şi cum se
sfătuieşte cu dânsele ce se cuvine a meşteşugi, ca spre lucrare a aduce pre
cea arătată lui frumuseţe; şi atunci, spre împreună-alcătuire venind, la
lucrul de aceia aduce pre nelegiuirea cea arătată lui în cuget, spre a sa
osândă.
Acesta este meşteşugul vicleanului şi cu săgeţile acestea otrăveşte pre tot
sufletul. Şi pentru aceasta nu este fără de primejdie, mai înainte de multă
iscusire a războiului minţii, gândurile a le lăsa să intre în inima noastră,
mai vârtos întru început, de vreme ce încă sufletul nostru se bucură întru
asuprelele cele drăceşti şi se îndulceşte şi urmează lor. Ci se cade numai a
înţelege pre acestea şi îndată a le tăia din răsărire şi asupreală. Iar când va
zăbovi mintea întru minunatul acesta lucru multă vreme, se va iscusi şi va
înţelege, şi întru deprindere necurmată a războiului se va face, a le înţelege
pre acestea fără de uitare; şi precum zice Prorocul: „Să puteţi cu lesnire
299
prinde pre vulpile cele mici.” (Cânt. Cânt. 2, 15 — Biblia 1936). Atunci,
cu ştiinţă, a le lăsa pre ele să intre înlăuntru şi împreună cu Hristos a se
lupta cu dânsele şi a le mustra şi a le surpa.
Precum nu este cu putinţă printr-un singur canal foc şi apă împreună a
trece, aşa este cu neputinţă în inimă păcat a intra, dacă nu va bate mai întâi
în uşa inimii prin nălucirea asuprelei celei viclene.
Este întâi asupreală; a doua, împreunarea, amestecate făcându-se
gândurile noastre cu cele ale dracilor celor vicleni; a treia, împreună-
alcătuirea: cum se cuvine a fi între amândouă gândurile, care se sfătuiesc
cu răutate; iar a patra este fapta cea simţitoare, adecă păcatul. Deci, dacă
va lua aminte mintea, trezvindu-se, şi prin împotrivă-cuvântare şi prin
chemarea Domnului Iisus va izgoni pre asupreală din singura răsărire a
nălucirii, celelalte ale acestora rămân nelucrătoare. Pentru că, minte fără
trup fiind vicleanul, întru astfel nu poate a înşela pre suflet, fără numai prin
nălucire şi prin gânduri. Şi pentru asupreală adecă David zice: „În
dimineaţă am ucis pe toţi cei necredincioşi ai pământului.” (Ps. 100, 8 —
Biblia 1936). Iar marele Moisi, pentru împreună-alcătuire, zice: „Nu te vei
împreuna cu dânşii.” (Ieş. 23, 32 — Biblia 1936)
Minte cu minte, nevăzut, spre lucrare se împleteceşte: cea drăcească cu a
noastră. Şi pentru aceasta trebuinţă este în fieştecare clipeală, dintru
adâncurile sufletului, a striga către Domnul, ca să piarză pre mintea cea
drăcească, iar biruinţele să le dea, ca un iubitor de oameni, minţii noastre
celei neputincioase.
Chip să-ţi fie ţie al liniştii inimii cel ce ţine oglindă şi într-însa priveşte;
şi atunci vei vedea în inimă, gânditor scriindu-se şi cele rele şi cele bune.
Sârguieşte-te pururea nici un gând a avea în inima ta, nici necuvântat,
nici bine-cuvântat, pentru ca aşa cu lesnire să cunoşti pre cei de altă
seminţie, adecă pre fiii cei întâi-născuţi ai Egiptenilor.
Cât e de bună, şi frumoasă, şi prea dulce, şi luminoasă, şi împodobită, şi
cu vedere strălucitoare, şi înfrumuseţată bunătate, trezvirea, de Tine,

300
Hristoase Dumnezeule, bine povăţuindu-se şi deşteptată mintea omenească
întru multă smerenie călătorindu-se! Pentru că îşi întinde până la mare şi
până la adânc viţele vederii sale, şi până la râurile tainelor celor dulci şi
dumnezeieşti odraslele, şi adapă prea cu saţiu pre mintea cea arsă de multă
vreme prin păgânătate, de sărătura gândurilor duhurilor celor viclene, şi de
înţelegerea trupului cea vrăjmaşă, care este moartea.
Trezvirea se aseamănă scării lui Iacov, pre a căreia vârf şade Dumnezeu,
şi pre dânsa umblă îngerii. Pentru că ridică din noi tot răul, prăpădeşte
multa cuvântare, ocările, clevetirile şi tot numărul relelor celor simţitoare,
nerăbdând pentru aceasta nici cât de puţin a se lipsi de dulceaţa ei.
Pre aceasta, fraţilor, cu sârguinţă să o trecem. Şi în vederile aceştia, prin
cuget curat împreună cu Hristos Iisus zburând, să mişcăm vederea
păcatelor noastre şi a vieţii celei mai dinainte. Ca prin pomenirea păcatelor
noastre, zdrobindu-ne şi smerindu-ne, nesmuls să avem din noi ajutorul
Domnului nostru Iisus Hristos în războiul cel nevăzut. Pentru că, lipsindu-
ne de ajutorul lui Iisus prin mândrie, sau prin iubirea de sine, sau prin
deşarta mărire, ne-am lipsit şi de curăţenia inimii, prin care Dumnezeu
cunoscut se face omului, după făgăduinţă. (Mat. 5, 8 — Biblia 1936)
Pentru că cea dintâi este pricină celei de a doua.
Mintea, nelenevindu-se de lucrarea sa cea ascunsă, împreună cu celelalte
bunătăţi ce va afla din lucrarea strejuirii celei de-a pururea, şi pre cele cinci
simţiri ale trupului nelucrătoare de relele cele din afară le va arăta. Pentru
că, bunătăţii şi trezvirii sale cu totul luând aminte înlăuntru, şi întru
înţelegerile cele bune a se desfăta voind, nu suferă a se fura de gândurile
cele materiale şi deşarte care de la simţiri se aduc, ci cunoscând amăgirea
lor, înlăuntru ei mai de multe ori le adună pre dânsele.
Petreci în cuget şi nu te vei osteni întru ispite; iar de acolo ieşind, rabdă
pre cele ce îţi vin asupră.
Precum pre cei bolnavi cu stomacul îi foloseşte pelinul cel amar, aşa pre
cei cu rău nărav îi foloseşte relele pătimiri.

301
 Dacă nu voieşti rele a pătimî, nu voie nici rău a face; pentru că acestora,
acelea neîncetat le urmează; căci cine ce seamănă, aceea va şi secera. Când
noi de bunăvoie cele rele semănăm, împotriva voii secerăm cele
scârbicioase; a ne minuna suntem datori de judecăţile lui Dumnezeu.
Se orbeşte mintea prin acestea trei patimi: prin iubirea de argint, prin
mărirea deşartă şi prin iubirea de dulceţi.
Cunoştinţa şi credinţa, cele dimpreună crescătoare cu firea noastră,
pentru alt nimic, fără numai pentru acelea s-au întunecat.
Iuţimea, mânia, războaiele, uciderile şi tot celălalt număr al relelor
pentru acelea între oameni foarte s-au întărit.
Cel ce nu cunoaşte adevărul, nici adevărat a crede poate. Pentru că
cunoştinţa după fire înainte merge credinţei. Că cele zise prin Scriptură nu
numai să le înţelegem s-au zis, ci ca şi să le facem ni s-au poruncit.
Să începem dar lucrul, pentru ca aşa, cu urmare sporind înainte, vom afla
că nu numai nădejdea cea spre Dumnezeu, ci şi credinţa întărită, şi
cunoştinţa cea mai dinlăuntru, şi izbăvirea ispitelor, şi dăruirea darurilor, şi
mărturisire din inimă, şi lacrămi îmbelşugate se dau credincioşilor prin
rugăciune. Şi nu numai acestea, ci şi răbdare a necazurilor celor ce vin
asupră, şi curată lăsare a aproapelui, şi cunoştinţă a legii celei
duhovniceşti, şi aflarea dreptăţii lui Dumnezeu, şi venirea Duhului Sfânt,
şi darea vistieriilor celor duhovniceşti; şi toate cele ce a făgăduit
Dumnezeu a da oamenilor celor credincioşi, şi aici şi în veacul ce va să fie.
Şi într-un cuvânt, cu neputinţă este a se arăta sufletul după chipul lui
Dumnezeu, de nu prin darul lui Dumnezeu şi prin credinţă, omul împreună
cu multă smerită cugetare şi cu rugăciune nerisipită va petrece în inimă.
Mare bine este cu adevărat, precum din iscus am luat, des a chema pre
Domnul Iisus asupra războinicilor celor gânditori, celui ce voieşte a curăţi
inima sa. Şi vezi cum e unit cuvântul cel grăit de la mine din iscus cu
mărturiile Scripturii: „Găteşte-te, Israele, a chema Numele Domnului
Dumnezeului tău.” (Amos 4, 12 — Biblia 1936). Şi Apostolul: „Rugaţi-vă

302
neîncetat.” (1 Tesal. 5, 17 — Biblia 1936). Şi Însuşi Domnul nostru zice:
„Fără de Mine nu puteţi face nimic… Cel ce petrece întru Mine şi Eu întru
dânsul, acela aduce roadă multă. Iar de nu va petrece cineva întru Mine, s-
a aruncat afară ca viţa.” (Ioan 15, 5–6 — Biblia 1936). Deci mare bine este
rugăciunea şi dătătoare a tuturor bunătăților, ca ceea ce curăţeşte pre inimă,
întru care Dumnezeu Se arată credincioşilor.
Lucrul smeritei-înțelepciuni, de vreme ce făcător de înălțime este a fi şi
se iubește de Dumnezeu, este şi cheltuitor în scurt al tuturor răutăților celor
noi şi care se urăsc de Dumnezeu; pentru aceasta cu anevoie se agonisește.
Şi cu lesnire vei afla poate într-un om ale multora fapte bune osebit lucrări,
iar căutând întru el miros al smereniei, de-abia vei afla. Şi pentru aceasta
trebuință este de multă trezvire şi silință ca să câștigăm această vistierie.
Căci pentru aceasta şi pe diavolul necurat îl grăiește Scriptura, de vreme ce
lucrul acesta al smeritei înțelepciuni din început l-a lepădat şi mândria a
iubit; pentru aceasta şi „duh necurat” în toate Scripturile se numește. Căci
ce necurăție trupească poate lucra cel fără de trup, cu totul nematerialnic?
Cu ce fel era dintru început, încât acum Satana ca necurat să se numească?
Bine arătat este că pentru mândrie s-a chemat necuratul; şi din înger curat
şi luminat, spurcat şi necurat s-a arătat. „Că necurat este înaintea Domnului
tot cel înalt cu inima” (Pilde 16, 5 — Biblia 1936), fiindcă „întâiul păcat,
după Scriptură, este mândria” (Sirah 10, 13 — Biblia 1936). Pentru că aşa
grăia mândrul Faraon: „Pe Domnul nu-L ştiu şi pe Israel nu-l voi lăsa”
(Ieş. 5, 2 — Biblia 1936).
Şi sunt multe lucrările minții, cele ce pot pre bun dar al smeritei cugetări
a mijloci nouă, dacă nu ne vom lenevi de mântuirea noastră: pomenirea
păcatelor făcute cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, şi altele mai multe ne
ajută nouă spre smerită cugetare, prin vedere adunându-se. Însă
pricinuieşte smerenie adevărată şi aceasta: ca cineva îndreptările celor de
aproape în fieştecare zi în minte să le învistierească, şi împreună să le
potrivească cu ale sale, pre ale acelora. Şi aşa, văzând mintea prostimea sa
şi cât lipseşte de săvârşirea fraților, pământ şi cenușă pre sine omul să se

303
socotească, şi nu om, ci câine oarecare, ca cel rămas decât toți oamenii cei
de pre pământ întru toate, şi este mai pe urmă.
Zice gura lui Hristos Iisus, stâlpul Bisericii, Marele Părinte Vasilie: mare
bine este spre a nu păcătui şi în ziua cea viitoare întru acelea a nu cădea; ca
după împlinirea zilei, a supune judecății științei pe noi înşine şi pre ale
noastre toate: ce am greşit şi ce drept am lucrat. Aceasta şi Iov făcea, şi
pentru sine, cât şi pentru fiii săi. Căci ispitele din cuvintele celor în
fieştecare zi, în tot ceasul ne luminează.
Şi altul iarăşi din cei înțelepți întru cele dumnezeieşti a zis: „Începutul
roadelor este floarea, şi începutul vieții celei lucrătoare este înfrânarea.” Şi
aceasta, cu măsură şi cumpănă primind înfrânarea, precum Părinții învață,
şi toată ziua celor douăsprezece ceasuri întru păzirea minții să petrecem.
Pentru că aşa, făcând, răutatea cu oarecare silă a o stinge şi a o micşora
vom putea cu ajutorul lui Dumnezeu. Că silită este petrecerea cea
îmbunătățită, prin care se dă Împărăția Cerurilor.
Cale spre cunoştință este nepătimirea şi smerenia, fără de care nimenea
va vedea pre Domnul.
Cel ce nelipsit îşi face petrecerile împrejurul celor din lăuntru, întreg
înțelege; şi nu numai, ci şi vede, şi de Dumnezeu cuvintează, şi se roagă.
Şi aceasta este ceea ce grăieşte Apostolul: „Cu Duhul umblați şi pofta
trupului nu o veți săvârşi.” (Gal. 5, 16 — Biblia 1936)
Cel ce nu ştie a călători pe calea cea duhovnicească, nu face grijire de
înțelegerile cele pătimaşe, ci toată îndeletnicirea împrejurul trupului o are;
şi sau cu pântecele se îndrăceşte şi nestâmpărat se face, şi se necăjeşte, şi
se mânie, şi pomeneşte de rău, şi de aici îşi întunecă mintea; sau nevoință
fără de măsură meşteşugeşte şi îşi turbură cugetul.
Cel ce de lucrurile cele lumeşti s-a lepădat, de muere, de bani şi de
celelalte, pe omul cel din afară l-a făcut călugăr, dar nu încă şi pe cel
dinlăuntru. Iar cel ce de înțelegerile cele pătimaşe ale acestora s-a lepădat,
pe omul cel dinlăuntru, care este mintea. Şi acesta este adevăratul călugăr.

304
Pe cel din afară om, adecă, cu lesnire cineva îl face călugăr numai de va
vrea; iar a face călugăr pe omul cel dinlăuntru nu este puțină nevoință.
Oare cine este în neamul acesta care desăvârșit s-a slobozit de
înțelegerile cele pătimaşe şi s-a învrednicit de curata şi nematerialnica
rugăciune totdeauna, ceea ce este semn al călugărului celui dinlăuntru?
Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre şi atunci se vădesc când
pricinile se arată.
Nu toată îndeletnicirea pentru trup să o ai, ci hotărăşte-i lui, după
putință, nevoință, şi pe toată mintea ta spre cele dinlăuntru o abate. Pentru
că „nevoința cea trupească spre puțin este folositoare, iar blagocestia spre
toate este folositoare.” (1 Tim. 4, 8 — Biblia 1936)
Pentru nelucrarea patimilor, mândria se naşte, sau pricinele tăindu-se,
sau dracii cu vicleşug depărtându-se.
Smerenia şi reaua-pătimire de tot păcatul slobozeşte pe om: una, pre
patimile sufletului; iar cealaltă, pre ale trupului, tăindu-le. Pentru aceasta
grăieşte Domnul: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu.” (Mat. 5, 8 — Biblia 1936) Îl văd pre Dânsul singur şi
vistieriile cele ce sunt întru El, când prin dragoste şi prin înfrânare se
curățesc pe sine; şi atâta mai mult, pe cât curățenia o vor întinde.
Strejuirea cuvintelor celor pentru toată fapta bună este păzirea minții;
precum odinioară „strejarul lui David” arăta mai înainte tăierea împrejur a
inimii. (2 Împ. 18, 24 — pasaj dificil, menținut literal)
Precum simțitor, pe cel ce vatămă văzându-l, ne vătămăm, aşa şi cu
mintea înțelege.
Precum cel ce a rănit inima pomului, pre tot l-a uscat, aşa şi la inima
omului înțelege. De aceasta se cade a lua aminte, de vreme ce furii nu sunt
fără de lucru.
Domnul, vrând a arăta pre toată porunca datornică, iar punerea de fii
oamenilor dăruită prin sângele Său, zice: „Când veți face toate cele

305
poruncite vouă, ziceți: robi netrebnici suntem, că ceea ce eram datori a
face am făcut.” (Luc. 17, 10 — Biblia 1936) Pentru aceasta nu plată a
lucrurilor este Împărăția Cerurilor, ci dar al Stăpânului ce s-a gătit slugilor
celor credincioase. Nu-şi cere robul ca pe o plată slobozirea, ci mulțumeşte
ca un datornic şi după dar o primeşte.
Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi celor ce slujesc
Lui bine, slobozenia le dăruieşte; căci zice: „Bine, slugă bună şi
credincioasă, peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră
întru bucuria Domnului tău.” (Mat. 25, 21 — Biblia 1936). Însă nu încă
slugă credincioasă este cel ce se rezemă pe goală cunoştință, ci cel ce crede
prin ascultare lui Hristos Celui ce a poruncit.
Cel ce pre Stăpânul cinsteşte, pre cele poruncite face; iar greşind sau
neascultând, rabdă ca pre ale sale cele ce îi vin asupră. Iubitor de
învățătură fiind, fă-te şi iubitor de osteneală, pentru că cunoştința cea goală
înalță pre om.
Ispitele cele ce se întâmplă nouă cu neaşteptare, prin rânduială ne învață
pre noi a fi iubitori de osteneală.
Osebită este adecă lumina stelei cea împrejurul ei; iar a cinstitorului de
Dumnezeu şi a celui ce se teme de Dumnezeu, osebită îi este prostimea şi
smerenia. Că nici un semn altul de cunoştință şi de arătare are a fi din fire
ucenicilor lui Hristos precum înțelegerea cea smerită şi chipul cel prostatic.
Şi aceasta pretutindenea o strigă cele patru Evanghelii. Iar cel ce nu este
aşa, adecă nu cu smerenie viețuieşte, cade din partea Celui ce S-a smerit
pre Sine de bunăvoie până la Cruce şi moarte, Care este Făcător şi Puitor
de Lege al Dumnezeieştilor porunci.
„Cei ce însetați, zice, mergeți la apă.” (Isaia 55, 1 — Biblia 1936). Iar
cei ce însetoşați de Dumnezeu, mergeți spre curățenia cugetului. Însă cel
ce înalt prin aceasta zboară, trebuie şi către pământul micşorării sale a
căuta; că nimenea este mai înalt decât cel smerit. Căci precum, nefiind
lumina de faţă, neguroase sunt toate şi întunecate, aşa şi smerita cugetare

306
nefiind de faţă, toate sârguirile noastre cele după Dumnezeu deşarte sunt şi
zadarnice.
„Iar sfârşitul a tot cuvântul: teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile
Lui” (Ecles. 12, 13 — Biblia 1936), şi cu gândul şi cu simțirea. Pentru că,
dacă gânditor vei sili pre sine spre acestea a le păzi, de puține ori vei avea
trebuință de ostenelele cele simțitoare spre acestea. Că zice David: „A face
voia Ta, Dumnezeul meu, am voit, şi legea Ta în mijlocul pântecelui meu.”
(Ps. 39, 8 — Biblia 1936)
Dacă nu în mijlocul pântecelui, adecă în mijlocul inimii, ar face omul
voia şi legea lui Dumnezeu, nici din afară poate cu lesnire a o face aceasta.
Şi va grăi către Dumnezeu cel ce nu se trezvește şi nebăgătorul de seamă:
„Căile Tale a le şti nu voim.” (Iov 21, 14 — Biblia 1936). Cu adevărat
pentru lipsirea dumnezeieştii străluciri; căreia cel ce se împărtăşeşte nu e
neadevărat, ci şi întărit îndestul se va face întru cele dumnezeieşti.
Pentru că, precum sarea cea simțită şi pre pâine o îndulceşte şi pre toate
bucatele, şi neputrede pre unele le face, adecă din cărnuri, şi stătătoare la
multă vreme le păzeşte şi pre toată împuțiciunea o risipeşte, aşa şi pentru
păzirea minții înțelege de dulceața cea gânditoare şi de minunata lucrare în
inimă. Căci îndulceşte în-Dumnezeiet pre omul cel din afară şi pre cel
dinlăuntru, şi pre împuțiciunea gândurilor celor viclene o goneşte şi
petrecători pre noi ne păzeşte întru cele bune.
Din asupreală, multe gânduri; iar dintru acestea, vicleana faptă cea
simțitoare. Şi cel ce cu Iisus pre cea dintâi îndată o stinge, de celelalte a
scăpat şi cu cunoştință dumnezeiască şi cu dulceață se va îmbogăți, prin
care va afla pre Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea; şi întru aceasta,
oglinda minții răzămând-o, se luminează totdeauna, după asemănarea
sticlei celei curate şi a soarelui celui simțitor. Şi atunci se odihneşte
mintea, ca ceea ce a ajuns la marginea celor dorite, de toate celelalte
oarecare vederi ce sunt întru sine.
De vreme ce tot gândul, prin nălucirea oareşcărora simțitoare lucruri,
intră în inimă, atuncea lumina Dumnezeirii cea fericită o luminează pe
307
minte, când cu totul ar fi slobodă despre toate chipurile cele simțitoare şi
neînchipuită dintru acelea s-ar face. De vreme ce strălucirea aceea, după
lipsirea tuturor înțelegerilor, se iveşte minții celei curate.
Precât cugetului desăvârşit îi iei aminte, după atâta, cu dorire caldă, te
vei ruga lui Iisus. Şi precât iarăşi pre cuget cu negrijire îl cercetezi, după
atâta şi de Iisus te vei depărta. Şi precum cea dintâi desăvârşit luminează
văzduhul cugetului, aşa şi abaterea de la trezvire şi de la rugăciunea cea
dulce a lui Iisus are fire cu totul a întuneca aceasta. Întru cât a fi din fire
lucrul într-acest fel, precum am zis, şi într-altfel nu este. Şi aceasta, cu
iscusul o vei pricepe prin lucrul ispitirii. De vreme ce nu are fire bunătatea,
şi mai vârtos una ca aceasta născătoare de lumină şi frumoasă lucrare, fără
numai prin iscus a se învăța.
Cu dor oarecare, plin de dulceață şi bucurie, a chema des pe Iisus este
pricină a fi văzduhul inimii plin de bucurie şi de linişte, dintru cea
desăvârşită luare aminte. Iar desăvârşit a se curăți inima, pricină este Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, pricina şi Făcătorul tuturor celor
bune. Pentru că zice: „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (1
Cor. 14, 33 — Biblia 1936).
Facerile de bine primind sufletul şi îndulcindu-se de la Iisus cu oarecare
bucurie şi dragoste, prin mărturisire Făcătorului de bine îi răsplăteşte,
mulțumindu-I şi chemându-L cu bucurie pe Cel ce îl împacă pe dânsul; şi
în mijlocul lui, gânditor văzându-L pe Dânsul, risipeşte nălucirile duhurilor
vicleşugului.
„Şi au privit, zice David, ochiul meu cel gânditor întru vrăjmaşii mei cei
gânditori; şi întru cei ce se scoală asupra mea, cei ce viclenesc, va auzi
urechea mea.” (Ps. 91, 11 — Biblia 1936). „Şi răsplătirea păcătoşilor am
văzut de la Dumnezeu făcându-se în mine.” (Ps. 90, 3 — Biblia 1936).
Însă năluciri oarecare nefiind în inimă, întru cea după fire stă mintea, gata
fiind a se porni spre toată vederea cea frumoasă, duhovnicească şi de
Dumnezeu iubită.

308
 Deci, aşa precum am zis, au fire a fi împreună-alcătuitoare una alteia: şi
trezvirea, şi rugăciunea lui Iisus. Pentru că desăvârşita luare aminte este
pricina rugăciunii celei dese, iar rugăciunea iarăşi este pricina trezvirii
celei desăvârşite în minte.
Prea bun povățuitor, şi al trupului şi al sufletului, este pomenirea morții
cea neuitată. Şi aceea, pe cele din mijloc toate trecându-le cu vederea, pe
ea pururea a o vedea înainte, şi pe însuși patul întru care trăgând de moarte
vom zăcea, despărțindu-ne cu trupul, ş.c.l.
Nu este cu putință, fraților, somn a primi cel ce voieşte de-a pururi a
petrece nerănit. Pentru că nevoe este din două una: sau a cădea şi a pieri,
de fapte bune desgolindu-se; sau totdeauna întrarmat a sta cu mintea.
Pentru că şi vrăjmaşul stă pururea împreună cu întrarmarea sa.
Se face oarecare aşezare dumnezeiască în mintea noastră din deasa
pomenire a Domnului nostru şi din chemarea Lui cea deasă, de nu ne-am
lenevi despre rugăciunea cea deasă către Hristos cea în minte, şi despre
trezvire deasă, şi despre lucrul cel desăvârşitor care se face prin stare. Ci
cu adevărat, lucrul acesta pururea şi de asemenea l-am avea săvârşindu-se,
cu aprinderea inimii strigând, ca să luăm pe Prea Sfântul nume al lui Iisus
în mijloc. Pentru că desimea, şi întru bunătate, şi întru răutate, este maică a
deprinderii; însă ea ca o fire de aicea stăpâneşte. Şi într-o astfel de aşezare
mintea făcându-se, caută pe războinici, precum câinele cel laconicesc pe
iepuri în desişuri. Pentru că aşa şi mintea pe gândul cel viclean îl cercă:
acela pentru ca să-l mănânce, iar ea pentru ca să-l strice.
Când şi de câte ori se întâmplă a se înmulți întru noi gândurile cele
viclene, chemarea Domnului nostru Iisus Hristos să o punem în mijlocul
acestora; şi vom vedea pe acestea îndată ca fumul în văzduh risipindu-se,
precum iscusul a învățat. Şi mintea singură rămânând, atuncea iarăşi să
începem pe deasa luare aminte şi chemarea. Şi de câte ori din risipirea
aceasta am pătimi, aşa să facem.
Pentru că precum nu este cu putință gol în război a intra, sau a înota
noian mare cu îmbrăcăminte, sau a viețui fără a răsufla, aşa cu neputință
309
este, fără de smerenie şi fără de rugăciunea cea deasă către Hristos, pe
războiul cel gânditor a-l deprinde şi cu meşteşug pe acestea a le goni şi a le
tăia.
Marele lucrător David zice: „Stăpânirea mea către Tine o voi păzi”, către
Domnul grăind. Întrucât a se păzi întru noi ținerea liniştii celei din inimă,
dintru care se nasc toate faptele cele bune, prin a ne ajutora nouă de la
Domnul ni se pricinuieşte, de la Cel ce poruncile a dat; şi de la noi o
goneşte pe vicleana uitare, neîncetat de noi chemându-se, pe ceea ce este
stricătoare mai ales liniştii inimii, precum apa focului. Pentru aceasta, o,
călugăre, să nu adormi spre moarte din lenevire, ci cu numele lui Iisus bate
pe războinici. Şi precum oarecare înțelept a grăit: „Numele lui Iisus să se
lipească de suflarea ta, şi atunci vei cunoaşte folosul liniştii.”
Când Dumnezeieştilor şi Preacuratelor Taine ale lui Hristos, ale Marelui
Dumnezeu şi Împăratului nostru, cu frică şi cu cutremur ne vom învrednici
noi, nevrednicii, atuncea mai vârtos trezvirea şi păzirea şi luarea aminte a
minții să o arătăm, ca să mistuie păcatele noastre, şi pe întinăciunile cele
mici şi pe cele mari să le ardă focul cel dumnezeiesc, adecă Trupul
Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru că, intrând în noi, îndată izgoneşte
duhurile vicleşugului din inimă, şi păcatele cele adăogate nouă ni le iartă;
şi rămâne atuncea mintea fără de supărarea gândurilor celor viclene. Şi
dacă după aceasta vom păzi mintea cu deadinsul şi vom sta în uşa inimii
noastre, când iarăşi ne-am învrednici acestora, mai mult şi mai vârtos
străluceşte pe minte şi, în chipul stelei, o lucrează pe ea Dumnezeiescul
Trup.
Uitarea ştie a stinge pe păzirea minții precum apa pe foc. Iar rugăciunea
cea neîncetată a lui Iisus până la sfârşit o cheltuieşte pe aceasta din inimă,
împreună ajutorind trezvirea cea întinsă. Pentru că are trebuință rugăciunea
de trezvire, precum făclioara inimii de sfeşnic.
A osteni se cuvine şi cu durere a ne griji pentru păzirea celor cinstite.
Însă cinstite cu adevărat sunt cele ce ne păzesc pe noi de toată răutatea cea
simțitoare şi gânditoare. Iar acestea sunt: păzirea minții, împreună cu

310
chemarea lui Iisus Hristos, şi a privi de-a pururea întru adâncul inimii, şi a
linişti pururea cu cugetul ca, aşa să zic, şi despre gândurile cele ce se par
drepte a fi, şi a ne sârgui deşerți de gânduri a ne afla, pentru ca să nu ne
înşele furii. Şi, deşi ostenim cu inima aşteptând, însă aproape este
mângâierea.
Inima care nelipsit este păzită, şi nu primeşte fețele, chipurile şi
nălucirile întunecatelor şi viclenelor duhuri, naşte dintr-însa gânduri cu
vedere strălucitoare. Pentru că precum cărbunele naşte văpaie, cu mult mai
vârtos Dumnezeu, Care locuieşte în inimă de la Sfântul Botez, dacă află
văzduhul cugetului nostru curat de vânturile vicleşugului şi de strejuirea
minții strejuindu-se, aprinde partea noastră cea socotitoare spre vedere,
precum văpaia pe lumânare.
Căci se cuvine pururea a învârti întru încăperea inimii numele lui Iisus
Hristos, precum fulgerul se învârteşte în văzduhul tăriei, ploaie vrând a fi.
Pentru că aceasta o ştiu cu de-adinsul cei ce au iscusul minții şi al
războiului celui dinlăuntru. Precum prin rânduiala cea ostăşească, aşa se
cuvine a ne lupta întru războiul cel gânditor: întâi luarea aminte; a doua,
pre vrăjmaşul-gând care a venit cunoscându-l, cu cuvinte de blestem şi cu
mânie pe acesta în inimă să-l lovim; al treilea, îndată a ne ruga asupra lui,
întorcându-ne inima prin chemarea lui Iisus Hristos: ca îndată să se
risipească drăcescul chip, ca să nu urmeze mintea în urma acestei năluciri,
ca un prunc înşelându-se de la oarecare făcător de comedii.
Să ne ostenim ca David, strigând: „Doamne, Iisuse Hristoase, să
amorțească gâtlejul nostru, iar ochii noştri cei gânditori să nu înceteze din
a nădăjdui spre Domnul Dumnezeul nostru.” (Ps. 68, 4 — Biblia 1936)
De pilda Judecătorului nedreptății pururea aducându-ne aminte, pe care
o au zis Domnul spre învățătura noastră, că se cuvine nouă totdeauna a ne
ruga şi a nu ni se supăra, şi vom afla dobândă şi izbândă (Luca 18, 1–8 —
1936).

311
 Precum cel ce priveşte la soare, cu neputință este a nu-şi străluci din
destul vederile, aşa cel ce pururea se pleacă întru văzduhul inimii sale, cu
neputință este a nu se lumina.
Precum este cu neputință, întru această viață de acum, a viețui fără de a
mânca şi a bea, aşa cu neputință este sufletului, fără de păzirea minții şi
curățenia inimii, ceea ce se grăieşte trezvire, să ajungă în ceva duhovnicesc
şi plăcut lui Dumnezeu, sau să se slobozească de păcatul cel gânditor, deşi
se sileşte cineva pe sine a nu păcătui cu lucrul, de frica muncilor.
Însă şi cei ce de la păcatul cel după lucrare se depărtează cu vreo silă,
fericiți sunt înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor şi a oamenilor; pentru că
„silitorii împărăției cerurilor o dobândesc” (Mat. 11, 12 — 1936).
Aceasta este mirarea folosinței minții celei din linişte: că toate păcatele
cele ce bat mai întâi în minte prin gânduri, întrucât de s-ar primi de la
cuget s-ar face simțitoare şi groase greşale; pe toate le taie fapta bună cea
gânditoare şi trezvitoare în omul nostru cel dinlăuntru, nelăsându-le pe
acestea a intra înlăuntru şi a se face lucruri rele, prin plecarea şi sprijinirea
Domnului nostru Iisus Hristos.
Chip al nevoinței celei din afară, simțitoare şi trupeşti, este aşezământul
cel vechi; iar Sfânta Evanghelie, ceea ce este cel nou, chip este al luării-
aminte, adică al curățeniei inimii. Şi precum cel vechi nu săvârşea, nici
făcea deplin pe omul dinlăuntru întru cinstirea lui Dumnezeu — „că pre
nimenea, au zis Apostolul, Legea nu a desăvârşit” (Evr. 7, 19 — 1936) —
ci numai păcatele cele groase le oprea; pentru că, decât a opri să nu scoată
ochiul şi dintele aproapelui, aceea este şi gândurile din inimă a le tăia, care
este poruncirea Evangheliei; şi pe aducerile aminte cele viclene — mai
mare este aceasta spre curățenia sufletului.
Aşa să înțelegi şi pentru dreptatea şi nevoința cea trupească: pentru post,
pentru înfrânare, culcare pe jos, priveghere, stare, şi celelalte care sunt
împrejurul trupului; şi partea cea pătimaşă a trupului o fac a se linişti de
păcatul cel după lucrare, negreşit precum am zis pentru aşezământul cel
vechi. Bune fiind acestea, ca pedepsiri ale omului celui din afară şi
312
păzitoare de răutățile cele după lucrare, dar nu şi opritoare ale păcatelor
celor după cuget; adică a ne schimba pe noi cu Dumnezeu desăvârşit, de
pizmă, de mânie şi de celelalte.
Iară curățenia inimii, adică păzirea minții, a căruia chip este aşezământul
cel nou — dacă, precum se cuvine, de noi se păzeşte, toate patimile şi toate
relele din inimă le taie, şi aduce împotrivă bucurie, bună nădejde, umilință,
plângere, lacrămi, cunoştință de noi înşine şi de păcatele noastre, dragoste
nemărginită şi spre Dumnezeu şi spre oameni, şi dorire dumnezeiască din
inimă.
Precum nu este putință a nu tăia pre văzduhul acesta cel ce umblă pre
pământ, aşa cu neputință este a nu se lupta inima omului de-a pururea cu
dracii, sau şi de la ei prin ascuns a se lucra, măcar deşi ar avea multă
nevoință trupească.
Dacă voieşti, întru Domnul nu prin părere, a fi călugăr bun, blând şi cu
Dumnezeu totdeauna unit, ci şi întru adevăr şi cu lucrul unul ca acesta a fi,
cu toată puterea stăruieşte-te a trece pe fapta bună cea luătoare-aminte,
ceea ce este păzirea minții, ferirea, săvârşirea minții, liniştea cea dulce a
inimii, nenălucită, fericita aşezare a sufletului, lucru ce nu întru mulți se
află.
Fapta cea bună a luării-aminte se grăieşte înțelepciune gânditoare. Şi
călătoreşte pe aceasta întru multă trezvire şi cu fierbinte osârdie, împreună
cu rugăciunea lui Iisus, cu smerenie, cu desime, şi cu tăcerea buzelor celor
simțitoare şi a celor gânditoare, împreună cu înfrânarea mâncărilor şi a
băuturilor, şi cu depărtarea de tot lucrul păcătos. Călătoreşte pe această
cale a cugetului cu ştiință prin înțelegere, şi aceasta te va învăța cele ce nu
le ştiai. Şi învăța-te-vă cu ajutorul lui Dumnezeu, şi vei cunoaşte, şi
lumina-te-va şi te va înțelepți; şi cele ce mai întâi a le lua în minte cu
neputință le aveai, când umblai în întunericul patimilor şi al lucrurilor
celor întunecate, şi erai cufundat întru adâncul uitării şi al tulburării
cugetelor.

313
 Precum văile cu belşug înmulțesc grâul, aşa aceasta va înmulți în inima
ta tot binele; şi mai vârtos Domnul nostru Iisus Hristos le va da ție pe
acestea, fără de Care nu putem face nimic. Şi întâi scară o vei afla pe
aceasta, iar apoi carte în care vei ceti; apoi, sporind înainte, o vei afla pe ea
Cetate, Ierusalim Ceresc, şi pe Hristosul lui Israel, Împăratul Puterilor, Îl
vei vedea gânditor, împreună cu Născătorul Său cel de o ființă cu Tatăl şi
cu închinatul Sfântul Duh.
Prin nălucire mincinoasă pururea ne îndeamnă pe noi dracii ca să
păcătuim. Pentru că prin nălucirea iubirii de argint şi a câştigului, pe
ticălosul Iuda l-au făcut să vândă pe Dumnezeul şi Domnul tuturor; iar prin
minciună, ca în loc de odihnă trupească, cinste, dobândă şi slavă, cu
sugrumare l-au îmbrăcat, şi moarte veşnică i-au pricinuit lui, cu totul
împotriva nălucirilor lor celei asupritoare, grăiesc, răsplătindu-i ticăloşii.
Vezi cum, prin nălucire mincinoasă şi deşarte făgăduințe, ne surpă pe noi
vrăjmaşii mântuirii noastre. Şi însuşi Satana, prin aşa chip, dintru înălțime
ca fulgerul s-a aruncat, de-o potrivă cu Dumnezeirea nălucindu-se. Tot aşa
şi pe Adam îl despărți de Dumnezeu, cu vrednicie dumnezeiască
nălucindu-l pe dânsul. Şi aşa pe toți care greşesc obişnuieşte a-i înşela
mincinosul şi vicleanul vrăjmaş.
Ne amărâm cu inima din veninurile gândurilor vicleşugului, când de la
luarea aminte şi de la rugăciunea lui Iisus, spre multă uitare lenevindu-ne,
ne ducem. Dar ne îndulcim iarăşi întru simțirea inimii cu dulceață oarecare
de veselie fericită, când cele înainte-grăite cu tărie şi cu osârdie, într-o
pravălie a cugetului, cu sârguință prin dorire dumnezeiască le săvârşim.
Pentru că atunci nu pentru altceva, ci numai pentru a sa dulce desfătare şi
veselie care este în suflet, ne osârduim a umbla cu liniştea inimii împreună
cu oarecare dragoste.
Ştiință a ştiințelor şi meşteşug al meşteşugurilor este meşteşugul
gândurilor celor făcătoare de rele. Dar este chip prea bun şi meşteşug
împotriva acestora: ca în Domnul a vedea nălucirea asupritoare şi a păzi
cugetul totdeauna curat, precum pe ochiul cel simțitor îl păzim şi iute cu

314
dânsul vedem pe ceea ce vine să-l lovească din întâmplare, şi, cât ne este
puterea, tot ațapocul îl oprim din el, ca să nu-l vatăme.
Precum nu va naşte zăpada văpaie, sau apa nu va naşte foc, sau spinul
smochine, aşa nu va fi slobodă inima a tot omul de drăceştile gânduri,
cuvinte şi lucruri, de nu va curăți pe cele dinlăuntru şi nu va împreuna
trezvirea cu rugăciunea lui Iisus şi de nu va agonisi smerenie şi linişte
sufletească, îndreptând şi grăbindu-se cu multă osârdie şi călătorind. Ci
sufletul cel ce nu-şi ia aminte de sine, negreşit va fi sterp de toată
înțelegerea cea bună şi desăvârşită, precum muşcoiul cel neroditor întru
care nu este pricepere a înțelepciunii celei duhovniceşti. Cu adevărat pacea
sufletului este lucru dulce: chemarea Numelui lui Iisus şi deşertare a
înțelegerilor celor pătimaşe.
Când rău se va uni sufletul împreună cu trupul, atunci amândoi împreună
zidesc cetatea mărirei deşarte şi turnul mândriei şi pe gândurile cele
necurate le fac să locuiască întru ei. Iar Domnul, prin înfricoşarea gheenei,
pe unirea lor o amestecă şi o rumpe. Străine şi împotrivnice trupului, pe
stăpânul — sufletul — a grăi şi a înțelege silindu-l; dintru care frică şi
despărțire lor li se întâmplă. „Pentru că înțelegerea trupului este vrăjmaşă
lui Dumnezeu şi nu se supune legii lui Dumnezeu” (Rom. 8, 7 — 1936).
Lucrurile noastre cele din fieştecare zi, se cuvine a le cumpăni în
fieştecare ceas, şi a lua aminte, pe cât ne este puterea, şi negreşit a le face
uşoare seara prin pocăință, dacă voim împreună cu Dumnezeu răutatea a o
birui. Şi a socoti se cuvine, dacă săvârşim după Dumnezeu toate lucrurile
noastre cele simțite şi văzute înaintea lui Dumnezeu şi numai pentru
Dumnezeu singur, ca nu despre simțiri fără de socoteală să ne furăm.
Pentru că dacă în toate zilele am dobândi, împreună cu ajutorul lui
Dumnezeu, cea dintru trezvirea noastră dobândă, nu suntem datori cu
negrijire a petrece şi a ne păgubi prin multe împreună-vorbiri de primejdie;
ci mai vârtos a defăima se cuvine cele deşarte, pentru cea iubită dulce
dobândă şi frumusețea bunătății.

315
 Cu dreptul, după fire, precum de la Dumnezeu s-au zidit, datori suntem a
porni cele trei părți ale sufletului. Zic: să pornim pre iuțime împotriva
omului nostru celui din afară şi a şarpelui Satanei: „Mâniați-vă, şi nu
greşiți” (Ps. 4, 4 — 1936), asupra păcatului, adică asupra noastră înşine şi
asupra diavolului, ca să nu păcătuiți lui Dumnezeu. Iar partea poftitoare se
cade să o pornim către Dumnezeu şi către fapta bună. Iar pre cea
cuvântătoare să o punem stăpână asupra amândurora acestora, cu
înțelepciune şi cu ştiință a le porunci, a le sfătui, a le pedepsi şi aspru a
stăpâni, ca un împărat stăpânindu-şi slugile. Şi atunci, după Dumnezeu,
cuvântul cel întru noi pre acestea le chiverniseşte; deşi asupra cuvântului
patimile se ridică, totuşi a stăpâni cuvântul peste acestea trebuie să-l
punem. Că zice Fratele Domnului: „Dacă cineva în cuvânt nu greşeşte,
acesta e bărbat desăvârşit” (Iacov 3, 2 — 1936) ş.c.l. Că într-adevăr să zic,
tot păcatul şi fărădelegea prin aceste trei părți se fac; şi toată fapta bună şi
dreptatea iarăşi prin aceste trei (părți) singure se săvârşeşte.
Atunci mintea se întunecă şi neroditoare rămâne, când Călugărul ori
cuvinte lumeşti va grăi, ori în cuget cu acestea va vorbi, ori într-o oarecare
simțire trupul împreună cu mintea în deşert s-ar îndeletnici, ori
deşertăciunilor s-ar da pe sine. Pentru că, întru această întâmplare, îndată şi
numaidecât pierde fierbințeala şi umilința, şi pre cea întru Dumnezeu
îndrăzneală şi cunoştință. Fiindcă, pe cât luăm aminte minții, ne luminăm;
şi, pe cât nu luăm aminte minții, ne întunecăm.
Pentru că cel ce goneşte şi caută cu osârdie, în fieştecare zi, pacea şi
liniştea minții, acela cu lesnire va defăima tot lucru simțit, ca nu în deşert
să se ostenească. Iar de-şi amăgeşte pre a sa ştiință, amar va dormi întru
moartea uitării, întru care dreptul David se roagă să nu adoarmă (Ps. 12, 4
— 1936). Că zice Apostolul: „Cel ce ştie bine a face, şi nu face, păcat are”
(Iac. 4, 17 — 1936).
Însă vine mintea, din lenevire, iarăşi întru aşa rânduială şi trezvire, dacă
iarăşi sârguirea ar nimeri; şi dacă lucrarea minții noastre, întru sârguire
fierbinte, iarăşi o vom pune.

316
 Nu va trece înainte asinul cel de moară din ocolirea întru care s-a legat,
nici mintea va trece înainte întru fapta bună cea făcătoare de săvârşire,
neîndreptând pe cele dinlăuntru ei. Pentru că pururea este oarbă cu ochii
cei dinlăuntru, neputând a vedea şi pre fapta bună şi pre Iisus, Cel ce o
luminează.
Cal, adecă, oareşicare semeț şi nedomolit, saltă cu frumusețea pre călăreț
primindu-l; iar mintea, veselindu-se, se va veseli întru lumina Domnului
intrând, dacă întru dimineți de înțelegeri slobozindu-se (Ps. 5, 3 — 1936).
Va merge din puterea filosofiei celei lucrătoare a minții, însuşi pe sine
deşteptându-se a privi către puterea negrăitelor bunătăți. Iar când în inimă
va primi nemăsuratul adânc de dumnezeieşti înțelegeri, se va arăta minții,
pe cât e cu putință, în inimă Dumnezeul dumnezeilor; iar mintea,
spăimântându-se, slăveşte cu dragoste pe Dumnezeu, care şi Se vede, şi
vede, şi mântuieşte pe cel ce priveşte aşa la Dânsul.
Adâncime înaltă va vedea, liniştea inimii îndreptându-se cu cunoştință,
şi prea-minunata va auzi de la Dumnezeu urechea liniştii minții.
Călătorul, adecă, cale îndelungată şi cu anevoie umblată şi grea începând
a o umbla, şi rătăcire prepuind când se va întoarce, semne oarecare şi
povățuiri întru călătoria sa va înfige, cele ce îi pricinuiesc lui lesne
întoarcerea spre ale sale. Iar bărbatul cel ce călătoreşte cu trezvire, cuvinte
va înfige (auzite de la Sfinții Părinți), însăşi acelea şi el prepuind.
Ci călătorul, adecă, a se întoarce de unde a ieşit pricină îi este de
bucurie; iar celui ce se trezveşte, a se întoarce spre cele dinapoi pieire este
a sufletului celui cuvântător şi semn al depărtării de lucrurile şi de
cuvintele şi de gândurile cele plăcute lui Dumnezeu. Şi va avea, în vremea
somnului celui purtător de moarte al sufletului, pre cuvinte ca pe nişte
bolduri deşteptându-l pe el prin pomenire, de multa întunecare şi trândăvie
ce i s-a întâmplat lui din negrijire.
Întru necazuri, slăbiciuni de suflet şi deznădăjduiri căzând noi, ni se
cuvine a face întru noi înşine cea a lui David: a vărsa inima noastră către
Dumnezeu şi rugăciunea şi necazul nostru, precum este, Domnului a le
317
vesti (Ps. 141, 2 — 1936). Pentru că ne mărturisim lui Dumnezeu, ca Celui
ce poate cu înțelepciune pre cele ale noastre a le ocârmi; şi, dacă necazul
este spre folos, a-l face mai uşor şi a ne izbăvi pe noi de pierzătoarea şi
stricătoarea întristare.
Iuțimea, afară de fire, pornindu-se împotriva oamenilor, întristare nu
după Dumnezeu, şi mâhnire asemenea, sunt stricătoare ale celor bune şi
cunoscătoare gânduri, pe care Domnul, prin mărturisire, risipindu-le,
bucurie sălăşluieşte.
Iar pre gândurile cele ce stau şi sunt înfipte în inimă şi nevrând noi, are
fire rugăciunea lui Iisus, împreună cu trezvirea, dintru adâncurile cugetului
inimii a le şterge.
Însă uşurare şi bucurie vom afla, făcându-ne întru necazul gândurilor
celor multe necuvântătoare, când întru adevăr ne vom prihăni pe noi înşine
şi fără de patimă, sau a vesti toate Domnului ca omului. Şi cu adevărat din
aceste două vom afla odihnă cu totul despre cele ce ne tulbură pe noi.
Întru închipuirea minții, puitorul de lege Moisi se ia de la Părinți; carele
pe Dumnezeu îl vede în rug şi cu fața se slăveşte, şi Dumnezeu al lui
Faraon, de la Dumnezeul dumnezeilor, se pune; pre Egipt bătându-l şi pre
Israel scoțându-l şi lege punându-i; cele ce, prin închipuire luându-se
duhovniceşte, sunt ale minții lucrări.
Iară închipuire a omului celui din afară este Aaron, fratele puitorului de
lege. Deci mustrări cu iuțime, ca Moisi lui Aaron, celui ce a greşit şi nouă
aducându-l, să grăim: „Ce nedreptate ți-a făcut Israel, că te-ai sârguit a-i
depărta pre dânşii de la Domnul Dumnezeul cel viu, Atotțiitorul?” (Ieş. 32,
21 — 1936).
Au arătat nouă Domnul, împreună cu toate bunătățile celelalte, şi
aceasta, când a vrut a învia din morți pre Lazăr: a opri, adecă, prin certare
femeimea (adică firea cea lesne-plecată) şi revărsarea sufletului, şi nărav
aspru a aşeza, zic: prihănirea de sine, ceea ce ştie pre suflet a-l izbăvi de
iubirea de sine, de mărirea deşartă şi de mândrie.

318
 Deci precum fără de corabie mare nu este cu putință a înota noian mare
al mării, aşa nu este cu putință a goni asupreala gândului celui viclean fără
de chemarea lui Iisus Hristos.
Împotrivă-cuvântarea opreşte (calea cugetului), iar chemarea (numelui
lui Iisus) goneşte, de obicei, pre gânduri din inimă. Pentru că asupreala,
închipuită fiind în suflet prin nălucirea unui lucru simțitor, precum fața
celui ce ne-a scârbit pe noi, sau nălucirea frumuseții femeieşti, sau a
aurului, sau argintului, una după alta, dintru acestea dacă s-ar face întru
cugetul nostru, îndată se vădesc gândurile pomenirii de rău şi ale curviei şi
ale iubirii de argint, cele ce au nălucit pre inimă. Şi dacă iscusită şi
pedepsită este mintea noastră, fiind întru deprinderea păzirii minții, şi ca
un curat şi întru senin a vedea nălucirile cele îndulcitoare şi înşelările
viclenilor, cu lesnire îndată, din răsărire, prin împotrivă-cuvântare şi prin
rugăciunea lui Iisus Hristos stinge uşor săgețile cele înfocate ale
diavolului, neîngăduind nălucirea cea pătimaşă a porni împreună cu sine şi
gândurile noastre a se închipui împreună cu nălucirea cu împătimire, sau
împreună a vorbi cu prietenie, sau multă gândire, sau împreună-alcătuire a
face; dintru care urmează, ca nopțile zilelor, lucruri viclene.
Iar dacă nepedepsită este mintea noastră de ascuțirea minții cea din
trezvire, îndată se amestecă cu ceea ce s-a nălucit cu pătimire, ori în ce
chip ar fi, şi vorbeşte, luând întrebări nelegiuite şi dând răspunsuri. Şi
atunci se amestecă gândurile noastre cu nălucirile drăceşti; aceasta încă
mai vârtos crescând şi înmulțindu-se, ca poftită şi frumoasă şi plăcută să se
arate minții celei ce se înşală şi se fură. Şi atunci aceeaşi pătimeşte mintea
precum, de s-ar arăta într-un oarecare loc de câmp un câine turbat, unde şi
miei oareşcari s-ar întâmpla a fi, fără de răutate şi mici; iar cel arătat lor,
luând aminte, de multe ori, ca maicilor, nimic de la cela ce s-a apropiat
dobândind, fără numai din necurăția şi împuțiciunea câinelui a primi. Întru
acest chip şi gândurile noastre aleargă cu nepedepsire spre toate nălucirile
cele drăceşti din minte; şi, amestecare precum am zis făcându-se, este a le
vedea pe ele amândouă sfătuindu-se a surpa cetatea soarelui, precum
Agamemnon şi Menelau. Pentru că aşa şi acestea se sfătuiesc ce se cuvine
319
a se face, ca spre lucru a aduce, prin trup, pe cea frumoasă acestora şi
dulce arătată din înşelare prin drăceasca intrare. Şi aşa atunci din aceea se
zidesc înlăuntru — adică căderile sufletului; şi de nevoie este atunci şi
afară a le scoate pe cele dinlăuntru ale inimii.
Pentru că lesnicios lucru şi fără de răutate este mintea noastră, cu lene
urmând nălucirilor, şi despre nălucirile cele fără de lege cu anevoie ținută,
dacă nu ar avea pre gândul cel însuşi stăpânitor asupra patimilor, oprindu-o
pre dânsa de-a pururea şi înfrânând-o.
Vederea şi cunoştința, povățuitoare şi pricinuitoare au fire a fi ale vieții
celei cu de-a măruntul; căci după ce s-ar fi înălțat cugetul cu acestea,
ajungea defăimarea desfătărilor şi a celorlalte simțitoare şi dulci ale vieții,
ca întru a unora lesne defăimate.
Iar viața care prin luarea aminte întru Iisus Hristos se îndreptează,
părinte se face iarăşi al vederii şi al cunoştinței, şi născător al suirilor celor
dumnezeieşti şi al cugetărilor celor prea-înțelepte. Ca cu o soție logodită
fiind cu smerenia, precum zice Dumnezeiescul Proroc Isaia: „Iar cei ce
aşteaptă pe Domnul îşi vor înnoi puterea, se vor ridica cu aripi ca vulturii,
vor alerga şi nu vor obosi” (Isaia 40, 31 — 1936).
Aspru şi cumplit lucru se arată oamenilor aceea: a linişti sufleteşte
despre tot gândul. Şi este cu adevărat greu şi cu durere, pentru că e
povărăcios nu numai celor neînvățați ai războiului, pe cel fără de trup
trupeşte şi a-l încuia şi a-l hotărî împrejur, ci şi celor ce iscusiți au luat al
luptei celei nematerialnice dinlăuntru. Iar cel ce pe Domnul Iisus L-a
cuprins în sânurile sale, prin deasa rugăciune, nu va osteni urmându-I Lui,
şi, după Prorocul: „Ziua omului nu o voi dori” (Ier. 17, 16; 21 — 1936),
pentru frumusețea şi veselia şi dulceața lui Iisus; iar de dracii cei necurați
care umblă împrejur, de vrăjmaşii lui nu se va ruşina, grăindu-le în porțile
inimii, şi prin Iisus Hristos gonindu-i înapoia lui (Ps. 126, 5 — 1936).
Zburând sufletul după moarte în aerul porților cerești, împreună cu sine
pentru dânsul pe Iisus Hristos avându-L, nici acolo de vrăjmaşii lui se va
ruşina, ci cu îndrăzneală, precum acum, şi atunci va grăi în porți către
320
dânșii; numai de nu s-ar îngreuia până la ieșire a striga către Domnul Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ziua şi noaptea; şi Însuși făcând va face
izbânda acestuia (sufletului) în grabă, după nemincinoasa şi Dumnezeiasca
Lui făgăduință, care a zis pentru Judecătorul nedreptății: „Zic vouă că va
face dreptate degrabă celor aleși ai Săi” (Luca 18, 8 — 1936).
Cel ce înoată marea cea gânditoare nădăjduieşte întru Iisus, pentru că
glăsuieşte înlăuntru, în inima ta, pe taină: „Nu te teme, Iacove, vierme
Israile; Eu te sprijinesc pe tine” (Isaia 41, 14 — 1936). Deci dacă
Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? (Rom. 8, 31 —
1936). Acesta (Dumnezeu) a fericit pe cei curați cu inima şi lege a pus,
cum că în inimile cele curate, Prea-dulcele şi singur curatul Iisus voeşte a
Se sui dumnezeieşte şi a locui. Pentru aceasta să nu ne depărtăm după
dumnezeiescul Pavel: „Îndeletniceşte-te cu evlavia” (1 Tim. 4, 7 — 1936).
Căci cu adevărat evlavie s-a grăit cu cuviință aceea ce din rădăcină smulge
sămănăturile vicleanului. Aceasta este evlavia, aceasta este cărarea
cuvântului, adică calea cuvântătorului, adică calea gândului.
„Întru mulțimea păcii se va bucura” după David (Ps. 36, 11 — 1936), cel
ce nu primeşte față de om, judecând nedreptate în inima lui; adică
neprimind chipurile duhurilor celor viclene, şi prin chipuri negândind
păcatul, şi rău judecând şi orânduind în pământul inimii sale, pe cele
drepte păcatului dându-le. Pentru că marii şi cunoscătorii Părinți, în unele
scrieri ale lor, pe draci i-au numit oameni, pentru cea cuvântătoare parte; în
ce fel este şi pilda Evanghelicească unde Domnul zice: „Vrăjmaşul care a
semănat neghinele este diavolul” (Mat. 13, 38–39 — 1936). Nu este
împotrivă-cuvântare degrabă despre cei ce fac răul. Deci pentru acestea şi
ne cheltuim de gânduri.
Cu cea a minții luare-aminte începând a viețui, dacă împreună vom
înjuga cu trezvirea smerenia, şi cu împotrivă-grăirea vom lipi rugăciunea,
calea cugetului bine o vom călători. Ca şi cu o făclie luminoasă, cu
închinatul şi Sfântul Nume al Domnului nostru Iisus Hristos, pe casa inimii
noastre de vicleşug măturând-o, şi înfrumusețând-o cu iubire, şi
împodobind-o, şi curățind-o de păcat. Iar dacă numai întru trezvirea
321
noastră, sau luare-aminte, vom nădăjdui, în grabă, de la vrăjmaşi
împingându-ne, povârniță fiind vom cădea, şi jos ne vor pune pe noi
sfetnicii vicleşugului şi cei vicleni. Şi în mrejele lor, întru aducerile-aminte
cele viclene, mai mult ne vom împleti, sau ne vom junghia de la dânșii cu
lesnire, neavând sabia cea mare, Numele lui Iisus Hristos. Pentru că numai
acest sfințit paloş, neîncetat învârtindu-se în inima cea cu un gând, ştie a-i
întoarce şi a-i tăia pe dânșii, a-i pierde şi a-i arde ca focul pre paie.
Deci lucrul trezvirii celei nelipsite, adică folosirea şi câştigul cel mare al
sufletului, este aceea: a vedea îndată nălucirile gândurilor care se
închipuiesc în minte. Iar al împotrivă-cuvântării lucru: a mustra şi a arăta
pe gândul ce se ispiteşte a intra în văzduhul minții noastre prin nălucirea
vreunui lucru simțitor. Iar ceea ce stinge şi risipeşte îndată toată înțelegerea
protivnicilor, tot cuvântul, toată nălucirea, tot chipul, tot idolul, tot stâlpul
viclean, chemarea Domnului este. Pentru că şi noi în minte vedem biruirea
acestora, cu stăpânire, pe cea prin Iisus, Marele Dumnezeul nostru, şi pe a
noastră, a smeriților, defăimaților şi netrebnicilor, izbândire.
Cum că toate gândurile nimic altceva sunt, fără numai năluciri singure
ale lucrurilor celor simțitoare şi lumeşti, aceasta cei mai mulți nu ştiu. Iar
dacă vom zăbovi în rugăciune cu trezvire, mai mult dezbracă rugăciunea
pe cuget de toată nălucirea cea materialnică a gândurilor celor spurcate, şi
cunoscute face lui şi cuvintele războaielor, şi dobânda cea mare a
rugăciunii şi a trezvirii: „Numai cu ochii tăi vei privi şi plata păcătoşilor o
vei vedea” (Ps. 90, 8 — 1936).
Să ne aducem aminte de moarte, de este cu putință nelipsit; prin care
aducere-aminte lepădare se naşte întru noi de griji şi a tuturor
deşertăciunilor, şi păzire a minții, şi de-a pururea rugăciune, şi nepătimire a
trupului, şi îngrețoşare a păcatului; şi, în scurt, dacă se cuvine adevărul a
zice, toată fapta bună se află dintru aceasta curgând. Pentru aceasta, ca de
însăşi suflarea, de acest lucru să avem trebuință, de e cu putință.
Inima, deşartă fiind desăvârşit de năluciri, înțelegeri va naşte în mijlocul
ei săltând, şi dumnezeieşti şi tainice; în ce chip saltă peştii şi joacă delfinii,

322
liniştind marea. Şi se suflă marea de suflarea cea subțire, iar adâncul inimii
de Duhul cel Sfânt: „Iar pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul
Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Ava, Părinte!” (Gal. 4, 6 —
1936).
Nu se va pricepe şi se va îndoi tot Călugărul de lucrarea duhovnicească a
se apuca mai înainte de trezvirea minții; sau neştiind frumusețea acesteia,
sau ştiind, însă pentru lenevire neputând. Iar de nepricepere, fără de
îndoială, se va deslega, suindu-se spre păzirea minții, care este şi se
numeşte filosofie gânditoare, sau lucrătoare filosofie a minții, ca cel ce a
aflat calea, precum a zis: „Eu sunt Calea, şi Adevărul, şi Viața” (Ioan 14, 6
— 1936).
Iarăşi îndată nu se va pricepe, văzând adânc de gânduri şi mulțime de
prunci vaviloneşti. Ci şi pe această nepricepere o desleagă Hristos, dacă,
adecă, cu temelia cugetului totdeauna stăm pe Dânsul; şi pe toți pruncii
vaviloneşti, de piatra aceasta lovindu-i, îi zdrobim (Ps. 136, 9 — 1936),
împlinindu-ne după cuvânt pofta noastră. Pentru că zice: „Cel ce păzeşte
porunca nu va simți lucru rău” (Ecl. 8, 5 — 1936). Căci a zis Domnul:
„Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5 — 1936).
Acesta întru adevăr este adevărat Călugăr, care trezvire îndreptează. Şi
acesta este adevărat trezvitor, carele în inimă este Călugăr.
Împreună se întinde cu oamenii viața, în ani, în luni, în săptămâni, în
zile, în nopți, în ceasuri şi în minute, înconjurându-se. Deci împreună cu
acestea ni se cade şi nouă a întinde până la ieşire lucrările cele
îmbunătățite. Zic, adecă, trezvirea şi rugăciunea şi pe a inimii dulceață prin
linişte, cu sârguire.
Pentru că va veni asupra noastră ceasul cel înfricoşat al morții, va veni!
— de care a scăpa nu este cu putință. Și măcar dacă stăpânitorul lumii şi al
văzduhului venind atunci ar afla nelegiuirile noastre puține şi lesne trecute
cu vederea, ca să nu ne mustre cu dreptate, altfel vom plânge fără de folos.
Căci „sluga aceea care a cunoscut voia Domnului său şi nu s-a pregătit,
nici a făcut după voia Lui, bătută va fi mult” (Luca 12, 47 — Biblia 1936).
323
 „Vai celor ce au pierdut inima”, zice Scriptura, „şi ce vom face când va
cerceta Domnul?” (Sirah 21, 5). Deci ni se cuvine nouă, fraților, să ne
nevoim.
Gândurilor celor fireşti şi ca şi cum mai nepătimaşe, gândurile pătimaşe
le urmează, precum am aflat prin multă vreme, prin iscusire şi cercare.
Întrucât mi se pare că gândurile cele dintâi sunt intrare celor de-a doua, şi
cele nepătimaşe aduc prilej celor pătimaşe.
Pentru că întru adevăr să cade omul în două a se tăia: întru voire şi întru
socoteala cea prea-înțeleaptă; şi, precum am zis, despărțindu-se, vrăjmaş
însuși lui şi neîmpăcat să fie cu adevărat. Căci precum cineva care are
dragoste spre un om cu totul cumplit și nedrept, iar acela de multe ori l-a
necăjit şi i-a făcut strâmbătate, se desparte de acela lepădând prietenia lui;
aşa, sau cu mult mai mult, dacă voim a împlini porunca cea mare şi dintâi,
adică petrecerea lui Hristos şi fericita Lui smerenie, viața lui Dumnezeu
cea în trup, se cade şi nouă a ne despărți de voile şi socotelile cele
potrivnice. Pentru aceasta zice Apostolul: „Cine mă va izbăvi de trupul
morții acesteia?” (Rom. 7, 24). „Pentru că legei lui Dumnezeu nu i se
supune” (Rom. 8, 7). Și arătând că supunerea trupului voii lui Dumnezeu
este întru noi, zice: „De ne-am fi judecat noi înşine, nu am fi fost osândiți;
iar judecați fiind de Domnul, suntem pedepsiți” (1 Cor. 11, 31–32).
Începutul rodului este floarea; iar începutul păzirii minții este înfrânarea
mâncărilor şi băuturilor, depărtarea şi lepădarea de tot gândul, şi liniștea
inimii.
În Hristos Iisus întărindu-ne, şi prin trezvire pornind la alergare, ca o
făclie ni se arată nouă întâi în minte, ca şi cum de noi ținută prin mâna
minții şi povățuindu-ne în cărările cugetului. Apoi ca o lună cu totul
luminoasă în tăria inimii strălucind. Iar mai apoi ni se arată nouă Soarele
Iisus, cu dreptate strălucind, arătându-Se pe Sine şi ale Sale întru tot
luminoase raze ale vederilor.
Căci acestea tainic le descoperă minții celei ce urmează poruncii Sale,
care zice: „Tăiați-vă împrejur învârtoşarea inimilor voastre” (Deut. 10, 16).
324
Și, precum s-a zis, trezvirea cea osârduitoare învață pe om adevăruri
minunate, pentru că neprimitor de față este Dumnezeu. Pentru aceasta zice
Domnul: „Cine are, i se va da și-i va prisosi; iar celui ce nu are, și ceea ce i
se pare că are i se va lua” (Mat. 13, 12). Și: „Celor ce iubesc pe
Dumnezeu, toate le lucrează spre bine” (Rom. 8, 28). Deci cu mult mai
vârtos acestuia îi vor ajuta bunătățile.
Nu se va mișca corabia fără de ape, şi nici păzirea minții nu va înainta
fără trezvire împreună cu smerenia şi cu rugăciunea lui Iisus Hristos.
Temelia casei sunt pietrele; iar temelia şi acoperământul acestei fapte
bune este închinatul şi Sfântul Nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Și
precum corăbierul neînțelept, dormind în vreme de furtună, va sfărâma
corabia, izgonind pe corăbieri şi aruncând vâslele în noian, tot aşa, şi mai
lesne, sufletul se va cufunda de draci, lenevindu-se de trezvire şi de
chemarea Numelui lui Iisus Hristos în ceasul ispitelor.
Ceea ce știm scriind grăim; şi ceea ce am văzut trecând pe cale
mărturisim celor ce vor a primi. Pentru că Însuși a zis: „De nu va rămâne
cineva întru Mine, aruncat va fi afară ca vița; şi o adună şi o aruncă în foc
şi arde. Iar cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă
multă” (Ioan 15, 5). Pentru că, precum soarele nu poate străluci fără
lumină, aşa este cu neputință inimii a se curăți de spurcăciunea gândurilor
fără rugăciunea Numelui lui Iisus. Deci, fiind adevărat aceasta, cum și este,
atunci precum de însăși răsuflarea avem trebuință, aşa şi de pomenirea
aceasta. Căci acesta este lumină, iar aceia sunt întuneric; acesta este
Dumnezeu şi Stăpân, iar aceia sunt robi şi draci.
Născătoare de lumină, de fulger şi purtătoare de foc se numește cu
dreptate păzirea minții; căci, a spune adevărul, covârșește nenumărate
fapte bune trupești. Pentru aceasta cu numiri cinstite se cuvine a o numi pe
această faptă bună, pentru luminile cele prea-strălucite care se nasc din ea.
Prin care cei ce au iubit-o, din păcătoși şi netrebnici şi necunoscători, se
pot face drepți, curați, pricepuți şi sfinți, cu puterea lui Iisus Hristos. Și nu
numai aceasta, ci şi taine dumnezeiești pot vedea şi a grăi de Dumnezeu; şi

325
văzători făcându-se, prin această lumină negrăită se ating de El, precum cei
ce locuiesc împreună cu Dânsul. Pentru că au gustat şi au văzut că bun este
Domnul. La unii ca aceştia mai întâi se împlineşte cuvântul lui David:
„Drepții vor mărturisi Numelui Tău şi vor locui înaintea feței Tale” (Ps.
139, 13 — 1936). Căci adevărat şi cu de-adinsul aceştia cheamă şi
mărturisesc pe Dumnezeu, cu Care vorbesc neîncetat, iubindu-L.
Vai celor dinlăuntru de la cei din afară! Pentru că foarte se vatămă omul
cel dinlăuntru de simțirile celui din afară; şi necăjit fiind acesta,
meșteșugește bătăi împotriva simțurilor celor din afară. Cei ce au lucrat pe
cea din slovă au cunoscut pe cea din vedere.
Dacă omul nostru cel dinlăuntru priveghează, după Părinți, puternic este
a păzi şi pe cel din afară. Dar noi şi necurății draci, de obște, amândoi
săvârșim păcatele: ei prin gânduri, zugrăvind năluciri în minte după voia
lor; iar noi prin gânduri înlăuntru şi prin lucruri dinafară. Pentru că, lipsiți
fiind de grosimea trupului, dracii nu încetează a păcătui prin gânduri şi
înșelare, pricinuind atât lor, cât și nouă, mucenicie. Căci dacă nu ar fi
lipsiți de trup, nu ar conteni a păcătui şi prin lucruri.
Iar rugăciunea cea singură-gândită omoară şi mistuiește amăgirile
acestora. Pentru că, prin noi chemându-se și de noi rugându-se Iisus, Fiul
lui Dumnezeu şi Dumnezeu, des şi fără lenevire, nu sloboade nicicum
acestora nici începutul intrării, nici asuprirea, nici vreo închipuire, nici
cuvânt oarecare în inimă. Iar închipuirea lor neintrând în inimă rămâne
deşartă, de vreme ce prin gânduri voiesc a învăța răutatea pe ascuns.
Deci prin neîncetată rugăciune se curățește văzduhul cugetului de norii
întunecați şi de vânturile duhurilor vicleşugului. Iar văzduhul inimii
curățindu-se, cu neputință este a nu străluci într-însul lumina dumnezeiască
a lui Iisus — dacă nu cumva ne umplem de mărire deșartă, trufie și părere,
ușurându-ne spre cele neajunse şi aflându-ne neajutorați de Iisus. Căci
Hristos urăşte unele ca acestea, El arătătorul smereniei.
Deci să ne ținem de rugăciune şi de smerenie, aceste două arme ce se
întrarmează asupra dracilor, împreună cu trezvirea ca o sabie de văpaie.
326
Dacă astfel vom lucra în fiecare zi şi în fiecare ceas, atunci cu taină ne
vom bucura, prăznuind în inimi.
Opt sunt gândurile cele sobornicești ale răutății, din care se cuprinde tot
gândul şi din care toate îşi au nașterea; precum din Ira şi Dină tot dracul
spurcat, Dumnezeul danaonilor, după basmele acelora. Toate se suie la
poarta inimii dacă o află nestrăjuită de minte; şi, unul câte unul, intră la
vremea lor. Și orice gând din cele opt intrând în inimă aduce pâlc de
gânduri urâte; și întunecând mintea, ațâță trupul spre lucrările cele rele.
Deci cel ce zdrobește capul şarpelui prin împotrivă-cuvântare, cu mânie
sfântă asupra lui încă din răsărire, scapă de multe gânduri viclene şi lucruri
prea rele. Și atunci rămâne cugetul neînvăluit, Dumnezeu primind
privegherea acestuia în gândurile lui şi dăruindu-i iarăși vedere, ca să ştie
cum să biruiască pe cei ce se luptă cu dânsul şi cum să curețe după puțin
inima de gândurile ce spurcă pe omul cel dinlăuntru. Căci Domnul Iisus
zice: „Din inimă ies gândurile rele: curviile, preacurviile… acestea sunt
care spurcă pe om” (Mat. 15, 19 — 1936).
Cu acest chip poate sufletul sta înaintea Domnului cu buna şi dreapta lui
închipuire, precum a fost zidit dintru început: bun şi drept, avându-şi
partea gânditoare după fire. Și iarăşi s-a zis: dreptatea sufletului este
aceasta — ca să-şi aibă el după fire partea gânditoare în starea cea
cuvenită. Şi încă: „Să ne curățim cugetul; căci cred că, fiind sufletul curat
şi stând după fire, poate vedea mai mult şi mai departe decât dracii, având
pe Domnul care îi descoperă.” Acestea le-a zis Marele Antonie, după cum
scrie fericitul Atanasie în viața lui.
Tot gândul este nălucire în minte a unui lucru simțitor. Pentru că mintea
fiind Asirianul, nu poate înşela într-alt chip, decât meşteșugind din cele
simțite şi obișnuite nouă.
Deci precum nu este cu putință a goni noi păsările cele zburătoare în
văzduh, oameni fiind, nici a zbura sus precum acelea, aceasta neavând-o
firea noastră, aşa nu este cu putință a ne izbăvi de gândurile cele drăceşti,

327
netrupeşti, fără rugăciune trezvitoare neîncetată, sau fără a întinde neabătut
ochiul minţii către Dumnezeu; iar dacă nu, în pământ cauți.
Deci dacă într-adevăr voiești a îmbrăca cu rușine gândurile şi a liniști cu
dragoste, şi a te trezvi cu lesnire în inimă, rugăciunea lui Iisus să se
lipească de suflarea ta, şi în puține zile vei vedea aceasta făcându-se cu
lucru.
Precum în văzduh slove a scrie nu este cu putință, pentru că se cade ca
acestea să se însemne în trup tare, ca petrecătoare să se păzească, tot astfel
cu osteneala trezvirii noastre să lipim rugăciunea lui Iisus Hristos, pentru
ca fapta bună cea întru tot înfrumusețată a trezvirii, petrecătoare împreună
cu Dânsul, să se păzească întreagă, şi printr-însul în veci nerăpită să
rămână.
Răstoarnă spre Domnul lucrurile tale şi vei afla dar, ca nu cumva şi
despre noi să se grăiască de către Prorocul: „Aproape eşti, Doamne, de
gura lor, iar departe de rărunchii lor” (Ier. 12, 2 — 1936). Nimeni altul
afară de Iisus nu va împăciui inima ta de patimi, fără numai Iisus Hristos,
Cel ce a împreunat pe cele departe despărţite.
Asemenea întunecă sufletul şi vorbirile cele din cuget ale gândurilor, şi
cele din afară, adică împreună-vorbirile şi cugetările deşarte. Și se cuvine,
abătându-ne de la vătămarea minţii, să izgonim amândouă cele ce iubesc în
deșert a cuvânta, şi gândurile, și oamenii, pentru pricină binecuvântată
după Dumnezeu, ca nu întunecându-se mintea, să se prăpăstuiască
trezvirea. Căci din uitare întunecându-ne, pierdem mintea.
Cel ce cu toată sârguinţa păzeşte pururea curăţenia inimii va avea
Învățător pe Hristos, Puitorul de Lege, grăindu-i cu taină voia Sa: „Voi
auzi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu”, zice David (Ps. 84, 8 —
1936), aceasta arătând. Iar arătând osteneala minţii spre cercetarea de sine
pentru războiul gânditor, şi ajutătoarea sprijineală a lui Dumnezeu, grăia:
„Şi va zice omul: oare va fi roadă dreptului?” (Ps. 57, 11 — 1936). Apoi,
arătând socoteala cea din căutare, care a numărat împreună amândouă,
zice: „Oare este Dumnezeu care judecă pe viclenii aceştia (draci) pe
328
pământ?” (Ps. 57, 11). Și aiurea: „Va veni omul şi inima adâncă, şi se va
înălța Dumnezeu; şi atunci rănile lor ca săgețile pruncilor se vor socoti”
(Ps. 63, 7–8 — 1936).
„Întru înțelepciune ferecați fiind cu inima, să petrecem pururea”, după
Cântărețul (Ps. 89, 14 — 1936), răsuflând totdeauna numai puterea lui
Dumnezeu Tatăl şi Înțelepciunea lui Dumnezeu, pe Iisus Hristos. Iar de
vom slăbănogi din oarecare primejdie şi vom defăima fapta cea gânditoare,
întru dimineața cea viitoare iarăşi să strângem bine mijlocul minții şi cu
tărie în lucrare să ne apucăm iarăşi, ştiind că nu este nouă nici o îndreptare,
dacă, cunoscând binele, nu îl vom și face.
Precum mâncările cele făcătoare de boală, primite în trup, de îndată
supără, iar cel ce le-a mâncat simţind vătămarea le varsă prin oarecare
doftorie şi rămâne nevătămat, aşa şi mintea, când primește gânduri viclene
şi simte amărăciunea lor, chemând din adâncul inimii rugăciunea lui Iisus
Hristos, cu lesnire le varsă şi le leapădă de la sine, precum pătimirea şi
iscusinţa au învățat pe cei ce se trezvesc.
Unește cu suflarea ta şi cu nările tale trezvirea, Numele lui Iisus şi
pomenirea neuitată a morţii, şi smerenia; pentru că amândouă ştiu foarte a
folosi.
A zis Domnul: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima,
şi veți afla odihnă sufletelor voastre” (Mat. 11, 29 — 1936).
A zis iarăşi Domnul: „Cel ce se va smeri pe sine precum pruncul acesta,
acela se va înălța” (Mat. 18, 4 — 1936). „Iar cel ce se înalță pe sine va fi
smerit” (Luca 18, 14 — 1936). De la Mine, zice, să învățați. Vezi ce să
învățăm? Smerenia. Pentru că, dacă porunca Lui este viață veșnică şi
aceasta este smerenia, atunci cel ce nu este smerit a căzut din viață şi se va
arăta cu totul protivnic.
Toată fapta bună se zidește prin suflet şi prin trup; şi, fiind zidire a lui
Dumnezeu şi sufletul, şi trupul, prin care fapta bună se alcătuiește, cum nu
ne înnebunim desăvârșit, lăudându-ne cu podoabe străine, ale sufletului şi

329
ale trupului, mărindu-ne în deșert şi mândrindu-ne ca sprijinindu-ne pe
trestie? Și pe Dumnezeu, Care prin nemărginită mărire este mai presus de
noi, Îl ridicăm peste capetele noastre, lucru înfricoșat pentru multă noastră
nelegiuire şi nebunie. Căci „Domnul celor mândri le stă împotrivă” (Iac. 4,
6 — 1936). Și în loc să urmăm Domnului prin smerenie, ne împotrivim
Lui cu vrăjmașul — dracul mândriei şi cugetului înălțat în deșert. Pentru
aceasta zice Apostolul: „Ce ai, ce n-ai primit? Iar dacă ai primit, de ce te
lauzi ca şi cum n-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7 — 1936). Nu cumva singur te-
ai zidit? Dacă şi trupul şi sufletul, din care şi întru care şi prin care toată
fapta bună se săvârșește, le-ai primit de la Dumnezeu, de ce te lauzi ca şi
cum n-ai fi luat? Căci Domnul este Cel ce ţi le-a dăruit.
Curăţenia inimii nu este altceva decât a nu slobozi nicidecum gândurile
ce bat la poarta sufletului şi voiesc a intra în el; prin aceasta se pogoară în
noi smerenia şi tot binele cel de sus.
Păzirea minţii, împreună cu ajutorul lui Dumnezeu şi lucrând numai
pentru Dumnezeu, rămânând în suflet, dă pricepere stăpânitorului (minţii)
în nevoinţele cele după Dumnezeu şi nu mică virtute dăruieşte celui ce-i
este părtaș, întru a orândui faptele şi cuvintele după Domnul, cu judecată
bineprimitoare.
Cele arătate despre frumusețea preotului în Legea Veche (Ieş. 28, 36–37)
erau înainte-închipuiri ale inimii curate, ca şi noi să luăm aminte la tăblița
inimii noastre, ca nu cumva să se fi înnegrit din păcat; iar dacă se va afla
aşa, atunci cu lacrimi, cu rugăciune şi cu pocăinţă s-o curățim. Căci mintea
este lesnicioasă şi cu anevoie se ţine departe de aducerile-aminte
fărădelege, urmând cu lesnire nălucirilor cuvântătoare, atât celor bune, cât
şi celor rele.
Fericit este cu adevărat cel ce s-a lipit aşa de Iisus Hristos în cuget şi Îl
cheamă nelipsit în inimă, precum aerul este unit cu trupurile noastre sau
precum văpaia cu ceara; şi precum soarele trecând deasupra pământului
face ziua, aşa şi Sfântul şi Marele şi Cinstitul Nume al Domnului Iisus,
strălucind neîncetat în cuget, naşte nenumărate cugete cu chip de soare.

330
 Și precum, risipindu-se norii, se arată aer curat, aşa, risipindu-se
nălucirile patimilor de Soarele dreptății, Iisus Hristos, şi ştergându-se, nasc
în inimă înțelegeri cu chip de Lună şi de stele, căci acestea au fire a se
naște din inimă, luminându-se văzduhul ei prin Iisus. Căci zice Înțeleptul:
„Cei ce nădăjduiesc spre Domnul vor înțelege adevărul, şi cei credincioși
întru dragoste vor petrece cu El” (Înț. Sol. 3, 9 — 1936).
A zis oarecine dintre Sfinți: pomenind, să pomenești răutățile dracilor,
iar vrăjmășuind, să-ți vrăjmășuiești trupul întotdeauna. Prieten viclean este
trupul: dacă se face îndestulat, se luptă şi mai cu putere. Și iarăși: vrajbă să
ai către trup şi război către pântece.
În cuvintele cele dinapoia, în suta dintâi şi a doua, am alcătuit osteneala
liniştii celei sfințite a minţii, nu lucrare numai a cugetului nostru, ci
precum Dumnezeeștile cuvinte ale Părinților celor de Dumnezeu înțelepțiți
ne învață pentru curățenia minţii; iar acum, grăind puține, vom arăta cât
este câștigul păzirii minţii şi vom înceta de a grăi.
Deci vino, dar, urmează-mi spre ajungere la fericita păzire a minții,
oricare ai fi tu, dorind a vedea zile bune întru Duhul, şi întru Domnul te
voi învăța pe tine lucrarea care se vede şi viețuire a Puterilor celor fără de
trupuri. Nu se vor sătura îngerii lăudând pe Făcătorul, nici mintea cea
curată, care cu aceştia se întrece. Și precum cei nematerialnici nu se grijesc
pentru hrană, aşa nici materialnicii aceştia nematerialnici nu se vor griji de
dânsa, dacă vor intra în cerul liniştii minții.
Precum Puterile cele de sus nu se grijesc de bogăție şi agoniseală, aşa şi
cei curați cu partea cea văzătoare a sufletului şi care au deprins faptele cele
bune nu se grijesc de răutățile duhurilor celor viclene. Și precum pe acelea
le deosebește bogăția sporirii înainte întru slujirea lui Dumnezeu, aşa şi pe
aceştia dragostea către Dumnezeu, trezvirea şi suirea către cele
dumnezeiești. Și încă, cu dorire şi cu nesăturare, spre suire întinzându-se,
din gustarea darului Dumnezeiesc şi uimitor nu vor sta până ce pe Serafimi
îi vor ajunge; nici vor conteni din trezvirea minții şi din înălțarea cea
doritoare, până ce îngeri se vor face întru Hristos Iisus, Domnul nostru.

331
 Nu este venin mai presus de veninul aspidei şi al vasiliscului, şi nu este
răutate mai presus de răutatea iubirii de sine. Iar fiii iubirii de sine sunt
năpârci zburătoare, şi acestea sunt: laudele în inimă, plăcerea de sine,
îndrăcirea pântecelui, curvia, deșarta mărire, pizma şi, în vârful tuturor,
mândria, care știe a smulge nu numai pe oameni, ci şi pe îngeri din ceruri
şi a-i îmbrăca cu întuneric în loc de lumină.
203. Acestea ție, Teodule, ți le trimite cel numit cu numele Liniștii,
Isihie, Deşi prin faptă a greșit, Ci poate nu sunt ale noastre, Ci Dumnezeu
le-a dat... Cel ce se laudă în Tatăl, şi Fiul, şi Sfântul Duh, de toată firea cea
cuvântătoare a îngerilor şi a oamenilor, şi de toată zidirea, Treimea cea
negrăită, Unul Dumnezeu, A Cărui strălucită Împărăție şi noi să o
dobândim, prin solirile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, şi prin
rugăciunile Preacuvioșilor Părinți, Căruia, Dumnezeului celui necuprins,
se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.
Sfârșitul capetelor Sfântului Isihie Ierusalimneanul.

Sfântul Nil Sinaitul

Preacuviosul Părintele nostru Nil Sinaitul, patrie avea Țarigradul.
Învățător i-a fost Dumnezeescul Gură de Aur. Cu bunul neam şi cu bogăția
întrecând pe mulți, a fost pus Eparh în patria sa. Ci, toate lăsându-le, la
anul 390, venind în Muntele Sinai, unde, cu mâinile sale săpându-și două
peșteri, una lui şi una fiului său, a petrecut şaizeci de ani, pustnicească
viață alegându-și. Acolo s-a pristăvit pe la anul 450. De Episcopul cetății
Eluza au fost hirotonisiți preoți amândoi, pe când fiul său fusese răpit de
Agareni. Mult fiind întru înțelepciunea cea din afară şi cea duhovnicească,
multe scrieri a lăsat, pline de înțelepciune duhovnicească şi de negrăit dar.
Dintre acestea, noi, după chipul albinei, adunând cuvântul pentru
rugăciune, despărțit în 153 capete, şi cuvântul pentru pustniceasca
nevoință, având cu acestea ca un oarecare fagure de miere, pe cei ce le
citesc îi zidesc. Miere cu adevărat a lui Ambrosie şi Nectarie, dulceață
332
izvorăsc şi mult îmbelșugatul folos îl arată. Pomenește de acesta şi prea-
înțeleptul Fotie, în cet. 201, pag. 266, aşa grăind: „Cuvântul Monahului Nil
l-am cetit, despărțit în 153 capete. Întru acesta Dumnezeiescul bărbat arată
chipul rugăciunii. Multe şi altele sunt vrednice de laudă ale lui [...] întru
lucruri şi întru săvârșire şi cuvinte, puterea mărturisind.” Pomenirea lui se
face la 12 Noiembrie.
Ale Prea Cuviosului Părintelui nostru Nil Sinaitul
153 de capete pentru rugăciune
Cuvânt înainte spre capete (al acestuiaşi)
Aprins fiind eu de învăpăierea necuratelor patimi, după obicei, iarăși am
câștigat prin atingerea scrisorilor tale celor iubitoare de Dumnezeu,
mângâind mintea mea cea bolnavă întru cele mai de pe urmă; și urmând cu
fericire Povățuitorului celui Mare și Învățătorului. Și nu este de mirare.
Pentru că partea ta pururea a făcut cele însemnate, precum și a
blagocestivului Iacov; căci bine slujind pentru Rahil și luând pe Lea, cauți
pe cea dorită, ca unul ce cu adevărat ai împlinit și pe cei șapte ani ai
acestora (Fac. 29, 20–28). Iar eu nu aș tăgădui că toată noaptea ostenindu-
mă nu am prins nimic; ci însă pentru cuvântul tău, aruncând mreaja, am
vânat mulțime a peștilor, de mari nu mi se pare, dar totuși 153 (Ioan 21,
11). Și pe aceștia ți i-am trimis în coșnița dragostei către tine, prin capetele
acestea întocmai cu numărul, porunca ta împlinindu-o. Însă mă minunez de
tine și foarte râvnesc pentru prea buna ta înainte-punere, că pe capetele
cele pentru rugăciune le iubești; căci nu pe acestea proaste le iubești, pe
cele ce de la mână și în hârtie prin cerneală își au ființa, ci pe cele ce sunt
în minte întemeiate prin dragoste și prin neținerea minte de rău. Ci de
vreme ce toate sunt îndoite, una înaintea alteia, după Înțelepciunea lui Isus
(Sir. 42, 31–32), primește lângă scrisoare și pe Duhul, și înțelege că, cu
adevărat, mai înainte de scrisoare urmează mintea; căci nefiind aceasta,
nici scrisoare nu va fi. Deci și rugăciunea îndoit își are chipul: unul
lucrător, iar altul văzător. Așa și numărului cel înaintea mâinii, adică suma,
iar ceea ce se însămnează este felurimea. Deci, întru 153 împărțind

333
cuvântul cel pentru rugăciune, ție îți trimitem mâncare evanghelicească, ca
să afli frumusețea numărului celui însemnător și chipul cel cu trei unghiuri,
și cel cu șase unghiuri, împreună cu cunoștință, cu bună credință, a
Treimii; împreună încă și a împodobirii acesteia, scrisoarea împrejur
arătând-o. Iar numărul cel de 100, de sine cu patru unghiuri este; iar cel de
53, cu trei unghiuri și rotund; pentru că cel de 28, cu trei unghiuri este, iar
cel de 25 este rotund, pentru că de cinci ori sunt câte cinci capete. Deci ai
chipul cel cu patru unghiuri, nu numai prin pătrimea bunătăților, ci și a
veacului acestuia cunoștința cea înțeleaptă, ce se aseamănă cu cel de 25
prin rotogolirea anilor; pentru că săptămâna către săptămână, luna către
lună se pornește, și din ani spre ani se învârtește anul, și vremea spre
vreme, precum la mișcarea soarelui și a lunii, și a primăverii și a celorlalte
vremi. Iar cel cu trei unghiuri ar însemna ție cunoștința Sfintei Treimi într-
altfel. Iar dacă prin mulțimea numerelor ai lua pe cel de 103, fiind cu
unghiuri, să înțelegi pe cea lucrătoare, pe cea firească și pe cea de
Dumnezeu cuvântătoare, sau și a credinței, nădejdii și dragostei; aurul,
argintul și pietrele cele scumpe. Ci numărul unul ca acesta este. Iar
smerenia capetelor să nu o ocărăști, ca unul ce știi și a te sătura, și a-ți lipsi
(Filip. 4, 12); și ca acela ce îți aduci aminte de Cel ce pe cei doi bani ai
văduvei nu i-a lepădat, ci și mai presus decât bogăția altora multora i-a
primit. Deci, roadele buneicugetări și ale dragostei știindu-le, să le păzești,
poruncind adevăraților frați ai tăi a se ruga pentru cel bolnav, ca să se
însănătoșeze, și patul său luându-l, de aceea să umble, cu bun darul
Hristosului, adevăratului Dumnezeu al nostru.
Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor,
Amin.
Începutul capetelor
1. Dacă cineva ar voi tămâie bine-mirositoare a face, Livanul cel
luminos, și Casia, și Unghia, și Stacteea, deopotrivă le va alcătui după
Lege (Ieş. 30, 34); iar acestea sunt pătrimea bunătăților. Pentru că, dacă
vor fi pline și deopotrivă, nu va fi mintea vândută.

334
 2. Curățindu-se sufletul prin plinirea bunătăților, izvorăște rânduiala
minții neclătită, făcând-o primitoare de așezarea care se caută.
3. Rugăciunea este vorbire a minții cu Dumnezeu. Deci de care așezare
are trebuință mintea, pentru ca să liniștească fără întoarcere, uimindu-se
către Stăpânul său și împreună vorbind cu Dânsul, nimic mijlocind?
4. Dacă la rugul cel ce ardea pe pământ, Moisi, apropiindu-se, s-a oprit
până ce și-a dezlegat încălțămintea picioarelor (Ieş. 3, 5); cum tu însuți,
voind a vedea pe Cel mai presus de toată cugetarea și simțirea, și
împreună-vorbitor cu Dânsul a te face, nu dezlegi de la tine toată
pătimicioasa înțelegere?
5. Mai întâi pentru luarea lacrimilor te roagă, ca prin plângere să moaie
sălbăticia cea din sufletul tău și, mărturisind împotriva ta nelegiuirea ta
Domnului, de la Dânsul să dobândești iertare (Ps. 31, 6).
6. Meșteșugește lacrimile spre îndreptarea a toată cererea; pentru că
foarte se bucură Stăpânul tău primind rugăciunea în lacrimi.
7. Dacă izvoare de lacrimi vei vărsa în rugăciunea ta, să nu te înalți
nicidecum întru sine-ți, ca și cum ai fi mai presus de cei mulți. Căci
rugăciunea ta a primit ajutor, ca să poți cu osârdie mărturisi păcatele tale și
să îmblânzești pe Stăpânul prin lacrimi. Deci să nu abați spre patimi pe
izgonitoarea patimilor, ca nu cumva mai mult să mânii pe Cel ce ți-a dat
darul.
8. Mulți, lăcrămând pentru păcate, uitând scopul lacrimilor, s-au nebunit
și s-au uimit (ieșit afară din sine).
9. Stai cu durere și te roagă cu bună întindere, întorcându-te de la
nemeririle grijilor și ale gândurilor; căci acestea te clatină și te tulbură, ca
să slăbănogească întinderea ta.
10. Când te-ar vedea dracii pe tine osârduindu-te cu adevărat a te ruga,
atunci pun în minte gânduri ale unor lucruri ca și cum ar fi de nevoie, și
după puțin ridică aducerea-aminte de acestea, pornind mintea spre căutarea
lor; iar ca neaflându-le, foarte se scârbește și se mâhnește. Iar când vei sta
335
la rugăciune, aduc aminte acestora, pentru ca, slăbănogindu-se mintea spre
cunoștința lor, să piardă rugăciunea cea cu bună roadă.
11. Nevoește-te a pune mintea ta, în vremea rugăciunii, surdă și mută, și
vei putea a te ruga.
12. Când te va întâmpina ispita, sau grăirea împotrivă, sau te vei zădărî,
sau te va porni iuțimea spre izbândirea cea potrivnică, sau vei rupe glasul
oarecare: adu-ți aminte de rugăciune și de judecata cea dintru dânsa, și
îndată mișcarea cea fără rânduială din tine se va alina.
13. Câte vei face spre izbândirea fratelui celui ce te-a năpăstuit, toate
întru sminteală ție se vor face în vremea rugăciunii.
14. Rugăciunea este odrasla blândeții și a nemâniei.
15. Rugăciunea este punerea înainte a bucuriei și a mulțămirii.
16. Rugăciunea este izgonirea scârbei și a mâhnirii.
17. „Mergând, vinde-ți averile tale și le dă săracilor” (Matei 19, 21), „și,
luând Crucea, leapădă-te de sineți” (Matei 16, 24), pentru ca să poți fără
grijă a te ruga.
18. De voiești cu laudă a te ruga, leapădă-te de sineți în fiecare ceas și
suferă multe rele pentru rugăciunea cea iubitoare de înțelepciune.
19. Orice rău vei suferi cu iubire de înțelepciune, roada lui o vei afla în
vremea rugăciunii.
20. Poftind a te ruga după cum se cade, să nu scârbești vreun suflet; iar
de nu, în deșert alergi.
21. „Lasă darul tău înaintea altarului și, mergând, mai întâi împacă-te cu
fratele tău” (Matei 5, 24), și atunci te vei ruga fără tulburare. Căci
pomenirea de rău întunecă mintea celui ce se roagă și rugăciunele acestuia
le întunecă.
22. Cei ce își grămădesc scârbe și pomeniri de rău și socotesc că se
roagă, asemenea sunt celor ce scot apă și o pun într-un ulcior spart.

336
 23. Dacă vei fi suferitor, pururea cu bucurie te vei ruga.
24. Rugându-te după cuviință, te vor întâmpina unele lucruri care îți vor
părea cu adevărat de drept a unelti mânia; însă nicio mânie asupra
aproapelui nu este dreaptă, nicidecum. Căci, dacă vei căuta, vei afla cum
că este cu putință a te așeza bine și fără mânie. Deci tot felul de chip fă, ca
să nu te mânii.
25. Caută a nu rămâne tu nevindecat, vindecându-ți-se doar părerea
despre altul, și vei da zăbavă rugăciunii tale.
26. Curățind mânia, vei afla curățire și te vei arăta înțelept pe tine însuți,
și vei fi între cei ce se roagă.
27. Înarmându-te asupra mâniei, poftirea n-o vei suferi niciodată, căci
aceasta dă materie mâniei și tulbură ochiul cel gânditor, stricând așezarea
rugăciunii.
28. Nu te ruga numai în chipurile cele din afară, ci abate mintea ta spre
simțirea rugăciunii celei duhovnicești, cu multă frică.
29. Uneori, de năprasnă, stând la rugăciune, bine te vei ruga; iar de
multe ori, ostenindu-te foarte, nu vei dobândi scopul, căci încă mai mult
căutând și luând, vei avea îndreptare nefurată.
30. Stând de față îngerul, de năprasnă se depărtează toți cei ce ne supără
și află mintea răsuflare multă și sănătoasă, rugându-se; iar uneori, zăcând
peste noi obișnuitul război, se luptă mintea și nu se slobozeste a privi în
sus, fiindcă mai înainte s-a înființat cu patimile cele în multe feluri. Însă
căutând mai mult va afla și, bătând cu bună întindere, i se va deschide.
31. Nu te ruga ca să se facă voile tale, căci cu adevărat nu se întocmesc
cu voia lui Dumnezeu; ci mai vârtos, precum te-ai învățat, roagă-te grăind:
„Să se facă voia Ta întru mine” (Matei 6, 10), și tot așa în tot lucrul să ceri
de la Dumnezeul cel bun, fiindcă El voiește tot binele și ceea ce folosește
sufletului tău, iar tu nu totdeauna aceasta o cauți.

337
 32. De multe ori, rugându-mă, am cerut să se facă mie ceea ce mi s-a
părut a fi bun și am petrecut întru cerere dobitocește, silind dobitocește
voia lui Dumnezeu, nedând Lui ca ceea ce știe de folos să rânduiască. Și,
luând, mai pe urmă m-am mâhnit foarte că am cerut să se facă voirea mea,
căci nu mi s-a întâmplat lucrul după cum socoteam.
33. Ce alt bine este fără Dumnezeu? Deci Lui să-I dăm toate cele ale
noastre și bine ne va fi, căci Cel bun cu adevărat este dătător de daruri
bune.
34. Nu te scârbi neprimind îndată cererea ta de la Dumnezeu, căci
voiește ție spre mai mult bine, așteptând lângă Dânsul întru rugăciune.
Căci ce este mai înalt decât a vorbi cu Dumnezeu și a ne îndeletnici în
împreunarea cu El?
35. Rugăciunea nerăspândită este cea mai înaltă lucrare a minții.
36. Rugăciunea este suirea minții către Dumnezeu.
37. Dacă dorești a te ruga, leapădă-te de toate, pentru ca pe toate să le
moștenești.
38. Roagă-te mai întâi pentru curățirea de patimi, apoi pentru izbăvirea
de necunoștință și uitare; și a treia, pentru izbăvirea de toată ispita și
părăsirea.
39. Caută în rugăciunea ta numai dreptatea și Împărăția, adică bunătatea
și cunoștința, „și toate celelalte se vor adăuga ție” (Matei 6, 33).
40. Este cu dreptate nu numai pentru a ta curăție să te rogi, ci și pentru
cel de o seminție, ca să urmezi năravului îngeresc.
41. Caută dacă cu adevărat ai stat lângă Dumnezeu în rugăciunea ta, sau
ești biruit de lauda oamenilor și vânezi aceasta, uneltind starea rugăciunii
ca un acoperământ.
42. Ori împreună cu frații te rogi, ori deosebi, nevoește-te să nu te rogi
din obicei, ci întru simțire.

338
 43. Năravul rugăciunii este cucernicia, umilința și durerea sufletului,
întru mărturisirea greșalelor, cu suspinuri negrăite.
44. Dacă mintea ta privește împrejur încă în vremea rugăciunii, nu ca un
călugăr te rogi, ci încă lumean ești, înfrumusețând cortul cel din afară.
45. Rugându-te, păzește cu putere aducerea-aminte, pentru ca să nu pună
înainte ale sale, ci să te miște spre întinderea cunoștinței. Căci foarte se
obișnuiește mintea a se fura în vremea rugăciunii.
46. Rugându-te, aducerea-aminte îți pune înainte năluciri ale lucrurilor
viclene, sau griji noi, sau fața celui ce te-a scârbit.
47. Foarte zavistuiește diavolul asupra omului ce se roagă și tot
meșteșugul îl uneltește spre a-i strica gândul. Deci nu încetează a ridica
gânduri prin aducerea-aminte și patimi prin trup, ca să împiedice alergarea
cea bună și ieșirea către Dumnezeu.
48. Când, mult trudindu-se, vicleanul nu poate împiedica rugăciunea
celui sârguitor, puțin slăbește și apoi izbândește asupra lui după ce s-a
rugat: ori aprinzându-l spre iuțime și stricând buna așezare adunată prin
rugăciune, ori zădărându-l spre poftă dobitocească și ocărând mintea.
49. Rugându-te precum se cuvine, pe cele ce nu se cuvine le așteaptă, și
stai cu bărbăție, păzindu-ți roada ta. Pentru aceasta din început ai fost pus
„a lucra și a păzi” (Fac. 2, 15). Deci, lucrând, să nu lași nepăzită osteneala
ta; iar de nu, nimic ai folosit rugându-te.
50. Tot războiul care se ridică între noi și necuratele duhuri, nu pentru
altceva se face decât pentru rugăciunea cea duhovnicească; căci foarte
potrivnică le este lor și prea urâtă, iar nouă mântuitoare și prea iubită.
51. Ce este voia dracilor a lucra în noi? Îndrăcirea pântecelui, curvia,
iubirea de argint, mânia, aducerea-aminte a răului și celelalte patimi. Căci
îngroșându-se mintea din acestea, nu poate a se ruga precum se cuvine;
patimile începătorind partea cea cuvântătoare, nu o lasă să se miște spre
Cuvântul lui Dumnezeu și spre căutarea Lui.

339
 52. Faptele bune săvârșește-le, fiindcă ele se cer din fire a fi făcute, și
pentru Domnul, Cel ce le-a întemeiat; iar aceasta se arată în așezarea
rugăciunii.
53. Așezarea rugăciunii este deprindere nepătimașă, cu prea deplină
dragoste, răpind mintea iubitoare de înțelepciune în înălțimea
înțelegătoare.
54. Nu numai mânia și pofta se cuvine a le stăpâni cel ce cu adevărat se
silește spre rugăciune, ci și de toată pătimicioasa gândire a se curăți.

55. Cel ce iubește pe Dumnezeu vorbește pururea cu Acesta ca și cu un

Tată, întorcându-se de la toată gândirea pătimașă.
56. Nu cel ce a dobândit nepătimirea se roagă cu adevărat; căci poate fi
în cugetări subțiri și în istorie a se îndeletnici, și departe de Dumnezeu a fi.
57. Nu când mintea nu zăbovește în gândurile lucrurilor subțiri, a primit
locul rugăciunii; căci poate fi în vederea lucrurilor și în cugetarea
cuvintelor lor. Iar acestea, deși sunt graiuri subțiri, fiind vederi ale
lucrurilor, închipuiesc mintea și o duc departe de Dumnezeu.
58. Chiar dacă mintea s-ar face mai presus de vederea firii celei trupești,
încă nu a văzut desăvârșit locul lui Dumnezeu; căci poate fi în cunoștința
celor înțelegătoare și cu dânsa să se schimbe.
59. De voiești a te ruga, este trebuință de Cel ce dă rugăciune celui ce se
roagă. Deci pe Acesta chemă-L, grăind: „Sfințească-se numele Tău, vie
împărăția Ta” (Mat. 6, 9–10), adică Duhul Sfânt și Unul-Născut Fiul Tău.
Pentru că așa ne-am învățat: „Întru Duh și întru adevăr să ne închinăm
Tatălui” (Ioan 4, 24).
60. Cel ce se roagă întru Duhul și întru adevăr nu mai cinstește pe
Ziditor din zidire, ci dintru El însuși Îl laudă.
61. De ești cuvântător de Dumnezeu, te vei ruga cu adevărat; și, de te vei
ruga cu adevărat, cuvântător de Dumnezeu ești.
340
 62. Când mintea ta, prin multă dorire către Dumnezeu, se depărtează
puțin din trup și se întoarce de la toate înțelegerile aducerii-aminte și ale
amestecării, făcându-se plină de cucernicie și bucurie, atunci socotește că
s-a apropiat de hotarele rugăciunii.
63. Duhul Sfânt Se pogoară împreună cu neputința noastră și, deși
necurați suntem, vine spre noi. Iar dacă va afla mintea noastră rugându-se
Lui cu iubire de adevăr, o suie și prăpădește tot pâlcul gândurilor și al
cugetărilor ce o înconjură, îndemnând-o spre lucrările rugăciunii
duhovnicești.
64. Aceia (adică dracii), prin schimbarea trupului, pricinuiesc minții
gânduri, înțelegeri și vederi; iar Dumnezeu lucrează împotrivă, suind
singură mintea și punând în ea cunoștință precum voiește, domolind prin
minte neînfrânarea trupului.
65. Cel ce iubește rugăciunea cea adevărată, iar mâniindu-se sau ținând
minte răul, este vrednic de toată defăimarea. Căci asemenea este cu cel ce
voiește a vedea iute, dar își tulbură ochii.
66. Dacă voiești a te ruga, să nu faci nimic din cele ce se împotrivesc
rugăciunii, pentru ca Dumnezeu, apropiindu-Se, să călătorească împreună
cu tine.
67. Să nu închipuiești Dumnezeirea în sine rugându-te, nici să slobozești
mintea spre oarecare închipuire, ci nematerialnic la Cel nematerialnic
apropie-te, și vei înțelege.
68. Păzește-te de cursele potrivnicilor; căci se întâmplă, când te rogi
curat și fără tulburare, să stea de față închipuire străină și de altă seminție,
ca să te ducă spre părere, socotind Dumnezeirea acolo; ca ceea ce ți s-a
descoperit de năprasnă să te încredințeze că aceea este Dumnezeirea. Dar
Dumnezeirea fără de seamăn este și neînchipuită.
69. Când dracul cel pizmătăreț nu poate mișca aducerea-aminte în
rugăciune, atunci silește amestecarea trupului spre a face minții nălucire

341
străină și spre a o închipui; iar cel ce are obiceiul de a se învârti în gânduri
ușor se pleacă spre aceasta, ținând fum în loc de lumină.
70. Să stai la straja ta, păzindu-ți mintea de cugetări în vremea
rugăciunii, ca să stea întru a sa liniște, pentru ca Cel ce împreună pătimește
cu cei nepricepuți să vină deasupra ta, și atunci vei lua darul cel preaslăvit
al rugăciunii.
71. Nu vei putea a te ruga curat, dacă te încurci în lucruri materialnice și
te învălui în griji dese; căci rugăciunea este lepădare a sufletelor.
72. Nu poate cel legat a alerga, nici mintea ce slujește patimilor a vedea
locul rugăciunii duhovnicești; căci se trage și se poartă împrejur de
cugetarea pătimașă și nu stă neclătită.
73. Când s-ar ruga mintea curat, fără înșelare și adevărat, atunci nu mai
vin dracii de-a stânga, ci de-a dreapta, punându-i slava lui Dumnezeu și
închipuiri ale celor iubite simțiri, făcându-i să creadă că a nemerit scopul
rugăciunii. Aceasta, precum zice cunoscătorul bărbat (Evagrie), vine din
patima măririi deșarte și de la dracul ce atinge locul creierilor și clatină
vinele.
74. Pare-mi-se că dracul, atingându-se de locul grăit, preface lumina cea
împrejurul minții precum voiește; și astfel mișcă patima măririi deșarte,
mintea închipuind-o drept arătare dumnezeiască. Și cel ce nu este supărat
de patimi trupești, ci curat părându-i-se, socotește acea nălucire ca fiind
dumnezeiască.
75. Îngerul lui Dumnezeu stând de față încetează cu un singur cuvânt
toată lucrarea cea potrivnică din noi și pornește mintea a lucra fără
înșelare.
76. A grăi că Îngerul aduce tămâie „ca să le dea rugăciunilor sfinților”
(Apoc. 8, 3), îmi pare a fi lucrarea darului prin Înger, care pricinuiește
cunoștință rugăciunii adevărate; căci atunci mintea stă afară de toată
clătirea și de toată trândăvia.

342
 77. Năstrapele tămâierelor sunt rugăciunile sfinților (Apoc. 5, 8), pe care
cei douăzeci și patru de bătrâni le poartă. Iar năstrapă să înțelegi prietenia
către Dumnezeu, adică dragostea cea desăvârșită și duhovnicească, întru
care rugăciunea lucrează în duh și în adevăr.
78. Dacă ți se pare că nu ai trebuință de lacrimi în rugăciunea ta pentru
păcate, socotește cât te-ai depărtat de Dumnezeu, dator fiind a fi întru El
totdeauna, și cu mai multă fierbințeală vei lăcrăma.
79. Cunoscându-ți măsurile tale, vei plânge cu dulceață, ticăloșindu-te
împreună cu Isaia: „Vai mie, că necurat sunt și buze necurate am, și în
mijlocul unui norod necurat locuiesc; și am văzut pe Domnul Savaot”
(Isaia 6, 5).
80. Dacă cu adevărat te rogi, multă și deplină adeverire vei afla, și
îngerii vor merge cu tine precum la Daniil, luminând pricinile lucrurilor ce
se fac.
81. Să cunoști că sfinții îngeri ne îndeamnă la rugăciune și stau
împreună cu noi, bucurându-se și rugându-se pentru noi. Dacă ne lenevim
și primim gânduri potrivnice, îi întristăm foarte, căci ei se ostenesc pentru
noi, iar noi nici pentru noi nu voim a ruga pe Dumnezeu, ci defăimăm
slujirea lor și pe Dumnezeul lor îl părăsim, apropiindu-ne de dracii
necurați și vorbind cu ei.
82. Roagă-te cu măsură și fără tulburare, cântă cu înțelegere și bună
tocmire și vei fi ca un pui de vultur, ridicându-te în înălțime.
83. Cântarea psalmilor domolește patimile și liniștește neînfrânarea
trupului, iar rugăciunea face mintea a lucra lucrarea ei.
84. Rugăciunea este lucrarea cuviincioasă și vrednică a minții, adică
buna și curata judecată a acesteia.
85. Cântarea psalmilor este închipuire a înțelepciunii celei de multe
feluri, iar rugăciunea este începutul cunoștinței celei nematerialnice și de
mult fel.

343
 86. Cunoștința este lucru foarte frumos, fiind împreună-ajutătoare
rugăciunii, deșteptând puterea înțelegătoare a minții spre vrednicia
cunoștinței celei dumnezeiești.
87. Dacă încă nu ai luat darul rugăciunii sau al cântării psalmilor,
dorește-le, și vei lua.
88. „Și le spunea lor pildă: Că trebuie să se roage totdeauna și să nu se
lase” (Luca 18, 1). Deci nu te lăsa nicidecum și nu te mâhni că nu ai primit
încă, căci vei primi mai pe urmă. Căci și judecătorul cel nedrept a zis:
„Deși de Dumnezeu nu mă tem și de om nu mă rușinez, însă pentru că îmi
face supărare această femeie, îi voi face dreptate” (Luca 18, 4–5). „Deci
Dumnezeu oare nu va face dreptate celor ce strigă către El ziua și noaptea,
deși zăbovește pentru ei?” (Luca 18, 7). Deci binevoiește a aștepta întru
sfânta rugăciune.
89. Să nu voiești precum ție ți se pare, ci precum lui Dumnezeu îi place a
se face cele ale tale; și vei fi fără tulburare și mulțumitor întru rugăciunea
ta.
90. Deși ți s-ar părea că ești cu Dumnezeu, păzește-te de dracul curviei;
căci foarte împotrivitor este și prea pizmătăreț, dorind a fi mai iute decât
mișcarea minții tale și a o smulge de la Dumnezeu când stă cu cucernicie și
frică înaintea Lui.
91. Dacă porți grijă de rugăciune, păzește-te de năpădirile dracilor și
rabdă cu așteptare bătăile cele de la dânșii. Căci ca niște hiare sălbatice vor
veni spre tine și tot trupul îl vor răni.
92. Gătește-te ca un iscusit luptător, deși de năprasnă ai vedea năluciri,
să nu te clătești; măcar sabie scoasă asupra ta, sau făclie în vederea ta
ținându-o, să nu te tulburi; măcar închipuire oarecare urâtă și sângerată,
nicidecum să nu cazi cu sufletul tău, ci să stai mărturisind mărturisirea ta
cea bună, și mai cu lesnire vei privi spre vrăjmașii tăi.
93. Cel ce suferă pe cele de scârbă, și pe cele de bucurie le va dobândi;
și cel ce așteaptă întru cele neîndulcite, nu se va lipsi de cele dulci.

344
 94. Caută să nu te înșale prin oareșicare vedenii dracii cei vicleni; ci fii
cu minte, către rugăciune abătându-te și roagă pe Dumnezeu. Căci dacă de
la Dânsul este înțelegerea, El te va lumina; iar de nu, îndată pe înșelător îl
va goni de la tine. Și îndrăznește, că nu vor sta câinii, tu cu înfocare
uneltind rugăciunea către Dumnezeu; căci îndată, nevăzut și nearătat, de
puterea lui Dumnezeu bătându-se, se vor goni.
95. Cu dreptul este ca nici acest vicleșug să nu fie tăinuit de tine; căci se
întâmplă uneori ca dracii să se împartă pe sine în cete, și, de ți s-ar părea a
cere ajutor, ceilalți să se închipuiască îngerește, izgonind pe cei dintâi, spre
a te împreliști cu mintea, ca și cum ar fi Sfinții Îngeri (îi formează
necurații).
96. Grijește-te pentru multă smerită înțelepciune și ispitirea dracilor nu
se va atinge de sufletul tău: „Și bătaie nu se va apropia de lăcașul tău. Că
Îngerilor Săi va porunci pentru tine, ca să te păzească pe tine” (Ps. 90, 10–
11). Și nevăzut toată lucrarea potrivnică o vor izgoni de la tine.
97. Izbituri, și plesnituri, și glasuri, și bătăi de la draci va auzi cel ce se
grijește de rugăciune curată; dar nu va cădea cu gândul, grăind către
Dumnezeu: „Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești” (Ps. 22, 4).
98. În vremea unor astfel de ispite, scurtă și prea întinsă rugăciune să
uneltești.
99. Dacă te vor înfricoșa dracii de năprasnă, arătându-se în văzduh și
înspăimântându-te, și răpind mintea ta, sau ca niște hiare năpăstuind trupul
tău, să nu te spăimântezi de dânșii, nici cu totul să te îngrijești de
înfricoșarea lor; căci te înfricoșează ispitindu-te, dacă cu totul iei aminte la
ei, sau desăvârșit îi defaimi.
100. Dacă stai întru rugăciune lângă Dumnezeu Atotțiitorul și Ziditorul
și Purtătorul de grijă a toate, cum de neînțelegător ai stat lângă Dânsul,
lăsând frica Lui cea necovârșită și spăimântându-te de țânțari și de muște?
Au n-ai auzit pe Cel ce grăiește: „Pe Domnul Dumnezeul tău să-L temi” (2

345
Leg. 10, 20). Și iarăși: „De Carele se teme și se cutremură toate de fața
puterii Lui” (Rug. Manasi).
101. Precum pâinea este hrană a trupului, iar bunătatea a sufletului, așa
și rugăciunea duhovnicească este hrană a minții.
102. Nu te ruga ca Fariseul, ci ca Vameșul, întru sfințitul loc al
rugăciunii, ca și tu să te îndreptezi de la Domnul.
103. Nevoește-te a nu te ruga împotriva cuiva în rugăciunea ta, ca nu pe
cele ce le zidești să le risipești, urâtă rugăciunea ta făcându-o.
104. Cel dator cu o mie de talanți, să se pedepsească pe sine; că de nu
vei lăsa tu datornicului, nici ție lăsare nu vei dobândi: „Și l-a dat pe el
muncitorilor” (Mat. 18, 34).
105. Trece cu vederea nevoile trupului în starea rugăciunii, ca nu,
îmboldindu-te puricele sau păduchele, musca sau țânțarul, să te păgubești
de dobânda cea prea mare a rugii tale.
106. Venit-a la noi cum că oarecăruia dintre Sfinți, rugându-se, atâta i-au
stat împotrivă vicleanul, încât, în vreme ce întindea mâinile, acela în leu se
închipuia, și ridica drept picioarele cele dinainte, și unghiile sale din
amândouă părțile le înfigea în umerii nevoitorului; și nu se lăsa până ce nu
pogora mâinile. Iar el nicicând le slobozea, până ce rugăciunile cele
obișnuite le împlinea.
107. Unul ca acesta am cunoscut că a fost și Ioan cel Mic, adică
Călugărul cel prea mare care, în groapă liniștind, nemișcat a rămas de
împreunarea cea a lui Dumnezeu, dracul în chip de balaur înfășurându-se
și rozând cărnurile lui și în fața lui răgâind.
108. Ai cetit cu adevărat și viețile Călugărilor Tavenisioți, precum zice:
că grăind Ava Teodor cuvânt fraților, au venit două năpârci sub picioarele
lui, iar el, fără tulburare, ca într-un cerc făcându-le, le-a luat înăuntru, până
ce a încetat grăind cuvântul; și atunci le-a arătat fraților, tâlcuind lucrul.

346
 109. Pentru alt Duhovnicesc iarăși am cetit, cum că, rugându-se el,
năpârcă venind, s-a atins de piciorul lui; iar el nu a slobozit mâinile până
ce a săvârșit rugăciunea cea obișnuită; și nimic nu s-a vătămat cel ce a
iubit pe Dumnezeu mai mult decât pe sine.
110. Neînălțată vedere să ai în rugăciunea ta și, lepădându-te de trupul și
de sufletul tău, viețuiește cu mintea.
111. La alt oarecare Sfânt, ce cu bună întindere se ruga în pustie
liniștind, dracii stând de față, în două săptămâni pe acesta îl rostogoleau și
îl zvârleau în văzduh ca pe o minge, primindu-l în rogojină; și nicidecum
nu au putut pogorî mintea sa din rugăciunea cea înfocată.
112. Iarăși, la alt iubitor de Dumnezeu și rugător cu grijă, umblând el în
pustie, doi Îngeri i-au stat de față și îl luau în mijloc, călătorind împreună
cu el; iar el nicidecum nu lua aminte la ei, ca nu cumva de cel mai bun să
se păgubească. Căci și-a adus aminte de zisa Apostolească: „Nici îngerii,
nici începătoriile, nici puterile… nu vor putea să ne despartă de dragostea
lui Hristos” (Rom. 8, 38–39).
113. Deopotrivă cu Îngerii se face Călugărul prin rugăciunea cea
adevărată, poftind a vedea fața Părintelui celui din ceruri (Mat. 18, 10).
114. Nu căuta nicidecum închipuire sau formă a primi în vremea
rugăciunii tale.
115. Nu pofti a vedea Îngeri sau Puteri, sau pe Hristos simțitor, ca nu
cumva desăvârșit ieșit din minte să te faci, lup în loc de Păstor primind și
vrăjmașilor draci închinându-te.
116. Începutul împreleștirii minții este mărirea cea deșartă, dintru care
pornindu-se mintea ispitește a închipui și a scrie împrejur Dumnezeirea.
117. Eu aceasta o voi zice, care și celor mai tineri am zis: fericită este
mintea care, în vremea rugăciunii, a câștigat desăvârșită neînchipuire.
118. Fericită este mintea care, rugându-se fără grijă, mai mult dar
primește pururea către Dumnezeu.

347
 119. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, nematerialnică și
neagonisitoare se face.
120. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, desăvârșită
nesimțire a câștigat către toate.
121. Fericit este Călugărul care pe toți oamenii, după Dumnezeu, ca pe
un Dumnezeu îi socotește.
122. Fericit este Călugărul care mântuirea tuturor și sporirea înainte ca
pe ale sale cu toată bucuria le vede.
123. Fericit este Călugărul care pe sine ca o treaptă a tuturor se
socotește.
124. Călugăr este cel ce de toate s-a despărțit și cu toate s-a împreunat.
125. Călugăr este cel ce pe sine împreună cu toți se socotește, pentru a i
se părea a vedea întru fiecare pre sine cu nelipsire.
126. Acesta rugăciune săvârșește, care pururea pe începătoarea minții
sale o aduce roadă lui Dumnezeu.
127. Toată minciuna și tot jurământul le abate de la sine ca un Călugăr,
și ca unul ce dorește a se ruga; iar de nu, în deșert închipuiește pe ceea ce
nu este a sa.
128. Dacă voiești a te ruga cu Duhul, nimic să nu scoți din trup și nu vei
avea nor împotrivă întunecându-te în vremea rugăciunii.
129. Încredințează lui Dumnezeu trebuința trupului și arătat vei fi, și pe
cea a Duhului încredințându-o tot Lui.
130. Dacă vei dobândi făgăduințele, vei împărăți; deci privind către
acestea, cu dulceață vei suferi sărăcia cea de aici.
131. Nu te lepăda de sărăcie și de necaz, de materialele rugăciunii celei
fără de greutate.

348
 132. Să chezășluiască ție bunătățile trupești spre cele sufletești, și cele
sufletești spre cele duhovnicești, iar acestea spre cunoștința cea
nematerialnică și înființată.
133. Socotește rugându-te împotriva gândurilor, dacă încetează cu
lesnire, de unde aceasta s-a făcut, ca să nu pătimești tăinuire și să te dai pe
tine împreleștirii.
142. A te ruga doreşti? Mutându-te dintru cele de aicea, petrecerea
totdeauna să o aibă în ceruri, nu prost cu cuvântul gol, ci cu faptă
îngerească şi cu cunoştință mai dumnezeiască.
143. Dacă numai întru rea norocire îţi aduci aminte de Judecătorul, cum
că înfricoşat şi neamăgit este, nu încă te-ai deprins a „sluji Domnului cu
frică şi a te bucura Lui cu cutremur” (Ps. 2, 11 — Biblia 1936). Căci să
ştii, cum că şi întru răsuflările cele duhovniceşti, şi întru ospătări, mai mult
cu bună cucernicie şi cu frică se cuvine a sluji Lui.
144. Cu minte bărbat nu se depărtează de cea cu întristăciune aducere
aminte de păcatele sale şi de judecata cea întru focul cel veşnic, de
căutarea acestora.
145. Cel ce întru păcate este vinovat şi întru mânii, şi cutează fără de
ruşine a se întinde spre cunoştința lucrurilor celor mai dumnezeieşti, sau
împotrivă se suie şi spre rugăciunea cea nematerialnică, acesta să
primească certarea cea apostolească, cum că nu este fără de primejdie lui
cu capul gol şi neacoperit a se ruga. Pentru că „datoare este, zice, una ca
aceasta pre cap învălitoare a avea, pentru îngeri” (1 Cor. 11, 10 — Biblia
1936), care stau de față, cu ruşine şi cu cuvincioasă smerită înțelepciune
îmbrăcându-se.
146. Precum pe cel bolnav cu ochiul nu-l va folosi cea întru statornică
amiază-zi şi întru prea foarte strălucire necuprinsă şi prea întinsă vedere a
soarelui, aşa nici pre mintea cea pătimaşă şi necurată nicidecum o va folosi
închipuirea rugăciunii celei înfricoşate şi mai presus de ființă, acelei întru

349
Duhul şi întru adevăr, ci şi împotrivă, spre întărâtarea asupra sa,
Dumnezeirea o ridică.
147. Dacă pe cel ce a venit la altar cu dar nu L-a primit Cel fără de
lipsire şi neamăgit, până ce se va împăca cu aproapele cel scârbit spre
dânsul (Mat. 5, 23, Biblia 1936), socoteşte de câtă păzire şi socoteală este
trebuință, pentru ca tămâie bine primită să dăm lui Dumnezeu întru
jertfelnicul cel înțelegător.
148. Să nu fii iubitor în cuvinte, nici iubitor întru slavă; iar de nu, mai
mult nu în spatele tale, ci în fața ta lucrează păcătoşii (Ps. 123, 3 — Biblia
1936), şi vei fi acestora spre bucurie, în vremea rugăciunii tale, scoțindu-te
şi amăgindu-te de la dânşii în gânduri înstrăinate.
149. Luarea aminte rugăciune căutând, rugăciune va afla, pentru că
rugăciunea luării aminte una alteia urmează, spre care a ne sârgui se
cuvine.
150. Precum decât toate simțirile mai bună este vederea, aşa decât toate
bunătățile rugăciunea este mai dumnezeiască.
151. Lauda rugăciunii nu prost îşi este suma, ci felurimea. Şi aceasta o
arată cei ce s-au suit în Biserică (Luc. 18, 10 — Biblia 1936); şi au zis
(Domnul): „voi, rugându-vă, să nu grăiți multe” (Mat. 6, 7 — Biblia
1936).
152. Întrucât asemănării trupului iei aminte, şi mintea ta încondeieşte pre
cele frumoase ale cortului, nu încă locul rugăciunii l-ai văzut, ci departe
eşti de la această fericită cale.
153. Când, stând la rugăciune, mai presus decât toată altă bucurie te-ai
face, atuncea cu adevărat ai aflat rugăciunea.

Cuvânt pustnicesc foarte trebuincios şi prea folositor

350
 De a filosofi s-au ispitit şi din Elini mulți, şi din Iudei nu puțini, iar
adevăratei înțelepciuni au râvnit singuri Ucenicii lui Hristos. De vreme ce
ei singuri pre înțelepciune au avut-o învățătoare, care cu lucrul arată pre
petrecerea cea cuviincioasă unei apucări ca aceştia. Căci cei mai dintâi,
adecă, ca într-o privelişte pre o faptă străină, cu plăsmuirea închipuind, cu
chip străin pre ei şi s-au împodobit, sub nume deşert vârându-se, fiind
lipsiți de adevărata filosofie, în rasă şi în barbă şi în toiag pre filosofie cu
fală arătându-o, şi poftelor ca unor stăpâne slujind, ale pântecelui dulceți
ca pre un lucru al firii primindu-le, iuțimii ascultători, spre slavă uimiți. Iar
la mesele cele strălucite, ca câinişorii cu lăcomie sărind, neştiind că mai
întâi de toate slobod se cuvine a fi filosoful şi mai mult a fugi de a fi rob al
patimilor decât a fi rob celui cumpărat cu argint. Pentru că oamenilor a fi
rob poate că nimic au vătămat pre cel ce bine viețuieşte; iar a avea pre
patimi ca pre nişte stăpâni, şi a sluji dulceților, ruşine au adus şi râs mult.
Deci sunt, adecă, lângă aceştia care cu totul de lucrare n-au grijit, iar pre
cuvântătoarea filosofie, precum li se pare, alegând, de cele cereşti şi înalte
lucruri bârfitori oarecare fiind, şi ai celor nedovedite tâlcuitori: a cerului
mărime, şi a soarelui măsuri, şi ale stelelor lucrări a şti făgăduindu-se. Iar
uneori şi teologhisi apucându-se, unde şi adevărul neajuns este şi socoteala
cu primejdie, trăind decât porcii ce se tăvălesc în noroi mai necinstiți. Iar
deşi oarecarii s-au făcut lucrători, ci decât aceştia s-au făcut mai răi, pentru
slavă şi laude vânzându-şi ostenelele. Căci pentru nimic alt, fără numai
pentru cea cu trufie arătare şi iubire de slavă se nevoesc ticăloşii mai de
multe ori, plată proastă şi de nimic vrednică schimbând pentru acest fel de
ticăloşie. Că a tăcea totdeauna şi cu iarbă a se hrăni, şi cu haine de păr
sparte a-şi acoperi trupul, şi în chiup închizându-se a petrece, nici o
răsplătire după moarte nădăjduind, mai presus este decât toată nebunia;
adecă împreună cu viața aceasta a pierde şi pre plățile faptei bune, şi a-şi
pune loruşi nevoință care nu are vreme de cununi, şi luptă de-a pururea
lipsită de daruri, şi nevoințe, care decât sudorile nimica alt au mai mult. Iar
din Iudei câți pre viața aceasta o au cinstit-o sunt, adecă, neam a lui

351
Ionadav, pre toți adecă ce voesc asemenea a viețui primindu-i, la aceeaşi
petrecere trăgându-i, în corturi lăcuind totdeauna, de vin şi de toate cele ce
spre viața cea cu răsfățare privesc depărtându-se, şi hrană proastă având, şi
trebuința trupului măsurată. Deci foarte se silesc la aşezarea năravurilor
celor bune, şi la vedenie mai de multe ori se îndeletnicesc (Ier. 35, 6 —
Biblia 1936). Pentru aceea şi Iesei se numesc, pre aceştia cuvântăreți
arătându-i numele acesta. Şi în scurt este despre toate părțile îndreptat de
dânşii scoposul filosofiei, nicăiri lucrurile împotrivindu-se dregătoriei. Dar
ce folos este lor din nevoință şi din cea cu osteneală pătimire, omorând pre
Hristos Puitorul de nevoință? Pentru că şi acestora asemenea li s-au pierdut
plata ostenelilor, de vreme ce s-au lepădat de împărțitorul plăților şi al
adevăratei vieți, şi pentru aceea de la filosofie au greşit. Pentru că filosofia
este îndreptare a năravurilor împreună cu socoteala cunoştinței celei
adevărate pentru Cel ce este. Însă de la aceasta au greşit amândoi şi Iudeii
şi Elinii, fiindcă s-au lepădat de Înțelepciunea cea de la cer venită; şi fără
de Hristos, care singur numai a arătat şi cu lucrul şi cu cuvântul pre cea
adevărată filosofie, s-au apucat de a filosofi. Acesta (Hristos), Cel întâi cu
viața Sa pre drum aceştia i-au tăiat, curată petrecere arătând, şi pre suflet
de-a pururea mai presus de patimile trupului aducându-l. Iar mai apoi de
toate şi pre acesta cu vederea l-au trecut, când cea de Dânsul iconomisită
mântuire a oamenilor cerea pre moarte. Învățând prin acestea cum că cel ce
drept a filosofi dintru întâi voeşte, se cuvine a se lepăda de toate cele dulci
ale vieții, şi a se osteni, şi patimile foarte bine a le stăpâni, trecând cu
vederea pre trup şi nicidecum pre suflet cinstit a-l avea, ci şi pre acesta cu
osârdie a-l lepăda pentru arătarea faptei bune, când trebuința ar cere. Şi pre
această viețuire primindu-o, au urmat Sfinții Apostoli îndată ce chemați au
fost, lepădându-se adecă de viață, şi trecând cu vederea patria, neamul şi
averea, şi către cea aspră şi ostenicioasă viață îndată s-au mutat, prin toate
greutățile trecând: necăjiți fiind, de rău supărați, goniți, goi, de însăşi cele
de nevoe lipsiți fiind. Iar mai pe urmă şi la moarte au îndrăznit, bine prin
toate Învățătorului urmând, şi cu viața chip lăsând al prea bunei petreceri.
Iar de vreme ce a zugrăvi de la aceeaşi Icoană toți creştinii pre a lor viață
datori fiind, s-au întors: sau nu au voit, sau au slăbit spre urmare. Însă
352
puțini oarecare au putut a privi mai presus de tulburările cele lumeşti, şi a
fugi de furtuna cea de prin cetăți. Şi întru acest chip, afară de tulburări
făcându-se, pre viața cea singuratică au sărutat-o, făcând închipuirea
Apostoleştilor fapte bune: adecă, în locul agoniselii, pre necâştigare mai
înainte alegând, pentru nesmulgere. Şi decât hrana cea cu multe dulceți
alcătuită, pre cea cum s-ar fi întâmplat mai înainte cinstind-o, cu aceasta
pentru sculările asupra patimilor pre trebuința trupului împlinindu-o. Şi pre
hainele cele moi şi afară de trebuință, ca o izvodire a omeneştii desfătări,
defăimându-le, proastă şi negrijită îmbrăcăminte au uneltit pentru nevoia
trupului, nefilosofesc lucru socotind că este a lăsa pre grija pentru cele
cereşti, şi a îndeletnici pre minte împrejurul celor ce zac jos, care şi
hiarelelor gata şi de sineşi fireşte le vin. Nu ştia pre lume, afară de cele
omeneşti patimi făcându-se. Nu era la dânşii cela ce nedreptățeşte şi cela
ce se nedreptățeşte, cel ce judecă şi cel ce se judecă, pentru că fieştecare
avea judecător neluător de mită pre a sa ştiință. Nu altul adecă era bogat,
iar celălalt sărac, nici altul se topea de foame, iar altul se spărgea de sațiu;
pentru că împlinea pre trebuința celor lipsiți iubirea de dăruire a celor
îmbelşugați. Şi era potrivire şi de o potrivă împărțire, fiindcă pentru cea de
bună voie împreună-viețuire a celor mai înalți către cei mai de jos era
scoasă afară nepotrivirea. Iar mai ales nici atunci nu era nepotrivire, pentru
că făcea şi atunci pre nepotrivire sârguința acelora ce se sârguiau ca mai
mult să se smerească, precum face acum nebunia acelora ce se pricinuiesc
ca mai mult să se slăvească. Se scosese afară zavistia, se lepădase pizma,
se ridicase din mijloc mândria, se stricase toate pricinile împotrivirii.
Pentru că la cele mai groase patimi morți erau oarecum şi nesimțitori, nici
în vis năluciri de unele ca acestea luând; fiindcă pre aducerea aminte a
acestora o urâseră, pentru că din cea de toate zilele nevoință şi răbdare la
acest fel de deprindere se suisă. Şi, în scurt, lumini erau întru întuneric
luminând, şi stele nerătăcite, pre cea întunecoasă noapte a vieții luminând-
o, şi tărie de limanuri cu lesnire, prin a loruşi neînviforare, tuturor arătând
ca să scape fără de vătămare de bântuielile patimilor. Ci osârduita acea
petrecere şi cereasca viețuire, ca o icoană, din lenevirea celor ce după
vremi au preschis-o, câte puțin micşorându-se, la cea de pe urmă
353
neasemănare a ajuns, şi cu totul de cel dintâi chip s-au depărtat. Pentru că
iarăși, ceea ce s-au răstignit lumii şi au părăsit viața aceasta, şi s-au lepădat
de a fi oameni, şi către firea celor fără de trupuri, cu singurul chipul
nepătimirii, a se muta se nevoiesc, s-au întors înapoi, cu neguțătoriile vieții
şi agoniselile cele vrednice de ocară tulburând pre păzirea cea cu
amăruntul a celor ce bine mai înainte au viețuit, şi pre cei ce putea a se
slăvi şi a se lăuda pentru a lor faptă bună, a se defăima cu neluarea lor
aminte, făcându-i. Şi pre coarnele plugului adecă ținem, păzind chipul cel
cinstit, însă netrebnici de împărăția cerurilor ne-am făcut, pentru că ne-am
întors înapoi şi cu multă osârdie ne ținem de cele ce datori suntem a le uita.
Căci nu se mai sârguieşte la noi proasta şi cea cum s-ar fi întâmplat viață.
Nici liniştea, folositoare către a ne curăți de cele vechi întinăciuni, s-a
socotit; ci gloata de lucruri s-a ales, care, către cel adevărat scopos,
nefolositoare grijă are, şi cea către materie osârdie pre mântuitoarele
sfătuiri le-au biruit. Pentru că Domnul, cu totul de grija către cele
pământeşti pre noi depărtându-ne şi numai pre Împărăția Cerului
poruncind să o căutăm (Mat. 6:33, Biblia 1936), ca şi cum pre cea
împotrivă cale ne-am fi sârguit a călători, am trecut cu vederea pre
stăpâneştile porunci şi, de purtarea de grijă aceea depărtându-ne, în mâini
am pus pre nădejdi. Că Acela zicând: „Priviți la păsările cerului, că nu
seamănă, nici seceră, nici adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le
hrănește pre ele”; şi iarăşi: „Luați aminte crinilor țarinii cum cresc: nu se
ostenesc, nici torc” (Mat. 6:26–28, Biblia 1936). Și încă şi traistă, şi pungă,
şi toiag a purta oprind, şi cu singură nemincinoasa făgăduință a umbla
poruncind, pre care, când au trimis pre Ucenici spre facerea de bine a
celorlalți oameni, au făgăduit-o zicând: „Vrednic este lucrătorul de plata
sa” (Mat. 10:10, Biblia 1936), mai adevărată spre purtarea de grijă celor
cuviincioase ştiind pre aceea decât pre a noastră sârguință. Iar noi pământ
cât putem a câștiga nu ne lepădăm, şi turme de oi, şi boi de plug, şi cu
chipul şi cu mărimea râvnite, şi asini bine hrăniți cumpărăm: pentru că
unele adecă să dea lână din destul la trebuința lucrurilor, iar boii, la gătirile
cele pentru lucrarea de pământ lucrând, nouă adecă hrană, iar loruşi şi
celorlalte dobitoace pășune să dea; iar cele purtătoare de povară, ca unele
354
ce în locul nostru lipsesc, cu cele din străin pământ povoare împlinind, pre
cea de nevoe hrană săvârşesc, adăugându-ne nouă viață desfătată. Şi nu
numai, ci şi din meşteşuguri alegem pre cele mai cu câştig, şi care
nicidecum nu ne dau nouă vreme de pomenirea lui Dumnezeu, toată
îndeletnicirea la dânsele făcând-o, judecând, cum se pare, neputință a
Purtătorului de grijă sau pre noi înşine pentru cea dintâi făgăduință. Pentru
că deşi nu cu cuvântul pre aceasta o mărturisim, ne vădim însă prin lucruri,
întru viețuirea oamenilor celor lumeşti bucurându-ne, când tot de aceleaşi
lucruri cu aceea ne apucăm, şi mai mult poate întru cele trupeşti iubiri de
osteneală ne zăbovim, întrucât de aceea ce mulți câştig socotim
blagocestia. Şi pentru nimic alt de cea de demult fără de grijă şi fericită
viață ne apucăm, fără numai ca prin cea prefăcută blagocestie să fugim de
slujbele cele ostenicioase; şi slobozenie de desfătare câştigând, fără
zăticnire la cele plăcute pre porniri să le întindem, cu multă neruşinare
mândrindu-ne împotriva celor mai de jos, iar uneori şi împotriva celor mai
de sus, ca o pricină de puternicie, iar nu de smerită cugetare şi de blândețe,
pre îmbunătățita viață socotind-o că este. Pentru aceasta şi de cei ce datori
sunt să ne cinstească pre noi, ca o gloată deşartă suntem văzuți şi de boieri,
şi, în scurt, de toți oamenii; mai vârtos în târguri umblând, noi ne râdem,
nimic decât ceilalți, precum era cu cuviință, mai ales având. Nu din
petrecere, ci din chip a ne cunoaşte voind; şi de cele pentru fapta bună
osteneli lepădându-ne, pre slava cea pentru acestea nebuneşte o poftim,
umbră arătând aceluia ce odinioară era adevăr. Şi astăzi, cineva luând pre
cinstitul acesta chip şi nici încă pre întinăciunile sufletului spălându-le, nici
pre cele însemnate chipuri ale păcatelor celor vechi din cugetul lui
ştergându-le, ci încă poate întru ale acestora năluciri petrecând cu
necurăție, şi pre obiceiul nu încă spre plăcerea făgăduinții îndreptându-l,
nici ştiind ce este scoposul înțelepciunii celei de pre Dumnezeu, îndată
fariseiască sprânceană a plăzmuit, înalt cugetând ca pentru o îndreptată
faptă bună, numai pentru singur chipul. Şi înconjură unelte împrejur
purtând, al căror meşteşug nu l-au învățat; şi cunoştință se făgăduiesc cu
cel arătat chip, pre care nici cu marginea buzelor au gustat-o. Piatră înaltă
în mare, în loc de liman, şi în loc de biserică, mormânt plin de țărână; şi în
355
loc de oaie, lup, spre pierzarea celor amăgiți după arătare aflându-se. Căci
când unii ca aceştia, de la mănăstiri fugind pentru a nu suferi pre cea cu
de-amăruntul păzire a vieții, petrec cu neînfrânare prin cetăți, atunci, de
aceea de nevoia pântecelui biruindu-se, spre înşelarea celor mulți, pre
închipuirea blagocestiei ca pre o amăgire împrejur o poartă, toate a face
suferind câte trebuința trupului sileşte. Că nici un lucru este mai silnic ca
nevoia firească. Că celor lipsiți chip cu bună meşteşugire izvodeşte, şi mai
ales când şi cugetată nelucrare se află, atunci şi mai cu vicleşug pricinuirea
sporeşte. Deci slujesc aceştia pre la uşile bogaților, nu mai puțin decât
linguşitorii, iar în târguri, ca robii pre lângă domni aleargă, pre cei ce se
apropie alungându-i şi împingând pre cei ce îi întâmpină, lesnicioasă
petrecere a o da lor sârguindu-se. Şi pe acestea le fac pentru lipsa mesei,
pre dulceața cea spre bucatele cele pricinuitoare de lăcomie a o munci
nefiind învățați. Nici pre cel de la Moisi al trebuinței răzuş în brâu a-l purta
nevrând (2 Lege 23:13, Biblia 1936), pentru că ar fi cunoscut, uneltindu-l,
cum că a tuturor dulcețile mâncărurilor hotar gâtul se face, şi cele ce s-ar fi
întâmplat, pre lipsa trupului împlinindu-o, acoperă pre necuviințele poftei
celei fără de vreme. Pentru aceasta adecă Numele lui Dumnezeu se huleşte,
şi cea prea iubită viață s-a făcut urâcioasă, şi câştigarea celor ce cu
adevărat viețuiesc după fapta bună, înşelare s-a socotit. Şi se îngreunează
oraşele de cei ce în deşert înconjoară, şi se supără cei de prin case, şi către
însuşi chipul lor fără de dulceață se află, văzându-i pre dânşii mai fără de
ruşine decât cerşetorii pre lângă uşi stăruind. Iar mulți, şi primiți fiind în
casă şi cucernicie în puțină vreme fățărnicind, şi socoteala cea vicleană cu
chipul fățărniciei acoperindu-o, mai pe urmă, după ce i-au prădat pre
dânşii, s-au dus, întrucât împotriva a toată călugărească viață lățită pre
defăimare o fac. Deci întru acest chip, ca nişte stricători, se izgonesc din
cetăți cei ce odată erau întregi înțelepți, şi ca nişte necurați se alungă, nu
mai puțin decât cei ce sunt cuprinşi de lepră. Şi tâlharilor mai vârtos şi
spărgătorilor de ziduri mai înainte ar fi ales cineva a încredința, decât
acelora ce uneltesc viața cea călugărească, mai lesnicioasă spre păzire pre
cea arătată tălhărie socotindu-o, decât pre cea vrednică încredințare, care
pentru vicleşug este meşteşugită. Şi aceştia nici începând pre cea de
356
Dumnezeu cinstire, nici ştiind ce oare este dobânda cea din linişte, de
oarecare nevoie poate siliți fiind, fără de socoteală, spre viața cea
călugărească, şi pricină de negustorie spre câştigarea celor de nevoe
socotind pre lucru, (mi se pare, pe acesta mai cinstit l-ar fi uneltit dacă nu
s-ar fi apropiat la uşile tuturor, ci înainte l-ar fi pus pre chipul acesta
milostivire a mai multora dobânzi). Şi voind să dea dajdie trupului, nu pre
cea de nevoe plătesc, ci pre care moliciunea celor ce se desfătează, pentru
nenumăratele pofte, cu nou chip meşteşug au alcătuit. Şi pe aceştia care
nevindecat bolesc a-i tămădui, greu lucru este. Căci cum ar fi cineva tâlcuit
pre folosul sănătății celor ce întru sănătate niciodată nu au fost, ci dintru
însuşi scutecele cu ofticoasă boală sunt crescuți, şi pre această nenemerire
a firii, pentru obicei, socotesc cum că nimic nu are trebuință de cea după
fire întreagă aşezare? Pentru că de prisosit este spre îndreptare tot
cuvântul, când osârdia celor ce aud, spre cel mai rău plecându-se, cu
împotrivire se află la cele ce cu sfătuire se zic, şi mai ales când nădejdea
dobânzii hrăneşte pofta. Căci astupă patima pre auzire cu totul la sfătuire,
întrucât nici o intrare să afle sfătuirile cele pentru întreaga înțelepciune,
spre dorința cea pentru câştig, măcar deşi rea ar fi, fiind cugetul întins. Iar
noi, o iubiților, care pentru dorința faptei celei bune, precum socotim, ne-
am lepădat de viață şi ne-am lepădat de poftele cele lumeşti şi a urma lui
Hristos ne-am făgăduit, pentru ce iarăşi ne împiedicăm cu grijile vieții şi
rău zidim pre cele ce bine le-am surpat? Pentru ce ne împărtăşim de reaua
sfătuire a celor ce nu după cuviință uneltesc lucrul acesta, poftele celor mai
neputincioşi aprinzându-le pentru osârdia cea către cele deşarte, şi ne-am
făcut celor mai fără de răutate cale a lăcomiei? Pentru că a vindeca, iar nu
a zădărî pre cei lesne alunecăcioşi de la Domnul ni s-a poruncit, şi mai
înainte de ceea ce ne place nouă, pre al aproapelui folos să-l socotim, ca nu
pornirilor noastre celor fără de socoteală urmând, pre mulți din cei mai
proşti să-i facem să se împiedice, pricină lor făcându-ne a poftei celei către
cele pământeşti. Pentru ce ca pre un mare lucru socotim materia, pre care
ca să o defăimăm ne-am învățat, de bani şi de averi ținându-ne, şi spre
multe şi nefolositoare griji pre minte împărțindu-o? A cărora sârguință pre
noi ne depărtează de cea mai de nevoe îndeletnicire, şi ne face să ne
357
lenevim de bunătățile sufletului; iar pre cei ce cască spre lucrurile cele
strălucite ale vieții, şi prea înaltă norocire socotesc pre cea din bunătăți
desfătare, în mare prăpastie îi aduce, fiindcă văd pre cei ce a filosofi se
făgăduiesc şi deasupra dulcețurilor a fi se laudă, mai mult decât ei că se
sârguiesc spre aceste lucruri. Şi nici un lucru atât în muncă netrecută aduce
precum pre mulți a-i face următori răutăților sale. Pentru că pierzarea celor
ce au urmat se face adăogire de muncire celui ce au învățat; şi pentru cei ce
nu s-au lepădat de urmare ca de o necuviincioasă, nu mică osândă este
acestuia că învățător al răutăților s-a făcut. De a cărora învățătură au fugit
cei ce înțeleaptă socoteală au uneltit, fiindcă vrednică de ocară au judecat-
o. Deci nimeni să nu se îngreuieze de cele zise, ci sau să îndrepteze pre
cele ce cu greşeală, pentru a multora neluare aminte, spre ruşinarea
numelui se fac, sau şi de nume să se lepede. Căci dacă a filosofi zace
înainte, de prisosit sunt averile la filosofie, care şi de însuşi trupul
înstrăinare se făgăduieşte pentru curăția sufletului. Iar dacă aceea, adecă a
agonisi şi pre cele dulci ale vieții a le dobândi, oarecăror foarte sârguit
lucru este, pentru ce slăvesc cu cuvântul pre filosofie, cu lucrul pre cea de
aceasta înstrăinare ridicând asupraleşi, şi lucruri streine de dregătorie
lucrând, cu numiri cinstite fiind îmbrăcați? Apoi nu grozav lucru gândim
când ne ocărâm de cei ce se socotesc mai de jos, pre care mireni îi numim,
pentru cele călcate legi ale Mântuitorului şi pre cele lepădate porunci ale
Domnului, noi învățându-ne de la cei ce datori erau a se învăța de la noi?
Căci când învrăjbindu-ne noi, ne zic: „Robul Domnului nu i se cuvine a se
învrăjbi, ci blând a fi către toți”; şi iarăşi, când ne pricinuim pentru bani
sau pentru agonisele, zice: „Iar celui ce vrea să se judece cu tine și să-ți ia
haina, lasă-i lui și cămașa.” (Mat. 5, 40 — Biblia Sinodală 1936) Ce alta
fac ei? Fără numai râzându-ne, ca în comedie îşi bat joc de noi, şi ne
ocărăsc pentru cea către dregătoria lucrurilor împotrivire. Pentru că nu este
nevoie a ne lupta cu cel ce agoniselile noastre le face ale lui, şi toate să
lucrăm câte grija acestora ne sileşte. Au stricat cineva hotarul viei şi lângă
a lui încă au moştenit şi dintru a ta? Altul pre dobitoc în țarina ta l-a lăsat,
altul apa care curgea în grădină o a tras: deci se cuvine a te turba şi decât
cei ce se înnebunesc mai rău a te face acestora tuturor împărțind pre
358
izbândă, şi la divanuri a pironi pre minte ceea ce la privirea făpturilor a se
îndeletnici datoare este? Şi spre vicleşug împlinit cu lucrul a schimba pre
puterea cea privitoare, ca nouă îndestulare a lucrurilor celor ce nimic nu ne
foloseşte bine să ne sporească? Pentru ce de cele streine ca de ale noastre
ne ținem, grele nouă pre pedecele materiei făcându-le, şi pre acela ce
ticăloşeşte pre unii ca aceştia nu-l auzim? „Vai de cel ce adună ce nu este
al lui! … Îşi îngreuiază asupra sa legături groase.” (Avacum 2, 6 — Biblia
1936) Căci dacă uşori sunt cei ce gonesc, după acela ce zice: „Uşori au fost
prigonitorii noştri mai mult decât vulturii cerului. (Plângerile lui Ieremia 4,
19 — Biblia 1936) Iar noi îngreunăm pre noi înşine cu cele lumeşti lucruri,
arătat este cum că mai cu zăbavă pornindu-ne la drum, cu lesnire de
vrăjmaşi ne vom prinde. De care a fugi Pavel ne-a învățat, zicând: „Fugiți
de închinarea la idoli.” (1 Corinteni 10, 14 — Biblia 1936) Când şi cei
bine încinşi, în vremea ce aleargă ca să ia darul, dacă nu cu iute pornire ar
fi alergat, departe de apucarea darului rămân, fiindcă vrăjmaşii, cei ce
gonesc, poate mai grabnici au pre păşiri. Mare zăticnire este celor ce spre
fapta bună se sârguiesc, împătimirea cea spre lucrurile cele lumeşti, şi
sufletului şi trupului de multe ori pierzare pricinuind. Că ce pre Navute
Israiliteanul l-a pierdut? Au nu via zavistuită pricina lui de moarte s-a
făcut, spre ucidere asupra lui împingând pre vecinul Ahav? (3 Împărați 21,
2–7 — Biblia 1936) Şi ce pre cele două seminții şi jumătate, afară de
pământul făgăduinței, a rămânea i-a făcut? Nu mulțimea dobitoacelor?
(Numerii 32, 1–6 — Biblia 1936) Şi ce şi pre Lot de Avraam l-a despărțit?
Nu cel mult număr al dobitoacelor, necurmate priciri pornind păstorilor,
care până în sfârşit pre dânşii i-au despărțit unul de altul? (Facerea 13, 5–
12 — corespunzător situației — Biblia 1936) Deci dacă şi spre ucidere pre
pizmătareți zădărăsc averile împotriva celor ce le au, şi de cele mai bune
lucruri depărtează pre cei ce le dobândesc, şi rudenii despărțeşte, şi prieteni
spre vrăjmăşie îi aşază, şi către viața ceea ce va să fie nimic are de obşte, şi
trupului nu atâta de mult foloseşte: pentru ce de la slujirea lui Dumnezeu
depărtându-ne, cu totul ne facem ai deşertăciunii? Căci au doară noi
suntem cei ce pre cele ale vieții noastre le săvârşim? Dumnezeu este Cel ce
pre acestea le iconomiseşte. Şi cea omenească sârguință, nenemerind pre
359
cel de la Dumnezeu ajutor, de nevoie nu ajunge sfârşitul. Iar iconomia lui
Dumnezeu şi fără de omeneasca sârguință întregi pre bunătăți le dă. Că ce
au folosit pre aceea osteneala lor, către care zicea Dumnezeu: „Ați semănat
mult și ați adus puțin; și ați băgat în casă, și Eu am suflat întru ea.” (Agheu
1, 6–9 — Biblia 1936) Şi ce le-au lipsit din cele de nevoe celor ce după
fapta bună au viețuit, nimic de acestea grijindu-se? Au nu în pustie 40 de
ani Israiltenii, de nimic din cele din lucrarea pământului împărtăşindu-se,
se hrăneau şi nu au avut trebuință de bucate? Ci marea adecă înnoia hrană
prea slăvită, potârnichi izvorând, şi cerul mană ploând: (Numerii 11, 31 —
Biblia 1936) … ploaie neobişnuită şi străină; iar piatră, de umezeală lipsită
fiind, despicându-se, dădea îndestulată pre curgere. Iar îmbrăcămintele şi
încălțămintele sluja toată vremea neînvechindu-se. (Deuteronom 8, 4 —
Biblia 1936) Şi ce pământ lucrând în pârâu Ilie se hrănea? Au nu corbii îi
aduceau lui hrană? (3 Împărați 17, 6 — Biblia 1936) Au nu la văduva cea
din Sarepta venind, şi trebuindu-i cele de nevoe, pâine îi da, din gura fiilor
ei răpindu-o? Ca să se arate că şi decât firea mai întâi cinstită este fapta
bună. (3 Împărați 17, 10–16 — Biblia 1936) Şi acestea prea slăvite adecă
sunt, însă nu cu neputință, că se poate şi nemâncat a trăi cineva, când va
voi Dumnezeu. Căci cum Ilie cale de patruzeci de zile a săvârşit în puterea
unei mâncări? Cum şi Moisi optzeci de zile pre munte, vorbind cu
Dumnezeu, din omenească hrană au rămas negustat? Pentru că, după
patruzeci de zile pogorându-se, şi pentru facerea de vițel mâniindu-se,
îndată sfărâmând tablele, sus la munte a alergat, şi atâtea alte zile zăbovind
în munte, aşa pre tablele cele de a doua oară iarăşi luându-le, s-au pogorât
către norod. (Deuteronom 9, 18; 10, 4 — Biblia 1936) Și care gând
omenesc pre buna cuviință a minunii acesteia a o pune de față va putea?
Cum stricăcioasa fire a trupului întru atâta vreme a ținut, cu nimica
împlinind pre puterea ceea ce în fieştecare zi se cheltuia cu răsuflarea? Însă
dezleagă pre nedumerirea aceasta dumnezeiescul cuvânt când zice: „Nu
numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui
Dumnezeu.” (Matei 4, 4 — Biblia 1936) Pentru ce pre petrecerea cea
cerească la pământ o tragem, cu cele materialnice ticăloșii îngreuindu-o?
Pentru ce cu gunoi ne îmbrăcăm, cei ce odată ne hrăneam în porfiră?
360
Precum pentru oarecare Ieremia plângând zicea: „Cei ce se hrăneau întru
desfătări au pierit pe ulițe; cei ce se creșteau în porfiră s-au îmbrăcat cu
gunoi.” (Plângerile lui Ieremia 4, 5 — Biblia 1936) Deci pentru ce pre
nădejde depărtându-o de la Dumnezeu, pre trup în brațul nostru îl întărim,
pre pronia Stăpânului în mâinile noastre scriindu-o? Şi ceea ce întru mare
păcat luişi a se socoti lov au cercat, adecă punând mâna pre gură să o
sărute, (Iov 31, 27 — Biblia 1936) aceasta făcând noi acum nu ne
înfricoşăm. Pentru că obiceiul este la mulți mâinile a săruta, dintru acelea
zicând că au pre îndestulare, pre care umbros arătând prin închipuire Legea
zice: „Tot ce umblă pe patru picioare, şi tot ce are mai multe picioare decât
patru, necurat este.” (Levitic 11, 20–27 — Biblia 1936) Deci pre mâini
umblă cel ce în mâini se reazemă şi toată nădejdea întru ele o are; iar pre
patru, cel ce la lucrurile cele simțite nădăjduieşte şi la sârguința acestora
totdeauna târăşte partea cea văzătoare a sufletului; iar „mulțime de
picioare” are cela ce tare se ține de cele trupeşti. Pentru aceasta înțeleptul
pilduitor voieşte a nu avea două picioare omul cel desăvârşit, ci unul, şi
acesta rar la cele trupeşti lucruri mişcându-se, zicând: „Rar pune piciorul
tău în casa prietenului tău, ca nu cumva, săturându-se de tine, să te urască.”
(Pilde 25, 17 — Biblia 1936) Căci dacă cineva rar pre Hristos pentru
trebuința trupului va supăra, iubit lui va fi. Pentru că acesta este scoposul
unora ca acestora prieteni, precum către ai Săi ucenici zice Mântuitorul:
„Voi sunteți prietenii Mei.” (Ioan 15, 14 — Biblia 1936) Iar dacă mai des
aceasta ar face, urât va fi. Deci prin ce va plăcea, şi cum nu va fi urât cel ce
totdeauna întru trebuințele acestea se îndeletniceşte, şi niciodată către viața
cea de sus se rădică, pentru a nu avea el fluier deasupra picioarelor ca să
sară cu ele de la pământ? Pentru că, precum fluierul prin plecare pre toată
greutatea trupului deasupra lui mai înainte o primeşte şi, puțin apropiindu-
se de pământ, deodată spre înălțime a sări îl găteşte: într-acest chip
socoteala cea judecătoare a lucrurilor celor ale firii, după ce mai înainte s-
au împilat despre trebuința trupului, iute iarăşi în sus trimite pre înțelegere,
nici una din întinăciunile cele pământeşti împreună cu ea în sus rădicând.
Pentru că „drepte a avea pre fluere” se află adecă şi la cei ce sunt foarte
desfătați şi jos zac totdeauna, se află încă şi la Sfintele Puteri, pentru a nu
361
avea trebuință nici de cele trupeşti, nici de cea către acestea plecare.
Fiindcă aceasta, precum mi se pare, însemnând Marele Iezechil zicea:
„Picioarele lor erau picioare drepte; şi tălpile picioarelor lor ca tălpile
vițelului, şi scânteiau ca arama strălucită.” (Iezechiel 1, 7 — Biblia 1936)
Iar oamenilor destul este a avea fluere plecate; şi uneori către cele trupeşti
nevoi, iar alteori către cele sus aducătoare ale sufletului petreceri a fi
folositoare. Şi pentru rudenia sufletului către cele de sus puteri mai de
multe ori împreună cu acelea pre cele cereşti a le socoti. Iar pentru
întărirea trupului, atâta a îndeletnici pre pământ îngrijirea, pre cât trebuința
sileşte. Iar a se târî totdeauna la gătirile cele desfătătoare, necurat lucru
este cu adevărat şi necuviincios oamenilor celor ce cunoştință cuvântătoare
au luat. Căci cu socoteală pre cel ce pre patru umblă, nu prost l-au numit
necurat, ci dacă totdeauna pre patru ar umbla. Pentru că au dat celor ce
sunt în trup vreme a se pogorî către trebuința trupului. Fiindcă şi Ionatan,
cu Naas Amoniteanul bătând război, de vreme ce pre patru a umblat, au
biruit, (1 Împărați 14, 13 — Biblia 1936) pentru că se cuvenea cel ce bate
războiul cu şarpele care se târăşte pre pământ, pentru că aceasta se
tâlcuieşte Naas, a închipui puțin pre cea către el asemănare, prin a umbla
pre patru, şi aşa, sculându-se întru a sa așezare, a-l birui pre el cu multă
lesnire. Ce încă şi istoria lui Iehoştea pre noi nu ne învață ca nu cu
însărcinare să ne ținem de lucrurile cele trupeşti, nici simțirei a încredința
pre paza noastră? Pentru că acesta împărat fiind, şi în cămară odihnindu-se,
muierea lui, zice, i-au încredințat a păzi la ușă; şi venind cei cu Rehav şi
Baana, aflând-o pre ea curățind grâu şi dormitând, pre ascuns au intrat şi
au omorât pre Iehoşteia, fiindcă l-au aflat şi pre el dormind. (2 Împărați 4
— narativ aferent în Biblia 1936; episoadele cu Rehav şi Baana la 2
Împărați 4 / 2 Regi 4 în stil Septuaginta.) Pentru că toate dorm: şi mintea,
şi sufletul, şi cugetul, când lucrurile cele trupeşti stăpânesc. Căci a curăți
grâu portărița, aceasta arată adecă îndeletnicirea cea cu sârguință a
cugetului la lucrurile cele trupeşti şi nu în treacăt, ci cu oarecare osârdie
pre curățirea acestora a o unelti. Căci cum că nu în chip de istorie aceasta
învață Scriptura, arătat este de acolo: căci cum Împărat, muiere portăriță a
avea, dator fiind de mulțime de ostaşi a se înconjura, şi pre tot alaiul
362
vredniciei Împăratului luişi a-l avea? Sau cum atâta de lipsit era, cât prin
acea a curăți grâul? Ci de multe ori cu istoria se amestecă ceea ce nu are
povestire, pentru adevărul lucrurilor celor ce se însemnează. Pentru că
mintea fiecăruia, ce ca un Împărat oare unde înlăuntru petrece, portar al
simțirelor având pre cuget, dacă la lucrurile cele trupeşti se va da pre sine
(cugetul), pentru că trupesc lucru este a curăți grâu, cu lesnire, pre ascuns,
vrăjmaşii omoară pre minte. Deci pentru aceasta Marele Avraam nu
încredințează femeii a păzi uşa, căci ştie pre cea lesnicioasă amăgire a
simțirelor, cum că bucurându-se de vederea lucrurilor celor simțite,
împărtăşeşte în două pre minte şi o pleacă a se împărtăşi cu ea din lucrurile
cele dulci, deşi, arătat, primejdioasă împărtăşirea va fi. Ci însuşi el aproape
şade, Dumnezeeştilor înțelegeri adecă deschisă dând pre intrare, iar
lumeştilor griji încuind uşa. Că ce folos urmează nouă în viața aceasta din
cea către acestea deşartă osteneală? „Toată osteneala omului este pentru
gura lui” (Eclesiastul 6, 7 — Biblia 1936). Şi: „Având hrană şi
îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulați.” (1 Timotei 6, 8 — Biblia
1936) Deci pentru ce fără de sfârşit ne ostenim şi chinuim în vânt, precum
zice Solomon: „Aceasta este mare ticăloşie: că precum a venit, aşa se duce;
şi ce folos are cel ce se osteneşte în vânt?” (Eclesiastul 5, 16 — Biblia
1936) …pentru sârguința celor pământeşti împedicând sufletul de către
desfătarea Dumnezeeştilor bunătăți, pre trup ocrotindu-l şi încălzindu-l mai
mult decât se cuvine, şi ca pre un vrăjmaş şi pizmaş veșnic îl hrănim,
întrucât nu numai despre amândouă părțile pricinuieşte lupta lui a se face,
ci cu multă covârşire, mai cu vitejie luptându-se împotriva sufletului, îl
mâhneşte, încât nici cinste şi cununi a pofti îl lasă pre el. Şi ce este
trebuința trupului? Că pre aceasta aflând-o, pricină spre nefolositoare
neîndestulare pre poftă o întindem? Pâinea adecă este totul şi apa. Apoi nu
izvoarele din destul dau pre curgere? Iar pâinea, au nu lesne câştigată este
celor ce au mâini? Şi din unele ca acestea lucruri putem a câştiga, dintre
care şi trebuința trupului se împlineşte, şi puțin sau nici decum nu ne
smulgem. Ci îmbrăcămintea dă multă îngrijire? Nici aceasta, dacă nu către
cea din obicei moliciune, ci numai spre singură trebuința am fi căutat. Căci
care haine ca de păianjen țesute, care vison, sau porfiră, sau de mătasă,
363
omul cel dintâi a purtat? Au nu din piei au făcut lui Ziditorul pre
îmbrăcăminte (Facere 3, 21 — Biblia 1936) şi cu verdețuri a se hrăni i-au
poruncit? Întru acest chip rânduind, aceste hotare le-au pus trebuinței
trupului, şi de departe oprind ceea ce acum se politiciseşte a omului
necuviință. Însă nu zic, căci şi acum va hrăni cu adevărat pre cei ce bine
viețuiesc Cel ce păsările cerului hrăneşte şi va îmbrăca cel ce la crinii
țarinei atâta slavă au pus, de vreme ce nu este cu putință a-i pleca pre cei
ce de la această credință mult sunt depărtați. Căci cine celui ce după fapta
bună viețuieşte nu cu rugăminte va da cele de trebuință? Că dacă oamenii
barbari şi cu legea războiului luând pre Ierusalim, Babilonienii, de fapta
bună a Ieremiei s-au cucernicit, şi toată trebuința cea trupească cu
îndestulare i-au dat, şi nu numai cele spre hrană dându-i, ci şi vasele cu
care este obiceiul a se sluji cei ce se ospătează. Cum nu se vor cucernici de
viață îmbunătățită cei de un neam, şi la socoteală, din copilărie, de obiceiul
barbar mai mult fiind curățiți spre înțelegerea celor bune şi a faptei bune
râvnitori? Căci au plecat pe Sunamiteancă a zidi lui Elisei casă de străini,
şi a pune acolo masă, scaun, pat şi făclie (4 Împărați 4, 10 — Biblia 1936).
Au nu fapta bună a bărbatului? Şi ce pre văduva aceea o au plecat, tot
pământul fiind cuprins de foamete, decât pre a sa nevoie mai înainte a
cinsti pre trebuința Prorocului? (3 Împărați 17, 12 — Biblia 1936) Cu
adevărat, dacă nu de înțelepciunea lui Ilie s-ar fi spăimântat, nu pre puțina
mângâiere a vieții de la ea şi de la copii, luând-o, ar fi dat-o aceluia, pre
moartea ceea ce după puțin o nălucea mai înainte de vreme alegând-o,
pentru primirea cea către cel străin. Şi i-au făcut pre dânşii unii ca aceştia
bărbăția, şi cea către osteneli neslăbirea, şi aceea adecă cu defăimare a se
afla către lucrurile vieții acesteia. Pentru că la sărăcie nevoindu-se şi spre
netrebuință, ca să zic, din a avea trebuință de puține sporind, aproape de
puterile cele fără de trupuri au stătut. Drept aceea, măcar deşi nearătați
erau cu trupul şi neînsemnați, însă decât cei ce purta pre toate s-au făcut
mai puternici, şi cu atâta îndrăzneală vorbind cu cei ce purta coroană, ca
cum ar fi de asemenea cu dânşii. Pentru că la care arme nădăjduind, sau la
care putere către Ahav zicea Ilie: „Nu eu tulbur pe Israel, ci tu şi casa
tatălui tău.” (3 Împărați 18, 18 — Biblia 1936) Cum încă şi Moisi se
364
împotrivea lui Faraon, neavând spre luptă nici o merindă a îndrăznelii, fără
decât numai fapta bună? Cum şi Elisei, fiind strânsă spre război oastea a
doi împărați, a lui Israel adecă şi a Iudei, zicea lui Ioram: „Viu este
Domnul oştirilor înaintea căruia stau; de n-aş fi luat în seamă fața lui
Iosafat, împăratul Iudei, nici nu te-aş fi căutat, nici nu te-aş fi văzut.” (4
Împărați 3, 14 — Biblia 1936) Nici de oastea ce era pornită înfricoşându-
se, pe care o vedea, nici de mânia împăratului temându-se… Pentru că ce
atâta poate împăratul pre cât fapta bună? Care porfiră a despărțit râu,
precum cojocul lui Ilie? Care coroană boale au slobozit, ca măhramele
Apostolilor? Înfruntat-a oricând prorocul pre singur împăratul cel călcător
de lege cu toată oastea ce era adunată cu el? Şi de vreme ce înfruntarea a
aprins mânia, a ridicat împăratul mâna spre proroc; însă nici pre el nu l-au
luat, şi mâna, uscându-se, a o întoarce către sine nu au putut: (3 Împărați
13, 4 — Biblia 1936) Şi era nevoindu-se fapta bună cu stăpânirea cea
împărătească, şi biruință a faptei bune a fost. Nu s-a luat Prorocul, şi fapta
bună a surpat pre potrivnic. Deşert era luptătorul, şi credința lucra.
Ajutătorii Împăratului martori au fost nevoinții acesteia, şi mâna sta
mărturisind biruința faptei bune. Şi pre acestea le făcea, de vreme ce numai
după suflet a trăi judeca, de trup şi de cele ale trupului nevoi îngrețoşându-
se. Şi mai înalți decât toți îi făcea aceea adecă, de nimic a nu avea
trebuință. Pentru că alegea mai bine să lase pre trup şi de viața cea în trup
să se izbăvească, decât să vânză pre vrednicia faptei bune, sau pentru
trebuință trupească să momească pre vreo oarecare din cei bogați. Iar noi,
când întru trebuința oarecărui lucru am fi venit, lăsând a ne nevoi întru cele
scârbicioase cu vitejie, precum câinişorii cu veselă mişcare a cozii se
gudură pre lângă cei ce le aruncă os poate gol sau sfărâmituri, aşa alergăm
către cei bogați, făcători de bine pre aceştia şi ai creştinilor chivernisitori
numindu-i. Şi toată fapta bună în scurt lor o mărturisim, măcar de vor fi şi
în cea mai de pe urmă răutate, pentru ca să săvârşim lucrul cel sârguit,
necercând petrecerea Sfinților, pre a căror faptă bună ca şi când să o
urmăm am ales. Venit-au către Elisei Neeman Voevodul Siriei, multe
daruri cu el aducând (4 Împărați 5, 1 — Biblia 1936). Deci ce Prorocul?
Oare l-a întâmpinat? Oare au alergat? Nu, ci printr-un tinerel pre trebuința
365
pentru care venise i-a arătat-o lui; nici spre vedere pre acesta primindu-l,
ca nu pentru cele aduse să se socotească că dă tămăduire. Însă acestea s-au
zis, nu ca să ne învățăm trufie, ci ca nu pentru trebuință trupească să
momim pre cei ce grijesc de acelea pe care noi a le defăima ne-am învățat.
Deci pentru ce noi, lăsând scoposul filosofiei, de lucrări de pământ şi de
neguțătorii ne apucăm? Şi ce mare lucru lui Dumnezeu, dacă pre grija
noastră împreună o aducem? Însă, ca să se arate cum că de obşte este
silința lucrării de pământ, sârguința omenească taie pământul şi pune
semințele, iar Dumnezeu, cu cele unele dupre altele, ploi adapă pre cele ce
sunt semănate întru cele moi sânuri ale pământului, pre rădăcini a se
întinde gătindu-le. Soare răsare, care înfierbântează pământul, și cu
fierbințeala cheamă în sus pre săduri. Suflări ale vânturilor suflă măsurate,
ca vârsta roadelor celor ce se hrănesc să se împlinească. Cu subțiri adecă
suflări, suflând întâi pre câmpul cel înverzit, ca nu, de cele fierbinți vânturi
înecându-se, cele ce s-au sămănat să se pălească. Iar cu tari porniri ale
vânturilor, în teci cocând pre laptele grăunței. În vremea secerişului,
căldură dând potrivită, iar în vremea treierişului, vânturi cuviincioase. Şi
dacă una dintre acestea ar fi lipsit, deşartă s-ar fi arătat omeneasca
osteneală, şi nelucrătoare au rămas sârguința noastră, nefiind pecetluită cu
darurile lui Dumnezeu. Iar de multe ori nici una dintre acestea nu au lipsit
către săvârşire, însă ploaie mare, fără de vreme, făcându-se şi multă, sau
pre spic încă în arie frecându-se, sau pre grâu în bună vreme fiind grămădit
l-au risipit. Iar uneori şi întru însuşi jitnița, vierme sau molie l-au stricat, de
la însuşi gura, ca să zic aşa, gata răpind pre masă. Deci unde şi spre ce este
nouă de folos sârguința noastră? Dumnezeu ținând pre cârmele lucrurilor şi
pre toate purtându-le şi aducându-le precum ar fi voit? Ci întru neputință,
vom zice, cum că trupul are trebuință de mângâiere, însă cu atât mai bun
lucru este a muri, decât a lucra ceva din cele necuvincioase făgăduinții.
Căci cu adevărat, dacă încă a trăi noi ar voi Dumnezeu, sau tărie pune în
trup deopotrivă cu neputinţa, ca şi pre cea din boală durere să o suferim şi
pre cele pentru bărbăție cununi să le primim, sau chip va afla spre
mângâiere a celui bolnav, şi nu va lipsi aflare către mântuire izvorului
înțelepciunii. Deci bine este, o iubiților! şi foarte bine, ca iarăşi la cea
366
dintâi fericire să ne suim, şi de petrecerea celor vechi să ne ținem. Pentru
că tuturor este lesnicioasă, precum socotesc, celor ce voiesc. Iar dacă şi
oarecare durere ar fi, nu fără de roadă va fi, destulă mângâiere având pre
slava celor ce mai înainte au călătorit, şi pre îndreptarea celor ce pre urmă
vor urma. Pentru că cea de-a doua oară ridicare a celor lăsate, nu mic folos
va fi celor ce au început pre una ca aceasta viețuire, şi la cei de pre urmă
au lăsat chip al prea bunei petreceri. Să fugim de petrecerile cele de prin
cetăți şi de prin sate, ca cei de acolo să alerge la noi. Să iubim pustiurile, ca
să tragem pre cei ce fug acum de noi, dacă oarecărora cu totul plăcut lucru
este acesta. Căci pentru oarecare întru laudă este scris: „Că au lăsat cetățile
şi au locuit în stânci şi s-au făcut ca niște porumbițe cercetătoare”
(Iezechiel 7:16). Încă şi Botezătorul Ioan în pustie petrecea, și toți cei ce
petreceau prin cetăți veneau către dânsul, şi către privirea brâului celui de
piele se sileau cei ce erau îmbrăcați cu haine de mătase. Şi pre cea de afară,
în văzduh, ticăloşie o alegea, cei ce locuiau în case cu tavanurile poleite cu
aur. Şi pre odihnele cele de pre paturile cele împodobite cu pietre scumpe
le întrecea cu slavă culcarea cea pre nisip. Şi toate erau lor suferite, măcar
deşi afară de obicei se făcea, fiindcă pre cele dureroase le uşura dorul
faptei bune a bărbatului, şi pre cea pentru aspra petrecere durere, o fura
minunea faptei bune. Atâta este fapta bună decât bogăția mai cinstită, şi
viața liniştită decât mulți bani mai slăvită. Câți în vremea aceea erau bogați
şi înalt cugetând pentru slavă, şi acum în tăcere au rămas? Iar minunea
celui neslăvit până acum se propovăduieşte, şi pomenirea cetățeanului
pustiei tuturor este foarte poftită. Pentru că al faptei bune osebit lucru este
aceea, adecă cea de-a pururea pomenire, şi pre veste a o trimite
propovăduitor bunătăților sale. Aşadar să ne lepădăm de hrănirea
dobitoacelor, pentru ca păstoreasca aşezare iarăşi să o primim. Să părăsim
neguțătoria cea defăimată, ca pre mărgăritarul cel de mult preț să-l
câştigăm. Să fugim de lucrarea pământului, care spini şi ciuline răsare,
pentru ca lucrători şi păzitori ai Raiului să ne facem. Pre toate să le
aruncăm, şi pre cea liniştită viață să alegem, pentru ca să ruşinăm pre cei
ce acum pre noi ne ocărăsc, punând înainte pre avere. Pentru că nimic aşa
îmblânzeşte pre cei defăimători, precum cea cu blândeță îndreptare pentru
367
cele prihănite, pentru că se face schimbarea celor ce se ocărăsc întoarcere
la cei ce ocărăsc. Încă grozav lucru şi pre acesta socotesc, şi este cu
adevărat grozav, pentru care şi de toți, cu cuviință, ne râdem: Că acum
cineva, viind la viața cea monahicească, obiceiurile numai învățând ale
nevoinții, adecă, cum să se roage, şi când, şi care este petrecerea hranii,
îndată dascăl să face acelora care nu au învățat, şi umblă, şireag de ucenici
târând după dânsul, însuşi încă având trebuință de învățătură. Şi cu atâta
mai mult, pre cât şi mai lesnicios pre lucru l-au socotit, neştiind cum că,
decât toate, mai greu lucru este a purta grijă de suflete, care au trebuință
mai înainte adecă de curățirea celor vechi întinăciuni, apoi de multă luare-
aminte spre a primi chipuri ale învățăturii faptei cei bune. Iar acela ce
nimic mai mult decât nevoința cea trupească nălucit, cum va îndrepta pre
năravurile supuşilor? Şi cum va pune la rânduială pre cei ce să stăpânesc
de răul obicei? Şi cum celor ce să luptă de patimi va ajuta, nicidecum pre
războiul cel gânditor ştiindu-l? Sau cum pre ranele cele ce să întâmplă în
vremea războiului le va vindeca, el însuşi cu rană zăcând şi de legături
având trebuință? A tot meşteşugul, adecă, de vreme ce are trebuință şi de
învățătură multă spre îndreptare, iar numai meşteşugul meşteşugurilor fără
de învățătură se unelteşte. Şi la lucrarea de pământ, adecă, nu ar fi
îndrăznit cel neiscusit, nici cel neînvățat s-ar fi apucat de lucrurile
doftoriei. Pentru că se va arăta acesta, adecă, cum că lângă aceea ce n-au
folosit nimic pre bolnavi, încă şi mai grea lor au făcut boala. Iar acela, cum
că înțălenit şi necurățit, pre pământul cel bun l-au făcut. Ci numai către
cinstirea de Dumnezeu, ca ceea ce ar fi mai lesnicioasă decât toate,
îndrăznesc nepedepsiții, şi cel greu de îndreptat lucru, lesnicios de cei
mulți a fi s-au socotit. Şi ceea ce Pavel zice: „…că încă nu o socotesc că
am ajuns desăvârșirea” (Filipeni 3:13), pre aceasta, cu deamăruntul a o şti,
să întăresc, cei ce nici însuşi ştiu aceasta, cum că nu ştiu. Pentru aceasta,
lesne defăimată s-a făcut viața cea călugărească, şi cei ce o uneltesc pre
dânsa de toți sunt batjocoriți. Căci cine nu va râde de cel ce ieri în
cârciumă căra apă, văzându-l astăzi ca pre un învățător al faptei bune, de
ucenici fiind înconjurat? Sau de cel ce dimineața de la vicleşugurile cele
politiceşti s-au depărtat, sara cu mulțime de ucenici cu trufie umblând prin
368
tot târgul? Iar de era bine adeveriți cum că multă osteneală este, adecă, a
aduce pre cineva la blagocestie, şi pre primejdia ce urmează la lucrul
acesta arătat o ar fi ştiut, cu adevărat s-ar fi lepădat de lucrul acesta ca de
cela ce este mai presus de puterea lor. Iar până când aceasta nu o ştiu, şi
slavă socotesc a fi proestos ai oarecăruia, cu lesnire cad întru una ca
această prăpastie. Şi a (suferi) sări în cuptorul cel aprins lucru uşor
socotesc, râs adecă pornind la cei ce ştiu pre cea de eri a lor viață, iar de la
Dumnezeu urgie pentru una ca această îndrăzneală a lor trăgându-şi. Căci
dacă pre Eli nimic nu l-au izbăvit de mânia lui Dumnezeu, nici bătrânețile
cele cinstite, nici cea dintâi îndrăzneală, nici cinstea cea preoțească, pentru
că s-au lenevit de îndreptarea fiilor, cine va scoate acum dintru una ca
aceasta urgie pre cei ce nici din lucrurile cele mai dinainte vrednică
credință au la Dumnezeu, nici ştiu sau pre chipul păcatului, sau pre
meşteşugul îndreptării, ci fără de iscusință, pentru pofta slavei, se apucă de
primejdiosul lucru? Pentru aceasta, după mai înainte cunoştință, pre Farisei
defăimându-i, Domnul zicea: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor fățarnici!
că înconjurați marea şi uscatul să faceți un prozelit; și, când se va face, îl
faceți fiu al gheenei, îndoit mai mult decât voi.” (Matei 23:15) Iar cu
singur adevărul, prin cea împotrivă a acelora mustrare, sfătuind pre cei ce
mai pre urmă vor cădea întru aceleaşi greşeli, pentru ca la „Vai!” luând
aminte, să oprească pre ei şi de la cea fără de vreme poftă a slavei cei de la
oameni, cugetând înfricoşata ticăloșie a lor. Şi plece-i pre dânşii încă şi
loviți, ca ori asemenea lui să poarte grijă de cei supuşi, sau să se lepede de
una ca această stare înainte, neştiind cele asemenea cu acela a face, nici
vrând pre aceeaşi sârguință a aduce pentru aceia de care poartă grijă. Că
dacă acela şi de ale cugetului întinăciuni, pre fiii voind a fi curați, jertfe în
fieştecare zi pentru dânşii aducea, zicând: „Poate că feciorii mei au
păcătuit şi au hulit pe Dumnezeu în inimile lor.” (Iov 1:5), cum încă
aceştia şi pre alegerea acelor arătate greşale neştiind, fiindcă încă întunecă
pre partea cea cuvântătoare a lor praful cel din lupta cea către patimi, sar la
starea înainte a altora, şi tămăduire a altora asupra-şi primesc, nu încă pre
ale lor patimi tămăduindu-le, nici dintru a lor biruință asemenea pre alții
spre a birui putând a-i povățui? Căci se cuvine mai întâi a se lupta cu
369
patimile, şi cu multă trezvire cele ce se întâmplă la război a le da
pomenirei, şi aşa, dintru ale lor, altora a le arăta pre cele ale războiului, şi
pre biruință mai lesnicioasă lor a o face, prin a le spune mai înainte pre
meşteşugul războiului. Sunt unii care au stăpânit patimile pentru multă,
poate, reaua pătimire, şi pre chipul biruinții nu-l ştiu, deoarece ca întru o
luptă de noapte au urmat năvălirile, nici la vicleşugurile vrăjmaşilor cu de-
adinsul şi-au pus mintea. Aceasta, cu închipuire, şi Iisus a lui Navi o făcea,
„când tabăra noaptea au trecut Iordanul; şi poruncind ca din mijlocul râului
să scoată pietre, şi afară de tabără făcându-le stâlp, să le văruiască” (Iisus
Navi 4:5), şi să scrie deasupra aceea, adecă: „cum că au trecut Iordanul”,
însemnând că se cuvine pre cele adânci înțelegeri ale petrecerii cei
pătimaşe la arătare a le aduce, şi arătat a le descoperi, şi a nu zavistui pre
alții pentru cunoştință, ca nu numai cel ce a trecut să ştie chipul petrecerii,
ci şi cei ce pre acestaşi voiesc a face, lesnicioasă petrecere din învățătură
să o facă, şi iscusul altora să fie şi la alții învățătură. Ci pre acestea, adecă,
nici le văd aceia, nici de alții zicându-se le aud, ci la singura a loruşi
încredințare căutând, ca oricăror robi, slujbe care se cuvin robilor
poruncesc fraților, întru aceasta pre toată slava socotind, întru a fi proestoşi
ai mai multora. Şi este pricire ca nu mai puțini robi decât ceilalți întru
purcederi pre urmă a trage, a cârciumarilor mai vârtos decât a învățătorilor
aşezare arătând. Căci când socotesc cum că, cu cuvântul adecă a porunci,
lesnicios lucru este, măcar deşi sunt grele cele ce să poruncesc, iar cu
lucrul a învăţa nicidecum sufăr, tuturor arătat fac pre a lor scopos, cum că
nu ca să folosească pre cei ce vin către dânşii, ci ca pre a lor dulceață
sârguindu-se să săvârșească, sub această stăpânire se vâră. Însă învețe-să
aceştia, dacă voiesc, de la Avimeleh, „care, luând un topor în mâini, au
tăiat o ramură şi au pus-o pre umeri; şi a zis către popor: În ce chip m-ați
văzut pre mine făcând, faceți şi voi” (Judecători 9:48), şi de la Ghedeon,
„carele vântura grâul în teasc, ca să se ascundă de fața Madianiților”
(Judecători 6:11), cum că nu cuvântul, ci lucrul pre supuşi îi îndeamnă
către urmare. Acela, adecă, făcându-şi sarcină de lemne, şi după ce au
purtat-o, zicând: „În ce chip m-ați văzut pre mine făcând, faceți şi voi”. Iar
acesta, lucru de obşte învățând, şi pre sineşi mai înainte de lucrare punând
370
şi zicând: „De la mine veți vedea şi aşa faceți.” Încă şi Apostolul zicând:
„Argintul şi aurul, sau haina, a nimănui n-am poftit; ci singuri ştiți că
trebuințelor mele şi acelora ce sunt cu mine au slujit mâinile mele acestea”
(Faptele Apostolilor 20:34), şi însuşi Domnul, „pe carele i-au şi văzut
Apostolii, începând de la botezul lui Ioan până în ziua în care S-a înălțat,
făcând şi apoi învățând” (Fapte 1:1–2), pre cine nu pleacă că mai vrednică
de credință să socotească a fi învățătura cea prin lucruri, decât cea prin
cuvinte? Iar aceştia, către unele adecă ca acestea chipuri, închid ochii, şi cu
trufie poruncesc pre cele vrednice de lucrare. Iar când şi a şti ceva dintru
acestea, din auzire li se pare, precum păstorii cei ce să prihănesc de
Prorocul „sabia în brațe poartă”. Pentru aceasta şi „peste braț ochiul cel
drept al lor să întunecă orbeşte”; căci defăimându-se pentru nesocoteala
cea de-a dreapta parte a lucrării, stinge împreună cu dânsa şi pre luminarea
privirii. Iar aceasta pătimesc cei ce cu cruzime şi fără de omenie
pedepsesc; când gata au pre pedepsitoarea putere, îndată privitoarele
înțelegeri cele de-a dreapta se sting. Şi iarăşi lucrările, lipsite fiind de
privire, se veştejesc: nici a lucra ceva, nici a şti putând, cei ce nu la coapsă,
ci la braț au încins sabia. Însă „peste coapsă să lipiți sabia”, zice Domnul,
(2 Moise 32:27), cei ce împotriva patimilor sale uneltesc pre
Dumnezeiescul Cuvânt. Iar peste braț cei ce pedeapsa gata o au către
greşale străine. Întru acest chip şi Naas Amoniteanul, carele să tâlcuieşte
„şarpe”, „înfricoşa pre Israel cel iute-văzător, că îi va scoate pre tot ochiul
cel drept al lui” (1 Împărați 11:1), pentru ca nici o înțelegere din cele de-a
dreapta fiind întru el, spre cea de-a dreapta lucrare să povățuiască pre cel
ce o are. Ştiindu-o pre aceasta pricină de mare sporire celora ce de la
privire către cea lucrătoare faptă vin. Pentru că se face la unii ca aceştia,
fără de vină, ceea ce se lucrează, fiind mai înainte privită cu ochii cei
foarte iute-văzători ai cunoştinții. Şi cum că acelora uşori oameni, şi care
nici un folos au înlăuntru, este aceasta, adecă a primi asupră starea înainte
a altora, arătat este şi din cercare: pentru că nu ar fi ales cineva carele din
linişte a gustat, şi la privire câtva a se îndeletnici au început, cu grijile cele
pentru lucrurile cele trupeşti a lega pre minte, depărtând-o pre ea de la
cunoştință, şi înaltă, de multe ori, purtându-o, la cele pământeşti lucruri a o
371
târî. Iar mai arătat este şi din cea mult vestită pildă aceea, pre care Ioatam o
punea înaintea Sichimenilor, zicând: „Mergând, au mers lemnele codrului
ca să ungă loruşi împărat” (Judecători 9:8). Şi au zis viei: „Vino de
împărăteşte peste noi.” Iar via a zis: „Voi lăsa eu oare roada mea cea bună,
pre care au slăvit-o Dumnezeu şi oamenii, şi să merg să domnesc peste
lemne?” (Jud. 9:12) Asemenea încă şi smochinul, pentru dulceață, şi
măslinul, pentru grăsimea pre care o are, s-au lepădat (Jud. 9:9). Iar
mărăcinele, lemn neroditor şi spinos, pre începătoria acestora o au primit
(Jud. 9:15), nici grăsime având, nici a lemnelor celor supuse. Căci nu
lemne de grădină, au zis pilda, că erau, ci de codru, cele ce aveau trebuință
de stăpânire. Căci precum via şi smochinul s-au lepădat de a stăpâni peste
lemnele codrului, mai mult veselindu-se pentru rodul lor decât pentru
vrednicia începătoriei, aşa şi cei ce întru sineşi văd ceva roade a faptei
bune, şi pre folosul cel din aceasta simțesc, măcar deşi mulți către una ca
aceasta stăpânire îi silesc, se leapădă; pre a lor folos mai mult alegându-l,
decât cinstea cea de la mulți. La aceea ce în pildă s-au întâmplat lemnelor,
aceea şi oamenilor celor ce se neguțătoresc asemenea cu acelea urmează.
Pentru că „sau va ieşi, zice, foc din mărăcine şi va mânca lemnele
codrului, sau din lemne va ieşi şi va mistui pre mărăcine” (Judecători
9:15). Pentru că tocmelele nefolositoare făcându-se, nevoie este a urma
primejdie şi celor ce au supus pre ei şi la învățător neiscusit, şi acestora ce
au primit asupră pre stăpânire, pentru neluarea-aminte a ucenicilor. Fiindcă
neiscusința învățătorului pierde pre ucenici, şi lenevirea ucenicilor
primejdie aduce învățătorului, şi mai vârtos când pentru a lui neştiință se
lenevesc aceia. Pentru că nici învățătorului a-i scăpa din cele ce se cuvin
spre îndreptarea ucenicilor cu datorie este, nici ucenicii a trece ceva cu
vederea din poruncile învățătorului datori sunt. Fiindcă greu lucru este şi
primejdios şi la aceştia aceea, adecă a nu asculta, şi la acela a-i trece cu
vederea când greşesc. Nici să socotească pre lucrul acesta a fi pricină de
odihnă şi de desfătare. Căci, decât toate, mai ostenicios este a ocârmui
suflete. Pentru că cei ce sunt începători ai dobitoacelor celor
necuvântătoare, către nimic împotrivitoare au pre cirezi, şi pentru aceasta
de multe ori începutul lor bine sporeşte. Iar la cei ce sunt începători ai
372
oamenilor, felurimea năravului şi al gândului vicleşug mai grea face pre
începătorie. Şi se cuvine cei ce vin către aceasta să se ungă ca spre o luptă
preaostenicioasă, ca şi pre ale tuturor neajungeri cu multă nerăutate să le
sufere, şi cele ce nu le ştiu ei să-i învețe cu multă îndelungă-răbdare. Căci
pentru aceasta pre spălătoare, adecă boi, în biserică o ținea. Iar sfeşnicul,
cu totul întemeiat şi străjuit, era făcut. Însemnând sfeşnicul cum că cel ce a
lumina pre alții înainte s-a pus, dator este despre toate părțile a fi întărit, şi
nimic a avea nefolositor sau deşert, şi toate cele de prisos a le străjui, câte
celor ce văd nu vor fi de folos spre pildă a petrecerii cei fără de prihană. Iar
cei de sub spălătoare boi, cum că cela ce s-a vârât sub un astfel de lucru, de
nimic din cele ce vin asupră să nu se lepede, ci şi pre greutățile şi pre
întinăciunea celor mai mici să o sufere, până când fără de primejdie este
aceasta, adecă a suferi. Căci cu adevărat, dacă va voi curate să facă pre
lucrările celor ce vin la dânsul, nevoie este ca şi el să se împărtăşească de
ceva întinăciune. De vreme ce şi spălătoarea, curățind mâinile celui ce se
spală, ea primeşte întinăciunea aceluia. Fiindcă cel ce vorbeşte despre
patimi, şi pre alții de unele ca aceste întinăciuni curăţeşte, cu neputință este
a trece nemânjit; căci însuşi pomenirea are fire a spurca pre cugetul celui
ce spune. Pentru că, măcar deşi nu cu frumoase văpsele va pecetlui pre
formele lucrurilor celor necuvioase, însă pre fața cea pre deasupra minții,
cu ieşirile cuvântului, ca cu nişte necurate culori o tulbură pre dânsa. Se
cuvine încă şi atâta de cu ştiință să fie egumenul, întrucât nici una din
socotelile vrăjmaşului să nu fie tăinuite de el. Pentru că acele ascunse
lupte, celor ce sunt încredințați lui, descoperite să le arate, şi pre
vicleşugurile a le împotrivi luptătorului mai înainte spuindu-le, fără de
osteneală pre biruința lor să o dea, şi încununați din luptă să-i rădice pre
dânşii. Însă rar este unul ca acesta, şi nu lesne aflat. Pentru că Marele Pavel
însuşi aceasta mărturiseşte, zicând: „Ca să nu ne covârşească satana,
fiindcă nu suntem în neştiință de planurile lui.” (2 Corinteni 2:11) Iar
minunatul Iov, nedumerindu-se pentru unele ca acestea, zice: „Cine va
descoperi fața îmbrăcămintei lui? şi la încheierea zăbalei lui cine va intra?
Porţile feței lui cine le va deschide?” (Iov 41:13–14) Iar ceea ce zice, întru
acest chip este: „Nu este, zice, ceea ce se vede față la el, pentru că cu multă
373
îmbrăcăminte acopere pre vicleşug, amăgind adecă după ceea ce se vede
cu înşelăciune, iar după ceea ce este ascuns, cu pândire zidind pre
pierzare.” Şi pentru ca nu şi pre sine să se numere cu cei ce nu ştiu pre ale
lui, spune arătat semnele lui, ştiind pre toată ciudăția cea dimprejurul lui:
„Ochii lui sunt ca pleoapele dimineții; inima lui este ca nişte scuturi tari,
turnate şi legate strâns.” (Iov 41:18, 15) Şi acestea le zice, vădind pre
răutatea aceluia, ca cela ce, prin aceasta, adecă prin a se închipui cu chipul
luceafărului, meşteşugeşte să tragă la sine pre cei ce îl văd, iar prin cele
dinlăuntru paveze, neguțătoreşte moarte celor ce se apropie.Încă şi parimia
pre primejdia lucrului însemnează zicând: „Cel ce despică lemne
primejduise-va întru ele, dacă va cădea ferul” (Ecles. 10:9). Pentru că cela
ce taie lucrurile cu cuvântul, şi pre cele ce se socotesc a fi unite le desparte
de la împreunare, şi străine cu totul unele de altele a le arăta voește, pe
acestea, care cu adevărat sunt bune, de acelea ce se socotesc a fi unele ca
acestea, dacă nu de pretutindeni va avea întărit pre cuvânt, pricinuieşte
primejdie la cei ce aud, fiindcă cuvântul cela ce au căzut de la întărire
pricină de sminteală dă ucenicilor. Aşa oare cel din cei ce venise către
Elisei, tăind lemne lângă Iordan, şi securea căzând în râu, temându-se de
primejdie, către învățătorul striga zicând: „Vai mie, Doamne! şi aceasta era
împrumut luată” (4 Împ. 6:4–5). Iar aceasta o pătimesc cei ce din cele rău
auzite a învăța se apucă, şi către sfârşit a veni neputând, pentru a nu spune
dintru a lor deprindere. Căci, când în mijlocul auzitorilor se vor dovedi
cum că zic ceva împotrivă la cele ce zac înainte, atunci mărturisesc
neştiința, pentru cuvântul cel împrumut luat primejduindu-se. Drept aceea
şi Marele Elisei, punând lemnul întru adânc, au făcut pre fier a pluti pe
deasupra: înțelegerea ceea ce s-a aruncat de ucenic, şi cum că întru adânc
este acoperită s-a socotit, arătând-o, şi de față, la cei ce auzeau, aducând-o.
Iată, Iordanul pre cuvântul pocăinței îl însemnează, pentru că acolo se
săvârşea de Ioan botezul pocăinței. Iar cela ce pentru pocăință nu cu de-
amăruntul au zis, ci prin a dezgoli pre acea ascunsă bunătate au făcut pre
ascultători întru defăimare a veni, în Iordan au aruncat pre fier, arătat fiind
cum că şi lemnul cela ce s-a văzut aduce sus pre fier din adânc şi a pluti îl
face. Pentru că mai înainte de Cruce, adecă, era ascuns cuvântul cel pentru
374
pocăință. Pentru aceasta şi cela ce ar fi voit a zice ceva de aceasta s-ar fi
mustrat îndată că a îndrăznit. Iar după Cruce, arătat tuturor s-a făcut în
vremea sa, prin lemn arătându-se. Iar pre acestea le zic, nu oprind de la a
povățui pre oarecare, nici zăticnind de la a îndrepta pre oarecine din cei noi
începători către cinstirea de Dumnezeu, ci îndemnând mai întâi să ia
deprindere de faptă bună, ca, luând aminte la mărimea lucrului, nu îndată
pre sine să se dea scoposului lor, pre cele dulci socotindu-le, adecă şi pre
cea de la ucenici slujire, şi pre cea de la cei din afară laudă. Iar pre
primejdia ceea ce urmează, cu izvodite amăgiri trecând-o cu vederea. Şi nu
mai înainte de pacea aşezare pre uneltele cele de război a le face scule de
plugărit. Iar după ce au supus pre toate patimile, şi de nicăiri încă îi mai
supără războaie, nici având nevoie de întrebuințarea uneltelor celor
ajutătoare, bine este a lucra pre alții. Însă până când tiranisesc patimile şi
stă războiul cel împotriva înțelegerii trupului, nu se cuvine a ridica mâinile
de pre arme, ci peste acelea neîncetat a le ținea: ca nu, vreme de năvălire
luând vrăjmaşii pre a noastră moliciune, fără de sânge să ne robească pre
noi. Căci precum celor ce bine s-au nevoit pentru fapta bună, şi pentru
multa lor smerenie socotesc cum că încă nu au biruit, zice cu îndemnare
cuvântul: „Faceți săbiile voastre heare de plug, şi sulițele voastre seceri”
(Isaia 2:4), sfătuindu-i pre ei ca nu pre cei biruiți vrăjmaşi în zadar de
aceea să-i lovească, ci, pentru folosul multora, de la cea războinică
deprindere să schimbe pre puterile sufletului spre a lucra pre aceea care
încă întru lucrurile răutății se înnebunesc. Aşa, pre cei ce mai înainte de
una ca această stare, sau pentru neiscusință, sau pentru nesocoteală, au
primit stăpânirea mai presus de puterea lor, îi sfătuieşte cea împotrivă,
zicând: „Tăiați pre plugurile voastre spre săbii, şi secerile voastre spre
suliți” (Ioil 3:10). Deci care folos este nouă din plugărie, războiul ținând
pământul şi desfătarea celor lucrate oprindu-o, şi vrăjmaşilor mai vârtos
decât celor ce au ostenit pre îndestulare dându-o? Pentru aceasta, poate şi
Israelitenilor, celor ce încă în pustie cu feluri de neamuri băteau război, nu
porunceşte a se stărui la lucrarea pământului, ca să nu se împiedece de la
învățăturile cele de luptă. Iar după încetarea războiului despre vrăjmaşi,
pre aceasta a o unelti sfătuieşte, zicând: „Când veți intra în pământul carele
375
dau Eu vouă, sădiți întru el tot lemnul roditor” (Levitic 25:2). Iar mai
înainte de a intra nu veți sădi: pentru că lângă aceea se înțelege şi aceasta.
Şi cu cuviință. Căci mai înainte de săvârşire, cele ce se sădesc nu sunt
întemeiate, mai ales cei ce voiesc a sădi rătăcindu-se încă întru nestatornic
obicei. Căci dacă rânduială şi urmare este într-un alt oarecare lucru, şi întru
al cinstirii de Dumnezeu lucruri, se cuvine dar, de la începuturi, a se
apropia la petrecere. Pentru că cei ce trec cu vederea pre ale începutului şi
de cele mai lacome să amăgesc, de nevoie se supun a umbla după urmarea
rânduielii. Precum şi Iacov, de frumusețea Rahilei fiind atras, au trecut cu
vederea pre neputința ochilor Liei, însă n-au fugit de osteneala cea pentru
dobândirea uneia ca aceştia fapte bune, ci au împlinit altă şeptime şi pentru
aceea (Fac. 29:17, 27). Se cuvine dar celui ce voieşte a trece nevoința după
lege, nu de la sfârşit spre începuturi a se pogorî, ci de la început a spori
către săvârşire. Pentru că întru acest chip şi însuşi va dobândi pre aceea
spre care se sârguieşte, şi pre cei supuşi neprihăniți îi va povățui către
sfârşitul faptei bune. Însă ce mulți, nici o osteneală aducând, nici vreun
lucru mic sau mare al cinstirii de Dumnezeu îndreptând, fără de socoteală
aleargă după nume, nebunie cumplită arătând, nu primejdie pre aceasta
socotindu-o, adecă, a egumeniei. Şi nu numai nu se leapădă când îi
îndeamnă pre dânşii oarecare spre lucrul acesta, ci şi încunjurând ulițele,
fără de voe, trag pre cei ce îi întâmpină pre el, toată mângâierea
făgăduindu-le, precum cei ce pun tocmele cu argații pentru hrană şi
îmbrăcăminte. Însă nevoie este ca cei ce atâta iubesc pre lucrul acesta, şi
voiesc cu mulțime în umblări a se arăta, şi a se odihni pre ducătorii de
mâini, şi toată comedia povățuitorului a o păzi, ca un prefăcut chip luând,
pentru ca să nu-i lase cei ce săvârşesc slujba aceasta lor, fac har mai de
multe ori dulcețurilor acestora şi slobozesc lor pofte, precum vizitiul ce
lasă frâul şi, de sineşi stăpânitoare lăsându-le lor alergarea, întrucât dintru
aceasta peste prăpăstii se surpă, şi de tot cel din picioare se împiedecă,
nimănui nefiindu-i cu putință a-i opri şi pre cele fără de rânduială porniri a
le împiedeca. Deci auză unii ca aceştia pre fericitul Iezechil ticăloşind pre
cei ce la ale altora dulceți dau materiş, şi pentru a se purta cu ale fiecăruia
voi loruşi pe vai îşi învistieresc, căci zice: „Vai celor ce cosă perne sub tot
376
cotul mâinii şi fac acoperământuri peste tot capul a toată vârsta, ca să
răzvrătească suflete… pentru o mână de orz şi pentru o bucată de pâine”
(Iez. 13:18–19). Aşa şi aceştia, cele de trebuință trupului din milostenia
loruşi adunând şi întru cele cusute, ca din gătiri de terfe, odihnindu-se, pre
cei ce cu capul gol a se ruga sau a proroci datori sunt, prin acoperământuri
îi ruşinează, pre bărbăteasca aşezare cu ale acoperământurilor învelitori
slăbănogindu-o, şi suflete pierzând care nu se cădea să moară. Ci mai
vârtos, cu adevărat, se cădea, supuindu-se adevăratului Învățător Hristos, a
se lepăda cât este cu putință de a altora purtare de grijă, căci zice către ai
Săi Ucenici: „Iar voi să nu vă numiți Dascăli” (Mat. 23:8). Iar dacă şi pre
Petru şi pre Ioan şi pre toată ceata Apostolilor sfătuia departe a sta de unul
ca acesta lucru, şi nici a socoti pre ei de una ca aceasta dregătorie, cine dar
va fi carele mai sus de aceea pre sineşi năluceşte şi se aşază întru o
vrednicie de care s-au oprit aceia? Sau poate zice, cum că a nu se numi
învățători nu ca să nu fie, ci ca să nu se numească opreşte. Iar dacă cineva
fără de voe, dintru a primi pre unul şi pre al doilea, ar fi fost silit şi mai a
multora a fi începător, întâi adecă cu de-amăruntul pre sine ispitească de
poate cu lucrul, mai vârtos decât cu cuvântul, a învăța pre cele ce se cade a
face: chip al toatei faptei bune pre a lui viață punând-o înainte celor ce se
învață, ca nu cei ce prescriu de acolo, pentru sluțimea greşalei, să
tâmpească pre frumuseță a faptei cei bune. Apoi să ştie că nu mai puțin
pentru cei supuşi decât pentru sineşi a se nevoi dator este. Căci precum şi
pentru sineşi, aşa şi pentru aceia va da cuvânt după ce odată a primit pre a
lor mântuire. Fiindcă osârdia Sfinților era ca nu mai jos decât pre sine a
arăta întru faptele bune pre ucenic, ci din cea dintâi aşezare a-i aduce pre
dânşii la mai bună stare. Aşa adecă Apostolul Pavel, pre Onisim din slugă
fugită mucenic l-a făcut. Iar Ilie, pre Elisei din plugar, proroc l-a gătit. Iar
Moisi, pre Iisus cel ce era mai tânăr decât toți, spre mai bine l-a împodobit.
Iar Eli pre Samuil şi mai mare decât pre sine l-a arătat. Căci, măcar deşi a
însuşi acestora sârguință au ajutat acelora spre câştigarea faptei bune, însă
şi toată pricina sporirii lor s-a făcut aceasta, adecă cum că au nimerit
învățători ai lucrului celui bun, cari au putut pre cea aprinsă scânteie a
osârdiei spre mai mare îndemnare a o aprinde şi a o face să strălucească. Şi
377
pentru aceasta Gură a lui Dumnezeu s-au făcut, cei ce la voile lui
Dumnezeu oamenilor au slujit. Pentru că au auzit pre cela ce zice: „De vei
scoate cinstit din nevrednic, ca gura mea vei fi.” Iar pre aşezarea
Învățătorului şi lui Iezechil i-o arată Dumnezeu, învățându-l ce fel din ce
fel se cade pre ucenici a-i face. Pentru că zice: „Fiule al omului, ia ție
lespede şi vei pune-o pre ea înaintea feței tale, şi vei scrie pre dânsa cetatea
Ierusalimului” (Iez. 4:1). Însemnând cum că din tină lăcaș sfânt învățătorul
pre ucenic îl face. Bună încă este şi aceasta, adecă: „vei pune-o pre ea
înaintea feței tale”, căci întru acest fel grabnică sporire va fi totdeauna
ucenicului dacă în vederea învățătorului va fi neîncetat. Pentru că cele
necurmate pomeniri ale pildelor celor bune asemenea chipuri tipăresc în
sufletele cele ce nu sunt foarte sâlnice şi aspre. Pentru aceasta Ghezi şi
Iuda au căzut, unul adecă sub furare, iar altul sub vânzare, de vreme ce pre
ascuns au scos pre ei şi din ochii Învățătorului. Între atât că de ar fi
petrecut lângă cei întregi înțelepți, nu ar fi greşit nici unul dintre aceia. Iar
cum că primejdie urmează învățătorului din lenevirea ucenicilor prin cele
de pe urmă au arătat, zicând: „Şi vei pune tigaia de fier între tine şi între
cetate, şi va fi zid între tine şi între cetate” (Iez. 4:3). Căci cel ce nu voieşte
a se împărtăşi de munca lenevosului, după ce i-au făcut lui din cărămidă
cetate, pre muncile cele ce sunt înfricoşate celor ce se întorc înapoi de la
una ca aceasta aşezare a le spune dator este. Pentru ca, făcându-se zid, să
oprească pre cel fără de pricină de la cel cu pricină. Căci aceasta poruncind
Dumnezeu lui Iezechil zice: „Fiule al omului, strajă te-am dat pre tine
casei lui Israel. Şi dacă vei vedea sabia viind, şi nu vei spune lor mai
înainte, şi va peri vreunul dintre ei, sufletul lui din mâinile tale îl voi cere”
(Iez. 3:17). Pre unul ca acesta zid punea şi Moisi luişi, zicând
Israelitenilor: „Ia aminte de sineți, ca să nu cauți în urma lor după ce au
perit ei de la tine.” Pentru că se întâmplă aceasta la cei ce mai cu lenevire
iau aminte de cugetul lor după tăierea patimilor, adecă, ca oarecare vlăstari
a se ivi încep chipurile nălucirilor celor vechi. Cărora, dacă cineva ar fi dat
loc necurmat a cădea în partea cea stăpânitoare a sufletului şi nu ar fi oprit
pre intrarea lor, iar va primi înlăuntru pre patimi, luptătoare luişi după
biruință iarăşi făcând pre petrecere. Căci este cu putință patimile, fiind
378
îmblânzite şi iarbă deopotrivă cu boii a mânca fiind învățate, din lenevirea
celui ce le îmblânzeşte iarăşi a se sălbătici şi pre a fiarelor cruzime de a
doua oară a o lua. Deci ca nu aceasta să se facă, nu căuta a urma lor după
ce au pierit ele de la tine, ca nu, prin a căuta în urma lor, deprindere luând
sufletul întru unele ca acestea năluciri a se îndulci şi către cea dintâi răutate
să se întoarcă. Aceasta ştiindu-o Marele Iacov că se face, adecă cum că,
privindu-se şi necurmat cugetându-se unele ca acestea, mai mult vatămă
pre suflet tipărind în el prea descoperite şi prea arătate pre chipurile
nălucirilor celor rele, „în Sichem ascunde pre Dumnezeii cei străini” (Fac.
35:4). Fiindcă osteneala cea către patimi ascunde şi pierde pre acestea, nu
la puțină oarecare vreme, ci „până în ziua de astăzi”, adecă în toată
vremea. De vreme ce împreună cu tot veacul se întinde acestea, adecă
„astăzi”, pre vremea ceea ce este de față totdeauna însemnându-o. Iar
Sichima braț se tâlcuieşte, care însemnează pre cea către patimi osteneală.
Pentru aceasta şi Iacov lui Iosif îi dă pre Sichima avere aleasă, celuia ce se
luptă cu patimile pre cea întru acelea osteneală arătând. Căci cu acestea,
zicând Iacov cum că „cu sabia şi cu arc am luat pre Sichima”, arată că cu
luptă şi cu osteneală au stăpânit patimile, ascunzându-le pre acestea în
pământul Sichimelor. Însă să pare oarecum împotriva a se arăta aceasta: „a
ascunde în Sichima pre Dumnezeii” şi „a pune idol întru ascuns”, căci
aceea este lăudată, adecă a ascunde în Sichima, iar aceasta defăimată, a
pune idol întru ascuns. Fiindcă întru acest chip şi cu blestem a pus pre
aceasta, zicând: „Blestemat să fie omul care va face chip cioplit sau
turnat… şi-l va pune întru ascuns.” (Deuteronom 27:15, Biblia 1936).
Pentru că nu aceeaşi este: în pământ de tot a ascunde, şi aceea: a pune întru
ascuns. Căci ceea ce s-a ascuns în pământ, şi nu încă simțirii se arată, cu
vreme şi din pomenire se şterge. Iar ceea ce întru ascuns s-a pus, de cei de
afară poate este neştiută, iar de însuşi acesta care o au pus, văzându-se
adeseori, pre pomenire o înnoieşte, ca un idol purtându-se în suflet prin
ascuns. Pentru că tot gândul rău ce se închipuieşte în suflet, idol cioplit
este ascuns. Atâta cu adevărat de mare ruşine este în mijloc a pune pre
unele ca acestea gânduri. Deci primejdios lucru este şi întru ascuns a pune
cioplit, iar mai cu primejdie este a urma şi a căuta formele cele ce mai
379
înainte s-au stins, dând cu aceasta lesnire cugetului iarăşi a se pleca către
patima cea lepădată, şi pre talerul cumpenii dulceților îngreoindu-l până la
pământ. Căci întru acest chip este deprinderea faptei bune, oarecare iute
poftită, şi foarte lesne, dacă va fi negrijită, spre cele împotrivă se pleacă.
Că aceasta, prin închipuire, se vede Scriptura că arată nouă, când zice:
„Pământul întru care intrați… este pământ care se schimbă, prin mutarea
popoarelor păgâne.” (parafrază tradițională; în 1936 sensul se află la Lev.
18:3 și Deut. 11:29) Drept aceea se cuvine nicidecum a nu da intrare la
început în cuget nălucirilor celor gânditoare ce au fire a vătăma, nici a-l
lăsa pre el să se pogoare în Egipet, pentru că de acolo la Asirieni cu sila se
aduce. Căci dacă întru întunerecul gândurilor celor necurate se va pogorî
cugetul (căci aceasta Egipet se tâlcuieşte), cu sila, de aceea şi nevrând,
despre patimi către lucrare se trage. Pentru aceasta, cu închipuire, şi
Puitorul de Lege, oprind pre intrarea dulcetii, pre capul şarpelui a păzi
poruncind, de vreme ce şi acela pre călcâiul pre păzeşte: „Acesta îți va
zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.” (Facere 3:15, Biblia 1936). Căci
aceluia scopos adecă zace înainte lucrarea, de care, dacă nu se va apuca, a
turna în muşcătură pre otravă nu poate cu lesnire scoposul a-l împlini. Iar
nouă sârguință: a sfărâma pre însuşi bântuiala dulcetii; căci aceasta
sfărâmându-se, neputincioasă este lucrarea. Încă poate şi Samson nu ar fi
ars secerăturile celor de alt neam, dacă întorcând capetele vulpilor nu le-ar
fi legat cu coardele: „Şi s-a dus Samson şi a prins trei sute de vulpi… şi a
legat coadă cu coadă, şi a pus făclii în mijloc.” (Judecători 15:4, Biblia
1936) Pentru că cei ce au putut dintru întâi a socoti pre vicleşugul
gândurilor celor viclene, şi au trecut cu vederea pre începuturi (căci
cinstite după părere pre acestea a le face se meşteşugesc), vor primi
sfârşitul. Şi dintru unele către altele alăturare a sfârşiturilor va arăta pre
necuviința gândurilor, coadă cu coadă legând şi făclie punând în mijlocul
lor pre vădire. Şi ca mai descoperită să se facă ceea ce se grăieşte, peste
două gânduri voi arăta pre ceea ce s-a zis, căci va fi aceasta şi pentru
celelalte adevărată încredințare. De multe ori de la mărirea deşartă vine
gândul curviei, şi, măcar că cinstite arată pre pridvoarele căilor celor ce
duc în iad, totuşi pre locurile cele pierzătoare le ascunde, prin care la
380
lăcaşurile cele tainice ale morții pogoară pre cei ce fără de socoteală
urmează lui. Căci îi pune înainte uneori Preoție, iar alteori viață desăvârşită
a Călugărului, şi mult îi fac pre cei ce pentru folos vin către el, şi pre
sporire din cuvânt şi din lucrare acela a o năluci îl găteşte. Şi când din
destul pre acela cu aceste gânduri rătăcindu-l îl depărtează mult de la cea
firească trezvire, atunci vorbire a oarecărei muieri, oarecum cinstită,
umbros închipuind, către lucrarea necuratului lucru îl aduce, pre
îndrăzneala ştiinței întru cea de pe urmă ruşine pogorându-o. Deci cela ce
coardele a le lega voieşte să ia pre sfârşiturile celor două gânduri: pre a
mărirei deşarte, certarea; iar pre al curviei, necinstirea. Şi când va vedea
arătat împotrivindu-se una alteia, atunci socotească cum că pre ale lui
Samson lucru a făcut. Iarăşi gândul îmbuibării de pântece sfârşit are pre al
curviei, iar al curviei pre al mâhniciunii, căci îndată mâhnire şi întristare
urmează după depărtare celuia ce s-au biruit de unele ca acestea gânduri.
Deci socotească nevoitorul nu pre desfătarea bucatelor, nici pre moliciunea
dulcetii, ci pre ale amândorora acestora sfârşiturile. Şi când va afla cum că
mâhniciune urmează amândorora, să ştie cum că coadă cu coadă au legat,
şi cu mustrare pre secerişurile celor de alt neam a pierdut. Deci dacă de
atâta ştiință şi iscusință are trebuință războiul cel către patimi, cunoască cei
ce primesc asupră-şi pre starea înainte a altora, de câtă cunoştință este
trebuință lor, ca pre cei supuşi cu înțelepciune să-i povățuiască la Darul
chemării celei de sus, şi pre toate meşteşugurile arătat să-i învețe. Ca nu
numai mişcând mâinile în văzduh pre biruință să închipuiască, ci şi întru
însăşi lupta cea împotriva lucrătorului răne de moarte asupră a-i aduce; ca
nu în deşert să arunce în vânt mâinile, ci pre însuşi împotrivă-luptătorul să-
l strâmtoreze. Fiindcă decât lupta cea întru care goi se luptă, aceasta este
mai grea. Pentru că acolo trupuri de ale nevoitorilor se pleacă, care cu
lesnire pot a se scula. Iar aice suflete cad jos, pre care, după ce odată au
căzut, abia este cu putință a le rădica. Iar dacă cineva încă întru împătimaşă
viață bătând cu pumnul, şi înfăşurat fiind în sânge, lăcaş lui Dumnezeu din
cuvântătoare suflete a zidi se va apuca, cu adevărat va auzi unul ca acesta:
„Nu tu îmi vei zidi mie casă, căci bărbat de războaie eşti tu.” (în Biblia
1936 este la 1 Paralipomena / 1 Cronici 28:3: „Tu să nu-mi zideşti casă
381
numelui meu, căci eşti om de războaie şi sânge ai vărsat.”) Pentru că acele
paşnice aşezări este a zidi lăcaş lui Dumnezeu. Şi Moisi, adecă, luând
cortul şi afară de tabără înfigându-l, însemnează cum că prea departe de
tulburarea războiului se cuvine a fi învățătorul, şi deosebi de oastea cea
tulburată a şedea, către cea paşnică şi fără de luptă viață fiind mutat. Însă
când se vor afla unii ca aceştia învățători, au trebuință de ucenici care întru
acest fel s-au lepădat de sine şi de voile lor, întrucât nimic să se
deosebească ei de un trup neînsuflețit, sau de materia cea supusă
meşterului. Că precum sufletul în trup lucrează ceea ce voieşte, nimic
trupul împotrivindu-se, sau precum meşterul în materie pre al său
meşteşug îşi arată, nimic de materie către al său scopos împiedicându-se:
aşa învățătorul întru ucenici pre credința faptei bune să o lucreze, avându-i
supuşi şi către nimic împotrivă grăind. Drept aceea, a iscodi iconomiile
învățătorului, şi a voi a cerca pre cele ce se poruncesc de dânsul,
împiedicare este a sporirii ucenicului. Pentru că nici cu adevărat lucrul cela
ce se pare binecuvântat şi adevărat celui neiscusit, acesta şi cu adevărat
binecuvântat este; căci într-altfel meşterul şi într-altfel cel ce nu ştie
meşteşugul judecă pre cele ale meşteşugului. Fiindcă îndreptar unul adecă
pre ştiință unelteşte, iar celălalt pre asemănare. Iar asemănarea de puține
ori adecă nemereşte pre adevăr, iar mai de multe ori greşeşte, mai vârtos
din dreptar, aproape de înşelăciune având rudenie. Pentru că ce se pare
după ceea ce se vede mai necuvântător lucru, decât a porunci cârmaciul,
când se poartă corabia pieziş (după acea înotare ce se numeşte de corăbieri
„Tron Ortion”), lăsând pre peretele ce stă mai sus, a şedea pre cela să
îneacă, şi vântul mai vârtos spre acela împingând şi răsturnându-l pre
carele a-l îngreuia a poruncit? Şi încă cu cuviință era să sfătuiască a
îngreuia pre păretele cel ce sta mai sus, iar nu a alerga spre cel ce se
primejduia. Dar însă cârmaciului să supun mai ales cei ce înoată cu
corabia, decât părerilor lor. Pentru că îi supune pre dânşii nevoia ca să
slujească meşteşugului celuia ce a luat mântuirea în mână, măcar de nu ar
avea încredințare lucrul cel ce se face din cele ce se văd. Deci dară şi cei ce
s-au încredințat altora pre a loruşi mântuire, lăsând asemănările, să dea loc
meşteşugului celuia ce ştie, judecând pre a acelora ştiință mai vrednică de
382
credință decât pre gândurile lor. Şi cea dintâi adecă: să se lepede de lume,
şi nimic de afară să nu-şi lase, nici cel prea mic lucru, temându-se de pilda
Ananiei, „care a scos o parte şi a ascuns-o” (Fapte 5:2, Biblia 1936),
carele, socotind a se ascunde de oameni cu ceea ce tăinuia, a luat pre
osândire de la Dumnezeu pentru furtişag. Ci precum pre sine, aşa şi pre ale
loruşi toate să le dea, bine cunoscând că partea cea lăsată, adeseori către
sineşi trăgând pre minte, mai mult îl va smulge de la cele mai bune, iar mai
pre urmă şi desăvârşit îl va arunca din frățime. Că pentru aceasta Duhul cel
Sfânt a scris viețile Sfinților, ca pe fiecare din cei ce se deprind oricare
viață, să îl aducă la adevăr dintru cele de asemenea închipuiri. Deci cum
Elisei, lipindu-se de învățătorul, s-a lepădat de lume. Că „era arând cu boii,
şi douăsprezece perechi de boi înaintea lui… şi a junghiat boii, şi a fiert
carnea lor cu uneltele boilor.” (3 Împ. 19:19–21, Biblia 1936) Iar aceasta
închipuieşte fierbințeala credinței. Că n-a zis: „voi vinde perechile de boi
şi cu cuviință voi iconomisi”. Nici a socotit că vânzându-se acestea, mai
mult câştig va aduce: Ci cu totul tot al sârguinței făcându-se, care îl trăgea
pre el spre împreunarea învățătorului, au defăimat pre cele ce se văd, şi
mai vârtos ca pre cele ce îl smulgeau de la dreapta înainte-punere, a se
izbăvi de acestea s-a sârguit, ştiind că zăbovirile de multe ori se fac pricină
de căință. Şi cum Domnul a poruncit bogatului să-şi vândă averile şi să le
dea săracilor şi nimic luişi să nu-şi lase (Matei 19:21), săvârşirea vieții
celei după Dumnezeu arătându-i, dacă nu ar fi ştiut că partea cea rămasă,
de asemenea ca toate celelalte, pricină de smulgere se face? Încă socotesc
că şi Moisi, prin a porunci cum că cei ce voiesc a se curăți pre sine întru
cea mare rugăciune să radă tot trupul (Levitic 14:9), pre cea desăvârşită
lepădare a averilor au poruncit. Iar a doua (este aceasta): pre rudenii şi pre
prieteni aşa să-i uite, ca nicidecum să nu se supere cândva de a acelora
aducere-aminte. Că dacă pre vacile cele înjugate la carul ce purta Chivotul,
le-au făcut Chivotul să-şi uite firea, şi pre viţeii lor închişi fiind în casă, şi
nimeni fiind să le silească, fără de prihană şi-au săvârşit calea, neabătându-
se în dreapta sau în stânga, nici cu întoarcerea cefei pre cea către viţei
dragoste arătând, nici cu mugirea durerea cea pentru a viţeilor despărțire
însemnând. Ci şi greutatea Chivotului strâmtorându-le, şi de muncirea firii
383
trăgându-se de gât, ca pre un îndreptar călătorea, nicăiri din calea cea
dreaptă abătându-se, mai mult decât de milostivirea ceea ce este în fire
biruindu-se de cinstea Chivotului ce le era deasupra (1 Împ. 6:12) (în
Biblia 1936 episodul este în 1 Regi 6–7). Deci dacă vacile acelea aşa se
supuneau, pentru ce şi celor ce voiesc să ridice pre Chivotul cel înțelegător
să nu le fie cu cuviință să facă aceeaşi? Se cuvenea cu adevărat şi mai
mult, ca nu de firea cea necuvântătoare întru lucrurile cele de nevoie cea
cuvântătoare gătire să se mustre: pentru că nu face pre acelea cu gândul,
pre care de nevoie le lucrează dobitoacele. Însă poate şi Iosif pentru aceea
se rătăceşte în pustie, de vreme ce de la numele rudeniei căuta pre hotarul
săvârşirii. Pentru aceea şi omul cel adevărat să audă de la el pricina
rătăcirii, şi să înțeleagă cum că aceea este pătimirea cea spre rudenii.
Fiindcă nu ar fi zis că „pasă ei oile”, ci „păstoresc”, de nu rătăcită ar fi avut
judecata pentru vicleşug. Căci zice către el: „S-au ridicat de aici, căci i-am
auzit pe ei zicând: să mergem la Dotain.” (Fac. 37:17, Biblia 1936), iar
Dotain se tâlcuieşte „lipsire multă”: învățând pe cel ce încă întru cele
iubite trupului se rătăceşte, cum că nu este cu putință întru altfel a dobândi
pre săvârşire, de nu cu totul va lăsa pre cea către cele ale trupului pătimire.
Căci de şi-ar fi lăsat cineva pre Haran (Fac. 27:43), care însemnează pre
simțiri, căci „găuri” se tâlcuieşte, şi din valea lui Hebron ar fi ieşit (Num.
13:22), adecă din lucrurile cele proaste, şi din pustie, întru care rătăcire se
face celui ce caută pre săvârşire, şi către cea din destul lăsare nu ar fi putut,
nici un folos este lui din cea îndelungată ticăloşie, fiindcă pentru cea către
rudenie dragoste a greşit de la săvârşire. Nu numai, ci şi Domnul,
imputând Născătoarei de Dumnezeu Mariei pentru că întru rudenii L-au
căutat pre El, a zis: „De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că întru cele ale
Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2:49, Biblia 1936); şi pre cel ce iubeşte
pe tatăl său sau pe mumă-sa mai mult decât pre El, nevrednic luişi
judecându-l: „De vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, şi pe mama,
şi pe femeie, şi pe fii…” (Luca 14:26, Biblia 1936), întărită lăsare de
legăturile rudeniilor sfătuieşte. Iar după îndreptarea acestora se cuvine a
sfătui pre aceea, carii încă de curând de tulburări au scăpat, a se linişti, şi
nici cu necurmate ieşiri pre ranele cele ce prin simțiri se fac în cuget a le
384
zgândăra, nici peste idolii cei vechi ai păcatelor a aduce alte chipuri. Ci a
fugi adecă de bântuiala celor nouă, şi a avea toată sârguința spre a şterge
pre cele vechi năluciri. Căci ostenicioasă este liniştea celor ce de curând s-
au lepădat, fiindcă atunci, vreme luând pomenirea, pre toată necurăția ceea
ce zace înlăuntru o zădărâşte, neavând îndeletnicire a face aceasta mai
înainte pentru mulțimea lucrurilor celor ce prisoseau. Căci are împreună cu
osteneala şi pre folos, slobozind pre minte cu vreme de supărarea
gândurilor celor spurcate. Căci dacă zace înainte a curăți ei sufletul şi a-l
tămădui de toate cele ce-l spurcă, datori sunt a se depărta de toate lucrurile
prin care întinăciunea creşte. Şi multă linişte a da părții celei socotitoare, şi
departe de cele ce o zădărâsc a fi, şi împreună-lăcuințele acelora mai de
aproape ai săi a fugi, singurimea iubind, pre maica filosofiei. Însă este cu
lesnire întru aceleaşi curse a cădea, de care au socotit cum că au scăpat,
când fără de frică se sârguiesc cu cele tulburătoare gloate împreună a locui.
Căci fără de folos este celui ce s-a mutat către fapta bună, pentru aceleaşi
lucruri a se bucura, de care defăimându-le a fugit. Fiindcă şanț este
obiceiul, întrucât frică este, ca nu pre liniştea lucrurilor celor necinstite,
ceea ce din multă sârguință înlăuntru se face, iarăşi a o înnoi şi pomeniri
ale răutăților celor ce s-au uitat a lucra. Pentru că se aseamănă mintea
acelora ce puțin mai înainte de la răutate s-au depărtat cu un trup care a
început a se rădica din îndelungată boală; căruia şi cea mai mică
întâmplare pricină i se face iarăşi a întoarcerii spre boală, nefiind încă
întărit spre mai tare vârtute. Căci slăbănogesc şi acestora puterile cele
gânditoare, şi se clătesc, întrucât frică este ca să nu se întoarcă patima,
având fire a se zădărâ dintre cea întru gloate amestecare. Pentru aceasta a
rămâne înăuntru în colibe cei ce voiesc a nu pătimí nimic de la cel ce
pierde, Moisi a poruncit, zicând: „Nici unul să nu iasă din uşa casei sale
până dimineaţa.” (Ieş. 12:22, Biblia 1936) Încă şi Ieremia aceasta
porunceşte, când zice: „Nu ieşiţi în câmp, nici umblaţi pe drum, căci sabia
vrăjmaşului şi frica este împrejur.” (Ier. 6:25, Biblia 1936) Căci a
luptătorilor celor viteji este cu îndrăzneală a întâmpina pre vrăjmaşi, şi de
vicleşugul acestora a fugi fără de vătămare. Iar dacă cineva va fi din cei ce
încă a bate război nu pot fără de vătămare, să rămână în casă, întărire fără
385
de primejdie din liniştea luişi adunând. Întru acest fel a fost Iisus al lui
Navi, pentru care scris este: „Iar Iisus sluga Lui, tânăr fiind, nu ieşea din
cort.” (Ieşire 33:11, Biblia 1936), căci ştia pre cei ce ies la câmp, cum că
despre ai trupului frați şi după trup prieteni, pentru cea mai înainte de
vreme luptă să omoară: din istoria lui Avel fiind învățat. Încă nu mai puțin
şi dintru a Dinei (Fac. 34:1) este cu putință cu deadinsul a cunoaşte, cum
că acelui tineresc cu adevărat şi femeiesc cuget este aceasta, adecă a se
apuca de cele ce sunt mai presus de aşă deprindere, şi a se înşela cu
părerea cea pentru sine cum că este din destul. Căci de nu aceea degrab s-
ar fi apucat de vederea lucrurilor lăcuitorilor, ca ceea ce ca şi cum
puternică era, şi nu ar fi socotit cum că nicidecum din veselia acestora s-ar
fi amăgit, nu s-ar fi stricat fără de vreme la partea cea socotitoare a
sufletului, fiindcă s-a amăgit aceasta de nălucirea celor simțite, şi nu încă
după lege s-a sfătuit cu bărbătescul cuvânt.

Această patimă ştiind-o Dumnezeu cum că petrece întru oameni, a

părerii zic, şi voind-o pre ea din rădăcină a o smulge din deprinderea
noastră, zice către Moisi, puitorul de lege: „Să sfinţiţi pe fiii lui Israel.”
(Lev. 20:7, Biblia 1936), ca Cela ce ştia străin de cucernicie pre aceasta,
adecă a se apuca degrabă de nevoinţele cele peste putere. Deci nu se
cuvine a ne amesteca pre noi înşine mai înainte de deprinderea cea
desăvârşită cu tulburările cele din cetăţi, ci cât mai departe a fugi, şi
departe a pune cugetul de sunetele cele ce împrejur glăsuiesc. Pentru că nu
mult folos este aceasta, adecă după ce de lucruri ne-am depărtat, despre
cele pentru acelea veşti împrejur să ne lovim. Şi după ce pre cetate o am
lăsat pentru lucruri, lângă uşă, precum Lot (Fac. 19), să şedem, de
tulburarea cea de acolo umplându-ne. Ci afară, precum Marele Moisi, se
cuvine să ne depărtăm: ca nu numai lucrurile, ci şi glasurile acestora să
înceteze, precum zice: „Când voi ieşi din cetate şi voi întinde mâinile mele
către Domnul, tunetele nu vor mai fi.” (Ieşire 9:29, Biblia 1936). Pentru că
atunci se face cea adevărată linişte, când nu numai lucrurile, ci şi
pomenirile cele pentru acestea încetând, vreme să dea sufletului ca să
386
poată a privi pre chipurile cele tipărite, şi împotriva fiecăruia dintre ele a se
nevoi, şi din cuget a le tăia. Iar când intră altele şi alte închipuiri, cu
neputință este a le şterge nici pre închipuirile cele ce s-au făcut mai înainte;
de vreme ce partea cea cuvântătoare se îndeletniceşte la cele ce se
închipuiesc pre urmă; şi osteneala lor cea spre a tăia patimile, nevoie este a
se face mai cumplită, putere luând patimile dintre acea câte puțin creştere,
şi ca nişte râuri cu nedespărțită curgere, cu nălucirile cele ce curg înlăuntru
pre partea cea văzătoare a sufletului înecându-l. Pentru că precum cei ce
voiesc pre curgerea râului a o vedea uscată, fiindcă poate oarecare lucruri
vrednice de povestire se află înlăuntru, nimic nu folosesc scoțând apa cea
din locul acela întru care socotesc cum că se află ceea ce se caută, fiindcă
pre locul apei ceea ce se deşartă îndată îl umple ceea ce curge pre urmă. Iar
când pre curgerea cea de sus o opresc, fără osteneală lor pământul se arată,
fiindcă apa ce a rămas de sine se depărtează şi uscat dă lor pre pământ spre
povestirea lucrurilor dorite. Întru acest chip şi aceasta, adecă a se deşerta
chipurile cele făcătoare de patimi, uşor se face. Iar dacă acestea trimit ca
un râu pe cele simțite, nu numai cu greu, ci şi cu neputinţă este cu totul a
curăți pre minte de una ca aceasta înecare. Căci deşi nu ar fi supărat
patimile, pentru cele necurmate vorbe, vreme de mişcare neavând, ci
măcar pre ascuns întorcându-se mai mult se îngroaşă, pre cea din multă
vreme putere luând loruşi. Şi în ce chip pământul cel ce necurmat se calcă,
deşi are mărăcini, nu răsare pre aceştia, pentru că împiedică pre răsărire
frecarea picioarelor; însă adânci în sânurile lui, pre rădăcini întinzându-le,
bine lucrate şi foarte verzi îndată le odrăsleşte, când vreme ce iartă pre
răsărire apucă. Aşa şi patimile, de cele necurmate vorbe a se ivi la arătare
împiedicându-se, mai puternice se fac, şi linişte dobândind, cu multă
putere se pun asupră, greu şi primejdios făcând pre războiul celor ce din
început de cea împotrivă lor luptă s-au lenevit. Pentru aceea şi Prorocul
porunceşte a pierde de tot sămânța din Babilon, până când în cămările
simțirelor sunt formele, sfătuind a le pierde pre ele: ca nu, în pământul
cugetului căzând, să odrăslească, şi despre cele mari şi nefolositoare ploi
ale cugetării celei necurmate udându-se, mult înmulțită pre roada răutății
să o aducă. Iar alt Proroc şi fericeşte pre cei ce nici vârful patimilor
387
primesc, ci când la însuşi țâța se apropie le strică: „Fericit cel ce va apuca
şi va zdrobi pruncii tăi de piatră.” (Ps. 136:9, Biblia 1936). Încă poate şi
Marele Iov pre ale lui filosofând, una ca aceasta asemănăeşte: „Creşte
papura fără baltă? Sau trestia fără apă?” (Iov 8:11, Biblia 1936); iar
lipsindu-se de râu, toată iarba se va usca. Şi aceea: „Leul cel bătrân piere
de lipsa prăzii, şi puii leoaicei se risipesc.” (Iov 4:11, Biblia 1936), una ca
aceasta a însemna se pare. Pentru că vrând Marele Iov pre vicleşugul
patimii a-l arăta, din două alcătuită a aflat ei pre numire: din leul cel prea-
îndrăzneț şi din furnica cea mai mică decât toate alcătuind numele. Căci
bântuielile patimilor de la netrebnicele năluciri încep, ca furnica pre ascuns
târându-se; iar cele de pe urmă spre mare mărime se rădică, încât nu mai
mică decât năvălirea leului dau pe primejdie celui ce s-ar întâmpla. Pentru
aceea se cuvine nevoitorului atuncea a se lupta împotriva patimilor, când
ca furnica se apropie, amăgire pre micşorime punând înainte; căci dacă vor
apuca a spori înainte la tăria leului, anevoie biruite se fac, şi strâmtorează
tare. Iar mâncarea acestora, precum mai înainte s-a zis, sunt chipurile
lucrurilor celor simțite, care intră prin simțiri; căci aceste chipuri hrănesc
pre patimi, pre fieştecare idol pre rând, unele după altele, înarmându-l
împotriva sufletului. Pentru aceasta şi la Biserică pre ferestri de zăbrele
puitorul de lege însemnând le-au gătit (Ieşire 27:4), cum că se cuvine cei
ce voiesc a păzi pre sufletul lor curat ca o biserică, precum acolo s-au gătit
cu ferestri de zăbrele spre a nu se târî nimic din cele necurate, aşa
simțirelor a împleti opriri ale gândurilor, pre greutatea judecății ceea ce va
să fie, care chipurilor celor necurate ce se târăsc înlăuntru îngrădesc pre
intrare. Şi poate pentru aceasta Ohozia s-a bolnăvit, de vreme ce a căzut
din zăbreaua cerdacului (4 Împ. 1:2, Biblia 1936). Căci a înşela pre
cuvintele răsplătirii în vremea ispitelor pogorându-se la pofte, din zăbreală
a cădea este. Şi ce este mai greu decât boala aceasta? Căci a trupului boală
aceasta este: a se afla afară de fire, când cea întocmai împărțire a stihiilor,
pentru stăpânirea unei stihii, întru cea afară de fire se schimbă. Iar a
sufletului este boala: a se abate din socoteala cea dreaptă, când de patimile
cele făcătoare de boală este biruit. Unele ca acestea mreji împletea
Solomon vederii celui ce poate a auzi, zicând: „Când vor vedea ochii tăi
388
femeie străină, atunci inima ta va grăi lucruri strâmbe.” (Pil. 23:33, Biblia
1936). „Strâmbe” zicând, pre cele ce, după păcat, vor întâmpina în vremea
răsplătirii. Căci acestea, gândindu-se cu cea cuviincioasă aşezare, opresc
toată privirea ochilor cea primejduicioasă. Încă au spus şi pre aşezarea
gândului ce fel să fie: „Şi vei fi ca unul ce zace în inima mării, şi ca un
cârmaci prins de furtună.” (Pil. 23:34, Biblia 1936) Chiar dacă ar fi putut
cineva, în vremea războiului cel către fapta care îl zădărăşte, să se facă pe
sine luptător împotriva muncilor celor înfricoşate, asemenea celui ce se
înviforează pe mare, totuşi, fără osteneală, ar birui pe cei ce se luptă cu el,
nesimţind bătăile ce i se aduc, încât să zică: „M-au bătut, dar nu m-am
îmbolnăvit; m-au ocărât, dar nu am simţit” (Pil. 23:35). Căci acela, zice,
bătea şi socotea că batjocoreşte, iar eu nici ranele nu le-am simţit, fiindcă
săgeţi ale pruncilor au fost, nici spre amăgirile lor nu m-am întors,
făcându-mă ca şi cum nici nu ar fi ei de faţă. Astfel şi David, defăimând pe
unii ca aceştia potrivnici luptători, zicea: „Pe cel ce se abate de la mine pe
cel rău nu l-am cunoscut” (Ps. 100:4 în Biblia 1936; corespunde Ps. 100:5
în numerotările moderne), adică nici când se depărtau, nici când se
apropiau nu am primit simţire. Iar cel ce nici aceasta nu o ştie, cum că
simţurilor, către cele simţite, multă împărtăşire le este, şi cum că din
această împărtăşire se face cu lesnire amăgirea, nu socoteşte vătămarea ce
vine de aici, ci fără pază se îndestulează, întrebându-se cum, în vremea
amăgirii, va cunoaşte vicleşugul patimilor, nefiind mai înainte iscusit în
alegerea lor. Căci războiul simţirilor împotriva celor simţite şi biruinţa pe
care lucrurile simţite o au asupra simţurilor biruite se vede limpede din
războiul Asirienilor împotriva Sodomitenilor. Scriptura, în chip de istorie,
aduce pricina celor patru împăraţi ai neamurilor Asirienilor împotriva celor
cinci împăraţi ce erau împrejurul Sodomei: întâi tocmelele şi aşezămintele
şi jertfele de pace la marea cea sărată; apoi robia celor cinci timp de
doisprezece ani; apoi, în al treisprezecelea an, răscularea; iar în al
paisprezecelea an, războiul celor patru împotriva celor cinci, pe care i-au
biruit şi i-au luat robi (Fac. 14:3–9). Istoria, adecă, aşa are sfârşitul; iar noi,
din această povestire, ne deprindem la cele ale noastre şi învăţăm războiul
simţirilor către cele simţite. Căci fiecare dintre noi, de la naştere până la
389
doisprezece ani, încă nefiind curăţit prin alegere, supune spre robie, fără
cercare, simţirile celor simţite, slujindu-le ca unor stăpâni: vederea celor
văzute, auzul glasurilor, gustul umezelilor, mirosul aburilor, pipăirea celor
ce pot mişca această simţire, neputând nici una din cunoştinţe a alege sau a
deosebi, pentru pruncie. Iar când socoteala va creşte şi va începe a simţi
vătămarea, îndată gândeşte la răsculare şi la fugă de această robie. Dacă,
întărindu-se cu socoteala, va adeveri alegerea aceasta, rămâne cu totul
slobod, fugind de amarul stăpânilor; iar dacă are judecata mai slabă decât
această hotărâre, dă iarăşi simţirile la robie, fiind biruite de puterea celor
simţite, şi suferă tirania acestei robii fără nicio bună nădejde. Pentru
aceasta, cei cinci împăraţi din istorie, biruiţi de cei patru, fug împreună şi
cad în fântânile de smoală, ca să ne înveţe că cei biruiţi de cele simţite
îngroapă, ca în prăpăstii şi fântâni, în fiecare simţire pe simţitul ei, gândind
la nimic altceva decât la ceea ce văd, fiind legaţi cu pofta de cele
pământeşti şi iubind desfătarea lucrurilor de aici mai mult decât pe cele
gândite. Asemenea şi robul care a îndrăgit pe stăpânul său, pe femeia şi pe
copiii săi, lepădându-se de adevărata slobozenie pentru rudenia către cele
trupeşti, se face rob veşnic, fiind găurit cu sula la ureche, ca să nu poată
auzi vreodată cuvânt de slobozenie, ci să rămână rob pururea, căci pe cele
de faţă le-a îndrăgit. Pentru aceasta, legea porunceşte să se taie mâna
femeii care apucă de bărbăţia celui ce se bate cu bărbatul ei (2 Lege
25:11), arătând că, în sfada gândurilor pentru alegerea bunătăţilor lumeşti
şi a celor cereşti, lăsându-se alegerea celor cereşti, au luat pe cele ale
facerii şi stricăciunii. Şi fiindcă prin părţile născătoare Scriptura arată
lucrurile facerii, nu este niciun folos a ne lepăda de lucruri dacă nu
rămânem întru socoteală, ci, trăgându-se încet iarăşi spre cele lăsate şi
supunând minţii patima, prin întoarcerea cea necurmată către cele lepădate,
propovăduiesc împătimirea către acestea, asemenea femeii lui Lot, care,
întorcându-se, a rămas până astăzi pildă celor nesupuşi, schimbându-se în
stâlp de sare (Fac. 19:26). Pentru că obiceiul are puterea de a întoarce spre
sine pe cei ce voiesc a se depărta; de aceea şi legea porunceşte ca cel ce
intră în Biserică, după ce a sfârşit rugăciunea, să nu se întoarcă pe aceeaşi
uşă prin care a intrat, ci să iasă prin cea împotrivă, mergând drept înainte,
390
ca să nu slăbănogească, prin îndoială, virtutea faptei bune. Căci plecările
neîncetate către cele de care am ieşit ne trag înapoi către obicei şi moleşesc
pornirea către cele dinainte, ducând totul spre întoarcerea către răutăţile
cele de la început. Puternic lucru este obiceiul, care ţine pe om aproape de
el şi nu-l lasă să se ridice spre întâia deprindere a faptei bune; căci din
obicei se face deprindere, iar din deprindere fire, iar firea cu anevoie se
mută. De aceea, deşi s-ar pleca puţin, cu anevoie, spre bine, degrabă
aleargă iarăşi către sine, slăbindu-se din hotarele sale, şi nu se schimbă de
tot dacă nu, prin multă osteneală, va străbate iarăşi aceeaşi cale înapoi,
întorcându-se spre deprinderea cea lăsată. Şi vezi sufletul ce urmează
obiceiurilor, cum stă deasupra idolilor, pironindu-se pe sine deasupra
materiilor fără chip şi neapropiindu-se de suirea împreună cu cuvântul care
voieşte a-l povăţui către cele înalte, zicând: „Nu pot să mă scol înaintea ta,
că după obiceiul muierilor mi s-a întâmplat mie” (Fac. 31:35). Căci
sufletul ce se odihneşte de mulţi ani în lucrurile vieţii stă peste idoli, care
sunt fără chip, dar primesc chip prin meşteşug omenesc. Bogăţia, slava şi
celelalte ale vieţii sunt fără chip, întrucât nimic nu luminează sau lămuresc,
ci, schimbându-se în fiecare zi, înşeală prin asemănări aduse lesne, iar noi
le punem chip împrejur când, în jurul celor necuviincioase, clădim năluciri
cuviincioase prin gândurile omeneşti. Când întindem trebuinţa trupului
spre cheltuială multă, hrana îndulcindu-o peste măsură şi îmbrăcămintea
împodobind-o spre desfătare, iar apoi, fiind mustraţi pentru această
deşertăciune, născocim răspunsuri ca şi cum pentru cele trebuincioase am
face-o, nu facem altceva decât a pune chip materiilor fără de chip. Încă
bine am zis că un astfel de suflet „şade peste acestea”, fiindcă sufletul care
îşi întăreşte în sine asemenea judecăţi este pironit în cele de aici, slujind
idolilor şi nu Adevărului, şi tocmai pentru aceasta nu se poate nicicum
ridica, întinându-şi firea prin obiceiuri, ca şi cu o lunatecă necurăţie. Prin
acest „a şedea”, Scriptura însemnează nelucrarea celor bune şi iubirea de
dulceaţă: nelucrarea atunci când zice: „Celor ce şedeau întru întuneric şi în
umbra morţii, legaţi cu sărăcie şi cu fier” (Isaia 9:1–2), fiindcă întunericul
şi legătura sunt piedici ale lucrării; iar iubirea de dulceaţă atunci când
aminteşte de cei ce, întorcându-şi inima spre Egipt, ziceau unul către altul:
391
„Ne-am adus aminte de când şedeam lângă căldările cu cărnuri şi mâncam
carne până la saţiu” (Ieș. 16:3). Căci, într-adevăr, lângă cazane şed cei
iubitori de dulceaţă, care aprind în ei, cu umezeala şi căldura neîncetată,
poftele trupului. Iar maica iubirii de dulceaţă este îndrăcirea pântecelui, din
care răsar, ca dintr-o rădăcină, şi multe alte patimi, ce, odrăslind treptat,
cresc până la cer prin răutatea lor. Astfel, iubirea de argint, mânia şi scârba
sunt fiice şi vlăstare ale îndrăcirii pântecelui; căci celui îndrăcit de pântece
îi sunt necesari banii, ca să-şi împlinească pofta, mereu umflată şi
niciodată sătulă. Iar când cineva se împotriveşte dobândirii acestora, partea
mânioasă se aprinde, şi scârba urmează mâniei, fiindcă înlăuntru nu
sporeşte lucrul pe care îl doreşte. Cel ce „se târăşte pe pântece şi pe piept”
(Fac. 3:14), adică omul robit de dulceţi, se târăşte pe pântece atunci când
are materiile care îi hrănesc plăcerile; iar când se lipseşte de acestea, cade
pe piept, adică în mânia izbucnită din neputinţă. Căci iubitorii de dulceaţă,
lipsindu-se de ele, se iuţesc şi se amărăsc. De aceea Moisi pune
Engolpionul pe pieptul preotului (Ieș. 28:23), arătând că partea mânioasă
trebuie ţinută în frâu prin dreaptă judecată; căci Engolpionul este semnul
judecăţii. Acesta stăpâneşte patima prin cuvânt, căci nu e desăvârşit; iar
Moisi cel desăvârşit leapădă cu totul partea mânioasă, nepunând
Engolpion, ci, precum zice Scriptura: „Luând pieptul, îl despărţiră spre
punere deasupra înaintea Domnului” (Lev. 8:28). Sunt însă şi unii care nici
nu o taie cu totul, nici nu o stăpânesc doar prin cuvânt, ci o biruiesc prin
osteneală; aceştia iau „pieptul împreună cu braţul”, căci braţul este semnul
ostenelii şi al lucrării. Tot astfel este arătat şi că dulceaţa umblă prin
pântece, acesta fiind pricina cea mai apropiată a plăcerilor. Când pântecele
se umple, se întăreşte spre pofte şi alte dulceţi; iar când este în lipsă,
rămâne liniştit şi întărit. Aici se vede iarăşi deosebirea dintre cel sporit şi
cel desăvârşit: Moisi, cel desăvârşit, lepădând dulceaţa bucatelor, „spălă
pântecele şi picioarele cu apă” (Lev. 9:14), pântecele, ca simbol al dulcetii,
iar picioarele, ca semn al suirii şi sporirii. Cel sporit spală doar părţile
pântecelui, nu tot pântecele; şi Scriptura deosebeşte „au spălat” de „vor
spăla”, căci cel desăvârşit se mişcă din voia şi hotărârea sa spre fapta bună,
iar cel ce sporeşte o face supunându-se sfatului povăţuitorului. Astfel,
392
înţeleptul leapădă cu totul mânia, dar pântecele nu-l poate lepăda cu totul,
căci firea sileşte până şi pe cel înfrânat să ia hrana cea de neapărată
trebuinţă; însă sufletul necurăţat, neîntărit în socoteală, stricându-se prin
poftele desfrânate, aprinde pântecele. Şi, deşi vasele trupului sunt prea
pline, pofta rămâne setoasă, astfel încât, după umflarea pântecelui, cade
coapsa (Num. 5:21), adică slăbeşte puterea cugetului de a săvârşi cele
bune, iar puterile duhovniceşti, sămănate simbolic în coapsă, se moleşesc.
Prin urmare, iubitorul de dulceaţă se târăşte pe pântece, plecându-se cu
totul spre dulceţile trupeşti; iar cel ce începe viaţa după fapta bună taie din
grăsimea pântecelui, lepădând hranele care îngraşă trupul. Cel sporit spală
pântecele, iar cel desăvârşit îl spală cu totul, aruncând de la sine tot
prisosul trebuinţei. Şi foarte potrivit stă lângă acestea cuvântul: „Te vei
târî” (Fac. 3:14); căci dulceaţa nu vine din cele statornice, ci din cele
mişcătoare şi pline de tulburare. Mai ales mişcarea curviei este aproape de
lăcomia pântecelui, iar firea a pus organele împreunării sub pântece,
arătând rudenia acestor patimi; căci, chiar dacă această patimă pare uneori
neputincioasă, neputinţa vine din lipsirea de aceea care stă mai sus, iar
dacă se aprinde şi se mişcă, de acolo îşi are puterea. Lăcomia pântecelui nu
numai că hrăneşte aceste patimi, ci surpă şi toate bunătăţile, căci, stăpânind
şi luând înainte, face să cadă şi să se surpe firea faptelor bune: înfrânarea,
înţelepciunea, bărbăţia, răbdarea şi celelalte virtuţi. Aceasta o arată
Ieremia, când zice: „Au surpat tot zidul dinprejur al Ierusalimului cel mare
peste bucătarul Babilonului” (Ier. 40:1, Biblia 1936), numind lăcomia
pântecelui „mai mare peste bucătari”. Căci precum cel mai mare peste
bucătari îşi pune toată osârdia în a desfăta pântecele, asemenea lăcomia
pântecelui porneşte toate meşteşugurile spre slujirea dulceţii gâtlejului,
surpând puterea faptelor bune prin felurimea bucatelor. Îndulcirile şi
dresurile bucatelor devin arme pierzătoare ale virtuţii, clătinând şi surpând
temelia ei. Iar după cum prisosul mult surpă faptele bune, tot astfel hrana
proastă, întrebuinţată cu cumpătare, strică puterile răutăţii. În chip
asemănător, turta de orz a Israelitenilor a surpat corturile Madianiţilor (Jud.
7), căci hrana proastă, luată mereu şi cu măsură, strică patimile curviei; iar
Madianiţii sunt chipul acestei patimi, deoarece ei au adus curvia în Israel,
393
amăgind mulţime de tineri (Num. 25). Şi foarte potrivit spune Scriptura:
Ierusalimul este zid, iar corturile Madianiţilor sunt corturi, pentru că fapta
bună este sprijinită şi întărită ca un zid, iar răutatea nu are statornicie, ci
este cort şi umbră, asemenea nălucirilor. Pentru aceasta au fugit Sfinții de
cetăți și se abăteau de la întâlnirile celor mulți mai mult decât de la boala
ciumei, știind bine cât de stricătoare este împreună-locuirea cu oamenii
răzvrătiți. De aceea, neluând nimic și lăsând agoniselile nelucrate, s-au
lepădat de smulgerea ce vine din acestea. Pentru aceasta Ilie, părăsind
Iudeea, locuia în Muntele Carmelului (3 Împ. 18:19), pustiu și plin de
fiare, neavând nimic spre mângâierea hranei afară de copacii din care se
îndestula, împlinind nevoia firii cu rodurile lor. Și Elisei avea aceeași
petrecere, primind de la învățătorul său, cu diadohie, nu numai celelalte
bunătăți, ci și iubirea de a locui în pustii. Iar Ioan, locuind în pustiul
Iordanului, mânca vlăstari și miere sălbatică, arătând tuturor neticăloșia
trebuinței trupului și mustrând desfătarea cea îngrijitoare a celor mulți.
Poate că pentru aceasta și Moisi a pus sobornicește o astfel de lege pentru
mana Israiltenilor, vestind mai înainte că destul este doar pe o zi de adunat
(Ieș. 16:4) și poruncind ca viața omenească să fie zilnic ascunsă și
nefelurită, socotind că se cuvine firii celei cuvântătoare să se îndestuleze
cu cele ce se întâmplă, iar celelalte să le creadă în seama lui Dumnezeu,
Chelarul tuturor, și să nu se încreadă în purtarea de grijă omenească mai
mult decât în Darul Lui, ca și cum nu ar revărsa pururea oamenilor
Darurile cele neîncetate. Ca să zic cuprinzător, pentru aceasta toți Sfinții,
„cărora nu era lumea vrednică”, au lăsat pământul locuit și au rătăcit în
pustii, în munți, în peșteri și în crăpăturile pământului, „umblând în
cojoace și în piei de capre, lipsindu-se, necăjindu-se, chinuindu-se” (Evr.
11:37-38), fugind de răutățile oamenilor cele lingușitoare și de tulburările
ce se revarsă prin cetăți, ca nu cumva, prin pornirea mulțimii, ca de o silă a
pârâului, să fie târâți în tulburarea fără osebire a celor mulți. Iar în
petrecerea cu fiarele se bucurau, socotind vătămarea de la acestea mai
mică decât cea de la oameni, fugind de oameni ca de niște vrăjmași, iar
către fiare alergând ca la niște prieteni, căci ele nici nu învață răutatea, nici
nu se înspăimântă de fapta bună, ci o cinstesc. Așa l-au păzit și pe Daniil,
394
pe care oamenii îl osândiseră fără dreptate din zavistie; fiarele, păzindu-l,
au propovăduit judecata cea dreaptă, în vreme ce dreptatea între oameni
era lipsită de cuviincioasa lucrare. Și s-a arătat astfel că fapta bună a
bărbatului este pricină de zavistie și vrajbă oamenilor, dar pricină de
cucernicie și cinste fiarelor. Deci, celor la care sămânța îmbunătățirii a fost
pusă, li se cuvine să râvnească faptele bune ale Sfinților și, depărtându-se
de robia poruncilor trupului, să caute slobozenie. Să dezlegăm măcar acum
măgarul cel sălbatic, „carele de Ziditorul s-a lăsat în pustiu” (Iov 39:5) și
„nu aude dojana strângătorului de bir” și „râde de mulțimea cetății”, deși
până acum l-am pregătit să poarte greutate, înjugându-l cu patimile
răutății; iar de vor grăi împotrivă cei ce nu firește sunt domni, ci prin
obicei și-au câștigat stăpânirea, cu adevărat ne vor asculta, auzind cu
așezare și nu numai cu limba: „Că Domnului acesta îi trebuiește” (Mat.
21:3) și îndată îl vor trimite, ca, împodobindu-se cu apostoleștile haine,
asinul să devină căruță a Cuvântului. Sau, slobozit la prima pășune a
cuvântului, să guste toată verdeața, adică să primească învățăturile
Scripturii cele înflorite, care povățuiesc la viață neprihănită, hrănind
împreună cu bucuria și aducând multă roadă. Aici se cuvine să cercetăm
cum asinul cel sălbatic, lăsat de Dumnezeu liber în pustie și având pustiul
ca hrană, iar sărătura ca locuință, „cercă toată verdeața”, deși pustia, de
multe ori, nu este bună pentru iarbă. Decât dacă cineva va zice că cel lipsit
de patimi este din destul potrivit pentru contemplarea Dumnezeieștilor
cuvinte, după ce umezeala patimilor s-a prefăcut în sare. Să părăsim, deci,
lucrurile vieții de aici și să ne ridicăm către bunătățile sufletului. Până când
vom petrece în jucării copilărești, fără a lua vreo înțelegere bărbătească?
Până când vom lucra mai neputincioși decât pruncii cei foarte mici,
neîndreptându-ne către sporirea celor mai mari? Căci vârsta, schimbându-
se, schimbă și așezările către jucării și leapădă cu lesnire patimile către
materii; copiii se bucură de nuci, arșice și mingi, iar când se fac bărbați, le
aruncă și se țin de lucrurile cele mai serioase. Însă noi am rămas în
pruncie, minunându-ne de cele vrednice de batjocură și nevoind să ne
apucăm de grija celor mai bune, nici să luăm cuget bărbătesc; ci, lăsându-l
pe acesta, ne jucăm în lucrurile pământești ca în nuci, spre râsul celor care
395
judecă lucrurile după fire. Căci precum este urât să vezi bărbat desăvârșit
șezând în cenușă și făcând jocuri copilărești, tot așa, și încă mai urât, este
să vezi pe cei ce neguțătoresc pentru dobândirea bunătăților veșnice
tăvălindu-se în cenușa celor pământești și rușinând prin nepotrivirea
lucrurilor împlinirea făgăduinței lor. Iar pricina aceasta este, precum se
pare, că nu înțelegem nici un lucru mai mare decât cele ce se văd și,
neștiind prin asemănarea prostimii de aici covârșirea bunătăților celor de
acolo, ne lăsăm stăpâniți de strălucirea celor de față, legându-ne pofta cu
acestea. Căci prin lipsirea celor bune, cele rele se cinstesc, moștenind locul
acelora; iar dacă am avea înțelegere mai înaltă pentru cele ce vor fi, nu ne-
am mai găsi căscând gura la cele de aici. Să începem, dar, a ne depărta de
cele de aici: să nu băgăm seamă de averi, de bani și de toate cele ce
cufundă și îneacă mintea; să lepădăm sarcina, ca să se ridice corabia; să
aruncăm peste bord, când ne înviforăm, cele mai multe dintre vase, ca
mintea cârmuitoare, împreună cu socotelile ce plutesc, să poată scăpa. Căci
cei ce se află pe mare, înviforați fiind, nu mai bagă seamă de neguțătorie,
ci aruncă sarcina în mare, socotind avuția ca pe o a doua viață, pentru ca,
nefiind corabia prea plină, să nu piară de greutate; și, pentru viață, defaimă
toate odoarele. Deci, pentru ce nici noi nu defăimăm cele ce trag sufletul în
adânc? Pentru ce nu poate frica lui Dumnezeu ceea ce poate frica mării?
Cei de pe mare, dorind viața vremelnică, disprețuiesc paguba lucrurilor; iar
noi, zicând că ținem la viața veșnică, nu defăimăm nici cel mai mic lucru,
alegând mai degrabă să pierim cu sarcina decât să ne mântuim lipsindu-ne
de aceasta. Să ne dezbrăcăm dar, vă rog, de toate, căci luptătorul se luptă
gol. Oare cei ce se luptă, îmbrăcați se luptă? Legea luptei îi aduce goi în
stadion, fie frig sau arșiță. Dacă cineva nu se dezbracă, s-a lepădat si de
luptă. Iar noi, deși ne făgăduim a ne lupta cu luptători mult mai iuți decât
cei trupești, nu numai că nu ne dezbrăcăm, ci purtăm nenumărate sarcini
pe umeri și ne aruncăm în luptă, dând celor potrivnici multe prilejuri de a
ne prinde. Cum, deci, va lovi asupra duhurilor răutății cel ce se ține de
averi, fiind din toate părțile lesne de pălmuit? Și cum va lupta cu duhul
iubirii de argint cel ce este îngropat în bani? Și cum va alerga asupra
dracilor celor goi de toată grija cel ce este îmbrăcat cu nenumărate griji?
396
Scriptura dumnezeiască grăiește: „Cel gol va alerga în ziua aceea” (Amos
2,16), adică cel gol, iar nu cel încărcat cu haine de multe feluri și cu
țesături ale grijii vieții acesteia; cel gol, iar nu cel zădărnicit în sporirea
gândurilor materiale despre bani și averi, căci cu anevoie este prins, sau
chiar neprins de vrăjmași, cel ce este gol. Dacă Marele Iosif ar fi fost gol,
nu ar fi aflat Eghipteanca de ce să se apuce, căci Scriptura grăiește: „Și s-
au apucat de hainele lui, zicând: Culcă-te cu mine” (Fac. 39,12). Hainele
sunt lucrurile trupești, de care pofta trage ținându-le, iar cel ce se ține de
acestea este nevoit a se târî împreună cu cei ce le apasă. Astfel, nevoitorul
cel întreg în înțelepciune, văzându-se împins de însăși trebuința trupului
către împărtășire și împreunare, și înțelegând că se cuvine a fi gol înaintea
stăpânei care putea să-l țină și să-l silească, și-a lăsat hainele și a fugit,
ieșind afară, ca în Rai umblând gol în fapta bună, după chipul celui întâi
zidit, care mai ales acest dar de la Dumnezeu îl luase: goliciunea, până ce,
prin neascultare, a ajuns în trebuința hainelor. Căci, câtă vreme se lupta cu
vrăjmașii ce-l sfătuiau să dezlege porunca lui Dumnezeu, stătea gol ca un
luptător în priveliște; iar după ce s-a biruit și a căzut din luptă, cu cuviință
s-a îmbrăcat, lepădând goliciunea împreună cu deprinderea nevoinței.
Pentru aceasta, alcătuitorul pildelor zice către ungătorul luptelor: „Ia-i
haina lui, că a venit în mijloc” (Pil. 20,16). Căci, câtă vreme era afară de
măidan, bine uneltea hainele celui ce nu lupta, ascunzând bărbăția luptei
sub îmbrăcăminte, iar după ce a venit în mijloc, „ia haina lui”, căci gol se
cuvine a lupta, și mai ales nu numai gol, ci și uns. A fi gol îl face pe
nevoitor greu de apucat de vrăjmaș; a fi uns cu untdelemn îl face chiar și,
dacă este prins, să alunece din apucare. Pentru aceasta luptătorii cei
trupești presară țărână asupra celor unși, ca praful, asprind alunecarea
unsorii, iar cel uns să fie prins mai lesne; iar la lupta noastră țărâna sunt
lucrurile pământești, iar untdelemnul este negrija. Precum cel uns, dacă nu
primește pulbere, rămâne anevoie de prins, dar dacă primește pulbere nu
poate scăpa ușor, așa și cel ce nu se îngrijește de nimic ale lumii anevoie
este prins de diavolul; iar cel ce poartă grijă, prin acea grijă, ca printr-o
pulbere, asprește alunecarea minții lipsită de grijă și cu greu scapă de mâna
potrivnicului. Pentru sufletul desăvârșit, negrija este cuviincioasă; iar
397
pentru cel necredincios, purtările de grijă îl sfărâmă. Pentru cel desăvârșit
s-a zis: „Ca un crin între spini” (Cânt. Cânt. 2,2), însemnând sufletul ce
petrece fără grijă între cei plini de grijă. Crinul din Evanghelie arată
sufletul fără grijă: „Că nici se ostenește, nici toarce, și cu mai mare slavă
decât a lui Solomon este îmbrăcat” (Luca 12,27). Iar despre cei ce au multă
purtare de grijă la cele pământești s-a zis: „Toată viața necredinciosului
este în purtare de grijă.” Cu adevărat lucru al necredincioșilor este să-și
petreacă viața întreagă în grija celor trupești și să nu arate sârguință pentru
cele ce vor să fie. Pentru trup, măcar că nu are trebuință de multă
sârguință, toată vremea o cheltuim; iar sufletului, care are atâta lungime de
sporire încât nu ajunge toată viața spre desăvârșire, nu-i dăm nici măcar
voința cea mică, amăgiți de strălucirea celor văzute. Și ne asemănăm celor
ce sunt amăgiți de femeile prea urâte, care, lipsindu-le frumusețea cea
adevărată, își plăsmuiesc chip mincinos spre vânarea celor ce le privesc,
îndreptând cu meșteșug urâțenia trăsăturilor. Așa, biruiți de deșertăciunea
celor de aici, nu mai putem vedea grozăvia materiei, înșelându-ne prin
împătimire. De aceea nu stăm în trebuința cea adevărată, ci punem înainte
sațiul rușinător de viață și ne apucăm de felurite agoniseli, nesocotind că
măsura agoniselii este trebuința trupului, iar ceea ce trece peste aceasta
este necuviință, nu trebuință. Precum o haină măsurată pe trup este și
trebuință și podoabă, iar ceea ce târăște și se împiedică pe pământ este
zăticnire și necuviință, tot astfel agoniseala ce covârșește trebuința trupului
este poticnire a faptei bune și rușine înaintea celor ce pot cerceta firea
lucrurilor. Nu se cuvine nici a lua aminte la cei amăgiți de lucrurile simțite,
nici a urma celor ce, neascultând cele gândite, au împătimire spre cele
pământești. Aceeași fărădelege este să pui judecători orbi asupra florilor și
surzi asupra muzicii, fiind lipsiți de organele de judecare, pe cât este de
necuviincios a crede acestor oameni care socotesc desfătarea celor de aici
ca fiind cuviincioasă. Sunt orbi, fiind slăbănogi la organul cel mai de
nevoe al judecății, adică la socoteală, prin care se deosebesc cele bune și
cele de mijloc. Unul din aceștia era Ahar, fiul lui Harmi, mărturisind lui
Iisus că în cortul său sunt ascunse sub pământ cele furate, iar dedesubtul
acestora argintul îngropat (Iosua Navi 7,21). Căci cel ce pune mai presus
398
cele împestrițate și strălucite ale materiei, iar cuvântul cel temeinic îl
îngroapă dedesubt, cu dreptate se amăgește, supunându-se ca un
necuvântător la vederea lucrului plăcut. Socoteala lui a căzut din scaunul
cel începător și s-a așezat între ascultători, ba și între osândiți. Căci, dacă
ar fi stat în vrednicia sa, judecând cele văzute cu dreaptă socoteală, ar fi
adus hotărâre adevărată, pedepsind pornirea ce aleargă spre lucrurile
amăgitoare. Bun lucru este a petrece în hotarele trebuinței și a ne sili cu
toată puterea a nu le trece, căci dacă cineva doar puțin s-ar abate spre
dulceața vieții, niciun cuvânt nu mai oprește curgerea către cele dinainte.
Celui care intră în prisos nu-i mai este hotar, ci sârguința lui devine
nemăsurată și deșertăciunea nesfârșită, căci osteneala pentru astfel de
lucruri crește mereu ca o flacără hrănită cu materia dorinței nesățioase. Cei
ce au trecut hotarele trebii firești încep a spori în viața materialnică: lângă
pâine adaugă gustarea dulce; lângă apă, vinul de nevoie, apoi pe cel de
preț; și nu mai rabdă a umbla cu hainele trebuincioase, ci cumpără mai
întâi cele mai luminoase de lână, apoi pe cele amestecate cu in, apoi
mătăsuri, întâi simple, apoi împestrite cu războaie și fiare și tot felul de
istorisiri. Își fac și vase de argint poleite cu aur, nu numai pentru ospețe, ci
și pentru dobitoace și paturi de prisos. Și la ce să mai adaugăm? Chiar și
pentru cele mai de rușine întrebuințări, nu li se pare cuviincios să
folosească altă materie decât argintul. Căci așa este pofta: se întinde până
la cele mai de pe urmă și cinstește cu multă cheltuială chiar și cele ale
rușinii. Aceasta este cu adevărat a fi afară din fire. Pentru că petrecerea cea
după fire este rânduită de Ziditor atât nouă, cât și dobitoacelor. Căci: „Iată,
v-am dat vouă, zice Dumnezeu omului, toată iarba câmpului... vouă și
tuturor fiarilor va fi spre mâncare” (Fac. 1,29). Deci, primind obștește
împreună cu necuvântătoarele hrana, iar pe aceasta întorcând-o prin
meșteșugiri spre mai multă neînfrânare, cum nu ne vom socoti mai
necuvântători decât acelea? Căci fiarele rămân în hotarele firii, fără a
schimba nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi, oamenii cei cinstiți
cu socoteală, ne-am depărtat cu totul de la cea dintâi rânduială. Care
mâncări bucătărite au acelea? Și care nenumărate meșteșugiri ale
jimblarilor și ale bucătarilor alcătuiesc dulcețuri pentru ticălosul pântece?
399
Oare nu iubește fiecare dintre ele simplitatea cea dintâi, mâncând verdeață
și îndestulându-se cu cele ce se întâmplă, scoțând băutura din izvor, și încă
aceasta poate rar? Pentru aceasta sunt mai împuținate și poftele cele de sub
pântece, neavând hrană grasă spre aprinderea poftelor și nici având
totdeauna simțirea deosebirii între partea bărbătească și cea femeiască.
Căci numai o vreme a anului este dată acestei simțiri, când legea firii a
rânduit împreunarea spre rămânerea neamului; iar în celelalte vremi se
înstrăinează într-atât, încât uită cu totul această poftă. La oameni însă, din
multa cheltuială spre bucate se aprinde pofta nesățioasă a faptelor curvești
și seamănă în toată vremea mișcări tulburate ale patimii, fără a lăsa
vreodată liniștirea. Deci, pentru că averile aduc multă vătămare și sunt
pricină de boală sufletului, dând îndemn tuturor patimilor, să tăiem însuși
izvorul răului, dacă purtăm grijă de sănătatea sufletului, și prin
neagoniseală să vindecăm patima iubirii de bani. Să fugim de adunările
oamenilor celor fără de folos, iubind singurătatea. Căci împreună-locuirea
cu cei deșerți este vătămătoare și stricătoare a așezării celei pașnice.
Precum cei ce petrec în aer vătămător se îmbolnăvesc, așa și cei ce petrec
între oamenii nebăgători de seamă se împărtășesc de răutatea acelora. Ce
împărtășire au cu lumea cei ce s-au lepădat de lume? Căci „nimenea, ostaș
fiind, nu se amestecă în lucruri lumești, ca voievodului să-i fie plăcut” (2
Tim. 2,4). Neguțătoria zădărnicește deprinderea celor de război; iar fiind
nepricepuți, cum vom lupta împotriva celor iscusiți în războaie? Mai
adevărat vorbind, suntem cu atâta neputință și slăbănogire încât nici asupra
potrivnicului căzut nu putem sta; iar stând, ne lăsăm biruiți de cel căzut.
Precum pătimesc în războaie cei iubitori de bani care jefuiesc morții și,
după biruință, se omoară de cei ce zac, căci pentru o dobândă rea își pierd
viața, rușinând biruința, așa pătimim și noi. Căci apropiindu-ne de
vrăjmașul ce zace și își dă duhul, de îndată ce dorim să luăm ceva din ale
lui, murim, ducându-ne singuri la pieire. 7Astfel au pierit cele cinci
fecioare, care prin curăție și înfrânare uciseseră pe vrăjmaș, iar prin
nemilostivire, pe care o naște iubirea de argint, s-au împins singure asupra
sabiei celui ce, fiind căzut, nu putea ucide pe cei ce stăteau. De aceea să nu
voim nimic din ale lui, ca nu împreună cu ale aceluia să pierdem și
400
sufletul. Acela încă și acum cheamă și îndeamnă pe toți, dacă ar afla pe
cineva plecându-se. Căci dacă pe însuși Domnul a îndrăznit a-L ispiti,
grăind: „Toate acestea Ți le voi da Ție, de Te vei pleca și Te vei închina
mie” (Mat. 4,9), și a amăgit prin cele ce în viață par strălucite pe Cel ce nu
avea trebuință de acestea, cum nu va amăgi lesne pe oamenii ce se pleacă
spre dobândirea celor simțite? Deci să deprindem mintea spre blagocestie,
precum am deprins trupul spre osteneală. Căci „deprinderea trupească spre
puțin este folositoare”, asemenea învățăturilor copilărești, „iar blagocestia
întru toate este folositoare” (1 Tim. 4,8), întocmind buna sănătate a
sufletului pentru cei ce poftesc biruința asupra patimilor. Precum pentru cei
ce se deprind în luptele copilărești este de nevoie să miște neîncetat trupul,
iar pentru bărbații luptători să se îngrijească de tăria nevoinței și de
ungerea spre lupte, așa și cei ce încep cinstirea de Dumnezeu trebuie să se
oprească de la lucruri, dorind a birui patimile, care îi împung ca de streche
prin dulceața obișnuinței. Iar cei ce au ajuns în deprinderea faptei bune
lucrătoare poartă grijă minții, ca nu, pornindu-se fără rânduială, să se surpe
către cele ale neîmpliniților. În general, unii se sârguiesc a îndrepta
mișcările trupului, iar alții a mișca cu bună rânduială pornirile minții către
petrecerea filosofească, neîngăduind niciunei năluciri lumești să smulgă
gândul de la cele dumnezeiești. Se cuvine ca toată pofta celui ce cinstește
pe Dumnezeu să se întindă către cele dorite, fără a lăsa timp gândurilor
omenești să lucreze patimile lor. Când patima se mișcă într-un biruit, ține
gândul împedicat; de ce n-ar ține și râvna faptei bune cugetul, oprit de la
patimi? Căci care simțire a celor de afară o vede cel mânios, luptându-se în
cuget cu idolul celui ce l-a supărat? Sau cel ce poftește bani, când, aprins
de nălucire, privește întins la materiile pricinuitoare de venit? Iar
desfrânatul, deseori șezând cu alții, închide simțirile și, având înainte
chipul dorit, cu acela vorbește, uitând cele de față, și stând ca un stâlp fără
glas, nu știe ce se face sau se grăiește înaintea lui; plecându-se către cele
lăuntrice, se face tot al nălucirii. Un astfel de suflet poate legea să-l
numească „departe șezând” (Lev. 13,46), căci, departe de simțiri șezând,
strânge lucrarea sa, neînțelegând nimic din cele de afară pentru nălucirea
necurată ce-l stăpânește. Iar dacă acestea stăpânesc atât de mult gândul
401
prin împătimire și îl împiedică a lucra pre simțiri, cu atât mai vârtos va
face dorul iubirii de înțelepciune ca mintea să se lepede de cele simțite și
de simțiri, răpindu-se pe sine întru privirea celor gândite și îndeletnicindu-
se cu acestea. Căci, precum la cel căruia i se taie sau i se arde, nu poate
intra alt gând afară de patima ce îl stăpânește, pentru durerea ce îl ține, tot
astfel și cel ce gândește cu patimă nu poate aduce aminte despre altceva.
Patima care stăpânește cugetul covârșește cu totul gândul cu felurimea ei:
dulceața nu primește durerea, nici întristarea bucuria, nici posomorârea
veselia; și iarăși, durerea stăpânind, nu primește dulceața, nici întristarea
având stăpânire nu îngăduie bucuria, nici posomorârea nu se amestecă
vreodată cu veselia. Pentru că patimile cele potrivnice sunt fără de amestec
unele cu altele și nu pot veni vreodată în același loc, nici se pot pleca spre
prietenească împreunare, pentru vrăjmășia și înstrăinarea lor cea din fire.
Deci să nu se tulbure curățenia faptei celei bune cu înțelegerile lucrurilor
lumești, nici strălucirea privirii să se întunece cu grijile trupești, ca icoana
adevăratei Filosofii, strălucindu-și frumusețea, să nu fie clevetită mai mult
de cei îndrăzneți la gură, nici să se facă pricină de batjocură din pricina
neiscusitei scrieri a celor ce o zugrăvesc, ci să fie lăudată, de nu de oameni,
măcar de puterile cele de sus sau chiar de însuși Stăpânul Hristos, de la
care și Sfinții cereau lauda. Precum Marele David, care a călcat peste slava
omenească și, cerând de la Dumnezeu lauda cea bună, zice: „De la Tine
este lauda mea” și iarăși: „Întru Domnul se va lăuda sufletul meu” (Ps.
33,2). Pentru că oamenii de multe ori clevetesc cele bune și pentru zavistie,
iar priveliștea cea de sus judecă fără fățărnicie și, după adevărul celor ce se
fac, dă hotărârea. Deci aceasta, care este de nevoie a fi veselită cu
frumusețea lucrurilor, să veselească priveliștea cea de sus. Iar despre
oameni, care nici să dea răsplătiri lucrurilor bune ale vieții nu pot, nici să
pedepsească cele ce se află în alt chip, nu este lucru mare dacă, fie din
zavistie, fie din împătimire, umbresc lucrurile faptei bune cu numele
răutății și clevetesc prin hule plăsmuite viața care este cunoscută lui
Dumnezeu și Îngerilor. Căci va urma cu adevărat, în vremea răsplătirii
celor ce au viețuit bine, răsplătirea vecinicelor bunătăți, nu de la părerile
oamenilor, ci de la însuși adevărul lucrurilor vieții. Pre care bunătăți să fie
402
ca noi toți să le dobândim, cu Darul și cu iubirea de oameni a Domnului
nostru Iisus Hristos, cu Care părintelui se cuvine slava, împreună și
Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii cei nesfârșiți și fără de sfârșit ai
vecilor. AMIN.

Cuviosul Efrem Sirul

Добротолюбие Tom II
Издательство Сретенского монастыря
МОСКВА 2010
Sfântul Efrem s-a născut în primii ani ai secolului al IV-lea, în
împrejurimile Nisibiei sau chiar în acest oraș, din părinți săraci. Aceștia l-
au crescut în frica lui Dumnezeu; însă anii tinereții l-au atras către unele
poticniri morale, din pricina cărora a început să se întunece și credința lui
în Pronia dumnezeiască, ajungând să creadă că toate cele din viața noastră
se petrec la întâmplare. Din aceste tulburări sufletești, Pronia lui
Dumnezeu l-a vindecat printr-o lecție foarte aspră. A fost învinuit pe
nedrept de furt de oi și aruncat în temniță. Împreună cu el au fost închiși
încă doi oameni. Toți trei erau nevinovați în acea împrejurare. După șapte
zile de detenție, Sfântul Efrem a auzit în vis o descoperire, care îi spunea
că, deși în această faptă nu este vinovat, suferă pentru păcate mai vechi; și
că la fel pătimesc și cei închiși împreună cu el. Trezindu-se, le-a povestit
visul celorlalți doi, iar aceștia, cercetându-și viața trecută, au recunoscut că
într-adevăr săvârșiseră mai înainte fapte rele de același fel. Curând au fost
eliberați, iar judecătorul l-a achitat pe Sfântul Efrem, așa cum i se vestise
din nou în vedenie. Această întâmplare a întărit în inima Sfântului Efrem
credința deplină în ochiul purtător de grijă al Proniei dumnezeiești și l-a
403
zguduit atât de puternic, încât a părăsit de îndată lumea și s-a retras în
munții din apropiere, la pustnici, devenind ucenic al Sfântului Iacob,
viitorul mare ierarh al Nisibiei. Sub îndrumarea acestuia, Sfântul Efrem s-a
nevoit în faptele evlaviei, a studiat cuvântul lui Dumnezeu și, sub lucrarea
ambelor, s-a schimbat cu totul în firea sa. În locul tânărului mânios și
frământat de îndoieli, apare acum un pustnic smerit și zdrobit la inimă,
care zi și noapte își plângea păcatele și se încredința pe deplin căilor
Proniei dumnezeiești. Sfântul Iacob, cunoscând înaltele însușiri ale
ucenicului său, chiar și după ce a fost ales episcop, s-a folosit de darurile
lui în cârmuirea Bisericii: i-a încredințat propovăduirea cuvântului lui
Dumnezeu, învățarea copiilor în școală, l-a luat cu sine la Primul Sinod
Ecumenic de la Niceea și, la întoarcere, l-a făcut părtaș la hotărârile sale și
la rugăciunile pentru izbăvirea cetății de năvălirea persanului Sapor (anul
337). După moartea Sfântului Iacob (338), Sfântul Efrem a dorit să
viziteze patria mamei sale, cetatea Amida din Mesopotamia, unde a rămas
o vreme. De acolo l-a atras Edessa, pentru a se închina sfintelor sale
odoare: acolo se păstra scrisoarea Mântuitorului către regele Abgar; de
acolo se făcuse cunoscut Sfântul Chip Nefăcut de Mână; acolo se aflau
moaștele apostolului Tadeu, luminătorul ținutului, și în împrejurimi
înflorea viața monahală. Ajuns în acest oraș, Sfântul Efrem a rămas acolo.
Neavând cu ce trăi, s-a angajat lucrător la o baie publică. Lucrarea aceasta
nu se potrivea cu duhul și scopurile sale, dar el aștepta îndrumare de sus,
care nu a întârziat. Timpul liber de la rugăciune și muncă îl folosea pentru
convorbiri cu păgânii. La una dintre aceste convorbiri a asistat un bătrân
pustnic, care, judecând după profunzimea cuvintelor, a înțeles că Sfântul
Efrem nu se afla la locul potrivit. După încheierea discuției, a stat de vorbă
cu el și, aflând de dorințele sale ascetice, i-a propus să intre într-una dintre
mănăstirile din apropiere, lucru cu care Sfântul Efrem a fost de îndată de
acord. Retrăgându-se în munți, a aflat acolo tot ceea ce căuta sufletul său.
Trăiau mulți mari nevoitori, a căror viață se desfășura în rugăciune,
psalmodiere și slăvire neîncetată a lui Dumnezeu; nu aveau alt adăpost
decât peșterile și se hrăneau numai cu plante. Văzând acestea, Sfântul
Efrem a îmbrățișat cu râvnă același fel de viețuire, adăugând nevoințelor
404
ascetice și rugăciunii o neostenită preocupare pentru studierea cuvântului
lui Dumnezeu. S-a legat sufletește de iubitorii pustiei, dar mai ales de
nevoitorul Iudian, cu care împărtășea același duh de zdrobire și aceeași
dragoste pentru Scriptură. Prin cercetarea neîncetată a Scripturii, Sfântul
Efrem dobândea umilință și înțelepciune. Dar bogăția cunoștințelor sale
rămânea, în mare parte, ascunsă celorlalți, din pricina smereniei sale și,
poate, pentru că era încă rodul propriilor osteneli minții, nu al unui dar
învățătoresc deosebit, care nu se poate ascunde, ci cere revărsarea
învățăturii asupra tuturor. Curând însă acest dar i-a fost dăruit, după cum s-
a descoperit aceluiași bătrân văzător cu duhul, care îl scosese din cetate,
printr-o vedenie a unui înger luminos ce a pus o carte tainică în gura
Sfântului Efrem. Din acel moment, sufletul său, adăpat cu apa vie a
cunoașterii lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești, a început să se reverse
într-un șuvoi nestăvilit de cuvinte pline de umilință. Încălzite de simțire vie
și izvorâte din plinătatea inimii sfințite de harul dumnezeiesc, cuvintele
sale erau pline de ungere duhovnicească. Îndemnuri puternice, mustrări
mișcătoare către sine și către alții, reguli și sfaturi înțelepte se nășteau cu
ușurință din gura lui; iar adeseori gândul său, printr-un zbor neașteptat, se
înălța către Dumnezeu, fie pentru a mărturisi slava iubirii Sale
nemărginite, fie pentru a cere iertarea păcatelor. Exemple și cuvinte
biblice, experiențe din viața ascetică, pilde și asemănări din împărăția
naturii – toate se arătau de la sine în convorbirile lui simple și
neîmpodobite. Nu doar învățăturile moral-duhovnicești și ascetice au fost
tema scrierilor sale. A lucrat mult și la tâlcuirea Sfintei Scripturi, și încă
mai mult la expunerea dogmelor, mai ales acolo unde greșeau ereticii
contemporani și cei dinainte. Astfel și-a petrecut întreaga viață, până când,
apropiindu-se de sfârșit, a dorit să vadă pe nevoitorii egipteni și pe marele
arhipăstor al Capadociei, Vasile cel Mare. Luând cu sine un ucenic
cunoscător de greacă, a ajuns la Marea Mediterană și s-a urcat pe corabie.
Rugăciunea și nădejdea în Dumnezeu l-au izbăvit pe el și pe cei cu el de la
înec. Muntele Nitriei l-a primit ca pe un oaspete dorit și i-a dăruit
mângâierea întâlnirii cu Marele Paisie, cu care a vorbit șase zile, cu Ioan
Colov și cu alți părinți. A vizitat și alte locuri locuite de nevoitori și peste
405
tot a lăsat amintire vie, ca un bărbat luminat de Dumnezeu, iar el însuși a
luat de acolo învățături folositoare. La întoarcerea din Egipt, Sfântul Efrem
a dorit să meargă la Cezareea Capadociei, pentru a-l vedea pe Sfântul
Vasile cel Mare. Prima lor întâlnire a avut loc în biserică. Sfântul Efrem a
intrat când Sfântul Vasile predica poporului și a primit încredințare despre
starea sa harică înaltă. De asemenea, Sfântul Vasile a fost înștiințat de
Duhul Sfânt despre Sfântul Efrem și l-a chemat la altar. După o scurtă
convorbire, au continuat discuția în casă. Sfântul Vasile a dorit să-l
hirotonească preot, dar smeritul monah nu a primit, astfel că a fost
hirotonit doar diacon, iar ucenicul său, preot. Mai târziu, Sfântul Vasile l-a
chemat la scaun episcopal, dar Sfântul Efrem, prefăcându-se nebun, a
respins această cinste, socotindu-se nevrednic. Întors în pustia Edesei, a
dorit să-și petreacă restul vieții în liniște. Dar Pronia dumnezeiască l-a
chemat din nou la slujirea aproapelui. Orașul era lovit de foamete. Sfântul
Efrem, prin cuvânt puternic, i-a înduplecat pe bogați să-i ajute pe săraci,
luând asupra sa rânduirea ajutoarelor. Aceasta a fost ultima sa nevoință
pentru Biserică. După întoarcerea în munți, s-a îmbolnăvit curând și,
scriindu-și testamentul, a adormit cu pace în anul 372 sau 373. A murit în
brațele ucenicilor și ale edesenilor care îl iubeau; trupul său a fost îngropat
în prezența unei mari mulțimi de popor, cler și pustnici, iar mai târziu
moaștele sale nestricăcioase au fost mutate în biserică.

ÎNVĂȚĂTURI ASCETICE ALE SFÂNTULUI EFREM SIRUL

Îndemnuri la pocăință și la săvârșirea mântuirii
1. Veniți, iubiților, să ne îndeletnicim cu negoțul, cât încă durează ziua
cumpărării. Veniți să dobândim viața veșnică, să cumpărăm mântuirea
sufletelor noastre. Să ne apucăm de gând bun, să dorim Împărăția și raiul.
2. Nevoiți-vă în acest ceas al unsprezecelea; grăbiți-vă, ca să nu rămâneți
afară de ușile încuiate. Seara este aproape și Răsplătitorul vine cu mare

406
slavă, ca să dea fiecăruia după faptele sale. Să ne pocăim, fraților, cât încă
este vreme.
3. Ascultați ce spune Domnul: bucurie se face înaintea îngerilor lui
Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește (Lc. 15, 10). Pentru ce te
dai nepăsării, păcătosule? Pentru ce te arunci în deznădejde? Dacă în cer
este bucurie când te pocăiești, de ce te temi? Îngerii se bucură, iar tu te lași
în nepăsare? Arhanghelul vestește pocăința, iar tu te înfricoșezi? Treimea
cea neîmpărțită și închinată te cheamă, iar tu suspini?
4. Să plângem puțin aici, ca să nu plângem acolo, chinuindu-ne veșnic.
Venirea lui Hristos este pe neașteptate, ca fulgerul înfricoșător. În ceasul
acela fiecare va primi după faptele sale; fiecare va secera ceea ce a
semănat. Toți vom sta descoperiți înaintea judecății lui Hristos și fiecare va
da răspuns. Judecătorului pentru sine. Atunci nimeni nu va putea ajuta pe
nimeni. Fiecare va sta cu frică și cutremur, așteptând hotărârea lui
Dumnezeu.
5. Pentru ce lăsăm în nepăsare Sfânta Scriptură și cuvintele lui Hristos?
Auziți ce spune Domnul: cuvântul pe care l-am grăit, acela vă va judeca în
ziua cea de pe urmă (In. 12, 48). Care este acest cuvânt? Sfânta Sa
Evanghelie și celelalte Scripturi ale sfinților proroci și apostoli. Să nu
lăsăm deci în nepăsare cele scrise, căci cerul și pământul vor trece, iar
cuvintele lui Hristos nu vor trece (Mt. 24, 35).
6. Veniți, iubiților, să ne aruncăm în marea îndurărilor lui Dumnezeu,
până nu vine acea zi înfricoșătoare. Însuși Dumnezeu ne cheamă: veniți la
Mine toți… și Eu vă voi odihni (Mt. 11, 28). Pe toți îi cheamă, căci pe toți
voiește să-i mântuiască. Să nu se îndoiască nimeni, căci spune: pe cel ce
vine la Mine nu-l voi scoate afară (In. 6, 37). Iar cel ce vine la El cine este?
Cel ce ascultă cuvântul Lui și împlinește poruncile Lui. Să-L ascultăm deci
și să-I dăm ascultare, căci înfricoșător este a cădea în mâinile Dumnezeului
Celui viu (Evr. 10, 31).
7. Pocăiește-te, păcătosule, cu îndrăzneală privind la nemărginitul iubitor
de oameni Hristos, Care a spus: n-am venit să chem pe drepți, ci pe
407
păcătoși la pocăință (Mt. 9, 13). Pocăiește-te cât încă este vreme, ca să nu
fii rușinat la Înfricoșata Judecată, unde cu frică vor sta mii de mii de îngeri
și de sfinți; se vor deschide cărțile faptelor și cele ascunse se vor face
arătate. Judecătorul este puternic, judecata neînduplecată, faptele înaintea
ochilor și râu de foc. Gândește la toate acestea și grăbește-te să te
mântuiești.
8. Ce aștepți? La ce te gândești? Va răspunde oare altcineva pentru tine?
Nu știi că fiecare va da răspuns lui Dumnezeu pentru sine, că fiecare va
secera ce a semănat și fiecare își va purta propria sarcină? Leapădă dar
această povară a păcatelor cât încă este vreme.
9. Odată pentru totdeauna te-ai lepădat de satana și de toate lucrările lui
și, înaintea multor martori, ai intrat în legământ cu Hristos. Adu-ți aminte
de aceasta și nu uita. Să știi că îngerii au scris atunci cuvintele tale,
făgăduințele și lepădarea ta și le păstrează în ceruri până în ziua cea
înfricoșătoare a Judecății. În ziua Judecății vor aduce zapisul tău și
cuvintele gurii tale înaintea judecății celei înfricoșătoare, și vei auzi: din
gura ta te voi judeca, slugă vicleană (Lc. 19, 22). Fii deci milostiv cu tine
însuți și cruță-ți sufletul.
10. Privește la alții cum se nevoiesc, cum se silesc să se mântuiască, câte
osteneli pun pentru orice faptă bună, cum se păzesc de tot răul, cum au
iubit calea cea strâmtă și îngustă: postesc, priveghează, pătimesc și plâng;
gura lor pururea cântă și slăvește pe Mirele, ochii lor pururea privesc
frumusețea Lui, iar sufletele lor se veselesc.
11. Gândește și vezi: iată, Mirele se apropie. Vine să încununeze pe cei
ce s-au nevoit după lege și au iubit calea cea strâmtă; vine să miluiască pe
cei milostivi, să fericească pe cei sărăciți și să sature pe cei ce au flămânzit
și au însetat pentru El; vine să aducă la lumină cele ascunse ale
întunericului și să arate sfaturile inimilor (1 Cor. 4, 5) și va răsplăti
fiecăruia după faptele sale (Rom. 2, 6).

408
 12. Atunci, pe neașteptate, se va auzi strigarea: iată, Mirele! (Mt. 25, 6).
Iată bucuria cea așteptată, lauda drepților, Soarele dreptății! Iată, Mirele —
ieșiți întru întâmpinarea Lui!
13. Atunci cei ale căror candele ard luminos și hainele sunt curate vor
ieși în întâmpinarea Lui cu veselie și îndrăzneală, bucurându-se și
nădăjduind că lumina lor nu se va stinge. Iar cu tine ce va fi? Văzând că
lumina ta se stinge, cu groază și durere vei alerga la cei dintâi, rugându-i
să-ți dea puțin untdelemn, și vei auzi: mergeți la cei ce vând și cumpărați
(Mt. 25, 9).
14. Vei merge și nu vei găsi de unde să cumperi, căci negoțul vieții s-a
sfârșit. Atunci, în mare tulburare, plângând și tânguindu-te, vei zice: „Voi
merge și voi bate la ușile milei lui Hristos; poate că Domnul cel milostiv
mi le va deschide.” Vei bate, dar Mirele îți va răspunde dinăuntru: adevărat
îți spun: nu te cunosc (Mt. 25, 12). Depărtează-te de la Mine, lucrător al
fărădelegii. Tu nu ai miluit și nu vei fi miluit. Ți-ai hrănit trupul și ți-ai
întinat haina cu necurății; cum voiești să intri aici și să spurci Împărăția
Mea? Voia diavolului ai făcut, iar voia Mea ai lepădat; nu ai parte cu Mine.
Mergeți de la Mine… în focul cel veșnic (Mt. 25, 41).
15. Auzind acestea, vei sta rușinat. Și atunci va ajunge la urechile tale
glas de bucurie și veselie; vei recunoaște glasul fiecăruia dintre prietenii tăi
și vei suspina amar, zicând: „Vai mie, ticălosul! De ce slavă m-am lipsit și
de ce tovărășie m-am despărțit pentru faptele mele cele rele și netrebnice!”
Dar cu adevărat dreaptă este judecata lui Dumnezeu; pe drept rabd această
lipsire. Ei au trăit în înfrânare, iar eu am alergat după tot felul de plăceri; ei
cântau psalmi, iar eu cântam cântece rușinoase; ei se rugau, iar eu zăceam
în nepăsare sau umblam la desfătări; ei plângeau, iar eu râdeam. De aceea
ei se bucură acum, iar eu mă tânguiesc; ei se veselesc, iar eu plâng; ei vor
împărăți cu Hristos în vecii nesfârșiți, iar eu, cu antihrist, voi fi aruncat în
focul veșnic. Vai mie, ticălosul!
16. Acestea și asemenea acestora vei spune atunci, sfâșiindu-te, și niciun
folos nu vei avea, căci acolo nu mai este folos nici de pocăință. Să luăm

409
deci acum grijă de mântuirea sufletului, căci un singur lucru este de
trebuință (Lc. 10, 42).
17. Și trupul cere îngrijire, dar puțină; iar sufletul cere îngrijire
neîncetată, căci sufletul este mai presus de toate. Ești alcătuit din suflet și
trup: dă sufletului hrană sufletească, iar trupului, trupească. Nu lăsa
sufletul să moară, ci hrănește-l cu cuvântul lui Dumnezeu, cu psalmi, cu
cântări și cântări duhovnicești, cu citirea scrierilor mântuitoare de suflet,
cu post, priveghere, rugăciuni, lacrimi, nădejde și cugetări la bunătățile
viitoare. Toate acestea sunt hrană și viață pentru suflet.
18. În toată Scriptura sunt fericiți cei ce merg pe calea strâmtă, iar celor
ce intră pe calea largă li se vestește pretutindeni vai. Să părăsim deci calea
largă care duce la pierzare și să intrăm pe cea strâmtă, ca, ostenindu-ne
puțin aici, să împărățim în vecii nesfârșiți. Să ne ostenim având mereu
înaintea ochilor pe Cel ce va veni să judece viii și morții și purtând
neîncetat în minte viața veșnică, Împărăția cea fără de sfârșit, starea
înaintea îngerilor și petrecerea cu Hristos.
19. Nu te desfăta cu florile vieții. Să fie totdeauna psalm în gura ta, căci
numele lui Dumnezeu rostit alungă demonii. Chiar de întinzi mâna la
lucru, limba ta să rostească psalm, iar mintea să se roage. Însuși Domnul îi
îndeamnă pe toți să se pregătească aici pentru viața cealaltă. Așa să facem
și noi; și dacă vom greși, poticnindu-ne, să vindecăm aceasta cu lacrimi,
cât încă este vreme de pocăință. Vremea pocăinței este scurtă, iar Împărăția
Cerurilor nu are sfârșit.
20. Îi fericim pe sfinți și dorim cununile lor, dar nu voim să le urmăm
nevoințele. Credeți oare că au primit cununile fără osteneli și fără
suferințe? Vreți să auziți ce odihnă au avut sfinții în viața aceasta? Bătuți
au fost… au umblat în piei de oaie… lipsiți, strâmtorați, chinuiți… (Evr.
11, 35-38). Vrei să împărățești veșnic cu ei? Mergi pe calea lor.
21. Părinții noștri, ca niște luminători, au luminat tot pământul, viețuind
pe el între spini și mărăcini, între eretici și oameni nelegiuiți, ca pietre de
mare preț și ca mărgăritare scumpe. Pentru viața lor înaltă și curată, chiar
410
și vrăjmașii au ajuns să le urmeze. Cine nu s-a zdrobit la inimă văzând
smerenia lor? Aici s-au nevoit, iar acolo se bucură, căci Dumnezeu era
slăvit în ei și oamenii se zideau prin ei.
22. Curgerea vieții noastre, părăsind căile drepte, merge pe prăpăstii și
pe drumuri neumblate. Nu vedem om care, pentru Dumnezeu, să fi lăsat cu
totul averea și să se fi lepădat deplin de lume pentru viața veșnică. Nu este
nici blând, nici smerit, nici iubitor de liniște. Nimeni nu se ferește de
jignire, nimeni nu rabdă defăimarea; toți sunt iuți la mânie, iubesc
împotrivirea, sunt leneși și iritabili, se îngrijesc de haine alese, toți sunt
deșerți și iubitori de slavă, toți sunt iubitori de sine.
23. Auzim că Însuși Dumnezeu-Cuvântul pentru păcatele noastre a fost
pironit pe lemn și omorât, iar noi râdem, dându-ne la împrăștiere. Soarele,
neputând răbda batjocura Stăpânului, și-a prefăcut lumina în întuneric; iar
noi nu voim să ieșim din întunericul păcătoșeniei noastre. Catapeteasma
templului, neavând nicio vină, s-a rupt singură; iar noi nu voim ca inima
noastră să se rupă prin zdrobire pentru păcatele noastre. Să ne pocăim, dar,
în cele din urmă, fraților, ca să-L îmblânzim pe Dumnezeu pentru păcatele
noastre.
24. Mă tem ca nu cumva ziua aceea să ne afle pe neașteptate și, aflându-
ne goi, săraci și nevrednici, să fim lepădați. Căci așa a fost cu cei ce trăiau
în zilele lui Noe: mâncau, beau, se însurau, se măritau… cumpărau,
vindeau, sădeau, zideau, până ce a venit potopul și i-a pierdut pe toți (Lc.
17, 27–28).
25. Cine voiește să se mântuiască, acela să râvnească mântuirea; cine
dorește să intre în Împărăție, să nu fie nepăsător. Cine vrea să scape de
focul gheenei, să se nevoiască după lege; cui nu-i este dorit să fie aruncat
viermelui celui neadormit, să fie treaz. Cui îi este dorit să intre în cămara
nunții și să se veselească, acela să-și pregătească făclie aprinsă luminos și
untdelemn în vas. Cine așteaptă să fie chemat la acea nuntă, să-și
dobândească haină luminoasă.

411
 26. Cetatea Împăratului este plină de veselie și bucurie, plină de lumină
și desfătare, și celor ce locuiesc în ea le izvorăște, împreună cu viața
veșnică, toate mângâierile. Cine dorește să viețuiască într-o cetate cu
Împăratul, să-și grăbească mersul; căci ziua s-a plecat și nimeni nu știe ce
va întâlni pe cale. După cum un călător, deși știe că drumul este lung,
culcându-se doarme până seara, iar apoi, trezindu-se, vede că ziua s-a
plecat și abia începe mersul, și deodată vin nori, grindină, tunete, fulgere și
primejdii din toate părțile, și nu mai poate nici la popas să ajungă, nici să
se întoarcă în locul de unde a plecat, tot așa vom păți și noi, dacă vom fi
nepăsători față de vremea pocăinței. Noi suntem străini și trecători (cf. Ps.
38, 13). Să ne străduim deci să intrăm la timp în cetatea și patria noastră.
27. Noi, fraților, suntem neguțători duhovnicești și căutăm mărgăritarul
de mare preț, care este Hristos, Mântuitorul nostru, comoara cea nefurată.
Să nu fim leneși în a dobândi acest mărgăritar. Fericit, de trei ori fericit
este cel ce a râvnit să-l câștige; dar cu adevărat jalnic și sărac este cel ce,
din nepăsare, nici nu L-a dobândit pe Ziditorul nostru, nici nu s-a lăsat
dobândit de El.
28. Nu știți oare că suntem mlădițe ale adevăratei Vițe, Care este
Domnul? Luați seama deci ca niciunul dintre noi să nu se arate neroditor.
Tatăl Adevărului, lucrând via Sa, cu dragoste îngrijește pe cei ce aduc rod,
ca să aducă și mai mult rod; iar pe cei ce nu aduc rod îi taie și îi aruncă
afară din vie, spre arderea focului. Fiți deci cu luare-aminte la voi înșivă,
ca nu cumva, aflându-vă neroditori, să fiți tăiați și dați focului.
29. Suntem și sămânță bună, semănată de Ziditorul cerului și al
pământului, de Stăpânul casei, Hristos. Iată, a sosit vremea secerișului și
secerile sunt în mâinile secerătorilor; ei așteaptă numai semnul Stăpânului.
Luați seama dar, ca nu cumva să fim aflați neghină și să fim legați în snopi
și aruncați în foc spre ardere veșnică (cf. Mt. 13, 30).
30. Nu știți oare că Împăratul împăraților ne-a chemat la nuntă în cămara
Sa? De ce ne dăm deci nepăsării și nu ne silim să ne dobândim haină
luminoasă, făclii arzând limpede și untdelemn în vasele noastre? Cum nu

412
judecați că nimeni nu intră acolo gol? Iar dacă cineva se încumetă să intre
fără haină de nuntă, știți ce va păți: la porunca Împăratului, îi vor lega
mâinile și picioarele și îl vor arunca în întunericul cel mai din afară, unde
este plângerea și scrâșnirea dinților (Mt. 22, 13). Mă tem ca nu cumva
patimile trupești să ne izgonească din cămara nunții, pe noi, cei împodobiți
numai pe dinafară.
31. Care tată este atât de milostiv? Care tată este atât de îndurător? Care
tată iubește astfel, precum Stăpânul nostru, Care Își arată dragostea față de
noi, robii Săi? Pe toate ni le dă, pe toate le pregătește din belșug, rănile
sufletelor noastre le vindecă și rabdă îndelung părăsirea noastră, dorind ca
toți să ajungă moștenitori ai Împărăției Sale; iartă păcatele păcătosului,
trezindu-l la râvnă; degrabă ascultă pe cel neputincios, ca să nu cadă în
deznădejde. Ar fi putut cu sila să ne întoarcă spre bine, dar nu voiește
aceasta, ca libertatea voinței noastre să nu fie lipsită de lauda Lui. Oare noi
să fim nepăsători față de a-I plăcea, când El ne iubește și ne miluiește
astfel? El a răscumpărat și a luminat ochii minții noastre; El ne-a dăruit
cunoașterea Sa, ne-a făcut să gustăm dulceața Sa, ca să-L căutăm pe
deplin. Fericit este cel ce a gustat iubirea Lui; căci prin aceasta El Însuși Se
pregătește să-i fie gustare neîncetată.
32. Cine nu va iubi un asemenea Stăpân? Cine nu va mărturisi și nu se
va închina bunătății Lui? Ce dezvinovățire vom avea noi în ziua judecății,
dacă vom fi nepăsători? Sau ce-I vom spune? Că n-am auzit, sau n-am
știut, sau n-am fost învățați? Dar în tot pământul a ieșit vestirea Lui (Ps.
18, 5). Ce trebuia să facă și n-a făcut pentru noi? Oare nu S-a pogorât
pentru noi din înălțimea cea necuprinsă, din sânul binecuvântat al Tatălui?
Cel nevăzut nu S-a făcut oare văzut pentru noi? Focul cel nemuritor nu S-a
întrupat pentru noi? Cel nemuritor nu a murit pentru noi, ca pe noi să ne
facă vii? Nu a fost îngropat, ca să ne învieze împreună cu Sine? Ne-a
eliberat de vrăjmaș, legându-l și dându-ne putere să călcăm peste el. Când
L-am chemat și nu ne-a auzit? Când am bătut la ușă și nu ne-a deschis? Iar
dacă uneori a zăbovit, a făcut-o ca să ne mărească răsplata. Gândind la

413
toate acestea, cine va rămâne în nepăsare și trândăvie, jignind pe un
asemenea Stăpân?
33. Ia seama și la aceasta, frate: pe frații care ieri erau și vorbeau cu noi,
astăzi nu-i mai avem; au fost chemați la Domnul lor și al nostru, ca fiecare
să-și arate negoțul său. Vezi ce este ieri și ce este astăzi: cum ieri a trecut
ca floarea dimineții, tot astfel va trece și astăzi ca umbra serii. Cercetează-
ți deci negoțul: este el cu spor înaintea lui Dumnezeu? Ca niște jucători se
duc zilele noastre. Fericit este cel ce, din zi în zi, dobândește câștig mai
mare din negoțul său și adună pentru viața veșnică. Iar tu de ce ești
nepăsător, iubite? De ce lenevești? De ce te îmbeți cu moleșeala, ca și cu
vinul?
34. Închipuie-ți că doi călători, fiecare mergând spre casa sa, întâlnindu-
se pe drum și fiind apucați de seară, au poposit într-o casă de oaspeți, iar
dimineața, despărțindu-se, fiecare știe ce are acasă: bogăție sau sărăcie,
odihnă sau necaz. Așa este și cu noi în veacul acesta, căci viața aceasta este
ca o casă de oaspeți, din care, plecând fiecare la locul său, ne despărțim și
știm ce ne așteaptă. Fiecare știe ce a trimis înainte în cer: fie rugăciune cu
lacrimi, fie priveghere deasă, fie cântare de psalmi cu inimă zdrobită, fie
înfrânare cu smerenie, fie lepădare de cele pământești, fie dragoste
nefățarnică și alipire de Hristos. Dacă acestea le-ai trimis înainte,
îndrăznește, căci pleci spre odihnă.
35. Ți se dă vreme de pocăință, iar tu ești nepăsător față de pocăință.
Oare îi vei spune morții: „Așteaptă, lasă-mă să mă pocăiesc”? Trezvește-te,
iubite, trezvește-te. Ca o mreajă va veni asupra ta ceasul cel din urmă și
atunci, cu groază, vei începe să strigi: „Vai! În împrăștiere au trecut zilele
mele. În gânduri nepotrivite mi-am cheltuit vremea!” Dar ce folos vei avea
de aceste gânduri în ceasul morții, când nu ți se mai îngăduie să rămâi în
veacul acesta? Acum mai bine pătrunde cu mintea în aceste cuvinte și,
după puterea lor, rânduiește-ți viața.
36. Cine nu va plânge, cine nu se va întrista, cine nu va fi cuprins de
cutremur, văzând că Stăpânul a toate, El Însuși și prin slujitorii Săi,

414
prorocii și apostolii, propovăduiește și strigă, iar ascultători nu sunt?
„Nunta este gata”, strigă El, „vițelul Meu cel îngrășat este junghiat” (Mt.
22, 4). Mirele șade cu slavă și strălucire în cămara nunții și primește cu
bucurie pe cei ce vin; ușa este deschisă, slugile își arată râvna. Până nu se
închide ușa, grăbiți-vă să intrați, altminteri veți rămâne afară și nu va mai
fi cine să vă introducă. Și nu este nimeni care să priceapă; nimeni nu se
sârguiește; lenea și grijile veacului acestuia, ca niște lanțuri, ne-au legat
mintea. Scripturile dumnezeiești le scriem frumos și le citim corect, dar nu
voim să le ascultăm cum se cuvine, pentru că nu ne place să împlinim cele
poruncite în ele.
37. După cum în miez de noapte, când neamul omenesc doarme, se
întâmplă uneori din cer zgomote mari, tunete cumplite, fulgere
înfricoșătoare și cutremur, iar cei ce dorm se trezesc îngroziți, tot astfel, în
ceasul acela, ca fulgerul cel mai iute, care îngrozește deodată tot pământul,
va răsuna înfricoșător trâmbița din cer, va trezi pe cei adormiți și va ridica
din somn pe cei adormiți din veac. Cerurile se vor clătina și puterile cerești
se vor mișca (Mt. 24, 29), iar tot pământul, ca apa mării, se va tulbura
înaintea slavei Lui. Foc înfricoșător va merge înaintea feței Lui, curățind
pământul de fărădelegile care îl pângăresc; iadul își va deschide porțile
veșnice, moartea va fi nimicită, iar țărâna putrezită a firii omenești, auzind
glasul trâmbiței, va învia. Atunci drepții se vor bucura și cuvioșii se vor
veseli; nevoitorii desăvârșiți vor fi mângâiați pentru ostenelile nevoinței
lor; mucenicii, apostolii și prorocii vor fi încununați. Fericit este cel ce se
va învrednici, în ceasul acela, să fie răpit cu slavă pe nori, întru
întâmpinarea Mirelui celui nemuritor (cf. 1 Tes. 4, 17). După cum aici
fiecare și-a crescut aripile, tot astfel acolo va zbura spre cele de sus; după
cum aici fiecare și-a curățit mintea, tot astfel acolo va vedea slava Lui; și
după măsura în care fiecare L-a iubit aici, în aceeași măsură se va sătura
acolo de iubirea Lui.
38. Mi-am adus aminte de ceasul acela, și m-am cutremurat; am cugetat
la Înfricoșata Judecată și m-a cuprins groaza; am cugetat la veselia raiului
și, suspinând, m-am dat plânsului și am plâns până ce nu mi-a mai rămas
415
putere să plâng; căci în lene și risipire mi-am petrecut zilele mele și în
gânduri necurate mi-am irosit anii mei, și n-am priceput cum au zburat, n-
am simțit cum au trecut; zilele s-au împuținat, iar fărădelegile mele s-au
înmulțit. Vai mie! Ce voi face în ceasul acela, când mă vor înconjura
cunoscuții mei, care, văzându-mă în această înfățișare a evlaviei, mă
fericeau, pe când înlăuntru eram plin de fărădelege și necurăție și uitasem
de Domnul Cel ce cercetează inimile și rărunchii? Acolo este rușinea
adevărată, și jalnic este cel ce va fi rușinat acolo. Cu îndurările Tale Te jur,
o, Iubitorule de oameni și Bunule, nu mă pune de-a stânga, împreună cu
caprele care Te-au mâniat, nu-mi spune: nu te cunosc, ci, după bunătatea
Ta cea milostivă, dă-mi lacrimi neîncetate, dă inimii mele zdrobire și
smerenie și o curățește, ca să se facă locaș al harului Tău.
39. Vă rog pe toți, iubiții mei frați, într-un cuget: străduiți-vă să plăceți
lui Dumnezeu, cât încă este vreme; plângeți înaintea Lui zi și noapte, în
rugăciunile și psalmodierile voastre, ca să ne izbăvească de plânsul cel fără
de sfârșit, de scrâșnirea dinților, de focul gheenei și de viermele cel
neadormit, și să ne umple de bucurie în Împărăția Sa, în viața veșnică, de
unde au fugit întristarea, boala și suspinarea, unde este pururea bucurie și
veselie, și desfătare, și masă plină de bucate duhovnicești, pe care a gătit-o
Dumnezeu celor ce Îl iubesc (1 Cor. 2, 9). Fericit este cel ce se va
învrednici de ea; iar jalnic este cel ce se va lipsi de ea.
40. Bogatul a grăit și toți au tăcut, și cuvântul lui s-a înălțat până la nori
(Sir. 13, 28). Iar nouă ne vorbește Dumnezeu în Sfintele Scripturi, iar noi
nu voim să tăcem și să ascultăm; dimpotrivă, unul vorbește, altul moțăie,
iar altul rătăcește cu gândurile cine știe pe unde. Dar ce spune Scriptura?
Cel ce își întoarce urechea ca să nu asculte legea Celui Preaînalt, și
rugăciunea lui este urâciune (Pilde 28, 9).
41. Apucă-te de viața veșnică, la care ai fost chemat, mărturisind
înaintea multor martori mărturisirea cea bună; căci încă puțin, foarte puțin,
și Cel ce vine va veni și nu va întârzia (Evr. 10, 37).

416
 42. Teme-te de Domnul cu toată puterea ta și nu râvni la faptele celor
nelegiuiți; căci viermele lor nu moare și focul nu se stinge (Mc. 9, 44).
43. Nu da crezare vicleanului, care îți insuflă gânduri amăgitoare,
zicând: „Încă ești tânăr, mai ai mulți ani de trăit; de aceea veselește-te
acum și nu-ți întrista sufletul; la bătrânețe se cuvine să aduci pocăință.”
Oare ești atât de neînțelept, frate, și nu știi că vicleanul te va înșela în
aceasta? Dacă nu te pocăiești în tinerețe și la vârsta puterii, când poți purta
orice osteneală și împlini orice nevoință, nu vei aduce oare drept pricină
slăbiciunea bătrâneții? Iar dacă vei fi răpit de aici încă din tinerețe, ce vei
face atunci? De aceea părăsește calea vrăjmașului și ascultă glasul
adevăratului Stăpân, Care a zis: Privegheați, dar, și vă rugați, că nu știți
ziua, nici ceasul (Mt. 25, 13).
44. Va veni, va veni și nu va întârzia ceasul acela înfricoșător, în care,
cercetați fiind, nu vom avea nici o dezvinovățire. Căci ce vom putea
răspunde Domnului? Ce-I mai rămânea să facă pentru noi și n-a făcut?
Oare nu L-am văzut pe Dumnezeu-Cuvântul smerindu-Se în chip de rob,
ca și noi să ne smerim? Oare nu I-am văzut fața cea negrăită batjocorită, ca
și noi, ocărâți fiind, să nu ne învârtoșăm? Oare nu am văzut cum spatele
Lui cel sfânt a fost dat biciuirii, ca și noi să purtăm cu supunere jugul
ascultării? Oare nu am auzit cum spune: Învățați-vă de la Mine, că sunt
blând și smerit cu inima (Mt. 11, 29), ca și noi să fim blânzi și smeriți, să
nu ne pizmuim unii pe alții, să nu ne mușcăm și să nu ne mâncăm între
noi? Ce dezvinovățire vom da Lui?
45. Știu că Dumnezeu a miluit pe mulți care s-au pocăit; dar cei mai
mulți dintre ei au greșit din neștiință. Știu că Dumnezeu a iertat pe mulți;
dar ei aveau mulți mijlocitori înaintea Lui. Citesc cele scrise despre Core și
Datan și mă cutremur, văzând cum i-a pedepsit Dumnezeu pentru Moise.
Cuget la cele scrise despre Maria, sora lui, cum pentru un singur cuvânt
spus lui Moise a fost acoperită de lepră, și mă cutremur. Dacă pentru un
om sfânt a fost o astfel de pedeapsă, ce cercetare va fi pentru Dumnezeu
Cel veșnic? Cain, ucigându-și fratele, a primit o pedeapsă atât de
îndelungată; ce va fi cu cei ce L-au mâniat pe Dumnezeu? Aspră a fost
417
judecata la potop și mă tem să nu cad sub aceeași osândă cu cei pieriți
atunci. Dumnezeu S-a mâniat pentru zidirea turnului, care nici nu a fost
desăvârșit; ce va face pentru căderea noastră de bunăvoie? M-am pocăit,
dar nu știu dacă L-am îmblânzit pe Dumnezeu. Rog și pe sfinți; dar poate
nici rugăciunile lor nu sunt primite; căci aud pe Iezechiel spunând că nici
Noe, nici Iov, nici Daniel nu vor izbăvi în cele cerute (cf. Iez. 14, 18).
46. Cel ce din sânul Tatălui a coborât și S-a făcut nouă cale a mântuirii,
Domnul, prin glasul Său dumnezeiesc ne îmbărbătează la pocăință, zicând:
Nu am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință (Mt. 9, 13). Dacă
aș fi spus eu aceasta, ai fi putut să nu mă asculți. Dar dacă Însuși Domnul
spune aceasta, de ce o disprețuiești, fiind nepăsător de viața ta? Dacă simți
înlăuntrul tău rana gândurilor și a faptelor, de ce nu te îngrijești de rănile
tale cele ascunse? Te temi de Doctor? Dar El este plin de bunătate și milă.
Pentru tine a venit din sânul Tatălui. Pentru tine S-a întrupat, ca să te
apropii de El fără teamă; pentru tine S-a făcut om, ca să vindece rănile tale
cele grele. Și El Însuși te cheamă la Sine cu mare iubire și cu toată
bunătatea.
47. Ușa pocăinței este deschisă; silește-te, dar, păcătosule, să intri, cât
încă nu s-a închis. Nu te va aștepta dacă vremea închiderii ei, venind, te va
afla în nepăsare. De ce ți-ai urât viața, nenorocitule? Ce este mai de preț
decât sufletul tău, omule? Iar tu l-ai disprețuit. Nu știi, iubite, în ce ceas
Doctorul ceresc va porunci să se închidă ușa vindecării Sale. Aproprie-te,
te rog, silește-te să te vindeci. El voiește ca prin pocăința ta să bucure
oștirile cerești. Soarele a ajuns deja spre seară și pentru tine întârzie, ca să
ajungi la locaș.
48. Până când vei răbda pe vrăjmașul tău cel necurat, împlinind fără
rușine voia lui? El vrea să te arunce în foc, iată grija lui! Iată darul lui
pentru cei ce îl iubesc! El se războiește neîncetat cu toți oamenii, rănindu-i
cu pofte rele și necurate, și tot el, necuratul, pe cei ce i se supun îi aduce
apoi la deznădejde, le împietrește inima, le usucă lacrimile, ca păcătosul să
nu vină la zdrobire. Fugi de el cu toată puterea, omule, urând și scârbindu-
te de cele ce îi sunt lui plăcute.
418
 49. Să ne apropiem și să ne rugăm, cât încă este vreme. Aici, cât suntem
în viața aceasta, putem totdeauna să-L îmblânzim pe Dumnezeu. Nu este
greu să dobândim iertare, cât timp este bineprimit să batem la ușa milei
Lui. Să vărsăm lacrimi, cât încă este vremea primirii lacrimilor, ca, trecând
în veacul de dincolo, să nu plângem fără folos; căci acolo lacrimile nu se
mai socotesc la nimic.
50. De ce suntem nepăsători față de mântuire? De ce nu voim să ne
vindecăm, cât încă este vreme? Pentru puținele lacrimi vărsate aici și
pentru pocăință, Dumnezeu iartă toate căderile. Plângi puțin aici, ca să nu
plângi acolo în vecii vecilor, în întunericul cel mai din afară. Fii bine-
pocăit aici, ca acolo să nu fii aruncat în focul cel nestins.
51. Mulți sfinți și drepți s-au lepădat de lumea aceasta și de faptele ei,
prin buna voie a libertății și prin buna nădejde în poruncile lui Dumnezeu,
încredințați fiind că se vor desfăta de bunătățile lui Dumnezeu în raiul
desfătării. Iubindu-L pe Hristos, L-au pus mai presus de toate cele
stricăcioase; pentru aceasta se bucură zilnic în Dumnezeu, se luminează în
Hristos și se veselesc neîncetat în Duhul Sfânt. Se bucură pentru ei Sfânta
Treime, se bucură îngerii și arhanghelii, se bucură raiul desfătării.
52. Alții însă s-au afundat în cele stricăcioase și s-au făcut aproape
asemenea celor fără de minte. Ce faci tu, omule, trăind o astfel de viață
păcătoasă? Dumnezeu te-a creat cu rațiune; nu te face singur asemenea
dobitoacelor necuvântătoare. Trezvește-te măcar puțin și vino în sine.
Pentru tine a venit din cer Dumnezeu Cel Preaînalt, ca să te ridice de pe
pământ la cer. Ești chemat la nunta Mirelui ceresc, de ce ești nepăsător? De
ce zăbovești? Spune-mi, cum vei merge la nuntă fără haină cuviincioasă
ospățului? Iar dacă vei intra fără ea, îndată vei auzi: Prietene, cum ai intrat
aici fără haină de nuntă? (Mt. 22, 12). Legați-l și aruncați-l în cuptorul de
foc (cf. Mt. 22, 13). Nu te temi de acestea? Nu tremuri, știind că aproape
este vremea arătării Mirelui în slava Sa? Nu știi că toate sunt deja gata și
trâmbița cerească așteaptă doar semnul? Ce vei face în ceasul acela, dacă
nu te vei fi pregătit cum se cuvine?

419
 53. În ceasul morții mare frică cuprinde pe toți păcătoșii. Ceasul
despărțirii aduce bucurie tuturor sfinților, tuturor drepților și tuturor
nevoitorilor; dar același ceas aruncă în întristare pe cei nepăsători și slabi,
aducându-le aminte de neglijența și trândăvia vieții lor trecute. Atunci
căința chinuie cumplit inima celui ce nu s-a îngrijit de mântuirea sa.
Chinul acestei căințe întrece chiar frica de moarte și de despărțire.
Dimpotrivă, drepții, sfinții și nevoitorii se bucură în ceasul morții, având
înaintea ochilor ostenelile nevoinței lor: privegherile, rugăciunile,
posturile, lacrimile, culcarea pe pământul gol și purtarea sacului; sufletul
lor se bucură, căci, după despărțirea de trup, nădăjduiește să intre în
odihnă. Dar înfricoșată este arătarea morții pentru păcătoși și pentru cei
slabi, care nu se îngrijesc de curăția vieții în lumea deșartă. Și foarte mult
întristează ceasul despărțirii pe omul păcătos; nu i se mai îngăduie să
spună ceva în apărarea sa; porunca despre acel ceas se dă cu asprime.
54. Ceasul despărțirii nu-l întristează pe cel ce s-a dezlegat de toate cele
pământești; dar moartea îl întristează pe iubitorul de plăceri; îl întristează
pe păcătos; îl întristează pe leneșul care nu s-a ostenit să facă cele plăcute
lui Dumnezeu; îl întristează pe iubitorul de avuții, care și-a legat sufletul
de grijile lumii; îl întristează pe bogat, căci îl desparte fără voie de bogăția
lui; îl întristează pe iubitorul de lume, căci îl desparte de lume. Toți aceștia
se întristează în ceasul morții, pentru că sunt legați de grijile lumești. Dar
sufletul slobod de lume și dezlegat de grijile ei de ce să suspine și să se
întristeze? A dorit libertatea, a căutat-o, a dobândit-o și a rămas pururea
astfel, mergând cu bărbăție pe calea lui Dumnezeu, făcând cu osârdie cele
plăcute Lui. Și tu, dacă te vei lipi din tot sufletul de Dumnezeu, nu te vei
teme nicicând de ceasul morții; mai degrabă moartea și despărțirea de trup
ți se vor face bucurie.
55. Dumnezeul cel Bun ne-a dăruit luminarea cunoașterii, iar noi, zi
după zi, o lepădăm. Dacă am împlini voia lui Dumnezeu, am fi fericiți în
ceasul răsplătirii, împreună cu toți cei ce au făcut voia Lui. Dar,
neîmplinind-o, nu vom avea acolo nici o îndreptățire, căci toți greșim
având cunoaștere. Toți gustăm Pronia lui Dumnezeu și toate darurile cu
420
care ne-a îmbogățit Dumnezeu cel Bun. Harul Lui cercetează adesea
inimile noastre; iar dacă află odihnă, intră și locuiește statornic în suflet;
dacă însă nu află inimă curată, îndată se depărtează. Totuși, îndurările Îl
mișcă iarăși să coboare și să ne cerceteze pe noi, păcătoșii, fiindcă toți
suntem schimbători prin voință, nu prin fire. Suntem mereu risipiți și slabi,
invidioși și vicleni, cugetăm adesea rău unii despre alții, ne ocupăm cu
gânduri înșelătoare și ne afundăm necontenit în tina gândurilor. Iar când
harul vine să ne cerceteze, află în inimile noastre mirosul greu al
gândurilor necurate și îndată se retrage, neaflând intrare ca să se
sălășluiască și să locuiască în noi după voia sa. Și doar prin dulceața sa
luminoasă lasă o atingere în inimă, ca omul să simtă că harul l-a cercetat,
dar nu a aflat intrare, pentru ca, îndulcindu-se de luminarea harului, să-l
caute. Totuși, harul nu se depărtează cu totul de la noi, căci prin propria Sa
milostivire este mișcat să miluiască pe toți. Vezi Pronia lui Dumnezeu?
Vezi milostivirea lui Hristos? Vezi cum Dumnezeu cel Sfânt ne iubește
pururea și voiește ca toți să ne mântuim? Fericit este omul care se
străduiește necontenit să pregătească harului inimă curată, ca, venind, să
afle buna mireasmă a virtuților și sfințenia sufletului și să locuiască în el în
vecii vecilor.
56. Fericiți sunt cei care, căzând în mrejele vrăjmașului, au reușit să-i
rupă legăturile și să se ascundă, fugind de el ca peștele scăpat din năvod.
Peștele, cât este în apă, dacă, fiind prins, rupe mreaja și se afundă în adânc,
se mântuiește; dar dacă este scos pe uscat, nu mai poate să se ajute. Așa și
noi, cât suntem încă în viața aceasta, avem de la Dumnezeu puterea să
rupem legăturile voii vrăjmașului, să lepădăm prin pocăință povara
păcatelor și să ne mântuim în Împărăția Cerurilor. Iar dacă ne va ajunge
porunca aceea înfricoșătoare și sufletul va ieși, iar trupul va fi dat
pământului, nu vom mai putea să ne ajutăm, precum nici peștele scos din
apă și pus în vas nu se mai poate salva.
57. Să nu așteptăm până va veni moartea, ca să nu rămânem în rușine la
învierea morților, când sfinții se vor îmbrăca în haina cea luminoasă, pe
care și-au gătit-o prin fapte bune. Dacă atunci ne vom vedea nu numai
421
lipsiți de slava luminoasă, ci și întunecați, plini de duhoare, ce rușine ne va
cuprinde! Să ne străduim, așadar, să nu cădem într-o asemenea primejdie,
intrând în nevoința pocăinței și a curățirii de patimi.
58. Păcatul este întuneric, iar virtutea este lumină. Păcatul, când este
iubit și săvârșit, întunecă pe făptuitorii săi; iar virtutea, când omul se
nevoințește în ea, îi face luminoși pe cei ce sporesc în ea.
59. Să aducem rod bineplăcut lui Dumnezeu înainte de a ieși porunca
cea înfricoșătoare de a lua sufletul din trupul nostru. Vai celui ce L-a
mâniat pe Domnul Dumnezeul nostru și nu s-a pocăit! Atunci va căuta
timpul pe care l-a pierdut în nepăsare și nu-l va mai afla. Să plângem
înaintea Domnului Dumnezeului nostru, ca să aflăm la El îndurare. Cât
mai avem vreme, să ne păzim ca să dobândim binecuvântarea Domnului.
Nu pentru bani ne îngrijim; căci, dacă cineva îi pierde, poate dobândi alții.
Sufletul este în primejdie; iar dacă îl pierdem, nu-l mai putem răscumpăra.
60. Zilele noastre aleargă și sfârșitul se apropie. Să plângem înaintea
Domnului Dumnezeului nostru, până nu vom fi închiși în întunericul cel
mai din afară. Atunci nici cu multe lacrimi nu vom mai putea întoarce
aceste zile, dacă le vom fi petrecut în nepăsare, fără a le folosi pentru
mântuire. Iată acum vreme bineprimită; iată acum ziua mântuirii. Fericiți
sunt cei treji, căci se vor încununa cu bucurie. Fericiți cei ce plâng acum,
căci aceia se vor mângâia, împreună cu aleșii lui Dumnezeu. Fericiți cei ce
se ostenesc pentru Domnul, căci îi așteaptă desfătarea raiului.
61. Nu ne vom îndreptăți prin faptele altora și nici alții nu vor fi osândiți
pentru faptele noastre. Când vom fi aduși goi și descoperiți înaintea
Judecătorului, ca să dăm seama de cele săvârșite de noi, nu va fi osândit
unul pentru altul, căci fiecare își va purta propria povară.
62. Dacă cineva care a făcut rău este pârât înaintea stăpânitorului, poate
încă să scape de pedeapsă fugind într-alt loc; dar de la fața lui Dumnezeu
unde vom fugi? După cum s-a spus: Unde mă voi duce de la Duhul Tău și
de la fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui la cer, Tu acolo ești; de mă voi
pogorî în iad, de față ești; de voi lua aripile mele de dimineață și mă voi
422
sălășlui la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține
dreapta Ta.
63. Să mergem pe calea cea strâmtă și îngustă, iubind zdrobirea inimii,
ca să fie în noi pomenirea morții și să scăpăm de osândă. Căci este scris:
Vai vouă celor ce râdeți acum, că veți plânge și vă veți tângui. Fericiți cei
ce plâng acum, că aceia se vor mângâia. Să privim în mormânt și să vedem
tainele firii noastre: grămezi de oase, cranii lipsite de carne și celelalte
oase. Privindu-le, ne vom vedea pe noi înșine. Unde este frumusețea
chipului, unde strălucirea feței? Cugetând la acestea, să lepădăm poftele
trupești, ca să nu fim rușinați la înviere.
64. În fiecare zi așteaptă ieșirea ta și pregătește-te pentru această cale;
căci în ceasul în care nu te aștepți va veni porunca cea înfricoșătoare, și vai
celui nepregătit! Frumoasă este zdrobirea inimii; ea vindecă sufletele
oamenilor.
65. După cum este cu neputință ca înotătorii să rămână veșnic pe corabie
sau călătorul să nu iasă din hanul unde s-a oprit, tot astfel ne este cu
neputință să rămânem veșnic în viața aceasta. Străini și călători suntem. Să
ne pregătim, așadar, cu ochiul minții, pentru mutarea din această viață.
66. Dacă ai fost ostenitor, să nu te întristezi de apropierea bunei mutări
la cealaltă viață. Cel ce se întoarce acasă cu bogăție nu este niciodată trist.
67. Dumnezeu l-a creat pe om liber; de aceea sunt rânduite pentru el
cinstiri și pedepse: cununi și cinste celor ce se nevoiesc bine, iar pedeapsă
și chinuri celor călcători de lege și nepăsători. Este păcat spre moarte; iar
moartea și-o pregătește cel ce stăruie în păcat și nu trece de la faptele
oprite la viața cea mai bună.
68. Mare este frica în ceasul morții, când sufletul se desparte de trup;
căci atunci se vor înfățișa sufletului faptele lui, bune și rele, săvârșite ziua
și noaptea. Cutremurându-se, privind la ele, sufletul va zice: „Depărtați-vă,
lăsați-mă să ies.” Iar faptele, toate într-un glas, îi vor răspunde: „Tu ne-ai
făcut; cu tine vom merge înaintea lui Dumnezeu la judecată.”

423
 69. Nimănui nu îi sunt cunoscute ziua și ceasul despărțirii. Când
umblăm fără grijă și ne veselim pe pământ, dintr-odată ne ajunge porunca
cea înfricoșătoare de a lua sufletul din trup. Și pleacă păcătosul pe calea
aceea în ziua și ceasul în care nu se aștepta, cu sufletul plin de păcate și
fără nici o îndreptățire.
70. Nu cugeta, frate, că vei mai trăi mulți ani pe pământ și nu te lenevi,
îngăduind gândurilor și faptelor păcătoase. Porunca Domnului va veni pe
neașteptate și îl va afla pe păcătos fără vreme de pocăință și de dobândire a
iertării. Ce vei spune atunci morții, frate, în ceasul despărțirii?
71. Așteaptă neîncetat moartea, despărțirea și înfățișarea la judecata
Domnului. Și, ca un înțelept râvnitor de mântuire, să ai pururea pregătit
sfeșnicul tău și să-l cercetezi neîncetat, cu lacrimi și rugăciuni.
72. Ziua s-a plecat spre seară; vremea noastră este pe sfârșite; iar noi, din
necredință, socotim că este încă dimineață. Timpul se apropie de seceriș;
veacul acesta se sfârșește; îngerii stau gata cu secerile, așteptând doar
semnul. Să ne cutremurăm, iubiților! Este deja al unsprezecelea ceas, iar
drumul este încă departe. Să ne străduim ca să fim aflați pe cale. Să ne
facem treji, să ne deșteptăm din somn.
73. Spune-ți ție însuți: „Iată, frații noștri lucrează, iar noi ne petrecem
vremea în trândăvie; ei, ascultând Scripturile dumnezeiești, se adapă ca
pământul însetat de ploaie, iar noi, deși suntem închiși înlăuntru, rătăcim
cu gândurile afară; ei sunt treji, iar noi nepăsători; ei priveghează în
rugăciuni, iar noi ne-am legat cu somnul și lenea; ei au primit cununa, iar
noi rămânem în trândăvia noastră; ei plac Domnului, iar noi plăcem lumii.
Pentru ce nu ne trezim, ca să dobândim și noi răsplata?”
74. Iată, zilele, anii și lunile trec ca un vis și ca umbra serii, și curând va
veni înfricoșata și marea venire a lui Hristos. Cu adevărat înfricoșătoare va
fi ziua aceea pentru păcătoșii care n-au voit să împlinească voia lui
Dumnezeu și să se mântuiască. Să lepădăm, așadar, grija de cele
pământești și să începem a ne pregăti pentru întâmpinarea acelei zile.

424
 75. Toate vin și toate trec, și nimic nu ne va folosi în ceasul acela, afară
de faptele bune pe care le avem aici; fiecare își va aduce atunci faptele și
cuvintele înaintea tronului Dreptului Judecător. Inima se va cutremura și
lăuntrul se va tulbura, când se vor descoperi faptele, când va fi cercetarea
aspră a gândurilor și a cuvintelor. Cine nu va tremura, cine nu va plânge,
cine nu va vărsa lacrimi, când se va descoperi tot ce a făcut fiecare dintre
noi în ascuns și în întuneric?
76. Pentru lămurirea acestora vă dau ca pildă pomii roditori, care la
vremea lor dau rod împreună cu frunzele. Pomii nu se îmbracă cu
frumusețea lor din afară, ci dinlăuntrul lor fiecare aduce rod după soiul
său. Așa și în acea zi înfricoșătoare toate trupurile omenești vor scoate din
ele tot ceea ce au săvârșit, bine sau rău; și fiecare va aduce înaintea
Tronului Judecătorului înfricoșat faptele sale ca rod bun sau rău, iar
cuvintele sale ca frunze. Sfinții vor aduce rodul faptelor bune, frumos și de
mare preț; mucenicii vor aduce răbdarea cea lăudată în chinuri și prigoniri;
nevoitorii vor aduce ostenelile înfrânării, privegherii și rugăciunii. Iar
oamenii păcătoși, necredincioși și întinați vor aduce acolo, cu rușine, plâns
și tânguire, rodul necurăției și al nedreptății, hrană pentru viermele cel
neadormit și pentru focul cel nestins.
77. Pentru ce, așadar, suntem nepăsători? Sau nu știm ce ne așteaptă? Și
știind, pentru ce nu plângem zi și noapte, rugând pe Dumnezeu să ne
dăruiască pocăință, ca să scăpăm de acea rușine și de întunericul cel
veșnic? Acolo se vor închide gurile păcătoșilor; acolo se va cutremura
toată făptura; se vor cutremura chiar și cetele sfinților îngeri de slava și de
înfricoșarea venirii Domnului. Ce vom spune Lui în ziua aceea, dacă ne
vom fi petrecut toată vremea în nepăsare? Aici este El îndelung-răbdător și
pe toți îi cheamă și îi primește cu milă în Împărăția Sa; iar acolo va cere
socoteală și va rosti judecată fără milă asupra celor ce au voit să-I urmeze,
dar au fost nepăsători.
78. Iată, sunt pregătite: de o parte Împărăția și viața, odihna și bucuria;
de cealaltă parte, chinul veșnic în întunericul cel mai din afară. Mergi unde
voiești; toate ți-au fost lăsate în libertate. De aceea, dacă ești nepăsător și
425
nu voiești să te mântuiești, nu umbli pe căile drepte ale lui Dumnezeu și nu
vrei să împlinești poruncile Lui, singur te pierzi, singur te alungi din
cămara cerească. Dumnezeul cel Sfânt nu L-a cruțat pe Unul-Născut Fiul
Său pentru tine; iar tu, nenorocitule, nu te miluiești pe tine însuți. Trezește-
te, așadar, măcar puțin și deșteaptă-te din somnul tău păcătos!
79. Suie-te la înălțime și vei vedea că toate cele de jos sunt nimic; iar
dacă te vei coborî din înălțime, te vei minuna chiar și de o casă mică,
văruită.
80. Să ne îngrijim de mântuirea noastră, să ne îngrijim de ceasul morții.
Vai, cât de înfricoșător este ceasul morții, când sufletul se desparte de trup!
Atunci nu va merge tatăl cu fiul, nici mama cu fiica, nici soția cu soțul,
nici fratele cu fratele, ci numai faptele fiecăruia, cele bune sau cele rele pe
care le-a săvârșit. Să trimitem înaintea noastră faptele cele bune, ca, atunci
când și noi vom merge acolo, ele să ne primească în cetatea lor.
81. Dacă voiești să moștenești Împărăția, îngrijește-te încă de aici să
dobândești prietenia Împăratului. În ce măsură Îl vei cinsti aici, pe atâta te
va înălța și El acolo; cât Îi vei sluji aici, pe atât te va cinsti și El acolo. Căci
este scris: Pe cei ce Mă slăvesc îi voi slăvi, iar cel ce Mă nesocotește va fi
nesocotit. Cinstește-L, așadar, din tot sufletul tău, ca să te învrednicească și
pe tine de cinstea sfinților. Vei întreba: Cum să dobândesc bunăvoința Lui?
Adu-I aur și argint prin ajutorarea celor lipsiți, dacă ai. Iar dacă nu ai nimic
din acestea, adu-I alte daruri: credință, dragoste, înfrânare, răbdare,
mărinimie, smerenie; ferește-te de osândire; păzește-ți ochii ca să nu vadă
deșertăciunea; mâinile, ca să nu facă nedreptate; abate-ți picioarele de la
calea cea rea; mângâie pe cei deznădăjduiți; fii milostiv față de cei
neputincioși; dă un pahar de apă rece celui însetat, o bucată de pâine celui
flămând; ceea ce ai și cu ce te-a înzestrat El, aceea adu-I Lui, căci nici cei
doi bănuți ai văduvei nu i-a lepădat Hristos.
82. Să ne aducem mai des aminte de chinurile care îl așteaptă pe păcătos,
ca să ne trezim la pocăință și să punem capăt vieții păcătoase. Ce este mai
mic decât țânțarul? Și totuși nici înțepătura lui nu o putem răbda. Ce va fi

426
atunci cu viermele cel veninos și neadormit? Când vine seara, se spune:
aprinde lumina, că este întuneric; și întunericul este alungat de lumină. Ce
vom face însă acolo, în întunericul cel nepătruns și necontenit? Aici, cine
este ars de razele soarelui caută umbra. Ce vom face însă cu focul gheenei,
care nu se stinge?
83. Vino-ți în fire și nu disprețui focul cel care nu se stinge niciodată. Iar
dacă îl disprețuiești, încearcă-te încă de aici: poți răbda asprimea focului
chinuitor? Aprinde o candelă și apropie vârful degetului. Dacă vei putea
răbda această durere, poate că te vei putea ajuta și acolo. Iar dacă, având
tot trupul în afara focului, nu poți răbda durerea unui singur mădular mic,
ce vei face când tot trupul, împreună cu sufletul, va fi aruncat în gheena
cea de foc?
84. Străini și călători suntem în viața aceasta, dar nu știm când vom fi
luați de aici. Mulți, trezindu-se dimineața, nu au ajuns până seara; alții,
culcându-se seara, nu au ajuns până dimineața. Omul s-a asemănat cu
deșertăciunea; zilele lui ca umbra trec. Cine știe dacă nu a sosit deja
vremea dezlegării noastre? Să nu fim, așadar, nepăsători față de mântuirea
noastră.
85. Fericit este cel care, în ceasul morții, se va afla jertfă sfântă și
bineplăcută Domnului, cel care cu mare bucurie se desparte de trup și de
viața deșartă. Puterile îngerești, văzându-l în ceruri, îl vor lăuda ca pe un
slujitor asemenea lor, bine încercat în Domnul.
86. Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Săi; iar moartea
păcătoșilor este cumplită. Va veni ziua, negreșit va veni, și nu ne va ocoli
ziua în care omul va lăsa toate și pe toți și va merge singur, părăsit de toți,
gol și neputincios, fără apărător și fără însoțitor, nepregătit și fără răspuns,
dacă ziua aceea îl va prinde în nepăsare, în ziua în care nu se așteaptă și în
ceasul pe care nu-l știe, pe când se veselește, adună comori, trăiește în
desfătări și se dedă la dezmăț. Deodată va veni acel ceas, și totul se va
sfârși. O noapte adâncă și dureroasă, și omul va merge ca un osândit, unde
îl vor duce cei ce-l iau. Mult îți vor trebui atunci, omule, ajutoare, multe

427
rugăciuni în ceasul acela al despărțirii sufletului. Mare este atunci frica,
mare cutremurul, mare răsturnarea la trecerea în lumea de dincolo. Este
ceasul nostru, ceas înfricoșător, dar de neocolit. Acesta este sfârșitul
comun tuturor, și tuturor înfricoșător; cale grea, dar pe care toți trebuie să
treacă; drum strâmt și îngust, dar pe care toți vom păși; pahar amar și
înfricoșător, dar pe care toți îl vom bea. De frică și groază este plin ceea ce
trăiește atunci sufletul; dar nimeni dintre noi nu știe acestea, afară de cei
care ne-au precedat acolo, de cei care le-au cunoscut prin experiență.
87. Nu vezi pe cei ce mor, cât de înfricoșător este atunci? În ce tulburare
se află, cum suspină, cum își întorc ochii încoace și încolo? Cum uneori
scrâșnesc din dinți? Atunci văd ceea ce n-au văzut niciodată, aud ceea ce
n-au auzit niciodată și pătimesc ceea ce n-au pătimit niciodată; caută
izbăvitor și nu este mântuitor.
88. Unul dintre cei ce mor spune uneori: „Rămâneți cu bine, fraților,
rămâneți cu bine. Plec într-o cale lungă, într-o cale pe care n-am mai
umblat, într-o țară nouă pentru mine, din care nimeni nu s-a întors, într-un
pământ întunecat, unde nu știu ce mă va întâmpina. Iată, plec și nu mă voi
mai întoarce la voi. Strâmt este pentru mine ceasul acesta, căci sunt luat
nepregătit; întunecată este noaptea aceasta pentru mine, căci sunt tăiat ca
un pom neroditor; grea este calea ce stă înaintea mea, căci nu am bună
însoțire. Acum văd cum m-am amăgit singur, spunând: ‘Sunt tânăr, mă voi
bucura de viață, iar apoi mă voi pocăi. Dumnezeu este iubitor de oameni și
mă va ierta, desigur.’ Gândind astfel în fiecare zi, mi-am risipit viața în
chip rău. Am fost învățat și nu am luat aminte; mi s-au dat povățuiri și am
râs; am ascultat Scripturile și mor ca unul care nu le-a auzit; am auzit de
judecată și mi-am bătut joc; am auzit de moarte și am trăit ca un nemuritor.
Și iată, sunt luat acum cu totul nepregătit și nu am ajutor; sunt prins
nepocăit și nu este izbăvitor; sunt supus osândei și nu este mântuitor. De
câte ori m-am hotărât să mă pocăiesc și iarăși am făcut mai rău? De câte
ori am căzut la Dumnezeu și iarăși m-am depărtat de El? De câte ori m-a
miluit El, iar eu iarăși L-am mâniat? Și acum plec fără nădejde. Suspină,
fraților, și vărsați o lacrimă pentru mine!” Așa vorbește uneori cel ce
428
moare cu noi – și deodată limba i se leagă, ochii i se schimbă, glasul i se
frânge și gura amuțește.
89. Când se apropie ceasul din urmă, sunt trimiși îngerii, cei ce iau
sufletele, ca să ia sufletul celui ce pleacă și să-l aducă înaintea judecății lui
Dumnezeu. Văzându-i apropiindu-se, sărmanul om, fie el împărat sau
stăpânitor ori conducător al lumii, se tulbură cu totul, ca la un cutremur de
pământ; tremură din toate mădularele ca frunza clătinată de vânt; se zbate
ca o pasăre în mâinile vânătorului; se încremenește și se înspăimântă,
văzând puteri înfricoșătoare, chipuri noi și mari pentru el, fețe aspre și
înfricoșate, rânduieli pe care nu le-a mai văzut vreodată. Toate acestea le
vede atunci numai cel luat dintre noi și nu mai ia aminte la cei din jur.
Doar în sinea lui mai rostește rugăciuni, cât îi îngăduie puterile. Din starea
lui înțelegem că vede puterile de sus și ne spunem unii altora: tăceți și nu-l
mai tulburați pe cel ce zace, ca să nu-l aduceți în mai mare frământare. Mai
bine să ne rugăm ca sufletul lui să se ducă în pace și să afle un Judecător
milostiv.
90. Iată, s-a sfârșit; nu mai este; și-a trăit veacul și zace nemișcat, fără
suflare și fără glas. Ce este, așadar, omul? O vedenie de somn și o umbră.
Îngerii care iau sufletele, luând sufletul, se suie prin văzduh, unde stau
Începătoriile și Stăpâniile și stăpânitorii puterilor potrivnice. Aceștia sunt
vrăjmașii noștri cei răi: aici amăgitori și scriitori ai faptelor noastre rele, iar
acolo cercetători și pârâși. Ei întâmpină sufletul ce se înalță pe cale, îl
cercetează și îi socotesc păcatele după zapisurile lor: păcatele tinereții și
ale bătrâneții, cele cu voie și cele fără voie, săvârșite cu fapta, cu cuvântul
și cu gândul. O, ce frică și ce cutremur cuprinde atunci sufletul cel sărman!
De nespus este strâmtorarea pe care o rabdă, fiind înconjurat de mulțimea
fără număr a vrăjmașilor, care îl clevetesc și îl împiedică să se suie la cer,
să intre în țara vieții și să se sălășluiască în lumina celor vii.
91. Astfel, Îngerii, luând sufletul, îl duc pe o cale cunoscută numai lor.
Iar noi, îngrijind trupul, îl ducem la cimitir, și aici întâlnim o altă taină
înfricoșătoare. Mici și mari, împărați și săraci, stăpâni și robi, toți au ajuns
un singur praf, o singură țărână, o singură cenușă, un singur miros greu, o
429
singură putreziciune. Așa este etiopianul ca și cel odinioară frumos la chip;
așa este tânărul ca și bătrânul; așa este cel slăbit ca și cel puternic cu
trupul. Toți au ajuns precum s-a hotărât la început: pământ și cenușă. Și
nimic nu mai deosebești. Mare și cu adevărat înfricoșătoare taină este
aceasta! Vedem că orice vârstă s-a șters, orice frumusețe trupească s-a
stricat, orice podoabă a feței a pierit, orice ochi plăcut s-a stins, orice gură
binegrăitoare s-a pecetluit, orice împletire de păr a putrezit, toate s-au
sfârșit. Vorbim, și nimeni nu ne ascultă; plângem, și nimeni nu ne
răspunde.
92. Am vrea să-i întrebăm pe cei ce zac: unde ați plecat, frații noștri?
Unde locuiți? Care este locul sălășluirii voastre? Dați-ne un glas, grăiți cu
noi, precum grăiați odinioară. Iar ei ne-ar răspunde spre învățătură astfel:
„Noi, cei plecați dintre voi, care încă viețuiți pe pământ, noi, adică sufletul
fiecăruia dintre noi, ne aflăm în locul cuvenit fiecărei suflete după
vrednicia lui. Iar acest praf pe care îl vedeți, această cenușă, acest miros
greu, aceste oase putrezite – sunt trupurile tinerilor și fecioarelor care
odinioară vă erau dorite. Această cenușă este chiar trupul pe care îl
îmbrățișați și îl sărutați cu nesăț. Acești dinți rânjiți sunt acele buze pe care
le acopereați zi și noapte cu sărutări fără număr. Această puroaie și această
umezeală scârboasă este trupul în ale cărui îmbrățișări v-ați dedat
păcatului. De aceea, priviți și încredințați-vă că, îmbrățișând pe paturile
voastre tinerele voastre împreunări, îmbrățișați praf și noroi. Să știți că,
sărutându-le mădularele, sărutați putreziciune și puroi. Înțelegeți că,
aprinzându-vă de dragoste pentru ele, obiectul dorinței voastre sunt viermi,
cenușă și miros greu. Nu vă lăsați înșelați, tineri și fecioare nepricepute!
Nu vă amăgiți cu frumusețea deșartă a tinereții; căci și noi, cei ce zăcem
înaintea ochilor voștri ca morți putreziți, am fost odinioară, în vremea
vieții, asemenea vouă: văzuți, falnici, unși cu miresme, iubiți, desfătați și
fericiți, iar acum, după cum vedeți, toate acestea s-au făcut noroi, praf,
cenușă și duhoare. Nu vă mai înșelați pe voi înșivă, ci de la noi, cei ce v-
am luat-o înainte și acum suntem în mormânt, învățați-vă minte și veniți la
înțelepciune, și încredințați-vă că există judecată, există chin fără sfârșit,

430
există întuneric nepătruns și gheena fără mângâiere, există vierme
neadormit, plâns neîncetat, scrâșnire fără oprire și durere fără vindecare.”
93. Prin acestea, dacă nu prin cuvinte, atunci prin fapte, ne învață frații
noștri care ne-au luat-o înainte. Să ne trezim, așadar, din somn. Să încetăm
a ne mai amăgi cu nădejdi deșarte. Să nu mai îngăduim vrăjmașului
viclean să-și bată joc de noi. Să nu ne înșele gândul lingușitor cu
făgăduința unei vieți îndelungate. Mulți, plănuind multe, n-au ajuns nici
până dimineață, ci au fost răpiți pe neașteptate de moarte, ca pasărea de
șoim sau mielul de lup. Unii, adormiți sănătoși seara, nu s-au mai trezit;
alții, șezând la masă, și-au dat sufletul; unii au murit pe neașteptate în
timpul plimbărilor și al jocurilor; alții, murind în baie, și-au aflat acolo și
spălarea de înmormântare; alții au fost răpiți de moarte chiar în timpul
nunții, în cămara de nuntă, și hainele lor de nuntă au devenit haine de
îngropare, iar cântăreții s-au prefăcut în bocitori și dansatorii în plângători.
Toate acestea le știm, și totuși nu încetăm a ne înșela. De aceea nu vom
afla nici o îngăduință înaintea lui Dumnezeu, căci nu din neștiință, ci cu
știință ne lăsăm amăgiți. Vă rog, așadar: faceți-vă în sfârșit nu numai
ascultători, ci și împlinitori ai învățăturii ce vi se pune înainte.
94. La ce frică și la ce strâmtorare vom fi supuși în ceasul ieșirii noastre
din această viață, la despărțirea sufletului de trup! Mare și înfricoșătoare
taină se săvârșește atunci! De suflet se apropie îngerii cei buni și mulțimea
oștirii cerești, dar și toate puterile potrivnice și căpetenia întunericului; și
unii, și alții voiesc să ia sufletul în partea lor. Dacă sufletul a dobândit aici
virtuți bune, a dus viață cinstită și a fost îmbunătățit, atunci, în ziua ieșirii
sale, virtuțile pe care le-a câștigat se fac îngeri buni, îl înconjoară și nu
îngăduie nici unei puteri potrivnice să se apropie de el; ci, în bucurie și
veselie, împreună cu sfinții îngeri, îl iau și îl duc la Hristos, Stăpânul și
Împăratul slavei, și se închină Lui împreună cu sufletul și cu toate Puterile
cerești. Și în cele din urmă sufletul este dus în locul odihnei, în bucuria
negrăită, în lumina cea veșnică, unde nu este nici întristare, nici suspin,
nici lacrimă, nici grijă, ci viață nemuritoare și veselie fără de sfârșit în
Împărăția Cerurilor, împreună cu toți cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu.
431
Iar dacă sufletul a viețuit în lume cu rușine, dedându-se patimilor necinstei
și desfătărilor trupești și deșertăciunii acestei lumi, atunci, în ziua ieșirii
sale, patimile și plăcerile dobândite se prefac în demoni vicleni, care îl
înconjoară pe bietul suflet și nu îngăduie îngerilor lui Dumnezeu să se
apropie de el; ci, împreună cu puterile potrivnice și cu căpeteniile
întunericului, îl iau pe acesta, jalnic, plângător, mâhnit și tânguitor, și îl
duc în locuri întunecoase, posomorâte și de întristare, unde sunt păziți toți
păcătoșii până în ziua judecății și a chinului veșnic, unde va fi aruncat
diavolul împreună cu îngerii lui.
95. Așadar, cât mai este vreme, să ne îngrijim prin pocăință să ne
curățim de patimi și, prin osteneli de omorâre a patimilor și prin fapte
bune, să sădim în inimă virtuțile care, după ieșirea noastră, vor sta pentru
noi mijlocitoare și, împreună cu îngerii lui Dumnezeu, ne vor înfățișa
înaintea Stăpânului nostru și Domnului, atrăgând asupra noastră
bunăvoința Lui.

Învățături despre pocăință

1. Vai mie! În ce rușine mă aflu! Ceea ce este ascuns în mine nu este
asemenea cu ceea ce se vede din afară! Într-adevăr, am numai chipul
evlaviei, dar nu și puterea ei. Cu ce față voi veni înaintea Domnului
Dumnezeu, Care cunoaște cele ascunse ale inimii mele? Împovărat de
răspunderea pentru atâtea fapte rele, chiar și când stau la rugăciune mă tem
să nu coboare foc din cer și să mă mistuie. Totuși nu deznădăjduiesc,
nădăjduind în îndurările lui Dumnezeu.
2. S-a împietrit inima mea, s-a stricat judecata mea, s-a întunecat mintea
mea. Ca un câine mă întorc la propria mea vărsătură (2 Petru 2, 22). Nu am
pocăință curată, nu am lacrimi în vremea rugăciunii, deși suspin și îmi bat
pieptul, această locuință a patimilor.
3. Acolo se va descoperi și ceea ce s-a făcut în întuneric, și ceea ce s-a
făcut pe față. Ce rușine va cuprinde sufletul meu când cei ce mă socotesc

432
acum fără prihană mă vor vedea osândit! Am părăsit cele duhovnicești și
m-am supus patimilor. Nu vreau să învăț, dar îmi place să învăț pe alții; nu
vreau să mă supun, dar îmi place să supun pe alții; nu vreau să muncesc,
dar sunt gata să-i împovărez pe alții; nu vreau să cinstesc, dar doresc să fiu
cinstit; nu rabd mustrarea, dar îmi place să mustru; nu vreau să fiu smerit,
dar îmi place să smeresc pe alții. Sunt înțelept la a da sfaturi, dar nu la a le
împlini; spun ce trebuie făcut, dar fac ceea ce nu trebuie spus.
4. Nu spune: „Astăzi voi păcătui, iar mâine mă voi pocăi”. Mai bine să
ne pocăim astăzi, căci nu știm dacă vom ajunge până mâine.
5. Am păcătuit? Să ne pocăim, pentru că Domnul primește pocăința
celor ce se pocăiesc cu adevărat.
6. Dacă fratele păcătuiește, îl mustrăm cu plăcere; iar dacă păcătuim noi
înșine, nu primim cu plăcere mustrarea.
7. Nu te împotrivi adevărului și rușinează-te de nepedepsirea ta. Nu te
rușina să-ți mărturisești păcatele (Sir. 4, 29–30). Nu spune: „Am păcătuit,
și ce mi s-a întâmplat?” căci Domnul este îndelung-răbdător. Nu întârzia să
te întorci la Domnul și nu amâna din zi în zi (Sir. 5, 4, 8). Adu-ți aminte că
mânia nu va întârzia (Sir. 7, 18).
8. Cine va da capului meu apă și ochilor mei izvor de lacrimi, ca să
plâng păcatele mele zi și noapte? (Ier. 9, 1). Despre râs am zis: „Pleacă de
la mine”, iar lacrimilor: „Veniți la mine”; căci foarte mare este păcatul meu
înaintea Domnului și fără număr sunt căderile mele.
9. Știți oare că la oameni există trei feluri de lacrimi? Sunt lacrimi pentru
lucrurile văzute, amare și deșarte. Sunt lacrimi ale pocăinței, când sufletul
dorește bunurile veșnice, dulci și folositoare. Și sunt lacrimi ale remușcării
de acolo, unde este plânsul și scrâșnirea dinților (Matei 8, 12), amare și
nefolositoare, pentru că sunt cu totul fără rod, când nu mai este vreme de
pocăință.
10. Pe dinafară suntem smeriți, iar în fire suntem cruzi și neomenoși; pe
dinafară evlavioși, iar în fire ucigași; pe dinafară plini de dragoste, iar în

433
fire vrăjmași; pe dinafară prietenoși, iar în fire urâtori; pe dinafară
nevoitori, iar în fire putreziciune pentru nevoitori; pe dinafară postitori, iar
în fire tâlhari de mare; pe dinafară curați, iar în inimă adulteri; pe dinafară
tăcuți, iar în inimă rătăcitori; pe dinafară blânzi, iar în fire trufași; pe
dinafară sfătuitori, iar în fire amăgitori; pe dinafară simpli, iar în fire
primejdioși. De ce este așa? Pentru că nu avem frica lui Dumnezeu
înaintea ochilor noștri și poruncile Domnului fie nu le cunoaștem, fie,
cunoscându-le, le răstălmăcim spre folosul nostru.
11. Și acum încă (după mulți ani de îndreptare de sine) sunt în mine
multe gânduri necurate: invidie, răutate, iubire de sine, lăcomie, mânie,
slavă deșartă, iubire de câștig. În mine însumi sunt nimic, dar mă socotesc
ceva; aparțin celor răi, dar caut să dobândesc slavă de sfințenie; trăiesc în
păcate, dar vreau să fiu socotit drept. Sunt mincinos, dar urăsc pe
mincinoși; mă spurc cu gândul, dar osândesc pe desfrânați; osândesc pe
hoți, dar nedreptățesc pe săraci; par curat, deși sunt cu totul necurat; în
biserică stau pe locul dintâi, deși nu sunt vrednic nici de cel din urmă; cer
cinste, când ar trebui să port necinstea; în fața femeilor vreau să par plăcut,
iar înaintea bogaților, evlavios. Dacă sunt jignit, mă răzbun; mustrat fiind,
mă mânii; fără lingușire mă aprind; pe cei mai mari îi disprețuiesc, iar în
față le fac lingușeli; nu dau cinstea celui vrednic, iar eu, nevrednic fiind, o
cer pentru mine. Nu voi descrie gândurile zilnice, grija pentru deșertăciuni,
nepăsarea față de rugăciune, patima bârfei… Aceasta este viața mea,
acestea sunt neputințele mele.
12. Poate va spune cineva: „Sunt gândurile un lucru atât de important?”
Vă spun: da, foarte important. Iov aducea jertfe pentru fiii săi zicând:
„Poate că în inimile lor au gândit ceva rău” (Iov 1, 5). Dacă gândurile nu ar
fi fost vrednice de osândă, pentru ce ar fi adus jertfă? Și Domnul a numit
încuviințarea desfrâului, desfrâu, pofta, faptă, mânia, ucidere, ura, omor. Și
Apostolul Pavel spune că Domnul va descoperi la judecată sfaturile
inimilor și cele ascunse ale întunericului (1 Cor. 4, 5).

434
 13. Nu numai gândurile trebuie cercetate, ci mai ales hotărârea voinței
de a le primi și urma. Mintea seamănă în voință, dar nu tot ce seamănă este
primit. De ceea ce primește voința cere Dumnezeu socoteală.
14. Dumnezeu cunoaște firea și voința fiecăruia și cere fapte după
măsura lor; pătrunde în fire și în voință fără a o sili. Dacă omul rămâne în
cele firești, Dumnezeu nu cere peste măsură; dar dacă voința se lasă biruită
de fire, cere socoteală pentru lăcomie și încălcarea rânduielii.
15. Urăsc păcatul, dar rămân în patimă; mă lepăd de fărădelege, dar mă
supun cu greu plăcerii. Am robit firea mea păcatului, și acesta, cumpărând
voința mea, a făcut din mine o necesitate. Patimile curg peste mine ca un
râu.
16. Diavolul, acest cămătar viclean, nu cere plata; împrumută cu dărnicie
și nu vrea să ia înapoi, căutând doar robirea. Îmi dă împrumut ca să mă
îmbogățesc în patimi și, când vreau să plătesc, adaugă altele noi.
17. O, departe de mine această robie a șarpelui! Departe puterea
patimilor! Păcatul a legat mintea, a închis ușa cunoașterii, m-a înșelat cu
lingușiri și minciuni, spunând că păcatul este mic și fără urmări. Așa mă
leagă vrăjmașul prin înșelare și amăgire.
18. Apostolul Pavel spune despre cel ce păcătuiește că este trupesc
(Rom. 7, 14). Păcatul se împlinește prin cei ce îl primesc cu voia; însă între
fire și păcat se află deprinderile; iar patimile sunt ceva dat de păcat și
primit de fire. Folosirea lor este supunerea sufletului, tulburarea minții și
robia. Căci păcatul, aflându-se în trup, stăpânește peste minte și pune
stăpânire pe suflet, supunându-l prin mijlocirea trupului. Păcatul folosește
trupul ca pe un iconom; prin el apasă și asupra sufletului și ajunge ca un
stăpân al casei lui, pentru că dă porunci și cere socoteală de împlinirea lor.
Dacă trebuie să-l lovească, tot prin trup îl apasă. Trupul l-a făcut ca pe o
lanț propriu și prin el ține sufletul ca pe o oaie dusă la junghiere; iar pe
pasărea ce zbura în înălțime a legat-o cu acest lanț și, ca un uriaș puternic
cu sabia, i-a tăiat mâinile și picioarele. Nu pot nici să fug, nici să-mi ajut,

435
pentru că sunt viu, dar mort; văd cu ochii, dar sunt orb; din om m-am făcut
câine; și fiind cuvântător, mă port ca un necuvântător.
19. Dar doresc să mă eliberez de această jalnică stare patimașă, dacă
Domnul mă va ajuta. Dacă va face cu mine după mulțimea milei Sale, mă
va izbăvi de păcat; și dacă va revărsa peste mine bunătatea Sa, mă voi
mântui. Sunt încredințat că pentru El aceasta este cu putință și nu
deznădăjduiesc de mântuirea mea. Știu că mulțimea îndurărilor Sale va
birui mulțimea păcatelor mele. Știu că, venind, El pe toți i-a miluit și în
Botez a dăruit iertarea păcatelor. Mărturisesc aceasta, căci și eu m-am
împărtășit de acest har. Am nevoie de vindecarea păcatelor săvârșite după
Botez; dar Celui ce înviază morții nu-I este cu neputință să mă vindece și
pe mine. Sunt orb, dar El a vindecat pe cel născut orb. Sunt lepădat ca un
lepros, dar dacă va voi, mă poate curăți. Prisosește în mine păcatul, dar
bunătatea Lui nu este biruită de păcatele mele. Pe Zaheu l-a miluit ca pe
unul vrednic; pe mine mă va milui ca pe unul nevrednic.
20. Și cuvântul deșert este supus judecății. Ce este cuvântul deșert?
Făgăduința credinței neîmplinită prin fapte. Omul crede și mărturisește pe
Hristos, dar rămâne deșert, neîmplinind cele poruncite de Hristos. De
asemenea, este cuvânt deșert atunci când omul se spovedește și nu se
îndreaptă, când spune că se pocăiește și iarăși păcătuiește. Și vorbirea de
rău despre aproapele este cuvânt deșert, fiindcă spune lucruri ce nu s-au
făcut și pe care nu le-a văzut.
21. Apropie-te, păcătosule, de Doctorul cel bun și te vei vindeca fără
osteneală. Leapădă povara păcatelor, adu rugăciune și udă cu lacrimi rănile
putrezite. Căci acest Doctor ceresc vindecă rănile prin lacrimi și suspine.
Apropie-te, aducând lacrimi, acesta este cel mai bun leac. Căci Doctorului
ceresc Îi este plăcut ca fiecare să se vindece și să se mântuiască prin
propriile sale lacrimi. Acest leac nu este de lungă durată, dar este lucrător;
nu vindecă treptat, ci te tămăduiește dintr-odată. Doctorul așteaptă doar să
vadă lacrimile tale; apropie-te fără teamă. Arată-I rana, aducând totodată și
leacul: lacrimile și suspinele.

436
 22. Cine nu se va minuna, cine nu va rămâne uimit, cine nu va
binecuvânta marea milostivire a bunătății Tale, Mântuitorul sufletelor
noastre, când binevoiești a primi lacrimile drept preț pentru vindecarea Ta?
O, puterea lacrimilor! Până unde ai ajuns! Cu mare îndrăzneală intri fără
opreliște chiar în cer. O, puterea lacrimilor! Cetele îngerești și toate
Puterile cerești se bucură neîncetat de îndrăzneala ta. O, puterea lacrimilor!
Dacă voiești, poți sta cu bucurie înaintea sfântului și înaltului Tron al
Preacuratului Stăpân. O, puterea lacrimilor! Într-o clipă zbori la cer și
primești de la Dumnezeu cele cerute, căci El Însuși iese în întâmpinarea ta,
aducând cu bunăvoință iertarea.
23. Cum Te voi ruga, Mântuitorul meu, când buzele mele sunt pline de
grăiri rele? Cum Te voi lăuda, când conștiința mea este întinată? Cum Te
voi chema, când nu am păzit poruncile Tale? Dar Tu Însuți, Preabunule, nu
mă trece cu vederea pe mine, cel netrebnic; nu mă lepăda pe mine, cel
spurcat; nu mă lăsa pe mine, cel fără nădejde. Căci vrăjmașului meu îi este
foarte plăcut să mă vadă deznădăjduind de mine însumi; numai de aceasta
se bucură, ca prin deznădejde să mă vadă robul lui. Ci Tu Însuți, prin mila
Ta, rușinează nădejdea lui, smulge-mă din dinții lui, izbăvește-mă de
vicleanul lui plan și de toate cursele întinse împotriva mea. Și pe toți cei ce
sunt apăsați de mustrarea conștiinței pentru fapte netrebnice îi rog: nu
deznădăjduiți de voi înșivă, nu dați bucurie potrivnicului vostru. Ci fără
rușine apropiați-vă de Dumnezeu, plângeți înaintea Lui și nu pierdeți
nădejdea în judecata despre voi înșivă. Căci Domnul nostru Se bucură
foarte mult de cei ce se pocăiesc și așteaptă întoarcerea noastră. El Însuși
cheamă pe toți: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi
odihni” (Mt. 11, 28). Așadar nimeni să nu deznădăjduiască, chiar de ar fi
păcătuit. Domnul este aspru doar cu cei ce Îl resping și nu se pocăiesc.
24. Fericit este cel ce, cu înțelegere, a dorit să plângă și cu zdrobire varsă
pe pământ lacrimi ca niște mărgăritare scumpe înaintea Domnului.
25. Fericit este cel a cărui suflet a ajuns asemenea unui pom proaspăt
sădit și are pururea, ca o irigare, lacrimi pentru Dumnezeu.

437
 26. Fericit este cel ce sădește în sufletul său plante bune, adică virtuți, și
le udă prin rugăciune cu lacrimi, ca să fie plăcute și roditoare Domnului.
27. Vreau să vă arăt puterea lacrimilor. Ana, prin rugăciune cu lacrimi, a
dobândit pe prorocul Samuel, înălțarea minții și lauda lui Dumnezeu în
inimă. Femeia păcătoasă din casa lui Simon, plângând și spălând cu
lacrimi sfintele picioare ale Domnului, a primit de la El iertarea păcatelor.
Umilința (plânsul inimii înaintea lui Dumnezeu) este vindecarea sufletului.
Ea sălășluiește în noi pe Fiul Unul-Născut, când Îl dorim, și atrage în suflet
pe Duhul Sfânt. Pe pământ nu există bucurie mai dulce decât cea care
izvorăște din umilință. A fost cineva dintre voi luminat de această bucurie
a lacrimilor pentru Dumnezeu? Dacă cineva, gustând-o, în vremea
rugăciunii se înălța deasupra pământului, în acel ceas era cu totul în afara
trupului, în afara veacului acestuia – și nu mai era pe pământ. Lacrimile
curate și sfinte pentru Dumnezeu spală întotdeauna sufletul de păcate și îl
curățesc de fărădelegi. Ele dau în orice vreme îndrăzneală înaintea lui
Dumnezeu; gândurile necurate nu se pot apropia de sufletul care are
neîncetată umilință pentru Dumnezeu. Umilința este comoară nefurată; și
prin umilință înțeleg nu o stare de o zi, ci una necontenită, zi și noapte,
până la sfârșitul vieții. Umilința este izvor curat care adapă sădirile
roditoare ale sufletului, adică virtuțile.
28. Mai înainte de săvârșirea fărădelegii, vrăjmașul o micșorează mult în
ochii omului; mai ales micșorează pofta iubirii de plăcere, ca și cum
împlinirea ei ar fi asemenea vărsării pe podea a unui pahar cu apă rece.
Astfel micșorează diavolul păcatul înainte de săvârșire; iar după săvârșire
îl mărește peste măsură în ochii celui căzut. Ridică asupra lui valuri de
deznădejde și adesea se folosește de pilde, insuflând gânduri de felul
acesta: „Ce ai făcut, truditorule zadarnic? Iată la ce se aseamănă lucrarea
ta: cineva a sădit viță de vie, a păzit-o până a rodit, a strâns strugurii și a
umplut butoaie cu vin; apoi s-a sculat, a luat toporul și a spart butoaiele,
vinul s-a vărsat și s-a pierdut. Așa este și lucrarea ta.” Aceasta o spune
vicleanul ca să arunce sufletul în adâncul deznădejdii.

438
 29. De aceea, cunoscând dinainte uneltirile vrăjmașului, fugi de păcat.
Iar dacă vei cădea într-o greșeală, să nu rămâi în păcat, ci ridică-te și
întoarce-te către Domnul Dumnezeul tău din toată inima, ca să se
mântuiască sufletul tău. Spune gândului viclean: „Chiar de am spart
butoaiele și am pierdut vinul, viei mele nu i s-a făcut nimic; iar Stăpânul
este îndelung-răbdător, mult-milostiv, îndurător și drept. Și nădăjduiesc că,
prin ajutorul harului Său, voi lucra din nou via mea, voi aduna iarăși rodul
și voi umple butoaiele ca mai înainte. Căci prin prorocul Isaia spune El:
«De vor fi păcatele voastre ca purpura, ca zăpada le voi albi; de vor fi ca
roșeala, ca lâna le voi face»” (Isaia 1, 18).
30. Unui om gândul îi șoptește și îi spune: „Ești încă tânăr, la bătrânețe
te vei pocăi.” Iar celui ajuns la bătrânețe îi înfățișează alt gând: „Ai
îmbătrânit, unde să mai duci acum ostenelile pocăinței? Ție îți trebuie
odihnă”.
31. Nu deznădăjdui în tine și nu spune: „Nu mai pot să mă mântuiesc.”
Dimpotrivă, încă foarte bine te poți mântui. Iubește frica de Dumnezeu din
tot sufletul tău, și ea va vindeca rănile tale și te va păzi mai departe
nevătămat. Cât timp sufletul tău iubește frica Domnului, nu vei cădea în
cursele diavolului, ci vei fi ca un vultur ce plutește la înălțime. Dar dacă,
după aceasta, sufletul va disprețui frica de Dumnezeu și va ajunge
nepăsător, prăbușindu-se din înălțime, se va face batjocură duhurilor
iadului; iar acestea, acoperindu-i ochii, îl vor arunca în patimile necinstei,
ca pe un bou băgat în jug.
32. Dacă te va răni săgeata vicleanului vrăjmaș, să nu cazi nicidecum în
deznădejde; ci, oricât de des ai fi biruit, să nu rămâi biruit, ci îndată să te
ridici și să lupți cu vrăjmașul. Căci Așezătorul nevoinței este totdeauna
gata să-ți întindă dreapta Sa și să te ridice din cădere. De îndată ce tu vei
întinde primul mâna dreaptă către El, El Își va întinde mâna Sa dreaptă ca
să te ridice. Toată strădania vrăjmașului necurat este să te arunce în
fărădejde îndată ce ai căzut. Nu-l crede; ci chiar de ai cădea de șapte ori pe
zi, străduiește-te să te ridici și să-L îmblânzești pe Dumnezeu prin
pocăință.
439
 33. Chiar dacă am căzut din slăbiciune, să ne străduim să ne vindecăm
prin pocăință. Chiar dacă, fiind oameni, am ajuns sub puterea patimilor, să
nu deznădăjduim până la capăt; ci, ascultând de Dumnezeu, să luăm
aminte la glasul Lui, care spune: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția
cerurilor” (Mt. 4, 17). El nu a rânduit pocăință numai pentru unele păcate,
iar pentru altele nu; ci Doctorul sufletelor noastre ne-a dat acest leac pentru
orice rană păcătoasă.
34. Pocăința este un ogor lucrat în orice vreme. Ea este un pom roditor
din belșug, care aduce lui Dumnezeu roade vrednice în toate chipurile. Ea
este pomul vieții, care înviază pe cei morți prin păcate. Ea este părtașă
dumnezeirii, și Dumnezeu Se bucură de ea ca de lucrarea puterii Sale
creatoare; pentru că pe cei pe care păcatul îi pierde, ea îi zidește din nou
spre slava lui Dumnezeu. Ea este dobândă duhovnicească, căci seceră ceea
ce nu a semănat și primește ceea ce nu a dat.
35. Lucrătorii cei buni au îngrășat ogorul lui Dumnezeu prin pocăință;
prin ea au îmbogățit Biserica și au umplut jitnițele lui Dumnezeu. Prin ea
pământul a devenit cer, pentru că s-a umplut de sfinți, acești îngeri
pământești. Sunt lăudați slujitorii cei buni, care prin pocăință au înmulțit
de multe ori sămânța semănată.
36. Dumnezeu, văzând că neamul omenesc va fi tulburat de vrăjmaș, a
pus înaintea căderii lui pocăința. Vrăjmașul îndeamnă la păcat, iar pocăința
este gata să-l primească pe cel ce a păcătuit. Acela îndeamnă la fărădelege,
iar pocăința sfătuiește întoarcerea. El trage spre deznădejde, iar aceasta
făgăduiește nădejdea mântuirii. Păcatul doboară conștiința, iar pocăința îi
slujește ca toiag pentru ridicare. „Domnul ridică pe cei doborâți” (Ps. 145,
8), și face aceasta prin pocăință.
37. În pocăință, legea slujește ca făclie, pentru că prin ea cei ce
păcătuiesc Îl întâlnesc din nou pe Dumnezeu. Cel fărădelege s-a întunecat
și nu mai vede bunătatea, fiindcă vrăjmașul i-a umplut sufletul de
deznădejde. Dar pocăința, ca un doctor bun, ridicând de pe suflet ceața și
tot ce-l apasă, îi arată lumina bunătății dumnezeiești. Diavolul nu-i lasă pe

440
cei necredincioși să se trezească, înfățișându-le asprimea pocăinței. Iar
pocăința, văzând viclenia lui, se apropie cu blândețe și spune: „Aduceți-vă
numai aminte de Dumnezeu, și eu mă voi osteni pentru voi. Gândiți-vă la
milostivirea Lui, și eu voi mijloci pentru voi cu suspine. Doar suspinați
puțin cu zdrobire, păcătoșilor, și vă voi face slujitori ai lui Dumnezeu.” Și
prorocul Isaia a spus: „Întru întoarcere și suspin vei fi mântuit” (Is. 30, 15).
Iată, îți aduc și mărturie; numai pocăiește-te. Dacă cel ce a păcătuit va
suspina, odată cu suspinul se va desprinde de pe el povara păcatului pusă
de șarpe. Atunci se va risipi și ceața neștiinței din minte, ochiul sufletului
se va limpezi, iar pocăința va începe să călăuzească sufletul spre mântuire.
38. Când păcătosul care se pocăiește vede bunătatea lui Dumnezeu, nu
numai că suspină, ci varsă și lacrimi cu mare durere. Căci sufletul, după o
lungă despărțire de Dumnezeu, văzându-L ca pe un Tată, se mișcă spre
plâns. Pentru că L-a văzut în cele din urmă pe Ziditorul său, sufletul varsă
lacrimi și Îl pleacă pe Dumnezeu spre sine, iubind bunăvoirea părintească;
și astfel se curățește de toate cele la care l-a adus șarpele. Oare n-ai auzit
ce a spus David: „În fiecare noapte îmi voi spăla patul cu lacrimile mele”
(Ps. 6, 7)? Dar mai întâi a suspinat, și apoi a plâns. Așa este și în fire: mai
întâi vântul, apoi ploaia; mai întâi tunetul, apoi picăturile de ploaie se
adună din nori.
39. David, suspinând, își uda cu lacrimi patul, pentru că fusese întinat de
adulter. Cu lacrimi și-a spălat așternutul, pe care îl pângărise prin unire
fărădelege. El spunea: „M-am ostenit suspinând” (Ps. 6, 7); iar osteneala
suspinului este rodul durerii inimii, care naște și mulțimea lacrimilor.
Astfel lacrimile se înmulțesc din suspinele ce le-au precedat.
40. Conștiința are o pornire firească spre Dumnezeu (stă de partea lui
Dumnezeu și a tuturor celor dumnezeiești) și leapădă înșelarea care se
strecoară. Adesea păcatul pătrunde fără rușine, dar conștiința, folosindu-se
de împrejurările timpului, biruiește. Dacă cineva este cuprins de frică stând
în întuneric, ea îl mustră, arătând că aceasta se întâmplă din pricina
păcatului; căci Scriptura spune: „Fuge nelegiuitul fără să-l urmărească
cineva” (Prov. 28, 1). Sau dacă cineva se tulbură pe corabie din pricina
441
furtunii, conștiința îi aduce aminte de nelegiuirea sa. Sau la cutremur, îi
pune înainte fărădelegile. Sau când cineva este singur pe drum, îi
reînnoiește în minte faptele pătimașe. În cele din urmă, dacă păcătosul nu
se întoarce, conștiința îl mustră atunci când cade în neputință și boală
trupească; iar el, din iubire de viață, face făgăduință lui Dumnezeu să-și
zdrobească păcatul din sine. Temându-se de moarte și de pierderea
bunurilor vieții veșnice, chinuit de conștiință, el aleargă la pocăință, acest
mijlocitor între Dumnezeu și oameni.
41. Tânărul pomenit în Evanghelie, luând moștenirea de la tatăl său, a
plecat într-o țară îndepărtată și a risipit-o cu desfrânatele; iar urmarea a
fost că a ajuns la o lipsă chinuitoare în toate. Când a început să slăbească
sub povara lipsurilor, pocăința, punându-i înainte pierderea vieții liniștite
de mai înainte de la tatăl său, a trezit în el dorința de a se întoarce și
nădejdea de a-l îmblânzi pe tatăl său prin pocăință. Și a strigat: „Sculându-
mă, mă voi duce la tatăl meu și îi voi spune: Tată, am greșit la cer și
înaintea ta” (Lc. 15, 18). Cât timp vrăjmașul îl stăpânea pe tânărul amăgit
și făcea cu el ce voia, pocăința stătea în liniște, poruncind conștiinței să
tacă și să nu intervină încă. Iar când a venit vremea grea, ea, ca o mamă,
deschizându-și sânul, l-a strâns în brațe, smulgându-l din mâinile mamei
vitrege, iubirea de plăceri, ca să-l întoarcă la mama cea adevărată: evlavia.
42. Tânărul a strigat: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta” (Lc. 15, 18).
Fiul păcătos L-a recunoscut pe tatăl său, înțelegând că cel ce l-a amăgit era
un tată vitreg și un răufăcător. A văzut viclenia, a văzut amăgirea și a
alergat la pocăință ca la o mamă. Mult timp s-a hrănit cu roșcove și a
flămânzit; dar pocăința, ca o mamă milostivă, primindu-l, îl hrănește din
nou cu lapte, dându-i sânul ei, lapte îi dă, pentru că păcatul îi istovise
puterile prin viață rușinoasă. Dacă nu ar fi fost acest lapte, nu s-ar fi putut
vindeca. Dar pe cel ce nu putea să se ridice l-a ridicat pocăința, hrănindu-l
cu lapte. L-a vindecat pe cel cu totul neputincios și l-a dat din nou în
mâinile tatălui.
43. Vezi că pocăința nu se arată la început păcătoșilor aspră, ci blândă și
ușoară! Nu le-a cerut post, nu le-a cerut înfrânare sau priveghere, ci i-a
442
chemat să înceapă cu mărturisirea: „Am greșit.” Cu cele mai ușoare
începe, știind că restul îl va desăvârși conștiința. Aceasta este tainic unită
cu pocăința; ea ia sufletul sub ocrotirea sa și se grăbește să-l curețe. Ea
cunoaște supunerea sufletului și îl conduce ca un călăreț. Ea voiește ca
pocăința să fie primită, dorește să se întărească în păcătoși și, asemenea
soarelui, să pătrundă în minte și să o lumineze. Astfel îi aduce cu ușurință
la Dumnezeu și, într-un timp scurt, îi face să-L dobândească.
44. Nu se cuvine nouă, fraților, să deznădăjduim de mântuire, având o
astfel de mamă, pocăința. Nu se cuvine să pierdem nădejdea mântuirii,
când o asemenea mamă ne mângâie. Pe cei prinși de vrăjmașul cel cumplit
i-a dus în rai la Dumnezeu; oare se va întoarce de la noi? Pe cei ce erau în
afara Bisericii i-a miluit; oare nu se va milostivi de noi? Nimeni nu
îngăduie altora să risipească ceea ce el însuși a adunat cu osteneală. Cum
ar putea Dumnezeu-Tatăl să-l lase pe vrăjmaș să ne stăpânească pe noi, pe
care ne-a dobândit cu sângele Fiului Său? Noi suntem turma Lui, iar El
este Păstorul nostru. El a dat pocăința ca apă curățitoare, ca, dacă vom
greși în ceva, să ne spălăm cu ea. Avem baie nu numai a nașterii din nou, ci
și a înnoirii. Dacă în ceva am greșit, spălându-ne prin pocăință, ne facem
curați.
45. Pocăința este jertfelnicul lui Dumnezeu, pentru că prin ea cei ce
păcătuiesc Îl îmblânzesc pe Dumnezeu. Cei de sub Lege, când greșeau,
trebuiau să aducă jertfă materială și, pentru aceasta, să meargă la
Ierusalim; dar pe unii îi oprea zgârcenia, pe alții sărăcia, pe alții lenea. În
Harul cel Nou, toate acestea le împlinește singură pocăința, aducând jertfa
în conștiință. Nu cere țap, ci mărturisire. Nu ai turturică, păcătosule?
Suspină, și Dumnezeu va socoti aceasta mai mult decât o turturică. Nu ai
porumbel? Mărturisește-ți păcatele lui Dumnezeu, și aceasta va fi arderea
ta de tot. Nu ai nicio altă pasăre? Plângi, și aceasta ți se va socoti drept
jertfă. Dacă te rogi, Dumnezeu va primi rugăciunea ta în loc de vițel. Dacă
vei cădea cu inimă sinceră înaintea Lui, râvna ta va fi socotită mai presus
decât jertfa unui bou. Ce-ți mai trebuie făină aleasă? Pocăința te va curăți
fără fum de tămâie.
443
 46. Pocăința este și masa lui Dumnezeu, pentru că prin ea Dumnezeu
gustă mântuirea omului. Și Mântuitorul spune: „Mâncarea Mea este să fac
voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (In. 4, 34). Așadar, pocăința este pâinea
cea minunată a lui Dumnezeu: Dumnezeu gustă în ea mărturisirea
conștiinței; bea în pocăință lacrimile umilinței; se desfată în mireasma cea
bineplăcută, suspinele curate; căci acestea sunt pentru Dumnezeu tămâie
cu bun miros. Iată mâncărurile cele felurite ale lui Dumnezeu: înfrânarea,
postul, privegherea, rugăciunea stăruitoare, ascultarea cu smerenie; căci
acestea sunt mai bineplăcute lui Dumnezeu decât multe jertfe.
47. Pocăința este sărbătoare pentru Dumnezeu; căci Evanghelia spune că
Dumnezeu Se bucură mai mult pentru un singur păcătos care se pocăiește
decât pentru nouăzeci și nouă de drepți (Lc.15,7). Pocăința, făcând
sărbătoare lui Dumnezeu, cheamă și cerul la ospăț. Îngerii se bucură când
pocăința îi cheamă la cină. Toate cetele cerești prăznuiesc, fiind îndemnate
la veselie de pocăință.
48. Pocăința aduce pe cei păcătoși ca jertfă, dar îi și reînvie; îi omoară,
dar îi și învie din morți. Cum se întâmplă aceasta? Ascultă: ia pe cei
păcătoși și îi face drepți. Ieri erau morți, iar astăzi sunt vii pentru
Dumnezeu prin pocăință; ieri erau străini, iar astăzi sunt ai Lui; ieri
fărădelege, iar astăzi sfinți. Pocăința este un mare cuptor, care primește
aramă și o preface în aur; ia plumb și dă argint. Dacă ai văzut cum sticla
primește culoarea hiacintului, a smaraldului sau a safirului, nu te vei îndoi
de astfel de prefaceri prin puterea pocăinței. Pocăința, prin bunăvoința lui
Dumnezeu, îl unește pe cel ce se pocăiește cu harul Duhului Sfânt și îl face
pe om întru totul fiu al lui Dumnezeu.
49. Legea poruncea ca lucrurile sfinte să fie făcute toate din aur.
Legiuitorul nu a îngăduit niciun gol în aceste podoabe, ca să știm că sfinții
lui Dumnezeu au în ei sfințenie deplină. Ascultă, tu, cel ce te pocăiești!
Apropie-te de Dumnezeu din toată inima și El te va răsplăti printr-o topire
deplină a ta. Caută topirea în focul pocăinței; vezi să nu lași nimic netopit.
Iată ce înțeleg. Să zicem că aduci pocăință pentru desfrânare. Vezi să
lepezi toate formele desfrânării, căci din ea se nasc toate necurățiile. Și nu
444
numai atât, ci leapădă și tot ceea ce duce la pângărirea ei: râsul fără minte,
glumele, vorbirea murdară, lăcomia pântecelui, acestea sunt căile către
desfrânare.
50. Leapădă cu totul orice păcat. Prorocul Moise, când poporul a
păcătuit, a poruncit să fie răstignit șarpele, adică să fie nimicite păcatele, și
l-a făcut nu gol, ci turnat și întreg. Pentru ce? Arătându-ți că trebuie să te
întorci cu desăvârșire de la orice răutate. L-a făcut pe șarpe cu totul din
aramă, pentru că rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint. L-a scos
turnat din cuptor, ca să oprești în tine aprinderea care se lărgește spre
stricarea minții. L-a atârnat pe lemn, ca să răstignești în tine, pocăindu-te,
aceste trei patimi, pentru că din ele vine moartea sufletului.
51. Către tine este cuvântul meu, tu, cel ce te pocăiești: nu lăsa în tine
loc gol; fii statornic în hotărârea de a te împotrivi păcatului și de a sta în
bine ca o piatră. „Întărească-se inima lui, ca să nu se clatine” (Ps. 111, 8).
Trebuie să aduci pocăință tare, ca Petru, pentru că tare ai păcătuit.
Dumnezeu nu primește pocăință care nu arată faptă statornică. Mulți imită
mersul regilor, dar nu sunt cinstiți ca regi. Așa și cei ce se pocăiesc: dacă
nu aduc pocăință statornică, vor avea doar chipul pocăinței, fără puterea pe
care o dă pocăința. Cei ce aduc pocăință doar de ochii lumii nu fac un
singur păcat, ci multe, pentru că îi îndeamnă și pe alții la pocăință numai
exterioară. Unora ca acestora nu numai că nu li se iartă, ci li se mai adaugă
și păcat.
52. Adu, așadar, pocăință statornică, tu, cel ce ai păcătuit, ca să primești
iertare. Sfântul Pavel a spus că cel ce zidește pe temelie lemn, fân, trestie
(1 Cor. 3, 12) nu va primi răsplată; și a spus aceasta nu numai despre
învățătură, ci și despre pocăință. Dacă cineva nu aduce pocăință statornică,
acela este trestie, lemn care plutește la suprafață. Cel ce se apropie de
pocăință fără statornicie este lemn; și unul ca acesta nu numai că va fi
lepădat, ci va fi și ars, după cum s-a spus, cu foc. Pentru ce? Pentru că a
crezut că poate să-L ia în râs pe Dumnezeu.

445
 53. Să aducem pocăință ca ninivitenii, ca și noi să dobândim mântuirea.
Cu adevărat s-au pocăit ei și cu adevărat s-au mântuit; precum au păcătuit,
așa s-au și pocăit, și au fost primiți. Nu s-au întors doar pe jumătate, pentru
că deopotrivă plângeau și regii, și poporul de rând. Nu s-a îndreptat doar o
parte din ei, pentru că împreună plângeau și stăpânii, și robii. Nici pentru
puțin timp nu s-au pocăit, căci timp de trei zile întregi, bărbați și femei,
copii și bătrâni nu au încetat a aduce mărturisire. Au crezut hotărârea și, ca
și cum s-ar fi pregătit de moarte, se tânguiau unii cu alții. Prin Ninive
înțeleg omul, iar prin mulțimea locuitorilor ei închipui părțile sufletului și
mișcările minții. Precum ei, cu tot poporul, au venit la pocăință, așa și noi
trebuie, cu toate puterile și în alcătuirea noastră întreagă, să aducem
pocăință.
54. În Lege, Dumnezeu a poruncit nu numai să fie nimiciți idolii, altarele
și templele lor, ci și cenușa pietrelor și a lemnelor arse să fie aruncată afară
din tabără, ca necurată. Și tu, cel ce te pocăiești, ține în minte că ai datoria
să nimicești în tine orice urmă de păcat. Dacă va rămâne în tine cenușa
păcatului, vor fi atrase animale și târâtoare necurate. Dacă însă o vei
arunca din tine, nici măcar țânțarii păcatului nu te vor mai tulbura.
Curățește-ți cu desăvârșire mintea de morții păcatului, și chiar duhoarea lor
va dispărea din tine. Morții păcatului sunt amintirile pătimașe. Dacă
acestea rămân în tine, îți vor întuneca gândirea și vor face ca gândurile tale
să se învârtească, ca o ceață deasă ce apasă asupra ochilor sufletului.
55. Să ne stoarcem pe noi înșine prin pocăință, ca să nu pierdem harul
iertării, asemenea culorii noastre firești. Stoarcerea este lepădarea atentă a
celor potrivnice. Căci astfel culoarea așezată peste noi (iertarea), întărindu-
se în sufletele noastre, nu se va mai șterge. Spală-te cu grijă prin lacrimi,
precum vopsitorii spală lâna; predă-te smereniei, micșorează-te pe tine în
toate; căci astfel, curățindu-te mai dinainte, te vei apropia de Dumnezeu
deja pregătit pentru primirea harului.
56. Unii dintre cei ce se pocăiesc se întorc iarăși la păcat, pentru că nu au
cunoscut șarpele ascuns în el; iar dacă l-au cunoscut, nu l-au izgonit cu
totul din ei, ci au îngăduit să rămână înlăuntru urmele chipului lui; iar el,
446
ca și cum s-ar fi zămislit din nou, reface în scurt timp chipul deplin al
răutății sale. Când vezi un om care se pocăiește și apoi iarăși păcătuiește,
să înțelegi că nu s-a schimbat cu adevărat în mintea sa, pentru că a lăsat în
el pornirile păcatului. Semnul celui ce aduce pocăință statornică este viața
adunată și aspră, lepădarea trufiei și a încrederii în sine, precum și ochii și
mintea mereu ațintite spre Iisus Hristos Cel dorit, cu dorința de a deveni,
prin harul lui Hristos, om nou.
57. Păzește-te de ceea ce este potrivnic virtuții. Dacă postești și râzi fără
minte, ușor vei fi doborât. Dacă la rugăciune plângi, iar în societate te porți
lumește, curând vei fi prins în mreje. Dacă, deși trăiești în curăție, ești
nepăsător, nu vei întârzia să cazi. Pocăința trebuie adusă din toată inima.
Celui ce se pocăiește i se cuvine să fie întotdeauna același, adică să rămână
mereu ceea ce a început să fie. Dacă la cineva apare vreo lipsă, aceasta este
deja semn de întoarcere neîmplinită. Dacă se schimbă, se arată că nu a pus
în inimă temelia tare a vieții după Dumnezeu. Un astfel de om aduce
pocăință ca un copil neînvățat și, ca unul pedepsit, plânge din nevoie, nu
din voință. Legile lumești îndreaptă purtarea prin frică, dar nu schimbă
așezarea inimii. Tot astfel, unii aduc pocăință cu un gând ascuns, poate
neconștientizat, de a mai îngădui uneori păcatului.
58. Unul dintre proroci a spus: „În adunarea Domnului nu clevetiți cu
lacrimi” (cf. Mih. 2, 5–6). Prin aceasta, prorocul nu leapădă pocăința și nu
numește clevetire mărturisirea inimii smerite înaintea Domnului, ci arată
că, dacă lacrimile sunt vărsate prefăcut, cu gând rău, atunci o astfel de
pocăință nu este trainică. Și mai spune: „Sfâșiați inimile voastre, și nu
hainele voastre” (Ioil 2, 13). Căci voiește să nu ne slăvim cu pocăința, ci să
ne pocăim cu adevărat. Și David spune: „Cu lacrimile mele îmi voi spăla
patul” (Ps. 6, 7). Nu în biserică voi vărsa lacrimi, arătând înaintea
oamenilor doar înfățișarea exterioară și căutând slavă, ca să fiu socotit
drept, ci pe patul meu, noapte de noapte, îmi voi spăla așternutul cu
lacrimi, ca să fiu în acord cu Hristos, Care spune: „Intră în cămara ta și
roagă-te, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti pe față” (Mt. 6, 6).

447
 59. Mulți fac negoț cu spovedania, arătându-se adesea mai buni decât
sunt în realitate, și astfel se acoperă pe ei înșiși. Alții fac negoț cu pocăința,
cumpărându-și prin ea slavă. Unii transformă pocăința în prilej de mândrie
și, în loc să-și șteargă datoria, își scriu una nouă. Încă nu te-ai eliberat de
datoria veche, și intri într-una nouă? Ai venit să plătești datoria, și te legi
cu o nouă obligație? Cauți să te dezlegi, și îți pregătești o robie nouă? Iată
ce înseamnă cuvântul: „Rugăciunea lui să se facă în păcat” (Ps. 108, 7). Și
cum să nu se întoarcă unul ca acesta la păcat? Cum să nu se dea iarăși
patimilor? Oare îl va lăsa șarpele în pace? Vor înceta târâtoarele să-l
tulbure? Vai! Se va împlini asupra lui cuvântul lui Hristos, că se vor
sălășlui în el șapte duhuri mai rele (Lc. 11, 26).

Rânduiala de obște a vieții celor ce s-au dăruit plăcerii lui Dumnezeu și

lucrării propriei mântuiri
1. Tuturor celor care s-au dăruit pe ei înșiși lui Dumnezeu și se
străduiesc necontenit să-și înfățișeze trupurile drept jertfă vie, sfântă și
bineplăcută lui Dumnezeu, după cuvântul Apostolului (Rom. 12, 1), li se
cuvine, potrivit făgăduințelor sfinte ale Evangheliei și ale celorlalte
dumnezeiești Scripturi, să creadă cu tărie că, predându-se cu totul spre
orice lucrare bună și spre orice exercițiu al virtuții, pot, prin harul lui
Hristos și prin puterea lui Dumnezeu, să dobândească o deplină izbăvire și
curățire de patima necinstei care se aprinde în suflet și în trup; căci ceea ce
este cu neputință la oameni este cu putință Celui ce a făgăduit, Dumnezeu,
iar patimile păcatului au intrat mai apoi în suflet și în trup ca urmare a
căderii omului celui dintâi. Deși cuvântul se adresează îndeosebi celor ce
viețuiesc în monahism, el se aplică în mod general tuturor credincioșilor.

448
 2. Noi, cei ce credem, am primit prin Sfântul Botez arvuna harului,
asemenea unui talant, spre a fi înmulțit și sporit în chip însutit, prin aceasta
dobândindu-se moștenirea făgăduită; căci Duhul cel dumnezeiesc și
mângâietor, dăruit Apostolilor și prin ei transmis Bisericii celei una și
adevărate a lui Dumnezeu, rămâne, din ceasul botezului, în fiecare care se
apropie cu credință curată de această Taină, iar fiecare primește acest
„mina” spre lucrare, cultivare și sporire, după cum este spus în Evanghelie.
3. Precum pruncul născut în această lume nu rămâne veșnic prunc, ci
crește zilnic potrivit legii firii până ajunge la vârsta bărbatului desăvârșit,
tot astfel și cel născut de sus, din apă și din Duh, nu trebuie să rămână în
copilărie duhovnicească, ci, stăruind neîncetat în nevoință, osteneală și
multă răbdare, este dator să sporească și să crească prin lupta cu
potrivnicul duhovnicesc, până la plinătatea vârstei duhovnicești, adică la
bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos, precum ne învață
Apostolul (Efes. 4, 13).
4. Însă, în nașterea trupească, pruncul ajunge la vârsta maturității prin
legea necesară a firii, căci așa a rânduit Pronia dumnezeiască, ca vârsta
trupească să se împlinească nu prin voința proprie, ci prin rânduiala
naturii; în schimb, în nașterea duhovnicească de sus, Dumnezeu a așezat o
altă rânduială, anume aceea că sporirea duhovnicească a încredințat-o
libertății voinței omenești, prin trudă, nevoință și mers stăruitor, cu răbdare
statornică, spre această țintă. „Nevoiți-vă”, spune Domnul, „să intrați prin
poarta cea strâmtă” (Lc. 13, 24); și iarăși: „Împărăția cerurilor se ia cu
silință, iar cei ce se silesc o răpesc” (Mt. 11, 12); și încă: „Prin răbdarea
voastră veți dobândi sufletele voastre” (Lc. 21, 19). Astfel a iconomisit
harul lui Dumnezeu, ca fiecare, potrivit dispoziției și voinței sale, prin
trudă și nevoință, să ajungă la creșterea duhovnicească.
5. În măsura în care cineva se predă nevoinței trupești și sufletești,
îndulcindu-se de faptele bune, în aceeași măsură dobândește împărtășirea
Duhului Sfânt spre creșterea duhovnicească în înnoirea minții, primind în
dar, prin har, puterile mântuirii, iar prin credință, iubire și nevoința
liberului arbitru, urcând spre sporire și măsură, pentru ca, atât prin har, cât
449
și prin dreptate, să devină moștenitor al vieții veșnice. Căci nu numai prin
puterea și harul lui Dumnezeu, fără conlucrarea omului, se ajunge la
desăvârșire, și nici numai prin puterea omenească, fără ajutorul Duhului,
nu este cu putință a ajunge la voia deplină a lui Dumnezeu și la măsura
curăției, fiindcă „dacă Domnul nu zidește casa, în zadar se ostenesc cei ce
o zidesc; dacă Domnul nu păzește cetatea, în zadar priveghează cel ce o
păzește” (Ps. 126, 1).
6. Care este voia lui Dumnezeu, cea bună și desăvârșită, la care
Apostolul îndeamnă pe fiecare să ajungă (Rom. 12, 2)? Curățirea și
sfințirea inimii prin împărtășirea Duhului lui Dumnezeu, care se săvârșește
fără îndoială în sufletul ce se predă lui Dumnezeu cu credință și iubire
deplină. Domnul a spus: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia pe
Dumnezeu Îl vor vedea” (Mt. 5, 8); iar celor ce doresc să ajungă la această
fericire le cere o curățire desăvârșită de păcat, adică o eliberare hotărâtă de
patimile necinstei și o deplină sălășluire în ei a virtuții celei mai înalte.
Aceasta o arată și prorocul, când se roagă zicând: „Inimă curată zidește
întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește înlăuntrul meu” (Ps. 50,
12); și iarăși, întrebând: „Cine se va sui în muntele Domnului sau cine va
sta în locul cel sfânt al Lui?”, răspunde: „Cel nevinovat cu mâinile și curat
cu inima” (Ps. 23, 3–4). Prin aceasta, Duhul arată că suntem datori, prin
lucrarea noastră proprie, să tăiem cu totul păcatul săvârșit cu fapta, cu
cuvântul și cu gândul, tinzând spre curăția deplină a duhului și nădăjduind
a o dobândi prin harul Duhului Sfânt. De aceea și Apostolul, arătând cum
trebuie să fie sufletele celor ce se depărtează de căsătoria trupească și de
legăturile lumii și voiesc să rămână în feciorie, spune: Cea nelegată se
îngrijește de cele ale Domnului, cum să-I placă Domnului, ca să fie sfântă
nu numai cu trupul, ci și cu duhul (1 Cor. 7, 34), arătând prin aceasta că
sufletul, mireasa lui Hristos, care voiește să se unească cu Curatul Împărat
ceresc, trebuie să se facă liber de păcătoșenia lucrătoare și gândită, adică
atât de păcatele vădite, cât și de patimile ascunse, după cum spune și Ioan
Teologul: Oricine are această nădejde în El se curățește pe sine, precum
Acela curat este (1 In. 3, 3).

450
 7. Nu numai de păcatele vădite – desfrânarea, furtul, lăcomia pântecelui,
clevetirea, vorbirea deșartă, strigările, râsul necuviincios, iubirea de avere
– trebuie să fie curățit sufletul care s-a depărtat de petrecerea lumească și a
dorit să rămână în unire și comuniune cu Mirele cel nestricăcios, ci cu mult
mai mult se cuvine să se păzească în curăție de patimile sufletești cele mai
puternice și de păcatele ascunse, adică de poftă, slavă deșartă, plăcerea de
a fi pe placul oamenilor, fățărnicie, iubire de stăpânire, lingușire, răutate,
ură, necredință, invidie, trufie, gelozie, iubire de sine, îngâmfare și de toate
patimile nevăzute ale necinstei asemenea acestora (Rom. 1, 26). Căci
Scriptura socotește păcatele ascunse ale sufletului asemenea celor săvârșite
în faptă, fiindcă ele sunt odrasle ale aceluiași rădăcini; de aceea prorocul
mustră pe unii zicând: În inimă lucrați fărădelege (Ps. 57, 3), iar despre
sine se roagă: De cele ascunse ale mele curățește-mă (Ps. 18, 13). Prin
urmare, pe cât ne străduim să păzim de păcatele vădite omul cel din afară,
adică trupul, ca templu al lui Dumnezeu, pe atât trebuie să avem grijă și
nevoință pentru păzirea omului celui lăuntric, adică a sufletului, de orice
gând viclean, după cuvântul: Cu toată străjuirea păzește-ți inima, că din ea
sunt izvoarele vieții (Prov. 4, 23).
8. În această curățire a inimii vom spori dacă vom sta neîncetat
împotrivă și vom respinge gândurile viclene ale slavei deșarte, urii, trufiei,
lingușirii, poftei, rivalității, iubirii de stăpânire și pe celelalte asemenea,
cercetându-ne pe noi înșine cu toată asprimea și păzindu-ne mintea de
orice legătură și încuviințare cu patimile ascunse ale sufletului, iar
dimpotrivă, dându-ne cu stăruință oricărei lucrări bune, osteneli și
nevoințe, spre a pune piedică vrăjmașului nostru. Căci dacă vom face
astfel, Domnul, văzând nevoința sufletului nostru, din iubirea Sa de
oameni, va săvârși negreșit în noi, prin puterea Duhului Său, o mare
vindecare de patimile ascunse, răzbunându-ne asupra vrăjmașilor noștri cei
gândiți.
9. La ce măsură duhovnicească trebuie să năzuim să ajungem, învățăm
de la Sfântul Pavel, care spune: Toată grija noastră este să înfățișăm pe tot
omul desăvârșit în Hristos (Col. 1, 28); iar în ce constă această desăvârșire
451
o arată în rugăciunea sa pentru efeseni, zicând: Să vă dea Dumnezeu să vă
întăriți cu putere, prin Duhul Lui, în omul cel lăuntric, ca Hristos să Se
sălășluiască prin credință în inimile voastre, fiind înrădăcinați în iubire…
(Efes. 3, 16–18). Cunună a tuturor este iubirea, lucru pe care îl arată și mai
limpede într-o altă epistolă, unde, înșirând felurite daruri ale lui Dumnezeu
și jertfiri ale omului, adaugă fiecăruia că toate acestea sunt nimic dacă nu
este iubire; iar iubirea o arată ca pe cea ce mistuie și nimicește toate
patimile (cf. 1 Cor. 13, 1–8). Acesta este hotarul desăvârșirii. De aici se
vede că cei ce s-au învrednicit de darurile enumerate de Sfântul Pavel, dar
încă nu au primit izbăvirea de patimi prin puterea iubirii duhovnicești
desăvârșite și lucrătoare, se află încă în primejdie, în luptă și în frică, deși
au deja daruri duhovnicești.
10. Aceasta a arătat Apostolul pentru cei ce doresc să urce cu adevărat
spre desăvârșirea creștină, ca nu cumva cineva, învrednicindu-se de
anumite daruri, să creadă despre sine că, deși harul nu lucrează încă deplin,
a ajuns la desăvârșire și, închipuindu-și că nu mai are trebuință de nimic,
mulțumindu-se doar cu darurile mai de jos, să rămână fără a atinge măsura
cuvenită a desăvârșirii. Arătând această țintă a desăvârșirii, Apostolul ne
învață ca fiecare, socotindu-se pe sine sărac înaintea unei asemenea bogății
a iubirii, să se nevoiască necontenit și neîncetat cu nevoință bună și să
alerge pe stadionul duhovnicesc până va ajunge la țintă, după cum este
scris: Așa alergați, ca să dobândiți (1 Cor. 9, 24).
11. De aceea am lărgit atât de mult cuvântul despre scopul nevoinței,
pentru a întări în cei ce voiesc să o primească o cugetare dreaptă despre
nădejdea noastră și despre arena ce ne stă înainte, astfel încât fiecare și
fiecare dintre cei ce s-au dăruit lui Dumnezeu, având mereu înaintea
ochilor, sub călăuzirea acestei cugetări, chemarea la care sunt chemați și
măsura pe care sunt datori să o atingă, să-și dăruiască cu toată sârguința,
prin toate mijloacele, din toate puterile și cu toată osârdia, pe ei înșiși și tot
ceea ce au în această viață lucrului bun, fără a cădea însă în părerea de sine
că ar fi ceva, ci socotindu-se cu adevărat nimic în comparație cu înălțimea
chemării lor și cu negrăita bogăție a iubirii lui Hristos. Cu răbdare să
452
alergăm nevoința ce ne stă înainte, privind la Începătorul credinței și
Desăvârșitorul ei, Iisus (Evr. 12, 1–2), uitând cele dinapoi și întinzându-ne
către cele dinainte (Filip. 3, 13).
12. Cum trebuie deci, fraților, să trăim și să ne purtăm unii cu alții? Prin
ce osteneli, sudoare și exerciții pot iubitorii adevărului să ajungă la ținta
arătată mai sus? Cel ce tinde spre această țintă, depărtându-se de lume și
de plăcerile ei, să-și predea sufletul obștii, după cum a poruncit
Mântuitorul, Care, înșirând cele ce trebuie să lase cel ce voiește să-I
urmeze, a adăugat: încă și sufletul său (Lc. 14, 26). Căci ce înseamnă a-ți
lăsa sufletul sau a te lepăda de el? Înseamnă a te dărui fără rezerve și în
întregime obștii, a nu mai împlini nicidecum voia proprie și a nu mai avea
nimic sub puterea ta, afară de haina pe care o porți, pentru ca, neavând
grijă de nimic, să poți împlini cu bucurie doar ceea ce ți se poruncește. Cel
ce s-a lepădat de sufletul său să socotească pe toți frații, iar mai ales pe
stareți, ca pe niște domni și stăpâni, și cu toată chibzuința să le slujească,
nu doar sub ochii lor, ca făcătorii de plăcere oamenilor, ci ca robii lui
Hristos (Efes. 6, 6). Predându-se Domnului, să alerge pe această cale
strâmtă și îngustă a ascultării și cu bunăvoință să se plece sub acest jug bun
al lui Hristos, crezând fără îndoială că el îi pregătește o mare mântuire.
13. Frații trebuie să trăiască între ei în simplitate, curăție, unire de cuget,
pace și sinceritate a inimii; nimeni să nu se înalțe pe sine mai presus de
altul și să nu se socotească pe sine mai bun sau mai presus de cineva, ci
fiecare, ca ucenic al lui Hristos, să se socotească pe sine mai sărac decât
toți oamenii, pentru ca, prin iubire, simplitate, lipsă de rivalitate și de
mândrie, în supunere reciprocă și în frica lui Dumnezeu, să se păstreze în
obște legătura păcii, ca și cum ar fi un singur trup și un singur duh în
Hristos Iisus.
14. Voind să păzească asemenea rânduieli, fiecare trebuie mai întâi de
toate să se străduiască prin toate mijloacele să aibă în inima sa iubirea
sfântă și frica de Dumnezeu, să le ceară neîncetat de la Dumnezeu și,
printr-o aducere aminte deasă, mai bine zis necontenită, de Domnul și de

453
iubirea cerească, să se silească în toate chipurile să le crească zilnic în sine,
cu ajutorul harului.
15. În iubirea de aproapele, după aceasta, vom putea spori cu ușurință.
Pune întâi pe primul loc ceea ce este întâi, și atunci al doilea, urmându-l pe
cel dintâi, se va împlini în rânduială. Iar dacă cineva va neglija prima și
marea poruncă, iubirea de Dumnezeu, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, se
zidește în noi din așezarea lăuntrică, din conștiința curată și din gânduri
sănătoase despre Dumnezeu, și va voi totuși să poarte grijă de a doua,
asemenea ei, din aceasta nu va ieși decât o slujire exterioară față de frați,
pe care nu o va putea împlini niciodată curat și sănătos; căci uneltirile
răutății, aflând mintea lui departe de pomenirea lui Dumnezeu, de iubirea
și dorirea Lui, fie vor naște în suflet cârtire și plângere împotriva slujirii
frățești, arătând-o ca grea și apăsătoare, fie îl vor umfla de mândrie și îl vor
face să viseze despre sine ca despre cineva mare și vrednic, amăgindu-l cu
gândul la mulțimea faptelor sale în folosul tuturor. Când omul este departe
de pomenirea lui Dumnezeu și de frica Lui, atunci caută în chip necesar
slavă și laudă de la cei cărora le slujește; iar când mintea și așezarea
sufletului sunt mereu ocupate cu gândul la Dumnezeu și cu dorirea Lui,
atunci omul, făcând toate spre slava lui Dumnezeu și îmbogățindu-se cu
fapte curate și bineplăcute lui Dumnezeu ale iubirii față de frați,
dobândește deplin succes în lucrarea sa, care se va încununa cu răsplata
veșnică de la Dumnezeu.
16. Orice nevoință în virtute pe care o întreprindem să se săvârșească
spre slava lui Dumnezeu, iar nu spre slava noastră proprie; căci orice
urmărire a poruncilor este sfântă și se împlinește curat numai atunci când
este săvârșită cu pomenirea Domnului, cu frica de Dumnezeu și din iubire
față de Dumnezeu, întrucât, printr-o asemenea așezare a inimii, vrăjmașul,
care neîncetat caută să întineze împlinirea poruncii, este alungat departe de
noi, iar toate cele poruncite devin ușoare și lesne de împlinit, pentru că
iubirea lui Dumnezeu face poruncile nelucrătoare de trudă și îndepărtează
orice greutate din împlinirea lor. Vrăjmașul se silește în tot chipul să abată
mintea noastră de la pomenirea lui Dumnezeu, de la frica și iubirea față de
454
Domnul, prin felurite momeli pământești, pentru ca apoi, sub aparențe
înșelătoare, să abată și inima noastră spre bunuri mincinoase, de la
adevăratul bine, adică de la iubirea de Dumnezeu; și orice lucru bun ar
face omul, vicleanul se străduiește să-l întunece și să-l spurce, amestecând
în împlinirea poruncii semințele slavei deșarte, ale îndoielii, ale cârtirii sau
ale altor patimi asemănătoare, pentru ca binele săvârșit să nu mai fie bine
adevărat, care nu este altfel decât atunci când se lucrează cu smerenie, cu
osârdie și pentru Dumnezeu. De aceea fiecăruia îi este de mare trebuință
multă cunoaștere și dreaptă socotință, ca mintea să poată deosebi cursele și
meșteșugirile vrăjmașului și să taie din faptele sale tot ceea ce este păcătos,
căci și o faptă bună poate fi săvârșită cu nepăsare, cu neglijență sau cu
intenție necurată și astfel să nu fie bineplăcută lui Dumnezeu, după cum
aceeași faptă poate fi lucrată după voia lui Dumnezeu, cu luare-aminte, cu
trezvie și pentru Dumnezeu, devenind astfel bineplăcută înaintea Lui.
17. Cei ce s-au predat cu totul lui Dumnezeu sunt datori, după puterea
lor, să împlinească toate poruncile, de vreme ce tuturor ne stă înainte o
singură țintă a bunei-credințe, și anume ca, prin credință și râvnă pentru
toate virtuțile, să ne învrednicim de plinătatea Duhului Sfânt și să
dobândim desăvârșita izbăvire de patimi, adică curățirea inimii, săvârșită
în sufletele credincioșilor și ale celor bineplăcuți lui Dumnezeu de către
Duhul cel sfințitor. De aceea fiecare să se dăruiască binelui în măsura în
care se întinde iubirea sufletului său față de Dumnezeu; iar dacă cineva
dorește să se roage neîncetat, să rămână statornic în rugăciune (se înțeleg
aici cei retrași în liniște).
18. Așadar, dacă vreunul dintre frați dorește să intre în nevoința
rugăciunii din iubire pentru bunurile cerești, se cuvine ca acesta să fie
primit, fiind foarte vrednic de laudă înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu;
iar frații, într-un cuget, să-i îngăduie cu bucurie să rămână în rugăciune,
pentru ca și ei să primească răsplată de la Dumnezeu pentru învoirea și
buna lor împreună-lucrare cu fratele, numai ca cel ce se hotărăște la
aceasta să o facă dintr-o dorință nestăvilită de a rămâne cu Unul Domnul și
să arate aceasta și prin faptă, stăruind în această nevoință a necontenitei
455
tinzări către Domnul, împotrivindu-se tuturor gândurilor de prisos, pentru
ca roadele nevoinței sale să se arate zilnic, spre zidirea tuturor. Cel ce are
iubire către Domnul, chiar dacă încă nu simte în timpul rugăciunii
străpungerea și arderea iubirii dumnezeiești, dar se silește pe sine, se
nevoiescște și își constrânge voia către această lucrare, predându-se fără
rezerve iubirii cerești și străduindu-se să dobândească adevărata rugăciune
duhovnicească, pe unul ca acesta să-l lase frații cu bucurie să rămână în
rugăciune, ba mai mult, să-i fie ajutători, socotind sporirea fratelui în
desăvârșire drept câștig al lor propriu, să nu-l abată din pizmă sau
rivalitate, să nu împiedice începutul frumosului și râvnitorului său
nevoitoriu și să nu întrerupă buna lui pornire către Dumnezeu. Și
Dumnezeu, văzând fierbințeala iubirii lor reciproce, va împlini cererile
tuturor, răsplătind pe fiecare pentru buna și dreapta voință arătată față de
celălalt.
19. Cel ce a intrat în rânduiala rugătorilor, după cum și-a luat asupra sa
cea mai mare lucrare, tot astfel trebuie să primească și cea mai largă
nevoință, pentru că în calea rugăciunii neîncetate sunt multe piedici:
somnul, trândăvia, îngreuierea trupului, împrăștierea gândurilor,
nerăbdarea, slăbirea puterilor; iar pe lângă toate acestea, se ridică și
duhurile viclene, care poartă război împotriva sufletului ce caută cu
adevărat și necontenit pe Dumnezeu, împotrivindu-i-se și împiedicându-l
în toate chipurile să se apropie de Dumnezeu. De aceea celui ce se află în
această nevoință îi este necesar să rămână necontenit în luare-aminte trează
la tot ce se petrece înlăuntrul său, în luptă, răbdare și plâns, străduindu-se
din toate puterile să nu lase să pătrundă nimic potrivnic rugăciunii.
20. Dacă rugăciunea noastră nu este împodobită cu smerenie, iubire,
simplitate și bunătate, ea nu ne va aduce niciun folos, sau mai bine zis, va
fi doar o mască a rugăciunii; lucru care însă nu se spune doar despre
rugăciune, ci despre orice nevoință în general, fie că este vorba de feciorie,
post, priveghere, psalmodiere, slujire sau orice altă osteneală săvârșită
pentru virtute. Căci dacă în acestea nu aflăm în noi roadele iubirii, păcii,
bucuriei, blândeții, smereniei, simplității, sincerității, răbdării, lipsei de
456
invidie și altele asemenea, zadarnice sunt toate aceste osteneli și nevoințe,
pentru că tocmai pentru aceste roade sunt ele întreprinse; iar când aceste
roade nu se află în noi, atunci toată lucrarea noastră și toate nevoințele
noastre sunt deșarte. Cei lipsiți de aceste roade se vor afla, în ziua
Judecății, în aceeași stare cu fecioarele cele nebune.
21. Cei ce nu sunt încă în stare să se dăruiască în chip desăvârșit lucrării
rugăciunii să se pregătească, cu credință și frică de Dumnezeu, pentru
slujirea fraților sau pentru împlinirea ascultărilor; iar intrând în această
lucrare, să o săvârșească precum cei ce împlinesc porunca Domnului și fac
o lucrare duhovnicească, luând aminte la ea ca la un lucru al lui Dumnezeu
și slujind cu bucurie ca robii Domnului, fără a îngădui nicidecum răutății
vrăjmașului să spurce fapta lor bună prin plăcerea de a fi pe placul
oamenilor, prin cârtire, mândrie, trândăvie sau neglijență, ci, dimpotrivă,
străduindu-se în toate chipurile să sfințească frumoasa lor ascultare prin
evlavie și iubire față de Dumnezeu, pentru ca aceasta să fie bineprimita
înaintea Lui.
22. Așadar, de vreme ce tuturor fraților care duc aceeași rânduială de
viață le stă înainte aceeași țintă, fiecare să se nevoiască după puterea sa și
să creadă lui Dumnezeu că, prin osârdie bună și exercițiu în virtute, va
ajunge la măsura deplină a înfierii creștine. Simplitatea însă, sinceritatea,
iubirea reciprocă, bucuria și smerenia în toate să rămână neclintite în obște,
ca temelie, pentru ca nu cumva, prin trufie, îngâmfare unii față de alții sau
prin cârtire, să ne facem zadarnică osteneala. Cel ce rămâne necontenit în
rugăciuni să nu se înalțe peste cel care nu este încă în stare de o asemenea
statornicie, pentru ca lucrarea sa să sporească înaintea lui Dumnezeu și a
oamenilor; iar cel ce s-a dăruit slujirii sau altei ascultări să nu cârtească, la
îndemnul răutății, și nici să nu-l defaime pe cel ce stăruie în rugăciuni și
posturi, pentru ca și el să dobândească har de la Dumnezeu și lucrarea lui
să fie bineplăcută Lui. Fiind mădulare unii altora, suntem datori să ne
odihnim unii pe alții; căci precum mădularele trupului, conduse de un
singur suflet, se slujesc fără invidie unele pe altele, tot astfel și noi, fiind
mădulare unii altora, cârmuiți de un singur Duh și hrăniți de un singur
457
cuvânt viu al Adevărului, trebuie, spre odihna reciprocă, să ne aducem pe
noi în armonie deplină prin iubire și simplitate, bunătate și bucurie. Când
se va păstra o asemenea așezare a simplității și a iubirii reciproce, atunci
prisosul celor ce se nevoiesc în rugăciune va suplini lipsurile celor ce
poartă ascultări, iar prisosul ostenelilor celor ce slujesc va suplini lipsurile
celor ce stăruie în rugăciune, pentru ca, după cuvântul Apostolului, să fie
egalitate (2 Cor. 8, 13). Numai să fie întărite între frați simplitatea, iubirea,
smerenia și lipsa de invidie. Atunci, în măsura în care fiecare crede, iubește
și se ostenește, în aceeași măsură va spori zilnic și se va învrednici de
Împărăție. Aceasta este cu adevărat viață îngerească! Aceasta înseamnă cu
adevărat: Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ, când sporirea
aproapelui este socotită câștig propriu, iar slăbiciunile, lipsurile și
necazurile lui sunt recunoscute ca pierdere proprie, după cum este scris:
Nu fiecare ale sale să le aibă în vedere, ci și pe ale altora (Filip. 2, 4).
Astfel, purtând sarcinile unii altora, și mai ales cei tari pe ale celor slabi,
vom putea împlini legea lui Hristos, precum a arătat Sfântul Pavel (Gal. 6,
2).

Despre virtuți și patimi

1. Trebuie știut că, întrucât omul este dublu, adică alcătuit din trup și din
suflet, el are și simțuri îndoite; căci sunt cinci simțuri ale sufletului și cinci
simțuri ale trupului. Simțurile sufletului, numite de înțelepți puteri ale
sufletului, sunt următoarele: mintea, rațiunea (judecata), părerea
(înțelesul), imaginația și simțirea; iar simțurile trupești sunt: vederea,
mirosul, auzul, gustul și pipăitul. Din această îndoită alcătuire se nasc și
virtuți îndoite, precum și patimi îndoite. De aceea, fiecărui om îi este cu
totul necesar să cunoască limpede care sunt virtuțile sufletești și care sunt
virtuțile trupești, precum și care sunt patimile sufletești și care sunt
patimile trupești.
2. Despre virtuțile sufletești afirmăm că, în chip principal, sunt patru
virtuți de neam, anume: tăria (curajul), dreapta socotință, curăția și

458
dreptatea. Din acestea se nasc celelalte virtuți ale sufletului, precum:
credința, nădejdea, dragostea, rugăciunea, smerenia, blândețea, mărinimia,
răbdarea, bunătatea, lipsa de mânie, cunoașterea lui Dumnezeu, neiritarea,
simplitatea, neclintirea, lipsa de fățărnicie, iubirea adevărului, libertatea
lăuntrică, depărtarea de osândire, de slava deșartă, de trufie, de mândrie, de
invidie, de viclenie și de iubirea de argint, milostivirea, îndurarea, darnicia,
evlavia, cucernicia, dorirea bunătăților viitoare și nemuritoare, dorul după
Împărăția lui Dumnezeu și dorirea înfierii.
3. Virtuțile trupești, despre care mai drept este a spune că, prin
cunoașterea după Dumnezeu, se prefac în unelte ale virtuților și, atunci
când sunt lipsite de orice fățărnicie și plăcere de oameni, ridică pe om la
sporire în smerenie și nepătimire, sunt următoarele: înfrânarea, postul,
flămânzirea, însetarea, privegherea, starea de toată noaptea,
îngenuncherea, ocolirea îmbăierii, mulțumirea cu o singură haină,
mâncarea uscată, luarea hranei târziu și în cantitate mică, băutura numai de
apă, culcarea pe pământ gol, sărăcia, lipsa de agonisire, istovirea trupului,
neglijarea veșmintelor, lipsa iubirii de sine, singurătatea, tăcerea,
rămânerea neieșită în chilie, strâmtorarea, mulțumirea cu puțin,
cumpătarea în vorbire, lucrarea cu mâinile proprii, orice pătimire rea și
orice nevoință trupească. Toate acestea, atunci când trupul este sănătos și
patimile trupești îl tulbură, sunt foarte trebuincioase și folositoare; iar când
trupul este neputincios și, cu ajutorul lui Dumnezeu, a biruit patimile, nu
mai sunt atât de necesare, pentru că toate se împlinesc prin sfânta smerenie
și mulțumire adusă lui Dumnezeu.
4. Patimile sufletești sunt: uitarea, trândăvia și neștiința; iar prin aceste
trei patimi se întunecă ochiul sufletului, adică mintea, și cade sub
stăpânirea celorlalte patimi, care sunt: necredința, rătăcirea în credință,
adică orice erezie, hula, iritarea, mânia, supărarea, iuțimea, ura față de
oameni, ținerea de minte a răului, clevetirea, osândirea, întristarea fără
minte, frica, spaima, dezbinarea, gelozia, invidia, slava deșartă, mândria,
fățărnicia, minciuna, necredința, lipsa de dreaptă socotință, nechibzuința,
lipsa de prevedere, nesățioșia, iubirea de câștig, lenea, pretenția, patima,
459
alipirea de cele pământești, deznădejdea, slăbiciunea de suflet,
nemulțumirea, cârtirea, trufia, părerea de sine, iuțimea, îngâmfarea, iubirea
de întâietate, plăcerea de oameni, viclenia, nerușinarea, nesimțirea,
lingușirea, ascunderea, batjocura, duplicitatea, încuviințarea păcatului prin
patimă, cugetarea neîncetată la păcate, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine,
maica a tot răul, iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor și patimilor,
răutatea și vicleșugul.
5. Patimile trupești sunt: lăcomia pântecelui, îmbuibarea, desfătarea,
beția, mâncatul pe ascuns, felurite chipuri de plăceri trupești, desfrânarea,
adulterul, curvia, necurăția, incestul, stricarea copiilor, împreunarea cu
dobitoacele, poftele rele și toate patimile potrivnice firii și rușinoase,
furtul, sacrilegiul, tâlhăria, uciderea din invidie sau din mânie fără minte,
orice căutare a odihnei trupești, împlinirea poftelor trupului, mai ales
atunci când trupul este sănătos, vrăjitoria, descântecele, farmecele,
ghicirile, prezicerile, cochetăria, ușurătatea minții, moliciunea, patima
podoabelor, ungerea feței, desfrânarea osândită, jocurile de noroc, alipirea
pătimașă de plăcerile lumești, viața iubitoare de trup, care îngroașă mintea,
o face pământească și asemenea dobitoacelor și nu îngăduie nicidecum
ridicarea privirii către Dumnezeu și către lucrările virtuților. Iar rădăcina
tuturor relelor și, cum ar spune cineva, cauza cea dintâi a lor, sunt: iubirea
de plăcere, iubirea de slavă și iubirea de argint, din care se naște tot răul.
6. Însă omul nu cade în niciun păcat, dacă mai înainte, după cum spune
unul dintre cei înțelepți dintre nevoitori, Marcu, nu biruiesc asupra lui și nu
ajung să-l stăpânească acești puternici uriași, adică uitarea, trândăvia și
neștiința; iar pe aceștia îi naște viața iubitoare de plăcere și de odihnă,
alipirea de slava omenească și de distracții. Iar pricina cea dintâi și maica
cea mai netrebnică a tuturor acestora este iubirea de sine, adică alipirea
fără judecată și patima nestăpânită față de trup, risipirea și împrăștierea
minții, împreună cu glumele deșarte, cu vorbirea necuviincioasă și cu toată
slobozia în cuvinte și în râs, care duc la multe rele și la multe căderi.
7. Pe lângă aceasta, trebuie să știm că iubirea de plăcere, atunci când se
preface în patimă, este foarte felurită și are multe chipuri, și că sunt
460
nenumărate plăcerile care amăgesc sufletul, atunci când acesta nu
veghează înaintea lui Dumnezeu și nu este cuprins de frica lui Dumnezeu
și de dragostea lui Hristos, fiind lipsit de grija lucrării virtuților. Căci din
toate părțile se arată mii de plăceri care atrag spre ele ochii sufletului: și
frumusețea trupească, și banii, și luxul, și slava, și lenea, și mânia, și
stăpânirea, și iubirea de întâietate, și iubirea de avere – toate acestea, spre
amăgirea noastră, ne oferă plăceri cu înfățișare luminoasă și atrăgătoare,
îndeajuns ca să prindă pe cei fermecați de ceva asemenea și lipsiți de o
dragoste puternică pentru virtute, dar care simt greutate în lucrarea ei.
Orice legătură pământească, orice alipire de un lucru material, oricât de
neînsemnat ar fi acesta, naște în cel care se lipește o plăcere și o simțire
dulce, deși lipsită de judecată și, mai târziu, vătămătoare, și supune atât de
puternic puterea poftitoare a sufletului, încât cel biruit de patimă, atunci
când este lipsit de lucrul iubit, cade în iritare, întristare, mânie și ținere de
minte a răului. Iar dacă, pe lângă această alipire, se adaugă și o cât de mică
obișnuință, atunci, vai!, ea face ca cel robit de patima neînțeleaptă să se
predea ei cu totul, din pricina plăcerii ascunse care se află în ea.
8. Plăcerea poftei, după cele spuse mai sus, este multiformă și își află
împlinirea nu numai în desfrânare și în celelalte plăceri trupești, ci și în
celelalte patimi. De aceea curăția nu constă doar în a te feri de desfrânare
și de plăcerile trupești, ci în a fi liber și de celelalte patimi. Prin urmare,
nici iubitorul de câștig, nici iubitorul de argint, nici cel lacom de avere nu
este curat. După cum unul este robit de frumusețea trupească, tot astfel
acesta este robit de bani. Iar acesta din urmă este cu atât mai necurat, cu
cât nu are, asemenea celui dintâi, o pornire egală care să-l silească prin
cererea însăși a firii. Căci nu se numește pe drept mai nepriceput acel
călăreț care nu poate stăpâni un cal nărăvaș și iute, ci acela care nu știe să
cârmuiască un cal blând și ascultător. Din toate acestea se vede limpede că
patima banilor este mai presus de celelalte și este nefirească, iar pornirea
către ea nu se află în firea noastră, ci în voința stricată; de aceea, cel biruit
de ea păcătuiește fără îndreptățire. Prin urmare, trebuie să înțelegem
limpede că iubirea de plăcere nu se mărginește numai la desfrânare și la

461
plăcerile trupești, ci se întinde asupra tuturor lucrurilor pe care le iubim
prin alegere sufletească și prin alipire pătimașă.
9. Pentru a cunoaște și mai limpede patimile, am socotit de trebuință să
adăugăm și următoarele. Sufletul se împarte în trei părți: puterea rațională
(cugetătoare), puterea irascibilă și puterea poftitoare. Păcatele puterii
raționale sunt: necredința, erezia, lipsa de dreaptă socotință, hula,
neatenția, nerecunoștința și încuviințarea păcatelor născute din puterea
pătimașă a sufletului. Iar spre vindecarea și tămăduirea acestor păcate
slujesc: credința neclintită în Dumnezeu, dogmele adevărate și fără
rătăcire, cercetarea neîncetată a cuvintelor Duhului, rugăciunea curată și
mulțumirea neîncetată adusă lui Dumnezeu. Păcatele puterii irascibile sunt:
asprimea inimii, ura, lipsa de milă, ținerea de minte a răului, invidia,
uciderea și cugetarea necontenită la asemenea fapte. Iar spre vindecarea și
tămăduirea acestora slujesc: iubirea de oameni, dragostea, blândețea,
iubirea frățească, compătimirea, răbdarea și bunătatea. Păcatele puterii
poftitoare sunt: lăcomia pântecelui, îmbuibarea, beția, desfrânarea,
adulterul, necurăția, destrăbălarea, iubirea de câștig, pofta după slava
deșartă, după aur, bogăție și plăceri trupești. Iar spre vindecarea și
tămăduirea acestora slujesc: postul, înfrânarea, pătimirea rea, lipsa de
agonisire, risipirea banilor către săraci, dorirea bunătăților viitoare, dorul
după Împărăția lui Dumnezeu și dorirea înfierii.
10. Voi spune acum și despre gândurile pătimașe, prin care se săvârșește
orice păcat. Toate gândurile pătimașe sunt opt: ale lăcomiei pântecelui, ale
desfrânării, ale iubirii de argint, ale mâniei, ale întristării, ale trândăviei,
ale slavei deșarte și ale mândriei. Dacă aceste gânduri ne tulbură sau nu ne
tulbură, aceasta nu ține de voia noastră; însă dacă ele rămân sau nu rămân
în noi și dacă aprind sau nu patimile, aceasta ține de voia noastră. Însă
altceva este atacul, altceva însoțirea, altceva patima, altceva lupta, altceva
încuviințarea, care se apropie de faptă și se aseamănă cu ea, altceva
lucrarea de sine și altceva robirea. Atacul este simpla aducere-aminte
făcută de vrăjmaș, de pildă: „fă cutare lucru”, așa cum vrăjmașul i-a spus
lui Hristos Dumnezeul nostru: „zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Mt.
462
4, 3); și aceasta, după cum s-a spus, nu este în puterea noastră. Însoțirea
este primirea gândului insuflat de vrăjmaș și o oarecare preocupare cu el,
însoțită de plăcere și de convorbire lăuntrică, care se face prin voia noastră.
Patima este obișnuința formată, în urma însoțirii, față de gândul insuflat de
vrăjmaș și o cugetare și visare statornică asupra lui. Lupta este
împotrivirea reciprocă a gândului și a minții, care se îndreaptă fie spre
nimicirea patimei din gând, fie spre încuviințarea gândului pătimaș, după
cum spune apostolul: „trupul poftește împotriva duhului, iar duhul
împotriva trupului; acestea se împotrivesc unul altuia” (Gal. 5, 17).
Robirea este atragerea silnică și fără voie a inimii, biruită de o prejudecată
și de o obișnuință îndelungată. Încuviințarea este exprimarea în gând a
acordului cu patima; iar lucrarea de sine este însăși săvârșirea faptei,
potrivit încuviințării gândului pătimaș.
11. Cel care, prin împotrivire hotărâtă și prin tărie a voinței, respinge de
la sine încă de la început primul atac, adică simpla năvală a gândului,
acela, printr-o singură biruință, taie dintr-odată tot lanțul celorlalte stări
pătimașe ce urmează după acesta. Astfel, lăcomia pântecelui se nimicește
prin înfrânare, desfrânarea prin dragoste dumnezeiască și prin dorirea
bunătăților viitoare, iubirea de argint prin milostivire și compătimire față
de săraci, mânia prin bunătate a inimii și dragoste față de toți, întristarea
lumească prin bucurie duhovnicească, trândăvia prin răbdare, statornicie și
mulțumire adusă lui Dumnezeu, slava deșartă prin lucrarea ascunsă a
virtuților și prin rugăciune neîncetată unită cu zdrobirea inimii, iar mândria
prin aceea de a nu osândi și a nu disprețui pe nimeni, după chipul
fariseului lăudăros, ci de a se socoti pe sine cel mai de pe urmă dintre toți.
Astfel, mintea, eliberată de toate patimile pomenite și ridicată către
Dumnezeu, începe încă de aici să trăiască viața cea fericită, primind arvuna
Sfântului Duh, iar după mutarea din această viață este așezată, cu
nepătimire și cu adevărată cunoaștere, în lumina Sfintei și Dumnezeieștii
Treimi, împreună cu îngerii dumnezeiești, strălucind în vecii cei fără de
sfârșit.

463
 12. Sufletul, după cum s-a spus mai sus, este alcătuit din trei părți, având
trei puteri: cugetarea (mintea), puterea irascibilă și puterea poftitoare. Dacă
în puterea irascibilă se află dragoste și iubire de oameni, iar în cea
poftitoare curăție și castitate, atunci cugetarea este luminoasă; însă dacă în
irascibilitate se află ura de oameni, iar în poftire destrăbălarea, atunci
cugetarea se întunecă. Rațiunea, atunci când patimile îi sunt supuse, devine
sănătoasă, curată și luminoasă, contemplă duhovnicește rânduiala
făpturilor lui Dumnezeu și se înalță către Sfânta și Fericita Treime. De
asemenea, puterea irascibilă se află în mișcare firească atunci când iubește
pe toți oamenii, nu cârtește împotriva nimănui și nu ține minte răul. Iar
pofta se află în acord cu firea atunci când, prin înfrânare, smerenie și lipsă
de agonisire, omoară patimile, adică plăcerea trupească, dorința de câștig și
slava trecătoare; căci pofta are trei îndreptări: fie către plăcerile trupești,
fie către slava deșartă, fie către amăgirea bogăției, iar din pricina acestei
mișcări potrivnice rațiunii ajunge să nesocotească pe Dumnezeu și
poruncile Sale, să uite propria sa noblețe, să se învârtoșeze împotriva
aproapelui, să întunece cugetarea și să nu-i mai îngăduie să-și ridice
privirea către adevăr. Iar cel care a dobândit modul cel înalt al gândirii,
acela, încă din această viață, după cum s-a arătat mai sus, gustă mai înainte
Împărăția Cerurilor și începe să trăiască viața fericită, așteptând fericirea
pregătită celor ce iubesc pe Dumnezeu, de care să ne învrednicim și noi,
cei nevrednici, prin harul lui Hristos.
13. Trebuie să se știe că măsura desăvârșirii oricărei virtuți nu poate fi
atinsă de cel care, de-a lungul întregii vieți, nu se străduiește neobosit, cu
muncă stăruitoare, să o dobândească prin grijă lucrătoare. Acest lucru se
cuvine spus despre milostenie, despre rugăciune, despre dragoste sau
despre oricare dintre virtuțile cardinale: bărbăția, cumpătarea, castitatea și
dreptatea. Însă, pe lângă continuitatea lucrării virtuților, trebuie să ne ferim
cu mare grijă de a le micșora sau chiar de a le nimici valoarea și puterea,
îngăduind scopuri necurate, precum plăcerea de a fi pe placul oamenilor,
slava deșartă sau altele asemenea. Și peste toate acestea, virtuțile trebuie

464
lucrate întotdeauna cu dreaptă socotință, care este mai presus de toate
virtuțile, ca o adevărată împărăteasă și ca virtute a virtuților.
14. Tuturor celor ce doresc să sporească în virtute și se silesc să se
ferească de păcat le este cu totul necesar să știe și aceasta: pe cât este
sufletul mai presus de trup, pe atât și virtuțile sufletești, mai ales cele
dumnezeiești și cele ce imită pe Dumnezeu, sunt mai presus de virtuțile
trupești; tot astfel, patimile sufletești sunt mai grele și mai pierzătoare
decât cele trupești, atât prin lucrarea lor, cât și prin pedepsele ce le
urmează, deși, nu se știe de ce, acest adevăr scapă adesea înțelegerii
multora. Căci de beție, de desfrânare, de furt și de alte păcate asemenea
acestora, care sunt văzute și de care mulți se rușinează pe față, oamenii se
feresc, se tem și le evită; însă privesc cu nepăsare păcate mult mai grele,
adică pe cele sufletești: invidia, ținerea de minte a răului, trufia, viclenia și
rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, precum și pe celelalte patimi de
acest fel.

Despre lupta cu cele opt patimi principale, în general

1. Să știi că sunt opt gânduri prin care se săvârșește tot răul, și anume:
lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, mânia, întristarea fără
vreme, trândăvia, slava deșartă și mândria; acestea sunt cele care poartă
război cu tot omul.
2. Tu, dacă voiești să biruiești lăcomia pântecelui, iubește înfrânarea și
păstrează frica de Dumnezeu, și astfel vei birui.
3. Dacă voiești să biruiești desfrânarea, iubește privegherea și setea,
cugetă neîncetat la moarte și să nu ai niciodată convorbiri cu femeia, și vei
birui.
4. Dacă voiești să biruiești iubirea de argint, iubește lipsa de agonisire și
chibzuința, și vei birui.
5. Dacă voiești să biruiești mânia, dobândește blândețea și mărinimia
sufletului, și ține neîncetat în cuget cât de mult rău au făcut iudeii
465
Domnului nostru Iisus Hristos, și totuși El, ca Dumnezeu iubitor de
oameni, nu S-a mâniat asupra lor, ci, dimpotrivă, S-a rugat pentru ei,
zicând: Părinte, iartă-le lor păcatul acesta, că nu știu ce fac (Lc. 23, 34).
6. Dacă voiești să biruiești întristarea fără vreme, să nu te întristezi
niciodată pentru ceva trecător; iar dacă te rănesc cuvântul, te necăjesc sau
te necinstesc, să nu te întristezi, ci dimpotrivă, să te bucuri. Numai atunci
să te întristezi când ai păcătuit; dar și atunci păzește măsura, ca să nu cazi
în deznădejde și să pieri.
7. Dacă voiești să biruiești trândăvia, ocupă-te, fie și pentru puțină
vreme, cu vreun lucru de mână, sau citește, sau roagă-te adeseori.
8. Dacă voiești să biruiești slava deșartă, nu iubi laudele, nici cinstirile,
nici hainele frumoase, nici întâietatea, nici preferința; ci dimpotrivă,
iubește să fii defăimat și batjocorit, chiar dacă se ridică minciuni asupra ta,
și mustră-te singur pe tine, socotindu-te mai păcătos decât orice păcătos.
9. Dacă voiești să biruiești mândria, orice ai face, să nu spui că se face
prin ostenelile tale sau prin puterea ta; ci fie că postești, fie că priveghezi,
fie că dormi pe pământul gol, fie că cânți psalmi sau faci multe metanii, să
spui că toate acestea se săvârșesc cu ajutorul lui Dumnezeu și sub
acoperământul Lui, iar nu prin puterea sau strădania ta.
Duhul lăcomiei pântecelui
10. Să nu ai, monahule, poftă de carne și să nu bei vin până la amețeală,
căci mintea ți se va îngroșa și nu vei avea sfârșit grijilor lumești.
11. Semnele unei vieți bune la monahul tânăr sunt înfrânarea smerită de
la băutul vinului și de la multă vorbire; iar cine le iubește pe acestea nu va
duce la capăt o viață bună.
12. Să nu silești pe fratele tău să bea vin până la beție, chiar dacă din
vechime l-a folosit; căci corabia se zidește multă vreme, iar de o singură
lovitură se sfărâmă într-o clipă.

466
 13. Cel ce caută odihna trupească își pregătește multe necazuri, iar cel
îndelung-răbdător se mântuiește.
14. Mai bine este să mănânci pentru Domnul și să mulțumești
Domnului, decât să nu mănânci și să osândești pe cei ce mănâncă și
mulțumesc Domnului.
15. Ai șezut la masă? Mănâncă pâine și nu osândi pe aproapele tău, ca
nu cumva, prin osândire, să ajungi tu însuți mâncător de frate.
16. Fii sănătos în credință și mănâncă toate cele ce ți se pun înainte
pentru Domnul. Dacă ți se aduce ceva de mâncare ce nu voiești să
mănânci, să nu-l îndepărtezi de la masă atunci când alții voiesc să mănânce
și să mulțumească Domnului. Ai șezut la masă? Mănâncă ca un om cu
minte, și nu privi în jur ca un neștiutor.
18. Un frate a zis: „Nu din scârbă mă feresc să mănânc carne, căci toată
făptura lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat (1 Tim. 4, 4), ci
pentru că este scris: nu se cuvine nebunului desfătarea (Pilde 19, 10); de
aceea este necugetat pentru monah să mănânce carne de animale”.
19. Când ți se pun înainte bucăți rămase, să nu le disprețuiești, căci
Domnul a poruncit ucenicilor Săi să adune fărâmiturile ce rămăseseră, ca
să nu se piardă nimic (In. 6, 12).
20. Ocară este pentru om să se îmbete cu vin; și dintre mulți pe care i-am
văzut, pe nimeni n-am aflat asemenea celui ce se îmbată.
21. Înfrânarea slăbește trupul, iar mâncarea multă îngroașă mintea.
22. Apasă-ți și supune-ți trupul, monahule, ca să nu ajungi lepădat.
23. Lucrează în trupul tău pentru Dumnezeu, și vei aduce roadă lui
Dumnezeu.
24. Vrei, monahule, să dobândești pace în obștea fraților? Mulțumește-te
cu masa comună a fraților, și atunci va fi tămăduire pentru trupul tău și
vindecare pentru oasele tale, iar sufletul tău nu va suferi vătămare. Căci

467
dacă îți vei da ochii la pahare și la cupe…, la urmă vei suferi durere ca de
mușcătura șarpelui (Pilde 23, 31–32).
25. Leul, alergând după pradă pentru pântecele său, ajunge rob; și
lăcomul pântecelui se smerește pentru desfătarea pântecelui.
26. Din mulțimea mâncărilor mintea se face greoaie, iar buna înfrânare o
curățește.
27. Omul bețiv și iute la mânie tulbură sufletele fraților, iar rușinea lui
rămâne pururea cu el.
28. Cel ce bea seara face și spune ceea ce nu se cuvine, iar dimineața se
căiește; dar dacă iarăși găsește vin, din nou face la fel.
29. Să nu bei vin până la beție, chiar dacă te roagă prietenii ce sunt cu
tine; căci dacă te va birui vinul, cei ce te-au îndemnat se vor sminti mai
întâi de tine.
30. Lacomul de mâncare se ostenește și se frământă neîncetat cu gândul
cum să-și umple pântecele cu bucate, iar după ce a mâncat, se chinuie în
vremea mistuirii; pe când înfrânarea este însoțită de sănătate trupească și
de trezvie a minții.
31. Monahul lacom de mâncare se îngrijește de multe lucruri și se
tulbură pentru ele, iar cel înfrânat este asemenea căprioarei din câmp, liber
și ușor în mișcare.
32. Nu te îngriji, monahule, de pântece, și vei avea pace.
33. Toate lemnele pădurii nu sunt de ajuns pentru a sătura focul; tot
astfel și trupul este nesățios, oricât l-ai îndestula.
34. Păstorul îmbătat nu va putea păstori oile încredințate lui, iar cel
moleșit de somn va ajunge el însuși pradă fiarelor; căci spinii cresc în
mâna bețivului, iar sufletul celui înfrânat se pleacă spre Dumnezeu.
35. Înfrânarea este nervul răbdării.

468
 36. Să nu bei vin până la amețeală, ca să faci pe plac oamenilor; căci
mare rușine îți va fi atunci când te vor afla îmbătat.
37. Ai gustat din pâine și te-ai săturat? Dă slavă lui Dumnezeu, Care te-a
hrănit. Iar dacă voiești să-ți îndestulezi trupul cu puțin, dă slavă lui
Dumnezeu, Care te-a întărit, și nu spune înaintea tuturor: „n-am mâncat
nici măcar atâta pâine”. Ce câștig ai din aceasta? Oare nu osândești numai
pe cei ce mănâncă și mulțumesc lui Dumnezeu?
38. Monahul lacom de mâncare numește postul vreme de întristare, iar
cel înfrânat nici în post nu umblă posomorât.
39. A te înfrâna peste măsură, după cum socotesc, nu este vrednic de
laudă, iar a nesocoti înfrânarea cuvenită nu este de folos. Căci precum
îndelungata abținere de la hrana rânduită aduce slăbiciune și lipsă de
putere pentru slujire, tot astfel și îmbuibarea cu mâncăruri atrage osânda.
Căci s-a zis: Vai vouă, celor sătui acum, că veți flămânzi (Lc. 6, 25). Pe
lângă aceasta, cel fără înfrânare, prin neorânduială, cade în patimi trupești.
De aceea, cu evlavie și cu dreaptă socotință se cuvine să fie cârmuit trupul.
40. După ce te-ai ridicat de la masă, după primirea mângâierii, să nu
umbli prin chilii, ci să rămâi în liniște în chilia ta; căci diavolul a amăgit pe
mulți prin vin. De aceea, a fi în chilia altuia după masă este semn de lipsă
de frică și de stricăciune. În asemenea adunări se săvârșește căderea
sufletelor, mai ales atunci când toiagul starețului este nelucrător. Căci cel
ce nu voiește să-și înfrâneze mintea prin frica de Dumnezeu are nevoie de
frica omenească, pentru a fi ținut departe de cele de prisos, precum robul
este curat prin asprimea stăpânului.
41. Folosește mâncăruri simple și necesare, ca mintea ta să nu se
îngroașe prin îmbuibare, beție și grijile vieții (Lc. 21, 34). Căci cei
stăpâniți de o asemenea patimă nici desfrânarea nu o mai socotesc
desfrânare, nici adulterul nu-l socotesc adulter, și nu se leapădă de nimic
din cele pe care le fac păgânii ce nu-L cunosc pe Dumnezeu; ci le
săvârșesc fără teamă, nefiind cu nimic mai presus decât porcii în noroi.
Nu-și aduc aminte nici de Lege, nici de Prooroci, nici de Însuși Domnul,
469
Care S-a întrupat spre nimicirea păcatului fărădelegii. Nu te lega, așadar,
de cărnuri și de băuturi, ca să nu faci mintea ta neputincioasă pentru
primirea darurilor duhovnicești.
42. Nu te desfăta cu băile, cu băuturile și cu mulțimea cărnurilor, ca să
nu cazi în primejdii de neînvins, greșind în lucruri de mare însemnătate.
43. Nu asculta sfaturile oamenilor iubitori de plăceri, care s-au făcut robi
pântecelui și patimilor trupești.
44. Multa mâncare și multul băut au plăcere numai în clipa de față, iar a
doua zi lasă în cuget amărăciune și moleșeală.
45. Monahul nu va rămâne multă vreme într-un loc și nu-și va afla
odihnă dacă nu va iubi mai întâi tăcerea și înfrânarea. Căci tăcerea îl învață
liniștirea și rugăciunea neîncetată, iar înfrânarea face gândul nerisipit. În
cele din urmă, celui ce a dobândit acestea îi urmează rânduiala pașnică a
inimii.
46. Nu te amăgi cu săturarea pântecelui și nu te îmbăta cu vin, întru care
este desfrânare (Efes. 5, 18). Nimic altceva nu-ți este de folos, afară de a
împlini voia lui Dumnezeu.
47. Să știi că, pe măsura în care cineva își încălzește trupul spre pieirea
sa, pe aceeași măsură înmulțește în sine patimile; și, în cele din urmă,
sufletul, îngreunat de deprinderile rele ale trupului, se face neroditor. De
aceea Mântuitorul spune: Luați aminte la voi înșivă, ca nu cumva inimile
voastre să se îngreuieze cu îmbuibare, beție și grijile vieții (Lc. 21, 34). Iar
Apostolul zice: îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robiei, ca nu cumva,
altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic (1 Cor. 9, 27). Iar dacă
cineva se silește la lucrul Domnului, în aceeași măsură și trupul său se
întărește, și sufletul se luminează. Precum luptătorul își supune trupul unor
necontenite exerciții pentru a-l face potrivit artei luptei, tot astfel și
nevoitorul bunei-credințe trebuie să se deprindă cu orice lucrare bună,
după cuvântul Apostolului: deprinde-te cu evlavia (1 Tim. 4, 7).
Despre lupta cu patima desfrânării

470
 48. Iubitorul de plăceri, când întâlnește femei, se înveselește și se lasă
atras de frumusețea lor; buna alcătuire trupească îl scoate din minți, chipul
plăcut îl răpește, statura mlădioasă îl vrăjește, iar în convorbirile cu femeile
se topește de plăcere; iar când își aduce aminte de cele văzute, visează cu
poftă, închipuindu-și limpede în minte fețele femeilor, expresiile lor
pătimașe, zâmbetele ademenitoare, jocul ochilor, podoaba hainelor,
vorbele lingușitoare și strângerea buzelor. Cu bărbații se plictisește; iar
dacă vede femei, se luminează la față, aleargă înainte și înapoi ca să-și
arate slujirea; și atunci, cine știe de unde, îi vine glas pentru cântare,
pricepere la glume, râs ușor și dorința de a se arăta plăcut și atrăgător.
49. Nu îngădui ochilor tăi să rătăcească încoace și încolo și nu te uita cu
luare-aminte la frumusețea străină, ca nu cumva, prin ochii tăi, vrăjmașul
să te doboare.
50. Ochiul rătăcitor este ocară pentru monah; căci ochiul rătăcitor aduce
multe necazuri celui ce îl urmează. Dacă nu te vei înfrâna de la rătăcirea
ochilor, nu vei netezi cărările curăției.
51. Dacă vei iubi înfrânarea, vei lega pe demonul desfrânării.
52. Cel ce își hrănește trupul cu îmbuibare își hrănește poftele cele rele,
iar gândurile rușinoase nu vor lipsi niciodată de la el.
53. Cel ce își înfrânează ochii se va face ușor și slobod, iar cel al cărui
privire rătăcește va aduna asupra sa greutate și povară; căci s-a spus:
zborul poftei schimbă mintea cea fără de răutate (Înț. Sol. 4, 12).
54. Dacă, prin neatenție, dai ochilor tăi voie să privească la deșertăciune,
grăbește-te să-i oprești, ca nu cumva să cazi în rușinea iubirii de plăcere
trupească.
55. La aprinderea trupului să nu-ți atingi trupul, ca să nu pricinui o
aprindere și mai puternică.
56. Ia aminte la tine însuți, monahule, ia aminte mai ales atunci când te
întâlnești cu femeile.

471
 57. Fugi de șarpele care mușcă trupul, dar cu mult mai mult fugi de
femeia care mușcă sufletul.
58. Cel ce se ocupă cu frumusețea femeii sădește în sufletul său dorirea
frumuseții ei, iar cel ce zăbovește la ușa casei ei se aseamănă celui ce
merge pe gheață; căci alunecarea nu este departe de el.
59. Precum sunt doi luptători față în față, așa este monahul în tovărășia
femeii; însă cel treaz va strânge câștig, fără ca el însuși să fie prădat.
60. Nu pleca urechea ta la cuvinte rușinoase, ca să nu se întineze mintea
ta; căci precum fumul este vătămător ochilor, așa și cuvântul de rușine este
dăunător sufletului.
61. Dacă te supără duhul desfrânării, oprește-l, zicând: „Domnul să te
nimicească pe tine, duh al necurăției, plin de putoare”; căci știm pe Cel ce
a spus: cugetarea trupului este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu
(Rom.8,7).
62. Oricine iubește curăția și fecioria se face locaș al lui Dumnezeu.
63. De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe
acela (1 Cor. 3, 17), spune Scriptura dumnezeiască. Ca pe un câine sălbatic
împotrivește-te demonului desfrânării; nicidecum să nu te lași atras de un
asemenea gând, pentru că dintr-o scânteie se fac mulți cărbuni, și dintr-un
gând rău se înmulțesc poftele rele. Silește-te să nimicești amintirea lor mai
mult decât duhoarea noroiului.
64. După cum buna mireasmă veselește simțul mirosului, tot astfel
Duhul Sfânt Se desfată în curăție și locuiește în om.
65. Precum porcul se bucură să se tăvălească în noroi, tot astfel demonii
află plăcere în desfrânare și necurăție.
66. În curăție locuiesc lumina cea mare, bucuria, pacea și răbdarea, iar în
desfrânare locuiesc întristarea, deznădejdea, somnul nesățios și întunericul
gros.

472
 67. Iubește, monahule, curăția în iubirea lui Hristos; ea se potrivește
vieții tale așa cum se potrivește rindeaua meșterului.
68. Un monah, fiind chinuit de desfrânare, poruncea demonului, zicând:
„Mergi în întuneric, satano! Oare nu știi că, deși sunt nevrednic, port
mădularele lui Hristos?”. Și îndată, într-o clipă, se stingea aprinderea, ca și
cum cineva ar fi suflat și ar fi stins o candelă; pentru care el însuși se
minuna și slăvea pe Domnul.
69. Pentru ce iubești cu atâta nepăsare să te împodobești? Ascultă ce
spune Apostolul: fugi de poftele tinereții (2 Tim. 2, 22). Oare nu știi cu ce
vrăjmaș te lupți? Oare nu înțelegi cât de greu este să fii cursă pentru un alt
suflet? Cum nu cugeți ce putreziciune și ce stricăciune moștenesc cei ce
fac asemenea lucruri? Căci să știi că, de va fi omul din afară împodobit, iar
locașul sufletului întinat, nu va întârzia să se strice și frumusețea lui; iar
dacă vei dobândi frumusețea sufletului, din această frumusețe și din
această lumină se va revărsa ceva și asupra omului din afară, și această
frumusețe va fi statornică.
70. Cel ce își împodobește hainele și își umple pântecele va suferi multe
războaie, iar cel treaz este înfricoșător pentru potrivnici.
71. Dacă, în vremea lucrului, te va tulbura duhul desfrânării, să nu
lenevești a-ți întinde mâinile la rugăciune, și rugăciunea credinței va sta
împotrivă pentru tine.
72. Strivește pofta în tine, până nu te va zdrobi ea pe tine; căci pe cei ce i
se supun îi coboară în adâncul iadului.
73. Iubește pacea și sfințenia (curăția), ca să te învrednicești a vedea
Fața Domnului Dumnezeu.
74. Ferește-te, frate, de glume, ca să nu te facă nerușinat; iar nerușinarea
este maica neorânduielii.
75. Nu intra în chilia celor ce se îmbată, ca să nu pierzi pe neașteptate
bogăția fecioriei.

473
 76. Când se aprinde pofta în trup, adu-ți aminte de focul cel nestins și de
viermele cel neadormit, și îndată se va stinge arderea mădularelor; căci
altminteri, slăbindu-te, vei fi biruit, vei ajunge să te căiești, iar focul
întristării te va cuprinde, și vei ajunge să te obișnuiești cu păcatul, chiar
dacă te vei căi. De la început silește-te să fii aspru față de orice mișcare a
acestei pofte, ca să nu te lași biruit de ea și să nu te obișnuiești a-i da
biruință în luptă; căci obișnuința este a doua fire. Obișnuința slăbirii nu-ți
va îngădui niciodată să dobândești asprimea; ea zidește și dărâmă,
păcătuiește și se căiește. Dacă te vei obișnui să slăbești când ești atacat,
atunci înscrisul mâinii tale va purta pe vecie un singur cuvânt: căință. Pe
cel ce s-a obișnuit să cedeze poftei îl mustră pururea conștiința; el este în
tot ceasul trist și, chiar dacă înaintea altora arată chip vesel, înlăuntrul său
este posomorât din pricina mustrării conștiinței; căci însușirea obișnuită a
poftei este să dăruiască întristare chinuitoare celor ce o împlinesc. Pentru
aceasta, ia aminte cu tot sufletul tău, purtându-L pururea pe Dumnezeu în
tine.
77. Păzește-te cu luare-aminte pe tine însuți și străduiește-te să te
păstrezi curat până la moarte, ca să întâmpini cu îndrăznire și bucurie pe
Mirele cel nemuritor. Cinstește fecioria, și ea te va introduce în cămara
cerească. De aceea a spus Apostolul: v-am logodit unui singur bărbat, ca
pe o fecioară curată să vă înfățișez lui Hristos (2 Cor. 11, 2).
78. Păzește-ți trupul de păcat, ca să nu minți înaintea Ziditorului; căci
ne-am adus pe noi înșine dar Domnului și nu mai avem stăpânire asupra
trupului nostru, nici nu putem lua darul înapoi după voia noastră. Căci
dacă cineva, făgăduind lui Dumnezeu, a adus dar Domnului, iar preotul,
primind darul, l-a așezat în templu, chiar dacă cel ce l-a adus s-ar căi mai
târziu, nu mai are putere să-l ia înapoi; iar dacă ar încerca să-l fure pe
ascuns, nu va fi lipsit de vină, ci va fi pedepsit ca un sacrilegiu. Tot astfel,
cei ce și-au închinat sufletele lui Dumnezeu nu mai au stăpânire asupra
trupului lor.
79. Ferește-te de sfatul rău; căci se întâmplă ca cei ce au căzut din virtute
să se silească să-i împiedice și pe alții, ca să nu se tăvălească singuri în
474
viață necurată. Vorbesc cu dulceață, pentru ca, trăgându-i de la curăție, să-i
cufunde în păcate. Ei înșiși, căzuți fiind, nu numai că nu vor să se ridice,
dar devin cu bună știință pricină de sminteală, de poticnire și de stricăciune
pentru alții. Și diavolul se folosește de ei ca de o momeală în undiță.
Mormânt deschis este gâtlejul lor, fiind dați patimilor de ocară (Rom. 3,
13; 1, 26). Ferește-te de ei, ca să nu te ardă cu vorbele lor moi.
80. Fericiți sunt cei ce păzesc sfințenia (curăția) în smerenie; dar nimeni
să nu nădăjduiască a dobândi odihnă în această luptă, supunându-se
șoaptelor vrăjmașului, căci atunci chinuitorul îi va ține robi prin gânduri și
desfătări pătimașe, chiar fără fapte de rușine. Într-o asemenea stare, pentru
că nu au cunoscut femeie, vrăjmașul le insuflă gândul de a-și atribui sieși
fecioria, pe când tot trupul lor este plin de necurăția poftei. Astfel,
vrăjmașul îi face să se trufească, socotindu-se liberi de păcat, pe când el îi
satură cu strugure de fiere și cu strugure de amărăciune (cf. Deut. 32, 32).
81. Despre a nu te îmbăta cu vin și a nu petrece vreme cu femeile este de
prisos să mai vorbim, fiindcă fiecare vede limpede cât de străin este acest
lucru de virtute. Și nu numai de acestea trebuie să ne ferim de năvălirea
demonilor, ci nici cu bărbații să nu avem convorbiri moleșite, care pot
stârni dulceața poftei și pot târî sufletul spre pierzare. De întâlnirile cu
femeile ne ferim nu pentru că le-am socoti rele, ci pentru că, prin întâlnire
și convorbire cu ele, vrăjmașul ne poate doborî cu ușurință și ne poate duce
la călcarea poruncii lui Dumnezeu. Nouă ne este de trebuință să ne păzim
din toate părțile de întâia năpădire a duhurilor rele, punându-ne nădejdea în
toată armătura și puterea Duhului Sfânt. Căci cel ce închide vrăjmașului o
ușă, iar pe celelalte două i le lasă deschise și își închipuie că este în
siguranță, se amăgește; nu, ci din toate părțile trebuie să ne asigurăm și să
nu dăm nici un prilej celui ce caută prilejuri.
82. Nu fi leneș în lucrarea virtuții curăției, ci cu toate puterile tale
străduiește-te să păstrezi în tine sfințenia, adică curăția, pentru care ai
părăsit lumea și desfătările ei; agonisește-ți fecioria, ca să se sălășluiască în
tine Duhul Sfânt, nu lua aminte la doririle rușinoase și la mângâierile
deșarte, ci păzește-te curat, iar dacă va începe să se aprindă în tine flacăra
475
păcatului, stinge-o îndată cu lacrimi și cu rugăciune către Domnul, Care
iubește pe cei ce caută sfințenia și se ostenesc în ea; căci dobândire de
mare preț este fecioria unită cu gândul drept, și de o vei iubi, vei fi slăvit
de Domnul și vei spori în toate cele bune.
83. Dacă se va ridica în tine război trupesc, să nu te temi și să nu slăbești
cu sufletul, pentru că prin aceasta dai îndrăzneală vrăjmașului, iar el va
începe să semene în tine gânduri amăgitoare, șoptindu-ți că este cu
neputință să se stingă aprinderea, dacă nu vei împlini pofta; tu însă rabdă
în Domnul, cu plângere varsă rugăciunea ta înaintea bunătății Lui, și El te
va auzi și te va scoate din groapa patimilor, adică din gândurile necurate, și
din noroiul mâlos, adică din închipuirile rușinoase, și va pune picioarele
tale pe piatra curăției, și vei vedea ajutorul ce vine de la El; rabdă numai,
nu slăbi cu gândul, nu obosi scoțând apa din corabie, căci limanul vieții
este aproape; încă grăind tu, va zice: „Iată, am venit”, însă El așteaptă să
vadă nevoința ta, dacă ești cu adevărat gata să te împotrivești păcatului
până la moarte; pentru aceasta nu te micșora cu sufletul, căci Dumnezeu nu
te va lăsa, El privește nevoința ta, o privesc și cetele sfinților îngeri, dar și
mulțimea demonilor: îngerii sunt gata să pună cununa biruinței pe capul
învingătorului, iar demonii să acopere cu rușine pe cel biruit; fii dar cu
luare-aminte, să nu întristezi pe ai tăi, adică pe îngeri, și să nu bucuri pe cei
străini, adică pe demoni.
84. Pentru ochii lui Dumnezeu nu există loc ascuns; să nu te înșele
potrivnicul, șoptindu-ți că nu vede, căci tu stai lângă picioarele lui
Dumnezeu; nu disprețui aceasta, pentru că este scris: Cerul Îmi este tron,
iar pământul așternut picioarelor Mele.
85. Nu este nenorocire faptul că patimile ne asaltează și suntem siliți să
luptăm cu ele, ci aceasta este pierzare: să ne cruțăm pe noi înșine și să
cădem înaintea potrivnicilor; împotrivește-te deci poftei care te arde, ca să
scapi de focul care nu se stinge niciodată, fiindcă dacă patima te va birui o
singură dată, nu se va retrage, ci te va ataca cu și mai mare putere; fii deci
atent la tine însuți, ca să nu te lipsești de slava Feței lui Dumnezeu.

476
 86. Să fugim de beție și, pe cât este cu putință, să fugim de întâlnirile cu
femeile, pentru că vorba femeii este ca o plasă întinsă în inimă, și pe cel ce
o ascultă îl trage spre amestecare necurată.
87. Ia aminte să nu fii prins de o dulceață trecătoare, ca să nu pierzi viața
veșnică; chemat ai fost să fii negustor, așadar trezește-te cu totul, ca să nu
pierzi mărgăritarul, ca vrăjmașul să nu-ți fure comoara și să nu-ți scufunde
corabia cu tot cu încărcătură, iar tu să nu te întorci acasă cu mâinile goale;
vrăjmașul, știind ce slavă dobândește la Dumnezeu cel ce se păzește curat
de întinăciunile trupului, se luptă cu mare putere împotriva lui prin
gânduri, căutând să-l lege cu ele, ca, atras fiind, să nu ajungă la slava
viitoare; iar dacă află un suflet care leapădă gândurile necuviincioase, nu îl
atacă des, dar nici nu se depărtează cu totul, ci mai degrabă se duce acolo
unde, îndată ce bate, i se deschide, și acolo întinează trupul și sufletul cu
cele mai spurcate dorințe ale celui ce nu i se împotrivește, iar la urmă, ca
un sfetnic viclean, îi șoptește: „Mai bine să mergi în lume și să-ți iei soție,
decât să-ți chinuiești astfel trupul”; însă nimic de acest fel nu se apropie de
omul treaz, de aceea ia aminte la tine, ca să nu pătimești asemenea lucruri.
88. Adu-ți aminte ce ai făgăduit lui Dumnezeu și păzește sfințenia, ca să
afli har înaintea Domnului; ascultă pe cel ce a zis: fugiți de desfrânare;
voiești să știi cât de greu este păcatul desfrânării? Privește: pe cei pe care
șerpii nu i-au putut ucide în pustie, desfrânarea i-a doborât în pământul
Madianului; iar dacă ai căzut în păcat, să nu rămâi în cădere și să nu
disprețuiești îndelunga-răbdare și îndurarea lui Dumnezeu; adu-ți aminte
că moartea nu întârzie și că este cu neputință să scapi de mâinile lui
Dumnezeu; pentru aceasta nu fi nepăsător, ci pocăiește-te, plângi și suspină
pentru amăgirea ta, căci chiar dacă oamenii uită căderea, Dumnezeu, Cel
ce ne-a zidit, cunoaște faptele fiecăruia.
89. Nu fi nepăsător, ci cu bărbăție stai împotriva vrăjmașului și astupă
spărtura prin care el obișnuiește să intre și să te pustiiască, ca, negăsind
intrare, să plece cu mâinile goale; iar a astupa spărtura înseamnă a păzi
simțurile prin care intră în suflet atât binele, cât și răul, adică vederea,
auzul, mirosul, pipăitul și gustul, și a nu îngădui gândurilor să rătăcească
477
unde nu se cuvine; adu-ți aminte de uriașii care au stricat pământul prin
stăpânirea lor și de felul în care Domnul i-a șters într-o clipă de pe fața
pământului prin potop, fără ca puterea lor să le fi fost de folos; gândește la
pământul Sodomei și Gomorei, cum a fost nimicit pentru păcatele
locuitorilor săi, fără ca desfătarea și mândria să le fie scăpare; să ne
îngrijim deci de mântuirea noastră, ca să nu ne ajungă și pe noi sfârșit
năprasnic și să nu plecăm de aici sub mare osândă.
90. Spune celui ce îți insuflă doriri spurcate și necurate: „O, vrăjmaș al
adevărului, oare să-mi rușinez eu sufletul pentru ca tu să-ți împlinești
pofta? Mergi la cei asemenea ție, cei necuviincioși; ai cerut turmă de porci,
cu ei să te îneci; eu însă nu voi mai fi rob, supus poftelor mele; destul mi-a
fost timpul trecut, de acum înainte voi căuta adevărul și voi ruga pe
Dumnezeul meu să mă izbăvească desăvârșit de lucrările tale; El mi-a dat
Duhul Sfânt, iar eu L-am mâniat; mi-a dat suflet și trup curate, iar eu le-am
întinat”. Așa să grăiești, iubite, celui ce îți insuflă asemenea patimi.
91. Unul dintre sfinți a spus: „Desfrânarea este ca un câine: dacă îl
mângâi, nu se va depărta de tine, iar dacă îl alungi, va fugi”; fii cu luare-
aminte la tine însuți și nu disprețui viața ta, vezi să nu pierzi, pentru o mică
plăcere, rodul ostenelilor tale, să nu dai, pentru necurăție, plata lucrării
tale, să nu pierzi răsplata tăcerii, a privegherii, a înfrânării și a celorlalte
virtuți, și să nu te asemeni omului care își pune plata primită într-o pungă
spartă; îngrădește-te cu frica Domnului.
92. De vei grăi cu frumusețe înfloritoare, păzește-ți ochiul cu multă
luare-aminte, ca nu cumva pofta să-ți tulbure mintea, iar din tulburarea
aceasta să începi a prelungi cuvinte pline de mișcare pătimașă, și astfel să
se arate că numai cu marginile buzelor vorbești despre curăție, iar cu
sufletul te predai poftei și în întregime te afli prins de ea; pentru aceasta
mai bine este ca, atunci când ți se întâmplă o asemenea întâlnire, să
întrerupi degrabă vorbirea și să te apuci de tăcere, căci Scriptura zice: și l-a
amăgit cu multe cuvinte; iar desele convorbiri de acest fel aduc nu mică
vătămare sufletului.

478
 93. Desfrânatul nu poate iubi pe cel ce se scârbește de patima lui, ci
omul se lipește de cel asemenea lui, precum este scris.
94. Caută cu osârdie prin ce să biruiești iubirea de plăcere, căci aceasta
este lăsată în seama lucrării tale și a nevoinței tale.
95. Scăparea de dulceața pătimașă este, mai întâi, rugăciunea deasă și
trează, iar apoi a lăsa stăpânirea minții gândului curat, a nu rosti cuvinte
necuviincioase, nepotrivite cu buna-cuviință a duhului, având încredințarea
neclintită că Domnul este Judecător neînșelat; căci luarea-aminte a minții
și așteptarea judecății vor nimici gâdilirea lăuntrică și vor usca pofta ce se
întărește, iar într-un asemenea suflet se va face liniște și potolire a
mișcărilor pătimașe.
96. De ești curat, să nu te înalți cu înfrânarea ta, ci cu smerenie roagă pe
Domnul să fie până la sfârșit păzitorul tău; căci de multe ori năvălirea
năprasnică a fiarelor în vie a pierdut îndată rodul, din pricina nepăsării
străjerului.
97. Când te culci la odihnă, să nu-ți așterni sub tine mai mult decât este
trebuința, căci desfătarea trupească aprinde firesc trupul și aprinde cu
putere jarul dulceaței pătimașe.
98. Fericit este cel ce își păzește trupul în sfințenie pentru Mântuitorul și
nu și-a rușinat sufletul cu fapte străine, ci a rămas bineplăcut Domnului;
fericit este cel ce a urât lucrurile scârboase și rușinoase și s-a adus pe sine
jertfă vie, bineplăcută lui Dumnezeu.
99. Fericit este cel ce prin faptă l-a vădit pe chinuitor, adică pe diavolul,
tiranul sufletelor, și nu s-a temut de flacăra dulceaței pătimașe, pentru că
sufletul lui va fi stropit cu roua Duhului Sfânt.
100. Dacă te nevoiești cu bărbăție împotriva celor ce caută să-ți fure
roadele lucrării tale, adică împotriva gândurilor de slavă deșartă, ia seama
să nu se strecoare cineva pe dedesubt și să te doboare prin gândul
desfrânării; ci rânduiește-ți bine cugetul, veghează, ca nu cumva să nu

479
observi vântul prielnic, și ține uneltele pregătite, ca să mântuiești corabia,
ducând-o în limanul vieții.
101. Cine, sădind smochin în ograda sa, lasă rodul lui fără pază? Cu atât
mai mult se cuvine a veghea asupra curăției și fecioriei. Sau cine, fiind
mușcat de aspide, nu se ferește să se apropie de vizuina ei? Iar dacă, după
ce a fost mușcat, își bagă iar mâna în vizuină și este mușcat din nou, cine
este vinovat de moarte: fiara veninoasă sau omul care nu s-a păzit pe sine?
Așa și tu să înțelegi cele spuse.
102. Vătămător este pentru monah a petrece în tovărășie cu femeia; iar
de fecioară să nu te apropii nicidecum, dacă mai există încă în tine gând
trupesc. Monahul care petrece cu femeile la vin nu se deosebește cu nimic
de cel ce se aruncă în foc. Fugi de întâlnirea cu ele precum fuge căprioara
de laț.
103. Păzește neprihănirea trupului tău; dacă o vei păstra din dragoste
pentru Hristos, cu lesnire vei putea spori în toată virtutea. Duhul Sfânt,
locuind în tine, Se va bucura de tine, pentru că umpli templul lui
Dumnezeu cu mireasma curăției și a voinței drepte, și te va întări spre tot
lucrul bun. Iar pentru sporirea în virtuți și în curăția dumnezeiască ai trei
ajutoare: înfrânarea pântecelui, înfrânarea limbii și strunirea ochiului; pe
toate trei trebuie să le păzești. De vei păzi, să zicem, pe primele două, iar
ochiul îl vei lăsa să rătăcească, nu vei dobândi curăție statornică; căci
precum o conductă spartă nu poate ține apa, așa ochiul risipit nu poate ține
mintea curată. Nu privi frumuseți străine, iar mintea ta să fie pironită de
frica lui Dumnezeu.
104. Nu se cuvine monahului să-și spele trupul sau picioarele cu grijă
deosebită; căci precum iubitorii de plăceri caută desfătare în finețea
trupului și a hainelor, tot astfel nevoitorul evlaviei, prin cele potrivnice
acestora, se înarmează împotriva vrăjmașilor.
105. Nu mică este lupta dintre sfințenie, adică curăție, și necurăție. Cei
ce ne îndeamnă spre întinare șoptesc astfel: „Nu te vede nimeni; de ce te
temi?” Iar cei ce ne ajută spre sfințenie le răspund: „Dumnezeu vede și
480
îngerii Lui sunt cu tine; cum poți spune: cine te vede?” Ispititorul stăruie:
„Unde sunt ei? Acum nu se vede nimeni.” Atunci apărătorii sfințeniei îl
întrerup: „Nu vezi? Adevărat ai grăit, căci scris este: răutatea lor i-a orbit.
Cel ce a zidit ochiul nu vede oare? Unde te vei ascunde de Dumnezeu?”
Acestea să le pui în cugetul tău, și păcatul nu va mai stăpâni peste tine, nici
întristarea păcătoasă nu te va ajunge, ci vor veni la tine bucuria și pacea în
Duhul Sfânt.
106. Păzește curăția trupului tău în Domnul ca pe o mărgăritar de mare
preț; nu te făli cu hainele, ochii ține-i în jos, iar sufletul ridică-l în sus; cu
tânărul să nu ajungi la purtare slobodă, iar cu femeia nici vorbă să nu
prelungești; cu copilul să nu lungești convorbirea și să nu intri în tovărășie
cu bețivii și cu cei iubitori de râs, ci să petreci întru toate în frica lui
Dumnezeu, aducându-ți aminte de porunca apostolului: nu vă îmbătați de
vin, în care este desfrânare.
107. Se întâmplă uneori ca vicleanul să strecoare acest gând amăgitor:
„Neîncetat te tulbură gândul desfrânării; cât vei mai răbda această neliniște
și această luptă? Satisface pofta, ca să scapi de război; apoi te vei pocăi,
căci nu este lucru mare.” Răspunde-i cu trezvie: „Cine îmi va spune mie
că, dacă îmi voi strica trupul, voi afla vreme de pocăință și nu voi fi tras
împreună cu cei ce lucrează fărădelegea? Căci viața noastră este umbră pe
pământ. Și dacă s-ar întâmpla astfel, nu ar fi păcatul meu asemenea cu a-
mi lua singur sabia și a mă ucide? Și cum spui tu că nu este lucru mare,
când văd cât de mult sunt cinstiți cei ce nu s-au plecat acestei ispite și cât
de rușinați sunt cei ce i-au făcut loc? Iosif este lăudat din neam în neam, în
cer și pe pământ, iar egipteanca este dată spre batjocură; Susana cea curată
este slăvită, iar bătrânii pătimași au lăsat în urma lor nume de ocară. Cum
mai spui: fă o dată și te vei liniști? Nu știi oare, diavole, că fiara care se
deprinde cu mâncatul de carne cu atât mai mult îl caută? Și tu voiești să mă
convingi că, dacă voi împlini pofta, nu mă va mai tulbura. Domnul să te
certe, vicleanule uneltitor de rău, care cauți ca un leu să înghiți sufletul
meu. Dulceața ta este amară, îndemnul tău adânc de rele, făgăduințele tale
pline de moarte și pierzare. Tu mă îndemni la păcat care mă va dezbrăca de
481
harul Domnului și va întrista pe Duhul Sfânt, cu Care am fost pecetluit în
ziua răscumpărării, și spui că nu este lucru mare. Tu mă îndemni să fac
mădularele lui Hristos mădulare de desfrânare, ca într-o clipă să pierd
bogăția nemuritoare și să pierd sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea
pe Domnul; și spui că nu este nimic? Tu mă îndemni să mânii pe Domnul,
ca în ziua aceea înfricoșată, înaintea înfricoșătorului tron al judecății, să
aud: rob viclean, mai iubitor de plăcere decât de Dumnezeu, ai spurcat
pământul cu necurățiile tale. Și aceasta nu este lucru mare? N-ai cunoscut
tu însuți asprimea și neschimbarea judecății drepte a lui Dumnezeu, Care
pe tine și pe îngerii ce au păcătuit cu tine nu v-a cruțat, ci v-a legat în
lanțurile întunericului spre păzire pentru judecata zilei celei mari? Și spui:
nu este lucru mare? Minciună ești, amăgire și pierzare. Cu minciuna și cu
amăgirea orbești ochii minții și cauți să momesti pe alții, ca o mică plăcere
să o pună mai presus de viața veșnică. Dar noi, cei ce ne-am predat
Domnului, nu ne temem de tine: Domnul este tăria noastră, Domnul este
scăparea noastră, Domnul este ajutorul și apărătorul nostru.”
108. Demonul desfrânării este adus la neputință nu numai prin înfrânarea
de la mâncăruri, ci și prin înfrânarea ochilor, ca să nu vadă deșertăciunea;
căci în ochiul care se rotește risipit se află deja desfrânare, despre care
Însuși Domnul a mărturisit, zicând: oricine va privi la femeie ca să o
poftească, a și săvârșit adulter cu ea în inima sa. Această preacurvie o
smulge din sine cel ce pleacă ochiul în jos, iar sufletul îl ridică spre
Domnul; iar cel ce a biruit pântecele a biruit și privirea. Trădător cumplit
ne este ochiul risipit.
109. Războiul aprins de ochiul risipit înflăcărează sufletul cu poftă atât
în prezența, cât și în lipsa obiectului; ba chiar și în somn îl înfățișează
inimii, căci demonii zugrăvesc cu iscusință lucrul ispititor în cuget și
ocupă mintea, reînnoind chipul obiectului văzut mai înainte cu ochii.
Pentru aceasta se roagă prorocul: întoarce ochii mei, ca să nu vadă
deșertăciunea.
110. Când demonul va începe să-ți închipuie înlăuntru lucrul ispititor și
va scrie în mintea ta frumusețea femeii văzute cândva, adu în tine frica lui
482
Dumnezeu și adu-ți aminte de cei ce dorm în păcat; gândește la ziua ieșirii
tale, când sufletul se va despărți de trup, și închipuie-ți acel glas
înfricoșător, plin de cutremur, pe care îl vor auzi cei nepăsători de dreptate
și de poruncile lui Hristos: mergeți de la Mine, blestemaților, în focul cel
veșnic, gătit diavolului și îngerilor lui; închipuie-ți și viermele cel
neadormit și chinul cel fără de sfârșit. La acestea cugetă și adu-ți aminte, și
pofta plăcerii se va risipi din mintea ta, precum se topește ceara de la fața
focului, căci demonii nici măcar o clipă nu pot sta împotriva fricii de
Dumnezeu.
111. Cel ce nu se împotrivește poftei, ci lasă ochilor săi slobodă rătăcire,
acela s-a plecat deja cu mintea înaintea patimilor și, de n-ar fi rușinea
omenească, de multe ori și-ar fi spurcat și trupul. Pentru aceasta, de nu va
priveghea și de nu va avea necontenit frica lui Dumnezeu înaintea ochilor
săi, nu va întârzia să-și spurce și trupul; căci după acest demon, care învață
ochii risipirea, urmează alt demon, care lucrează păcatul în chip material în
trup. Iar dacă acesta vede că primul a reușit să risipească sufletul și să-l
facă împrăștiat, îndată începe să sfătuiască să se săvârșească și păcatul
trupesc. Celui biruit prin ochi îi șoptește el lucruri ca acestea: „Iată, cu
intenția ai păcătuit și ai săvârșit preacurvie cu inima; porunca este deja
călcată, iar păcatul este deja socotit asupra ta; deci împlinește acum pofta,
căci a face și a pofti sunt același lucru; bucură-te măcar de pofta ta.” Dar tu
să nu crezi născocirile lui, după cuvântul apostolului: nu suntem în
neștiință de uneltirile lui; căci prin acestea caută el să-ți prindă sufletul.
Acestui demon, care te îndeamnă la săvârșirea fărădelegii, se cuvine să-i
spui: „Deși am căzut prin ochi și am săvârșit preacurvie cu inima, totuși
inima mea preacurvară o zdrobesc cu suspine de pocăință, iar ochiul căzut
îl spăl cu lacrimi; căci inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.”
112. Dacă ți se întâmplă să mergi într-un sat, să nu-ți risipești mintea cu
vorbiri cu femeile, ca nu cumva sufletul tău să fie tras asemenea peștelui
care a înghițit cârligul; atunci priveghează cu atât mai mult, căci căderea
este aproape de tine. De vei lua aminte la tine însuți, vei fi ca într-un
liman. În evlavie și frică de Dumnezeu luptă-te cu ispita. Nerușinarea este
483
maica desfrânării. Femeile, dacă văd că te porți cu ele slobod și vorbești
lucruri deșarte, te vor împinge spre și mai mult rău și te vor duce la cădere.
Dar să iei aminte și la aceasta: ca nu cumva alții, sub chip de umilință și
evlavie, să-ți slăbească mintea prin vorbele lor; căci a zis cineva dintre
sfinți: ei lungesc vorbele, încercând să te plece spre patimă.
113. Dacă vei băga de seamă că vreun gând te trage la întâlnire cu un
tânăr sau cu o femeie frumoasă, să știi că te apropii de cursele vrăjmașului.
Iar dacă, și după mustrarea lăuntrică, nu lași această hotărâre, să știi că ești
deja prins în plase și cu greu vei birui iubirea de plăcere. Vei zice: „Nu
pătimesc nici o vătămare din aceasta.” Dar oare se poate merge pe cărbuni
aprinși fără să se ardă picioarele?
114. De voiești să fii curat, păzește înfrânarea și rupe întâlnirile
vătămătoare. În ce măsură se apropie omul de cele ce aduc sminteală, în
aceeași măsură este cu neputință inimii lui să rămână fără tulburare de
gânduri și fără aprinderea poftelor viclene; căci chipul văzut și cuvintele au
putere să-l miște spre patimă. Precum buretele, apropiat de umezeală, se
umflă și o trage în sine, tot așa omul nestatornic cu mintea, dacă se apropie
sau zăbovește mult în vorbire cu cei ce cugetă trupește, absoarbe
vătămarea; și îmbătându-se de aceasta, fără vin se face beat, și fiind deja
plin de rău, nu mai primește cuvântul duhovnicesc.
115. Cel ce voiește să se îndrepte și să se întărească în curăție trebuie să
se prindă cu tărie de gândul curat, să istovească trupul cu osteneli bune și,
prin pomenirea necontenită a lui Dumnezeu, să curețe mintea de tot ce este
rău și rușinos. Prin aceasta mintea se umple de har; iar harul lui
Dumnezeu, locuind în minte și stăpânind-o, închide intrarea vrăjmașilor
vicleani atunci când aceștia caută să pătrundă.
116. Când vezi o femeie bine alcătuită, strălucind de frumusețe, cu
privire luminoasă, obraji luminoși și cu o oarecare expresivitate
meșteșugită a feței, și aceasta aprinde cugetul tău și întărește poftele din
tine, cugetă că ceea ce te minunează este pământ, iar ceea ce te aprinde
este cenușă, și sufletul tău va înceta a se tulbura. Apleacă-ți gândul asupra

484
pielii feței ei și vei vedea întreaga ieftinătate a frumuseții, căci nu vei afla
nimic altceva decât oase, vine și duhoare. Închipuie-ți și cum îmbătrânește,
se schimbă, moare, și cum toată această floare se scutură. Judecă bine la ce
te minunezi, rușinează-te și, rușinându-te, adu pocăință.
117. Fericit este omul care are grijă să placă lui Dumnezeu și își păzește
trupul curat, ca să se facă templu sfânt al lui Hristos Împăratul. De
bunăvoie ai devenit templu, omule? Veghează asupra ta zi și noapte, ca să
nu se spurce templul tău. Dacă îl vei păstra curat și bineplăcut Stăpânului
tău, Duhul lui Dumnezeu va locui în tine și te va sfinți din ce în ce mai
mult.
118. Încinge-te cu credința, nădejdea și dragostea și, ca un puternic, stai
de strajă, păzind templul lui Dumnezeu de toate gândurile necurate. Fă-te
cu totul ochi, priveghind necontenit și căutând tâlharii celui viclean; iar
acești tâlhari, de îndată ce află pe cineva slăbit și risipit, se năpustesc
asupra lui, ca să-i spurce templul trupesc și să-l facă nefolositor
Stăpânului. Ia aminte la tine, ca nu cumva tu însuți să primești în tine
acești tâlhari ai celui viclean, adică gândurile necurate și poftele spurcate.
119. Rădăcina poftei este nerușinată. Dacă o tai în fiecare zi, ea răsare în
fiecare ceas. Smulge cu totul rădăcina poftei din inima ta, ca să nu mai
răsară și să nu mai crească neîncetat. De o vei tăia de o mie de ori, ea va
odrăsli de două ori mai mult, până când nu-i vei scoate rădăcina cu totul.
120. Veghează asupra ta, ca nu cumva, în locul Sfântului și Preacuratului
Stăpân, să aduci în templu vrăjmașul cel spurcat și ca templul tău să fie
pângărit de nerușinarea acestui vrăjmaș, urâtor de bine. El este nerușinat și
încăpățânat în voința sa: de multe ori îl alungi afară cu mustrare, dar el fără
rușine caută iarăși să intre. Dacă îl vei lăsa să intre în templul tău,
Dumnezeu te va părăsi, iar templul tău se va umple de toată necurăția,
duhoarea și întunericul.
Duhul iubirii de argint

485
 121. Nu căuta câștig în care se află vătămare pentru suflet, căci ce este
mai de preț decât sufletul?
122. Monahul sărac, care în smerenie și liniște fără de glas viețuiește,
este mai bun înaintea lui Dumnezeu decât monahul bogat, plin de mândrie
și de trufie a minții.
123. Cel ce iubește aurul nu va fi îndreptățit; iar cel ce iubește pe
Domnul va fi binecuvântat. Cel ce și-a pus nădejdea în aur va cădea; iar cel
ce și-a pus nădejdea în Domnul se va mântui.
124. Dacă vei iubi iubirea de argint, vei pleca de aici fără nimic; iar dacă
vei iubi neagonisirea, nu te vei lipsi de bogăția cerească.
125. Dacă vei iubi sărăcia, vei pune pe fugă demonul desfrânării.
126. Cel ce ascunde aur în chilia sa adună în sine patimile înălțării de
sine și ale neascultării; iar cel ce adună în vistieria sa rugăciuni și
milostenii se îmbogățește în Dumnezeu. Alții strâng bani, iar tu, monahule,
strânge-ți rugăciuni și milostenii.
127. Să căutăm numai cele ce sunt de trebuință pentru viață; căci
prisosul nu face decât să risipească mintea și nici o folosire nu aduce.
128. Monahul care caută moștenire de la părinți trupești va cădea în
ispite; iar cel ce caută pe Domnul se va mântui.
129. Nu spune: „Cu ce mă voi hrăni la bătrânețe?” Căci nouă nu ni s-a
îngăduit să ne îngrijim nici de ziua de mâine, iar tu te îngrijești deja de
bătrânețe. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și
toate acestea se vor adăuga vouă. Iar dacă nu căutăm aceasta mai întâi,
limpede este că nici nu ne îngrijim cu adevărat de ea. Așadar, aruncă
asupra Domnului grija ta, și El te va hrăni.
130. Monahul iubitor de agoniseală este asemenea unei palme sterpe; iar
monahul neagonisitor este ca o palmă curățată, care crește în înălțime.

486
 131. Monahul legat de cele materiale este asemenea unui șoim care
zboară cu curele la picioare: oriunde s-ar așeza, îndată se încurcă; iar cel
nelegat de materie este asemenea călătorului, pururea gata de drum.
132. Aurul nu dă răbdare; credința însă întemeiază pe piatră tare pe cel
ce a dobândit-o.
133. Pentru ce nu lepădăm de la noi toată grija cea deșartă și nu ne
ușurăm de povara lucrurilor pământești? Nu știți oare că poarta este
strâmtă și calea îngustă, și că iubitorul de agoniseală nu poate intra pe ea?
Dumnezeu îi iubește pe cei neagonisitori, care de bunăvoie, pentru Hristos,
s-au supus lipsurilor și necazurilor, în nevoință, în priveghere și în multă
răbdare a suferinței.
134. Să nu fie mâna ta întinsă spre a lua, ci mai degrabă să se întindă
spre a da.
135. Patima iubirii de argint este cea mai grea dintre toate, pentru că este
rădăcina tuturor relelor. Voiești să știi prin ce se smulge această patimă?
Prin aceea ca, din toată inima și din tot sufletul, să-ți pui nădejdea în
Dumnezeu.
136. Unui frate îi dă vicleanul râvnă peste măsură pentru lucrul mâinilor;
din aceasta se naște patima iubirii de argint. Atunci sufletul, rănit de
această patimă, rădăcina tuturor relelor, îl face pe monah să se așeze la
lucru dis-de-dimineață, mai înainte de vreme, și seara să înceteze mai
târziu decât se cuvine, încât, dacă este cu putință, neglijează rugăciunea și
slujba lui Dumnezeu, fiind cu totul prins de muncă din iubire de câștig.
Când se bate toaca pentru slujbă, acesta vine după toți și caută prilej să
plece înaintea tuturor. Cunoscând acestea, păzește-te pe tine însuți, ca nu
cumva, dus fiind spre abateri neîngăduite, să-ți pierzi cu totul rânduiala
monahală. Căci vrăjmașul nu se oprește aici; ci, găsind intrare, izbutește să
rătăcească pe unii, șoptindu-le: „Te ostenești și te ostenești, dar aproape
nimic nu ai; du-te și învață o lucrare mai aducătoare de câștig.” Și astfel,
fără să cerceteze lucrul, unii pleacă în lume, și acolo rămân pe vecie.
Păzește-te, așadar.
487
 137. Curăția nu stă numai în înfrânarea de la desfrânare și de la plăcerile
trupești, ci și în libertatea față de celelalte patimi. Cel iubitor de câștig, cel
iubitor de argint, cel iubitor de agoniseală nu este curat. Precum unul este
robit de frumusețea trupului, așa acesta este robit de bani; și acesta din
urmă este încă și mai necurat, fiindcă nu are nici măcar imboldul firesc al
trupului, care să-l silească. Patima banilor nu este firească; ci izvorăște
dintr-o voință strâmbă. De aceea, cel ce se lasă biruit de ea cu bună știință
păcătuiește fără îndreptățire.
Duhul maniei
138. Cel ce izgonește din sine duhul mâniei și al iritării se află departe
de război și de tulburare, este pururea liniștit cu duhul, senin la față,
sănătos cu mintea și se face lăcaș al Sfântului Duh.
139. Cel blând, chiar de este nedreptățit, se bucură; chiar de este ocărât,
mulțumește; pe cei iuți îi potolește cu dragostea; primind loviri nu se
tulbură; când i se face ceartă rămâne liniștit; când este supus, se veselește;
nu este rănit de mândria altuia; în umiliri se bucură; nu se fălește cu faptele
sale; cu toți este în pace; ascultător este de mai-marii săi; gata la orice
lucru bun; străin de viclenie și necunoscător de invidie.
140. Cel neînvios nu caută cinste pentru sine, ci se bucură împreună cu
cei ce se bucură, ajută pe cei ce sporesc, privește cu plăcere pe cei ce merg
pe calea cea bună, laudă pe cei ce viețuiesc cum se cuvine și, în general, se
bucură de orice izbândă și de orice faptă bună a aproapelui.
141. Cel rănit de invidie și de rivalitate este vrednic de plâns, căci se
face părtaș diavolului, prin a cărui invidie moartea a intrat în lume. Inima
lui este pururea slăbită de întristare, trupul i se istovește prin paloare, iar
puterile i se risipesc. Invidia și rivalitatea sunt o otravă cumplită: din ele se
nasc clevetirea, ura și uciderile.
142. Cel ce nu și-a rănit limba cu vorbire de rău și-a păzit inima și și-a
ținut conștiința neîntinată. Cel ce nu a fost prins de duhul clevetirii a
cunoscut cu adevărat că este om trupesc și s-a păzit pe sine de pomenirea

488
răului. Cel ce nu se află în tovărășia celor ce vorbesc de rău va locui
împreună cu îngerii. Cel ce nu și-a otrăvit urechile și limba cu defăimare
este plin de doctoria iubirii. Cel ce nu-și spurcă buzele cu vorbire rea are
buze care răspândesc mireasma roadelor Duhului Sfânt.
143. Cel ce vorbește de rău pe altul se osândește pe sine; căci în cel
defăimător se află și clevetire, și ură, și pâră, și pe drept se numește ucigaș
de frate.
144. Ura sau invidia ascunsă sub chip de evlavie este apă amară turnată
în vase de aur. Aruncă în ea lemnul vieții și se va face dulce. Prin Crucea
Mântuitorului nostru s-au nimicit toate uneltirile vrăjmașului viclean.
145. Dragostea luminează ochii minții; iar cel ce iubește vrajba și cearta
se aseamănă omului care își bagă adesea mâna în vizuina aspidelor.
146. Dacă vei ascunde în inima ta patima pomenirii răului, te vei face
locaș al mâniei, al neștiinței și al întristării, iar chipul feței tale se va
schimba; căci scris este: „Căile celor ce țin minte răul duc la moarte”.
147. Cel ce păstrează pomenirea răului în inima sa se aseamănă celui ce
hrănește un șarpe în sânul său.
148. Omul iute tulbură sufletele fraților, iar cel îndelung-răbdător, prin
dragoste, se teme de Dumnezeu.
149. Vântul de miazănoapte stârnește marea, iar iuțimea tulbură
gândurile omului; însă mărinimia alungă iritarea, iar odată cu lipsa iritării
încetează și mânia.
150. Calul neîmblânzit își aruncă călărețul în mâinile tâlharilor; tot astfel
omul mânios cade în multe necazuri.
151. Nu da ascultare invidiei, monahule, nu unelti împotriva fratelui tău
și nu-i pune nume de ocară. Căutând să-l rușinezi și să-l izgonești din locul
său, vezi să nu pățești tu însuți ceea ce plănuiești împotriva lui. Cel ce sapă
groapă aproapelui său va cădea în ea.

489
 152. Nu-ți fă apărare zicând: „Fratele acesta face rău obștii”. Tu să nu
faci rău nimănui și să nu te alipești de cei ce lucrează răul, căci Dumnezeu
este Cel ce cercetează inimile și rărunchii.
153. Cel ce a aflat calea îndelungii răbdări și a neînvinuirii a aflat calea
vieții.
154. Cel ce invidiază sporirea fratelui său se taie pe sine de la viața
veșnică; iar cel ce-l ajută pe frate se va face părtaș cu el și în viața cea
veșnică. Căci dacă după judecată sunt pedepsiți cei ce fac răul și cei ce se
fac părtași cu ei, cu atât mai mult va răsplăti Domnul pe cel ce ajută la
împlinirea voii Sale.
155. Mai bine este a tăia iritarea printr-un zâmbet decât a se înverșuna
cu sălbăticie neînfrânată.
156. Fumul alungă albinele, iar pomenirea răului izgonește din inimă
cunoașterea.
157. Roagă-te Domnului și varsă lacrimi înaintea bunătății Lui; atunci
pomenirea răului nu se va sălășlui în sufletul tău și rugăciunea ta va fi ca
tămâia înaintea Lui.
158. Cel ce voiește să trăiască în pace oriunde s-ar afla să caute nu
odihna sa, ci odihna celorlalți în Domnul, și astfel își va afla odihna
proprie. Iar cel certăreț și rău la fire nu va afla niciodată liniște.
159. Dacă se ivește ceartă între frați, cel ce se pocăiește primul primește
cununa biruinței; însă se încununează și celălalt, dacă nu respinge
pocăința, ci cu bunăvoință face cele de trebuință pentru pace.
160. Iuțimea este o groapă pentru om; iar cel ce a biruit în sine iritarea a
trecut peste această groapă.
161. În unirea cugetului dintre frați locuiește Domnul, iar vrajba lor îl
veselește pe cel viclean.

490
 162. Cel ce, fiind mustrat pentru greșeală, tace, ascunde în inima sa
pomenirea răului; iar cel ce răspunde sau se mărturisește cu blândețe și
pace nu este ținător de minte rea.
163. Omul iute și gălăgios este bogat în jurăminte, iar cel tăcut este cu
minte.
164. Ce este iritarea? O patimă obraznică și fără rușine, urmată de
căință; iar întristarea roade inima celui ce a căzut în ea.
165. Cel ce iubește tulburările va fi ajuns pe neașteptate de pieire, de
dezbinare și de zdrobire fără leac, pentru că se bucură de cele urâte
Domnului; iar cel ce iubește pacea va moșteni pacea; blândețea însă în om
preîntâmpină mânia.
166. Așa cum veninul aspidelor, tot astfel sunt iritarea și pomenirea
răului: ele schimbă fața, tulbură mintea, slăbesc puterile trupului și lipsesc
omul de vlagă pentru fapta bună; iar blândețea și dragostea îndepărtează
toate acestea.
167. Prin ce se stinge pomenirea răului? Prin păstrarea fricii de
Dumnezeu în suflet și prin aducerea aminte de ziua morții. Adu-ți aminte
de cele de pe urmă și încetează a te vrăjmăși. Gândește la moarte și nu te
înălța, căci încă puțin și vei fi coborât în mormânt; și ce folos îți vor aduce
atunci faptele cele rele?
168. Fă-te făcător de pace, ca să te învrednicești de numirea de fiu al lui
Dumnezeu.
169. Precum hrana focului sunt lemnele, tot astfel hrana iritării este
înălțarea de sine și cugetarea semeață, căci unde se aprinde în inimă
părerea de sine, acolo mânia află material de ardere și se întărește ca un foc
nestins.
170. Dacă voiești să îmblânzești iritarea, apucă-te cu hotărâre de
lucrarea smereniei, și mergi neabătut pe calea celor blânzi și smeriți cu
inima, căci prin această cale se stinge iuțimea și se aduce pace sufletului.

491
 171. Când frații sunt cuprinși de mare mâhnire unii împotriva altora,
fericit este făcătorul de pace, iar cel ce îi ațâță spre ceartă și dezbinare nu
va rămâne nepedepsit, căci lucrează împotriva rânduielii lui Dumnezeu.
172. În omul blând și smerit se odihnește duhul înțelepciunii, iar pe cei
ce umblă întru înțelepciune Domnul îi iubește și îi ocrotește cu harul Său.
173. Viața cea veșnică o moștenește monahul blând și iubitor de liniște,
care nu se tulbură de zgomotul patimilor, ci păzește pacea inimii.
174. Monahul blând este asemenea unui străjer neadormit, care
priveghează asupra patimilor, oprindu-le de la început și neîngăduindu-le
să pună stăpânire pe suflet.
175. Iartă fratelui tău dacă a greșit împotriva ta, și Domnul va ierta ție
greșelile tale, căci măsura iertării tale va fi măsura milei primite.
176. Grăbește-te să mergi la fratele care te-a mâhnit și pocăiește-te
înaintea lui din inimă curată, după cuvântul Celui ce a poruncit să iertăm
nu numai de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte.
177. Primește, frate, pocăința celui ce vine la tine ca de la Dumnezeu
trimisă, ca nu cumva, disprețuind pe cel trimis, să-L disprețuiești pe Însuși
Trimițătorul și să atragi asupra ta mânia Lui.
178. Nu te ridica împotriva fratelui tău în ziua necazului lui și nu adăuga
durere peste durerea sufletului său, căci aceasta nu este lucrarea dragostei.
179. Nu ține minte răul făcut de fratele tău, căci este scris limpede:
„Căile celor ce țin minte răul duc la moarte”.
180. Nu poți răbda ocara? Taci, și vei afla liniștire, căci tăcerea stinge
focul mâniei mai repede decât orice cuvânt.
181. Veghează asupra ta însuți, ca nu cumva să pună stăpânire pe tine
iuțimea, iritarea și pomenirea răului, din care se naște viață tulburată și fără
rânduială; ci dobândește mărinimia, blândețea, lipsa de răutate și toate câte
se cuvin creștinilor, pentru a viețui viață pașnică și netulburată.

492
 182. Față de nimeni să nu porți ură în inima ta și să nu răsplătești răul cu
rău, ci dobândește dragostea, pe care Scriptura dumnezeiască o așază mai
presus de orice virtute, asemănând-o cu Însuși Ziditorul tuturor, zicând:
„Dumnezeu este iubire”.
183. Pe cel ce a căzut, dar nu hrănește în sine ură și invidie, Domnul nu-l
va lăsa în cădere, ci îi va întinde mâna spre ridicare, pentru că nu a lepădat
dragostea; iar cel ce pare a sta tare, dar se îngâmfă cu mândrie și hrănește
ura, nu este în siguranță, căci întunecarea urii i-a orbit ochii și nu mai vede
încotro merge.
184. Luptă-te să nu fii mânios, ca nu cumva să te îmbeți fără vin,
îngreunându-te cu patima mâniei, care tulbură mintea mai mult decât
băutura.
185. A te bucura și a te veseli de sporirea aproapelui este semn al
desăvârșirii, iar a te întrista și a te tulbura când altul este lăudat este dovadă
de răutate și de așezare vicleană a inimii.
186. Este cu neputință a duce vreo virtute la statornicie, dacă nu este
amestecată și înmuiată cu dragoste; căci fără dragoste rămânem departe de
calea dreaptă ce duce la porțile cerului. De aceea să plângem cu lacrimi, ca
să ne dezlegăm de lanțurile urii, ale invidiei, ale mândriei și ale întregii
necurății diavolești. Lucrare drăcească este a se mâhni de virtuțile celor ce
sporesc; căci în demoni s-a sălășluit ura și ei doresc pierderea tuturor.
Sfinții însă, urmând Stăpânului, voiesc ca toți oamenii să se mântuiască și
la cunoștința adevărului să vină, pentru că, umplându-se de dragoste, au
iubit pe aproapele ca pe ei înșiși.
187. Fii îndelung-răbdător, ca să te faci tare întru înțelepciune, căci
îndelunga-răbdare este dar frumos: ea alungă iritarea, mânia și disprețul și
aduce sufletul în stare de pace adâncă.
188. Când cineva te vorbește de rău, nu te aprinde de mânie, ci îndată,
cu smerenie, arată liniște pe față și schimbă iritarea în pace; însă să știi că
zâmbetul rostit din inimă tulburată aprinde în celălalt și mai multă mânie,

493
de aceea mai întâi împacă-ți inima și abia apoi vorbește cu blândețe. Căci
focul nu se stinge cu foc, ci tu prin dragoste și bunăvoință potolește mânia
celui tulburat. Iar dacă fratele nu se îndreaptă astfel, să folosim și alte
mijloace, toate câte sunt cu putință, spre vindecarea lui, ca nu cumva
iritarea să pună stăpânire deplină și să facă jertfa noastră înaintea lui
Dumnezeu neplăcută. Să urmăm Domnului Mântuitor, Care, fiind ocărât,
nu ocăra, și lui David, care, batjocorit de Semei, a zis: „Lăsați-l să
blesteme, căci Domnul i-a poruncit”, nădăjduind că Domnul va privi la
smerenia lui.
189. Soarele să nu apună peste mânia noastră, ci să iertăm tuturor celor
ce ne sunt datori și să întărim dragostea, căci dragostea acoperă mulțime de
păcate. Cel ce poartă vrajbă față de frate și crede că aduce dar lui
Dumnezeu este asemenea celui ce jertfește câine sau plata desfrânării. Iar
cel ce urăște pe fratele său și spune că iubește pe Hristos este mincinos și
pe sine se amăgește.
190. Dacă ai ceva împotriva fratelui sau fratele are ceva împotriva ta,
mergi și împacă-te; iar dacă nu faci aceasta, tot ceea ce aduci lui
Dumnezeu nu va fi primit. Dar dacă împlinești această poruncă a
Stăpânului, atunci roagă-te Lui cu îndrăzneală, zicând: „Iartă-mi, Stăpâne,
datoriile mele, precum și eu am iertat fratelui meu, împlinind porunca Ta”.
Și Iubitorul de oameni va răspunde: „Dacă ai iertat, și Eu te iert; dacă ai
dezlegat, și Eu dezleg datoriile tale”.
191. Cel ce rabdă cu îndelungă-răbdare atunci când este grăit de rău sau
nedreptățit, asemenea este celui ce a încuiat leul în cușcă, iar cel ce
răspunde ocării și se apără cu iuțime se aseamănă omului care se rănește
singur cu propria armă.
Duhul întristării
192. Să nu ne lăsăm cuprinși de deznădejde, căci nu ne este hărăzit să
petrecem veșnic în viața aceasta trecătoare.

494
 193. Nu da întristării să-ți cuprindă inima, fiindcă întristarea lumii
acesteia aduce moarte, iar întristarea cea după Dumnezeu lucrează
pocăință spre viață veșnică.
194. Monahul care s-a pregătit cu bărbăție să rabde tot ce i se va
întâmpla va avea doar o parte din întristări, iar nu va fi cu totul robit de ele.
195. Nu îngădui întristării să se așeze în inima ta, ci mângâie-te întru
Domnul și sprijină-ți nădejdea în El.
196. Dacă vei fi clevetit, iar mai apoi se va descoperi curăția conștiinței
tale, să nu te înalți cu mintea, ci slujește Domnului, Celui ce te-a izbăvit de
clevetirea oamenilor, cu smerenie, ca nu cumva să cazi într-o prăbușire mai
cumplită.
197. Sufletul viclean, când este lingușit, se trufește, iar când este ocărât,
se tulbură și se aprinde; iar sufletul bun nici de lingușire nu se bucură, nici
de ocară nu se aprinde.
198. Nu este măsură pentru răbdare, atunci când ea este amestecată și
îndulcită cu dragoste.
199. Rabdă pe Domnul în ziua necazului, ca El să te acopere și să te
păzească în ziua mâniei.
200. Nu râde de cel mâhnit și nu te bucura văzând pe cineva că se strică,
ca nu cumva Domnul să Se mânie pe tine și să rămâi lipsit de ajutor în
ceasul necazului.
201. Nu socoti că tu singur porți mai multe necazuri decât toți ceilalți;
căci precum nu poate omul viețui pe pământ fără aer, tot astfel nu poate
trăi în lume fără ispite, necazuri și boli. Cei ce sunt legați de cele
pământești suferă pentru cele pământești, iar cei ce tind spre cele
duhovnicești se întristează pentru cele duhovnicești; dar aceștia din urmă
vor fi fericiți, căci rodul lor este mult înaintea Domnului.
202. Dacă suntem legați ca robi ai lui Hristos Dumnezeu, să nu ne
rușinăm de lanțurile necazurilor, ci cu bucurie să le purtăm, așteptând

495
venirea Lui din ceruri, când ne va număra și pe noi în ceata sfinților; căci
cei ce se fac părtași patimilor Lui se vor face părtași și mângâierii Lui.
203. Două feluri de întristări sunt sub soare și înconjoară pe tot omul:
întristarea cea după Dumnezeu și întristarea lumii; și nimeni nu poate trece
viața aceasta fără una dintre ele. Întristarea lumii este grea și nu aduce
răsplată, iar întristarea după Dumnezeu aduce cu sine mângâiere și mai
mult decât atât, făgăduința vieții veșnice. De te va ajunge cea dintâi,
grăbește a o preface în cea de-a doua, și vei izgoni amărăciunea din inimă.
204. Când lucrezi lucrul lui Dumnezeu cu smerenie și cu frică sfântă,
vrăjmașul, vrând să te poticnească din viața cea dreaptă, va ridica
împotriva ta oameni nepricepuți și neîngrijiți; dar nu te teme, nu te tulbura
și nu te abate de la calea dreaptă. Rabdă pe Domnul, alesule al Lui, ca cei
ce te ocărăsc acum să se minuneze de slava mântuirii tale, precum este
scris: „dreptul, de va ajunge la sfârșit, în odihnă va fi”.
205. Precum focul din cuptor încearcă aurul și argintul, tot astfel
sufletele muritorilor se lămuresc în necazuri, având ajutor pe Domnul.
206. Să nu ne temem de ispite, ci cu îndrăzneală să alergăm către cinstea
chemării celei de sus întru Hristos; căci Domnul încununează pe toți cei ce
Îl iubesc.
207. A zis un frate: cel ce voiește să se facă monah și nu rabdă ocara,
smerirea și lipsirea, acela nu va putea fi monah.
208. Cu mărinimie rabdă ocările și primește numirea de rău ca pe o
numire bună, și cea de nevrednic ca pe una bineplăcută; căci robului
Domnului nu i se cuvine să se certe, ci să fie blând cu toți.
209. Dacă vei cădea în boală, să nu alergi mai întâi la ajutor mort și la
sprijin omenesc, ci să ai răbdare, așteptând mila lui Dumnezeu, ca El să
rânduiască toate spre bine; căci uneori și trupul are nevoie de învățare. În
toate să bineplăcem Domnului, căci El poartă grijă de noi. Iar omul bolnav
caută pe Domnul mai cu stăruință, și bună este învățătura, dacă cel învățat
mulțumește, zicând: „Dacă cele bune le-am primit din mâna Domnului,

496
oare pe cele rele nu le vom răbda?” Binecuvântat să fie numele Domnului
în veci.
210. Nu se cuvine a ne lăsa pradă deznădejdii în vremea ispitei, ci a
priveghea în rugăciune și în fapte bune, asemenea celor ce plutesc pe mare,
care, când se ridică furtuna, sunt cu mare luare-aminte, veghează și
cheamă pe Dumnezeu în ajutor. Domnul nu disprețuiește pe cei ce Îl
cheamă întru adevăr. De aceea și noi, când ne va ajunge întristarea, să
alergăm la Domnul, zicând: „Doamne, întru necaz ne-am adus aminte de
Tine”. Marea nu este totdeauna liniștită, și nici viața aceasta nu poate fi
trecută fără ispite; dar dacă ne vom ține de credință ca de cârmă, ea ne va
duce la limanul vieții, unde, lepădând ostenelile, ne vom îmbrăca în viață
și nestricăciune.
211. Când ne va cuprinde întristarea, să așteptăm apropierea bucuriei,
luând pildă de la cei ce călătoresc pe mare: când vine furtuna, rabdă
valurile așteptând liniștea, iar când vine liniștea, se tem de furtună; de
aceea sunt pururea veghetori. Așa și noi: în necaz să așteptăm ajutorul lui
Dumnezeu, ca să nu ne omoare gândul că nu mai este mântuire; iar în
bucurie să așteptăm lacrimi, ca să nu ne îmbătăm de veselie.
212. Fii tare în ispite și necazuri și împotrivește-te patimii care te
aprinde, ca să nu fii spălat de ploi, precum cărămida nearsă, și să nu se
arate că nu ai tăria pe care credeai că o ai.
213. Hotărându-te să bineplăcești lui Dumnezeu, fii îndelung-răbdător.
Privește la neamurile cele de demult și vei vedea că toți sfinții au dobândit
făgăduințele prin răbdare lungă și statornică. De aceea să ne silim în
fiecare zi, ca împreună cu ei să moștenim Împărăția Cerurilor. Din
necredință se depărtează răbdarea; aprinde în tine râvnă pentru Domnul și
întărește-te ca un credincios, ca nu cumva din multa întristare să-ți pierzi
puterea sufletului. Adu-ți aminte de cei ce au pătimit în surghiun, în ocne și
în robie amară, și supune-te cu răbdare necazurilor ce te întâmpină.
214. Dacă ți se va întâmpla o supărare, a o răbda nu este încă răul cel
mare, ci a rămâne în ea este primejdios. De vei afla că cineva te-a vorbit de
497
rău în lipsa ta, cercetează cu înțelepciune de unde vine ispita și nu te mânia
pe fratele tău, ci spune celui ce te-a înștiințat: „De m-a ocărât, frate îmi
este, iar eu însumi am fost vrednic de ocară; nu el a lucrat aceasta, ci
vrăjmașul, ca să semene vrajbă între noi. Domnul să risipească sfatul celui
viclean și pe frate să-l miluiască”. Iar dacă vei fi ocărât și față către față, nu
te tulbura cu mintea. Iar dacă suferi ocară pentru un lucru rău, mai bine
îndreaptă-ți greșeala.
215. Dacă cel ce mângâie pe cel întristat este om duhovnicesc,
mângâierea lui va fi spre mare folos; iar cel cu gândire trupească, venind
să mângâie, va tulbura și mai mult sufletul celui mâhnit.
216. Ai auzit cuvânt greu și te-ai întristat; dar dacă pe drept ai fost
mustrat, bucură-te, căci ai fost rănit spre îndreptare și silește-te să-ți
îndrepți căderea. Iar dacă pe nedrept ai fost rănit, cu atât mai mare îți este
plata dacă vei răbda cu bunăvoință. Apostolii, ca niște făcători de rele, au
fost bătuți în mijlocul cetății, dar nu s-au mâniat, ci s-au bucurat că s-au
învrednicit a primi ocară pentru numele Domnului Iisus. Bucură-te și tu,
dacă te-ai învrednicit de ocară pentru El.
217. Va zice poate vreunul dintre cei neîngrijitori: „Mă întristează că
acestea mi s-au întâmplat mie după atâta osteneală”. Te întristează aceasta,
rob al Domnului? Oare nu este mai de folos să cunoști din aceasta că, după
atâția ani de nevoință, patimile tale încă nu au fost biruite și, cunoscând
aceasta, să începi tocmai de aici a le birui? Căci cel ce socotește că este
ceva, nefiind nimic, pe sine se amăgește cu mintea. Meșteșugul
cârmaciului se arată în vreme de furtună. Iar cel ce se laudă zicând: „De
atâția ani sunt în chip monahicesc”, dar lucrurile acestui chip nu le arată,
acela poartă asupra sa unelte ale unei arte pe care încă nu a învățat-o. Ți s-
a întâmplat o mică întristare și îndată ai ieșit din rânduiala vieții monahale,
ca și cum te-ai fi lepădat de chipul monahicesc; într-o clipă ai pierdut
ostenelile atâtor ani. Nu, frate, să nu întorci spatele vrăjmașilor, ci stai tare,
luptă-te și vrăjmașii vor fugi de la tine. Îmbracă-te cu platoșa credinței,
pune pe cap coiful mântuirii, ia sabia Duhului Sfânt, care este cuvântul lui

498
Dumnezeu, și luptă-te, ca să se bucure de vitejia ta Duhul Sfânt Care
locuiește în tine.
218. Dacă nu poți răbda o ispită mică, cum vei răbda una mare? Dacă nu
poți birui pe copil, cum vei lupta cu bărbatul desăvârșit? Dacă nu suporți
un cuvânt, cum vei răbda o lovitură? Dacă nu rabzi palma și bătaia, cum
vei purta crucea? Iar dacă crucea nu o vei purta, cum vei moșteni slava din
ceruri împreună cu cei ce grăiesc: „Pentru Tine suntem omorâți toată ziua,
socotiți am fost ca niște oi de junghiere”? Oare am uitat noi, frate, câte a
pătimit pentru noi Stăpânul nostru de obște? El a fost batjocorit și smerit; I
s-a spus: „demon ai”, și nu S-a mâniat; L-au numit amăgitor, L-au pălmuit,
L-au bătut, L-au pironit pe cruce; a gustat oțet cu fiere, a fost străpuns cu
sulița în coastă. Toate acestea le-a răbdat pentru mântuirea noastră. Iar noi,
vai nouă, sărmanilor!, nici cea mai mică ocară, nici măcar un cuvânt nu
voim a răbda pentru El, Cel ce atâtea a suferit pentru noi.
219. Cel ce voiește să bineplacă lui Dumnezeu și să se facă moștenitor al
lui Dumnezeu prin credință, ca să fie numit fiu al lui Dumnezeu, născut
din Duhul Sfânt, trebuie mai întâi, îmbrăcându-se cu bunăvoință și
răbdare, să poarte cu bărbăție toate necazurile, lipsurile și strâmtorările ce i
se întâmplă, fie boli și suferințe trupești, fie ocări și nedreptăți de la
oameni, fie felurite întristări nevăzute pe care duhurile viclene le aduc
asupra sufletului, vrând să-l ducă la slăbire, nepăsare și nerăbdare, ca să-l
oprească de la intrarea în viață. Toate acestea se petrec prin iconomia lui
Dumnezeu, Care îngăduie fiecărui suflet să fie ispitit prin multe necazuri,
ca să se arate limpede cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima, prin
răbdarea bărbătească a tuturor, fără a-și pierde nădejdea în Dumnezeu, ci
așteptând cu credință, prin har, cu răbdare și nădejde neclintită izbăvirea, și
astfel, trecând prin orice ispită, să se facă vrednici de Împărăția Cerurilor.
220. Sufletul care nu se întărește și nu rabdă cu tărie toată ispita și toată
întristarea, ci se mâhnește, se moleșește, se tulbură, se îngrijorează, se
lenevește în nevoință sau chiar deznădăjduiește ca unul ce nu mai are
nădejde de izbăvire, acela, neavând păstrată în sine nădejdea care așteaptă
cu credință neîndoielnică mila lui Dumnezeu, cu adevărat nu se face
499
vrednic de viață, fiindcă nu a urmat tuturor sfinților și nu a mers pe urmele
Domnului. Privește și ia aminte cum din vechime părinții, patriarhii,
prorocii, apostolii și mucenicii, trecând pe această cale a ispitelor și
necazurilor, au putut bineplăcea lui Dumnezeu și s-au învrednicit de mari
răsplătiri.
221. Dumnezeu nu îngăduie sufletului care nădăjduiește în El și rabdă să
fie ispitit peste măsura puterilor sale, până la a ajunge în deznădejde, adică
să cadă în ispite și necazuri pe care nu le poate purta. Nici vrăjmașul nu
ispitește sufletul după voia sa, ci numai în măsura în care i se îngăduie de
Dumnezeu. Sufletul să rabde toate cu bărbăție, ținându-se de nădejdea
credinței și așteptând ajutorul de la Dumnezeu, și este cu neputință să fie
părăsit. Dimpotrivă, cu cât sufletul se nevoințește mai mult, alergând la
Dumnezeu cu credință și nădejde și așteptând cu neclintire izbăvirea, cu
atât mai grabnic îl izbăvește Domnul de toată întristarea ce îl cuprinde.
Căci El știe cât trebuie să fie încercat și ispitit sufletul și atât îngăduie.
Precum olarul, după ce face vasele, le pune în cuptor ca să se întărească
prin foc, dar știe cât timp să le țină, ca să nu se crape arzându-se prea mult,
și nici nu le scoate mai devreme, ca să nu rămână neterminate și
nefolositoare, tot așa și Dumnezeu știe cu mult mai mult câtă încercare este
de folos sufletelor care voiesc să-I placă și să dobândească viața veșnică.
222. Precum cânepa nu este bună pentru a fi torsă în fire subțiri dacă nu
este bătută de multe ori, ci cu cât este mai mult bătută, cu atât se curățește
și devine mai potrivită pentru lucru, tot așa și sufletul iubitor de
Dumnezeu, trecând prin multe ispite și încercări și răbdând cu bărbăție
necazurile, se curățește și se face mai potrivit pentru lucrarea
duhovnicească, iar la urmă se învrednicește să moștenească Împărăția
Cerurilor. Necazurile și ispitele fac sufletul încercat și tare, dacă sunt
purtate cu bărbăție, cu bunăvoință și cu nădejde neclintită în Dumnezeu.
223. Sufletele date spre încercare necazurilor și chinuite în multe feluri
de duhurile viclene, fie pe ascuns prin apăsarea lăuntrică a întristărilor și
gândurilor rele, fie pe față prin suferințe trupești, dacă vor răbda cu tărie,
vor păstra nădejdea și vor aștepta răsplătirea de la Domnul, se vor
500
învrednici de cununi ale dreptății și, în ziua Judecății, vor avea aceeași
îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu ca și mucenicii, căci una este suferința
celor ce pătimesc pe cruce și alta a celor ce sunt chinuiți de duhurile
viclene.
224. Vrăjmașul, dacă nu izbutește să ducă pe cineva la păcat și să-l
doboare prin gânduri, aduce asupra lui necazuri, ca să-i întunece mintea și
apoi să semene în el orice voiește. Iar dacă nici așa nu poate, îi dă toate
înlesnirile vieții, îl înalță și îl duce într-o mare amăgire, care este mai
primejdioasă și mai rea decât toate patimile, pentru că îl face mândru, îl
aruncă în adâncul plăcerilor, izgonește pomenirea lui Dumnezeu, a propriei
neputințe și a ceasului morții. După aplecarea pe care o vede în om,
împotriva aceleia se ridică, ca să-l lupte cu toate vicleșugurile.
225. Toate sunt de la Dumnezeu: și cele bune, și cele dureroase; dar
unele sunt după bunăvoință, altele după iconomie, iar altele după
îngăduință. După bunăvoință sunt când trăim în virtute, căci voiește
Dumnezeu ca cei virtuoși să se împodobească cu cununi ale răbdării; după
iconomie, când, căzând în păcate, suntem îndreptați; iar după îngăduință,
când, fiind îndreptați, nu ne întoarcem, ci rămânem în păcat. De aceea,
iconomic, Dumnezeu ne pedepsește pe noi, cei ce greșim, ca să nu fim
osândiți împreună cu lumea, precum spune Apostolul: „judecați fiind de
Domnul, suntem pedepsiți, ca să nu fim osândiți cu lumea”. În acest înțeles
se spune: „Va fi rău în cetate pe care Domnul să nu-l fi făcut”, adică
foamete, ciumă, boli, lovituri și războaie, căci toate acestea slujesc spre
curățirea de păcate. Iar pe cei ce nu voiesc să trăiască fără păcat sau, fiind
îndreptați, nu se întorc, ci stăruie în răutate, Dumnezeu îi lasă cu totul,
dându-i pe mâna minții neîncercate, adică îi lasă liberi să facă cele
necuviincioase.
Duhul akediei (trândăvia sufletului, descurajarea)
226. Cel ce cârtește nu este bun pentru nici o lucrare și nu are nici o
tragere de inimă către lucru; căci este leneș și totdeauna are la îndemână un
cuvânt de scuză ca să se sustragă de la faptă, iar pe alții îi strică, zicând:

501
„Și aceasta la ce folosește? și aceea la ce bun? căci în acestea nu este nici
un câștig”.
227. Leneșul, când este chemat la psalmodie, se mânie; când este trezit
la priveghere, se îndreptățește cu dureri de pântece și de cap; când i se face
mustrare, răspunde: „Învață-te pe tine”; iar când este povățuit întru ceva,
strigă cu îndrăzneală: „Știu eu”.
228. Omului care este în stare să lucreze nu-i este bine să mănânce
pâinea altuia în nelucrare, de vreme ce Apostolul spune că nu a fost povară
nimănui și că singur s-a păzit prin osteneală.
229. Monahul cârtitor suferă mare pagubă, iar cel ce rabdă toate cu
bărbăție va moșteni bucuria.
230. Dacă vine peste tine duhul akediei, să nu-ți părăsești locuința, ci
stai împotriva acestui duh cu răbdare; și să nu te lase amăgit gândul care îți
șoptește să te muți dintr-un loc în altul, căci dacă vei primi acest gând, nu
vei avea niciodată răbdare.
231. Să nu zici, monahule: „Aici este luptă și strâmtorare, iar acolo este
viață liniștită și fără griji”, gândind să te muți; căci știi oare cine ne poartă
lupta? Nu vrăjmașul nostru, diavolul, care umblă prin toată lumea de sub
cer? Oriunde vei merge, tot sub cer vei fi și pretutindeni vei fi la îndemâna
lui. De aceea, mai bine este, rămânând la locul tău, să te împotrivești
diavolului, și el va fugi de la tine; iar tu apropie-te de Dumnezeu și El Se
va apropia de tine.
232. Monahul leneș își face pricină și zice: „Astăzi stau aici, iar mâine
mă voi muta în alt loc; pentru ce să mă mai ostenesc?”
233. Multe pricini își adună monahul leneș, iar cel somnoros va cădea în
multe necazuri.
234. Cel ce se mută necontenit dintr-o chilie în alta va dobândi gânduri
deșarte, iar cel ce rămâne într-un singur loc sporește în liniște și adunare
lăuntrică.

502
 235. Monahul rătăcitor nu este nevătămat dacă nu se trezește cu luare-
aminte, iar cel ce rămâne în locul unde a fost chemat mai degrabă va afla
odihnă.
236. Plăcută îți este trândăvia, dar amar este sfârșitul ei; te ostenești
lucrând, dar mai târziu te vei veseli.
237. Monahul leneș și iubitor de sine, îndată ce vede lucrare, se ascunde,
iar la masă se pune între cei dintâi.
238. Pomenirea morții și a judecăților este sabie împotriva demonului
akediei.
239. Dintre cele grele, cel mai greu jug este akedia, mai ales când are ca
tovarășă necredința; căci roadele ei sunt pline de otravă aducătoare de
moarte.
240. Ai părăsit chilia, monahule, și umbli prin lume; nu te temi oare de
fărădelege și de ceartă în cetate?
241. Cine este mai leneș decât cel însetat care șade lângă izvor și nu-și
întinde mâinile să ia apă ca să-și potolească setea? Sau decât cel ce are
carte și nu se îngrijește de citire?
242. Ostenește-te cu cel ce dorește să învețe carte, ca citind despre
lucrările minunate ale lui Dumnezeu să binecuvânteze Numele Lui cel
minunat; și Dumnezeu Însuși îți va fi răsplătitor.
243. Asupra monahului aflat în akedie vine nepăsarea, iar asupra celui ce
rabdă vine ispita mândriei; însă cel ce Îl iubește cu adevărat pe Domnul
leapădă și una, și alta.
244. Monahul leneș va suferi multe pierderi, iar cel treaz nu va disprețui
nici un ceas.
245. Să nu iubești mutarea din loc în loc, ci mai degrabă prin răbdare să
scoți folos din neajunsurile locului unde viețuiești. Spune-mi: după ce vom
străbate toată lumea, nu tot o chilie ne va aștepta, dacă voim să ne
mântuim? Iar dacă nici în viața de obște nu avem răbdare și nici în
503
singurătate nu aflăm liniște, unde vom afla, în cele din urmă, adăpost?
Aceasta se aseamănă cu a spune: „Nici căldura soarelui nu o pot răbda,
nici umbra nu-mi este de folos”. Mă tem să nu ne acopere în cele din urmă
cuptorul cel veșnic.
246. Să fim tari cu inima, căci slăbiciunea inimii este potrivnică virtuții.
Să nu ne descurajăm dacă vine peste noi o mică moleșeală, ci să ne silim
pe noi înșine, asemenea unui călător vrednic. Căci călătorul, când slăbește
pe drum, nu se leapădă de scopul călătoriei, ci se mângâie spunându-și:
„Încă puțin și vei ajunge la popas și te vei odihni”. Și Domnul, văzând
silirea noastră, ne va da putere și va ușura greutatea.
247. Pentru hrana noastră să lucrăm cu nădejde în Dumnezeu. Să nu ne
mâhnim pentru osteneală; căci mulți, nelucrând nimic, au fost împovărați
chiar de lipsa de grijă. Învață să lucrezi, ca să nu înveți a cerși. Să nu fii
neglijent în lucru, căci Domnul este aproape.
248. Să nu ne descurajăm stând în chilie, aducându-ne aminte că sfinții
mucenici, după multe chinuri, au fost legați în lanțuri de fier. Să nu fugim,
așadar, de neajunsurile chiliei și să nu ne plictisim de lucru, știind că mulți
dintre sfinți au fost trimiși la ocne pentru Domnul. Dacă am fi trăit în acele
vremuri, ne-am fi schimbat viața din pricina chinurilor? Ne-am fi lepădat
de credință din pricina strâmtorărilor?
249. Rămâi în locul în care viețuiești, împotrivindu-te lenevirii; căci nu
schimbarea locului, nici depărtarea, ci numai luarea-aminte a minții poate
domoli patimile. Avem nevoie de răbdare, ca făcând voia lui Dumnezeu să
dobândim făgăduințele. Cel ce se lasă pradă akediei este departe de
răbdare, precum bolnavul de sănătate. Virtutea se arată nu în moleșeală, ci
în răbdare; iar răbdarea se întărește când mintea se îndeletnicește cu
contemplația și cu învățătura dumnezeiască. Astfel hrănită, mintea se
întărește, precum trupul cu hrană bună; iar dacă se depărtează de acest har,
sărăcește și slăbește. De aceea, lepădând alipirea de cele materiale,
îndeletnicește-ți mintea cu lucrarea dumnezeiască și nu vei mai avea

504
trebuință să-ți muți trupul din loc în loc, istovindu-l prin rătăciri fără
binecuvântare, căci Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.
250. Când vei observa în tine că citirea Scripturilor dumnezeiești îți este
grea și că nu mai primești cu plăcere povățuirile duhovnicești, să știi că
sufletul tău a căzut într-o boală grea; căci acesta este începutul nebuniei, de
care cei ce au fost cuprinși au secerat rodul morții.
251. Fericit este cel ce în fiecare ceas cultivă în sine gânduri frumoase și
bune și care, prin nădejde, a biruit patima vicleană a akediei, cu care se
luptă nevoitorii Domnului.
252. Fericit este cel ce în lucrarea Domnului s-a făcut asemenea unui
ostaș viteaz, trezind pe cei leneși și îmbărbătând pe cei slabi de inimă pe
calea Domnului.
253. Fericit este cel pe care patima akediei nu l-a doborât ca pe un lipsit
de curaj, ci a dobândit răbdarea desăvârșită, pentru care toți sfinții au
primit cununi.
254. Când duhul akediei te tulbură, să nu te lași dus de gândurile lui, ci
să rămâi în locul unde te-a așezat Dumnezeu, aducându-ți aminte ce
dragoste aveai către Dumnezeu când ai venit la porțile mănăstirii. Aceeași
dragoste să o păstrăm până la sfârșit, răbdând pe Domnul asemenea
luptătorului care prin răbdare biruie loviturile, căci cel ce va răbda până la
sfârșit, acela se va mântui.
255. Unui frate, înainte de priveghere, îi șoptea gândul: „Astăzi
odihnește-te și nu te scula la priveghere”. Iar el răspundea gândului: „Cine
știe dacă mâine te vei mai scula? De aceea trebuie să mă scol astăzi”. Și la
lucru îi șoptea iarăși gândul: „Odihnește-te astăzi și mâine vei lucra”. Iar el
răspundea: „Nu, astăzi voi lucra, iar de ziua de mâine Se va îngriji
Domnul”.
256. Dacă te va tulbura akedia, să nu deznădăjduiești, ci roagă-te
Domnului să-ți dăruiască răbdare; apoi șezi și, adunându-ți gândurile,
mângâie-ți sufletul cu psalmii, zicând: „Pentru ce ești mâhnită, suflete al

505
meu, și pentru ce mă tulburi? Nădăjduiește în Dumnezeu”. Spune-ți și
aceasta: „Pentru ce slăbești, suflete? Nu vom trăi veșnic în lumea aceasta”.
Adu-ți aminte că suntem străini și trecători pe pământ și că viața drepților
începe după moarte. De aceea sfinții au numit viața aceasta temniță și au
dorit dezlegarea, ca să fie cu Hristos.
257. Când vine dimineața, fratele se scoală, se roagă și se apucă de
lucru; atunci demonul, urâtorul binelui, îi seamănă gândul akediei.
258. Dacă fratele, fiind cuprins de akedie, continuă să lucreze, cu
ajutorul harului izgonește patima; iar dacă nu o respinge prin răbdare, cade
sub stăpânirea ei. Lăsându-se gândului, începe să-și spună: „Astăzi sunt
slăbit, voi lua odihnă, iar mâine voi face cât pentru două zile”. Astfel, în
prima zi nu face nimic, iar a doua zi demonul îi aduce o akedie și mai grea,
până când fratele lasă lucrul cu totul sau umblă fără rost.
259. Orice ai face, dacă vrăjmașul aduce asupra ta akedia, arată-i o
lucrare asemănătoare și spune: „Vezi cum se ostenesc oamenii pentru cele
trecătoare? De ce nu voiești tu să te ostenești pentru cele veșnice?” Și în
tot lucrul tău să ai martor conștiința, că ceea ce faci se face pentru
Dumnezeu, și astfel te vei mântui de akedie.
Duhul slavei deșarte
260. Ia aminte, monahule, la cele ce-ți spun: să nu fie la noi evlavie
numai în afară, iar în chilie nepăsare și dezlegare; ca să nu ne asemănăm
mormintelor văruite (cf. Mt. 23, 27). Căci pretutindeni este același
Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
261. Monahul care se laudă cu tăria sa este întâiul dintre nebuni. Rușine
și ocară este monahului să se laude cu puterea sa proprie; căci cel ce se
laudă, în Domnul să se laude (cf. 1 Cor. 1, 31).
262. Voiești să dobândești nume bun? Întru blândețe să-ți petreci
lucrările tale (cf. Sir. 3, 17).

506
 263. Nu aceasta este încă virtute: a fi batjocorit și a nu simți; ci virtute
este a simți ocara și a o purta pentru evlavie. Căci s-a zis: cel leneș, când
este ocărât, nu se rușinează (cf. Prov. 20, 4).
264. Slava deșartă este boală a sufletului, patimă vicleană.
265. Scris este: să te laude pe tine altul, iar nu gura ta; străinul, iar nu
buzele tale (Prov. 27, 2). Și iarăși: focul lămurește argintul și aurul, iar
omul este cercat prin gura celor ce-l laudă (Prov. 27, 21).
266. Dă tuturor cinste pentru Domnul, fără a căuta cinste pentru tine
însuți, și vei afla har înaintea Domnului.
267. Să nu te minunezi niciodată de cel ce caută plăcerea oamenilor,
străduindu-se să placă multora, dar nu lui Dumnezeu.
268. În ascuns, iubite, împlinește poruncile Domnului, și Domnul îți va
răsplăti pe față.
269. Dacă vezi pe cineva ajuns la mare cinste pe pământ, nu te minuna
de aceasta; ci minunează-te de cel ce a urât slava pământească.
270. Ia seama, ca nu cumva, dorind cinste peste măsură, să-ți aduci
asupra ta necinste. Căci cinstea adevărată a omului este a face toate după
Dumnezeu; iar necinste mare este a călca poruncile.
271. Nu căuta să te arăți iscusit în toate, ca să nu cazi în slava deșartă,
care naște slavă lumească, mânie și întristare. Mai ales silește-te să fii
simplu și egal în toate.
272. Nu te făli cu meșteșugirea cuvintelor, ci vestește mai degrabă
învățătura dobândită din experiența oamenilor simpli și neînvățați, ca să te
faci ucenic al Apostolilor lui Hristos. Căci lauda înțelepciunii din afară este
oprită, mai ales creștinilor. Cel ce se laudă, în Domnul să se laude (cf. 2
Cor. 10, 17).
273. Cei ce se nevoiesc în virtute din plăcerea oamenilor au temelia
mântuirii așezată nu pe piatră, ci pe nisip; de aceea, când vin ploile, râurile
și vânturile ispitelor, cad prin gânduri. Iar dacă nu cad, ci viețuiesc aparent
507
drept, se umflă de mândrie; iar când cad, se predau unei deznădejdi fără
folos.
274. Nu cel ce se laudă pe sine este încercat (cf. 2 Cor. 10, 18).
Cercetează-ți mai întâi faptele tale: ai biruit cu adevărat pofta? ai iubit
sărăcia? ai urât clevetirea? ai lepădat slava deșartă? ai biruit patimile? ai
rămas blând când ai fost ocărât? nu te-ai înălțat când ai fost lăudat? ai iubit
pe Domnul din toată puterea și pe aproapele ca pe tine însuți? Dacă nu,
pentru ce ne lăudăm? Mai degrabă se cuvine a plânge înaintea bunătății
Domnului, ca să ne vindece de împietrirea inimii și să ne întărească spre
viață cuviincioasă.
275. Nimic să nu facem spre arătare oamenilor, ci toate din inimă curată;
căci Dumnezeu cunoaște cele ascunse și de la El singur așteptăm răsplata.
276. Omul slăvit deșert, de ar fi sărac și și-ar lua nume de împărat, nu
este împărat; tot așa nici monah nu este cel ce mănâncă pe ascuns, iar la
masa obștească se arată postitor. Acela țese pânză de păianjen și merge nu
pe calea sfinților, ci pe calea plăcerii oamenilor.
Duhul mândriei
277. Cel mândru nu rabdă să fie cineva mai presus de el; iar când
întâlnește aceasta, fie pizmuiește, fie se întrece. Pizma și întrecerea se țin
una pe alta; și unde este una, sunt amândouă.
278. Pe cel ce are aceste patimi îl chinuiește sporirea altora; iar pe cel ce
nu le are nu-l întristează. Acesta, când altul este cinstit, nu se tulbură; când
altul este ridicat, nu se neliniștește, căci pe toți îi socotește mai presus de
sine.
279. Fără smerenie, zadarnice sunt toată nevoința, toată înfrânarea, toată
ascultarea, toată sărăcia de bunăvoie și toată învățătura multă.
280. Duhul necurat al trufiei este viclean și cu multe chipuri; pe toți
caută să-i biruiască: pe cel înțelept cu înțelepciunea, pe cel tare cu tăria, pe
cel bogat cu bogăția, pe cel frumos cu frumusețea, pe artist cu meșteșugul.

508
 281. Nici pe cei ce duc viață duhovnicească nu-i lasă neispitiți: celui
lepădat de lume îi întinde cursă în lepădare, celui înfrânat în înfrânare,
celui tăcut în tăcere, celui sărac în sărăcie, celui rugător în rugăciune.
Pretutindeni seamănă neghina sa.
282. Ca leac împotriva mândriei, citește adesea aceste cuvinte ale
Scripturii: „Când veți face toate cele poruncite vouă, ziceți: robi netrebnici
suntem” (Lc. 17, 10). „Cel ce crede că este ceva, nefiind nimic, se înșală
pe sine” (Gal. 6, 3). „Cele înalte la oameni sunt urâciune înaintea lui
Dumnezeu” (Lc. 16, 15). „Nu cel ce se laudă pe sine este încercat, ci pe
care îl laudă Dumnezeu” (2 Cor. 10, 18). „Învățați de la Mine, că sunt
blând și smerit cu inima” (Mt. 11, 29). „În smerenia noastră Și-a adus
aminte Domnul de noi” (Ps. 135, 23). „M-am smerit și m-a mântuit” (Ps.
114, 5). „Urât este Domnului tot cel cu inima trufașă” (Prov. 16, 5).
283. Dacă ești sănătos cu trupul, nu te înălța, ci teme-te.
284. Cel ce se înalță pe sine își pregătește necinste; iar cel ce slujește
aproapelui în smerenie va fi slăvit.
285. Smerește gândul mândriei înainte ca mândria să te smerească.
Doboră gândul trufiei înainte ca el să te doboare. Zdrobește pofta înainte
ca pofta să te zdrobească.
286. Nu osândi pe fratele tău pentru nestatornicie, ca să nu cazi și tu în
aceeași slăbiciune.
287. Începătorul lipsit de smerenie nu are armă împotriva potrivnicului
și va suferi mare înfrângere.
288. Să se socotească monahul pe sine din cei mai de pe urmă, ca fiind
cel din urmă dintre toți, și astfel își va dobândi nădejde. Căci tot cel ce se
înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța (Lc.
18, 14).
289. Ocară rea este pentru monah: mândria, îndrăzneala fără frică,
nesimțirea, nerușinarea, nechibzuința, iuțimea și nebunia.

509
 290. De vei iubi mândria, parte cu demonii vei avea; iar de vei iubi
smerenia, parte cu Stăpânul Hristos vei fi.
291. Cel trufaș va purta multe întristări, iar cel smerit va petrece pururea
vesel în Domnul.
292. Trufia caută întotdeauna cinste; iar smerenia, nici în slavă nu se
înalță, nici în lipsă de slavă nu se tulbură, căci își așteaptă răsplata de la
Domnul.
293. Mândria orbește ochii minții, iar smerenia îi luminează prin
dragoste; căci Domnul învață pe cei blânzi căile Sale (Ps. 24, 9).
294. Primejdios este omului să se bizuie pe sine; iar cel ce se bizuie pe
Domnul se va mântui.
295. Cel ce-și împodobește hainele se va mândri; iar monahul mândru
este ca un vultur încă fără pene.
296. Monahul smerit este alergător iute și trăgător bine țintit.
297. Precum fierul toate le subțiază și le supune, așa și smerenia cea
după Dumnezeu risipește uneltirile vrăjmașului.
298. Ce este sulița pentru vânător și arma pentru ostaș, aceea este
smerenia pentru monah.
299. Primejdioasă este mândria omului sub orice chip s-ar arăta. Nu iubi
mândria, căci nici un folos nu este în ea. Orice neputință, cu grijă, se
vindecă; însă boala mândriei este cu anevoie de tămăduit, fiindcă leapădă
doctoria vindecătoare și își născocește singură otravă de moarte. Să nu fie
aceasta în robii lui Hristos!
300. Voiești să fii mare? Fii mai mic decât toți (cf. Mc. 9, 35).
301. Dacă fratele tău iese din mănăstire, nu te înălța cu gândul asupra lui
și să nu-l disprețuiești în ochii tăi; căci nu știi ce va aduce ziua ce vine
(Prov. 3, 28).

510
 302. Ascultă pe cel ce spune: „Cel ce crede că stă, să ia seama să nu
cadă” (1 Cor. 10, 12), și iarăși: „Nu cel ce se laudă pe sine este încercat, ci
pe care îl laudă Dumnezeu” (2 Cor. 10, 18). Căci mulți au cugetat despre
sine că stăpânesc și biruiesc, iar din cei dintâi au ajuns cei din urmă; iar cei
deznădăjduiți au primit har, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă
împotrivă, iar celor smeriți le dă har (Iac. 4, 6).
303. Dacă vezi om neascultător, mândru și înțelept în ochii săi, să știi că
rădăcina lui este pe jumătate moartă, căci nu primește untdelemnul fricii de
Dumnezeu. Iar dacă vezi om tăcut și smerit, să știi că rădăcina lui este tare,
pentru că se adapă din untdelemnul fricii de Dumnezeu.
304. Mare este sporirea și mare este slava smereniei și nu este cădere
întru ea. Semn al smereniei este a sluji cu amândouă mâinile trebuinței
fratelui, ca și cum tu însuți ai primi ajutor.
305. Omul mândru și neascultător va vedea zile amare; iar cel smerit și
răbdător se va veseli pururea în Domnul.
306. Mare lucru este a afla om smerit și răbdător; bunătății lui nu este
măsură.
307. Cel ce se înalță pe sine deasupra fratelui său, pe acela îl batjocoresc
demonii.
308. Ploile înmulțesc buruienile, iar legătura cu oamenii lumești naște
patima trufiei; dar cel ce se teme de Domnul nu se înalță.
309. Dacă te-ai învrednicit de vreun dar, nu te trufi, căci nu ai nici un
lucru bun pe care să nu-l fi primit de la Dumnezeu (cf. 1 Cor. 4, 7). Iar
dacă nu vei umbla în poruncile și voia Lui, El va lua de la tine darul Său și
îl va da altuia mai bun; și vei fi ca omul căruia i se smulge pana tocmai
muiată în cerneală.
310. Oricât s-ar înălța omul în mândria inimii sale, tot pământ calcă, din
care a fost luat și în care se va întoarce; iar Domnul îi înalță pe cei smeriți.
311. Trufia doboară, iar smerenia primește cununa biruinței.

511
 312. De te vei afla înaintea fraților tăi curat ca aurul, și atunci să te
socotești vas netrebnic, și astfel vei scăpa de mândria urâtă lui Dumnezeu
și oamenilor.
313. Dacă vezi pe fratele tău păcătuind și a doua zi te întâlnești cu el, să
nu-l disprețuiești în gândul tău ca pe un păcătos; căci nu știi dacă, după
plecarea ta, nu fi-va făcut vreun bine și nu fi-va îmblânzit pe Domnul prin
suspinări și lacrimi amare.
314. Se cuvine să ne ferim de judecarea altora, iar pe noi înșine să ne
smerim, zicând cu psalmistul: „Fărădelegile mele au covârșit capul meu;
ca o povară grea s-au îngreunat asupra mea” (Ps. 37, 5).
315. Nu-mi da mie, Stăpâne al tuturor, o inimă care urăște supunerea și
povățuirea părintească; depărtează de la mine gândurile mândriei, că Tu,
Doamne, ai certat pe cei trufași.
316. Nu numai privirea să fie plecată în jos, ci și inima să nu se înalțe
mai presus de altul.
317. Dacă doi începători viețuiesc cu un stareț, care dintre ei este mai
mare înaintea Domnului? Cel ce se smerește pe sine înaintea fratelui său,
în frica lui Dumnezeu. Căci adevărat este Cuvântul: „Cel ce se smerește se
va înălța” (Lc. 18, 14).
318. Cel ce voiește să miște o piatră nu pune pârghia deasupra, ci
dedesubt, și astfel o răstoarnă cu ușurință. Acesta este chipul smereniei.
319. Mândria este urâtă și lui Dumnezeu, și oamenilor; iar pe cei ce
iubesc smerenia Domnul îi înalță.
320. Nu rangul, nici cinstea, nici mărirea aduc pe om în Împărăția
Cerurilor, ci smerenia, ascultarea, dragostea, răbdarea și bunăvoința. Nu ați
auzit oare că diavolul pentru mândrie a căzut din cer? Nu știți câtă slavă a
pierdut pentru împotrivirea sa față de Dumnezeu?
321. Cel smerit nu se fălește, nu se mândrește, ci slujește Domnului cu
frică. El nu își statornicește voia sa împotriva adevărului, ci se supune

512
adevărului. Nu pizmuiește sporirea aproapelui și nu se bucură de căderea
lui, ci se bucură cu cei ce se bucură și plânge cu cei ce plâng. Nu se tulbură
în lipsuri, nici nu se îngâmfă în belșug și slavă, ci rămâne statornic în
virtute. Cinstește și pe cei mai mari, și pe cei mai mici decât sine. Nu se
aprinde de mânie, nu jignește, nu se ceartă, nu se îndărătnicește și nu se
lenevește, chiar de ar fi chemat la lucru la miezul nopții. Nu cunoaște
viclenia, nici amărăciunea, ci în simplitate slujește Domnului, viețuind în
pace cu toți. Când este mustrat, nu cârtește; când este lovit, nu-și pierde
răbdarea, căci este ucenic al Celui ce a răbdat Crucea pentru noi. Urăște
iubirea de sine, nu caută întâietatea, ci se socotește pe sine trecător în
această lume, ca un călător pe corabie.
322. Chiar de ai cercetat toată Scriptura dumnezeiască, ia seama ca nu
cumva gândul să te trufească împotriva ei; căci toată Scriptura insuflată de
Dumnezeu ne învață smerenia. Iar cel ce gândește sau face împotriva celor
învățate se arată prin aceasta călcător de lege.
323. Dacă te supără duhul mândriei, al iubirii de stăpânire sau al
bogăției, nu te lăsa dus de el, ci stai cu bărbăție împotriva uneltirilor
duhului viclean. Adu-ți aminte de zidiri vechi, de chipuri roase de vreme,
de stâlpi mâncați de rugină, și întreabă-te unde sunt ziditorii și stăpânii lor.
Și silește-te să placi Domnului, ca să te învrednicești de Împărăția
Cerurilor, căci „tot trupul este ca iarba și toată slava omului ca floarea
ierbii” (1 Petru 1, 24). Ce este mai slăvit decât cinstea împărătească? Și
totuși și împărații trec, și slava lor piere. Iar cei ce s-au învrednicit de
Împărăția Cerurilor petrec în veci în pace și bucurie cu îngerii, fără durere,
fără întristare și suspin, slăvind și mărind pe Împăratul cerurilor și Domnul
a toată lumea.
324. Dacă vei veni cel dintâi la slujba lui Dumnezeu și vei sta până la
sfârșit, să nu te înalțe pe tine gândul pentru aceasta; căci înălțarea minții
este asemenea unei vizuini, în care se cuibărește șarpele și omoară pe cel
ce se apropie.

513
 325. Să nu ne înălțăm pe noi înșine, ci mai vârtos să ne smerim; căci ce
putere avem noi ca să ne trufim, când o mică strâmtorare ne aruncă la
pământ? De aceea să iubim smerenia, ca nu cumva Domnul să-Și întoarcă
fața de la noi.
326. În tot locul și în tot lucrul să-ți fie tovarăș smerenia. Căci precum
trupul are nevoie de haină, fie cald, fie frig afară, tot astfel sufletul are
pururea trebuință de a se îmbrăca în smerenie. Mai bine este să umbli gol
și desculț, decât să fii lipsit de smerenie; căci pe cei ce o iubesc îi acoperă
Domnul.
327. Să ai cuget smerit, ca nu cumva, ridicându-te la înălțime, să te
zdrobești într-o cădere cumplită.
328. Începutul smereniei este supunerea. Smerenia să-ți fie și temelie, și
veșmânt al răspunsului; iar cuvântul tău să fie simplu și blând, în dragostea
lui Dumnezeu. Trufia nu se supune, este neascultătoare, nesupusă și
urmează gândului său; iar smerenia este ascultătoare, supusă, cuviincioasă,
dând cinste și celor mici, și celor mari.
329. Dacă ai ales viață cu evlavie, trezește-te, ca nu cumva vicleanul,
sub chip de evlavie, să-ți sădească gând străin, adică al slavei deșarte și al
mândriei, pentru care să nu mai voiești a lucra împreună cu frații. Lucrează
ca și ceilalți frați și păzește-ți evlavia.
330. De te va tulbura gândul închipuirii de sine, zi celui ce te luptă: „Du-
te de la mine, gând viclean! Ce am făcut eu și în ce virtute am sporit, de-mi
șoptești asemenea cugete? Sfinții au fost uciși cu pietre, au fost tăiați,
încercați, au murit de sabie (Evr. 11, 37); iar Însuși Stăpânul tuturor pentru
noi a răbdat Crucea, rușinea nesocotind (Evr. 12, 2). Iar eu, petrecând toată
viața mea în păcate, ce răspuns voi da în ziua judecății?”, și astfel vei
izgoni de la tine trufia.
331. Un frate spunea: „Am cerut de la Domnul gând de smerenie, ca
atunci când fratele meu îmi poruncește ceva, să spun gândului: «Acesta
este stăpânul tău, ascultă-l»; iar dacă poruncește alt frate, să zic: «Acesta

514
este fratele stăpânului tău»; și dacă poruncește un copil, să zic: «Ascultă pe
fiul stăpânului tău». Și astfel, împotrivindu-mă gândurilor străine, cu
ajutorul harului, îmi făceam lucrul fără tulburare.”
332. Neînfricarea naște mândrie, iar mândria este maica neascultării.
Smerenia și blândețea celui ce le are îl leagă de frica lui Dumnezeu, ca un
stâlp întărit în templul lui Dumnezeu.
333. Păzește-te de demonul trufiei, ca nu cumva să cazi în duhul
mândriei și al nesupunerii și să-ți pricinuiești ție vătămare. Nu este rușine
să petreci în ascultare pentru Domnul și să faci binele cu mâinile tale.
Această mică cuptorire, adică necazul răbdat pentru Domnul, îți va aduce
viață veșnică. Gândește-te că cineva ar schimba o drahmă pe mii de talanți
de aur; tot astfel este orice durere a vieții monahale față de chinul ce va
veni peste cei ce fac răul. Tu dai puțin, iar ție ți se dă mult. Lepădă, dar,
trufia, și partea ta va fi Domnul.
334. Semnele și trăsăturile omului care are adevărata smerenie sunt
acestea: a se socoti pe sine mai păcătos decât toți păcătoșii, ca unul ce nu a
făcut nimic bun înaintea lui Dumnezeu; a se mustra pe sine în toată
vremea, în tot locul și pentru tot lucrul; a nu osândi pe nimeni și a nu afla
pe pământ om mai păcătos și mai leneș decât sine; ci pe toți a-i lăuda și a-i
slăvi; a nu judeca, a nu disprețui și a nu cleveti pe nimeni; a tăcea în cea
mai mare parte a timpului și a nu vorbi fără poruncă sau nevoie mare; iar
când este întrebat și trebuința îl silește a vorbi, să răspundă încet, rar, cu
liniște, ca și cum ar fi silit și cu rușine; să nu se arate pe sine în nimic peste
măsură, să nu se certe cu nimeni nici pentru credință, nici pentru altceva; ci
dacă cineva vorbește bine, să zică: „Așa este”, iar dacă vorbește rău: „Cum
știi”; să fie supus și să se scârbească de voia sa ca de ceva pierzător; să
aibă privirea totdeauna plecată spre pământ; să aibă înaintea ochilor
moartea sa; să nu glumească, să nu vorbească deșert, să nu mintă, să nu se
împotrivească celui mai mare; să rabde cu bucurie ocările, smeririle și
pierderile; să urască odihna și să iubească osteneala; să nu mâhnească pe
nimeni și să nu rănească conștiința nimănui. Acestea sunt semnele
adevăratei smerenii; și fericit este cel ce le are, căci încă de aici începe a fi
515
casă și templu al lui Dumnezeu, și Dumnezeu Se sălășluiește în el, și se
face moștenitor al Împărăției.
335. Nu este smerenie ca păcătosul să se socotească păcătos; ci smerenia
stă în aceea ca, deși cunoști în tine multe și mari lucruri, să nu cugeți nimic
mare despre tine. Smerit este cel asemenea lui Pavel, care spune: „Nimic
nu știu împotriva mea” (1 Cor. 4, 4), sau iarăși: „Hristos Iisus a venit în
lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim.
1, 15). Așadar, a fi mare prin fapte și a te micșora în cuget, aceasta este
smerenia.
Învățături generale despre viața nevoitoare
1. Este înfrânare a limbii: a nu vorbi mult și deșert, a nu defăima, a nu
jigni prin cuvânt, a nu jura, a nu grăi în deșert, a nu cleveti, a nu judeca pe
alții, a nu descoperi taine și a nu te amesteca în cele ce nu sunt ale tale.
2. Este înfrânare a auzului: a stăpâni auzul și a nu te lăsa rănit de
vorbăria deșartă.
3. Este înfrânare a ochilor: a stăpâni vederea și a nu o îndrepta spre cele
plăcute păcatului și necuviincioase.
4. Este înfrânare a iuțimii: a stăpâni mânia și a nu te aprinde îndată.
5. Este înfrânare în slavă: a nu dori și a nu căuta laude și cinstiri, a nu te
înălța, a nu te umfla de gânduri despre tine.
6. Este înfrânare a gândurilor: a doborî gândurile prin frica de
Dumnezeu, a nu primi gândul amăgitor și aprinzător și a nu te desfăta cu
el.
7. Este înfrânare în mâncare: a nu dori și a nu căuta mâncăruri multe,
dulci și scumpe, a nu mânca în afara ceasului rânduit, a nu cădea în
lăcomie, a nu te ațâța prin bunătatea mâncării și a nu pofti mereu feluri
diferite.

516
 8. Este înfrânare în băutură: a nu bea fără măsură nici vin, nici apă, a nu
căuta desfătare în băuturi alese, a nu alerga după amestecuri meșteșugite, a
nu bea vin fără nevoie și a nu merge la ospețe.
9. Este înfrânare a desfătării trupești: a nu îngădui mișcărilor poftei ivite
întâmplător, a nu primi gânduri rușinoase, a nu împlini voia trupului, ci a
stăpâni patimile prin frica de Dumnezeu.
10. Frumoasă rânduială ne-au lăsat Sfinții Părinți pentru nevoințele
pocăinței, zicând: „Nu te înfrâna doar astăzi, iar mâine gătește ospețe; nu
bea doar astăzi apă, iar mâine caută vin; nu purta doar astăzi haină aspră,
iar mâine stofă scumpă; nu fi doar astăzi blând și smerit, iar mâine trufaș și
mândru; nu fi doar astăzi liniștit și ascultător, iar mâine neorânduit și
îndărătnic; nu plânge doar astăzi, iar mâine râde fără grijă; nu dormi doar
astăzi pe pământ gol, iar mâine pe pat moale. Ci păstrează-ți o singură
rânduială, iubite, prin care să poți bineplăcea lui Dumnezeu și să-ți
folosești ție și aproapelui.”
11. Timp de patruzeci sau cincizeci de ani, Sfinții Părinți nu și-au
schimbat rânduiala, adică frumoasa și neosândita înfrânare în privința
hranei, a limbii, a somnului pe pământ gol, a smereniei, a blândeții, a
credinței și a dragostei, a neagonisirii, a rugăciunii neîncetate cu plâns și
zdrobire de inimă; și astfel s-au curățit pe ei înșiși. De aceea și Dumnezeu
S-a sălășluit în ei și S-a slăvit.
12. Dacă cineva nu se va curăți pe sine de tot lucrul viclean, de gândurile
necurate, de poftele spurcate, de mânie, de iuțime, de zavistie, de mândrie,
de slava deșartă, de ură, de împotrivire, de judecare, de grăire deșartă, pe
scurt, de tot ceea ce este urât lui Dumnezeu, și dacă, întorcându-se de la
acestea, nu se va ține departe de ele, atunci Dumnezeu nu Se va sălășlui
întru dânsul; pentru aceea să ne curățim pe noi înșine, iubiților, ca
Dumnezeu să locuiască în noi și să ne învrednicim de făgăduințele Lui.
13. Voiești să cunoști ce se află în inima ta? Ia aminte cu luare-aminte:
iubirea de laudă arată că suntem robi ai slavei deșarte; desfătarea în
mâncăruri arată că suntem iubitori de pântece; nepăsarea descoperă lenea;
517
iubirea de agoniseală arată că nu-L iubim pe Hristos; zavistia vestește lipsa
dragostei; plăcerea cu care judecăm pe alții dovedește că suntem plini de
ură. Astfel, sufletul, fiind nevăzut, se face vădit prin lucrările trupului,
arătându-se ce este, bun sau rău.
14. Însă cel mai neînfrânat propovăduitor al celor pe care le iubește și de
care se lipește inima este limba; prin gură se dau pe față tainele inimii.
Când gura este deschisă și nu are strajă, cuvântul iese fără deosebire și
scoate afară tot ce este adunat în inimă. Pentru aceasta, dacă voiești să
cunoști cugetările inimii, ia seama la gură: din ea vei cunoaște ce iubește
inima, cele pământești sau cele cerești, cele duhovnicești sau cele trupești,
plăcerea sau înfrânarea, multă agoniseală sau neagonisirea, smerenia sau
trufia, dragostea sau ura. Din vistieria inimii gura scoate mâncare celor ce
vin; iar cu ce se îndeletnicește limba, aceea arată ce iubește inima, pe
Hristos sau ceva din cele ale acestei vieți.
15. Sufletul nostru este bun după fire, dar se face rău prin voirea sa
liberă. Patimile nu sunt firești, ci se sădesc și cresc din voința cea rea; iar
deprinderea le face tari, ca și cum ar fi fire. Firea este ca o țarină, iar
deprinderea, ca o a doua robie a voinței. Voința, fiind liberă, este asemenea
unui lucrător al pământului, care sădește în firea noastră fie obiceiuri rele,
fie bune, după cum voiește. Firea este pământul pe care îl lucrăm, voința
este lucrătorul, iar Dumnezeieștile Scripturi sunt sfetnicii și învățătorii care
îl învață pe acest lucrător ce patimi să smulgă și ce virtuți să sădească.
16. Oricât de treaz și sârguincios ar fi acest lucrător, fără învățătura
Dumnezeieștilor Scripturi el nu este nici puternic, nici priceput. Rânduiala
Scripturilor îi dă pricepere și putere și îi oferă lăstarii buni ai virtuților,
credința, nădejdea, dragostea, cunoștința, osârdia și cele asemenea, ca să-i
altoiască pe trunchiul firii. Iar dacă lucrătorul, din trufie, va socoti să
părăsească pe Învățătorul său, adică Scripturile, atunci începe să lucreze
greșit și să altoiască în fire lucruri străine: necredința, necunoștința, ura,
zavistia, mândria, slava deșartă, iubirea de slavă, lăcomia, cearta și multe
altele asemenea. Căci, părăsind pe Legiuitor, este părăsit și el de Acela. Iar
dacă, pocăindu-se, se osândește pe sine și cade la picioarele Legiuitorului
518
zicând: „Am greșit, părăsindu-Te”, atunci Legiuitorul, pentru marea Sa
iubire de oameni, îl primește îndată, îi dă iarăși pricepere și putere bună ca
să lucreze țarina firii sale, smulgând obiceiurile rele și sădind virtuți bune;
și peste toate acestea îl încununează și îl laudă.
17. Pentru ce, dar, te-ai lepădat de lume, dacă mai cauți încă desfătarea
lumească, dorind haine în locul golătății, vin în locul setei, somn în locul
privegherii, râs în locul plânsului, ură în locul dragostei față de frate? Ai
fost chemat la luptă și vrei să intri în război fără arme; ai fost chemat la
supunere și te împotrivești; ai fost chemat la moștenirea Împărăției lui
Dumnezeu și cugeți la cele pământești, arătând trufie și mândrie în loc de
smerenie și blândețe.
18. Neguțători duhovnicești suntem, fraților, asemenea neguțătorilor
lumii. Neguțătorul își socotește zilnic câștigul și paguba, și dacă a pierdut
ceva, se străduiește să-și recupereze pierderea. Așa și tu, iubite, seara și
dimineața, cercetează cu luare-aminte negoțul tău. Seara, intrând în cămara
inimii tale, întreabă-te: „Nu L-am mâniat pe Dumnezeu? N-am rostit
cuvânt deșert? N-am fost nepăsător? N-am mâhnit pe fratele meu? N-am
judecat pe cineva? Cântând psalmi cu buzele, n-a rătăcit mintea mea în
cele lumești? Nu s-a aprins poftă trupească și nu m-am desfătat cu ea? N-
am dat biruință grijilor pământești?” Iar dimineața, întreabă-te iarăși:
„Cum a trecut noaptea? A fost mintea mea trează cu trupul? Au curs
lacrimi? N-am fost îngreunat de somn la rugăciune? Nu m-au cuprins
gânduri viclene?” Și de vei afla pierdere, grăbește-te să o îndrepți, suspină
și plângi, ca să nu cazi iarăși. Astfel, păzindu-ți negoțul, vei bineplăcea
Domnului și îți vei aduce folos.
19. Ia aminte la tine, ca să nu cazi vreodată în lenevire, căci stăpânirea
lenei este începutul pierzării. Urmează pilda albinei și privește taina
lucrării ei: cum adună din flori risipite rodul ei. Dacă s-ar aduna toți
înțelepții pământului, n-ar putea pătrunde pe deplin înțelepciunea ei. Așa și
tu, iubite, fii ca albina și adună din Scripturile dumnezeiești comoară
bogată și nefurată, și trimite-o înainte în cer.

519
 20. Monahul este asemenea unui ostaș care merge la război, înarmat din
toate părțile, treaz până la biruință și atent ca nu cumva vrăjmașul să-l
prindă pe neașteptate. Dacă însă se moleșește și se lenevește, vrăjmașul îl
prinde ușor, sădindu-i gânduri necurate: trufie, slavă deșartă, zavistie,
judecare, lăcomie și somn fără măsură, ducându-l chiar la deznădejde. Dar
dacă monahul este pururea treaz, atrage asupra sa harul lui Dumnezeu, este
învățat de Dumnezeu cum să-I placă și se face slăvitor al lui Dumnezeu;
iar harul, odihnindu-se în om, îl slăvește și Se slăvește prin el.
21. Fără ajutorul harului, inima nu poate avea destulă putere spre
umilință și adevărată mărturisire înaintea Stăpânului; ci omul rămâne sărac
și plin de gânduri necurate, ca un corb de noapte pe ruină. De aceea datoria
omului este să cheme harul și să se curețe, ca harul să locuiască în el și să-l
ajute; căci prin har sporește în toată virtutea și înțelege frumusețea
bunătăților veacului viitor, harul făcându-i-se zid și întărire pentru viața ce
va să fie.
22. Silește-te să dobândești virtutea desăvârșită, împodobită cu ceea ce
iubește Dumnezeu, dragostea. Ea se numește virtute una-întregitoare, căci
cuprinde în sine frumusețea tuturor virtuților, asemenea diademei
împărătești, care nu poate fi fără pietrele scumpe. Dacă lipsește o singură
virtute, nu mai este desăvârșită.
23. Este asemenea mâncărurilor alese, gătite cu mirodenii, dar fără sare:
fără sare sunt fără gust și nefolositoare. Tot astfel virtutea, lipsită de
dragostea către Hristos și către aproapele, este fără viață.
24. Este asemenea alfabetului desăvârșit, frumos alcătuit; dar dacă
lipsește o literă, totul devine nefolositor. Așa și virtutea, lipsită de una
dintre celelalte virtuți, se nimicește.
25. Și încă este asemenea unui vultur mare, care zărind hrană în lațuri se
aruncă asupra ei cu putere, dar agățându-se cu vârful ghearelor, toată tăria
lui se leagă și nu mai poate zbura. Tot astfel și virtutea, dacă se leagă de
ceva pământesc, slăbește, moare și nu mai poate zbura spre cele de sus,
fiind pironită de cele de jos.
520
 26. După cum un om se cufundă în adânc pentru a afla o perlă de mare
preț și aleasă, iar aflând-o, iese la suprafață și, gol fiind, se îndreaptă
degrabă spre uscat cu o mare bogăție, tot astfel și tu leapădă de la tine toate
necurățiile vieții acesteia și îmbracă-te în această virtute; iar împodobindu-
te cu ea, priveghează ziua și noaptea, ca nu cumva să-ți fie smulsă. Sufletul
care o are pe aceasta nu poate fi clătinat de nici o nenorocire: nici de
foame, nici de golătate, nici de întristare, nici de boală, nici de sărăcie, nici
de prigoniri, nici de vreo altă ispitire diavolească. Iar dacă priveghează,
prin aceasta sporește și mai mult și se încununează, înaintând neîncetat
după Dumnezeu și luminându-se. Nici însăși moartea nu este în stare să-i
facă vreun rău; ci, dimpotrivă, după ieșirea din trup, Îngerii o primesc cu
bucurie și o duc la cer, înaintea Tatălui luminilor.
27. Se bucură de ea Tatăl și Fiul împreună cu Duhul Sfânt. Tatăl Se
bucură de ea, pentru că L-a iubit pe El și pe nimeni altul afară de El. Fiul
Cel Unul-Născut Se bucură de ea, pentru că pe El L-a dorit și pe nimeni
altul nu și-a agonisit decât pe El. Duhul Sfânt Se bucură de ea, pentru că s-
a făcut templu sfânt al Lui și El a locuit întru ea. Se bucură de ea cerurile și
Puterile cerești și, într-un cuget, cad și slăvesc pe Tatăl și pe Fiul și pe
Sfântul Duh, văzând că este împodobită cu virtute îngerească, în toată
frumusețea dreptății. Se bucură de ea și raiul, pentru că l-a primit
moștenire. Slavă și măreție Unuia Bunului și Iubitorului de oameni
Dumnezeu, Care, din bunătatea Sa, ne dăruiește Împărăția Sa.
28. Să priveghem, dar, și să ne ostenim în acest timp scurt. Seara este
aproape. Răsplătitorul vine cu slavă să dea fiecăruia după faptele lui. Luați
aminte, ca nu cumva cineva dintre voi, după ce a sporit, să se lenevească și
să piardă răsplata fără măsură a Mântuitorului. Monahul este asemenea
unei țarine însămânțate, care, crescând prin ploile roditoare și prin rouă,
aduce rod de bucurie; iar când ajunge vremea roadelor, îl face pe lucrător
foarte grijuliu, ca nu cumva grindina sau fiarele sălbatice să-i pustiiască
ogorul. Iar când lucrătorul își primește plata la seceriș, adunând roadele în
jitniță, se bucură și slăvește pe Dumnezeu. Asemenea și monahul, cât timp
este în trup, trebuie să se îngrijească de viața veșnică, nevoindu-se până în
521
ceasul din urmă, ca nu cumva, prin nepăsare, să facă zadarnică toată
alergarea sa. Iar când, săvârșindu-și alergarea, va muta roadele ostenelilor
sale la cer, atunci aduce bucurie și veselie Îngerilor.
29. Închipuie-ți că un om, stând înaintea împăratului și vorbind cu el, la
chemarea unui rob asemenea lui părăsește minunata și slăvita convorbire
cu împăratul și începe a vorbi cu robul; asemenea este și cel ce vorbește în
vremea psalmodiei. Să ne trezim, iubiților, și să cugetăm înaintea Cui
stăm. Precum Îngerii, stând cu mare cutremur, săvârșesc cântarea de laudă
Ziditorului, așa și noi se cuvine să stăm cu frică la psalmodie. Să nu se
întâmple ca numai trupurile noastre să stea, iar mintea să rătăcească.
30. Trei feluri de fapte sporesc răul, iar a patra nu se numără între cele
bune: dacă tinerii nu ascultă; dacă bătrânii pizmuiesc sporirea celor tineri;
dacă cei evlavioși se pleacă spre fapte necuviincioase; și dacă starețul, din
neștiință, apasă și împovărează pe frați.
31. Trei feluri de fapte sporesc binele, iar al patrulea este bineplăcut
înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor: dacă frații sunt într-un cuget în
blândețe și adevăr; dacă fratele îl învață pe frate frica Domnului; dacă cei
tineri sunt supuși celor bătrâni ca unor stăpâni; și dacă starețul își iubește
frații ca pe sine și cu adevărat se îngrijește de mântuirea sufletelor lor.
32. Dacă vezi pe cineva neguțătorind, spune-ți în sinea ta: „Acest om,
dorind cele vremelnice, atâta rabdă pentru a aduna bunuri trecătoare. Oare
tu, suflete al meu, vei fi nepăsător față de cele netrecătoare?” Dacă vezi
oameni judecându-se între ei, spune-ți: „Aceștia se ostenesc și se ceartă
pentru lucruri nefolositoare. Oare tu, suflete al meu, care ești dator cu mii
de talanți, nu vei cădea la Dumnezeu ca să ți se ierte datoria?” Dacă vezi
zidind case din lut, spune-ți: „Aceștia se silesc să desăvârșească o casă de
lut. Oare tu vei disprețui locașurile veșnice?” Pe scurt, orice vedem în viață
să prefacem gândurile lumești în cugetări duhovnicești, și cu ajutorul
harului vom dobândi negreșit folos.
33. Ce este monahul? Monahul este asemenea unui om care, căzând de
la înălțime, a apucat o funie atârnată deasupra pământului și stă spânzurat
522
de ea, strigând neîncetat către Domnul după ajutor, știind că dacă va slăbi
și va da drumul funiei, va cădea și va muri.
34. Pentru că nu voim să răbdăm pentru Domnul o mică necaz, cădem
fără voie în multe și grele necazuri. Pentru că nu voim să lepădăm pentru
Domnul voia noastră, ne pregătim singuri vătămare sufletească. Pentru că
nu suferim să fim în supunere și smerire pentru Domnul, ne lipsim singuri
de mângâierea drepților. Pentru că nu primim mustrarea făcută nouă pentru
Domnul, ne facem singuri jucăria demonilor. Pentru că nu primim
pedepsirea cu toiagul, ne așteaptă lanțul, în care nu este mângâiere.
35. Vicleanul vrăjmaș a turnat în fiecare dintre noi otrăvurile sale în
chipuri felurite și prin uneltirile sale împiedică pe fiecare. Unul postește,
dar se dă pe sine zavistiei și rivalității. Altul se ferește de pofta trupească,
dar este legat de slava deșartă. Altul sporește în priveghere, dar cade în
osândire. Unul se ferește de osândire, dar este plin de nesupunere. Altul se
înfrânează de la mâncăruri, dar se îneacă în mândrie. Altul este neostenit în
rugăciune, dar biruit de mânie. Altul a sporit puțin și deja se înalță peste
cei mai slabi. Pe fiecare l-a legat păcatul în alt chip, și nu este cel ce
înțelege.
36. Lupta noastră nu este cu oameni văzuți, de care ne-am putea păzi; ci
cu vrăjmași nevăzuți. De aceea mare este primejdia pentru cei neglijenți,
iar mare răsplata pentru biruitori. Să intrăm cu pricepere în această luptă.
Dacă vrăjmașul ne ațâță la lăcomie, să-l lovim cu postul; dacă aprinde
pofta, să ne înarmăm cu răbdarea; dacă stârnește mânia, să luăm pacea;
dacă aduce iuțimea, să ne lipim de blândețe; dacă seamănă ura, să ne ținem
de dragoste; dacă ne îndeamnă la slavă, să alegem smerirea; dacă ne înalță
cu gândul, să ne punem înainte smerenia Domnului. Astfel, vrăjmașul nu
va sta împotriva noastră, ci va fugi, iar harul se va întoarce la noi.
37. Ia aminte la tine, iubitorule de nevoință, ca zilele tale să nu se scurgă
în risipire. Nu primi gânduri viclene, ca să nu slăbească puterea ta în luptă.
Păstrează pururea în minte pe Prea-dulcele Stăpân, ca alergarea ta să fie
încununată. Grăbește-te în nevoință, căci pe neașteptate va veni ziua în

523
care cei ce s-au ostenit vor fi încununați, iar cei leneși se vor căi.
Dobândește virtutea cât este vreme; sfințește-ți ochiul, urechea, limba,
pașii, inima, trupul, ca să te învrednicești de cinste mai mare înaintea
Îngerilor și a oamenilor. Dacă un lemn fără suflet este cinstit când poartă
chipul unui împărat muritor, cu cât mai mult va fi cinstit sufletul care
poartă în sine pe Dumnezeu.
38. Veniți, prietenii mei, să cădem la Domnul, ca să ne dăruiască
luminarea sufletului spre cunoașterea uneltirilor vrăjmașului, căruia îi este
urât tot ce este frumos. El ne pune piedici: desfătări trupești, risipirea
veacului, nădejdea unei vieți îndelungate, frică în nevoință, lene în
rugăciune, somn și moleșire la psalmodie. Și cu cât el se ostenește mai
mult, cu atât noi suntem mai nepăsători, deși știm că zilele noastre sunt
puține și că Domnul slavei vine.
39. Am făgăduit să aducem rod vieții, dar rodul nostru nu are lacrimi
care să-l coacă, nici zdrobire care să-l facă să înflorească, nici smerenie
care să-l umbrească, nici nepătimire care să-l ușureze, nici dragoste
dumnezeiască, rădăcina cea tare. În locul acestora avem mânie, lăcomie,
tristețe și împietrire. Oare astfel va putea rodul să se coacă și să fie bine
primit de Stăpân?.
40. Pentru a urma viața celor ce sporesc în virtute, trebuie să privim cu
atenție: la unul credința desăvârșită, la altul nădejdea în Dumnezeu, la altul
dragostea dublă către Dumnezeu și aproapele, la altul paza de sine în frica
Domnului. Astfel, vom duce o viață fără prihană, lăudată pentru curăția și
nevinovăția ei.
41. Vezi cum unii, luptați de patimi, aleargă la Dumnezeu cu rugăciune,
și, lipindu-se de El cu dragoste și zdrobire, primesc ajutorul harului și se
izbăvesc de gândurile necurate, plângând și suspinând pentru păcatele lor,
mărturisindu-se lui Dumnezeu în privegheri, post și nevoință. Așa să lupți
și tu până la moarte, ca un adevărat ostaș, știind că nevoința nu este joacă
și că mântuirea se câștigă numai cu mare osârdie.

524
 42. Urmează pilda celor ce arată lepădare desăvârșită de lume, și cu
lesnire vei urca la înălțimea virtuților. Când vezi pe cineva având
desăvârșită neagoniseală, cum, lăsând toate, se silește a-și face mintea
slobodă de toată grija, ca fără risipire să stăruiască în rugăciuni, și ca nici
un gând și nici o grijă să nu-i întrerupă rugăciunea, cu toată puterea
râvnește a-i urma. Căci cel ce se roagă lui Dumnezeu cu inimă curată, cu
dragoste și cu lacrimi, acela Însuși pe Dumnezeu Îl oglindește în mintea sa
ca într-o oglindă. Iar acest bun neprețuit se dobândește prin sărăcie, lipsire
și printr-o viețuire strâmtorată în toate. Căci strâmtă este poarta și îngustă
calea care duce la viață (Mt. 7, 14).
43. Urmează în chipul vieții pe sfinți: pe unii în evlavie și frica lui
Dumnezeu, pe alții în smerita cugetare, pe alții în smerire de sine și în
osândirea de sine, pe alții în tăcere, pe alții în blândețe, pe alții în răbdare
cu bunăvoință, pe alții în îngăduință și iubire de pace, pe alții în prietenie și
unire de cuget, pe alții în trezvie și dreaptă socoteală, pe alții în plăcuta
purtare, bunăvoință și îngăduință, pe alții în iertarea nedreptăților, în curaj
și mărinimie, pe alții în nevoințe și ascultare, pe alții în lucrul mâinilor și
slujirea fraților, pe alții în râvnă și fierbințeală a duhului, pe alții în
desăvârșita înstrăinare de lume și în moartea zilnică asemenea celui
răstignit, pe alții în tăria duhului și iubirea adevărului, pe alții în curăție și
feciorie. Privește iarăși la unii pentru milostivire și grabnica ajutorare, la
alții pentru blândețea firii și bunătate, la alții pentru inimă milostivă și
îndurare, la alții pentru nepărtinire și dreptate, la alții pentru nepretenție și
modestie, la alții pentru mulțumirea cu puțin și cumpătare, la alții pentru
simplitate și dreptate, la alții pentru rugăciune neîncetată, psalmodie și
izvoare de lacrimi; pe scurt, privește la toți trăsăturile vieții bineplăcute lui
Dumnezeu și urmează-le.
44. Să ne străduim a privi cele de sus, a cugeta cele de sus, a pomeni
pururea cele de sus, a ne lipi cu totul de cele de sus și a fi într-o neîncetată
împărtășire cu cele de sus, fără a pleca nicicum privirea noastră către cele
de jos, unde sunt desfătările și poftele acestui veac viclean și omorâtor.
Frumos este a privi pururea spre cele de sus cu ochiul inimii, păzindu-ne
525
cu toată luarea-aminte ca nimic să nu cadă în pupila acestui ochi, nici gând
viclean, nici altceva neplăcut lui Dumnezeu, care să întunece mintea.
45. Se cuvine să ne rugăm neîncetat, ca Domnul să ne izbăvească de
uneltirile demonilor. Căci gândurile nu ne apasă numai când stăm singuri
în chilie, ci se ridică cu putere și atunci când ne adunăm în casa Domnului;
ne fac să privim chiar și trupurile bărbătești cu necurăție și, prin gânduri
nălucitoare, șarpele ne duce până la cele mai rușinoase fapte. El seamănă o
amestecare de gânduri, ca fratele să ajungă la risipire și să nu poată lua
aminte cu minte curată la preacuratele Taine ale Mântuitorului nostru
Dumnezeu. Însă, prin paza ochilor și prin luarea-aminte a minții, cel
înfrânat biruiește, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. De aceea se cuvine să
păzim cu toată străjuirea inima și simțurile noastre, căci mare luptă ducem
în viața aceasta, iar vrăjmașul nostru este cumplit.
46. Nu trebuie să ne ferim de luptă. Căci cel ce este în pace cu patimile,
cum va duce război cu ele, de vreme ce s-a vândut deja rob plăcerilor
păcatului și cu bunăvoință plătește bir chinuitorului? Unde este vrăjmășie,
acolo este și război; unde este război, acolo este și luptă; unde este luptă,
acolo sunt și cununi. Dacă cineva voiește să se izbăvească din amara robie,
să intre în luptă cu diavolul. În această luptă, făcându-se biruitori, sfinții s-
au învrednicit de bunătățile cerești.
47. Cei ce vor să se izbăvească de batjocura vrăjmașului și să scape din
robia lui amară trebuie să se împotrivească voii acestui tiran și să ducă
luptă cu el din dragoste către Ziditorul lor. Atunci se vor arăta dovezile
luptei lor vitejești, când nu numai cu buzele, ci și cu așezarea inimii vor
zice: „Nu vom asculta glasul tău, diavole, și nu vom mai sluji poftelor
tale”. Iar în vremea luptei se cuvine a înălța glas de rugăciune către
Dumnezeu, ca El să rușineze pe cei ce caută răul robilor Săi. Atunci, chiar
dacă acest chinuitor înfuriat va aprinde de șapte ori cuptorul poftelor, cei
ce nădăjduiesc în Domnul vor vedea degrabă cuptorul prefăcut în rouă, iar
cel ce mai înainte înfricoșa va tremura el însuși înaintea lor.

526
 48. Unul dintre sfinți a zis: „Cugetă la cele bune, ca să nu cugeți la cele
rele, căci mintea nu rabdă a sta în nelucrare”. De aceea să ne dăruim
mintea învățăturii cuvintelor lui Dumnezeu, rugăciunilor și faptelor bune.
Căci îndeletnicirea cu gânduri deșarte naște și fapte deșarte, iar
îndeletnicirea cu gânduri bune naște și rod bun.
49. Chiar dacă nu ai lacrimi văzute, să ai zdrobire a inimii, căci și între
lacrimi este deosebire. Fericit însă este cel ce în sufletul său, ca într-o
oglindă, Îl vede pe Domnul și, împreună cu lacrimile, se revarsă în
slavoslovire către El, înaintea feței bunătății Sale; căci rugăciunea lui va fi
auzită.
50. De voiești să te faci vas ales, sporește în ascultarea față de
povățuitorul tău pentru Domnul și în smerita cugetare. Viața sfinților s-a
luminat și s-a slăvit prin ascultare. Iosua, pentru desăvârșita supunere față
de Moise, s-a învrednicit să-i fie urmaș. Samuel, stând în ascultare de
preotul Eli, a fost învrednicit să audă glasul lui Dumnezeu. Elisei, pentru
ascultare, a primit har îndoit de la învățătorul său. Însuși Dumnezeu-
Cuvântul, întrupându-Se, a petrecut în smerenie și supunere, precum spune
Evanghelistul: „Și le era supus” (Lc. 2, 51). Iar Apostolul zice: „S-a smerit
pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce”
(Filip. 2, 8). Ai început cu bună hotărâre; stai, dar, tare, ca Domnul să te
înalțe împreună cu cei blânzi și smeriți în Împărăția cerurilor.
51. Un frate, fiind în ascultare la părinți duhovnicești, a venit la un alt
frate și i-a spus: „Vreau să plec de la părinții duhovnicești și să viețuiesc
singur, în liniște”. Iar acela i-a răspuns: „Un om avea un fiu pe care l-a dat
în mâinile unui meșter ca să-l învețe meseria sa. Dar copilul nu lua aminte
la lucru. După câteva zile, copilul vine la tatăl său și îi spune: «Tată, ia-mă
de la meșter; singur pot învăța mai bine meseria». Iar tatăl i-a zis: «Dacă,
învățând de la alții, nu ai dobândit nimic sub povățuirea lor, cum vei izbuti
singur? Văd că rău ai învățat meșteșugul și mă tem că în zadar m-am
ostenit pentru tine. Așadar, apucă-te cum se cuvine de lucru și deprinde-te
sub îndrumarea meșterului, ca făcându-te priceput să poți trăi din aceasta».
Tot astfel și noi, frate, să nu ne silim a lepăda jugul ascultării pentru
527
Domnul, ca să nu rămânem neînvățați în lucrarea plăcerii lui Dumnezeu și
neajutorați în vremea ispitei.
52. Când, biruind patimile, vom smulge din noi orice legătură lumească,
atunci harul Sfântului Duh, aflându-și odihna în noi, va lumina inimile
noastre ca pe un sfeșnic pregătit, plin de untdelemn și cu candelă. Dar dacă
suntem încă robiți patimilor și ne afundăm în ele, suntem asemenea unui
sfeșnic lipsit de untdelemn și de candelă și ședem în întuneric. Să ne
îngrijim, dar, să ne pregătim pentru primirea luminii celei înțelegătoare; să
căutăm viața duhovnicească, ca să se sfințească în noi și mintea, ajunsă sub
stăpânirea Duhului Sfânt, și trupul, făcut părtaș Duhului.
53. Pildă. Doi oameni au plecat către un oraș aflat la treizeci de stadii
depărtare. După ce au străbătut două sau trei stadii, le-a ieșit înainte o
dumbravă umbroasă, străbătută de pâraie, cu multe locuri plăcute. Intrând
în acest loc, unul, dorind să ajungă mai degrabă la oraș, a trecut iute;
celălalt însă s-a oprit să privească și a rămas în urmă. După ce a privit, a
vrut și el să pornească, dar s-a temut de arșiță și a mai rămas sub umbra
copacilor. Însă, pe când zăbovea, bucurându-se de frumusețea locului, a
ieșit o fiară din pădure, l-a apucat și l-a dus în vizuina sa. Iar celălalt, care
nu s-a lăsat atras de acel loc, a ajuns cu bine la oraș. Această pildă arată că
cei doi oameni sunt cei ce au pornit pe calea evlaviei; locul plăcut este
lumea cu amăgirile ei; cel ce a trecut fără oprire sunt cei ce se grăbesc spre
chemarea cerească în Hristos (Filip. 3, 14); iar cel ce s-a oprit este cel ce,
uitând scopul său, și-a plecat mintea de la cele nevăzute la cele văzute.
Arșița este osteneala virtuții. Faptul că zăbovind a fost prins de fiară arată
că, atunci când cineva își oprește gândul la pofta celor pământești, din
poftă se naște păcatul, iar păcatul, săvârșit fiind, naște moartea (Iac. 1, 15).
Să fugim, deci, de poftele lumii, ca să nu ajungem iarăși robi ai păcatului.
54. Ferește-te de vorbirile deșarte, ca să nu cazi în gânduri rușinoase.
Căci precum cuvintele bune sunt de folos sufletului, așa vorbele rele îl
strică, după cuvântul Apostolului: „Strică obiceiurile bune vorbirile rele”
(1 Cor. 15, 33).

528
 55. Când vei vedea oameni îmbătrâniți în monahism trăind cu neglijență,
atunci se cuvine să ai multă pază asupra ta, ca nu cumva, râvnindu-le lor,
să apuci aceeași cale, și ca nu cumva, făcându-te înfrânat, să te înalți peste
ei cu mintea, ceea ce înseamnă a te da biruit de înălțarea de sine. Ascultă
pe cel ce spune: ia aminte la tine însuți (cf. Fapte 20, 28), și păzește-ți cu
multă grijă sufletul tău.
56. Nu-ți descoperi gândurile oricărui om, ci numai acelora pe care îi vei
cunoaște ca fiind duhovnicești. Căci multe sunt cursele diavolului. De
oamenii duhovnicești să nu ascunzi nimic, ca nu cumva vrăjmașul,
aflându-și un ungher, să-și facă cuib în tine. Iar cu oamenii trupești să nu
intri în sfat.
57. Se cuvine să fugi de vorbirile deșarte și să nu ai legătură cu cei ce nu
poartă grijă de frica lui Dumnezeu; căci nimic folositor nu grăiesc ei, nimic
nu lucrează pentru Domnul, nici despre virtute nu vorbesc, nici despre
evlavie, nici despre curăție. Vorbele lor sunt cursă de moarte, sfatul lor
adânc de iad, iar tovărășia lor pierzare sufletească.
58. Ia seama să nu-ți pierzi îndrăznirea către Dumnezeu pentru cinstea
sau slava omenească, ori pentru hrană, ori pentru băutură, ori pentru
îmbrăcăminte; căci toate acestea sunt supuse stricăciunii, iar faptele
fiecăruia, bune sau rele, se scriu. Cugetă cele de sus, iar nu cele de pe
pământ (Col. 3, 2), ca să dobândești făgăduința Tatălui Ceresc.
59. Ostașii împăratului pământesc varsă sânge ca să-i placă stăpânului
lor; iar ție nu-ți este trebuință să verși sânge, ci numai să nu fii biruit de
păcat, ca să nu aduci rod morții (Rom. 7, 5). Fii treaz, frate, fii treaz și
rămâi în osteneli. Dumnezeu nu este nedrept și nu va uita osteneala ta. Și
pentru strâmtorarea pe care o rabzi șezând în chilie îți va răsări lumina
adevărului. Luptă-te lupta cea bună a credinței (1 Tim. 6, 12), ca, biruind
pe vrăjmaș, să te poți închina fără rușine Împăratului Slavei. Căci Domnul
încununează nu numai pe cei ce au murit de sabie și au pătimit de la
chinuitori, ci și pe cei ce s-au arătat încercați în nevoință și în dragoste.

529
Precum cei dintâi au răbdat batjocură pentru Domnul, tot astfel și cei din
urmă au răbdat pentru El viață strâmtorată și luptă ascetică.
60. Ia aminte la tine și să nu fie cuvânt viclean în inima ta. Nu te pleca
gândului celui rău. Astfel a pătimit unul dintre cei de demult, ascunzând în
coliba sa ceva din cele date sub blestem (cf. Iosua 7, 11–25); asemenea a
pătimit și Ghehazi, slujitorul prorocului Elisei. Nici de Dumnezeu nu s-au
ascuns, nici de oameni. Taina păcatului au săvârșit-o în ascuns, dar plata au
primit-o la vedere: unul a fost ucis cu pietre înaintea tuturor, iar celălalt a
moștenit lepra (cf. 4 Regi 5, 27). Căci nu este mincinos Cel ce a spus:
Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; ceea ce va semăna omul, aceea va și
secera (Gal. 6, 7).
61. De ce ne biruiește vrăjmașul? De ce se înmulțesc patimile în noi?
Oare nu din neascultarea noastră? Când suntem învățați, nu luăm aminte;
când suntem mustrați spre îndreptare, ne împotrivim. De oameni ne ferim,
iar de Dumnezeu nu ne îngrijim. Șarpele cel cumplit ne insuflă istețime
spre a birui cu vorba pe cei ce vor să ne îndrepte; și astfel păcatul se
înmulțește în noi, neavând împotrivitor.
62. Începutul stricăciunii sufletești la monah este râsul și libertatea fără
rânduială. Când vei vedea aceasta în tine, monahule, să știi că ai ajuns în
adâncul răutăților. Nu înceta a ruga pe Dumnezeu să te izbăvească de
această moarte. Râsul și libertatea aruncă în patimi rușinoase nu numai pe
monahii tineri, ci și pe cei bătrâni. Despre libertate a spus un sfânt:
„Libertatea este asemenea vântului fierbinte: usucă roadele monahului”.
Iar despre râs ascultă: râsul lipsește pe om de fericirea făgăduită celor ce
plâng (cf. Mt. 5, 4), risipește buna rânduială lăuntrică, mâhnește pe Duhul
Sfânt, vatămă sufletul și strică trupul. Râsul izgonește virtuțile, nu are
pomenirea morții, nici cugetarea la chinuri.
63. Începutul plânsului este cunoașterea de sine. Să fie, așadar, plânsul
nostru nu după om, ci după Dumnezeu, Care cunoaște cele ascunse ale
inimii, ca de la El să primim fericirea. De aceea, cu fața să fim luminoși,
bucurându-ne de darurile Domnului și de Duhul Sfânt; iar plânsul și

530
tânguirea să le lucrăm cu mintea, rugând pe Dumnezeu să ne ierte toate
păcatele și să ne păzească de ele până la sfârșitul vieții. Plânsul zidește și
păzește; plânsul spală sufletul cu lacrimi și îl face curat. Plânsul naște
curăția, taie poftele și întărește virtuțile. Plânsul Îl bineplăcește pe
Dumnezeu și primește mângâiere de la îngeri.
64. Îndeletnicește-te cu cele duhovnicești, ca să rămână în tine
pomenirea lui Dumnezeu; iar de vorbele nefolositoare să te scârbești, căci
este cu neputință ca duhoarea și buna mireasmă să stea împreună.
65. Pustnicul este scutit de trei războaie: al vederii, al auzului și al
vorbirii. Iar cel ce viețuiește cu luare-aminte în obște este și el scutit de trei
războaie: al cumpărării, al vânzării și al năvălirii tâlharilor. Însă
pretutindeni se cuvine a lua aminte la sine și a păzi conștiința curată.
66. Nu spune: „Am intrat în mănăstire și port chip îngeresc”. Nu numai
oamenilor, ci și Însuși lui Dumnezeu nu-I este plăcut numai chipul din
afară; mai ales se cer roadele faptelor bune. Așadar, stai ca un pom roditor,
păzindu-ți roadele virtuților, ca nu cumva să se strecoare viermele
mândriei și să-ți roadă rodul smereniei; ca slava deșartă să nu întunece
evlavia ta; ca mânia să nu-ți răpească blândețea; iritarea să nu-ți sleiască
bunăvoința; cearta să nu-ți tulbure pacea; vrăjmășia să nu stingherească
prietenia; ținerea de minte a răului să nu taie dragostea; jignirea să nu rupă
învoiala; lăcomia să nu strice postul; mila pătimașă să nu nimicească
înfrânarea; nepăsarea să nu poticnească râvna; somnul să nu adoarmă
privegherea; trândăvia să nu apese osârdia; lenea să nu împiedice slujirea;
cârtirea să nu micșoreze ascultarea; neascultarea să nu închidă intrarea
supunerii; vorbirea deșartă să nu biruiască psalmodia; gluma să nu
covârșească slavoslovia; râsul să nu învingă plânsul; desfrânarea să nu
strice curăția; iubirea de argint să nu fie pusă mai presus de neagoniseală.
Păzește-te să nu iubești pe părinți mai mult decât pe Hristos și să nu te
desfătezi de lume mai mult decât de Împărăție; să nu-ți ațâțe limba patima
clevetirii; să nu te muncească invidia; să nu-ți păteze inima viclenia; să nu
te lipsească fățărnicia de gustarea bunătăților adevărate; să nu te despartă
răpirea de Împărăție; să nu-ți închidă raiul nedreptatea; să nu-ți piardă
531
îndrăznirea iubirea de oameni; să nu-ți fure iubirea de Dumnezeu iubirea
de plăceri; să nu stingă pofta zdrobirea inimii.
67. În măsura în care cineva își taie și își smerește voia sa, în aceeași
măsură înaintează spre sporire; iar cu cât cineva se ține mai îndârjit de voia
sa, cu atât își pricinuiește mai multă vătămare. De aceea nu sluji voii tale,
ci mai degrabă supune-te voii lui Dumnezeu.
68. Ieșind din chilie pentru slujire sau pentru a vorbi cu cineva, păzește-
ți ochiul, iar inima aprinde-o cu gând evlavios, zicând în sine: „Nu ești
zugrav și nici n-ai ieșit să înveți a copia chipurile oamenilor”. Ia aminte la
tine. Dacă luarea-aminte a ta este prinsă de cele simțite, cum vei putea
apoi, cu minte curată, ca într-o oglindă, să contempli cele cerești, să te
îndulcești și să te bucuri de pomenirea lui Dumnezeu?.
69. Încetează a cerceta cu curiozitate păcatele altora, ca nu cumva, în
chip firesc, să se strice gândul tău cel evlavios.
70. Ține-te de tăcere; ea te va izbăvi de multe întinăciuni. Adu-ți aminte
neîncetat de strâmtorarea păcătoșilor, temându-te ca nu cumva și tu, în
curând, să fii numărat între ei.
71. Să nu fim iubitori de sine; căci din iubirea de sine, ca din niște
ramuri, se nasc toate patimile. Iubirea de sine se nimicește prin iubire, care
îi adună pe toți în unire de cuget și îi leagă într-un singur trup. Iubirea este
dobândire mare și scumpă; pentru aceasta, nevoiește-te să nu cazi din
iubire.
72. Având grijă de mântuirea ta, fă-te aproapelui pildă de virtute în
credință, în iubire, în răbdare, în curăție, în ascultare, în smerenie, în frica
lui Dumnezeu, neplecându-te spre pofte rele, ci nevoindu-te în osteneli
duhovnicești.
73. Pentru primirea poruncilor lui Dumnezeu să ai simplitate, iar pentru
respingerea curselor potrivnicului, înțelepciune (precum porumbelul și
șarpele).

532
 74. Îndepărtează-te cu discernământ de întâlnirile vătămătoare, ca să se
odihnească bine omul tău lăuntric.
75. Nu-ți petrece vremea cu comedianții și cu cei ce fac jocuri, ca nu
cumva să se strice gândurile tale; căci vorbele lor sunt foarte vătămătoare.
Pe bătrâni îi silesc să se poarte ca tinerii, iar pe tineri îi atrag în fapte
fărădelege.
76. Când cineva plânge, atunci nicidecum nu păcătuiește; și nimeni, în
zdrobire de inimă, nu uneltește răul. Din zdrobirea inimii se nasc lacrimile,
iar după lacrimi urmează micșorarea răului, prin înfrânarea de la faptele
rele.
77. Dacă ești tânăr, deprinde-te cu tăcerea și cu munca. Munca te va face
neîmpovărător, iar tăcerea va păstra nestinsă lumina sufletului,
neîngăduind să fie întunecată de vreo patimă.
78. Nu părul și nici hainele îl fac pe om lumesc, ci purtarea rea și
înclinarea spre poftele lumești și necurate, prin care sufletul se face urât.
79. Nu tunderea și nici veșmântul fac pe cineva monah, ci dorirea
cerească și viața dumnezeiască, în care se arată desăvârșirea vieții.
80. Nu te mări pe tine mai înainte de ispită; căci ispita care vine adesea îi
rușinează pe cei ce par a sta neclintiți. Pentru aceasta se cuvine să veghem
și să aducem mintea în siguranță, ca să fie ferită de căderi.
81. Așa fă toate și așa cugetă despre toate, încât să placi lui Dumnezeu;
căci dacă nu ai acest gând, orice faptă a ta își pierde prețul.
82. Fie că viețuiești în obște, fie că tăinuiești în singurătate, nu lăsa în
nepăsare lucrul pe care îl cauți, adică inima curată și duhul zdrobit. Cine a
dobândit acestea nu va fi disprețuit de Dumnezeu; iar a le neglija este mare
primejdie.
83. Udă-ți sufletul cu apele dumnezeiești, cuvântul lui Dumnezeu și
Sfintele Taine, ca să înflorească și să aducă rod întru dreptate. Se cuvine să

533
alergăm spre cele folositoare sufletului, precum aleargă dobitoacele spre
pășunile verzi.
84. Când sufletul este sănătos, și trupul are putere pentru osteneli bune;
iar dacă sufletul se pierde în gânduri spurcate, atunci și trupul, în chip
necesar, se strică prin păcat.
85. Vicleanul întinde zilnic curse ascunse sufletului nostru, ca,
amăgindu-l, să-l arunce în chin veșnic. Aceste curse sunt pline de dulceață,
ca să amăgească sufletele care nu iau aminte la ele însele. Nu te desfăta,
frate, de această dulceață ucigătoare, lăsându-te tras de gânduri
amăgitoare. Gândul înșelător, dacă află intrare în suflet, îl îndulcește cu
cugetări păcătoase, ca apoi să-l omoare prin păcat. Și se face astfel cursă
pentru suflet. Dar trezește-te și grăbește a rupe această cursă, izgonind
gândul din suflet prin rugăciune, lacrimi, înfrânare și priveghere. Iar în
celelalte fii treaz și nu te opri nicio clipă asupra gândului amăgitor. Aleargă
pururea la Dumnezeu cu rugăciune, post și lacrimi, ca să te izbăvești de
toate cursele, smintelile și patimile.
86. Să fim ostași treji, să biruim zilnic pe viclean în lupta
duhovnicească. Să învățăm rânduiala acestei lupte: ea este nevăzută, iar
rânduiala ei este lepădarea de toate cele pământești. Dacă avem moartea
zilnic înaintea ochilor, nu vom păcătui. Dacă te vei dezbrăca de cele
pământești, nu vei fi doborât în luptă. Căci cele pământești trag mintea în
jos, iar patimile întunecă ochii inimii; și astfel vicleanul ne biruie în
războiul cu el.
87. Nu judeca, monahule, spunând: „Mari sunt ostenelile nevoinței, iar
eu sunt slab și neputincios, nu pot să mă nevoiesc”. Dacă ai hotărî să mergi
într-o țară îndepărtată, nu ai putea străbate tot drumul într-o clipă; ci
mergând zi de zi, de la popas la popas, cu vremea vei ajunge la țara dorită.
Așa se cuvine a cugeta și despre Împărăția Cerurilor și despre raiul
desfătării. Fiecare ajunge acolo prin ostenelile unei vieți întregi – prin post,
înfrânare, priveghere. Înfrânarea, lacrimile, rugăciunea, privegherea,
iubirea – acestea sunt popasurile care duc spre cer. Parcurge-le cu răbdare

534
și cu bucurie. După fiecare popas se vor întări pașii sufletului tău și nu vei
afla greutate pe calea ce duce la cer.
88. Omului care a intrat în viața monahală fără multă chibzuință,
vrăjmașul îi insuflă libertatea fără rânduială; iar celui care a intrat din
evlavie, îi insuflă nevoințe mai presus de puterile sale. Dar cel ce se teme
cu adevărat de Dumnezeu nu este prins de niciunul dintre aceste gânduri.
Frica de Dumnezeu îi luminează inima ca să meargă pe calea cea dreaptă.
89. Un frate, după ce a primit chipul monahicesc, era luptat de gândul de
a ieși din obște. Și gândurile îi aduceau o pildă ca aceasta: „Privește
verdeața din grădină; dacă cel ce o îngrijește nu smulge plantele și nu le
mută, nu cresc”. Iar fratele răspundea gândurilor astfel: „Oare grădinarul
smulge până la capăt tot ce a semănat? Nu lasă el oare pe straturi ceea ce
pot ele hrăni? Și apoi, ceea ce este smuls nu este atât de sigur ca ceea ce
rămâne pe loc. De aceea și tu să fii dintre cei care nu sunt smulși”. Și
astfel, cu ajutorul harului, a biruit gândul.
90. Monahul trebuie să fie cu bună chibzuință, ca să cunoască cele
uneltite împotriva lui de vrăjmaș: unele să le treacă cu râs, altele cu
smerenie, iar altele să le doboare cu cuvânt bine chibzuit.
91. Cât timp sufletul cugetează la cele pământești, diferitele pofte ale
lumii acesteia și plăcerile deșarte, ivite în gânduri, îi slăbesc puterile; și de
aceea cel ce șade în chilie cade în nepăsare. Dar când cineva se leapădă cu
totul de lume, o urăște și pe ea și amăgirile ei, și din toată inima și din tot
sufletul se dă rob Domnului, atunci nepăsarea nu mai are putere asupra lui
și își va face lucrarea fără piedică. Numai lupta cu gândul slavei deșarte îi
va sta înainte; dar și acest gând îl va alunga robul Domnului, cugetând la
propria sa neputință și la faptul că darul nu este al lui, după cum s-a spus:
ce ai, pe care să nu-l fi primit? (1 Cor. 4, 7). Va mai avea luptă și cu
slăbiciunea trupului; dar nici aceasta nu-l va înfricoșa și nu-l va despărți de
dragostea lui Dumnezeu, după cuvântul: cine ne va despărți pe noi de
iubirea lui Dumnezeu? (Rom. 8, 35–39). După toate patimile urmează

535
duhul desfrânării; dar fugi de cuvintele rușinoase și vei scăpa de gândurile
necurate.
92. Bătrânii înțelepți sunt untdelemn pentru frați, ungând și întărind
sufletul.
93. Dacă te-ai lepădat de lume, îngrijește-te de lucrarea ta, ca să
dobândești mărgăritarul cel căutat. Căci unii, lepădându-se de lume, s-au
depărtat de viața lumească – unii au părăsit slujba militară, alții și-au risipit
averea –, dar la urmă, fiind călăuziți de propria lor voie, au căzut; căci cel
mai primejdios lucru este a te cârmui pe tine însuți, iar nu a viețui după
voia lui Dumnezeu. Ei au părut că ies din viața lumească pe poarta cea
mare, dar s-au întors iarăși la ea printr-o ușă ascunsă.
94. Aceasta este buna mireasmă a cunoașterii în om: ca în orice
împrejurare să se învinuiască pe sine și, învinovățindu-se, să nu
osândească pe altul căzut în aceeași greșeală.
95. Cel a cărui inimă este întunecată de furtuna gândurilor și care este
biruit de patimi nu se rușinează nici de oameni, nici nu se teme de
Dumnezeu. Dacă este stăpânitor, face răul fără teamă; iar dacă este slab și
sărac, predându-se grosolăniei firii sale, tot fără rușine săvârșește fapte
rele.
96. La ostașii lumii lupta este de scurtă durată, dar la cel râvnitor pentru
mântuire ea ține până la plecarea sa către Domnul. De aceea se cuvine a
intra în lucrare cu toată silința, trezvia și răbdarea. Dacă te-ai hotărât să
ucizi un leu, apucă-te de aceasta cu hotărâre, ca nu cumva să-ți zdrobească
oasele ca pe un vas de lut. Dacă te arunci în mare, nu-ți pierde curajul până
nu ieși la țărm, ca să nu te afunzi ca o piatră în adânc. Dacă intri în luptă,
fii treaz, ca nu cumva potrivnicul să se bucure biruindu-te, iar tu să
primești, în loc de cunună, osânda.
97. Cine voiește să fie monah trebuie să fie gata pentru răbdare
bărbătească, ca, intrând în monahism, să nu spună: „Nu știam că va fi așa”.
Iată, acum ți se face cunoscut. Rânduiește-ți gândul și înarmează-te cu

536
răbdare, ca, spunând astăzi la tundere: „Toate le voi răbda”, mâine să nu te
afli călcător al acestui cuvânt, cu vorba și cu fapta. Îngerii lui Dumnezeu
stau de față și aud toate cele ce ies din gura ta. Vezi să nu minți; căci
Domnul va pierde pe toți cei ce grăiesc minciuna (Ps. 5, 7).
98. Pe cel ce începe a lucra Domnului îl înconjoară multe ispite. Dar în
toate biruiește acela care se dăruiește cu toată inima cârmuirii lui
Dumnezeu și rămâne în voia Lui. Dumnezeu cere de la noi doar hotărârea,
iar El Însuși ne dă putere și ne dăruiește biruința; căci apărător este al celor
ce nădăjduiesc în El (Ps. 17, 31).
99. Nu privi la cei neglijenți, ci ia aminte la tine, avându-L pe Dumnezeu
înaintea ochilor tăi, după pilda celui ce a scris: pururea am văzut pe
Domnul înaintea mea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin (Ps. 15,
8).
100. Să nu osândim pe nimeni; căci nu știm cum viețuiește el în chilia sa
sau cum se ostenește înaintea lui Dumnezeu. Să nu osândim dacă îl vedem
râzând sau vorbind; căci nu știm care sunt așezările inimii lui în chilie.
Fiecare dintre noi trebuie să ia aminte la sine, pentru că fiecare va da
răspuns lui Dumnezeu pentru sine.
101. De voiești să nu fii biruit de ispită, taie-ți desăvârșit voia ta; căci
chiar de ți s-ar părea ție lucrul bun și drept, de nu-l primește mai-marele
tău în Domnul, leapădă-l pentru ascultare, știind că a intra în vorbărie și a
urma gândului propriu este deja început de rătăcire și semn de abătută
cugetare. Drept aceea să luăm aminte la glasul psalmului, care strigă:
Slujiți Domnului cu frică și bucurați-vă Lui cu cutremur; primiți
învățătura, ca nu cumva să Se mânie Domnul și să pieriți din calea cea
dreaptă (Ps. 2, 11–12).
102. Să nu fie viața noastră schimbătoare și nestatornică, încât astăzi să
avem înfrânare și blândețe, iar mâine dezmierdare și mândrie; astăzi
tăcere, priveghere și smerenie, iar mâine risipire, somn fără măsură și
neascultare; astăzi lepădare de lume și de toate cele pământești, iar mâine
dorire de patrie, de rudenii și de moșteniri, care afundă sufletul în multe
537
pierzări. Căci adu-ți aminte de femeia lui Lot, care, privind înapoi, s-a
făcut stâlp de sare, și de cuvântul Domnului: Nimeni, punând mâna pe
plug și privind înapoi, nu este potrivit Împărăției lui Dumnezeu.
103. Să ai pururea în minte ceasul acela înfricoșat și binecuvântat, în
care ai ieșit din lume pentru Domnul, când inima ta era aprinsă de frica lui
Dumnezeu și duhul tău ardea de dor dumnezeiesc, și să păzești aceeași
râvnă până la sfârșit, căci cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va
mântui.
104. Nu slăbi când gândurile te năpădesc, căci aceasta este însăși
intrarea în luptă; ci ia pildă din apa adunată după ploaie, care la început
este tulbure, iar cu vremea se limpezește, astfel și gândurile tale, dacă vei
răbda, se vor potoli și îți vor aduce pacea minții.
105. Asemenea vinului nou, care fierbe cu putere după ce a fost turnat în
vase, tot astfel gândurile omului clocotesc atunci când acesta se desprinde
de lume și se apropie de cele cerești; iar demonii, neputând răbda râvna
cea bună, caută să tulbure mintea și să o amestece cu stricăciune. Și dacă
află vas slab, adică suflet șovăitor și neîntărit în credință, îl sfărâmă; dar
dacă află ușile închise și suflet întărit, se întorc rușinați.
106. În toate lucrările tale să porți smerenia, care este maica ascultării;
leapădă îndoiala și îmbracă-te în credință, ca Domnul, văzând râvna
sufletului tău, să-ți dea putere în lucrare. Urăște lenea, zavistia, vrajba și
toată răutatea, căci pentru Domnul ai părăsit toate, știind că slăbirea de la
început aduce mare pagubă mai târziu.
107. Precum nu lași murdărie să se adune în curtea ta, așa să nu îngădui
nici poftelor trupești să se întărească înlăuntrul inimii tale.
108. Calea cea largă este plină de risipire, desfătare, mândrie,
neascultare și, la urmă, deznădejde; iar calea cea strâmtă rodește tăcere,
înfrânare, curăție, răbdare, pace și smerenie, iar la capătul ei se află viața
cea fără de moarte.

538
 109. Mai ales ferește-te de slobozenie, care naște multă vorbire,
nerușinare și destrămarea obștii; căci nu fiarele pustiesc munca monahilor,
ci slobozenia minții.
110. Dacă slujitorii unui împărat pământesc stau cu frică și cu luare-
aminte înaintea lui, cu cât mai mult se cuvine nouă să stăm cu cutremur
înaintea Împăratului ceresc, neprivind cu ochi îndrăzneți la Tainele cele
înfricoșătoare, după pilda lui Moise, care nu îndrăznea să privească.
111. Trei sunt felurile de ațipire care tulbură pe om: una de la vrăjmaș,
alta din lene, a treia din slăbiciunea firii; iar cel ce rabdă cu tărie și nu
părăsește slujba, află mare folos, asemenea pescarului care priveghează
toată noaptea.
112. După cum o mică spărtură scufundă o corabie mare, așa și un mic
gând primit fără luare-aminte scufundă sufletul, de nu va alerga degrabă la
Ziditorul său cu smerenie și trezvie.
113. Asemenea este și cel ce intră în mănăstire pentru desăvârșire, dar
leapădă harul și se întoarce la lume: ca unul ce sparge vasul fără a-l fi
umplut.
114. Credința este maica tuturor bunătăților, iar necredința este rădăcina
a tot răul; din ea se naște îndoiala, iar omul îndoielnic este nestatornic în
toate căile sale.
115. Dacă voiești pace, păzește-ți gura cu tăcere și ochii cu luare-aminte,
căci de nu biruim vrăjmașii dinlăuntru, oriunde vom merge, cu noi îi vom
purta.
116. Rugăciunea și postul sunt bune, dar se întăresc prin milostenie, căci
Domnul voiește milă, iar nu jertfă, și fericește pe cei milostivi.
117. Nu lepăda slujba bisericii pentru vreun lucru trecător, căci precum
ploaia întărește sămânța, așa slujba întărește sufletul în virtute.
118. Să nu fie viața ta când liniștită, când risipită, ci să stărui în tăcere,
căci pe măsura tăcerii se curăță gândurile.

539
 119. Frica de Dumnezeu este stâlp tare înaintea vrăjmașilor; cine o
păzește, nu va fi robit, iar Domnul îi va spune: Eu sunt cu tine și nu te voi
părăsi.
120. Să purtăm poverile unii altora, precum ostașii își scapă tovarășii din
robie, căci mai mare dragoste nu este decât a-și pune cineva sufletul pentru
aproapele său.
121. Cel ce trăiește în negrijă se amăgește pe sine, iar vicleanul îi
întunecă mintea cu pofte, până ce nu mai vede nici intrarea, nici ieșirea
păcatului din sufletul său.
122. Fugi de slobozenie și de râs, înfrânează lăcomia pântecelui prin
înfrânare, iubirea de argint prin neagoniseală, multă vorbire prin tăcere,
nerăbdarea de a ședea pe loc prin rămânerea în chilie, lenea prin pomenirea
bunătăților viitoare, iar neascultarea prin smerita cugetare; mai presus de
toate însă, fugi de slobozenie, care, după priceperea mea, este începutul
tuturor relelor. Căci de nu o vei struni, te va face nerușinat; iar de o vei
supune, fericit vei fi, după cum este scris: Fericit este omul care se teme
întru toate de Domnul (Pilde 28, 14).
123. Ia aminte la tine însuți, ca nu cumva să-ți pierzi vremea în nepăsare
și risipire. Ai sădit vie, împrejmuiește-o cu gard; ți-ai agonisit grădină –
păzește-i roadele, ca să te bucuri la urmă; nu lăsa porcii tăi să intre în ceea
ce ai lucrat cu trudă, ca să nu pustiiască totul. Căci ce folos este să zidim o
zi, iar două să dărâmăm? Cu o astfel de lucrare, cum va ajunge lucrul la
sfârșit?
124. Momeli de tot felul ale păcatului sunt răspândite în tot neamul
omenesc, ca omul să fie necontenit în luptă cu mintea; dar unul se luptă,
iar altul se lasă amăgit și cade, și fiecare cade în păcatul spre care este mai
aplecat. Aceasta nu se face fără lucrarea vrăjmașului, dar nici fără învoirea
noastră; căci el se potrivește cu înclinațiile noastre. Și când voiește să lege
pe cineva cu legături păcătoase, îl leagă cu acelea de care se îndulcește, ca
să nu mai dorească dezlegarea. Viclean este cel ce ne leagă și știe bine cu
ce și pe cine să lege; căci de ar lega pe cineva cu legături silnice, mintea le-
540
ar rupe degrabă și ar fugi. De aceea, leagă pe fiecare cu ceea ce îi este
plăcut. Astfel, cel legat nu se tânguiește, ci se bucură; și prins fiind, se
mândrește. Căci cel legat de pildă cu zavistia, dacă nu este legat de
desfrânare, se socotește liber; iar cel legat de slava deșartă, dacă nu face
nedreptăți vădite, se crede neatins de legături. Fiecare dintre cei legați nu-
și cunoaște legăturile și nu vede mrejele întinse asupra lui. Toți suferă de
beția necunoașterii: cel legat este ca un om beat, care nu știe că este legat;
căci de la beție uită lanțurile și nu vede cursele din jur.
125. Să ai în vedere că prin amestecarea patimii păcătoase se strică și se
pierde tot binele: dreptatea se micșorează când se amestecă cu viclenia
josnică; curăția se vatămă dacă o atinge pofta; credința se nimicește dacă
ascultă de prorociri mincinoase; milostenia se întunecă dacă este însoțită
de mândrie; postul se rușinează dacă îi dai loc osândirii. Ia aminte, dar, la
tine însuți și nu îngădui aceste amestecări pierzătoare.
126. Ești dator să păzești fiecare mădular al tău de ceea ce îi este
vătămător. De este trupul tău curat de desfrânare, păzește-ți gura de
osândirea aproapelui. Gura nu poate desfrâna, dar poate minți și cleveti.
Dacă un mădular este nevinovat, iar altul vinovat, pentru acela singur vei fi
osândit cu totul. Nu socoti osândirea lucru mic. Ia pildă de la cei prinși de
vânători: se întâmplă ca o pasăre să fie prinsă de un singur unghiușor, și
prin acea micime se frânge puterea aripilor ei; și deși este în afara mrejei
cu trupul, totuși este prinsă cu totul.
127. Să fugim de gândirea rea, căci gândul se judecă asemenea faptei. Să
ne apropiem de gândirea cea bună, care primește răsplată de la Cel ce
cercetează inimile, asemenea lucrării. Căci voirea este deja faptă, fiindcă în
ea se află temelia libertății noastre.
128. Milostivul Domn ne-a dat unelte împotriva tuturor atacurilor
vrăjmașului; numai să nu lenevim a le folosi. De va arunca vrăjmașul
săgeți aprinse, avem scut nebiruit, rugăciunea; de va încerca să ne prindă
prin nedreptate, să alergăm la dreptate; de ne va lovi cu ura de oameni, să-i
ieșim înainte cu iubirea de oameni; de ne va ispiti cu mândria, să-l

541
răsturnăm prin smerenie; de va aprinde pofta trupească, să ne îmbrăcăm cu
platoșa curăției; de va ataca lăcomia, să ne facem aripi prin post. Avem
arme, așadar, iar biruința nu lipsește din lipsa lor, ci din neatenție și lipsă
de voință în a le folosi.
129. Ce folos este să aibă cineva toate, dacă nu are dragostea cea
mântuitoare? Dacă cineva ar găti ospăț mare pentru împărat și dregători,
pregătind toate cu belșug, dar fără sare, ar putea oare fi mâncat acel ospăț?
Tot astfel și aici: de ar avea cineva feciorie, post, privegheri, rugăciuni,
milostenii, zidiri de biserici sau alte fapte, fără dragoste toate sunt socotite
nimic înaintea lui Dumnezeu (cf. 1 Cor. 13).
130. Să ne îngrijim de dobândirea bunătăților veșnice ce ni s-au
făgăduit; să ne sârguim cât încă este lumină, cât încă ține târgul; să ne
facem prieteni pentru viața de acolo din săraci și lipsiți, cumpărând de la ei
untdelemn și trimițându-l înaintea noastră. Căci aici se vinde untdelemn
pentru candelele de acolo, prin văduve, orfani, neputincioși, șchiopi, orbi
și toți săracii care stau la ușile bisericii.
13. Când stai înaintea lui Dumnezeu la rugăciune, ia aminte ca organele
tale duhovnicești, adică gândurile, să nu fie furate de vrăjmași. Căci cu ce
vei sluji lui Dumnezeu dacă ți s-au robit gândurile? Slujirea cere ca toată
puterea sufletului și minții să fie adunată la Dumnezeu. Nu amesteca
arama sau plumbul cu aurul tău, adică gânduri multe și necurate cu sufletul
tău. Căci precum fecioara logodită, dacă se lasă amăgită de alții, se face
urâtă mirelui, tot așa și sufletul ce primește gânduri necurate se face urât
Mirelui ceresc, Hristos. De va vedea Domnul că sufletul caută necontenit
să fie adunat și Îl așteaptă ziua și noaptea, nu va întârzia să-l izbăvească și
să-l curețe, înfățișându-l Sieși ca mireasă fără prihană.
132. Deschide-ți inima și hotărăște-te să dorești pe Dumnezeu în toate
zilele vieții tale. Dorirea de Dumnezeu este necontenită dulceață, luminare
și bucurie. Dacă Îl dorești pururea, El va locui pururea în tine; căci
locuiește în cei ce se tem de El și împlinește voia celor ce Îl iubesc.

542
 133. Voiești să fii templu sfânt și neîntinat al lui Dumnezeu? Păstrează
pururea în inimă Chipul lui Dumnezeu, nu chip zugrăvit cu vopsele, ci cel
întipărit prin fapte bune, post, priveghere, rugăciune, înfrânare și viață
curată; iar culorile acestui chip ceresc sunt gândurile curate și lepădarea
celor pământești.
134. Nimeni nu se încununează fără luptă, nici în lume, nici în viața
nevoinței; căci viața aceasta este un stadion. De voiești să fii desăvârșit în
luptă, îmbracă-te pururea cu virtuțile ca și cu armele; iar îmbrăcat fiind,
silește-te neîncetat să nu le leapăzi.
135. Silește-te să fii următor vieții și virtuților părinților cuvioși; mergi
pe calea lor și nevoințește-te ca ei, cu mintea, cu duhul și cu trupul; fii
nevoitor în îmbrăcăminte, în hrană, în limbă, în privire, în gând, ca întru
toate să te afli desăvârșit.
136. Ia aminte la tine însuți, ca în ceasul rugăciunii să nu fii risipit cu
mintea. Când vei sta la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, stai cu frică și cu
cutremur. Taie împrejur din inima ta toate gândurile și grijile celor
pământești. În ceasul rugăciunii fii cu totul înger ceresc și silește-te ca
rugăciunea ta să fie sfântă, curată și neîntinată, ca, văzând-o suindu-se la
cer, porțile cerești îndată să i se deschidă; iar îngerii și arhanghelii, văzând-
o ajunsă acolo, cu bucurie să o întâmpine și să o aducă la sfântul și
preaînaltul Tron al Preacuratului Stăpân. Astfel, în ceasul rugăciunii,
pleacă-te pururea înaintea lui Dumnezeu ca un heruvim și ca un serafim.
137. Lupta ta nu este una oarecare și obișnuită; dimpotrivă, toți îngerii și
Însuși Stăpânul lor privesc lupta pe care o porți cu vrăjmașul. De aceea,
când vei birui pe potrivnic, Dumnezeu și îngerii Îți vor bate din palme, iar
îngerii, bucurându-se, vor slăvi pe Dumnezeu, Care ți-a dat putere să
biruiești pe cel viclean. Pentru aceasta lupta se întețește tot mai mult: ca tu
să te faci iscusit în bine, Dumnezeu să Se slăvească, iar oamenii să-ți fie
următori.
138. Nu cădea în nepăsare din pricina slăbiciunii, ci păstrează nădejdea.
Căci unde sunt nevoințe, acolo sunt și răsplătiri; unde sunt războaie, acolo
543
sunt și cinstiri; unde este luptă, acolo este cunună. Privind la acestea, unge-
te pe tine cu învățăturile răbdării. Strigă-ți ție neîncetat împreună cu sfinții:
Îmbărbătează-te și să se întărească inima ta, și așteaptă pe Domnul (Ps. 26,
14).
139. Pregătește-ți lucrurile tale pentru ieșirea din această viață;
rânduiește toate în țarina ta, iar țarina este viața aceasta. Ia unealtă bună,
Noul Testament; împrejmuiește-ți ogorul cu spini, adică cu post, rugăciune
și învățătură. Dacă vei avea o astfel de îngrădire, nu va intra fiara, adică
diavolul. Lucrează-ți sufletul ca pe o vie frumoasă; și precum păzitorii
viilor bat din palme și strigă cu glas mare, oprind astfel pe cei ce vor să
strice, așa fă și tu: înalță glasul în psalmodiere și vei alunga fiara vicleană,
vulpea, adică pe diavol. Veghează necontenit asupra vrăjmașului, când va
încerca să-ți îndrepte dorirea spre fapte necuviincioase. Iar de va arunca în
sufletul tău gânduri spurcate, ca dintr-o praștie, pune înainte scutul
credinței și așază pe capul tău coiful nădejdii. Scoate sabia duhovnicească,
care este cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6, 17). Astfel înarmat, rabdă și nu
fi nepăsător în luptă, ci trezește-te în toate, zicând: cunoaștem gândurile
lui.
140. Când se va ridica în tine un gând viclean, scoate sabia ta, adică
ridică în inimă frica de Dumnezeu, și vei tăia toată puterea vrăjmașului. Iar
în loc de trâmbiță ostășească folosește Scriptura dumnezeiască. Precum
trâmbița adună ostașii prin sunetul ei, așa și Scriptura lui Dumnezeu adună
gândurile bune și, punându-le în rânduială prin frica de Dumnezeu,
alcătuiește din ele o oaste împotriva vrăjmașului. Gândurile noastre,
asemenea ostașilor, se luptă cu vrăjmașii Împăratului; iar precum trâmbița
aprinde curajul în luptă, așa Scriptura dumnezeiască aprinde râvna spre
bine și întărește lupta împotriva patimilor.
141. După putere silește-te cât mai des să citești Scriptura, ca ea să
adune gândurile tale, pe care vrăjmașul le risipește prin viclenia sa, sădind
în tine gânduri rele, fie prin necazuri dese, fie prin belșug și înlesniri
lumești, cu scopul de a-l îndepărta pe om de Dumnezeu.

544
 142. Fii treaz și sârguiește-te pururea cu citirea, ca aceasta să te învețe
cum să eviți cursele vrăjmașului și să dobândești viața veșnică.
143. Citirea dumnezeieștilor Scripturi adună mintea rătăcitoare și
dăruiește cunoașterea lui Dumnezeu. Căci este scris: Opriți-vă și cunoașteți
că Eu sunt Dumnezeu (Ps. 45, 10). Vezi, dar, că dobândește cunoașterea lui
Dumnezeu cel ce se îndeletnicește cu inimă curată cu citirea Scripturilor.
De aceea, nu fi nepăsător, ci stăruiește în citire și rugăciune.
144. Unii se laudă cu convorbirea lor cu dregători, cu boieri și cu
împărați; tu însă laudă-te că prin Sfintele Scripturi vorbești cu Duhul Sfânt,
căci prin ele grăiește Duhul Sfânt.
145. Silește-te să citești Scripturile dumnezeiești și să stărui neîncetat în
rugăciuni; căci ori de câte ori vorbești cu Dumnezeu prin ele, se sfințesc
trupul și sufletul tău. Cunoscând aceasta, sârguiește-te cu atât mai mult în
aceste lucrări.
146. Dacă nu știi să citești, nu te depărta de locul unde poți asculta și
dobândi folos; căci este scris: De vei vedea bărbat înțelept, aleargă dis-de-
dimineață la el și pragul ușii lui să-l tocească piciorul tău (Sir. 6, 36).
Aceasta este folositoare nu numai celor neștiutori de carte, ci și celor
știutori, fiindcă mulți citesc, dar nu înțeleg ce citesc.
147. Ia seama ca, atunci când voiești să citești, să nu te oprească
vrăjmașul, aducând asupra ta moleșeală sau risipire, ori șoptindu-ți: „Fă
mai întâi cutare lucru mic, și apoi vei citi cu mintea liniștită”. Prin aceasta
el aprinde râvna spre lucrul mâinilor, ca să te îndepărteze mai grabnic de
citire. Așa face când vede că fratele citește cu osârdie și primește folos.
Nu-l crede, ci fii ca cerbul însetat, dorind izvoarele apelor, adică
Scripturile dumnezeiești, ca să bei din ele și să-ți potolești setea arsă de
patimi.
148. Când Domnul îți dă să citești și să înțelegi vreun cuvânt din
Scriptură, silește-te să nu treacă în zadar, ci cugetă asupra lui, întipărește-l

545
în inimă și păstrează-l neșters în amintire. Căci este scris: Întru îndreptările
Tale mă voi deprinde și iarăși: În inima mea am ascuns cuvintele Tale.
149. Când citești, citește cu osârdie și cu atenție mare; oprește-te cu
luare-aminte asupra fiecărui cuvânt și nu te grăbi doar să întorci foile, ci,
dacă este nevoie, nu te lenevi a citi de două, de trei sau de mai multe ori un
verset, până ce vei înțelege puterea lui.
150. Când te așezi să citești sau să asculți citirea, roagă-te mai întâi lui
Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, deschide ochii și urechile
inimii mele, ca să aud cuvintele Tale și să împlinesc voia Ta. Descoperă
ochii mei și voi înțelege minunile din legea Ta”. Nădăjduiesc, Dumnezeul
meu, că vei lumina inima mea. Roagă-te pururea astfel, ca Domnul să-ți
lumineze mintea și să-ți descopere puterea cuvintelor Sale; căci mulți,
bizuindu-se pe priceperea lor, au căzut în rătăcire, zicându-se pe ei
înțelepți, au ajuns nebuni.
151. Dobândește tăcerea ca pe un zid tare; căci tăcerea te ridică mai
presus de patimi. Tu vei lupta de sus, iar ele vor fi jos. Dobândește tăcerea
în frica lui Dumnezeu, și toate săgețile vrăjmașului nu-ți vor face
vătămare. Tăcerea unită cu frica de Dumnezeu este un car de foc, care îi
înalță la cer pe cei ce o dobândesc.
152. Tăcerea este maica zdrobirii inimii, oglinda păcatelor, izvorul
lacrimilor neîncetate, școala pazei gândurilor și a judecării lor, întărirea
postului, stavilă împotriva lăcomiei, câmp de exercițiu al rugăciunii și al
citirii, liman neclintit de grijile vieții, jug bun și ușor, care odihnește pe cei
ce-l poartă, născătoare a evlaviei, temniță a patimilor, frâu pentru ochi,
limbă și auz, pricină a neagoniselii, țarină roditoare a lui Hristos,
aducătoare de roade bune.
153. Dobândește această parte bună, aleasă de Maria, care, șezând la
picioarele Domnului și lipindu-se de El singur, s-a făcut pildă a tăcerii.
Pentru aceasta a și fost lăudată de Domnul, zicând: Maria a ales partea cea
bună, care nu se va lua de la ea (Luca 10, 42). Vezi cât de mare este
tăcerea! Însuși Domnul laudă pe cel ce o dobândește. Dobândește-o și te
546
vei desfăta în Domnul, șezând la picioarele Lui și lipindu-te de El singur,
încât vei putea spune cu îndrăzneală: S-a lipit sufletul meu de Tine, iar
dreapta Ta m-a sprijinit.
154. Bolile nu devin dintr-odată de nevindecat, ci, primind un început
rău din nepăsare, ajung la stricăciune mare. Așa și patimile se nasc în suflet
din pricină mică, dar, dacă nu sunt nimicite, aduc tulburare mare. Vezi cum
pe aramă rugina verde se adâncește tot mai mult? Așa lucrează patima în
suflet prin nepăsare. De nu vei curăți rugina, nu vei șterge pata; de nu vei
slăbi firea trupului, nu vei izgoni patima. Precum rugina se leagă strâns de
aramă, așa se înrădăcinează patima în fire. Cel ce curăță arama înainte de a
rugini nu mai are grijă de ea; iar cel ce îmbracă sufletul în virtute nu va fi
în primejdie. Arama curățită capătă strălucire ca o haină; dar dacă este deja
roasă de rugină, strălucirea este înșelătoare, iar vasul se strică degrabă. Așa
și sufletul: dacă, fiind deja stricat, încearcă virtutea, cade în clătinare, iar
clătinarea îl duce iarăși la stricăciune.
155. Precum sufletul, prin unirea cu trupul îmbibat de patimi, se face
trupesc, tot așa trupul, prin nestricăciunea sufletului unit cu sămânța lui
Dumnezeu, se face duhovnicesc. Sfântul Pavel deosebește oamenii
duhovnicești de cei trupești, știind că și cei trupești au suflet, iar cei
duhovnicești au trup; dar după ceea ce covârșește în om, numirea aceea se
dă întregului. Dacă în om stăpânește trupul, el este trupesc; dacă stăpânește
sufletul, este duhovnicesc. De aceea spune: Trupul poftește împotriva
duhului, iar duhul împotriva trupului. Împărăția cerurilor se dobândește
prin silire; duhul se silește să ridice firea către cele dumnezeiești, iar firea
este trasă de trup spre cele pământești. Această silire este luptă: la cei
începători, pentru a nu se uni cu trupul, iar la cei desăvârșiți, pentru a face
și trupul duhovnicesc.
156. Dacă partea cea mai de seamă din om este sufletul nemuritor, nu
este nici o nedreptate la Dumnezeu că l-a chemat pe om la nestricăciune;
căci nu silește El firea cea alcătuită a omului, ci doar o îndeamnă, prin
puterea duhului, să tragă de bunăvoie la nestricăciune trupul, ca pe un rob
stricat de păcat. Precum în cuptorul aprins arama ia chipul focului, tot
547
astfel și trupul se face duhovnicesc, dacă se împărtășește de nestricăciune;
iar precum arama îngropată în pământ este mâncată de rugină și se preface
în pulbere, așa se întâmplă și cu trupul cufundat în patimi.
157. Cum se poartă sfinții cu trupul? Firea trupului cere odihnă, iar ei se
sârguiesc mai mult spre zdrobirea și asuprirea lui. Firea noastră cea stricată
se desfată cu slava, iar ei, fiind batjocoriți, se mângâie și își ascund faptele.
Firea cere hrană, iar ei o sleiesc prin posturi și o istovesc prin nevoințe.
Firea se pleacă spre viața de nuntă, iar ei o înfrânează prin înfrânare și taie
toate pricinile stârnirii poftei. Firea aleargă după înlesnirile vieții, iar
sfinții, când sunt nedreptățiți, rabdă; când sunt păgubiți, poartă cu bărbăție.
Pe scurt, se leapădă cu totul de viața trupească, după cuvântul Domnului:
Ia-ți crucea și urmează-Mi (Mt. 16, 24). Același lucru îl învață și
Apostolul, zicând: Omorâți mădularele voastre cele de pe pământ (Col. 3,
5). Nu zidirea lui Dumnezeu o osândește el la pierzare, ci voiește să
însuflețească trupescul, omorând în el cele nefirești prin puterea duhului.
N-a spus: omorâți trupul, ci mădularele cele de pe pământ. Care sunt
acestea? Curvia, necurăția, pofta rea, iubirea de argint și toate cele
asemenea. Acestea sunt cele ce încântă pe omul trupesc, înjosit și stricat de
păcat. Păcatul silește firea; și atunci firea, în loc de măsură, cade în nesăț;
în loc de potolire, în beție; în loc de căsătorie, în desfrânare; în loc de
dreptate, în nedreptate; în loc de iubire, în vrăjmășie. Toate acestea sunt
străine firii, și pe acestea ne învață Apostolul să le omorâm, silind firea cea
stricată, ca, fiind sub cârmuirea duhului, să nu iasă din hotarele ei. Și
Mântuitorul, când a spus că mai bine este pentru nevoitor să intre șchiop
sau sărac în Împărăție (Mt. 18, 8), nu a poruncit tăierea mădularelor zidite
de El, ci a oprit folosirea lor ca unelte ale păcatului.
158. Cel ce voiește să se nevoiască pentru Hristos trebuie să-și
dobândească o astfel de înarmare, încât să poată sta împotriva diavolului și
să bineplacă Mântuitorului nostru, anume acestea:
159. În loc de platoșă, primește credința asemenea grăuntelui de muștar,
în Treimea cea de o ființă și nedespărțită. Precum grăuntele de muștar este
desăvârșit rotund și parcă se mișcă din sine, tot astfel și credința ta să fie
548
vie și lucrătoare. Mișcarea credinței sunt virtuțile. Unii au credință, dar nu
au fapte; aceasta nu este credință, căci este moartă, după cuvântul: credința
fără fapte moartă este (Iac. 2, 20). Cel ce are credință și face faptele
credinței, acela are credință ca un grăunte de muștar viu și lucrător. Pe
aceasta dobândește-o și vei fi sănătos și nevătămat în credință, arzând cu
voința spre poruncile Mântuitorului, ca să auzi și tu de la El: Bine, slugă
bună și credincioasă… intră în bucuria Domnului tău (Mt. 25, 23). Bun te-
a numit pentru fapte, iar credincios pentru credință.
160. În loc de aripi, ia nădejdea bunătăților viitoare, pe care ochiul nu le-
a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, în care și
îngerii doresc să privească (1 Cor. 2, 9; 1 Pt. 1, 12). Această nădejde îți va
da mângâiere tare în suferințe și necazuri, iar pomenirea ei te va veseli. La
ea au privit fericiții mucenici ai lui Hristos, care, în mijlocul tăișurilor, al
chinurilor înfricoșătoare și al focului aprins, aveau această dorită nădejde
înaintea ochilor și de aceea toate le răbdau cu bucurie și mulțumire, numai
să dobândească cele nădăjduite. Ține această nădejde neîncetat înaintea
ochilor tăi, ca dorirea celor făgăduite să nu te lase să cugeți la cele
nestatornice și, mai mult, să aprindă în tine râvna spre tot lucrul bun.
161.În loc de brâu, încinge-te cu dragostea desăvârșită către Dumnezeu
și către aproapele; dragostea te va face să alergi fără piedică. Cel încins
trece pretutindeni cu ușurință; cu atât mai mult cel încins cu dragoste
străbate toate fără împiedicare. Căci dragostea toate le acoperă, toate le
rabdă (1 Cor. 13, 7). De această dragoste fiind plin, Sfântul Pavel spunea:
Cine slăbește, și eu să nu slăbesc? Cine se smintește, și eu să nu ard? (2
Cor. 11, 29). Vezi puterea și mila dragostei!
162. În loc de încălțăminte, ia smerenia: precum încălțămintea este
călcată în picioare, tot astfel cel ce a dobândit smerenia se poartă încât, de-
l calcă toți, el socotește aceasta drept lucru firesc. Dobândește și tu, frate,
smerenia; aceasta nu este încălțăminte trupească, ci duhovnicească, care te
va păzi să nu lovești de piatră piciorul tău (Ps. 90, 12). Fericitul David,
dobândind smerenia, a zis: Eu sunt vierme și nu om (Ps. 21, 7). Vezi cât de
mult iubește Dumnezeu smerenia și cât Se apropie de cel ce o are; căci este
549
scris: Cel ce locuiește întru cele înalte și spre cei smeriți privește (Ps. 112,
5-6) și iarăși: Ochii Lui spre sărac privesc (Ps. 9, 29). Iar prin sărac să nu
înțelegi lipsitul de averi, căci mulți împărați au bineplăcut lui Dumnezeu și
mulți săraci s-au pierdut; ci săracul cu duhul, după cuvântul: Fericiți cei
săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor (Mt. 5, 3).
163. În loc de scut, împrejmuiește-te cu cinstita cruce, pecetluindu-ți cu
ea mădularele și inima; și nu numai cu mâna să faci semnul crucii, ci și cu
mintea să pecetluiești cu ea toată lucrarea ta: intrarea și ieșirea, șederea și
ridicarea, patul și orice slujire faci. Mai înainte de toate, spre
binecuvântare, însemnează-te cu crucea în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh. Puternică este această armă, și nimeni nu-ți poate face
vătămare dacă ești apărat cu ea. Dacă celui ce poartă pecetea unui împărat
pământesc nimeni nu-i poate face rău, cu cât mai mult nimeni nu poate sta
împotriva noastră când purtăm pecetea Împăratului ceresc! De această
armă folosește-te cât mai des, frate, căci stă puternic împotriva săgeților
vrăjmașului. Nu uita nicicând să te însemnezi cu crucea, și vei rupe cursele
ascunse de diavol, căci este scris: Pe calea aceasta, pe care umblam, au
ascuns cursă mie (Ps. 141, 4). Pecetluiește-te pururea cu crucea și răul nu
se va atinge de duhul tău.
164. În loc de arc, întinde-ți mâinile spre rugăciune, după cuvântul: Și ai
făcut brațele mele arc de aramă (Ps. 17, 35). Căci cu adevărat arc de aramă
împotriva vrăjmașilor sunt mâinile întinse în rugăciune cu pricepere;
aceasta este săgeata bine țintită de cel ce întinde arcul. Dacă lași gândul să
rătăcească, te vei asemăna cu omul care ține arcul în mâini, dar nu știe să
țintească și slobozește săgeata la întâmplare. Va înfricoșa oare vrăjmașul o
astfel de lovitură? Nicidecum. Numai când omul se roagă cu pricepere, nu
lasă gândurile să rătăcească, știe cine este, Cui stă înainte și cu Cine
vorbește, atunci rugăciunea se apropie de Dumnezeu, iar vrăjmașul
pătimește ca lovit în inimă. Atunci sufletul, prin harul lui Dumnezeu,
sporește tot mai mult, iar vrăjmașul fuge ca praful dinaintea vântului, gonit
de îngerul Domnului. De aceea îl chinuie pe vrăjmaș cel ce se roagă cu
pricepere și se nevoește cu bărbăție, robiindu-și gândul.
550
 165. Roagă-te cu pricepere, adică știind Cui și pentru ce te rogi. Dacă în
vremea rugăciunii ceva, fie prin ochi, fie prin altă pricină, îți risipește
mintea, să știi că aceasta este lucrarea vrăjmașului; nu te grăbi să închei
rugăciunea, ci, osândindu-te pe tine însuți, adună iarăși mintea și roagă-te
cu pricepere, ca să știi ce ceri lui Dumnezeu și pentru ce ceri, și să nu
grăiești în deșert sau cu multă vorbire. Căci lucrarea satanei este să arunce
gândul ca pe o săgeată la întâmplare și să nu lase omul să stăruiască în
ceea ce face. El știe că, dacă omul va continua rugăciunea, Ziditorul îl va
auzi, chiar de ar fi fost cu mulțime de păcate. De aceea îl îndeamnă la
mulțimea gândurilor, ca mintea să zboare ca o săgeată trasă spre mulțime.
Se întâmplă astfel ca mâinile să fie întinse la rugăciune, dar limba să
grăiască una, iar mintea să cugete și să nălucească alta, spre batjocura
vrăjmașului. De aceea, frate, cere de la Dumnezeu mai ales ceea ce îți este
cu adevărat trebuincios și după simțirea acelei nevoi. Privește la cei doi
orbi din Ierihon: strigau către Domnul: Miluiește-ne… Fiule al lui David!
Iar când Domnul i-a întrebat ce voiesc, ei, cu durere și suspin al inimii, au
cerut: să ni se deschidă ochii (Mt. 20, 30-33). N-au cerut altceva, deși
multe nevoi aveau, ci numai ceea ce era mai de trebuință. Privește și la
femeia cananeancă: ce striga ea? Miluiește-mă, Doamne… fiica mea rău se
chinuie de demon (Mt. 15, 22). N-a spus nimic altceva decât durerea inimii
ei. Așa și toți cei ce veneau la El Își arătau boala inimii. Când bolnavul
vine la doctor, nu arată el locul unde îl doare? Așa și tu, frate, adu înaintea
lui Dumnezeu boala sufletului tău. Privește-L cu ochii minții prin credință,
ca, după Scriptură, să vezi pe Cel ce șade pe tron înalt și preaînălțat (Is. 6,
1) și oștile îngerești stând înaintea Lui; și, căzând înaintea bunătății Lui,
varsă cererea ta. Mai întâi mărturisește-ți păcatele, apoi spune-I durerea ta,
ca, milostivindu-Se, să verse peste tine îndurările Sale: O, suflete! mare
este credința ta; fie ție după cum voiești! (Mt. 15, 28).
166. Cei ale căror ochi ai minții sunt luminați și pururea deschiși cunosc
cu adevărat că nu prin tăria lor proprie, ci prin puterea nebiruită a lui
Dumnezeu se izbăvesc de ispitele celui viclean. Libertatea ce i s-a dat
omului stă numai în hotărârea sau nehotărârea de a sta împotriva

551
diavolului; însă puterea desăvârșită asupra patimilor nu se află în firea
omenească. Căci dacă firea omului ar fi putut, și fără armătura deplină a
Duhului Sfânt, să se împotrivească uneltirilor diavolești, Domnul nu ne-ar
fi poruncit să grăim în rugăciune: nu ne duce pe noi în ispită, ci ne
izbăvește de cel viclean (Mt. 6, 13). Așadar, cel ce voiește să scape de
săgețile aprinse ale celui rău, să se învrednicească de nepătimire și să
devină părtaș slavei dumnezeiești, acela cu dor nesățios, cu toată inima și
cu toată puterea să caute neîncetat ajutorul de sus, ca prin sprijinul acestuia
să biruiască patimile și, printr-o asemenea biruință neîntreruptă, să ajungă
în hotarul curăției, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12,
14).
167. Silește-te să fii fiu al lui Dumnezeu fără prihană și să intri în acel
odihnă, unde Înaintemergătorul a intrat pentru noi, Iisus (Evr. 6, 20);
silește-te să fii înscris în Biserica cea cerească împreună cu cei întâi-
născuți; silește-te să urci în Ierusalimul cel de sus, unde se află și raiul
desfătării. Dar să știi că nu te vei învrednici de aceste moșteniri minunate
dacă nu vei vărsa ziua și noaptea lacrimi ca niște râuri, asemenea sfântului
care zice: spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele îmi voi
uda așternutul (Ps. 6, 7). Oare nu știi că cei ce seamănă cu lacrimi, cu
bucurie vor secera (Ps. 125, 5)? De aceea zice prorocul: lacrimilor mele să
nu taci (Ps. 38, 13); și iarăși: pus-ai lacrimile mele înaintea Ta, precum și
în făgăduința Ta (Ps. 55, 9); și iarăși: lacrimile mele mi-au fost mie pâine
ziua și noaptea (Ps. 41, 4); și băutura mea cu plângere o amestecam (Ps.
101, 10). Lacrimile vărsate cu cunoștință, cu mare durere și cu aprindere
curată a celor dinlăuntru ale inimii sunt hrană sufletească, pâine cerească,
care hrănește sufletele spre viața veșnică.
168. Precum este acest cer văzut, numit tărie, tot așa mai presus de el se
află un alt cer nevăzut ochilor trupești, luminos, unde sunt cetele îngerilor.
Acolo este cortul cel nefăcut de mână, în care sfinții îngeri își săvârșesc
slujirea. Toate acestea sunt dumnezeiești, negrăite, pline de lumină și țin nu
de veacul acesta, ci de lumea cealaltă, unde nu este noapte, nici duhuri
viclene, nici lupte. Dar fiindcă nu oricui îi este îngăduit să vadă cu ochiul
552
lăuntric cele cerești, pentru aceasta s-a pus ca o perdea tăria, ca de acolo să
nu se poată vedea pe toți de-a valma, ci numai pe cei curați cu inima și
sfințiți cu mintea, pe cei de un neam și părtași ai acelorași taine. Iar când
perdeaua va fi ridicată, atunci li se va descoperi pe față drepților ceea ce îi
așteaptă pe drepți.
169. Rugăciunea săvârșită cu stăruință, cu suflet îndurerat și cu mintea
încordată se înalță la cer. Precum apa, cât timp curge pe loc neted și are
largă desfășurare, nu se ridică la înălțime, iar când brațele apeductelor îi
stăvilesc curgerea jos și o strâng, atunci, silită, se aruncă în sus mai iute
decât orice săgeată; tot astfel și mintea omului se revarsă și se risipește cât
timp se bucură de multă libertate, dar când zdrobirea și durerea inimii o
strâmtorează, atunci, în această frumoasă constrângere, se înalță la cele de
sus și trimite către Dumnezeu rugăciuni curate și puternice. Că rugăciunile
trimise cu durere sunt mai ales ascultate, mărturisește prorocul zicând: în
vremea necazului meu am strigat și m-a auzit (Ps. 119, 1). Așadar, să fie
trezită conștiința și să se nască în suflet durere prin aducerea aminte de
păcate, ca astfel sufletul să se facă vrednic de a fi ascultat, treaz,
priveghetor și capabil ca prin strigătele sale să ajungă până la ceruri. Nimic
nu alungă mai mult lenea și negrija ca simțirea dureroasă și întristarea, care
adună mintea laolaltă și o întorc în sine. Cel ce astfel se întristează și se
roagă va putea, după rugăciune, să așeze în sufletul său o mare mângâiere.
Precum norii adunați întunecă la început aerul, iar când se varsă ploaia și
norii își pierd aburii adunați, aerul se face din nou curat și limpede, tot
astfel și durerea sufletească, cât timp rămâne înlăuntru, întunecă gândul,
iar când se revarsă afară prin cuvintele rugăciunii și prin lacrimi, aduce
sufletului mare limpezime, pogorând în mintea celui ce se roagă, ca o rază,
gândul ajutorului dumnezeiesc.
170. Voiești să te rogi fără risipire? Fă ca rugăciunea ta să iasă din
adâncul sufletului. Precum copacii care și-au înfipt rădăcinile adânc, chiar
de ar primi mii de lovituri ale vânturilor, nu se frâng și nu pot fi smulși,
fiindcă rădăcinile lor sunt bine întărite în pământ; tot așa și rugăciunile
trimise din adâncul sufletului, fiind bine înrădăcinate, se întind spre
553
înălțime și nici o năvălire a gândurilor nu le poate abate. Pildă ne dă
prorocul care zice despre sine: dintru adâncuri am strigat către Tine,
Doamne (Ps. 129, 1).
171. Am cercetat armăria biruitorilor, căutând să aflu care armă dă celui
ce o poartă biruința hotărâtoare. Multe arme s-au arătat înaintea ochilor
mei, și prin fiecare dintre ele se putea dobândi o biruință strălucită. Mai
întâi am văzut postul curat, această sabie care nu se tocește niciodată. Apoi
am văzut fecioria, curăția și sfințenia, acest arc din care săgețile ascuțite
străpung inima celui viclean. Am văzut și sărăcia, care disprețuiește
argintul și toată avuția, această platoșă ce nu lasă să ajungă la inimă
săgețile ascuțite ale diavolului. Am zărit acolo dragostea, acest scut; și
pacea, această suliță tare, de care se cutremură satana și fuge. Am văzut
privegherea, acest pieptar; rugăciunea, aceste platoșe; și dreptatea, acest
car de război ușor. Dar cercetând toate aceste arme și gândindu-mă care
dintre ele este cea mai tare, am aflat întăritura smereniei și am înțeles că
nimic nu este mai tare decât ea; căci nici o armă vrăjmașă nu o poate
străpunge și cel viclean nu este în stare să o ia cu asalt. De aceea, dacă
voiești să biruiești în războiul pe care îl porți, caută-ți adăpost în întăritura
smereniei; acolo ascunde-te și nu părăsi această apărare, și nu te va prinde
răpitorul; nici nu te bizui pe celelalte arme ale tale, ca nu cumva să te
lovească cel viclean.

Sfaturi către nevoitori

1. Începutul lepădării monahale este frica de Dumnezeu; iar monahul
lipsit de frică de Dumnezeu va rămâne în afara porților Împărăției lui
Dumnezeu. Începutul vieții bune pentru monah este cunoașterea lui
Dumnezeu; necunoașterea Lui întunecă sufletul monahului.
2. Moștenirea cea bună a monahului este curăția și sfințenia; iar monahul
care nu le are se lipsește de moștenirea părinților.

554
 3. Nevoința monahului este cercetarea Scripturilor și împlinirea
poruncilor lui Dumnezeu; monahul care nu se îndeletnicește cu acestea nu
este nevoitor.
4. Hrana monahului este a face voia lui Dumnezeu; iar hrana trupească
nu-l va pune pe monah înaintea lui Hristos, ci intră în pântece și iese afară
(cf. Mt. 15, 17).
5. Pasul monahului, mergând cu rânduială, să șteargă treptele bisericii;
dar să nu umble din casă în casă, făcând fărădelege.
6. Sfatul monahului să fie cu cei înțelepți; iar sfatul celui fără minte să
nu se sălășluiască în inima lui.
7. Monahul care priveghează în psalmi, cântări și cântări duhovnicești
alungă nălucirile nopții; iar monahul care, trufindu-se cu faptele sale bune,
doarme, țese pânză de păianjen.
8. Monahul bărbătesc, prin Crucea lui Hristos, scapă de cursele
diavolului.
9. Monahul care s-a lipit de pământ și și-a plecat mintea spre cele
pământești, în toate lucrează satanicește: prin împotrivirea poruncilor, prin
vicleșug și prin iubirea de sine.
10. Gândul monahului să fie pururea ocupat cu lucruri bune. Exercițiul
monahului sunt gândurile bine rânduite. Trezvia monahului îmblânzește
gândurile necurate.
11. Lucrarea monahului este sufletul bun, care aduce rod după
Evanghelie. Monahul care îl lucrează gustă primul din rodul lui.
12. Puterea nemuritoare a monahului este nepătimirea față de averi,
purtătoare de cruce; iubirea de argint însă este pierzătoare pentru ei, căci le
închide Împărăția Cerurilor.
13. Darul cel bun al monahului este fecioria, care îl ridică la cer pe car,
asemenea lui Ilie. Puterea fecioriei este înfrânarea la mâncare; iar monahul
dedat beției își spurcă trupul.
555
 14. Lacrimile ce curg din ochi sunt pomul vieții, crescut pe înălțimea
smereniei. Monahul care dobândește aceasta va aduna roade bune.
15. Monahul care vestește tuturor darul său stârnește scârbă și va auzi de
la Domnul: ți-ai luat plata ta (Mt. 6, 2). Iar cel ce se rușinează să vorbească
va primi plată de la Domnul, Cel ce cunoaște cele ascunse.
16. Dând cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu, să nu te înalți,
monahule; ci, rugându-te Domnului, să spui: Ale Tale dintru ale Tale Ți le
aducem, Stăpâne, și de la Tine singur cer izbăvirea sufletului.
17. Pe monahul care săvârșește cu inimă curată rugăciunile de noapte îl
aude Domnul; iar ziua îl face luminos ca lumina și îl arată tot mai strălucit.
18. În mândria monahului nu Se odihnește Domnul; iar în smerenia lui
Se odihnește Duhul Sfânt.
19. Haina monahului (nu cea țesută, ci cea duhovnicească) să nu fie
niciodată întinată; un asemenea monah va intra la miezul nopții în cămara
de nuntă cu Mirele.
20. Pentru întâmpinarea Mirelui, pregătește-ți, monahule, untdelemn;
căci dacă atunci nu vei avea cu ce să-ți umpli candela, vei rămâne afară,
împreună cu fecioarele nebune.
21. Viața monahului, după chipul îngerilor, să ardă păcatele; ea trebuie
să fie rodire neîncetată a pocăinței.
22. Viața monahului să pună pecetea omorârii poftei pe toate mădularele
sale; pildă pentru el este viața lui Ioan.
23. Furtuna demonilor să fugă de monahi, iar pacea îngerească să se
bucure în mijlocul lor. Când vine furtuna demonilor, ține-ți mânia,
monahule, căci viața monahului trebuie să poarte veșmântul blândeții și al
răbdării.
24. Monahul aprins cu duhul (de râvnă pentru Dumnezeu) alungă
demonii; iar monahul care, din mândrie, se ia la întrecere cu fratele său, îl
atrage pe diavol.
556
 25. Să nu apună soarele peste mânia ta, iar strigătul dezordonat al
gâtlejului iritat să nu tulbure pe frați.
26. Nu te lipsi de auzirea cântării bisericești, căci aceasta este cântare
îngerească; iar de zgomotul spectacolelor demonice fugi, căci acestea sunt
amăgire diavolească.
27. Pe fruntea ta să fie pururea Crucea lui Hristos, iar în inimă frica de
Dumnezeu.
28. Liniștirea cu inimă curată unge pe monah cu untdelemnul Duhului
Sfânt.
29. Firea bună naște iubirea de frați și izgonește cearta.
30. Cel ce s-a unit cu Domnul nu se predă diavolului, ca să nu fie rușinat
în cămara de nuntă.
31. Scut nebiruit monahului este cântarea îngerească pe buzele sale; iar
moarte pentru el este somnul, iubit mai mult decât cântarea.
32. Comoara monahului este sărăcia de bunăvoie; monahul îmbrăcat în
ea este dumnezeiesc. În cer adună-ți comoara, căci veacurile desfătării sunt
nesfârșite.
33. Mintea ta să fie pururea ocupată cu Scripturile dumnezeiești. Ușa ta
să nu fie închisă cu zăvoare de fier, ci întărită cu piatra din capul unghiului,
cu Numele Domnului Iisus, rostit în trezvie.
34. Minunat se face chipul monahului în rugăciune, iar urmele bucuriei
duhovnicești ce rămân în el aduc veselie întregii mulțimi a monahilor.
35. Monahul care nu se îngrijește de pântece și nu iubește vinul se face
asemenea îngerilor.
36. Frumusețe de nespus este fecioria care strălucește în sufletul
monahului; iar cea mai urâtă înfățișare este a monahului după pângărirea
fecioriei.

557
 37. Cel mai rău lucru pentru monah este căderea în păcat; aceasta îi
mistuie tot binele, precum focul paiele.
38. Monahul care a călcat lumea devine vorbitor cu Hristos; iar cel
încurcat în grijile lumești nu este plăcut Voievodului, Hristos.
39. Monahul lipsit de iubirea de argint este cel mai credincios
propovăduitor al Împărăției Cerurilor; iar cel bolnav de iubirea de argint
este un om pierdut în chip jalnic.
40. Podoba monahului tânăr este curăția, păstrătoare de feciorie
neîntinată.
41. Comoara monahului este ascultarea; cel ce a dobândit-o va fi ascultat
de Domnul.
42. Cuvânt bun să reverse monahul și cu buzele sale să grăiască
cuvintele Celui Preaînalt.
43. Monahul să primească asupra sa foamea de bunăvoie, ca să
smerească trupul pământesc și să înalțe pe locuitoarea cerului, sufletul.
44. Monahul să grăiască cuvintele adevărului, iar minciuna să fie
izgonită din gura lui.
45. Auzind cuvânt aspru, să nu te aprinzi, ci smerește-te; căci, făcându-te
mijlocitor al păcii, vei primi răsplată adevărată pentru pace și te vei numi
fiu al Celui Preaînalt.
46. După cum leul este înfricoșător pentru asinii sălbatici, așa să fie și
monahul pentru gândurile pătimașe.
47. Monahul care dezleagă postul înainte de vreme este asemenea celui
ce sapă temelia stâlpului în care locuiește.
48. Ce este vârtejul care ridică praful pe câmpie, aceea este și monahul
mândru, care stârnește mișcări pătimașe în mănăstire.
49. Înger pe pământ este monahul cel bun, neîmpuns de săgețile iubirii
de plăceri.

558
 50. Nu te lăsa cuprins de mândrie, ca să nu cazi cu cădere înfricoșătoare.
Urmează smereniei lui Pavel, ca să te faci și împreună-moștenitor cu el.
51. Alege-ți drept pildă blândețea lui Moise, ca Dumnezeu să prefacă
inima ta de piatră în lac de ape, și, gustând binefacerea acesteia, să poți
striga cu laudă: La ape de odihnă m-a hrănit Domnul (Ps. 22, 2).
52. Cunoaște cât de frumoasă este smerenia și alege-o pe ea; căci ea
înalță la cer. Răsplata cea bună pusă înaintea smereniei este Împărăția
Cerurilor, nu o nesocoti.
53. Monahul tânăr, disprețuind slava deșartă, să se întărească în curăție.
Monahul hrănit de curăție este o sădire nouă, sfințită de Dumnezeu.
54. Postul este frâu pentru monah; cel ce leapădă acest frâu se face cal
neînfrânat după femei (cf. Ier. 5, 8). Monahul tânăr care nu-și înfrânează
pântecele nu se va feri de păcatul trupesc.
55. Monahul treaz stăruie zi și noapte în rugăciuni; bătându-și inima,
varsă lacrimi și pogoară peste sine untdelemn din cer.
56. Pom al vieții pe pământ este monahul nepătimitor, care a primit viața
îngerească.
57. Cea mai ascuțită sabie împotriva diavolului este psalmul din gura
monahului.
58. Lemnul uscat la Elisei a scos fierul din adânc; iar trupul făcut uscat
prin nevoință scoate sufletul din adâncul patimilor. Postul monahului seacă
izvoarele plăcerii. Hotarul postului pentru monah este moartea; și până la
sfârșit să nu-l lase.
59. Sabie împotriva patimilor este privegherea monahului în rugăciuni.
Rugăciunea nu are hotar pentru monah; de aceea, în tot timpul să
binecuvânteze pe Domnul.
60. Monahului care nu-și stăpânește limba în ziua mâniei îi va fi greu să
stăpânească și patimile. Monahul mânios își ucide sufletul și rănește pe
aproapele cu săgeți ascuțite.
559
 61. Înarmează-te mai înainte de ispită; aceasta te va ajuta ca, în ispită, să
te arăți încercat și biruitor.
62. Nu strânge bogății și nu îngrășa trupul: calea strâmtă și îngustă cere
lepădarea a tot ce nu folosește pe ea. Urmează lui Pavel, socotind toate
drept gunoi, ca pe Hristos să-L dobândești (Filip. 3, 8). Bogăția și
îngrășarea trupului nu vor fi lăsate să intre pe porțile cerești. Iubește, deci,
sărăcia și înfrânarea, și nu vei rămâne afară.
63. Focul care arde în monah este iubirea de plăceri, aprinsă de vin.
Hristos este izvorul pururea curgător; din El luând, stinge focul urât-
mirositor.
64. Nu rosti cuvânt rău, ca să nu te faci vie care rodește spini. Folosește
cuvintele cele mai plăcute în vorbirea cu aproapele, urmând albinei, care
aduce întotdeauna miere fără amărăciune.
65. Monahul ușuratic se tulbură de furtuna gândurilor; iar cel stăpân pe
sine se întărește cu cuvintele Evangheliei. Monahul neglijent este strivit de
gânduri, precum grâul de spini.
66. Nu păstra în inimă cuvânt rău împotriva fratelui tău, ca să poți striga
în rugăciune: iartă-ne… precum și noi iertăm (Mt. 6, 12).
67. Cunună de laudă pentru monah sunt pacea și sfințenia; cel ce le-a
dobândit pe acestea Îl va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14).
68. Înțelepciunea monahului nu stă în a ști ce nevoințe trebuie purtate, ci
în a le purta cu pricepere. Unul ca acesta nu învață prin cuvânt, ci
îndreaptă prin faptă.
69. Monahul înțelept, luptând cu oștirile demonilor, nu este rănit de
săgețile lor; întărindu-se cu Crucea lui Hristos, zdrobește capul șarpelui.
70. Avuție prețioasă pentru monah este fecioria, luminată de milostenie.
Cel ce a dobândit-o și a păzit-o va intra fără îndoială în cămara de nuntă.
71. Păzind poruncile Celui Preaînalt, păzește și rânduielile Părinților, și
vei fi moștenitor al Împărăției Cerurilor.
560
 72. Monahul slobod și obraznic va cădea în ispită și în lațul diavolului;
iar pe cel blând îl întâmpină pacea și cununa sfințeniei.
73. Monahul care se hrănește din belșug cade în înșelare și năluciri de
noapte; iar la cel ce postește, patul este curat și somnul liniștit.
74. Monahul temător de Dumnezeu nu va suferi nimic vătămător, căci pe
unul ca acesta îl păzește Domnul; iar în ziua morții va avea jertfă de
împăcare.
75. Ascultarea monahului nu se cunoaște în nevoințe mari, ci se
probează în ispite. Răbdarea lui în necazuri, păstrată cu credincioșie, îi
dobândește nădejde neînfruntată. Și să o păzească până la ultima suflare,
căci cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui (Mt. 10, 22). Rabdă,
monahule, căci vremea răbdării este scurtă, iar veacurile desfătării sunt
nesfârșite.
76. Cântarea monahului să fie neîncetată, căci Serafimii slăvesc fără
tăcere. În gura ta, monahule, să fie cântare duhovnicească, care ușurează
povara ispitelor ce te ajung.
77. Monahul ascultător va sta cu îndrăzneală bună lângă Cruce, căci pe
Cruce este Domnul, Care S-a făcut ascultător până la moarte, și încă
moarte pe cruce (Filip. 2, 8).
78. Glasul monahului, în blândețea rugăciunii, să se înalțe cu sinceritate
către Dumnezeu din buze nemișcate.
79. Adevărat luminător pe pământ este monahul care nu s-a poticnit cu
limba sa. Unul ca acesta, neîntinându-și nici trupul cu păcate, este prieten
al lui Hristos.
80. Dacă frica de Dumnezeu îl cuprinde pe monah, el este ca un stâlp
nebiruit. Monahul care nu a dobândit frica de Dumnezeu va fi ușor prins
de potrivnici.

561
 81. Lumină curată pe pământ este monahul care nu are nimic; căci
iubirea de argint, fiind rădăcina tuturor relelor (cf. 1 Tim. 6, 10), nu aduce
roade bune.
82. Mai bine este monahului să mănânce carne și să bea vin, decât prin
clevetiri să mănânce trupurile fraților săi.
83. Aurul se lămurește în cuptorul de foc, iar monahul se cunoaște între
mulțimea monahilor.
84. Mâinile monahului să fie cu evlavie ridicate către Dumnezeu spre
înfrângerea vrăjmașului, urmând lui Moise, care, închipuind prin mâini
Crucea, l-a biruit pe Amalec.
85. Har bogat se revarsă peste monahul răstignit și mort zilnic; pentru
unul ca acesta se bucură îngerii, primindu-l în Împărăția Cerurilor.
86. Frâu pentru patimi este postul, iar omorârea patimilor este
rugăciunea împreună cu milostenia.
87. Mai alb decât zăpada este monahul mai presus de patimile trupești;
dorind pe Unul Hristos, va vedea cum Hristos îl va încununa în ziua
bunătății.
88. Monahul șoptitor risipește mulțime de monahi și împrăștie prieteni.
Șarpele, prin șoptire, a scos-o pe Eva din rai; asemenea este și monahul
șoptitor, căci pierde sufletul aproapelui și pe al său nu-l mântuiește.
89. Cel ce cântă cu pricepere în inima sa va fi auzit de Dumnezeu.
Sufletul monahului, cu ochi neîmprăștiat, să privească necontenit către
Dumnezeu; căci celui ce s-a lepădat de lume și s-a unit cu Hristos îi este
propriu să disprețuiască toate cele pământești.
90. Sufletul monahului, bine-mirosind duhovnicește, își închide cu
sfințenie simțul mirosului înaintea șarpelui, ca să nu simtă în el necurăția
poftei. De asemenea, acela în a cărui inimă se află frica de Dumnezeu nu
va fi atins de spurcăciunea desfătării trupești.

562
 91. Străduiește-te să fii pururea simplu la inimă și sincer și să nu ai una
în inimă și alta pe buze; căci aceasta este viclenie.
92. Iubește adevărul și nu minți, fiindcă minciuna este de la diavol.
93. Nu răsplăti răul cu rău; ci, dacă cineva îți face rău, iartă-l, ca și ție
să-ți ierte Dumnezeu.
94. Dacă te biruiește pomenirea răului, roagă-te din toată inima pentru
fratele acela și pomenirea răului se va depărta de la tine.
95. Ia seama să nu lași să intre în tine patima invidiei, ca nu cumva
diavolul să te înghită de viu; ci mai degrabă spovedește-te și roagă pe
Dumnezeu să te izbăvească de o asemenea primejdie.
96. Dacă vezi pe cineva greșind, nu-i da în vileag păcatul, nu-l osândi și
nu-l urî, ca să nu cazi și tu în același păcat; ci mai bine spune: „Eu sunt
mai rău decât el; astăzi a greșit el, iar mâine voi greși eu”.
97. Să știi că demonii se tem de tăcere, de post, de priveghere, de
înfrânare, de smerenie, de rugăciuni, de lacrimi și de celelalte virtuți ale
nevoinței.
98. Dacă voiești ca Dumnezeu să-ți dăruiască lacrimi, zdrobire de inimă
și nepătimire, adu-ți necontenit aminte de moarte și de mormântul tău.
99. Dacă vei fi amăgit de diavol și vei cădea într-un păcat mic sau mare,
să nu deznădăjduiești și să nu te osândești pe tine la pierzare; ci aleargă la
spovedanie și pocăință, și Dumnezeu nu Se va întoarce de la tine.
100. Nu iubi să umbli prin orașe; căci, dacă nu vei vedea cele păcătoase,
vei rămâne curat.
101. Nu bea vin până la beție, ca nu cumva inima ta să se repeadă cu
furie către plăceri.
102. Nu mânca de două ori pe zi, ca să nu se îngroașe trupul tău și să nu
se întărească patimile.

563
 103. Nu dormi mult, ci cere neîncetat ajutorul lui Dumnezeu, ca să scapi
ca pasărea din laț (cf. Pilde 6, 5).
104. Nu vorbi mult, ca să nu cazi în minciună.
105. Nu-ți agonisi nimic peste trebuința ta și trăiește cu îndestulare
cumpătată.
106. Taci și fă-ți lucrul tău.
107. Cu toată puterea păzește-ți limba și pântecele.
108. Dobândește smerenia; fă-te ca unul neștiutor și neînvățat.
109. Fii blând cu toți oamenii.
110. Multă vătămare vine din vorbărie și din râs; iar omul înțelept
păzește tăcerea.
111. Ține pururea înaintea ochilor tăi moartea, și ispita nu te va duce
niciodată la cădere.
112. Seara și dimineața cercetează-te pe tine însuți, cum ți-ai petrecut
vremea; dar aceasta nu se poate fără osteneală, adică fără luare-aminte
neîncetată la tine și fără privegherea inimii.
113. Teme-te de Dumnezeu ca unul ce vei da răspuns Lui pentru toate
faptele tale.
114. În fiecare zi întreabă-te pe tine însuți: ce patimă am biruit astăzi?
115. Cel ce crede că va fi judecată nu osândește pe nimeni, ci mai ales
pe sine se păzește și se ferește chiar și de răul mic și neînsemnat.
116. Cel ce crede că trupul său va învia se îngrijește să-l curețe de toată
întinăciunea.
117. Întărindu-te în frica de Dumnezeu, păzește și împlinește toate cele
ce se cuvin ție, fără a împiedica glasul conștiinței tale; ci fii atent la ea, ca
să-ți fie strajă și să-ți arate îndată în ce cazi, neîngăduindu-ți să ajungi în
mâinile vrăjmașilor tăi.

564
 118. Să știi că atunci când mintea monahului începe să fugă de voia sa și
să alerge către Dumnezeu, la început îl cuprinde trândăvia. Împotriva
acesteia lucrează rugăciunea și cugetarea neîncetată la Dumnezeu;
cugetarea este susținută de înfrânare, iar înfrânarea este păzită prin
osteneala trupească. Aceasta este calea strâmtă care duce la viață (Mt. 7,
14).
119. Dacă ai iubit cu adevărat pe Domnul și te silești să dobândești
Împărăția viitoare și ai făgăduit să te nevoești pentru păcatele tale, adu-ți
aminte de judecată și de chinul veșnic, așteptând cu frică ieșirea ta din
această lume.
120. Nu te lega cu patimă nici de bani, nici de averi, nici de părinți, nici
de slava lumii, nici de prieteni, nici de rude, nici de frați, și, în general, de
nimic pământesc. Să nu ai grijă și nici purtare de grijă pentru acestea; ci,
rupând orice legătură, lepădând grija și urând toate acestea, chiar și propria
ta carne dezbrăcând-o de ele, urmează fără grijă și fără lene lui Hristos,
privind pururea către cer și de acolo așteptând ajutor. Căci moartea este pe
neașteptate, judecata aproape, și vai de cel nepregătit!

Sfântul Diadoh
Episcopul Fotichiei
Cel dintru Sfinţi, Părintele nostru Diadoh numitul, Episcopul Fotichiei,
care este în vechiul Epir de la Iliric. Că a fost un vechi Părinte şi mai
înainte de al şaptelea veac poate înţelege fieştecare din cuvintele Sfântului
Maxim, întru care pomeneşte el de capetele acestui Sfânt. Că a fost înţelept
în cuvinte şi strălucind cu privirea minţii poate înţelege fieştecare din
cuvântul acesta ce s-a păstrat, cu care, multora cu iscusul filosofând şi
Dumnezeieştile suișuri în inimă agonisind, mai ales a scris întru 100 de
capete, împărţind şi pe acelea, ca, aşa să zic, taine adânci de poftitoarele
fapte bune, cu toată stăruinţa le-a descoperit; şi nu numai acestea, ci şi
565
cuvintele Scripturilor şi ale vedenilor, cu cunoştinţă întărită le-a înmulţit,
lăsând tuturor celor ce sunt cu dânsul trezvitori şi de Dumnezeu purtători
Părinţi oarecare învăţătură a Sfintei Treimi de un chip, alcătuită din toate
faptele cele bune. Pentru aceasta şi mulţi dintre ei vei afla întorcându-se
spre capetele acestuia, cu sârguinţă privind cele lucrate şi aducând dintr-
însele pricina mărturiilor, cu singurele lor dorinţe întru ale lor trezviri.
Pomeneşte pentru acestea şi Fotie, zicând astfel în cetirea 201, pag. 263:
„Sub acestea, adică după cele 10, întru 100 de capete punând şi cuvântul
acesta, bine va sluji celor ce se nevoiesc într-însele; cu cea desăvârşit
făcătoare de lucruri, nu fără de luminare s-a pus…”. Adunându-se sobor în
prezenţa lui Andronic Paleologul, Grigorie Tesaloniceanul şi Simson din
Tesalonic, Grigorie Sinaitul, Sfinţitul Calist şi alţi mulţi au mărturisit
pentru acestea că sunt fără prihană. Suta de capete, precum zice Fotie, deşi
se pare a fi vrednică de înjosire (zicând „sub acestea”), însă
Dumnezeiescul Maxim înlătură pricina aceasta, îndreptând scopul minţii
către dreapta blagocestie, precum se vede în sfârşitul lor. Sfânta Biserică
cinsteşte pomenirea Sfântului Diadoh, împreună cu toţi Sfinţii care au
strălucit pustniceşte, în sâmbăta brânzei.
Hotarul credinţei: nepătimaşa afundare a minţii în Dumnezeu. Hotarul
nădejdii: ducere a minţii către bunătăţile cele aşteptate. Hotarul răbdării: pe
Cel nevăzut ca pe un văzut văzându-L cu ochii cugetului şi nelipsit a-L
aştepta. Hotarul neiubirii de argint: aşa a nu voi a avea, precum voieşte
cineva a avea. Hotarul cunoştinţei: a nu şti pe sine când iese din sineşi la
Dumnezeu. Hotarul smeritei cugetări: uitare cu totul a tuturor faptelor bune
ale sale. Hotarul nemâniei: poftă multă a nu ne mânia. Hotarul curăţeniei:
simţire neîncetată lipită de Dumnezeu. Hotarul dragostei: creştere a
prieteniei către cei ce ne ocărăsc. Hotarul prefacerii celei desăvârşite: întru
desfătarea lui Dumnezeu a socoti cu bucurie pomenirea morţii.

A acestui Fericit Diadoh, Episcopul Fotichiei,

Cuvânt pustnicesc, a lucrătoarei cunoştinţe

566
 şi a dreptei socoteli cele duhovniceşti
împărţit în o sută de capete
1. Fratilor, decât toată duhovniceasca vedere, povățuiască înainte
credința, nădejdea și mai mult dragostea. Pentru că acelea, adecă, învață a
defăima bunătățile cele ăzute, iar dragostea împreunează pe însuși sufletul
prin singure aceste fapte bune cu Dumnezeu, cercând pe Cel nevăzut cu
simțire cugetătoare.
2. Din fire bun singur Dumnezeu este. Însă se face și omul bun din
nevoința obiceiurilor, prin Cel cu adevărat bun, întru Care nu este
schimbare, când sufletul, prin nevoința binelui, atâta se face întru
Dumnezeu, cât puterea lui lucrându-se voiește, căci zice: „Fiți dar
milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36) și „Fiți dar voi
desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48).
3. Răul nici în fire este, nici iarăși din fire este ceva rău. Pentru că
Dumnezeu ceva rău nu a făcut, iar când întru pofta inimii cel ce nu este
întru ființă aduce vreun chip, atunci se începe a fi, după cum voiește acela
ce îl face. Deci se cade de-a pururea, prin neîncetata pomenire a lui
Dumnezeu, a ne lenevi de deprinderea răului. Pentru că mai puternică este
firea binelui decât deprinderea răului, fiindcă unul, adecă, este, iar altul nu
este, decât numai întru a lucra.
4. Toți oamenii, după chipul lui Dumnezeu suntem (prin mișcarea
sufletului cea gânditoare), iar cea după asemănare este a celor singuri iute,
celor ce, prin multa dragoste, slobozenia lor și-au robit-o lui Dumnezeu.
Căci, când nu suntem ai înșine, asemănați suntem cu Cel ce ne-a împăcat
pe noi cu Sine prin multă dragoste. Pe Care cineva nu-L va câștiga, dacă
nu-și va pleca sufletul său, a nu se umili împrejurul slavei celei lesne a
vieții.
5. De sine stăpânirea cuvântătorului suflet este voia, gata mișcându-se
spre orice ar voi; pe care să o plecăm a fi gata spre singur binele. Pentru că
de-a pururea, cu cugetele cele bune, se cheltuiește pomenirea răului.

567
 6. Lumină a adevăratei cunoștințe este a alege fără de greșală binele din
rău. Pentru că atunci, calea dreptății ducând pe minte spre Soarele
dreptății, o aduce pe dânsa înăuntru în nemărginita luminare a cunoștinței,
până încât de aici înainte caută dragostea cu îndrăzneală. Deci se cade cu
mânie nemânioasă a răpi dreptatea de la cei ce îndrăznesc a o batjocori.
Pentru că râvna bunei credințe arată biruința, nu urând, ci vădind.
7. Cuvântul cel duhovnicesc deplin face simțirea cea curgătoare, pentru
că lucrarea dragostei de la Dumnezeu se aduce. Pentru aceasta și neispitită
rămâne mintea noastră întru mișcările cuvântării de Dumnezeu, pentru că
nu pătimește atunci sărăcie care aduce pe grijă, de vreme ce întru atâta se
lățește cu vederile, întrucât voiește lucrarea dragostei. Deci bine este în
credință de-a pururea a rămânea, prin dragostea ce lucrează luminarea
minții. Că nimic nu este mai sărac decât mintea aceea ce filosofește pe cele
ale lui Dumnezeu afară de Dumnezeu.
8. Neluminat fiind cu Duhul, nu se cade a cugeta spre vederile cele
duhovnicești; nici iarăși bogat fiind, luminat de darul Sfântului Duh, a veni
spre a grăi. Pentru că unde e sărăcia, aduce neștiință; iar unde este bogăția,
nu sloboade a grăi, pentru că, îmbătându-se sufletul atunci cu dragostea lui
Dumnezeu, cu glas tăcut voiește a se desfăta în dragostea Domnului. Deci
se cade, păzind mijlocirea lucrării, a veni la cuvinte grăitoare de
Dumnezeu. Pentru că această măsură un chip oarecare de cuvinte prea
slăvite dăruiește sufletului, iar săvârșitul cel mult al strălucirii hrănește
credința cuvântătorului în credință. Pentru că întâi cel ce învață să guste
din roade prin dragostea cunoștinței, căci zice: „Plugarul ce se osteneste se
cade întâi din roade să se împărtășească” (2 Tim. 2, 6).
9. Ale unuia Sfântului Duh sunt darurile, și înțelepciunea, și cunoștința,
precum și toate dumnezeieștile dăruiri, și fieștecare dintru acestea își are
osebită lucrare. Pentru că mărturisește Apostolul: „unuia i se dă prin Duhul
cuvântul înțelepciunii, iar altuia cuvântul cunoștinței, după același Duh” (1
Cor. 12, 8). Pentru că cunoștința, prin cercare, împreunează pe om cu
Dumnezeu, nemișcând pe suflet spre pricinele lucrurilor. Drept aceea și
oarecare din cei ce filosofesc viața cea singuratică, măcar deși se
568
luminează prin simțire dintre acestea, iar spre cuvinte dumnezeiești nu vin.
Iar înțelepciunea, de se va da cuiva, împreună cu dânsa, întru frică (dar rar
este aceasta), pe însuși lucrurile cunoștinței le arată întru dragoste, de
vreme ce aceea prin lucrare, iar aceasta prin cuvânt se obișnuiește a
înțelepți. Ci pe cunoștință rugăciunea o aduce, și multa liniște, întru negrijă
desăvârșită, iar pe înțelepciune, nemăreața în deșert cugetare a cuvintelor
lui Dumnezeu și, mai întâi, darul Dătătorului Dumnezeu.
10. Când partea cea iuțoasă a sufletului se pornește împotriva patimilor,
se cade a ști vremea tăcerii, pentru că ceasul luptei este. Iar când va vedea
cineva pe nestatornicia aceea venind întru liniște, sau prin rugăciune, sau
prin milostenie, să se pornească cu dragostea dumnezeieștilor cuvinte, cu
legătura smeritei înțelepciuni ținându-și aripele minții. Pentru că, de nu se
va smeri cineva prin defăimare pe sine foarte, nu poate povesti pentru
mărirea lui Dumnezeu.
11. Cuvântul cel duhovnicesc de-a pururea păzește pe suflet nemăreț în
deșert. Pentru că, prin simțirea luminii celei duhovnicești, tuturor părților
lui făcându-le bine, îl face a nu avea trebuință de cinstirea cea de la
oameni. Pentru care și nenălucit de-a pururea păzește cugetul, pentru că îl
schimbă pe dânsul tot întru a lui Dumnezeu dragoste. Iar cuvântul
înțelepciunii lumii spre iubirea de slavă pururea cheamă pe om, pentru că,
de vreme ce prin cercarea simțirii nu poate a face bine, prietenie de laudă
celor ce sunt ai săi le dăruiește, ca acela ce este plăzmuit oamenilor celor
măreți în deșert. Deci așezarea dumnezeiescului cuvânt neînșelat o vom
cunoaște, de vom cheltui cu negrijalnica tăcere ceasurile cuvântării, întru
fierbinte pomenire a lui Dumnezeu.
12. Cela ce se iubește pe sine a iubi pe Dumnezeu nu poate. Iar cela ce
nu se iubește pe sine, pentru bogăția cea covârșitoare a dragostei lui
Dumnezeu, acesta iubește pe Dumnezeu. Drept aceea, cel ce este întru
acest fel nici odinioară își caută slava lui, ci a lui Dumnezeu. Căci cela ce
iubește pe sine slava lui își caută, iar cela ce iubește pe Dumnezeu iubește
slava Celui ce l-a făcut. Că osebit este a simțitorului și iubitorului de
Dumnezeu suflet a căuta de-a pururea slava lui Dumnezeu întru toate
569
poruncile pe care le face și a se înfrumuseța întru smerenia lui. Că lui
Dumnezeu, prin mărire, I se cuvine slavă, iar omului smerenie, ca printr-
însa să ne unim cu Dumnezeu. Ceea ce am face și noi, precum și Sfântul
Ioan Botezătorul, bucurându-ne întru mărirea Domnului, neîncetat să
începem a zice: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3,
30).
13. Știu eu pe oarecarele ce atâta iubește pe Dumnezeu, și încă plânge că
nu iubește pe cât voiește, întrucât este sufletul lui întru oarecare poftă
fierbinte neîncetat întru acest fel, cât Dumnezeu se slăvește într-însul, iar
însuși este ca și cum nu ar fi. Și acesta nici știe ceea ce este, nici întru
singure laudele cuvintelor, căci, pentru multă poftă a smereniei, nu-și
pricepe vrednicia lui. Ci slujește lui Dumnezeu, precum este legea
Preoților, și cu multă oarecare așezare a iubirii de Dumnezeu își fură
aducerea aminte de vrednicia sa, întru adâncul dragostei lui Dumnezeu,
ascunzând înlăuntru lauda cea dintru aceasta, întru duhul smereniei; ca un
rob oarecare netrebnic lângă sineși de-a pururea cu cugetarea se arată, ca
cum ar fi străin de vrednicia sa, prin pofta smereniei. Care făcând și noi se
cade a fugi de toată cinstea și slava, pentru cea cuvântătoare bogăție a
dragostei Celui ce așa ne-a iubit pe noi.
14. Cela ce iubește pe Dumnezeu întru simțirea inimii acela s-a cunoscut
de Dânsul. Căci, cu cât cineva întru simțirea sufletului primește dragostea
lui Dumnezeu, cu atâta se face întru dragostea lui Dumnezeu. Pentru care,
de aici, unul ca acesta este întru oarecare dragoste iute a luminării
cunoștinței, până ce ar putea simți pe însăși simțirea oaselor. Nu este
știindu-se pe sine, ci cu totul schimbat pentru dragostea lui Dumnezeu.
Încă unul ca acesta și este în viață, și nu este, pentru că, încă aflându-se în
trupul său, călătorește către Dumnezeu neîncetat prin dragoste și prin
pomenirea sufletului, că neieșit de aicea înainte, prin focul dragostei
arzându-se inima, prin oarecare nevoie a doririi s-a lipit de Dumnezeu, ca
cel ce a ieșit odată dintru a lui iubire prin dragostea lui Dumnezeu; căci
zice: „Că de am fost ieșiți din minte, lui Dumnezeu; iar de suntem întregi
la minte, vouă” (2 Cor. 5, 13).
570
 15. Când va începe a simți bogat dragostea lui Dumnezeu, atunci începe
întru simțirea Duhului a iubi și pe vecinul său, pentru că aceasta este
dragostea pentru care toate Sfintele Scripturi grăiesc. Pentru că dragostea
cea după trup foarte lesne se strică, puțină oarecare pricină aflându-se,
fiindcă nu s-a legat cu simțirea Duhului. Că pentru aceasta, măcar de s-ar
întâmpla a se face vreo zădărâre întru sufletul cel ce se lucrează de
Dumnezeu, nu se dezleagă de la dânsul legătura dragostei, pentru că, cu
fierbințeala dragostei lui Dumnezeu ațâțându-se pre sine, îndată spre
bunătate cheamă degrabă și cu multă bucurie dragostea aproapelui, măcar
prea mult de dânsul s-ar fi batjocorit sau s-ar fi păgubit. Pentru că întru
dulceața lui Dumnezeu cheltuiește cu adevărat amărăciunea prigonirii și a
vrajbei.
16. Nimenea poate a iubi pe Dumnezeu dintru simțirea inimii,
netemându-se mai întâi de Dânsul din toată inima. Căci, prin lucrarea
temerii curățindu-se și înmuindu-se sufletul, întru dragostea ce se lucrează
vine. Și nu va putea cineva veni întru frica lui Dumnezeu după chipul ce s-
a zis, de nu se va face afară de toate grijile vieții. Căci, când se face mintea
întru multă liniște și negrijă, atunci o supără pe dânsa frica lui Dumnezeu
și o curățește pe dânsa întru simțire multă de toată grăsimea cea
pământească, pentru ca întru acest chip pe dânsa întru multa dragoste a lui
Dumnezeu să o aducă. Drept aceea frica este a celor ce încă se curățesc
dimpreună cu mijlocirea dragostei, iar dragostea cea desăvârșită a celor ce
mai înainte s-au curățat, întru care nu este frică, căci „dragostea desăvârșită
scoate afară frica” (1 Ioan 4, 18). Și amândouă sunt ale celor drepți, care,
cu lucrarea Sfântului Duh, bunătățile lucrează. Și pentru aceasta
Dumnezeiasca Scriptură, oare unde grăiește: „Temeți-vă de Domnul toți
sfinții Lui” (Ps. 33, 9), iar în alt loc: „Iubiți pe Domnul toți cuvioșii Lui”
(Ps. 30, 25), ca să ne deprindem arătat că frica lui Dumnezeu este a
drepților celor ce încă se curățesc cu mijlocirea dragostei, precum s-a zis,
iar dragostea cea desăvârșită a celor ce s-au curățat, întru care nu mai este
gândire de vreo frică, ci ardere neîncetată și lipire a sufletului către
Dumnezeu prin lucrarea Sfântului Duh, după cuvântul ce zice: „Lipitu-s-a

571
sufletul meu de Tine, și pe mine m-a sprijinit dreapta Ta” (Ps. 62, 9 Biblia
1936).
17. Precum rănile ce se întâmplă trupului, când ar fi înțelenite și
înnegrite, doctoria ce se aduce lor de la doctor nu o simt; iar curățindu-se,
simt lucrarea doctoriei, spre tămăduirea grabnică venind de aici. Așa și
sufletul, până se află înnegrit și de lepra iubirii de dulceață cu totul
acoperit, a simți frica lui Dumnezeu nu poate, măcar de i s-ar vesti lui
neîncetat înfricoșatul și puternicul Judet al lui Dumnezeu. Iar de va începe,
prin multă luare aminte, a se curăți, atunci, ca pe o doctorie oarecare ce
este a vieții, simte frica ca și cum l-ar arde pe dânsul, prin lucrarea
mustrărilor în focul nepătimirii. Pentru aceasta, din parte de aceea
curățindu-se, întru săvârșirea curăției ajunge, atâta adăogându-se întru
dragoste, cât se micșorează întru dânsul frica, pentru ca, cu cuviință, să
ajungă întru dragostea cea desăvârșită, întru care frică nu este, ci toată
nepătimirea ce se lucrează prin dragostea lui Dumnezeu. Deci fie-ne nouă,
întru laudă neîncetată a laudelor, mai întâi frica lui Dumnezeu, iar de aici
dragostea, care este pâinea Legii, săvârșirei celei în Hristos.
18. Sufletul ce nu s-a schimbat de grijile lumești, nici pe Dumnezeu îl va
iubi curat, nici de diavolul îi va fi scârbă după cum se cade, pentru că are
acoperământ însărcinător pre grija vieții. Pentru aceasta a-și cunoaște
mintea pre al său judet nu poate întru unele ca acestea, ca lângă sineși să-și
încerce neînșelat sorții judecății. Deci prin toate deosebirea e de folos.
19. Osebit este a sufletului celui curat, cuvântător, adică nezavistnic, și
râvnă fără de răutate, și dorire neîncetată a adâncului măririi Domnului. Că
atunci mintea și cumpenele ei cu amăruntul le îndreptează, fiind înlăuntru
în cugetul ei, ca într-un judet prea curat.
20. Credință fără de fapte și fapte fără de credință, într-acest chip vor fi
neplăcute. Că se cade cel credincios, credința arătând, a aduce Domnului
lucrurile. Pentru că nici Părintelui nostru Avraam i s-ar fi socotit întru
dreptate credința, de nu ar fi adus roadă, pe fiul (jertfă lui Dumnezeu).

572
 21. Cel ce iubește pe Dumnezeu și crede curat și lucrurile credinței
săvârșește cu cuvioșie. Iar cel ce crede numai și nu este întru dragoste, nici
pe însăși credința care i se pare că o are, o are; căci crede cu ușurința
minții, ca cel ce nu se lucrează de greutatea măririi dragostei. Deci credința
ce se lucrează prin dragoste este puterea cea mare a faptelor bune (Gal. 5,
6).
22. Adâncul credinței cercându-se, a rămâne se învăluie, iar privindu-se
cu așezare proastă se liniștește; pentru că adâncul credinței, apă fiind a
uitării relelor, nu suferă a se privi de gândurile cele cu amăruntul
ispititoare. Drept aceea, cu prostimea minții să înotăm întru ale acestora
ape, ca așa să ajungem la limanul voii lui Dumnezeu.
23. Nimeni poate sau a iubi, sau a crede curat, dacă însuși pe sine se are
pârâș luiși. Căci când știința noastră se tulbură pe sine cu mustrările, nu
sloboade mintea a simți mirosul bunătăților celor mai presus stătătoare, ci
îndată se împărtășește cu îndoială, cu fierbinte pornire, pentru încercarea
care mai înainte a apucat, poftind credința, dar neputând însă a se apuca de
dânsa întru simțirea inimii prin dragoste, pentru desele, cum s-a zis,
îmboldiri ale mustrătoarei științe. Însă curățindu-ne pe noi înșine cu mai
fierbinte rugăciune și luare aminte și cu mai multă cercare întru
Dumnezeu, vom câștiga dorința.
24. Precum spre cele ce se arată nouă bune, cu sila se îndeamnă simțirile
trupului, așa spre cele nevăzute bunătăți, simțirea minții se obișnuiește a ne
duce pe noi de mână, când va câștiga Dumnezeiasca bunătate. Că
fieștecare cu adevărat poftește pe a sa rudenie: sufletul, ca cel ce este fără
de trup, bunătățile cele cerești; iar trupul, ca cel ce este țărână, dulcețile
cele pământești. Deci vom veni întru cercarea nematerialnicei simțiri
nerătăcit, dacă vom subția trupul nostru cu ostenelele.
25. Cum că una este simțirea cea firească a sufletului, singura lucrare a
Sfintei Cunoștințe ne învață pe noi; de aici, în două lucruri despărțite
pentru neascultarea lui Adam; și cum că una este singură ce se face peste
aceasta de la Sfântul Duh, pe care nimeni nu o poate ști, fără numai

573
singurii aceia care, cu dulceață, s-au schimbat de bunătățile vieții pentru
nădejdea bunătăților celor ce vor să fie, și-și veștejesc toată simțirea
trupeștilor simțiri prin înfrânare. Că numai întru acestea poate mintea, cu
însănătoșire pornindu-se, prin simțire negrăită a gusta Dumnezeiasca
bunătate pentru negrijire; de unde și trupului atunci, după măsura sporirii
sale, îi dă dintru a sa bucurie, prin oarecare cuvânt nemărginit, veselindu-
se întru dragostea mărturisirii. Pentru că zice: „Spre Dânsul a nădăjduit
inima mea și m-am ajutorat, și a înflorit trupul meu, și din voia mea mă voi
mărturisi Lui” (Ps. 27, 10 – Biblia 1936). Pentru că, cu adevărat, bucuria
ce se face atunci în suflet și în trup este aducere aminte neînșelată a
viețuirii celei nestricăcioase.
26. Se cade nevoitorului a păzi de-a pururea cugetul neînvolburat; pentru
că, socotind mintea gândurile ce aleargă la dânsa, pe cele bune și de
Dumnezeu trimise să le pună înlăuntru, în vistieriile ținerii de minte, iar pe
cele rele și drăcești să le lepede afară din jitnițele firei. Pentru că marea,
când este liniștită, până la însuși mișcările cele din fund se vede de cei ce
vânează pești, până încât atunci, pe scurt, nici una din jivinele ce merg pre
cărările cele de acolo nu se ascunde de dânșii; iar când se tulbură de valuri,
ascunde întru posomorârea furtunii aceleia ceea ce, întru liniștea alinării, a
se vedea se sârguiește; dintru care vedem meșteșugirea aceea care
meșteșugea amăgirea vânării peștilor că este nelucrătoare. Care și minții,
celei văzătoare, se întâmplă cu adevărat a păți, atunci când mai vârtos, din
mânie nedreaptă, se tulbură adâncurile sufletului.
27. A putinței este foarte a-și cunoaște cu de-amăruntul toate greșelile
sale și a acelora care niciodată nu-și risipesc mintea din aducerea aminte
de Dumnezeu; că, în ce chip ochii noștri cei trupești, când sunt sănătoși,
pot a vedea toate, până și țânțari sau altele în chipul țânțarilor, ce zboară
prin văzduh, iar când, de tulburare sau altă împăienjenire, se acopăr, de va
fi ceva din cele ce se întâmplă înaintea lor mare, acestea mai întunecat le
văd, iar pe cele mici nu le simt cu simțirea vederii. Așa și sufletul, dacă va
izgoni cu luare aminte întunecarea ce i se întâmplă lui din iubirea de lume,
și cele prea foarte mici greșelile lui, ca pe niște foarte mari, socotindu-le,
574
lacrimă peste lacrimă cu multă mulțumire nelipsit aduce, „că drepții zic se
vor mărturisi numelui Tău” (Ps. 139, 13 – Biblia 1936). Iar de va rămâne
întru amăgirea lumii, de ar lucra și ceva de ucidere, vrednic de mare
pedeapsă, atunci de-abia le simte; iar din alte greșeli nici una nu poate a
însemna, ci și ca pe niște îndreptări oarecare, de multe ori, le socotește pe
ele; pentru aceasta și pentru dânsele, fierbinte făcând vorbă ticălosul suflet,
nu se rușinează a le apăra.
28. Pe minte a o curăți este al însuși Sfântului Duh. Deci „de nu va intra
cel puternic și să prade pre răpitorul” (Luca 11, 22), nicidecum prada se va
slobozi. Deci se cade prin toate faptele bune și mai vârtos prin pacea
sufletului a odihni pe Duhul Sfânt, ca să avem de-a pururea făclia
cunoștinței strălucind întru noi; pentru că, luminând El neîncetat în
cămările sufletului, nu numai arătate tuturor le face amăgirile acelea amare
și întunecate ale dracilor înlăuntrul minții, ci și slăbesc acelea foarte,
vădindu-se de Sfânta și prea slăvita lumină. Pentru aceasta Apostolul zice:
„Duhul nu-L stingeți” (1 Tes. 5, 19 Biblia 1936); adică „nu-L scârbiți”
(Efes. 4, 30 Biblia 1936), în loc de: să nu cumva, lucrând rele cele ce
socotiți rele, să întristați bunătatea Sfântului Duh, ca să nu vă lipsiți de
acea făclie apărătoare. Pentru că nu Duhul, Cel ce este de-a pururea veșnic
și de viață făcător, se stinge, ci întristarea Aceluia, adică întoarcerea
dinspre noi, mintea o lasă mâhnită și neluminată de cunoștință.
29. Cum că una este, precum am zis, simțirea cea firească a sufletului,
căci cele cinci deodată se deosebesc după trebuințele trupului nostru,
Sfântul și iubitorul de oameni Duh al lui Dumnezeu ne învață pe noi; dar
să împartă acelea pentru alunecarea ce s-a făcut minții din neascultare cu
însuși pornirile sufletului. Pentru aceasta o parte a ei se împreună cu partea
cea pătimașă, dintru care de-a pururea simte cu dulceață bunătățile vieții;
iar alta se îndulcește împreună, de multe ori, cu pornirea lui cea
cuvântătoare și de gând, cu care către frumusețile cele cerești poftește
mintea noastră a alerga, când întreg înțelegem. Deci, de vom veni întru
deprindere a defăima bunătățile cele din lume, vom putea pofta cea
pământească a sufletului a o așeza împreună cu partea cea cuvântătoare a
575
lui, împărtășirea Sfântului Duh rânduind aceasta întru noi. Căci de nu cu
lucrarea Dumnezeirea Lui va lumina cămările inimii noastre, nu vom
putea, întru simțire nedespărțită, adică întru întreaga așezare a sufletului, a
gusta din bunătățile cele cerești.
30. Simțire a minții este gustul care deosebește drept lucrurile
duhovnicești. Că, în ce chip cu simțirea cea gustătoare a trupului nostru,
cele bune din cele rele neînșelat, în vremea sănătății, alegându-le, cele
bune le poftim, într-acest chip și mintea noastră, când, cu însănătoșire și cu
multă îngrijire, va începe a se porni, poate a simți din destul și Dumnezeu-
mângâiere, și din cele din protivă nu se va răpi niciodată. Că precum
trupul, gustând din dulcețile cele pământești, are cercarea simțirii
negreșite, așa și mintea, de se va ridica împotriva cugetării trupului, poate
a gusta neînșelată din mângâierea Sfântului Duh. Că zice: „Gustați și
vedeți că bun este Domnul” (Ps. 33, 8 Biblia 1936). Și a avea ținere de
minte a gustului, prin cercarea dragostei neîncetate, când cercă negreșit
cele folositoare, precum zice Sfântul Apostol Pavel: „Și aceasta mă rog, ca
dragostea voastră încă mai mult să se înmulțească întru cunoștință și întru
toată simțirea, spre a ispiti voi ce este mai de folos” (Filip. 1, 9 Biblia
1936).
31. Când mintea noastră va începe a simți mângâierea Sfântului Duh și
bunătatea, atunci și Satana, întru oarecare simțire cu dulce părere, întru
liniștirile cele de noapte (când cineva, ca într-o mutare a vreunui somn
prea subțire, vine), mângâie sufletul. Deci se va afla mintea întru pomenire
foarte fierbinte, ținând numele cel sfânt al Domnului Iisus, și, ca pe o armă
tare, va meșteșugi împotriva înșelăciunii Sfântul acela și prea slăvit Nume;
fuge, adică, din vicleșug înșelătorul; însă de aici se aprinde spre război
ipostatic al sufletului, de unde, cunoscând mintea înșelăciunea vicleanului
cu de-amăruntul, mai mult sporește în încercarea socotelii.
32. Buna mângâiere, fiind deștept, trupul să face; sau și când cineva ar
veni spre somn, se arată, când, întru fierbinte pomenire de Dumnezeu, s-a
lipit de dragostea Lui. Iar înșelăciunea se face spre oarecare somn subțire,
precum am zis, aducându-se nevoitorul cu de-mijloc pomenire de
576
Dumnezeu. Pentru că aceea, ca ceea ce este de la Dumnezeu, adevărat
voiește a îndemna sufletul robului bunei credințe către dragoste întru
bucurie multă a sufletului. Iar cealaltă, de vreme ce, cu oarecare vânt
subțire a înșelăciunii, se obișnuiește a sufla spre suflet, începe a sufla prin
somnul cel trupesc cercarea simțirii minții ce se însănătoșează întru
pomenirea lui Dumnezeu. Deci dacă se va afla mintea pomenind cu luare
aminte, precum am zis, pe Domnul Iisus, risipește acea suflare subțire cu
dulce părere a vrăjmașului și, bucurându-se, se pornește spre războiul cel
împotriva lui, având de aici ca pe o armă tare, după dar, lauda cea din
cercare (duhovnicească).
33. Dacă se va începe a se aprinde sufletul spre dragostea lui Dumnezeu,
cu neîndoită și nenălucită pornire, trăgând ca și pe trup întru adâncul acelei
dragoste negrăite, întru deșteptare sau în chipul ce am zis, spre somn
venind, cel ce de la Sfântul Duh se lucrează, necugetând altceva atunci,
fără numai aceasta spre care s-a pornit, se cade a ști că lucrarea Sfântului
Duh este. Pentru că, îndulcindu-se tot de acea nepovestită dulceață, nimic
alt atunci poate a cugeta, de vreme ce se veselește cu neslăbită bucurie. Iar
dacă va primi cu adevărat întru sine mintea îndoială când se lucrează, sau
cuget spurcat oarecare, sau și Sfântul Nume îl va meșteșugi spre izbânda
răului și nu mai vârtos spre dragostea lui Dumnezeu numai se va porni, să
se știe că de la înșelătorul este mângâierea aceea prin arătare de bucurie.
Iar bucuria aceea toată este deșartă de orice fel de felurime și ne-așezată.
Vrând vrăjmașul a curvi cu sufletul, când va vedea pe minte lăudându-se
cu deadinsul întru cercarea simțirii sale, atunci cu oarecare mângâieri,
precum am zis, cu bune păreri cheamă pe suflet, ca, deșertându-se el de
trândava aceea și umedă dulceață, necunoscută să i se facă amestecarea
vicleanului cu dânsul. Deci dintru aceste semne vor cunoaște pe Duhul
adevărului și pe duhul înșelăciunii (1 Ioan 4, 6). Însă cu neputință este a
gusta cineva din Dumnezeiasca bunătate sau a se ispiti simțitor de
amărăciunea dracilor, de nu se va adeveri pe sine, cum că dracul s-a
sălășluit întru adâncul minții, iar duhurile cele rele petrec împrejurul
mădularelor inimii. Ceea ce nu voiesc dracii niciodată a se crede de la

577
oameni, ca nu cumva mintea, adevărat știind aceasta, cu aducerea aminte
de Dumnezeu împotriva lor să se întrarmeze.
34. Alta este dragostea sufletului cea firească și alta ceea ce se face lui
de la Sfântul Duh. Pentru că aceea, dintru a noastră voire, când voim, cu
măsură se pornește; pentru aceasta și lesne se răpește de duhurile cele rele,
când nu vom stăpâni cu sila voia noastră. Iar cealaltă atâta aprinde pe
suflet spre dragostea lui Dumnezeu, până ce toate părțile sufletului atunci
se lipesc nepovestit întru bunătatea Dumnezeieștii doriri, întru nemărginită
oarecare prostime a dragostei; pentru că îngreuiată făcându-se mintea
atunci de duhovniceasca lucrare, izvor oarecare al dragostei izvorăște și al
bucuriei.
35. Precum marea are fire de a se supune untdelemnului ce se varsă
peste dânsa când se înviforează, biruindu-se tulburarea de grăsimea lui, așa
și sufletul nostru, când se îngrașă de bunătatea Sfântului Duh, cu dulceață
se alină, că bucurându-se se biruiește de acea bună și negrăită bunătate ce-l
umbrește pe dânsul, după Sfântul ce zice: „Însă lui Dumnezeu te supune,
suflete al meu” (Ps. 61, 5 Biblia 1936). Pentru aceasta, măcar câte zădărâri
atunci de s-ar meșteșugi de la draci împotriva sufletului, nemânios rămâne
și de toată bucuria plin. Întrucât cineva vine și rămâne, dacă își va îndulci
sufletul lui neîncetat cu frica lui Dumnezeu. Pentru că celor ce se nevoiesc,
chip oarecare de curăție și neprihănire le aduce frica Domnului Iisus, că
zice: „Frica Domnului curată, care rămâne în veacul veacului” (Ps. 18, 10
Biblia 1936).
36. Nimenea, auzind simțire de minte, să nu nădăjduiască a i se arăta
slava lui Dumnezeu simțitor. Că zicem cum că simte sufletul mângâierea
cea Dumnezeiască într-o oarecare gustare negrăită când este întru
curățenie, dar nu cum că i se arată lui ceva din cele nevăzute; de vreme ce
acum „prin credință umblăm, iar nu prin vedere” (2 Cor. 5, 7 Biblia 1936),
precum zice Fericitul Pavel. Deci, de se va arăta vreunuia din cei ce se
nevoiesc, sau lumină, sau închipuire oarecare în chipul focului, sau glas,
nici de cum să nu primească acest fel de vedere (ca adevărată), că este
înșelare arătată a vrăjmașului, care mulți pătimind din necunoștință, s-au
578
abătut din calea adevărului. Iar să fim înțelegând că, întrucât ne aflăm întru
acest trup stricăcios, „suntem călători de la Domnul” (2 Cor. 5, 6 Biblia
1936), adică văzut, sau pe Dânsul, sau ceva din vederile cele cerești a
vedea nu putem.
37. Visele ce se arată întru dragostea lui Dumnezeu sufletului, câtuși de
cât sunt ajutători neînșelați ai sănătosului suflet. Pentru aceasta nici dintr-o
închipuire într-alta oarecare nu se prefac, nici iarăși nu înspăimântă
simțirea, nici o fac a râde sau a se mâhni fără de veste, ci cu toată
blândețea se apropie de suflet, umplându-l pe dânsul de veselie
duhovnicească, pentru care și după ce se deșteaptă trupul, cu multă poftă
caută sufletul bucuria visului. Iar nălucirile dracilor, prin toate sunt
împotrivă: că nici într-aceeași închipuire rămân, nici frumusețea
netulburată în multă vreme arată; că ceea ce nu o au din voie, ci numai din
înșelăciune împrumută, nu poate a-i îndestula pre dânșii întru multă vreme.
Ci și mult grăiesc, și înfricoșează mult, în chip de ostași de multe ori
făcându-se; uneori și cântă sufletului strigare tare. Pentru aceasta
cunoscând mintea când este curată, întru năluciri deșteaptă trupul; iar
uneori și se bucură, ca ceea ce a cunoscut vicleșugul lor. Pentru aceasta și
întru însuși visul, de multe ori mustrându-i pe dânșii, spre mare mânie îi
pornește. Însă uneori și visurile cele bune, bucurie nu aduc sufletului, ci
întristare dulce fac într-însul și nedureroasă lacrimă; și aceasta se face întru
cei ce sporesc întru multă smerită înțelepciune.
38. Am zis noi că am auzit de la cei ce s-au făcut întru cercare socoteala
bunelor și a relelor visuri; însă fie-ne nouă din destul, spre mare faptă
bună, a nu ne supune nicidecum niciunei năluciri, pentru că visele mai de
multe ori alt nimic nu sunt, ci numai idoli ai cugetelor celor înșelate sau
batjocoriri ale dracilor. Căci când, din bunătatea lui Dumnezeu, se va
trimite nouă vedere în vreun chip vreodată, și nu o vom primi pe dânsa, nu
se va mânia pe noi mult-doritorul Domnul Iisus pentru aceasta, că știe că
pentru vicleșugul dracilor venim spre aceasta. Că cea mai înainte
socoteală, adică, nesimțită este. Dar se întâmplă, din vreo răpire oarecare
nesimțită, întinându-se sufletul – fără de care nimeni, precum mi se pare,
579
nu se află –, a pierde urma iscusitei cunoștințe și a crede, ca unor bune,
celor ce sunt nu bune.
39. Şi fie-ne nouă spre pilda lucrului următoarea zicere: un stăpân, după
multă ducere de acasă, venind (noaptea) înaintea curților casei, cheamă pe
rob a-i deschide, iar robul cu totul a lepădat deschiderea ușilor, că se temea
nu cumva, răpindu-i cineva asemănarea glasului, să-l facă pe dânsul
prădător al lucrurilor ce i se încredințaseră. Asupra acestuia nu numai că nu
s-a mâniat Domnul lui, făcându-se ziuă, ci și de multe laude l-a învrednicit
pe el, pentru că și glasul stăpânului, ca pe o înșelăciune l-a socotit, nevrând
a pierde vreuna din averile încredințate lui.
40. Cum că mintea, când va începe a se lucra des de Dumnezeiasca
lumină și luminoasă toată s-ar face, întrucât vede din destul lumina sa, nu
se cade a ne îndoi; că aceasta se face când puterea sufletului va stăpâni
patimile. Iar cum că toate cele ce i se arată ei întru închipuire, fie ca
lumină, fie ca foc, de la reaua meșteșugire a vrăjmașului se fac,
Dumnezeiescul Pavel arătat ne învață, zicând: „că și satana se preface în
înger al luminii” (2 Cor. 11, 14). Deci nu se cade cineva cu această nădejde
a primi viață pustnicească, ca nu cumva de aici să afle Satana pricină spre
răpire asupra sufletului, ci ca să ajungem numai întru toată simțirea și
adeverirea inimii a iubi pe Dumnezeu, Care este „din tot sufletul, și din
toată inima, și din tot cugetul” (Luca 10, 27). Că cel ce se lucrează de la
darul lui Dumnezeu, întru aceasta se duce din lume, chiar de ar fi și în trup.
41. Ascultarea s-a cunoscut că este bună mai întâi între toate
aducătoarele înlăuntru fapte bune, pentru că întâi leapădă trufia și naște
nouă smerita înțelepciune; pentru aceasta se face ușă și intrare celor ce o
știu pe ea a dragostei celei spre Hristos. De aceasta lepădându-se Adam, s-
a alunecat întru adâncul tartarului; iar aceasta iubind-o Domnul, prin
cuvântul rânduielii, „s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la
moarte, și încă moarte de cruce” (Filip. 2, 8), deși întru nimic nu era mai
mic decât Mărirea Lui. Pentru că greșeala neascultării omenești, prin a Lui
ascultare stricând-o, întru fericită și veșnică viață întoarce pe cei ce
viețuiesc întru ascultare. Deci se cade întâi a ne nevoi pentru aceasta, cei
580
ce primesc asupra lor lupta împotriva trufiei diavolului; că aceasta
mergând înainte ne va arăta nerătăcit toate cărările faptelor bune.
42. Înfrânarea, de obște numită a tuturor faptelor bune, deci se cade „cel
ce se luptă, de toate să se înfrâneze” (1 Cor. 9, 25). Că precum, dacă va
lipsi oarecare dintre mădularele cele prea mici ale omului, tot omul, măcar
cât de puțin ar fi lipsa, în închipuire grozav să se facă, așa și acela ce nu
bagă în seamă o faptă bună, strică toată buna cuviință a înfrânării precum
nu știe. Drept aceea nu numai întru trupeștile fapte bune se cade a ne
nevoi, ci și întru cele ce pot a curăți pe omul cel dinlăuntru. Că ce fel de
folos este celui ce își păzește trupul întru feciorie, dacă sufletul și l-a
preacurvit de dracul neascultării? Sau cum se va încununa cela ce de
îndrăcirea pântecelui și de toată pofta trupească se va feri, iar de trufie și
de iubirea de slavă nu se îngrijește a se apăra? Nici suferă puțină scârbă a
cumpenei cel ce voiește a cumpăni întocmai lumina dreptății celor ce au
lucrat lucrurile dreptății întru Duhul smereniei.
43. Deci toate poftele cele necuvântătoare atât se cade a le tăia cei ce se
nevoiesc, până ce vor câștiga întru deprindere urâciunea cea împotriva lor.
Iar înfrânarea întru mâncări se cade a o păzi așa, ca să nu vină cineva întru
scârba vreuneia dintru acestea, că acest lucru este blestemat și drăcesc cu
totul. Că nu ca de niște rele ne depărtăm de ele, să nu fie, ci pentru că,
rupându-ne pe sine din hranele cele multe și netrebuincioase, părțile cele
arzătoare ale trupului cu măsură să le muncim, iar de aici și prisosința
noastră întru purtarea de grijă a săracilor îndestulată să se facă, care este
cunoștința dragostei celei curate.
44. A mânca și a bea, mulțumind lui Dumnezeu din toate cele ce s-au
pus înainte sau s-au turnat, nicidecum nu se luptă cu canonul cunoștinței,
„pentru că toate sunt bune foarte” (Fac. 1, 31). Iar a se depărta de cele
dulci și mult cu dulceață este lucru prea socotitor și prea cunoscător. Și nu
vom putea defăima cele de aici cu dulceață, dacă nu vom gusta din
dulceața lui Dumnezeu întru toată simțirea și adeverirea deplină.

581
 45. În ce chip, de mulțimea mâncărilor îngreuindu-se trupul, fricoasă
oarecum și anevoie pornită lucrează mintea, așa și slăbindu-se de multă
înfrânare, mâhnită oarecare și neiubitoare de cuvântare săvârșește partea
cea văzătoare a sufletului. Deci se cade ca chipul hranei trupești a-l măsura
cu starea tăriei trupului; pentru că, atunci când este sănătos, să se
muncească cu cuviință, iar când este neputincios, să se întărească cu
măsură. Că nu se cade a slăbi cu trupul cel ce se nevoiesc, ci a fi puternic
cât îi ajunge spre nevoință, ca prin ostenelile trupului sufletul cu cuviință
să se curețe.
46. Când mărirea deșartă foarte se aprinde împotriva noastră, venirea
vreunor frați sau a unor străini spre pricina răutății sale aflând, bine este
atunci a slobozi peste obicinuita mâncare măsurată îndeletnicire; pentru că
așa vom trimite pe drac nelucrător și, mai vârtos, plângând ispitirea, și
legea dragostei cu judecată o vom împlini, iar taina înfrânării nearătată
prin plecare o vom păzi.
47. Postul are laudă întru sineși, iar nu către Dumnezeu, pentru că este
unealtă ca și cum spre întreaga înțelepciune, îndreptând pe cei ce vor. Deci
nu se cade a cugeta înalt pentru aceasta nevoitorii bunei credințe, ci numai
a aștepta întru credința lui Dumnezeu sfârșitul scoposului nostru; pentru că
nici știutorii oricărui fel de meșteșuguri nu-și laudă vreodată săvârșirea
făgăduinței din unealtă, ci fiecare dintr-înșii așteaptă vederea lucrului, că
dintru acela se arată iscusința meșteșugului.
48. În ce chip pământul, udându-se cu măsură, răsare sămânţa cea
sămănată într-însul curată, cu multă adăugire, iar îmbătându-se de multe
ploi aduce numai spini și pălămidă, așa și pământul inimii, dacă vom
obișnui vin cu măsură, răsare curate semințele lui firești și pe cele
semănate într-însul de la Sfântul Duh le răsare foarte bine înflorite și mult
roditoare; iar dacă se face cu totul udăcioasă de multa băutură, aduce cu
adevărat spini și pălămidă pentru toate gândurile lui.
49. Când mintea noastră va înota în valurile multei băuturi, nu numai că
nu privește spre idolii ce se închipuie în somn de la draci cu împătimire, ci

582
și întru sine oarecare fețe bine împodobite închipuind, meșteșugește cu
aprindere nălucirile cele de la sine, ca pe niște ibovnice. Pentru că
înfierbântându-se uneltele cele împreunătoare ale organelor prin încălzirea
vinului, toată nevoia este să-și pună înainte mintea umbră îndulcitoare a
patimii. Deci se cade nouă, obișnuindu-ne cu măsura vinului, a scăpa de
stricăciunea cea din băutura peste măsură; pentru că atunci când nu are
dulceața care o aprinde pe dânsa spre închipuirea păcatului, cu totul
rămâne nenălucită și, cel mai bun lucru, nepornită spre pofta femeiască.
50. Toate băuturile cele făcute, pe care și înainte-băuturi le numesc
meșterii acestei izvodiri, precum se pare, pentru că povățuiesc în pântece
mulțimea mâncărilor, nu se cade a le căuta cei ce voiesc a munci părțile
cele umflătoare ale trupului. Pentru că nu numai felurimea lor stricătoare
trupurilor celor ce se nevoiesc o fac, ci și însăși necuvântătoarea lor
amestecare rănește foarte știința cea temătoare de Dumnezeu. Oare ce este
ceea ce lipsește firii vinului, ca prin amestecarea felurii de îndulciri tăria
lui să se femeiască?
51. Domnul nostru și al Sfintei acestei nevoințe Învățătorul, Iisus
Hristos, cu oțet în vremea patimirii S-a adăpat de la cei ce slujeau
poruncilor celor diavolești, pentru ca să ne lase nouă chip arătat, precum
mi se pare mie, al dragostei Sfintei nevoințe. Că zice: cei ce se nevoiesc
împotriva păcatului nu se cade a se deprinde cu băuturi sau cu mâncări ce
îndulcesc, ci mai vârtos a suferi amărăciunea războiului cu răbdare. Încă se
adaugă și isop în burete, ca desăvârșit să se zugrăvească cu chipul forma
curățeniei noastre, că isopul este hotărât osebit al nevoințelor, iar ceea ce
este curățitor, adecă buretele, cu adevărat este chipul săvârșirii.
52. A merge la baie nu va putea cineva hotărî păcătos sau necuviincios
lucru, iar a ne depărta și de aceasta pentru înfrânare, și bărbătesc îl grăiesc,
și prea-ntreg înțelept. Pentru că nici pe trup nu-l va muia acea umezeală
dulce, nici iarăși întru aducerea aminte de acea neslăvită goliciune a lui
Adam nu venim, ca și cum pentru frunzele acelea am purta grijă spre
acoperirea celei de-a doua pricini a rușinii; ci mai vârtos, din pierderea

583
vieții, puțin mai înainte sărind afară, suntem datori a împreuna curățenia
trupului nostru cu frumusețea întregei înțelepciuni.
53. A chema doctori în vremea bolii nu este nici o opreală. Pentru că
voiește uneori Dumnezeu să se adune împreună meșteșugul cu cercarea
omenească; pentru aceasta și mai întâi erau doctorii. Însă nu se cade a avea
nădejdea tămăduirii în ei, ci în adevăratul Mântuitor și Doctorul nostru
Iisus Hristos. Și acestea le zic pentru cei ce petrec viață de obște sau în
cetăți, pentru că îndreptează scopul înfrânării și nu pot ei, din pricina
nevoințelor ce se întâmplă, a avea neîncetat lucrarea credinței prin
dragoste. Și în alt chip, ca să nu cadă ei în slava deșartă și ispita diavolului,
din care unii din ei se făgăduiesc înaintea multora că nu au trebuință de
doctori. Iar dacă petrece cineva viața cea depărtată în locuri mai pustii,
între doi sau trei frați de un nărav, să-și aducă pe sine însuși numai
Domnului Celui ce tămăduiește toată boala și toată neputința noastră, întru
credință, oricare patimă i s-ar întâmpla. Căci are asemenea cu boala destulă
mângâiere după Domnul pustia. Pentru aceasta unul ca acesta nu este
vreodată sărac de lucrarea credinței, deoarece nici nu află unde să-și arate
fapta bună ce se naște din răbdare, pustia meșteșugind ca o perdea. Pentru
aceasta și Domnul „pe cei singuri îi sălășluiește în casă, pe cei legați îi
scoate cu bărbăție” (Ps. 67, 6).
54. Când, către nestatornicele cele trupești ce ni se întâmplă, foarte ne
scârbim, se cade a ști că sufletul nostru încă se robește de pofta trupului.
Pentru aceasta, poftind norocirile cele materialnice, nici a se depărta de
bunătățile vieții voiește, ci mare neîndeletnicire socotește a nu putea,
pentru boală, a meșteșugi cele frumoase ale vieții. Iar dacă, cu mulțumire,
va primi întristările cele din boală, nu departe de hotarele nepătimirii se
cunoaște; pentru aceasta și moartea, ca și cum ar fi pricină a vieții cu
adevărat, atunci cu bucurie o așteaptă.
55. Nu va putea pofti sufletul a se depărta de trup de nu se va face lui
așezarea către văzduhul acesta nefelurită. Pentru că toate simțirile trupului
se împotrivesc credinței, fiindcă acelea lucrează pentru cele de acum, iar
aceasta făgăduiește numai petrecerea bunătăților ce vor să fie. Deci se cade
584
cel ce se nevoiește a nu-și aduce aminte nicidecum nici pentru copaci cu
bune ramuri sau umbroși, nici pentru izvoare frumoase și curgătoare, nici
pentru livezi de multe feluri și înflorite, nici pentru case bine împodobite,
nici pentru plimbări împreună cu rudele, nici, dacă s-ar întâmpla, pentru
iubirile de cinste. Ci a se obișnui cu cele trebuincioase cu mulțumire și
viața a o socoti cale oarecare străină, pustie de toată dragostea trupească.
Că în acest chip, numai strâmtorând cugetarea noastră, pe dânsul tot îl vom
putea întoarce în urma căii celei veșnice.
56. Cum că vederea și gustarea și celelalte simțiri strică aducerea aminte
a inimii când peste măsură le vom întrebuința, întâi Eva ne mărturisește
aceasta. Că până nu căuta cu dulceață spre lemnul făgăduinței, își aducea
aminte cu nevoință de Dumnezeiasca poruncă și, acoperită ca și cu aripile
Dumnezeieștii dragoste, nu-și cunoștea goliciunea ei. Iar după ce a privit
lemnul cu dulceață și cu multă poftă s-a atins de dânsul și a gustat cu
lucrătoare dulceață din rodul lui, îndată s-a îndulcit către trupeasca
împleticire, ca una ce s-a unit goală cu patima, și toată pofta ei a dat-o spre
îndulcirea celor de acum, amestecând-o, pentru dulce părerea rodului, către
căderea ei și greșeala lui Adam; din care cu anevoie, de aici înainte, mintea
omenească poate a-și aduce aminte de Dumnezeu și de poruncile Lui. Deci
noi, în adâncul inimii noastre privind pururea cu pomenirea neîntreruptă de
Dumnezeu, ca niște orbi și vătămați cu vederile să petrecem în această
viață iubitoare de înșelăciune. Că osebit al Filosofiei duhovnicești este a
păzi vederea ochilor neabătută, și aceasta ne învață Iov cel mult încercat,
zicând: „Iar de a urmat ochiului meu inima mea…” (Iov 31, 7). Așa este
pricina înfrânării celei prea nemărginite a cunoștinței.
57. Cela ce se află de-a pururea întru a sa inimă călătorește cu adevărat
afară de frumusețile vieții; că umblând cu Duhul pofta trupului a o ști nu
poate. De vreme ce cel de aici, în turnul de pază al poruncilor celor de
acest fel făcând umbletele, are numai faptele ca pe niște portari ai cetățuii
curățeniei. Pentru aceasta, lucrările dracilor se fac nelucrătoare asupra lui,
măcar de ar ajunge săgețile poftei până și la ferestrele firii.

585
 58. Când sufletul nostru nu va mai începe a pofti cele frumoase ale
pământului, atunci de multe ori intră într-însul, pe ascuns, un duh trândav,
nici slujbei cuvântului neslobozindu-l a sluji cu dulceață, nici iarăși
lăsându-i arătat pofta bunătăților celor ce vor să fie, ci și pe această
vremelnică viață prea covârșit netrebnicindu-o, ca pe ceea ce nu are lucru
vrednic de faptă bună; dar și însăși cunoștința o defaimă, ori ca pe ceea ce
s-a dat și altora mulți mai înainte, ori ca pe ceea ce nu s-a făgăduit nouă
nimic a putea însemna desăvârșit. Și de această patimă nici caldă, nici rece
și făcătoare de trândăvie vom scăpa dacă vom pune gândul nostru în foarte
strâmte treceri către singura pomenire a lui Dumnezeu privind; că întru
acest chip numai, întru a sa înfierbintare întorcându-se mintea, va putea
neîntristată a se depărta de acea trândăvie.
59. Cere de la noi mintea cu adevărat, când toate trecerile ei le vom
îngrădi cu pomenirea lui Dumnezeu, lucru datornic a încredința prea deplin
sârguința ei; se cade dar a-i da ei pe „Doamne Iisuse” numai, pentru
întreaga neguțătorie gândind. Că zice: „Nimenea nu poate să zică: Domnul
Iisus, fără numai întru Duhul Sfânt” (1 Cor. 12, 3). Și acest grai să-l vadă
cu strâmtorime întru vistieriile ei, ca să nu se abată în vreo oarecare
nălucire. Căci cei ce întru adâncul inimii lor neîncetat cugetă acest Sfânt și
prea slăvit Nume, aceia și lumina minții lor pot a o vedea vreodinioară.
Pentru că, cu grijire strâmtorată ținându-se de gândiri, toată întinăciunea ce
este pusă pe suflet întru îndestulată simțire o arde. Că zice: „Dumnezeul
nostru este foc mistuitor” (Evr. 12, 29). De unde, întru multă dragoste, de
aici a slavei Sale cheamă Domnul pe suflet. Că zăbovind prea slăvitul și
mult doritul Nume al lui Iisus prin pomenirea minții, întru fierbințeala
inimii, naște întru noi deprindere adevărată a iubi bunătățile Lui, nefiind
nimic care să ne zăticnească. Că acesta este Mărgăritarul cel de mult preț,
pe care vânzându-și cineva toată avuția lui poate a-l câștiga și a avea
nepovestită bucurie în aflarea lui.
60. Alta este bucuria cea aducătoare înlăuntru și alta cea făcătoare
desăvârșit; că aceea, adecă, nu este împărtășită nălucirii, iar aceasta are
puterea smeritei cugetări. Iar mijlocirea acestora este întristarea iubitoare
586
de Dumnezeu și lucrătoare de lacrimă. Pentru că, cu adevărat, „întru
mulțimea înțelepciunii multă este cunoștința, iar celuia ce i se adaugă
cunoștința adaugă durere” (Ecl. 1, 18). Pentru aceasta deci se cade mai
întâi a pleca sufletul către nevoință, prin bucuria cea aducătoare înlăuntru,
și de aceea a se vădi și a se cerca de adevărul Sfântului Duh și pentru cele
ce a făcut rele sau încă pentru cele ce face înălțări. Că zice: „Întru mustrări
pentru fărădelegi ai pedepsit pe om și ai subțiat ca păianjenul sufletul lui”
(Ps. 38, 14–15). Pentru că Dumnezeiasca Lui mustrare, ispitindu-l ca într-o
topitoare, așa să ia lucrarea bucuriei celei nenălucite în fierbinte pomenire
de Dumnezeu.
61. Când se tulbură sufletul de multă mânie sau de amețeala beției
vinului se face tulbure, sau de nesuferită scârbă se supără, nu poate mintea
a se face ținitoare pomenirii Domnului, măcar în orice chip s-ar sili cineva
pe sine. Căci întunecată fiind de greutatea patimii, se face cu adevărat
străină de a sa simțire; pentru care pofta nu are unde-și tipări pecetea sa, ca
să aducă minții neuitat chipul cugetării de Dumnezeu, împietrită făcându-
se pomenirea gândirii din cruzimea patimii ce s-a făcut. Iar dacă va fi afară
de acestea, măcar puțin de s-ar fura de întristare doritul lucru, îndată și
mintea iarăși meșteșugind a sa sârguință se dezvăluie, fierbinte apucându-
se de acel mult dorit și mântuitor vânat. Că are atunci sufletul pe însuși
Darul și, împreună cugetând cu dânsul și împreună lucrând, zice: Doamne
Iisuse Hristoase, precum mama învață pe copil a grăi împreună cu dânsa
numele „tată”, până îl va aduce în deprindere, încât, chiar de va dormi, să
cheme luminat pe tatăl, în locul oricărei alte vorbe pruncești. Pentru
aceasta grăiește Apostolul: „Singur Duhul ajută neputinței noastre; căci noi
nu știm a ne ruga precum trebuie, ci însuși Duhul se roagă pentru noi cu
suspinuri negrăite” (Rom. 8, 26). Iar de vreme ce noi suntem prunci către
săvârșirea faptei bune acesteia, avem trebuință cu adevărat de ajutorul Lui;
căci, de nepovestita Lui dulceață ținută fiind toată cugetarea noastră și
îndulcindu-se de toată dragostea, putem veni către pomenirea și dragostea
lui Dumnezeu, Părintele nostru. Pentru care, întru Dânsul, precum iarăși
Apostolul zice, „strigăm: Avva, Părinte!” (Rom. 8, 15).

587
 62. Mânia, mai mult decât alte patimi, s-a obișnuit a tulbura și amesteca
sufletul. Iar uneori este când foarte mult îl folosește pe el; căci atunci când,
împotriva celor necredincioși sau în orice chip vreodată neînfrânați, o vom
meșteșugi pe dânsa fără tulburare, ca să se mântuiască sau să se rușineze,
adăogirile blândeții le pricinim lor. Căci cu adevărat alergăm împreună cu
scoposul dreptății și bunătății lui Dumnezeu. Încă și femeia-mea lui, greu
mâniindu-se asupra păcatului, o întrebuințăm de multe ori. Și cum că și cu
acest duh al stricăciunii tulburându-se, când vom fi întru multă întristare,
deasupra laudei morții cugetăm, nu se cade a ne îndoi. Pentru care, ca să ne
învețe pe noi, Domnul, de două ori cu Duhul suspinând împotriva iadului
și tulburându-Se pe Sine, deși cu voia netulburată face câte voiește, așa
sufletul lui Lazăr l-a dat trupului. Deci mi se pare cum că s-a dat firii
noastre de la Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit pe noi, mânia cea înțeleaptă mai
mult ca o armă a dreptății. Drept aceea, de s-ar fi folosit Eva cu aceasta
împotriva șarpelui, nu s-ar fi lucrat în ea dulceața patimii. Pentru care mi
se pare că acela ce se folosește de mânie cu întreagă înțelepciune, pentru
râvna bunei credințe, mai cercat cu adevărat se va afla lângă cumpăna
răsplătirilor decât acela ce nu se pornește nicidecum spre mânie, pentru
anevoia pornire a minții; căci acela se arată având neiscusit pe cel ce ține
hățurile cugetelor omenești, iar celălalt de-a pururea se poartă nevoitor,
fiind pe căile faptelor bune; și în mijlocul taberelor drăcești iscusind
totdeauna căruța cea cu patru cai a înfrânării în frica lui Dumnezeu.
Aceasta o aflăm zisă lângă Sfânta Scriptură: „Carul lui Israel și călărețul
lui” în înălțarea lui Ilie (4 Imp. 2, 12). Căci mai întâi iudeilor, pentru cele
patru fapte bune, în multe chipuri s-a arătat că a vorbit Dumnezeu, pentru
care cu totul în car de foc s-a înălțat acest mare hrănitor al înțelepciunii,
întreg-înțeleptul, ale sale fapte bune ca pe niște cai în Duhul ce l-a răpit pe
el, întru subțire suflare de foc.
63. Cel ce s-a împărtășit Sfintei cunoștințe și a gustat din dulceața lui
Dumnezeu, nici a judeca este dator, nici judecată cu totul a porni spre
cineva, măcar de i-ar lua cineva și acestea singure cu care se îmbracă. Căci
dreptatea stăpânirii lumii acesteia se biruiește cu adevărat de dreptatea lui

588
Dumnezeu; și mai vârtos, nimic nu este către dreptatea lui Dumnezeu. De
vreme ce, care deosebire este între fiii lui Dumnezeu și între oamenii
veacului acestuia, dacă nu se va arăta dreptatea acestora fiind nesăvârșită
pe lângă dreptatea acelora? Pentru că aceea se numește dreptate
omenească, iar aceasta dreptate dumnezeiască. Deci într-acest chip
Domnul Iisus, nici batjocorindu-Se, împotrivă a batjocorit, nici pătimind, a
înfricoșat (1 Pet. 2, 23), ci și lipsirea hranei, tăcând, a suferit; încă și pentru
mântuirea, ca să zic așa, cea mai mare a răulucrătorilor, a rugat pe Tatăl.
Iar oamenii lumii nu vor înceta a se judeca, de nu, cu adăogire, uneori,
când mai întâi de datorie iau dobânzile, întrucât, spre a-și face dreptatea
lor, încep adeseori de la mare nedreptate.
64. „Nu se cade” zice, am auzit pe oarecari cucernici grăind, „a slobozi
celor ce se întâmplă a răpi cele ce, pentru chivernisirea noastră sau pentru
odihna săracilor, le avem; mai vârtos dacă de la creștini pătimim aceasta,
ca să nu ne facem pricinuitori de păcat celor ce ne fac nouă strâmbătate,
prin aceea că suferim rău.” Dar aceasta nimic altceva nu este, fără numai a
voi să mântuiesc ale mele mai mult decât pe mine însumi. O pricină
necuvântătoare! Căci dacă, părăsind rugăciunea și luarea-aminte în inima
mea, voi începe câte puțin a grăi drepte către cei ce voiesc a mă asupri și a
merge pe la curțile divanurilor, arătat este că cele risipite le socotesc mai
bune decât mântuirea mea, ca să nu zic decât însăși porunca mântuitoare.
Că cum vom urma poruncilor Evangheliei care zic: „Și de la cel ce ia ale
tale, nu cere!” (Luca 6, 30), dacă nu vom suferi cu bucurie, după
Apostolescul cuvânt, răpirea lucrurilor ce sunt ale mele (Evr. 10, 34)? Căci
nici judecându-se cineva și dobândind acelea câte i s-au făcut silă nu
izbăvește de păcat pe asupritor; de vreme ce divanurile stricăcioase nu pot
hotărî divanul nestricăcios al lui Dumnezeu. Că toate legile acestea le
împlinește pricinuitorul, lângă care și pentru pricina lor i se întâmplă a
răspunde. Drept aceea, bine este a suferi sila celor ce vor a ne asupri pe noi
și a ne ruga pentru dânșii, ca prin pocăință, iar nu prin răsplătirea celor
răpite nouă, să se dezlege de greșeala lăcomiei. Că aceasta voiește

589
dreptatea lui Dumnezeu: ca pe asupritor să-l facă slobod de păcat prin
pocăință, iar nu ca ceea ce s-a asuprit să câștige vreodată.
65. Foarte cuviincios și prin toate de folos este, cunoscându-se calea
bunei credințe, îndată a vinde toate cele ce ne sunt nouă și a da săracilor
(Luca 18, 22), după porunca Domnului, și nu, cu pricină, a voi de-a
pururea a face poruncile, a nu asculta porunca mântuitoare. Căci ne va fi
nouă dintru aceasta: mai întâi, în frumoasa negrijire și, de aici, sărăcia
nepisemuită, care este peste toată nedreptatea și peste toată judecata,
deasupra cugetând; pentru că nu mai avem noi încă materia aceea ce
aprinde focul asupritorilor. Și ne va încălzi pe noi atunci mai mult decât
alte fapte bune smerita cugetare, și în ale sale sânuri, ca pe unii ce suntem
goi, ne va odihni; precum maica pe al său prunc, în brațe luându-l, îl
încălzește, dezbrăcându-se pentru prunceasca prostime de haina sa și
lepădând-o undeva, mai vârtos veselindu-se în goliciune pentru nerăutate,
decât în frumusețea hainei. Că zice: „Cel ce păzește pe prunci Domnul,
smeritu-m-am și m-ai mântuit” (Ps. 114, 6).
66. Pe cât avem cu adevărat, pe atâta ne va cere Domnul măsura
milosteniei, nu pe cât nu avem (2 Cor. 8, 12). Deci dacă ceea ce putem da
în mulți ani, în puțină vreme pentru frica lui Dumnezeu bine o vom
semăna, pentru oarecare încă nemaiavând nimic nu mă voi învinui. Va zice
cineva: „De unde se vor milui săracii ce se obișnuiesc a se chivernisi din
măsurile noastre?” Să învețe unii ca aceștia a nu ocărî pe Dumnezeu prin
pricina iubirii lor de bani. Căci nu va lipsi Dumnezeu, chivernisind pe
zidirea Sa precum din început; căci nici înainte de a se ridica acesta sau
acela spre milostenie nu lipseau de hrană sau de acoperământ săracii. Deci
bine este, afară de această cunoștință, cu bun gând a lepăda lauda cea
necuviincioasă din bogăție, urându-și poftele sale, care este a-și urî sufletul
său; ca nu, bucurându-ne încă în semănarea banilor, să defăimăm sufletul
nostru foarte, ca nici una din bunătăți lucrând. Că până suntem îndestulați
de bogății ne bucurăm foarte mult, dacă este spre pornire a binelui
lucrarea, pentru risipirea acestora, ca și cum cu dragoste slujim
dumnezeieștilor porunci; iar dacă le vom deșerta pe toate, întristare
590
nemărginită și smerenie intră pe ascuns în noi, ca și cum nu am fi lucrat
nimic vrednic de dreptate. Dintru care, de aici, spre sine se întoarce
sufletul în multă smerenie; că ceea ce nu poate dobândi în fiecare zi prin
milostenie, aceea prin rugăciune osârdnică și prin răbdare și prin smerită
cugetare își câștigă de aici înainte. Căci zice: „Săracul și mișelul vor lăuda
numele Tău, Doamne” (Ps. 73, 22). Căci nici darul Cuvântării de
Dumnezeu se gătește cuiva de la Dumnezeu, de nu se va găti pe sine însuși
întru atât încât să lepede toate câte îi sunt lui pentru slava Evangheliei lui
Hristos, ca întru sărăcie iubitoare de Dumnezeu să binevestească bogăția
măririi lui Dumnezeu. Căci cel ce a zis: „Gătit-ai întru bunătatea Ta
săracului, Dumnezeule”, a adăugat: „Domnul va da cuvânt celor ce
binevestesc cu putere multă” (Ps. 67, 11–12).
67. Toate, adică, darurile Dumnezeului nostru sunt foarte bune și
dătătoare de toată bunătatea. Însă nimic nu aprinde și nu pornește atât
inima spre dragostea bunătăților Lui, cât Cuvântarea de Dumnezeu. Căci,
fiind aceasta naștere timpurie a darului lui Dumnezeu, cele dintâi cu
adevărat și daruri hărăzește sufletului: mai întâi ne face pe noi a defăima,
bucurându-ne, toate prieteniile vieții, ca cei ce avem în locul poftelor celor
stricăcioase bogăție nepovestită — cuvintele lui Dumnezeu; iar apoi firea
noastră cea împrejurul minții o strălucește, din care și părtașă o face
Duhurilor celor slujitoare. Curat dar pe această faptă bună, cei ce ne-am
gătit spre aceasta să o dorim, iubiților: pe cea bine împodobită, pe cea
atotvăzătoare, pe cea pricinuitoare de toată negrija, pe cea luminată, plină
de lumina negrăită și care hrănește mintea cu Cuvântul lui Dumnezeu; pe
aceea ce a împreunat cu Dumnezeu Cuvântul, pentru ca să nu zic multe, pe
cuvântătorul suflet, prin Sfântul Proroc, spre împărtășire nedespărțită. Că
lângă oameni, o, minune!, să alcătuiască glasuri cu chip dumnezeiesc,
dumnezeiasca aducătoare de miere, luminat cântând măririle lui
Dumnezeu.
68. Mintea noastră, mai de multe ori, cu anevoie se află suferitoare în
rugăciune, pentru foarte strâmtorimea și sfiala faptei bune celei rugătoare;
iar pentru Cuvântarea de Dumnezeu, bucurându-se, se dă pe sine pentru
591
lățimea și slobozenia dumnezeieștilor vederi. Deci, ca să nu-i dăm ei
slobozenie de a voi a grăi multe sau peste măsură, să o slobozim mai des a
zbura cu bucurie în rugăciune, și în cântarea Psalmilor, și în cetirea Sfintei
Scripturi să ne îndeletnicim, netrecând vreodată cu vederea tâlcurile
bărbaților iubitori de cuvântare, a căror credință prin cuvinte se cunoaște.
Aceasta făcând, o vom păzi pe dânsa să nu amestece nici graiurile ei în
cuvintele darului, nici să se tragă preascuns către mărirea deșartă,
deșertându-se prin multa bucurie și multa cuvântare. Ci și afară de toată
nălucirea o vom păzi pe dânsa în vremea vederii, și lacrimă-duioasă, pe
scurt, toate cugetele ei dintru aceasta le vom agonisi. Căci odihnindu-se în
vremea liniștii și îndulcindu-se de dulceața rugăciunii, mai vârtos nu
numai că se face afară de cele mai sus zise pricini, ci și mult, și mult se
înnoiește, spre a gândi iute și fără osteneală despre dumnezeieștile vederi,
împreună și spre a spori înainte în vederea alegerii, întru multă smerenie.
Însă se cade a ști că este rugăciune mai presus de toată lărgimea celor de
sus, și aceasta este numai a acelora care, întru toată simțirea și deplina
adeverire, s-au umplut de dumnezeiescul dar.
69. Darul, dintru întâi, întru simțire multă se obișnuiește a străluci peste
suflet cu a sa lumină. Pentru că mergând înainte nevoințele, necunoscut
mai de multe ori lucrează în sufletul cel grăitor de Dumnezeu tainele Sale,
pentru ca atunci să ne pună pe noi, bucurându-ne, în urma dumnezeieștilor
vederi, ca pe niște chemați dintru necunoștință întru cunoștință. Iar în
mijlocul nevoințelor să păzim ne-măreți în deșert cunoștința. Se cade dar
nouă a ne întrista cu măsură, ca niște părăsiți, ca mai mult să ne smerim și
să ne supunem măririi Domnului și a ne bucura în vreme cu prilej, cu bună
nădejde înaripându-ne. Că precum multa întristare pune sufletul în
deznădăjduire și întru necredință, așa și multă bucurie îl cheamă pe dânsul
întru trufie — însă către cei ce încă sunt prunci grăiesc. Căci mijlocirea
luminării și a părăsirii este cercarea, iar mijlocirea întristării și a bucuriei
este nădejdea. Căci zice: „Așteptând am așteptat pre Domnul și a luat
aminte spre mine” (Ps. 39, 1). Și iarăși: „Dupre mulțimea durerilor mele în
inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Ps. 93, 19).

592
 70. În ce chip ușile băilor, adesea deschizându-se, împing fierbințeala
dinlăuntru către cele din afară, așa și sufletul, când voiește a vorbi multe,
deși toate bune le zice, deșertează pomenirea sa prin poarta cea glăsuitoare.
Dintru aceasta mintea se lipsește de cugetele cele prea folositoare și, prin
însăși baterea laolaltă a gândurilor, vorbește cu supărare celor ce se
întâmplă. Pentru că astfel nici pe Sfântul Duh nu-L are, păzindu-L pe
Dânsul în cugetare ne-nălucită. Că fuge Cel Bun de multă vorbă, ca Acela
ce este străin de toată tulburarea și nălucirea. Deci bună este tăcerea cea cu
bună vreme, fiind nimic altceva decât maică a cugetelor celor prea
înțelepte.
71. Cum că la început multe patimi supără pe cuvântătorul de Dumnezeu
suflet, însuși cuvântul cunoștinței ne învață. Și mai presus de toate: mânia
și urâciunea. Și aceasta o pătimește atât de la dracii ce lucrează acestea, cât
și pentru sporirea sa înainte. Că până ce sufletul se aduce împreună cu
cugetarea lumii, chiar dacă ar vedea dreptatea călcându-se de unii,
nemișcat și netulburat petrece, deoarece, grijind de ale sale pofte, spre
dreptatea lui Dumnezeu nu privește. Iar când va începe a fi deasupra
patimilor sale, pentru nebăgarea în seamă a celor de acum și pentru
dragostea lui Dumnezeu, nici în somn rabdă a vedea dreptatea lepădată. Ci
se veninează împotriva celor ce fac rele și se tulbură până ce îi vede pe
ocărâtorii dreptății dându-și seama la vrednicia acesteia, cu gând
pravoslavnic. Deci pentru aceasta pe cei nedrepți îi urăște, iar pe cei drepți
îi prea-iubește. Căci nerăpit se face ochiul sufletului, când își ține
perdeaua, adică trupul, în multă subțiere prin însăși înfrânarea. Însă mai
bine este decât a urî pe cei nedrepți, a plânge mai vârtos nesimțirea lor.
Căci deși sunt aceia vrednici de urâciune, totuși socoteala nu voiește pe
sufletul ce iubește pe Dumnezeu să-l supere prin urâciune. Iar unde
urâciunea este de față, cunoștința nu lucrează.
72. Cuvântătoarea de Dumnezeu minte, îndulcindu-se de Însuși
Cuvântul lui Dumnezeu și înfocându-se, ajunge întru măsurile nepătimirii
întru lărgimi de bună vreme. Căci zice: „Cuvintele Domnului, cuvinte
curate, argint cu foc lămurit, ispitit pământul” (Ps. 11, 6). Iar cel
593
cunoscător, adeverindu-se prin cercarea cea după lucrare, se face deasupra
patimilor. Încă gustă și cuvântătorul de Dumnezeu, dacă se va așeza pe
sine mai smerit, din cercarea cea cunoscătoare; iar cunoscătorul, dacă are
partea cea alegătoare a sufletului neștirbită, gustă în puțin din fapta bună
cea văzătoare. Pentru că amândouă darurile nu se întâmplă a veni
desăvârșit la fieștecare, ca, minunându-se amândoi de ceea ce fieștecare
prisosește decât celălalt, smerita cugetare împreună cu râvna dreptății să
prisosească într-însul. Pentru aceasta Apostolul zice: „Că unuia, prin
Duhul, i se dă cuvântul înțelepciunii, iar altuia cuvântul cunoștinței, întru
același Duh” (1 Cor. 12, 8).
73. Când sufletul ar fi întru ieftinătatea fireștilor roade, face cântarea
Psalmilor cu mare glas și voiește mai vârtos a se ruga cu glas. Iar când
lucrează întru dânsul Sfântul Duh, cu toată domolirea cântă și se roagă în
singură inima sa; întru aceea stare îi urmează bucurie nălucită, iar acesteia,
lacrimă duhovnicească, și după aceasta o bucurie iubitoare de liniște. Căci,
petrecând fierbinte pomenirea, după măsura glasului gătește cu adevărat
inimă spre a aduce cugetări lăcrămoase și domoale. Dintru aceasta este a
vedea semințele rugăciunii dimpreună cu lacrămi, în pământul inimii
pentru nădejdea secerișului, cu bucurie semănându-se (Ps. 125, 5). Însă
când din multă scârbă ne îngreuiem, se cade puțin mai cu mare glas a face
cântarea Psalmilor, lovind versetele sufletului cu bucuria nădejdii, până
când acel nor greu se va risipi de vânturile dulcii versuiri.
74. Când se va face sufletul întru așa cunoștință, aduce dintr-însa
oarecare fierbințeală de Dumnezeu iubitoare. Că neamestecându-se cu
grijile vieții, naște o îndrăgire a păcii, care cu măsură cântă pe Dumnezeul
păcii. Dar aceasta degrabă se deșartă, fie prin furarea simțirilor, fie prin
cheltuirea firii la ale sale bune pentru sărăcie. Dintru aceasta înțelepții
elinilor socoteau că au dobândit prin înfrânare ceea ce nu aveau în chip
desăvârșit, căci nu li se lucra mintea de înțelepciunea cea de-a pururea
curgătoare și adevărată. Iar fierbințeala ce se dă inimii de la Sfântul Duh
este pașnică și neînfrântă, chemând toate părțile sufletului spre dorirea lui
Dumnezeu; nici se vântură afară din inimă, ci prin sine veselește pe tot
594
omul spre dragoste nemărginită și bucurie. Se cade deci, cunoscând pe
aceasta, să ajungem la ea. Că dragostea firească este cunoștință a firii ce se
însănătoșează oarecum prin înfrânare; dar a face mintea fericită spre
nepătimire precum dragostea cea duhovnicească, niciodată nu poate.
75. Precum văzduhul dinprejurul nostru, când suflă crivățul în ziduri,
rămâne curat pentru firea cea subțire, care este făcătoare de senin, iar când
suflă Austrul se îndesește, aducând nori peste pământ, așa și sufletul: când
se lucrează de suflarea adevăratului și dreptului și mai ales a Sfântului
Duh, se află afară de toată ceata drăcească; iar când se suflă tare de duhul
înșelăciunii, se acoperă cu norii păcatului. Se cade deci a întoarce pururea
toată puterea noastră către suflarea cea de viață făcătoare a Sfântului Duh,
către Duhul ce l-a văzut prorocul Iezechiel venind „dinspre crivăț” întru
lumina cunoștinței (Iez. 1, 4), ca pururea să rămână înseninată partea
văzătoare a sufletului, spre a pricepe neînșelat vederile dumnezeiești în
văzduhul luminii, văzând cele ale luminii. Că aceasta este lumina
adevăratei cunoștințe.
76. Unii au socotit că darul și păcatul, adică Duhul adevărului și duhul
înșelăciunii, se ascund în mintea celor botezați. Pentru aceasta zic ei că
unul mai vârtos îndeamnă pe minte spre cele bune, iar celălalt îndată spre
cele împotrivnice. Iar eu, din Dumnezeieștile Scripturi și din simțirea
minții, am luat că mai înainte de Sfântul Botez darul lucrează din afară,
îndemnând sufletul spre cele bune, iar Satana este încuibat în adâncurile
inimii încercând a încuia toate trecerile drepte ale minții. Iar din ceasul în
care ne naștem a doua oară, dracul stă afară, iar Darul, dinlăuntru. Că
precum odinioară înșelăciunea stăpânea sufletul, așa după Botez îl
stăpânește adevărul. Însă lucrează și după aceasta Satana asupra sufletului,
precum și mai întâi, și adesea și mai rău, dar nu ca și cum ar fi de față
împreună cu Darul. Să nu fie! Ci ajutând mintea prin umezeala trupului, cu
dulcețile fără cuvânt, cu îngăduirea lui Dumnezeu se face aceasta; că prin
furtună, foc și ispitire trecând omul, așa se face vrednic câștigării binelui.
Că zice: „Trecut-am prin foc și prin apă și ne-ai scos pre noî întru odihnă”
(Ps. 65, 11).
595
 77. Darul, precum am zis, din acea clipeală întru care ne botezăm, în
însuși adâncul minții se ascunde, tăinuind simțirea ei până la vremea
venirii Sale. Și când va începe cineva, dintre toată punerea înainte, a
îndrăgi pe Dumnezeu, atunci Darul, cu oareșicare cuvinte negrăite, prin
simțirea minții împărtășește sufletului o anumită parte din ale Sale
bunătăți. Dintru care vine pofta, aceluia ce voiește cu totul a ține cu tărie
această aflare, de a lepăda toate bunătățile cele de aici cu multă bucurie, ca
să dobândească cu adevărat țarina în care a aflat vistieria vieții ascunsă
(Matei 13, 44). Căci când va lepăda cineva toată bogăția lumească, atunci
află locul în care a fost ascuns Darul lui Dumnezeu. După sporirea înainte
a sufletului, și Darul dumnezeiesc strălucește în minte o astfel de bunătate.
Însă atunci sloboade Domnul mai mult a se supăra sufletul de draci, ca și
alegerea aceasta a binelui și a răului cu cuviință să-l învețe și să-l lucreze
mai smerit. Căci se naște întru dânsul, când lucrează, multă rușine din
grozăvia cugetelor drăcești.
78. După chipul lui Dumnezeu suntem, prin mișcarea cea gândită a
sufletului, iar trupul este ca o casă a lui. Deci, de vreme ce prin călcarea
poruncilor de către Adam nu numai însemnările închipuirilor sufletului s-
au întinat, ci și trupul nostru a căzut sub stricăciune, pentru aceasta
Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, dăruindu-ne apă nouă a mântuirii
prin Botezul Său, ca un Dumnezeu și Mântuitor al nostru, spre naștere a
doua prin apă, întru lucrarea Sfântului și de viață Făcătorului Duh. Dintru
care îndată, și cu sufletul, și cu trupul ne curățim, dacă din dragoste
întreagă se apropie cineva de Dumnezeu, Sfântul Duh sălășluindu-Se întru
noi, iar păcatul fiind izgonit de Dânsul. Că nu este cu putință, fiind unul și
singuratec chipul sufletului, să fie într-însul două fețe, precum au socotit
unii. Căci dacă Darul dumnezeiesc îl alcătuiește pe dânsul, prin Sfântul
Botez, în oarecare dragoste nemărginită, cu însemnările cele după chip
spre arvună a asemănării, cum ar putea încăpea într-însul fața vicleanului
— mai ales nefiind nici o împărtășire luminii cu întunericul? (2 Cor. 6, 14).
Deci credem noi, cei ce mergem pe calea Sfintei nevoințe, că șarpele cel cu
multe închipuiri este scos afară din cămările minții prin baia nestricăciunii

596
(Tit 3, 5). Să nu ne minunăm, însă, pentru ce după botez cugetăm iarăși
rele împreună cu bune. Căci baia sfințeniei curăță de la noi întinarea cea
din păcat, iar îndoirea voii noastre nu o schimbă acum; nici nu oprește pe
draci de a da război și a pune asupra noastră cuvinte de înșelăciune. Căci
ceea ce nu am păzit firește fiind, după ce am luat arvunele dreptății în
puterea lui Dumnezeu, trebuie să păzim.
79. Satana, precum am zis, prin Sfântul Botez se izgonește afară din
suflet, dar i se dă voie, pentru pricinile mai sus zise, a lucra întru noi prin
trup. Căci Darul lui Dumnezeu se sălășluiește întru adâncurile sufletului,
adică în minte. Căci zice: „Toată mărirea feții Împăratului este dinlăuntru”
(Ps. 44, 15), nearătându-se dracilor. Pentru aceasta, din însăși adâncul
inimii simțim izvorând dorirea dumnezeiască atunci când fierbinte ne
aducem aminte de Dumnezeu. Iar duhurile cele viclene sar de aici în
simțirile trupului și se cuibăresc, lucrând prin dulcețile grosolane ale
trupului asupra sufletelor ce încă sunt întru pruncie. Deci mintea, după
cum zice Apostolul, se îndeletnicește cu legea lui Dumnezeu, iar simțirile
trupului voiesc a o trage în alunecarea dulceților (Rom. 7, 25). Așa Darul,
prin simțirea minții, veselește trupul în bucurie negrăită celor ce sporesc
înainte cu cunoștință, iar dracii, prin simțirile trupului, când ne află pe noi
alergând cu defăimare pe calea credinței, robesc sufletul cu sila,
îndemnându-l spre cele ce nu voiește.
80. Cei ce zic că sunt de față amândouă fețele, a darului și a păcatului,
înlăuntru în inima credincioșilor, își alcătuiesc părerea aceasta din cuvântul
Evanghelistului: „Și lumina întru întuneric luminează, și întunericul pre
dânsa nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). Ei zic că lumina dumnezeiască nu se
întinează de petrecerea împreună cu vicleanul, chiar dacă s-ar apropia. Dar
această cugetare, fiind afară de izvodirea Sfintelor Scripturi, se mustră
singură. Căci, de vreme ce Cuvântul lui Dumnezeu, lumina cea adevărată,
a învrednicit prin trupul Său a arăta lumii cu nemăsurată sârguință lumina
cunoștinței, iar cugetarea lumii nu L-a cuprins, „căci cugetarea trupului
este vrăjmășie la Dumnezeu” (Rom. 8, 7), pentru aceasta a grăit
Evanghelistul astfel „de Dumnezeu-Cuvântătorul”. Iar după puțin aduce
597
cuvintele: „Era lumina cea adevărată care luminează pre tot omul ce vine
în lume. În lume era, și lumea printr-Însul s-a făcut, și lumea pre Dânsul nu
L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, și ai Săi pre Dânsul nu L-au primit. Iar
câți L-au primit pre Dânsul, le-a dat lor stăpânire a se face fii ai lui
Dumnezeu, celor ce cred în Numele Lui” (Ioan 1, 9–12). Iar Pavel
tâlcuiește: „Nu ca și cum aș fi câștigat, sau m-am săvârșit; ci gonesc, doar
voi și cuprinde, pentru care și am fost cuprins de Iisus Hristos” (Filip. 3,
12). Deci Evanghelistul nu zice că Satana nu a cuprins lumina cea
adevărată, căci dintru început i-a fost străin, nefiind luminat întru sine, ci
că oamenii, văzând între ei minunile și puterile Fiului lui Dumnezeu, nu au
voit a se apropia de lumina cunoașterii Lui, pentru întunecarea inimii lor.
81. Că două neamuri sunt ale duhurilor viclene, cuvântul cunoștinței ne
învață. Căci unele sunt mai subțiri, iar altele mai materialnice. Cele subțiri
dau război cu sufletul, iar celelalte robesc trupul prin mângâieri grosolane.
De aceea dracii ce luptă cu sufletul și cei ce luptă cu trupul au totdeauna
împotrivire între ei, deși au aceeași punere înainte: a vătăma pe oameni.
Când darul nu lucrează în om, duhurile rele se încuibează în adâncul inimii
ca niște șerpi, nelăsând sufletul să privească spre pofta binelui. Iar când
darul se ascunde în minte, ca niște nori întunecați aleargă prin părțile
inimii, închipuindu-se în patimile păcatului și în felurite înălțări, ca să
smulgă mintea de la petrecerea cu darul. Iar când de dracii ce luptă cu
sufletul ne înfierbântăm spre patimile sufletești, mai ales spre trufie, maica
tuturor relelor, să rușinăm umflarea iubirii de slavă cu aducerea aminte a
răsipirii trupului nostru. Asemenea să facem și când dracii ce luptă cu
trupul aprind inima spre pofte urâte: căci numai această aducere aminte
poate surpa toată lucrarea lor, întru pomenirea lui Dumnezeu. Dar din
această pomenire dracii cei sufletești pun în ascuns defăimare nemărginită
firii omenești, cum că nu ar fi vrednică de vreo cinste, prin trup; dar noi să
cugetăm dimpotrivă: la cinstea și mărirea împărăției cerești, iar nu la
amărăciunea judecății. Ca prin aceea să mângâiem întristarea noastră, iar
prin aceasta să amărâm lesnirea inimii.

598
 82. Domnul în Evanghelie ne învață pe noi că „atunci când, întorcându-
se Satana, va afla casa lui măturată și deșartă, adică inima cea neroditoare,
atunci ia cu sine alte șapte duhuri, mai rele decât el, și intră într-însa și se
încuibează, și se fac cele de pe urmă ale omului mai rele decât cele dintâi”
(Luca 11, 25). Pentru aceasta se cade a înțelege că, atâta vreme cât Sfântul
Duh este în noi, nu poate Satana, intrând, să rămână în adâncul sufletului.
Și Dumnezeiescul Pavel ne învață arătat înțelegerea acestui lucru. Căci,
văzând prin cunoștința cea nevoitoare închipuirea pricinii, astfel grăiește:
„Mă îndulcesc împreună cu Legea lui Dumnezeu după omul cel
dinlăuntru, dar văd altă lege în mădularele mele, robindu-mă pe mine cu
legea păcatului, care este în mădularele mele” (Rom. 7, 23). Iar despre cei
desăvârșiți zice: „Deci nici o osândă este acum celor întru Hristos Iisus,
căci legea Duhului vieții m-a slobozit pe mine de legea păcatului și a
morții” (Rom. 8, 1–2). Și în alt loc zice, ca iarăși să ne învețe că din trup
dă război Satana sufletului ce are împărtășirea Sfântului Duh: „Stați, având
încins mijlocul vostru într-adevăr, și îmbrăcați cu platoșa dreptății, și
încălțați picioarele în gătirea Evangheliei păcii; și, peste toate, luând
pavăza credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile vicleanului cele
aprinse; și coiful mântuirii luați, și sabia Duhului, care este Cuvântul lui
Dumnezeu” (Efes. 6, 14–17). Însă alta este robia și alta lupta. Robia este
însemnătoare a aducerii celei silnice; iar lupta este arătătoare a unei
nevoințe întocmai puternice. Pentru aceasta Apostolul spune că și asupra
celor desăvârșiți vine diavolul cu săgeți înfocate. Căci cel ce nu poate fi
biruit de mâini, asupra lui luptătorul său năvălește cu săgeți, ca pe cel ce de
multă vreme i se împotrivește să-l poată pătrunde cu rana lor. Așa și
Satana: de vreme ce nu poate, pentru venirea darului, să se încuibe în
mintea celor ce se nevoiesc, precum mai înainte, pentru aceea, prin
umezeală, zboară asupra și se încuibează în trup, ca prin bună văpsala
acestuia să înșele sufletul. Pentru aceasta se cade a-l topi pe dânsul cu
măsură, ca, prin umezeala lui, să nu alunece mintea în umezeala dulceților.
Deci, din însuși graiul apostolesc, să ne încredințăm că mintea celor ce se
nevoiesc este lucrătoare de lumină dumnezeiască și că drepții slujesc legii
lui Dumnezeu și se îndulcesc împreună. Iar trupul primește la sine duhurile
599
cele viclene, ca pe ale sale, pentru lesnirea lui, și uneori iese spre a sluji
vicleniei lor. Drept aceea, se arată că mintea nu este nicidecum locaș de
obște, și al lui Dumnezeu, și al diavolului. Căci cum „cu mintea slujesc
Legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii păcatului”, dacă mintea nu ar sta în
deplină slobozenie în războiul dracilor, robită fiind de bunătatea darului?
Iar trupul meu ar primi la sine mirosul necuviincioaselor dulceți ca pe ale
sale. Pentru aceasta se slobozesc, precum am zis, duhurile viclene ale
înșelăciunii a se încuiba în trupul celor ce se nevoiesc. Și zice: „Știu că nu
locuiește întru mine, adică în trupul meu, bunătatea.” Drept aceea, sunt în
nevoință mijlocitoare, stând împotriva păcatului: nu din sine grăiește
Apostolul aceasta, ci din lucrarea celor două: căci cu mintea dă război
diavolilor, iar trupul se ține de alunecarea dulceților, a trândăviei și a
mângâierilor groase. Și se slobozesc acestea după judecată dreaptă să
petreacă împrejurul patimilor trupului, ca cei ce mult se ostenesc asupra
păcatului să fie neîncetat încercați de Stăpân. Iar dacă cineva, până trăiește,
pentru osteneală alege a muri, acela devine casă a Sfântului Duh. Căci, mai
înainte de a muri omul acesta, a înviat, ceea ce era însuși Fericitului Pavel
și tuturor celor ce desăvârșit s-au nevoit și se nevoiesc împotriva păcatului.
83. Inima aduce din sine și gânduri bune, și gânduri rele; însă nu din sine
zămislește gândurile cele rele, ci, ca și cum având pomenirea răului în
deprindere, primește chipurile aduse de înșelare. Iar cele mai multe dintre
gândurile rele le zămislește amărăciunea dracilor; dar toate le simțim ca și
cum ar ieși din inima noastră. Pentru aceasta unii au socotit că în minte
locuiesc împreună și darul, și păcatul. Și zic, sprijinindu-se pe cuvântul
Domnului: „Iar cele ce ies din gură, din inimă ies, și acelea spurcă pre om.
Căci din inimă ies gândurile rele: uciderile, curviile, preacurviile…” (Mat.
15, 18–20). Dar nu știu că mintea, având o lucrare a simțirii prea-subțiri,
prin gândurile supuse într-însa de duhurile viclene, osebește lucrările lor,
precum și trupul, prin lesnirea sa, adună spre sine pornirea spre patimi,
alcătuindu-se împreună cu sufletul într-un chip pe care nu-l știm. Căci
trupul, fără măsură, iubește a se momi de înșelăciune. Pentru aceasta,
gândurile semănate de draci se arată ieșind din inimă, și le facem ale

600
noastre când voim să ne îndulcim cu ele. Căci pe acesta l-a mustrat
Domnul prin cuvântul mai sus adus, precum arată Dumnezeiescul
Cuvântător: că cel ce se îndulcește în gândurile supuse de viclenia Satanei
și le scrie în inima sa, acela este cel ce rodește rău din sine.
84. Domnul grăiește în Evanghelie: „Nu poate cineva să intre în casa
celui tare și să-i prade averile lui, de nu mai întâi va lega pre cel tare, și
atunci va prăda casa lui” (Mat. 12, 29). Deci cum ar putea cel ce s-a scos
afară cu atâta rușine iarăși a intra și a petrece împreună cu adevăratul
Stăpân, Cel ce Se odihnește în casa Sa precum voiește? Căci nici un
împărat nu păstrează vreodată pe potrivnicul său, pe tiranul pe care l-a
surpat, ca să stea împreună cu dânsul în curțile împărătești, ci mai vârtos îl
junghie, sau îl leagă spre îndelungată pedeapsă și oștilor sale îl dă spre
muncire.
85. Dacă cineva, pentru că gândim noi împreună și bune, și rele,
socotește că locuiește împreună în minte și Sfântul Duh, și dracii, învețe-se
că aceasta se întâmplă pentru că încă nu am gustat și nu am văzut „că bun
este Domnul” (Ps. 33, 8). Căci, precum am zis mai sus, la cei ce se botează
darul își ascunde venirea, așteptând punerea înainte a sufletului; iar când
omul se întoarce cu totul către Dumnezeu, atunci, prin oarecare simțire
negrăită, strălucește venirea Sa în inimă. Apoi, așteptând pornirea
sufletului, lasă asupra lui săgețile drăcești, până la simțirea adâncă, ca mai
fierbinte să caute pe Domnul. Iar dacă omul începe a păși înainte cu
păzirea poruncilor și va chema neîncetat pre Domnul Iisus, atunci și asupra
simțirilor din afară ale inimii se va împărți focul Sfântului Duh, arzând cu
adeverire neghinele pământului omenesc. Dintru aceasta, zvârliturile
dracilor ajung departe de suflet, abia atingând partea pătimașă. Iar când
omul va avea toată fapta bună ca pe un odor de mult preț, atunci toată firea
lui se va străluci cu simțire mai adâncă și în dragoste multă spre
Dumnezeu se va aprinde, stingând săgețile dracilor încă în văzduh. Însă și
pe cel ce a ajuns la această măsură îl lasă uneori Dumnezeu în răutatea
dracilor, neluminată lăsând atunci mintea lui, ca nu cumva stăpânirea
noastră să fie întru totul legată de dar; nu numai ca să biruim prin nevoință
601
păcatul, ci și pentru că omul este dator a spori neîncetat în cercarea
duhovnicească. Căci desăvârșirea ce ni se pare că o avem este încă
nesăvârșită către bogăția lui Dumnezeu Cel ce ne pedepsește întru iubirea
de cinste, chiar de am urca întreaga scară arătată lui Iacov, prin sporirea
ostenelilor.
86. Domnul Însuși zice: „Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din
cer” (Luca 10, 18), ca să nu mai îndrăznească urâtul a privi petrecerile
îngerilor. Deci cum ar putea acela care nici s-a învrednicit, nici măcar
împărtășirea slugilor celor bune nu a avut-o, să aibă lăcaș de obște
împreună cu Dumnezeu în mintea omenească? Iar dacă vom zice că
aceasta se face „cu îngăduință”, nimic mai mult nu vom afla. Căci
părăsirea cea pedepsitoare niciodată nu lipsește sufletul de lumina
dumnezeiască, ci numai ascunde, precum am zis de multe ori, darul în
minte, venirea Sa, pentru ca să împingă oarecum înainte sufletul în
amărăciunea dracilor; căci atunci, cu toată frica și smerenia, caută ajutorul
lui Dumnezeu, cunoscând câte puțin răutatea vrăjmașului său. Asemenea,
dacă o mamă ar vedea pe pruncul său purtându-se fără rânduială și
înclinându-se spre cele necuviincioase, l-ar împinge puțin din brațele sale,
ca, spăimântându-se de oameni cu chip urât sau de vreo fiară, să se
întoarcă înapoi la sânurile maicii sale cu frică și cu lacrămi. Iar părăsirea
care se face după întoarcerea omului de la Dumnezeu este aceea prin care
sufletul, ca un legat, se dă dracilor, pentru că nu voiește să aibă pe
Dumnezeu. Dar noi nu suntem fii ai tragerii-înapoi, să nu fie!, ci credem că
suntem prunci desăvârșiți ai darului lui Dumnezeu, cu părăsiri mici și cu
dese mângâieri aplecându-ne spre El, pentru ca prin bunătatea Lui să
ajungem „bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”
(Efes. 4, 13).
87. Părăsirea cea pedepsitoare aduce sufletului întristare multă, smerenie
și o deznădăjduire măsurată, ca partea lui cea iubitoare de slavă și
nesperiată să vină cu cuviință în smerenie. Dar îndată aduce sufletului frica
de Dumnezeu, lacrima mărturisirii și dor mare de tăcerea cea frumoasă. Iar
părăsirea care se face prin întoarcerea lui Dumnezeu de la om lasă sufletul
602
să se umple de deznădejde împreună cu necredință, trufie și mânie. De
aceea suntem datori, cunoscând cercarea ambelor părăsiri, să ne apropiem
de Dumnezeu după chipul fiecăreia. Căci acolo (în părăsirea spre
încercare) suntem datori a-I aduce mulțumită prin mărturisire, ca Celui ce
muncește neînfrânarea socotinței noastre prin încetarea mângâierilor,
învățându-ne ca un Părinte bun deosebirea faptelor bune și a răutăților. Iar
aici (în părăsirea pentru păcat) suntem datori să-I aducem mărturisirea
neîncetată a păcatelor, lacrimă nelipsită și depărtare mai mare de rău, ca
prin adaosul ostenelilor să putem pleca vreodată pe Dumnezeu a privi
iarăși în inimile noastre precum mai înainte. Trebuie însă să știm că atunci
când războiul sufletului și al Satanei se face cu lovire de-a dreptul, vorbesc
de părăsirea cea spre pedepsire, darul se trage puțin înapoi, precum am zis,
dar lucrează neștiut împreună cu sufletul spre ajutor, ca să arate
vrăjmașului că biruința este a sufletului singur.
88. Precum cineva stând iarna în loc descoperit și privind spre răsărit la
începutul zilei simte că partea trupului ce este înainte se încălzește, iar
partea cea dinapoi rămâne neîmpărtășită de căldură căci soarele nu este
încă deasupra capului, tot astfel cei din începutul lucrării duhovnicești se
încălzesc cândva la inimă de la Sfântul Duh, dar numai în parte. Pentru
aceasta și mintea lor începe atunci a rodi cugetări duhovnicești, însă alte
părți ale ei rămân cugetând trupește, pentru că încă nu s-au strălucit toate
părțile inimii în simțire adâncă de lumina Sfântului Dar. Unii, nepricepând
aceasta, au socotit că în mintea celor ce se nevoiesc sunt ca două ipostasuri
potrivnice, pentru că în aceeași clipă sufletul gândește și bune, și rele,
precum omul din pildă simte și frig, și căldură în același moment. Din ziua
în care mintea noastră a alunecat în îndoirea cunoștinței, avem nevoie,
chiar fără voie, să aducem în același ceas și gând bun, și gând rău, mai ales
cei ce se apropie de subțirimea alegerii. Căci cu cât se nevoiește cineva să
gândească binele, îndată își aduce aminte și de rău, pentru că pomenirea
omului, din neascultarea lui Adam, s-a despicat în gândire îndoită. Dar
dacă vom începe cu râvnă fierbinte a lucra poruncile lui Dumnezeu, atunci
toate organele noastre simțitoare, luminându-le darul în simțire adâncă, ard

603
oarecum toate aducerile aminte ale firii și, îndulcindu-ne inima în pace
nebiruită, ne pregătesc să cugetăm cele duhovnicești, iar nu cele trupești.
Și aceasta foarte des se întâmplă celor ce se apropie de desăvârșire și care
neîncetat au în inimă pomenirea lui Iisus.
89. Două bunătăți ne pricinuiește nouă sfântul dar prin botezul nașterii
de a doua. Una, nemărginită în covârșirea ei, este lucrarea prin apa aceasta,
prin care toate însemnările sufletului, adică cele după chip, se luminează,
spălând toată întinăciunea păcatelor noastre. Cealaltă bunătate darul o
așteaptă să o lucreze împreună cu noi: cea după asemănare. Deci, când
mintea va începe în multă smerenie să guste din bunătatea Sfântului Duh,
atunci suntem datori să știm că darul începe să zugrăvească peste chip
asemănarea. Căci precum zugravii întâi scriu chipul omului cu o văpsală,
apoi, adăugând văpsală peste văpsală, îl desăvârșesc până și la peri, așa și
darul lui Dumnezeu: întâi prin botez a așezat ce era la început când s-a
făcut omul „după chip”; iar când vede că dorim din toată voia frumusețea
asemănării și că stăm goi și neclintiți în pravila aceasta, atunci, înflorind
fapta bună peste faptă bună și ridicând sufletul „din slavă în slavă”,
împodobește chipul asemănării. Simțirea ne arată că ne înfrumusețăm după
asemănare, iar desăvârșirea asemănării o cunoaștem din luminare. Căci
toate faptele bune le dobândește mintea prin simțire, după măsura sporirii
tainice. Iar dragostea duhovnicească nu o poate dobândi cineva dacă nu se
luminează în toată adeverirea de la Sfântul Duh. Dacă mintea nu va câștiga
desăvârșit asemănarea prin dumnezeiasca lumină, poate avea pe scurt toate
celelalte fapte bune, însă de dragostea desăvârșită rămâne încă
neîmpărtășită. Dar când omul începe să se asemene lui Dumnezeu prin
fapta bună, atunci și asemănarea dumnezeieștii iubiri o primește. Căci
precum la zugrăvirea după asemănare, văpsala cea mai strălucită se pune la
urmă și păzește până și zâmbirea, tot astfel, la cei ce sunt zugrăviți de darul
dumnezeiesc, luminarea dragostei arată desăvârșit chipul după asemănare.
Căci nici nepătimirea, nici altă faptă bună nu poate desăvârși sufletul fără
dragoste: „Plinirea legii este dragostea” (Rom. 13, 10). Pentru aceasta

604
omul nostru cel dinlăuntru se înnoiește din zi în zi prin gustarea dragostei
și se împlinește în săvârșirea ei.
90. Deci face Sfântul Duh pe suflet să guste la început puțin din
săvârșire, în simțirea și adeverirea darului lui Dumnezeu, dacă vom îndrăgi
cu fierbințeală fapta bună a lui Dumnezeu, ca să poată mintea a cunoaște
întru cunoștință, cu de-amăruntul, plata cea desăvârșită a ostenelilor celor
iubite de Dumnezeu. Și ascunde multă vreme bogăția acestui dar de viață
făcător; că, deși lucrăm toate celelalte bunătăți, totuși nu suntem datori a
ne socoti vrednici, pentru că încă nu avem în deprindere Sfânta Dragoste.
Și atunci dracul urâciunii supără mai mult sufletul celor ce se nevoiesc,
până acolo încât pe cei pe care îi iubesc îi clevetește spre urâciune, și scurt
până la sărutare aduce lucrarea cea stricătoare a urâciunii. Din aceasta
sufletul pătimește mai multă durere: poartă pomenirea dragostei
dumnezeiești, dar nu poate să o dobândească în simțire, pentru lipsa
ostenelilor celor mai desăvârșite. Trebuie deci să lucrăm dragostea mai
întâi cu sila, ca prin simțire și deplină adeverire să ajungem la gustarea ei;
căci desăvârșirea dragostei nimeni nu o poate dobândi în trupul acesta,
afară numai de sfinții care au ajuns până la mucenicie și la mărturisirea cea
desăvârșit-împotrivă. Cel ce a dobândit-o pe aceasta se schimbă cu totul, și
nici hrană nu mai dorește; că cel ce se hrănește din dragostea
dumnezeiască, ce altă poftă ar mai avea din cele ale lumii? Pentru aceasta
Preaînțeleptul Pavel, marele vas al cunoștinței, bine vestindu-ne hrana
drepților celor dintâi, din adeverirea sa zice: „Căci Împărăția lui Dumnezeu
nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie întru Sfântul
Duh” (Rom. 14, 17), cele ce sunt roada dragostei desăvârșite. A gusta aici
din ea pot cei ce sporesc întru săvârșire; iar desăvârșit a o dobândi, nimeni
nu poate, „până când va fi înghițit ceea ce este muritor de către viață” (2
Cor. 5, 4).
91. Mi-a povestit mie unul dintre cei ce iubesc pe Dumnezeu (cu minte
nesățioasă) că, dorind a cunoaște dragostea lui Dumnezeu, i-a dăruit-o
Bunul în mare simțire și adeverire. Și a simțit lucrarea aceasta atât de mult,
încât sufletul i se veselea cu bucurie nepovestită și dragoste de a ieși din
605
trup și a merge către Domnul, necunoscând rânduiala acestei vieți
vremelnice. Și cel ce a gustat această dragoste, chiar dacă de mii de ori s-ar
ocărî de cineva sau s-ar păgubi (că se întâmplă unuia ca acestuia a avea
ceva care cere lucrare), nu se mânie împotriva lui, ci rămâne ca lipit de
sufletul celui ce l-a ocărât, sau l-a păgubit. Ci numai împotriva acelora se
aprinde, care se pornesc împotriva săracilor, sau împotriva lui Dumnezeu,
precum zice Scriptura: „Grăiesc nedreptate” (Ps. 73, 6). Cel ce iubește pe
Dumnezeu mai mult decât pe sine și nu se iubește pe sine, ci numai pe
Dumnezeu, acesta dobândește o astfel de cinste; dar nu ca din voință mică,
ci ca dintr-o deprindere a sufletului lucrat îndelung de dragostea lui
Dumnezeu. Și se cade a ști că cel ce este lucrat de Dumnezeu în această
dragoste, în acea vreme se află deasupra chiar și a credinței; căci cel ce ține
întru simțirea inimii, prin multă dragoste, pe Cel pe care îl cinstește prin
credință, acela este mai mult în dorirea Lui decât în credință. Aceasta ne
învață Sfântul Apostol Pavel: „Iar acum rămân acestea trei: credința,
nădejdea și dragostea; iar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Cor.
13, 13). Cel ce este în bogăția dragostei dumnezeiești e mai mult în dorire
decât în credință.
92. Mijlocirea lucrării Sfintei cunoștințe nu puțin ne face să ne scârbim,
când, din buna noastră voie, printr-o zădărâre oarecare ocărând pe cineva,
îl facem vrăjmaș. De aceea, cunoștința nu slăbește a ne îmboldi, până când
prin mult răspuns vom aduce pe cel mâhnit întru dragostea cea dintâi.
Starea cea desăvârșită a cunoștinței însă este aceasta: când cineva dintre
cei ai lumii acesteia s-ar ridica împotriva noastră cu nedreptate, cunoștința
ne face să purtăm grijă de el, pentru că din pricina noastră s-a făcut
sminteală între cei ai lumii. Atunci mintea devine nelucrătoare în vedenie;
căci cuvântul cunoștinței, fiind tot dragoste, nu slobozește mintea să se
lățească spre vedeniile dumnezeiești, dacă nu vom câștiga mai întâi
dragostea și față de cel ce s-a mâniat asupra noastră. Iar dacă acela nu
voiește aceasta sau stă departe de petrecerea noastră, ne silește cunoștința
ca, prin închipuire tainică a sufletului, aducând chipul feței lui în dragostea
noastră, să împlinim în adâncul inimii legea dragostei. Căci, zice, cei ce

606
vor să aibă cunoștința lui Dumnezeu trebuie să aibă în minte, cu gândire
nestăpânită, fețele celor ce s-au mâniat fără vreme asupra lor. Și aceasta
făcându-se, nu numai în cuvântarea de Dumnezeu mintea va lucra fără
greș, ci și în dragostea lui Dumnezeu se va sui cu îndrăzneală, ca din
treapta a doua spre cea dintâi, fără zăticnire.
93. Calea faptelor bune este colțuroasă și posomorâtă celor ce încep a
îndrăgi credința; nu pentru că ea ar fi așa în sine, ci pentru că firea
omenească din pântece petrece împreună cu lățimea dulceților. Iar celor ce
pot petrece mijlocul acestei căi, dulce și slobodă li se arată; că obiceiul cel
bun supunând pe cel rău, prin lucrarea binelui piere împreună cu
pomenirea dulceților necuvântătoare. Atunci sufletul sporește cu dulceață
pe toate cărările faptelor bune. Pentru aceasta Domnul, aducându-ne pe noi
în calea mântuirii, zice: „Strâmtă și cu scârbe este calea ce duce întru
Împărăție, și puțini sunt care o află” (Mat. 7, 14). Iar către cei ce vor cu
multă punere-de-voință a se apropia de casa poruncilor Sale zice: „Jugul
Meu este bun și sarcina Mea ușoară” (Mat. 11, 30). Se cade dar ca la
începutul nevoinței să lucrăm poruncile cu voință silnică oarecare, ca
văzând Domnul osteneala și cugetarea noastră, să ne trimită o voie gata
spre slujirea dulce a poruncilor Sale. Căci „Domnul este Cel ce gătește
voia” (Ps. 84, 5 – în edițiile 1936; în unele numerotări Ps. 85, 5), și atunci
vom simți cu adevărat că „Dumnezeu este Cel ce lucrează întru noi și
voirea și lucrul pentru buna voire” (Filip. 2, 13).
94. În ce chip ceara, neînfierbântându-se sau nemuindu-se destul, nu
poate primi pecetea ce se pune pe dânsa, într-acest chip nici omul, dacă nu
se va ispiti prin osteneli și slăbiciuni, nu poate începe pecetea dragostei lui
Dumnezeu. Pentru aceasta Domnul grăiește Dumnezeiescului Pavel: „Îți
ajunge ție darul Meu, că puterea Mea întru slăbiciuni se desăvârșește” (2
Cor. 12, 9). Iar Apostolul se laudă zicând: „Deci foarte cu dulceață mă voi
lăuda mai vârtos întru slăbiciunile mele, pentru ca să locuiască în mine
puterea lui Hristos”. Și în Paremii este scris: „Că pe care îl iubește Domnul
îl ceartă și bate pre tot fiul pre carele primește” (Pild. 3, 12 – Biblia 1936).
Apostolul numește „slăbiciuni” sculările vrăjmașilor Crucii, cele ce
607
adeseori se întâmplau lui și tuturor sfinților de atunci, ca să nu se înalțe
„pentru covârșirea descoperirilor” (2 Cor. 12, 7), ci prin smerenie să
păzească cu cuvioșie darul. Iar noi acum numim „neputințe” gândurile
viclene și neîntocmirile trupești; căci, fiindcă atunci se dădeau la chinuiri
și necazuri purtătoare de moarte trupurile sfinților, erau deasupra patimilor
intrate prin păcat în firea noastră. Iar acum, fiindcă s-a înmulțit pacea
Bisericilor, trebuie ca trupul nevoitorului să se ispitească prin dese
neîntocmiri, iar sufletul prin gânduri, mai ales la cei la care cunoștința
lucrează cu putere, ca să fie departe de mărirea deșartă și să poată primi în
inimă, prin multă smerenie, „pecetea feței lui Dumnezeu”, precum zice:
„Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne” (Ps. 4, 6). Se cade să
mulțumim și să primim sfatul Domnului; că atunci îndesirea bolilor și
lupta cu gândurile drăcești ni se vor socoti ca o a doua mucenicie. Căci cel
ce striga altădată către mucenici prin prigonitori: „Leapădă-te de Hristos și
poftește slavele lumii”, același stă acum asupra robilor lui Dumnezeu,
neîncetat zicând întru sine acestea. El făcea atunci durere trupurilor
drepților și ocăra pe cei smeriți sau pe cei cinstiți; iar acum aduce asupra
nevoitorilor credinței patimi felurite, multe ocări și defăimări, mai ales
când ei ajută săracilor pentru slava lui Dumnezeu. Pentru aceasta se cade
să lucrăm cu întemeiere și cu răbdare „mucenia științei” noastre. Căci zice:
„Așteptând am așteptat pre Domnul și a luat aminte spre mine” (Ps.39,1).
95. Cu anevoie se dobândește lucrul smeritei cugetări; căci cu cât este
mai mare, cu atât se săvârșește prin multe nevoințe. Vine la cei împărtășiți
sfintei cunoștințe în două chipuri: unul când nevoitorul este în jumătatea
sporirii duhovnicești, fie pentru neputința trupului, fie pentru vrăjmășia
celor ce se împotrivesc dreptății, fie pentru gânduri viclene, atunci are o
smerenie însoțită de întristare. Iar al doilea chip este când mintea se
luminează în mare simțire de Sfântul Dar; atunci smerenia este ca firească,
căci îngrășându-se din bunătatea lui Dumnezeu, nu mai poate să se înalțe
în iubirea de slavă, chiar de ar lucra neîncetat poruncile, ci se socotește mai
smerită decât toți. Acea smerenie dintâi are întristare și mâhnire; iar
aceasta are bucurie și cucernicie înțeleaptă. Pentru aceea prima vine la cei

608
din jumătatea nevoinței, iar aceasta la cei ce se apropie de săvârșire. De
aceea cea dintâi se tulbură ușor de bunăstările lumii; iar aceasta, chiar de i
s-ar aduce toate împărățiile, nu se înspăimântă și nici nu simte săgețile
grele ale păcatului. Se cade să ne nevoim ca trecând prin cea dintâi, să
ajungem la cea de-a doua; căci, dacă nu, cea dintâi, prin aducerea
neîncetată a ispitelor, ne va muia stăpânirea de sine, dar nu ne va aduce
cinstea celei de-a doua fără osteneală.
96. Cei prieteni ai dulceților lumii cad din gânduri în greșeli; căci, având
socotință nealegătoare, își aruncă gândurile pătimașe în cuvinte
necuviincioase și în lucruri fără de lege. Iar cei ce se apucă să îndrepteze
viața pustnicească, cad din greșeli în gânduri viclene sau în cuvinte
vătămătoare. Când îi văd dracii pe unii ca aceștia îngăduind batjocuri,
vorbind în deșert, râzând fără cuviință, poftind mărire deșartă sau
mâniindu-se fără măsură, atunci toți se înarmează asupra lor. Căci iubirea
de mărire, fiind pricina răutăților, devine ferestră întunecată prin care intră
și răpesc sufletul. Așadar, cei ce voiesc să petreacă în faptele bune să nu
poftească mărire, nici să vorbească mult, nici să iasă des, nici să
batjocorească, chiar dacă aceia ar fi vrednici de batjocură; nici să grăiască
multe, chiar bune de ar fi. Că multă vorbă împrăștie mintea și o face
nelucrătoare în lucrarea duhovnicească și o dă diavolului trândăviei, care
slăbănogind-o, o aruncă în mânie și întristare. Să ne îndeletnicim neîncetat
în paza poruncilor și în adânca pomenire a măririi Domnului, căci: „Cel ce
păzește poruncile nu va cunoaște gând viclean” (Ecl. 8, 5 – Biblia 1936).
97. Când inima primește cu durere săgetările dracilor, încât cel ce se
luptă socotește că suferă acele săgeți, atunci sufletul, împreună cu durerea,
urăște patima, și acesta este începutul curățeniei. Căci dacă nu ar suferi
durere mare pentru nerușinarea păcatului, nu ar putea să se bucure cu
adevărat pentru bunătatea dreptății. Cel ce voiește să-și curățească inima să
o încălzească neîncetat cu pomenirea Domnului Iisus, având aceasta
singura cugetare și lucrare duhovnicească neîncetată; căci nu uneori
trebuie să ne rugăm, ci neîncetat. Precum aurarul, dacă lasă focul să se
stingă, aurul se învârtoșează și nu se curăță; tot astfel cel ce se roagă uneori
609
și alteori nu, pierde prin încetare ceea ce a câștigat prin rugăciune. Dar
bărbatul iubitor de faptă bună mistuie neîncetat partea pământească a
inimii cu pomenirea lui Dumnezeu; și astfel, puțin câte puțin cheltuindu-se
răul, sufletul se întoarce la starea cea dintâi, cu multă strălucire a slavei.
98. Nepătimirea nu este a nu te mai lupta cu dracii, căci ar trebui,
precum zice Apostolul, „să ieșim din lume” (1 Cor. 5, 10), ci a lupta și a
rămâne nelovit. Precum ostașii îmbrăcați cu fier sunt săgetați, aud sunetul
săgeților, și văd toate cele aruncate asupra lor, dar nu sunt răniți pentru
tăria armurii; tot așa cei îmbrăcați cu armele luminii nu sunt vătămați. Iar
noi, într-armându-ne cu lumina și cu coiful mântuirii, tăiem taberele
întunecate ale dracilor; că nu numai a nu lucra răul este curățenie, ci prin
nevoința bunătăților desăvârșit lepădăm răul.

Sfântul Ioan Carpaftiul

Cel dintru Sfinți Părintele nostru Ioan Carpaftiul: cine a fost el, și în care
vreme a înflorit, și unde curgerea pustniciei a săvârșit și c.l.l., toate acestea
pentru dânsul sunt nearătate. Aceasta numai mărturisește Fotie (cap. 261,
pag. 266): „El mult urmează (adecă Diadoh) lui Ioan Carpaftiul, care și a
sa scriere a dat-o ostenelei lui, scrisă cuvânt mângâietor Călugărilor celor
ce îi scriseseră, care erau din India; care întru această sută de capete graiul
său îl sfârșește, întru care mult pe cei ce le citesc, părintește îi îndeamnă a
suferi bine în scârbe și răbdare a avea întru ispitele ce ne vin.” Carpaftiul
este o insulă între Rodos și Crit. Scrieri: Ale Preacuviosului Părintelui
nostru Ioan Carpaftiul, către Călugării cei din India, care îi și scriseseră lui,
Mângâietoare (cuvinte), capete: 100.
Înainte-cuvântare
Celor de pre pământ împărați, primăvăratece flori aducându-le oarecare
din cerșetori, nu numai lepădați nu au fost de multe ori, ci încă și oarecare
daruri osebite primea. Deci și eu, după dorința voastră, de o sutime de ori

610
unde împrumutându-mă de cuvinte bune și aducându-o vouă, care aveți
petrecerea la Ceruri, O! de m-aș face primit, și O! de aș primi darul
rugăciunii de la voi.

Începutul capetelor
1. Pre cât Împăratul tuturor cel veşnic este neavând nici început, nici
sfârşit al împărăţiei Sale, pre atâta şi celor ce pentru Dânsul şi pentru
faptele cele bune au voit a se osteni, li s-au întâmplat sârguinţa mai
dobânditoare. Pentru că cinstele adecă ale vieţii acesteia de acum, deşi
foarte sunt luminoase, cu adevărat împreună cu viaţa aceasta de acum se
risipesc; iar cele de la Dumnezeu împărţite celor vrednici, ca acelea ce
împreună cu nestricăciunea se dau, întru tot desăvârşit petrec.
2. Fericitul David, cântare de la toată făptura alcătuind lui Dumnezeu, a
adus aminte adecă şi de îngeri, şi de toate Puterile cele nevăzute, şi s-a
pogorât până şi la pământ, întrucât nici de heare, nici de dobitoace, nici de
păsări, nici de târâtoare a se depărta, de vreme ce socotea Făcătorului a se
închina aducerea cea de la acestea, ca cel ce voia tot ce s-a făcut de la
Dânsul asemenea dajdie a săvârşi. Şi oare, cum Călugărul care este
întocmai ca aurul cel de sufir va suferi vreodată a se trândăvi, sau a se
lenevi spre cântare?
3. Precum pre rug focul îl împresura şi nu-l ardea pre el, aşa şi cei ce au
luat darul nepătimirii, deşi greu şi foarte prea fierbinte poartă trup, nimic
pre trup sau pre minte nu supără, nici vatămă fierbinţeala trupului. Pentru
că „glasul Domnului taie flacăra focului” (Psalmul 28, 7 — Biblia 1936),
de vreme ce voia şi Cuvântul lui Dumnezeu cele după fire unite le-au
despărţit.
4. Luna crescând şi iarăşi micşorându-se arată aşezarea omului: acum
adecă bine lucrând, şi acum greşind, apoi prin pocăinţă iarăşi alergând la
viaţă îmbunătăţită. Drept aceea, n-au pierit mintea celui ce a greşit, precum
oarecare la voi socotesc, precum nici trupul Lunei nu s-a micşorat, ci
lumina. Deci câştigă a doua oară omul iarăşi pre a sa luminare prin
pocăinţă, precum şi Luna, după ce se micşorează, din sineşi se îmbracă cu
611
lumina obişnuită. Pentru că „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în
Mine, chiar dacă va fi murit, viu va fi” (Ioan 11, 25 — Biblia 1936). Şi
cunoaşte, zice: „Eu, Domnul, am grăit şi voi face” (Iezechiel 37, 14 —
Biblia 1936).
5. Iar dacă, sculându-se asupra ta în cuget mulțimea închipuirilor
vrăjmaşilor, vei slăbi şi vei fi biruit, atunci să cunoşti pre sineți că pentru o
vreme te-ai despărțit de Dumnezeiescul dar şi, după dreapta judecată, te-ai
dat pe tine în mâinile căderii tale; pentru aceasta nevoeşte-te a nu fi
nicicând părăsit de dar prin lenevire, nici spre o cirtă a vremii a te pleca, ci,
dacă vei putea, mai bun făcându-te decât alunecarea, a păşi mai presus de
zidul gândurilor celor pătimaşe şi de spurcatele şi desele chibzuiri ale
vrăjmaşilor ce se ridică asupra minții, să nu nesocoteşti Darul cel de sus,
căci Apostolul grăieşte: „Însă nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu
mine” (1 Cor. 15, 10), iar David zice: „Şi de la gândurile cele spurcate ce
se ridică asupra mea m-au înălțat şi de bărbatul nedrept m-au izbăvit” (Ps.
17, 48); şi, astfel, prin aripile Duhului înălțându-mă şi slobozindu-mă din
legătura trupului, am putut zbura preste dracii cei ce vânează mintea şi o
prind prin dulcea pătimire pe care cu sila şi cu nevoie o pun înainte, iar
Cela ce m-a scos din pământul Egipetului, adecă din lumea pierzătoare de
suflet, cu mână tainică luptându-Se pentru mine, pe Amalec l-a biruit şi
mi-a dat îndrăzneală a nădăjdui că şi pre celelalte limbi ale necuvioaselor
patimi le va prăpădi de la fața noastră, după cum zice: „Şterg voi
pomenirea Amalecului de sub cer” (Ieş. 17, 14).

6. Aceasta Dumnezeul nostru va da: şi înțelepciune, şi putere; căci sunt

unii ce au primit înțelepciune, însă nu şi puterea Duhului spre a birui pre
vrăjmaşi; iar Acesta va înălța capul tău preste vrăjmaşi şi îți va da aripi ca
de porumb, „şi zburând te vei odihni” (Ps. 54, 7), şi „arc de aramă va pune
în brațele tale”, spre a te arăta tare şi grabnic împotriva celui potrivnic, „şi
vei smeri sub tine pre toți cei ce se ridică asupra ta” (Ps. 17, 35. 40); pentru
care să-I aduci mulțumire Domnului pentru curățenie, căci nu te-a dat în
mâinile poftelor trupului şi ale sângelui, nici în ale duhurilor necurate şi
612
făcătoare de stricăciune, ci cu dreapta Sa te-a întărit. Pentru aceasta
zideşte-I altar, precum Moisi după ce a biruit pe Amalec (Ieş. 17, 15), şi
mărturiseşte-I, zicând: voi lăuda pre Tine, Doamne, şi Numele Tău voi
cânta, mărind puterile Tale, după cum este scris: „Cel ce izbăveşte pre
împăratul Său şi face milă unsului Său” (Ps. 17, 50-51); că ai izbăvit viața
mea din stricăciune şi m-ai răpit din lațurile şi din vânările răutății celei
multe, nestâmpărate şi lesne împresurătoare.
7. Căci spurcatele patimi le aprind întru noi şi le înalță şi le înmulțesc
viclenii draci; iar cercetările Dumnezeiescului Cuvânt, mai ales cele ce se
fac prin vărsarea lacrimilor, le omoară pe patimi, deşi vechi sunt, şi le
risipesc, şi puțin câte puțin întru neființă întorc lucrările sufletului şi ale
trupului cele pierzătoare; numai noi să nu ne trândăvim, ci prin rugăciune
şi nădejde, neslăbiți şi fără de ruşine, să dvorim lângă Domnul.
8. Pentru aceea Hristos, din gura credincioşilor prunci cu răutatea, îşi
săvârşeşte lauda, ca prin cântare să sfărâme pre vrăjmaşul şi izbânditorul,
adecă diavolul, cel ce munceşte împotriva faptelor bune; şi noi, întru
prostimea inimii lăudând pre Stăpânul, să sfărâmăm meşteşugul
vrăjmaşului, precum este scris: „Întru mulțimea slavei Tale ai zdrobit pre
vrăjmaşi şi protivnici” (Ieş. 15, 7), cei ce ne luptă pre noi.
9. Iar dacă cineva este chip lepădătură, acela grăieşte acum jumătate din
cele trupeşti a mânca, iar cealaltă jumătate o păstrează pentru veacul ce va
să fie; căci rodurile căii sale fiecare le va cunoaşte.
10. Pre cea mai bună postire şi a nu se înşela de patimi este dator
Călugărul a alege, şi mare liniştire a lucra totdeauna. Iar dracii cei ce urăsc
sufletele noastre sfătuiesc pre oricine a ne dărui laudă rece, ca apoi spre
aceasta a ne vărsa să ne îndemne; şi, dacă prin părere slăbănogind vom da
loc măririi deşarte, nu vor înceta vrăjmaşii a ne birui.
11. Pentru aceasta primeşte mai vârtos pre cel ce te ocărăşte decât pre cel
ce te laudă, fiindcă scris este: „Binecuvântarea celui ce binecuvintează cu
glas mare de dimineață, totuna este cu blestemul” (Pil. 27, 14)

613
 12. Iar când, sârguindu-te spre o faptă bună pustie, pentru neputință vei
slăbi dintr-însa, atunci, zdrobindu-ți inima, te vei abate spre mulțămirea
Purtătorului de grijă şi Judecătorului tuturor; şi, dacă smerit de-a pururea te
vei arăta înaintea Domnului, nu te vei înălța vreodată asupra nici unui om.
13. Ştiind vrăjmaşul că rugăciunea este arma noastră cea mai apărătoare,
iar lui cea mai bântuitoare, se sârguieşte a ne smulge de la ea şi ne împinge
spre cuvintele elineşti, de la care ne-am depărtat, şi întru acestea a ne
îndeletnici ne îndeamnă; căruia să nu ne supunem, ca să nu ne abatem de la
rânduiala lucrării noastre duhovniceşti şi în loc de smochini şi struguri să
culegem spini şi ciulini, pentru că „înțelepciunea lumii acesteia nebunie
este la Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19).
14. „Bucurie mare bine vestesc vouă, care va fi la tot norodul” (Lc. 2,
10), iar nu la o parte, şi iarăşi: „Tot pământul să se închine Ție şi să cânte
Ție” (Ps. 65, 4); căci a cânta nu este al celor ce se bocesc, ci al celor ce se
bucură; şi, dacă acestea astfel sunt, nicidecum să nu ne deznădăjduim, ci
cu bun suflet să trecem viața aceasta, primind cugetarea, veselia şi bucuria
aceea, însă cu Dumnezeiasca frică să amestecăm veselia, precum zice:
„Bucurați-vă Domnului cu cutremur” (Ps. 2, 11). Pentru că cei ce erau cu
Maria „cu frică şi cu bucurie mare au alergat de la mormânt” (Mt. 28, 8);
poate şi noi vreodată, cu frică şi bucurie, de la mormântul gândurilor ne
vom porni, că mă minunez dacă poate fi fără frică ieşirea, de vreme ce
nimeni nu este fără de păcat, fie Moisi, fie Petru, chiar dacă întru unii ca
aceştia Dumnezeiasca dragoste scoate afară frica în vremea ieşirii.
15. Iar dacă păcătoşii, crezând cu toată inima şi smerindu-se, primesc
darul nepătimirii, avem mărturia Scripturii: „Adevărat grăiesc ție: astăzi cu
Mine vei fi în Rai” (Lc. 23, 43) şi „Credința ta te-a mântuit; mergi în pace”
(Mc. 5, 34), şi încă: „După credința voastră fie vouă” (Mt. 9, 29), iar
prorocul zice: „În sămânță va coace strugurul” (Is. 65, 21), arătând
lucrarea grabnică a credinței.
16. Iar atunci când, cu durere și cu împotrivire bărbătească stând înaintea
patimilor, ne aflăm mai cu tărie supărați de gândurile de rușine ce dracii

614
asupra noastră le ridică, se cade mai vârtos a ne întări întru credința
Domnului şi mai adevărată a arăta nădejdea cea spre vecinicile bunătăți
făgăduite, de la care vrăjmaşii se sârguiesc a ne depărta și a ne înstrăina
prin zavistie; căci dacă nu foarte prea mari ar fi fost bunătățile acelea, nu s-
ar fi aprins asupra noastră dracii cu atâta răutate, nici cu spurcate gânduri
deasa săgetare nu ne-ar fi făcut, socotind prin aceasta a-şi împlini
tulburarea lor şi pre noi, prin nesuferită şi multă supărare, către
deznădăjduire a ne împinge.
17. Căci cunoştință adevărată nu este alta decât aceea ce prin faptă se
arată; pentru aceasta să ne sârguim mai vârtos a o arăta prin lucruri și prin
credință, căci cel ce se îngâmfează numai întru cunoştință va auzi cuvântul
Apostolului: „Pe Dumnezeu mărturisesc că-L ştiu, iar cu lucrurile se
leapădă” (Tit 1, 16).
18. Iar dracii, mai ales în vremea praznicelor şi a Sfințitelor adunări, şi
mai cu osebire atunci când voieşte cineva a se apropia de masa cea de
taină, se sârguiesc prin spurcate năluciri şi prin scurgeri de sămânță a
spurca pre pustnic; dar nici prin aceasta să nu se tulbure sau să
slăbănogească acela ce s-a deprins cu răbdare şi cu vitejie a suferi toate,
nici să se laude asupra noastră stricătorii de feciorie ca nişte drepți, căci nu
dreptate, ci răutate lucrează.
19. Căci pre nărav şi pre osârdie vrăjmaşii izbândesc prin multe feluri şi
prin negrăite ispite, pălmuind pre suflet; dar tu îmbărbătează-te, căci din
necazurile cele multe şi nespuse ți se împleteşte cununa, după cum iarăşi
zice Apostolul: „Întru neputințe se săvârşeşte puterea lui Hristos” (2 Cor.
12, 9), şi întru aşezările cele mai mâhnicioase obişnuieşte a înflori darul
Duhului, precum scris este: „Răsărit-a lumină întru întuneric celor drepți”
(Ps. 111, 4) şi „De vom ține până la sfârşit adeverită îndrăzneala şi lauda
nădejdii” (Evr. 3, 6).
20. Nimic aşa nu prăpădeşte fapta bună precum glumirea, râsul şi deşarta
cuvântare; iar nimic nu înnoieşte sufletul cel învechit şi nu-l găteşte spre
apropiere de Dumnezeu precum frica lui Dumnezeu, buna luare-aminte,

615
cugetarea la cuvintele Lui şi întrarmarea cu rugăciunea, împreună cu
urmarea folosului privegherii.
21. Prea cuviincios şi de mare folos este a suferi cu tărie tot necazul ce
vine asupra noastră, fie de la oameni, fie de la draci, şi cu adeverire a şti că
datori suntem a pătimi, şi a nu prihăni pre nimeni, ci numai pre sine; căci
cel ce pre altul pentru ale sale necazuri îl prihăneşte s-a abătut din judecata
cea dreaptă care se cuvine.
22. Uneori omul, chiar sârguitor fiind, se mişcă din starea cea dreaptă,
căci, înmulțindu-se asupra lui ispitele, se abate din rânduială, precum este
scris: „Ispititu-s-a toată înțelepciunea şi meşteşugul lui” (Ps. 106, 27), „ca
să nu ne nădăjduim spre noi înşine” (2 Cor. 1, 9), şi „ca să nu zică Israel:
mâna mea m-a mântuit pre mine” (Jud. 7, 2); ci nădăjduieşte că vei fi
aşezat iarăşi în frumoasa ta stare cea dintâi, când, prin porunca lui
Dumnezeu, căzând de la tine şi izgonindu-se vicleanul ce îndeamnă către
toate patimile, şi a vedea, şi a auzi, şi spre păcat a îmbia, şi, ca un nor des,
îngroşând mintea şi făcând pre trup a simți greutate, atunci gândul cel
dinlăuntru, prost şi neprefăcut, asemenea pruncilor celor de acum născuți,
se arată mult împistrit şi iscusit spre tot păcatul, fiind răsturnat prin
plecarea spre necurățire.
23. Mare lucru este omul ce creşte înlăuntru şi se măreşte întru faptele
bune, dar acest mare se teme de păcat precum elefantul de şoarece,
temându-se de cuvântul Apostolului: „Ca nu cumva altora propovăduind,
însumi neiscusit să fiu” (1 Cor. 9, 27).
24. Nu numai aproape de sfârşitul lumii diavolul va grăi cuvinte asupra
Celui Preaînalt, precum zice Daniil (7, 25), ci şi acum hule grele prin
gândurile noastre trimite până la cer, hulind asupra Celui Preaînalt, asupra
zidirilor Lui şi asupra Sfintelor Taine ale lui Hristos; iar noi, fiind înfipți pe
piatra cunoştinței, să nu ne temem, nici să ne minunăm de îndrăzneala
necuratului, ci uneltind credință şi rugăciune mai fierbinte şi dobândind
ajutorul cel de sus, să răsplătim vrăjmaşului.

616
 25. Iar când vrăjmaşul, luptându-se şi defăimând cu îndrăzneală,
năpădeşte asupra sufletului celui ce a ieşit din trup, făcându-se amar
pârâiaş şi înfricoşat pentru cele greşite, atunci cu putință este a vedea
sufletul cel iubitor de Dumnezeu şi prea credincios, neînspăimântându-se
de pornirile şi de înfricoşările aceluia, deşi de multe ori rănit a fost de
păcate, ci mai vârtos întrarmându-se întru Domnul cu bucurie şi
îndrăzneală, povățuit de Sfintele Puteri, luminat de lumina cunoştinței, şi
strigând împotriva vicleanului: „Ce ție şi nouă, străinule de Dumnezeu,
fugitorule de cele cereşti şi robule viclene? Nu ai tu stăpânire asupra
noastră, căci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, preste noi şi preste toți are
stăpânirea; Lui am greşit, Lui îi vom răspunde; arvună având mila şi
mântuirea Lui către noi, şi Crucea Lui cea Cinstită; iar tu fugi departe,
pierzătorule, căci nimic nu ai cu robii lui Hristos!” — şi zicând acestea
sufletul, spatele dă diavolul, tânguindu-se şi neputând sta împotriva
Numelui lui Hristos; iar sufletul, mai presus fiind, zboară preste vrăjmaş,
pălmuindu-l precum şoimul pre corb, şi apoi, bucurându-se, de
Dumnezeieştii Îngeri se poartă în locurile cele hotărâte.
26. Iar că, deşi de mică ispită, după slobozire, se împiedică uneori a
spori înainte cel sârguitor, să te încredințeze pre tine Ehienies, peştişorul
cel prea mic, care, printr-o singură atingere, opreşte corabia cea încărcată
cu povară peste măsură; şi adu-ți aminte şi de Apostolul ce zice: „Am voit
o dată şi de două ori a veni la voi, dar ne-a oprit pe noi Satana” (1 Tes. 2,
18). Şi pentru aceasta să nu te tulburi, ci să te nevoeşti mai vârtos prin
răbdare, şi vei dobândi Darul.
27. Iar acela care este bogat în faptele cele bune, de se va abate prin
puțină trândăvire de la cele ce i se cuvin, îndată se ridică asupra lui fiii
răsăriturilor celor rele, cei de la Amalec, şi mai vârtos Madiam (Jud. 6),
puterea cea iubitoare de desfrânare, cu „cămilele” sale, adecă înmulțitele şi
nenumăratele aduceri-aminte pătimaşe, care strică toate roadele
pământului, adică ale faptei celei bune şi ale deprinderii; şi astfel sărăceşte
Israel şi se împuținează cu sufletul, silit fiind a striga către Domnul, ca şi
asupra lui Ghedeon să trimită din cer gând bun, lucrător prin multă
617
credință şi smerită cugetare; căci „iată, a mea casă este cea mai mică întru
Manasi” (Jud. 6, 15), zice cel ales de Dumnezeu, ca să mă tăbărăsc
împotriva atâtor mulțimi cu treizeci sute de oameni neputincioşi, şi să pun
semne de biruință spre ruşinarea protivnicilor, prin ajutorul Darului Celui
de Sus.
28. Căci nu vei putea „preste aspidă şi preste vasilisc a călca şi pre leu şi
pre balaur a-l zdrobi” (Ps. 90, 13), de nu vei lua, prin multă rugăciune, pe
îngerii lui Dumnezeu apărători, cei ce te uşurează cu mâinile lor şi te ridică
mai presus de voirea pătimaşă şi noroioasă.
29. Iar când, nevoindu-se cu tărie cineva, totuşi se biruieşte, nicidecum
să nu se necăjească, nici să-şi ostenească năravul cel bun, ci să se
îndrepteze cu graiurile lui Isaia, zicând: „Plecați-vă, o puternicilor, şi vă
sfărâmați, o viclenilor draci; că de veți mai putea iarăşi, iarăşi veți fi
biruiți; şi tot sfatul veți sfătui, dar îl va risipi Domnul, căci cu noi este
Dumnezeu” (Is. 8, 9-10), Acela fiind cel ce ridică pre cei surpați şi face pe
vrăjmaşii noştri a plânge, când ne-am căit.
30. Cu putință este celui pedepsit să treacă prin ispite fără mare
mâhniciune, iar după acestea să se umple de multă bucurie şi de lacrimi
dulci şi de înțelegeri Dumnezeieşti, pe măsura necazului şi durerii ce le-a
lucrat întru inima sa.
31. Căci dacă Isaac vrând, şi Esau alergând către dorirea binecuvântării a
greşit, apoi Dumnezeul Cel ce miluieşte, binecuvintează şi unge prin
Duhul Său (Rom. 9, 16), nu pe cel ce noi credem că se cuvine, ci pre cel pe
care mai înainte de a-l zidi L-a hotărât spre slujbă; pentru aceasta
nicidecum să nu ne tulburăm, nici să zavistuim, când vom vedea pe
oarecare frați proşti şi prea mici sporind înainte în fapte bune. Căci ai auzit
pe Domnul grăind: „Dă acestuia locul, ca să şadă mai sus” (Lc. 14, 9); ci
mai vârtos să ne minunăm de Judecătorul, Care cu negrăită înțelepciune a
socotit ca cel de pe urmă, prea micul, să stea înainte şi să povățuiască, iar
noi, cei de mai demult în pustnicie, să rămânem în urma lui; că fieştecare

618
om, precum Domnul i-a împărțit, aşa trebuie să umble: „Dacă cu Duhul
trăim, cu Duhul să şi umblăm” (Gal. 5, 25).
32. Să nu te uneşti niciodată cu acela ce este întru supunerea ta, care îți
grăieşte: „Dă-mi mie stăpânire întru vreme asupra acestei fapte bune, sau
cutare lucru să-l încerc spre îndreptare”, căci cel ce astfel vorbeşte arată
voirea de a-şi împlini propria sa dorință, lepădând făgăduințele supunerii
cele prea bune.
33. Patimile sufletului şi ale trupului, precum vei vedea, prin vreme şi
prin Dumnezeiasca voință se vor prăpădi, deşi sunt înmulțite; iar mila lui
Hristos nicidecum nu se va risipi, pentru că „mila Domnului din veac şi
până în veacul ce va să fie, este spre cei ce se tem de Dânsul” (Ps. 102,
17).
34. Precum vistieriile împărăteşti se umplu de aur, aşa şi mințile celor
adevărați Călugări se vor umple de cunoştință.
35. Uneori Învățătorul se dă întru necinste şi se supune ispitelor, pentru
cei ce s-au folosit duhovniceşte de la el; căci zice Apostolul: „Noi
necinstiți, iar voi slăviți; noi slabi, iar voi tari sunteți întru Hristos” (1 Cor.
4, 10).
36. Izvorul şi pricina tuturor stricăciunilor ce vin prin trup este gândul
cel rău şi pătimaş, pe care, prin pocăință, îl izgoneşte acela ce s-a trezit
după cădere; căci zice Apostolul: „Bine era să fi plâns, ca să se ia din
mijlocul vostru gândul cel viclean şi necurat, care vă îndeamnă la lucrul
acesta” (1 Cor. 5, 2). Pentru aceasta plânsul stă împotriva duhului
stricăciunii.
37. Cine va vesti celui tescuit întru neslavă şi neputința faptei bune că va
vedea pe Iisus, nu numai în veacul ce va să fie, ci şi aici, venind către
dânsul cu putere şi cu slavă mare prin nepătimire? Căci va putea şi el să
grăiască, precum Sara: „Dumnezeu mi-a dat râs” (Fac. 21, 6), adecă prea
mare bucurie mi s-a dăruit mie, celui necăjit în anii cei mulți prin multă
pătimire; sau precum alt tâlcuitor a zis: gingăşime mi-a făcut mie,

619
împlinindu-se cuvântul: „Întinerit-a ca a vulturului tinerețea mea” (Ps. 102,
5), eu cel învechit în păcate şi în patimile necinstirii; pentru că iarăşi m-am
născut, şi iarăşi tânăr sunt, şi neted văd acum lucrurile lumii acestea, luând
prostimea cea după fire, însănătoşindu-se mintea prin multa milostivire a
lui Dumnezeu; şi s-a făcut trupul meu precum al lui Neeman Sirianul, ca al
pruncilor (4 Împ. 5, 14), căci m-am spălat în Iordanul cunoştinței şi sunt cu
un cuget cu Darul lui Dumnezeu, izbăvit de sfatul şarpelui şi de pâlcurile
celor meşteşugite şi materiale gânduri ale răutății.
38. Cugetă cum Domnul îți grăieşte ție: „În vreme oarecare am luat de la
tine darul acesta şi acesta, întru care te socoteai a te odihni şi a te adeveri
în mintea ta, şi am dat ție în loc alt dar, întocmai cumpănit, acesta şi
acesta”; iar tu, socotind cele luate şi nesocotind cele date, te posomorăşti şi
boleşti şi cu necaz te răneşti, deşi Apostolul zice: „Eu mă bucur, deşi v-am
întristat” (2 Cor. 2, 2), căci Eu te necăjesc spre cele ce folosesc, spre a te
mântui mai vârtos, iar nu spre a te pierde, pe tine cel socotit fiu.
39. Porunceşte-ți ție însuți şi pune-ți lege să nu mănânci pește, şi vei
vedea cum vrăjmaşul, neslăbind, te împinge spre pofta peştelui, iar tu
iarăşi, cu nebunie, spre îndulcirea lucrului celui ce nu-ți este în voie te
sileşti, ca să înveți cele întâmplate lui Adam în chip preînchipuitor; căci
auzind acela porunca: „Dintr-un singur lucru să nu mănânci”, pre însuşi
lucrul acela, oprit fiind, cu mai multă poftă s-a repezit.
40. Deci pe unul Dumnezeu îl mântuieşte prin cunoştință, iar pe altul
prin curățenie şi nerăutate; pentru că aceasta să ştii cu adevărat: că
Dumnezeu nu va lepăda pre cel fără de răutate.
41. Câți se nevoiesc mai vârtos întru rugăciune, aceia tocmai pentru
aceasta se află robiți de ispite înfricoşate şi sălbăticite, căci rugăciunea,
ridicând sufletul către cele de sus, aprinde şi mânia vrăjmaşului asupra
celor ce o lucrează cu sârguință.
42. Iar dacă ai voit a te îmbrăca întru nepătimire, nicidecum să nu fii fără
de grijă, ci, după puterea ta, sârguieşte-te necontenit a o dobândi, căci zice
Apostolul: „Suspinăm dorind să ne îmbrăcăm cu locaşul nostru cel din
620
cer” (2 Cor. 5, 2), nu numai trupeşte odată cu sfârşitul lumii, ci şi
duhovniceşte, ca o arvună, prin Darul ce pe măsură se dă, deoarece
„înghițitu-s-a moartea întru biruință” (1 Cor. 15, 54), şi se vor cufunda toți
Egiptenii, cei ce ne necăjesc şi ne gonesc în urma noastră, în valurile
puterii trimise nouă de la cer spre ajutor.
43. Iar dacă vei uita pre cel ce a zis: „Mă tem ca nu cumva, altora
propovăduind, însumi să fiu netrebnic” (1 Cor. 9, 27), şi: „Cel ce i se pare
că stă, să ia aminte să nu cadă” (1 Cor. 10, 12), şi iarăşi: „Tu cel
duhovnicesc, păzeşte-te pe tine însuți, ca nu cumva şi tu să fii ispitit” (Gal.
6, 1), şi dacă vei uita pe Solomon, după atâta dar, schimbându-se şi căzând
în fărădelege, ori lepădarea cea neaşteptată a Marelui Petru, şi vei nădăjdui
în cunoştința ta şi te vei mări întru petrecere şi te vei trufi pentru mulțimea
anilor pustniciei tale, atunci vei da loc mândriei; pentru aceasta nicidecum
să nu dormitezi cu fața în sus şi să nu fii fără de grijă, ci mai vârtos să te
temi până ai suflare, măcar de ai ajuns numărul anilor lui Moisi, şi să te
rogi neîncetat, zicând: „Doamne, nu mă lepăda în vremea bătrâneților
mele; când va lipsi virtutea mea, să nu mă părăseşti, Dumnezeule
Mântuitorul meu; întru Tine este lauda mea” (Ps. 70, 9-10).
44. Grăieşte Domnul către tine, precum a grăit către Matei: „Urmează-
Mi” (Mt. 9, 9); deci şi tu, alergând cu osârdie în urma Stăpânului celui
mult dorit, de vei împiedica în calea vieții tale piciorul de piatra pătimirii şi
vei cădea în păcat fără nădejde, ori chiar de multe ori vei ajunge în locuri
noroioase, nevrând, şi cum nu ai voit te-ai alunecat şi ai căzut, de câte ori
s-ar întâmpla căderea şi zdrobirea trupului, de atâtea ori, sculându-te, cu
aceeaşi osârdie aleargă în urma Domnului tău, până ce-L vei ajunge; şi aşa,
arătându-se ție în Sfânta gândire, vei vedea slava şi puterea Celui ce te
mântuieşte, şi vei zice cu psalmistul: „Întru numele Tău, Doamne, voi
ridica mâinile mele, şi ca de seu şi de grăsime se va sătura sufletul meu, şi
cu buze de veselie Te va lăuda gura mea” (Ps. 62, 5-6); căci mare lucru
este pentru mine că m-ai numit creştin, precum prin Isaia îmi grăieşte
Domnul: „Mare este ție a te numi slujitorul Meu” (Is. 49, 6).

621
 45. Aşadar, unde spune Domnul: „Tatăl vostru Cel ceresc va da bunătăți
celor ce cer de la El” (Mt. 7, 11), şi iarăşi: „Va da Duh Sfânt celor ce se
roagă Lui” (Lc. 11, 13), prin acestea înțelegem nu numai iertarea
greşalelor, ci şi dăruirea Darurilor celor cereşti către rugătorii Lui; căci nu
drepților, ci păcătoşilor le făgăduieşte Domnul aceste bunătăți, zicând:
„Dacă voi, răi fiind, ştiți a da daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl
vostru Cel ceresc va da Duh Sfânt celor ce cer de la El?”; pentru aceasta
cere fără slăbire, şi fără îndoială vei primi cele mari, chiar de eşti
neputincios, prost la viață şi mai presus de vrednicie.
46. Cine ar fi crezut, fie necredincios, fie mic la credință, că furnica
dobândeşte aripi, iar viermele oarecare iarăşi se face pasăre, şi că în
făptură se săvârşesc atâtea prefaceri prea-slăvite, dacă nu s-ar fi lepădat
boala necredinței şi a deznădejdii, ca să poată odrăsli aripi duhovniceşti şi
înflori întru pomul cunoştinței celei bine-lăudate? Fiindcă Domnul zice:
„Eu sunt Cel ce înverzesc lemnul cel uscat şi Cel ce chem suflarea peste
oasele cele uscate” (Ez. 17, 24; 37, 4-9).
47. Nicidecum pentru trebuințele cele trupeşti nu se cade a ne topi prin
griji, ci cu tot sufletul să credem în Dumnezeu, precum grăia un bărbat bun
odinioară: „Încredințați-vă Domnului şi Se va încredința vouă”; şi precum
scrie Apostolul Petru: „Înțelepțiți-vă şi treziți-vă întru rugăciune” (1 Ptr. 4,
7), iar apoi: „Toată grija voastră aruncați-o asupra Lui, căci El are grijă
pentru voi” (1 Ptr. 5, 7). Iar dacă te mai îndoieşti încă şi nu crezi că întru
totul El Se îngrijeşte de tine spre a te hrăni, priveşte la păianjen şi înțelege
cât se deosebeşte omul de păianjen: căci acesta, mai neputincios decât
toate cele ce trăiesc, nici câştig are, nici meşteşug, nici călătorii, nici
judecăți, nici mânii, nici jitnițe, ci întru desăvârșită blândețe şi liniște
petrece, neiscodind pe cele ale celor de aproape, ci lucrându-şi într-o tăcere
adâncă şi netulburată lucrul său; şi astfel, prin însăşi nevorbirea lui,
covârşeşte înfrânarea limbii lui Pitagora, pe care Elinii îl laudă ca pe un
filosof înalt, iar Domnul, Care locuieşte întru cele înalte şi spre cele
smerite priveşte, întinzându-Şi purtarea Sa de grijă până şi la acest smerit

622
păianjen, îi trimite în fiecare zi hrăniciul lui, alcătuind ca jivinele cele
pentru trebuința lui să cadă în mrejele aşezate lângă cortişorul său.
48. Iar dacă cineva dintre cei robiți cu îndrăcirea gâtului va zice: „Eu
foarte mult mănânc şi, fiind mult cheltuitor, am nevoie a mă îndeletnici în
neguțătoriile fără de număr ale vieții”, acela să socotească pe Chițiii cei
mari, care pasc în noianul Oceanului Atlantic, hrănindu-se de la Dumnezeu
cu îndestulare şi nicicând încercând foametea, înghițind fiecare, într-o
singură dată, atâta peşte cât nicio cetate cu mult norod nu poate cheltui
într-o zi; căci scris este: „Toate către Tine aşteaptă, ca să le dai hrană la
bună vreme” (Ps. 103, 28). Drept aceea, şi pe cel ce mult mănâncă, şi pe
cel ce puțin mănâncă, Dumnezeu îl hrăneşte; şi, auzind acestea, cel ce şi-a
lărgit şi răsfățat pântecele să se lase în toate în seama lui Dumnezeu şi a
credinței Lui, scuturând de la sine grija cea lumească şi tulburarea minții,
şi să nu fie necredincios mai mult, ci credincios.
49. Iar dacă cu adevărat voim a plăcea lui Dumnezeu şi a ne împrieteni
cu El cu prietenie preafericită, se cade a pune mintea goală înaintea Lui,
netragând spre sine nimic din veacul acestuia, nici meşteşug, nici izvodire,
nici înțelegeri, nici îndreptări de cuvânt, chiar de am fi pedepsiți întru toată
înțelepciunea lumii; căci Domnul Se întoarce de la cei ce se apropie spre
El cu nărav trufaş şi cu mărire deşartă, hrăniți şi îngâmfați, fiindcă bine a
tâlcuit cineva că părerea deşartă este umflare şi îngâmfare.
50. Căci cum am fi putut prin luptare a birui păcatul ce mai înainte ne-a
stăpânit? De silă este trebuință, căci scris este: „Bărbatul întru osteneli se
osteneşte pentru sine şi sileşte a abate de la sine pierzarea sa” (Pil. 16, 28),
punând totdeauna pricină de a împinge spre sfințenia gândurilor; şi nu este
oprit de lege a birui sila prin silă. Drept aceea, aducând silă fiecărei
sârguințe, chiar de pare neputincioasă, aşteptăm puterea ce va să vină de
sus peste noi, „şezând în Ierusalim” (Lc. 24, 49), adecă stăruind în
neîncetată rugăciune şi în toate faptele bune, până va veni peste noi „sila
cea tare”, căci nu noi lucrăm sila cea neputincioasă, ci puterea cea negrăită
a Duhului Sfânt, „care s-a făcut sunet din cer, ca o suflare de vifor ce vine

623
repede” (Fapte 2, 2), spre a sili răutatea ce pururea ne sileşte către cele
rele.
51. Vrăjmaşul pândeşte ca un leu în culcuşul său (Ps. 9, 29) şi ne întinde
curse şi mreji prin gândurile necurate şi păgâneşti; iar noi, dacă nu vom
dormi, vom putea şi mai mari şi mai cumplite curse a-i întinde, căci
rugăciunea, psalmul, privegherea, smerita cugetare, slujirea către
aproapele, mila, mulțămirea şi ascultarea cuvintelor dumnezeieşti se fac
pentru vrăjmaş capcană, groapă, mreajă, bătăi şi sugrumări.
52. Dumnezeiescul David, sporind în toată vârsta înainte, mulțumea
Celui ce l-a ales, zicând întru cele mai cele de pe urmă ale binecuvântării
sale: „Acum a aflat robul Tău inima sa, ca să se roage cu rugăciunea
aceasta” (2 Regi 7, 27 după LXX), ca să ne arate nouă că trebuie multă
nevoință şi îndelungă osârdie în rugăciune, pentru ca abia să aflăm
aşezarea minții celei liniştite, care este „cerul inimii”, unde lăcuieşte
Hristos, precum zice Apostolul: „Au nu ştiți că Iisus Hristos lăcuieşte în
voi?” (2 Cor. 13, 5).
53. Iar dacă „Hristos nouă s-a făcut dreptate, sfințenie şi înțelepciune” (1
Cor. 1, 30), bine arătat este că S-a făcut şi odihnă, căci El grăieşte: „Veniți
către Mine toți cei osteniți şi împovărați, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt.
11, 28); pentru aceasta bine s-a zis că „sâmbăta”, adică odihna, s-a făcut
pentru om, căci întru Hristos singur neamul omenesc va afla odihna sa cea
adevărată.
54. Precum este paharul căderii şi paharul mâniei, tot aşa este şi „paharul
neputinței”, pe care Domnul îl ridică de la noi în vremea cuvenită şi îl dă
în mâinile vrăjmaşilor noştri, ca nu noi, ci dracii să slăbească şi să cadă.
55. Precum în lucrurile cele din afară sunt zarafi, țesători, vânători,
luptători, meşteri de case, tot aşa şi în cele dinlăuntru se află, în gânduri,
jucători de cărți, fermecători, tâlhari de mare, vânători, spurcători, ucigaşi
şi toate celelalte, pe care se cuvine îndată a le închide dinafară prin
blagocestivă împotrivă-grăire şi rugăciune, şi mai ales pe spurcător, ca să
nu ne spurce locul cel Sfânt şi pe omul lui Dumnezeu.
624
 56. Domnul nu se pleacă spre mântuire numai la strigarea limbii, precum
la tâlharul cel de pe cruce, ci şi la grăirea gândului, căci scris este despre
femeia cu curgerea sângelui: „Grăia întru sine: Dacă mă voi atinge de
poala hainei Lui, mă voi tămădui” (Mt. 9, 21), şi, asemenea, sluga lui
Avraam grăia în cuget către Dumnezeu pentru Reveca (Fac. 24, 15).
57. În scurt, însuşi păcatul goneşte către Dumnezeu pe cel ce se căieşte,
primind simțirea împuțiciunii şi a greutății şi a nebuniei sale; iar pe cel ce
nu voieşte a se pleca spre pocăință nu-l goneşte, ci mai vârtos îl ține la sine
cu legături nedezlegate şi lucrează după aceea şi mai cumplite pofte ale
pierzării.
58. Ia aminte de tine însuți împotriva „fermecătoriilor Izabelei” (4 Împ.
9, 22), care sunt gândurile trufiei şi ale slavei deşarte; şi le vei putea birui
prin darul lui Dumnezeu, defăimându-te pe tine, micşorându-te şi
aruncându-te înaintea Domnului, chemându-L în ajutor, ştiind că darurile
sunt cereşti; pentru aceasta zice Scriptura: „Nimeni nu poate lua ceva, de
nu-i va fi dat lui din cer” (In. 3, 27).
59. Legea grăieşte: „Dacă va mărturisi, să nu-l piarză, ci să plătească”;
aşa şi gândul mândriei şi al vorbirii deşarte sare uneori la prânz, vrând a
grăi afară de vreme; dar îți mărturisesc ție gândurile îngereşti ca să
prăpădeşti gândul iubirii de bârfeală şi al cuvântului fără de vreme; iar
dacă nu-l vei pierde prin tăcerea cea bună, ci îi vei lăsa voie să iasă,
slăbănogit fiind cu trufia, atunci vei plăti datoria, fie prin judecată în mare
păcat, fie prin dureri trupeşti, fie prin sfredele dese cu frații, fie cu muncire
în veacul ce va să fie; căci pentru cuvânt deşert şi măreț vom da cuvânt,
pentru nepăzirea limbii, pentru aceea cu trezvie se cuvine a o păzi.
60. Câți sunt întru dulceți şi întru iubirea de slavă şi întru deşertăciune,
aceia grăiesc cuvântul psalmului: „De soare ziua nu mă va arde, nici luna
noaptea” (Ps. 120, 6); ci rogu-te, frate, să fii acoperit de norul
Dumnezeiesc cel slobozitor de rouă, ca să scapi de arşița vrăjmaşului.
61. Să nu dai nicidecum îndrăzneală asupra ta slujitorului beției şi
robilor mesei fără rânduială, nici celor ce voiesc a-ți grăi cu neruşinare,
625
chiar de ar fi cărunți la față sau de multă vreme în viața călugărească, ca să
nu te acopere putrejunea şi să fii surpat împreună cu cei necurați şi netăiați
împrejur la inimă.
62. Mai întâi încredinţează Domnul lui Petru cheile, şi apoi îl sloboade a
cădea în lepădare, ca să se înţelepţească prin cădere cu înţelegere; pentru
aceea şi tu, dacă, primind cheia cunoştinţei, vei cădea în felurite gânduri,
nicidecum să nu te înspăimântezi, ci slăveşte pe Unul Înţeleptul Domn,
Care, prin căderi, înfrânează părerea ce se suie împotriva cunoştinţei celei
mai dumnezeieşti, căci ispitele sunt frâu ce pot potoli îngâmfarea
omenească, prin pronia lui Dumnezeu.
63. Dacă Domnul ia de la noi cele bune, precum bogăţia lui Iov, căci
„Domnul a dat, Domnul a luat” (Iov 1, 21), cu adevărat, în vremea
rânduită, va lua din mâna noastră şi cele rele ce au venit asupra noastră,
deoarece este scris: „Cele bune şi cele rele sunt de la Domnul” (Sir. 11,
16). Şi Cel ce aduce asupra noastră cele amare este Acelaşi ce va aduce
peste noi şi veselia cea veşnică şi slava cea neapropiată; căci precum zice
Domnul: „Precum privegheam spre a vă surpa şi a vă face rău, aşa voi zidi
şi nu voi risipi, voi sădi şi nu voi smulge” (Ier. 17, 21-24). Drept aceea să
tacă pilda norodului zicând: „De când e răul, nu este binele”, căci Cel ce a
schimbat lucrurile către mai rău poate, fără de veste, a le preface iarăşi
către mai luminată stare.

64. Cel ce năpădeşte asupra dracilor, fie prin înfrânare, fie prin
rugăciune, fie prin toată fapta bună, mai adânci şi mai repezi răni de la
dânşii va primi, până ce va ajunge chiar în marginea deznădăjduirii,
văzând în sufletul său osânda morţii celei gândite, încât să grăiască
împreună cu Apostolul: „Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?”
(Rom. 7, 24), căci silit sunt, fără de voie, a mă supune legilor
protivnicului.
65. Nu în deşert s-a scris că cineva grăia în sine: „Sculaţi-vă şi să
mergem către norodul care nădăjduieşte spre nădejde şi se linişteşte” (Jud.
626
18, 9), şi iarăşi: „Veniţi, suindu-ne în Iudeea, să vorbim cu el prin limbă de
gând vicleană şi să-l întoarcem de la adevăr către noi” (Is. 7, 6); căci dracii
cei cumpliţi s-au obişnuit în toată viaţa a ascuţi săbiile ispitelor împotriva
celor ce au ales liniştea, iar asupra celor mai cucernici şi mai temători de
Dumnezeu îşi pornesc cu turbare oştirea lor, împungându-i prin războaie
nesuferite spre păcatul ce este către însuşi lucrul singur, ca poate aşa să-i
despartă de credinţa cea întru Hristos şi de rugăciune şi de nădejde. Iar noi,
precum zice David (Ps. 79, 19): „Nu ne vom depărta de la Tine, până Te
vei milostivi spre noi; depărtează de la noi pe cei ce ne înghit; nu ne vom
depărta de la Tine până nu vei porunci să se îndepărteze de la noi cei ce ne
ispitesc; şi ne vei învia prin răbdare şi prin nepătimirea cea întărită”. Căci
ispită este viaţa omului şi, în vreme rânduită, de multe ori este pregătit a
cădea sub picioarele celor străini de la Puitorul de nevoinţă; iar sufletului
celui mare şi viteaz i se potriveşte a nu se deznădăjdui în primejdii.
66. Şi dacă atât poate dracul, încât, chiar nevrând omul, să-l clatine şi să-
l abată spre pornirea sa, depărtându-l de aşezarea cea bună după fire, cu cât
mai mult poate Îngerul, în vremea rânduită, primind porunca lui
Dumnezeu, a aduce spre mai bine întreaga aşezare a omului? Căci dacă
crivăţul cel cu totul rece poate a întări firea apelor celor moi, cu cât mai
mult vântul cel de miazăzi, cel preafierbinte, le poate topi şi schimba? Căci
„cine va sta împotriva feţei gerului?” (Ps. 147, 6), şi iarăşi: cine va sta
împotriva feţei fierbinţelii? Aşa să credem că şi cărbunele cel rece şi negru
al cugetului nostru, târziu sau mai degrabă, se va aprinde şi va lumina, prin
aţâţarea focului Dumnezeiesc.
67. Este o anumită aşezare în vremea de acum, prin care, ca o mărturie şi
semn tainic, ni se pune înainte Iosif al nostru cel ascuns, spre încredinţarea
nepătimirii în care ne aflăm, prin care mintea, ieşind din Egipt, se
depărtează de sarcinile cele pătimaşe şi de robia ruşinoasă şi, limba pe care
nu o ştia, o aude; nu limba spurcată a dracilor şi stricătoarea cugetului
drept, ci limba Sfântă a Îngerilor purtători de lumină, care schimbă mintea
de la trup spre netrup, limbă luminătoare a sufletului celui ce o primeşte.

627
 68. Am auzit pe oarecare fraţi, care, bolind cu trupul şi neputând unelti
postul, ziceau către mine: „Cum putem, fără de post, a ne izbăvi de diavol
şi de patimi?” Către care se cuvine a grăi: nu numai prin depărtarea
mâncărilor, ci şi prin strigarea inimii către Dumnezeu puteţi izgoni
răutăţile şi sfetnicii cei răi; căci este scris: „Strigat-au către Domnul în
necazurile lor, şi din nevoinţele lor i-a izbăvit” (Ps. 106, 6); şi iarăşi: „Din
pântecele iadului am strigat, şi ai auzit glasul meu… şi ai ridicat din
stricăciune viaţa mea” (Iona 2, 3.7). Drept aceea, până va trece
fărădelegea, adică supărarea păcatului, să strigăm: „Către Dumnezeu cel
Preaînalt voi striga” (Ps. 56, 3), căci prea mare facere de bine ne dăruieşte,
pierzând asuprirea păcatului şi ştergând idolii cugetului pătimaş, ca să se
arate neputinţele noastre fără idolii lor. Deci, dacă nu ai dobândit încă
darul înfrânării, să cunoşti că prin rugăciune şi prin nădejde Domnul te va
auzi când vei striga către Dânsul. Cunoscând aşadar judecata Stăpânului,
nu te mâhni pentru neputinţa postirii, ci mai vârtos dă-te la lucrare şi vei fi
izbăvit prin rugăciune şi răbdarea mulţumitoare; iar de vă vor goni pe voi
gândurile neputinţei şi ale ticăloşiei din cetatea postirii, fugiţi în cealaltă,
adică în rugăciune şi mulţumire (Mt. 10, 23).
69. Faraon grăia: „Rugaţi-vă Domnului, să ia de la mine moartea
aceasta” (Ex. 9, 28), şi a fost auzit; asemenea şi dracii se rugau Domnului
„să nu fie trimişi întru adânc” (Lc. 8, 31) şi au dobândit cererea. Cu cât
mai vârtos va fi auzit omul creştin rugându-se să dobândească slobozenie
de moartea cea gânditoare?
70. Cel ce, în vreme oarecare, luminându-se şi odihnindu-se de
Dumnezeiescul Dar, iar după tragerea înapoi a acestuia a căzut în risipire şi
spurcăciune, cârtind pentru aceasta şi neîmbărbătându-se prin rugăciune să
cheme iarăşi mântuirea cea adevărată, se aseamănă săracului ce primeşte
milostenie de la palat şi tânjeşte că nu a fost chemat înăuntru, ca să
prânzească împreună cu Împăratul.
71. „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (In. 20, 29). Aşa fericiţi sunt
şi cei care, după tragerea înapoi a Darului, neaflând mângâiere întru sine,
ci mai vârtos întinderea necăjicioaselor mişcări şi adâncul întunericului
628
văzând, nu se deznădăjduiesc, ci cu credinţa se întăresc, socotind că văd pe
Cel nevăzut şi răbdând cu vitejie.
72. Smerita-cugetare cea după Dar, dată în vremea multelor osteneli şi
necazuri şi lacrimi, celor ce o caută din Cer, este cu covârşire mai tare şi
mai mare decât smerenia ce vine celor ce cad din fapta bună; iar cei ce s-au
învrednicit de aceasta se arată bărbaţi cu adevărat desăvârşiţi.
73. „Şi lăsând diavolul pe Domnul, iată îngerii venind Îi slujeau Lui”
(Mt. 4, 11). Drept aceea se cuvine a şti că, precum nu este scris că îngerii
erau de faţă în clipa ispitirii, aşa şi nouă, fiind ispitiţi, în vreme oarecare se
depărtează îngerii lui Dumnezeu, însă nu departe, iar după trecerea
ispitelor iarăşi vin către noi, dând înţelegeri dumnezeieşti, întărire,
luminare, umilinţă, mângâiere, răbdare şi dulceaţă, adică toate cele ce
odihnesc şi ridică iarăşi pe sufletul cel ostenit în luptă; căci i-a fost zis lui
Natanael: „Veţi vedea pe îngeri suindu-se şi pogorându-se peste Fiul
Omului” (In. 1, 51), adică peste neamul oamenilor, şi slujirea îngerilor se
va vărsa cu îndestulare.
74. Adu-ţi aminte de Arhiereul acela căruia diavolul i-a stat de-a dreapta
ca să i se împotrivească (Zah. 3, 1): adică la toată înţelegerea cea dreaptă,
la cuvânt şi la lucru, ca să nu te înspăimântezi de cele ce ţi se întâmplă.
75. Să ştie monahul ce este neputinţa, precum strigă Prorocul:
„Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt” (Ps. 6, 2), şi ce este
depărtarea de Dumnezeu, boală a diavolului şi a îngerilor căzuţi.
76. Precum fierul, de neprins cu mâna, îl face împreunarea focului, aşa
rugăciunile cele dese întăresc mintea în lupta cu vrăjmaşul; pentru aceea,
cu tot meşteşugul se sârguiesc dracii a ne face leneşi şi slăbănogi în starea
rugăciunii celei cu răbdare, ştiind că aceasta este armă a minţii, iar a lor
pierzătoare.
77. A primit David osteneala celor ce ieşiseră cu dânsul din Sechelac
împotriva neamurilor străine, deşi unii, slăbănogindu-se, au rămas la
pârâul Vosor; iar când biruinţa s-a întors, şi unii dintre cei viteji au cârtit

629
zicând să nu se dea parte din pradă celor ce rămăseseră în urmă, bunul
David i-a ruşinat, spunând că aceia au fost puşi lângă vase, păzindu-le; şi
astfel le-a dat parte întocmai cu ceilalţi (1 Împ. 30, 21). Aşa şi tu, pentru
fratele ce a arătat început fierbinte, iar apoi puţin câte puţin a slăbit, să
socoteşti că lângă vasele mântuirii şade: credinţa, căinţa, smerenia, plânsul,
răbdarea, nădejdea şi îndelunga-răbdare; iar cel ce rabdă întru acestea după
puterea sa dobândeşte, în vremea cuvenită, darul cel veşnic.
78. Leviţi şi preoţi se numesc aceia ce s-au dat cu totul lui Dumnezeu
prin faptă şi vedere; iar dobitoacele leviţilor (Num. 3) sunt aceia ce nu pot
a umbla pe urmele pătimirilor, dar doresc fapta bună şi se ostenesc
împrejurul ei după putinţă, deşi cad adesea pentru slăbiciunea firii; şi cu
cuviinţă, în vremea cuvenită, şi aceştia vor primi darul nepătimirii prin
singura iubire de oameni a lui Dumnezeu; căci „pofta săracilor a auzit-o
Domnul” (Ps. 9, 37).
79. Loviturile pe care vrăjmaşul le aduce asupra noastră, fie arătat, fie
nearătat, adesea le simţim şi le cunoaştem; iar chinurile şi muncile ce de la
noi le rabdă, când îndreptăm fapta bună, când ne căim, când răbdăm
îndelung cele ce se întâmplă, când ne rugăm şi lucrăm cele de folos,
acestea toate, din rânduială, nu le vedem, ca să nu ne îngâmfăm; căci
„drept este la Dumnezeu a răsplăti cu necaz celor ce ne necăjesc pe noi” (2
Tes. 1, 6).
80. Precum rădăcina ce a îmbătrânit în pământ şi piatră, din mirosul apei
înverzeşte iarăşi şi odrăsleşte tânăr, aşa şi noi, deşteptaţi fiind prin puterea
Sfântului Duh, să odrăslim nestricăciunea cea primită după fire şi să facem
seceriş ca nişte odrasle noi, deşi am căzut în omul cel vechi.
81. Către sufletul ce s-a deznădăjduit pentru covârşirea ispitelor şi
mulţimea păcatelor şi zice: „Pieri-a nădejdea mea, pierit-am, sunt lepădat
de la Dumnezeu”, Cel ce nu Se deznădăjduieşte de mântuirea noastră
grăieşte: „Trăi-veţi şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul” (Iez. 37, 6). Iar
către sufletul ce nu pricepe cum poate, prin fapte mari, a naşte în sine pe
Hristos, s-a zis: „Duh Sfânt va veni peste tine” (Lc. 1, 35). Iar unde este

630
venirea Sfântului Duh, nu căuta legea firii şi a obiceiului, căci Cel
Atotputernic poate să aducă întru tine cele ce nu sunt ale firii, ca să te
minunezi; şi biruitoare arată acum mintea asupra celor ce o biruiau, căci
Mângâietorul, venind de sus, este mai presus de toate şi te ridică deasupra
tuturor mişcărilor fireşti şi patimilor drăceşti.
82. Nevoeşte-te ca pe stăpânitorul tău, adică mintea, luminată de har, să
o păzeşti nevătămată; căci dacă începi cu patimă a privi spre toate, să ştii
că Domnul te-a întunecat şi „a pus acoperământ peste faţa Ta, şi lumina
ochilor mei nu este cu mine” (Ps. 37, 10). Iar dacă este aşa, să nu slăbeşti,
ci să te rogi împreună cu David: „Trimite lumina Ta şi adevărul Tău…
Mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu” (Ps. 42, 3), căci „trimite-vei
Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103, 31).
83. Fericit este cel ce fără sațiu mănâncă şi bea aici, ziua şi noaptea,
rugăciuni şi Psalmi, şi se întăreşte pe sine întru slăvita cetire a Scripturii;
căci pentru o împărtăşire ca aceasta va răsări sufletului veselie
neîmpuţinată în veacul ce va să fie.
84. Cu toată puterea întăreşte-te a nu cădea, căci nu se cuvine celui tare-
nevoitor a se prăbuşi; iar de ţi se va întâmpla a cădea, îndată sari şi stai
iarăşi întru nevoinţa cea bună, şi, de câte ori s-ar întâmpla căderea, de
atâtea ori să fie şi scularea, până la sfârşitul tău; că scris este: „De va cădea
dreptul de şapte ori, se va scula” (Pild. 24, 16). Până când ţii arma
Sfântului Chip, cu lacrimi şi rugăciune către Dumnezeu, întru cei ce stau te
socoteşte, deşi de multe ori ai căzut; şi până când petreci cu monahii, ca un
viteaz ostaş, rănile cele pentru cele dinainte primeşte, prin care mai vârtos
vei fi lăudat, că nici rănit fiind n-ai primit a te da înapoi. Iar dacă te
depărtezi de monahi, pe spate te răneşti, ca un fugar şi fricos, şi părăsitor al
rânduielii, şi neîndrăzneţ.
85. Mai cumplit decât a greşi este a te deznădăjdui; căci Iuda,
vânzătorul, era împuţinat cu sufletul şi neiscusit la război, şi,
deznădăjduindu-se, vrăjmaşul alergând asupra-i i-a pus ştreang; iar Petru,
piatra cea tare, cu înfricoşată cădere surpat fiind, ca un iscusit la luptă nu s-

631
a slăbit, nici s-a deznădăjduit, ci sărind, a adus amare lacrimi din inimă
smerită; şi îndată pizmaşul, văzând acestea, ca de nişte văpăi prea-tari s-a
aprins şi a fugit departe, tânguindu-se cumplit.
86. Către aceste trei patimi, mai ales, dator este monahul a avea război
neîmpăcat: împotriva nebuniei pântecelui, împotriva slavei deşarte şi
împotriva iubirii de bani, care este închinare de idoli.
87. Împărat oarecare israelitean a biruit pe Tragloditeni şi pe ceilalţi
barbari cu Psalmi şi cântări şi versuri duhovniceşti, întru cuvintele şi
organele lui David (2 Paralip. 20, 22). Aşa şi tu ai barbari trogloditeni —
dracii care intră în simţiri şi mădulare, muncind trupul prin aprindere şi
aşezându-te cu patimă să vezi, să auzi, să miroşi şi să grăieşti graiuri
necuvioase, şi ochii plini să-i ai de curvie, şi dinlăuntru şi din afară să te
tulburi ca în cuptorul Vavilonului. Drept aceea, grijăşte-te prin mare
credinţă, prin Psalmi şi laude şi cântări duhovniceşti, a prăpădi pe
trogloditenii ce lucrează rele cu năprasnă.

88. Precum prin om vrea Domnul să mântuiască pe om, aşa şi prin om se

sârguieşte satana să piardă; de aceea nu se cuvine a te lipi de bărbat
defăimător şi viclean şi neînfrânat la limbă, ca să nu te duci cu el în
osândă. Căci de abia, apropiindu-te de cel drept, dobândeşti mântuire; iar
dacă petreci cu cel ce vicleneşte nepăzindu-te, ca de o ciumă şi de o lepră
vei afla sfărâmarea corabiei. Cine dar va milui pe cel ce cu bucurie se
apropie de balaur? Deci fugi de cel nepedepsit cu limba şi aţâţător de
războaie, tulburat cu mădularele dinlăuntru şi din afară.
89. Cine voieşte a fi înţelept şi prieten al lui Dumnezeu să se sârguiască
a pune înaintea Lui sufletul său aşa precum l-a primit de la El: curat,
nerănit şi fără prihană, ca pentru aceasta să se încununeze în ceruri şi de
îngeri să fie fericit.
90. Un grai bun a lucrat pe tâlharul spurcat de altădată curat şi sfânt, şi în
rai l-a băgat (Lc. 23, 42); iar un grai necuvios l-a oprit pe Moisi a intra în

632
pământul făgăduinţei (Deut. 32, 52). Nu mică boală este deci boala limbii,
căci ocărâtorii şi bârfitorii îşi închid loruşi împărăţia cerurilor; „bărbatul
limbut, deşi aici se va îndrepta, acolo nu se va îndrepta, ci se va împiedica,
şi relele îl vor vâna spre stricăciune” (Ps. 139, 11). Drept aceea bine grăia
înţeleptul că mai bine este a cădea din înălţime la pământ decât din limbă.
Se cade dar a asculta pe Sfântul Iacov: „Fie tot omul grabnic spre a auzi,
zăbavnic spre a grăi” (Iac. 1, 19).
91. Pentru a nu ne risipi, amăgindu-ne prin simţiri întru deşertăciune,
bine este a lua aminte Celui ce grăieşte: „Mergi, norodul Meu, intră în
cămara inimii tale, cea ascunsă de toată simţirea gânditoare, întru
nearătatul locaş ce străluceşte prin nepătimire şi umbrirea Sfântului Dar; şi
încuie uşa ta”, tuturor celor văzute, „ascunde-te puţin, cât de cât, până va
trece mânia Domnului” (Isa. 26, 20); precum altul grăia: „până ce va trece
fărădelegea” (Ps. 56, 2). Că mânia şi fărădelegea sunt dracii, patimile şi
păcatele; şi scapă omul de mânia aceasta prin luarea-aminte a inimii în
rugăciune şi prin sârguinţa de a fi în cele dinlăuntru; căci „trage
înţelepciunea mai vârtos la cele dinlăuntru” (Sir. 51, 17), şi „toată slava
fiicei Împăratului este înlăuntru” (Ps. 44, 15), şi „mă voi osteni până ce voi
intra la Sfinţitorul lui Dumnezeu” (Ps. 72, 17), „în muntele moştenirii
Tale” (Ps. 67, 17).
92. Cel ce doreşte cu adevărat a se lepăda de lume să urmeze fericitului
Elisei, „nici un lucru lăsându-şi sie” (3 Împ. 19, 20), prin dragoste multă şi
aprinsă către Dumnezeu; deci toate averile sale să le împartă celor lipsiţi, şi
aşa purtând Crucea Domnului să se sârguiască spre moartea cea de
bunăvoie, pricinuitoare a împărăţiei celei veşnice.
93. Când vei pricepe că amorul (patima desfrânării) s-a întărit întru tine
ca un stejar, roagă-te Domnului cu osârdie ca să usuce rodul cel de
deasupra, păcatul lucrat, şi rădăcinile cele dedesubt, gândurile necurate, şi
va secera Domnul pe Amoreu de la faţa ta.
94. Nu se cuvine a vă spăimânta când vedeţi pe cei ce batjocoresc
liniştea voastră, neputând ei înşişi a se linişti; ci mai vârtos cântaţi

633
împotriva lor, însă nu pomenind de rău, ci întărindu-vă supunerea către
Dumnezeu, strigând: „Numai lui Dumnezeu te supune, suflete al meu” (Ps.
61, 5), căci „în loc ca să mă iubească, mă cleveteau, iar eu mă rugam” (Ps.
108, 3), pentru a mea şi a lor tămăduire.
95. Nesuflând vânt silnic în mare, nu s-ar fi arătat valul; astfel, de n-ar fi
dracul asupra noastră, nici sufletul, nici trupul nu s-ar vifori de patimi.
96. Dacă te înfierbintezi de-a pururea cu rugăciunea şi cu dumnezeiescul
Dar, Scriptura îţi grăieşte, ca unuia îmbrăcat cu armele luminii: „Iar haina
ta fierbinte; că vrăjmaşii tăi ca într-o haină întru ruşine îndoită s-au
îmbrăcat, şi într-un cutremur de frig”.
97. Luând pomenirea greşelilor tale, să nu te leneveşti a-ţi bate pieptul,
ca prin rana aceasta să ciopleşti inima cea orbită şi să afli madelma de aur
a vameşului, bucurându-te pentru bogăţia cea cerească şi ascunsă.
98. Focul dorinţelor către bunătăţile cele de sus şi către sfânta cugetare a
cuvintelor Duhului să ardă pururea pe jertfelnicul sufletului tău.
99. Dacă te vei sârgui pururea „a-ţi încălţa picioarele întru gătirea
Evangheliei păcii” (Efes. 6, 15), bine vei zidi atât casa ta, cât şi a
aproapelui tău; iar dacă te vei trândăvi, nevăzut vei fi scuipat, şi după lege
„vei moşteni numele celui descălţat” (Deut. 25, 9–10).
100. Dacă, după Ioan, „Dumnezeu dragoste este”, cel ce iubeşte petrece
în Dumnezeu şi Dumnezeu întru el; iar cel ce urăşte pe aproapele,
despărţind legătura dragostei, arătat este că urâciune alcătuieşte, şi stă
departe de Dumnezeu; căci „Dumnezeu dragoste este, şi cel ce petrece
întru dragoste în Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul” (1 In. 4,
16). Aceluia slava şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Al acestuiași Fericit Ioan Carpatiul,
Cuvânt pustnicesc și foarte mângâietor
către Călugării cei din India, care L-au îndemnat.

634
 Să nu voieşti vre-odinioară, şi cu atât mai vârtos, a ferici mai mult pe
mirean decât pe Călugăr, pe acela care are muiere şi copii, şi se bucură
pentru că face bine multora şi cu îndestulare face milostenie, şi nu se
ispiteşte de la draci nicidecum, socotindu-te pe tine însuţi mai mic decât
acela spre plăcerea lui Dumnezeu. Nici să nu te ticăloşeşti pe tine ca pe un
pierdut. Şi nu grăiesc cum că fără prihană vieţuieşti, de vreme ce
îngăduieşti cu Călugării; ci chiar de eşti foarte păcătos, necazul sufletului
tău şi reaua pătimire mai cinstită este la Dumnezeu decât fapta bună
mirenească.
Căci aceasta covârşeşte necazul cel mult şi întristarea, şi suspinurile, şi
mâhniciunea, şi lacrimile, şi mustrarea ştiinţei, nepriceperea gândului, şi
aceea a te osândi în cuget, şi tânguirea, şi plânsul minţii, şi plângerea cea
cu strigare a inimii, şi zdrobirea, şi ticăloşia, şi posomorârea, şi defăimarea
de sine. Acestea toate şi altele ca acestea, care de multe ori se întâmplă
celor ce se aruncă în cuptorul cel de fier al ispitelor, mai cinstite sunt şi
mai bine primite decât buna sporire a mireanului.
Drept aceea ia aminte să nu cazi sub prihănirea Dumnezeieştii Scripturi,
aceea ce grăieşte despre faţa ta (Marcu 3,4). Căci ce ne-am folosit noi,
rugătorii, ducându-ne înaintea Domnului şi în casa Lui petrecând de-a
pururea? Arătat este că tot robul ce se află aproape de casa stăpânului,
uneori şi bătăi primeşte, şi pumni, şi prihăniri, şi defăimări; iar cei ce sunt
afară de aceea, departe sunt de răni, ca cei străini, sau fii ai înstrăinării, sau
nebăgători de seamă.
Deci ce ne-am folosit noi, căzând în necazuri cu sufletul şi cu trupul, noi
care totdeauna ne rugăm şi cântăm? Iar cei ce nici se roagă, nici
priveghează, se bucură şi se veselesc şi bine sporesc şi cu bun suflet îşi
petrec viaţa. Şi precum grăieşte Prorocul: „Iată, a doua oară zidesc casele
cele străine, şi noi fericim pe cei străini?”; şi iarăşi: „Acestea au clevetit
robii lui Dumnezeu, cei ce au cunoştinţă” (Maleahi 3,15).

635
 Însă se cuvine a şti că nimic străin nu pătimesc, necăjindu-se şi în multe
feluri mâhnindu-se, cele ale stăpânului lor răbdând prin multe ispite. Căci
L-au auzit pe El grăind în Evanghelie: „Amin grăiesc vouă: voi veţi plânge
şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura” (Ioan 16,20). „Dar încă puţin şi
vă voi cerceta pre voi prin Mângâietorul şi voi goni întristarea voastră, şi
voi pune întru voi gânduri ale vieţii şi odihnei celei cereşti, şi lacrămi
dulci, de care v-aţi lipsit la puţină vreme ispitindu-vă; şi voi da vouă ţâţa
darului Meu, precum mama pruncului plângător; şi vă voi întări cu puterea
cea de sus, că aţi slăbit întru luptă; şi vă voi îndulci pre voi cei amărâţi… şi
se va veseli inima voastră, şi necazul vostru întru bucurie se va schimba; şi
bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16,22).
Deci să nu minţim, nici să orbim, fericind pe mireni mai vârtos decât pe
noi; ci, ştiind deosebirea fiilor celor adevăraţi şi a celor mincinoşi, să
iubim mai vârtos pe aceea ce se socoteşte rea pătimire şi tare chinuire a
Călugărilor, al căror sfârşit este în viaţa vecinică şi întru cununa neveştejită
a slavei Domnului. Să primim ticăloşia celor ce se par păcătoşi pustnici, ca
să nu zic a drepţilor, şi aceea a fi lepădaţi în casa lui Dumnezeu, adică în
ceata celor ce slujesc neîncetat lui Hristos, mai bine decât a locui în
locaşurile păcătoşilor (Ps. 83,11) sau a petrece împreună cu mirenii, deşi
aceia ar face mari dreptăţi.
Căci grăieşte către tine Domnul: o, Călugăre, Tatăl tău Cel Ceresc, Cel
ce prea te iubeşte şi te necăjeşte şi te chinuieşte prin felurite ispite, bine să
ştii, Călugăre necăjitule, că precum am grăit prin Prorocul: „Voi fi ţie
pedepsitor” (Osea 5,2), aşa te voi întâmpina în calea Egiptului, prin
necazuri iscusindu-te; şi căile tale cele prihănite le voi îngrădi cu mărăcinii
Proniei Mele, împingându-te cu primejdii neaşteptate, ca nu cumva cele ce
voieşti cu inimă nepricepută pe acestea cu adevărat să le scoţi la lucru
(Osea 2,6). Şi voi îngrădi marea patimilor tale cu porţile îndurărilor Mele,
şi voi fi ţie ca o fiară, mâncându-te cu gândurile prihănirii, ale defăimării şi
ale căinţei, întru ştiinţa nepriceperilor tale (Osea 13,7).
Toate necăjicioasele acestea daruri sunt prea mari ale lui Dumnezeu. Şi
nu numai fiară îți voi fi ție, ci şi bold, rănindu-te prin gândurile umilinţei şi
636
prin durerile cele inimiceşti; şi nu va lipsi durerea din casa ta, adecă din
suflet şi din trup, bine şi cu folos străjuindu-te prin muncirile cele dulci cu
adevărat şi de miere curgătoare ale lui Dumnezeu. Iar sfârşitul muncirilor
şi al durerilor, al tulburării, al ruşinii, al fricilor, al deznădăjduirilor, care s-
au obişnuit a se întâmpla celor ce şi-au pus înainte a se pustnici, sfârşitul
tuturor acestor posomorâtoare este bucurie cerească, desfătare şi slavă
negrăită, şi bucurie neîncetată.
Că pentru aceasta te-am necăjit pe tine, zice, ca să te hrănesc cu mana
cunoştinţei şi cu foame te-am strâmtorat, ca bine să-ţi fac ţie în cele mai de
pe urmă, şi în Împărăţia cea de sus să te bag. Pentru că atunci veţi sălta,
smeriţilor Călugări, ca nişte viţeluşi dezlegaţi din legături, din patimile
trupului şi din ispitele vrăjmaşilor; şi atunci veţi călca pe nelegiuiţii draci,
pe cei ce acum vă calcă, şi vor fi cenuşă sub picioarele voastre.
Că dacă cinstitor de Dumnezeu eşti şi smerit cugetând, neînălţându-te
prin deşarta îngâmfare, nici obrăznicind, ci zdrobit cu inima şi socotindu-te
pe tine netrebnic rob a fi, şi zdrobit cu duhul, dacă eşti unul ca acesta
smerit cugetând, mai bună este a ta greşeală, o Călugăre, decât dreptatea
mirenilor; şi mai de nevoie este spurcăciunea ta decât curăţenia cea mare a
mirenilor.
Căci pentru ce este aceea pentru care tare te necăjeşti? Cu adevărat
prihană este, întâmplându-se. Ci vezi un oarecare om smolindu-şi mâinile,
şi prin puţin untdelemn curăţindu-le; dar cu mult mai vârtos tu vei putea a
te curăţi prin mila lui Dumnezeu. Că precum ţie nu-ţi este cu lesnire a-ţi
spăla haina ta, aşa cu mult mai vârtos nu este cu anevoie Domnului a te
spăla pe tine de toată prihana, dacă în fiecare zi, precum este cu cuviinţă, s-
ar întâmpla din nevoia ispitelor.
Pentru că atunci când grăieşti tu: „Greşit-am Domnului”, se dă răspuns:
„Lasă-se greşalele tale; Eu sunt Cel ce şterg şi nu voi pomeni”. „Precum
sunt departe răsăriturile de la apusuri, aşa am depărtat de la tine
fărădelegile tale” (Ps. 102,12). „Că precum Tatăl miluieşte pe fii, aşa voi
milui şi Eu pe tine.” Numai tu să nu te depărtezi, nici să te lepezi de Cel ce

637
te-a ales pe tine ca să cânţi şi să te rogi; ci lipeşte-te de Dânsul întru toată
viaţa ta, ori prin îndrăzneală curată, ori prin neruşinare cinstitoare de
Dumnezeu şi tare mărturisindu-te Lui.
Şi El pe tine te curăţeşte prin a Sa amelinţare, căci cele ce Dumnezeu
prin a Sa voie le curăţeşte, nici singur Marele Apostol Petru nu le poate
spurca sau osândi. Căci s-a zis către dânsul: „Cele ce Dumnezeu a curăţit,
tu să nu le zici spurcate” (Fapte 10,15). Pentru că dacă Dumnezeu, Cel ce
cu a Sa iubire de oameni ne-a îndreptat pe noi, „cine este cel ce ne judecă
pe noi?” (Rom. 8,34).
Căci chemând noi Numele Domnului nostru Iisus Hristos, cu lesnire se
curăţeşte ştiinţa noastră; şi nimic nu se osebeşte între noi şi între Proroci, şi
între ceilalţi Sfinţi. Căci nu ne-a pus Dumnezeu spre mânie, ci spre
mântuire prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a murit pentru noi; că ori
deştepţi suntem întru faptele bune, ori dormim după oarecare întâmplare,
precum cu cuviinţă este, împreună cu Hristos vom vieţui, către Dânsul
privind cu mari suspine şi tânguindu-ne neîncetat şi pe Dânsul răsuflându-
L.
Pentru aceasta: „Să ne îmbrăcăm în zaua credinţei şi să luăm coif
nădejdea mântuirii” (Efes. 6,16), ca să nu afle intrare înlăuntru săgeţile
deznădăjduirii şi ale necunoştinţei.
Iar tu grăieşti că te mânii când vezi pe mireni neispitindu-se, şi cumplit
te clatini. Ci să ştii, iubitule, că nu are nevoie Satana a-i ispiti pe cei ce
singuri se ispitesc şi pururea sunt traşi la cele de jos prin lucrurile lumeşti.
Şi cunoaşte aceasta: că celor ce se ispitesc se păzesc cinstea şi cununile, iar
nu celor ce nu se îngrijesc pentru Dumnezeu, nici mirenilor acelora ce zac
cu faţa în sus şi horăiesc.
Iar tu, zice, foarte mult te ispiteşti, şi şalele tale se umplu de ocări,
precum grăieşte Prorocul; şi pătimire este şi gârbovire, şi nu este în trup
vindecare, şi sârguinţă întru oase. Ci însă aproape şi de faţă este Marele
Doctor la cei ce se ostenesc, Cel ce poartă neputinţele noastre şi „cu rana

638
Lui ne-am vindecat” (Isaia 53,5). De faţă este acum, punând doctoriile
mântuitoare: „Eu – zice – am bătut prin părăsire, Eu şi voi vindeca”.
Deci să nu te temi când mânia iuţimii Mele va cădea, căci iarăşi voi
vindeca. „Că precum nu-şi va uita femeia a-şi milui fiii pântecelui său, aşa
nici Eu nu te voi uita pe tine, zice Domnul” (Isaia 49,15). Căci dacă inima
păsării se varsă spre puii ei şi strigă către dânşii, hrană în gura lor le dă, cu
atât mai vârtos îndurările Mele se varsă spre zidirile Mele; cu mult mai
vârtos spre tine se varsă, şi te cercetează tainic, şi grăiesc către tine în
minte, şi hrană pun întru lăuntrul cugetului celui ce-i trebuieşte, ca unei
mici rândunici.
Pentru că hrană îţi voi dărui a fricii celei bune, şi hrană a doririi celei
cereşti, şi hrană a suspinelor, şi hrană a mângâierii, şi hrană a umilinţei, şi
hrană a cântării, şi hrană a cunoştinţei celei mai adânci, şi hrană a tuturor
tainelor Dumnezeieşti. Şi dacă mint acestea, grăindu-le ţie, Eu, Stăpânul şi
Părintele tău, mustră-mă, şi voi răbda. Deci acestea Domnul pururea ni le
grăieşte prin cugete; iar eu ştiu că am covârşit măsura, multe scriind, însă
voi m-aţi îndemnat pe mine a face aceasta. Şi am lărgit cuvântul spre
întărirea celor ce se primejduiesc a cădea din pricina împuţinării de suflet,
căci – precum mi-aţi scris, voi cei din India – s-au aflat între fraţi unii
ajunşi afară de nădejde, foarte îngreuiaţi cu ispitele, şi lepădându-se de
viaţa şi petrecerea Călugărilor, grăind că aceasta este sugrumare şi
întuneric de primejdie, şi că arătat pe mireni i-au fericit, iar pe sine şi ziua
în care au primit schima o au prihănit.
Pentru aceasta şi eu silit am fost a face mai lung pe acest cuvânt de faţă
prin graiuri netede, ca să poată şi cel prost şi necărturar cele grăite a le
înţelege. Pentru aceasta am scris multe, ca nu pe mirean să-l fericească
Călugării, ci pe sine înşişi, căci – fără de toată împotriva-cuvântarea – mai
buni sunt decât împăraţii cei ce poartă diademe pe cap, şi mai străluciţi şi
mai slăviţi decât aceia, ca unii ce de-a pururea îngăduiesc aproape de
Dumnezeu.

639
 Iar eu, acestea scriindu-le, rog pre dragostea voastră ca pomenire de
mine întru rugăciune pururea să faceţi, ca să mă învrednicesc şi eu,
ticălosul, de Darul Domnului, a sfârşi această viaţă întru cel bun şi prea
bun sfârşit.
Iar „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea” (2 Cor. 1,3),
Acela să vă dea vouă mângâiere veşnică întru Iisus Hristos Domnul nostru,
Căruia se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Teodor, Episcopul Edesiei

Cel întru sfinți Părintele nostru Teodor a fost întru împărăţia lui Iraclie şi
a lui Constantin Bărbosul, pe la anii 660. Şi mai întâi s-a nevoit cu viaţa
pustnicească în locaşul Sfântului Sava; iar după aceasta, cu alegere
dumnezeiască ridicându-se la scaunul de episcopie al Edesiei, multor
minuni lucrător a fost, atât în viaţă, cât şi după moarte, şi prin
dumnezeieştile sale învăţături pe mulţi mucenici şi mântuiţi a arătat. În 11
Iulie s-a mutat către locaşurile cele veşnice, precum în cartea numită
Calochirini viaţa lui s-a scris. Iar scrierile ce a lăsat, altele oarecare, cu
înştiinţare deplină nu putem spune; iar acestea de faţă, cele 100 de capete,
cu osteneala lui alcătuite, în numărul celorlalte cărţi pustniceşti sunt
cuprinse. Aceste capete, mult îmbelşugate, despre Sfânta Treime şi despre
folosul dumnezeiesc rod pun înainte celor ce cetesc cu socoteală şi doresc
mântuirea lor. Drept aceea: veniţi şi primiţi îmbelşugat rodul. La sfârşitul
acestor capete s-a pus şi scrierea teoretică având numele lui Teodor, pe
care, asemenea cu capetele cunoştinţei celei trezvitoare şi cu acelaşi cuvânt
urmată, luând aminte la chipurile şi semnele ce o însoţesc, drept şi
cuviincios o socotim a fi a aceluiaşi Teodor.
A celui întru Sfinţi,
Părintele nostru Teodor,
Marele pustnic nevoitor şi Episcopul Edesiei,

640
 Capete o sută ale faptelor bune
1. De vreme ce prin bunul dar al lui Dumnezeu ne-am lepădat de Satana
şi de faptele lui cele viclene, şi prin Sfântul Botez ne-am apropiat către
Iisus Hristos, iar acum iarăşi, prin făgăduinţa cea monahicească, ne-am
îndatorat a păzi poruncile Lui, drept aceea pentru aceste două făgăduinţe
avem să dăm răspuns. Şi nu numai că suntem datori a păzi amândouă
făgăduinţele, ci şi datoria cea firească, fiindcă noi, zidiţi fiind foarte buni
de însăşi mâna lui Dumnezeu, se cade a păzi această frumuseţe şi a o ţine
întreagă, precum întru început ne-a făcut Dumnezeu. Iar de a intrat păcatul
prin nepaza noastră, purtându-ne peste fire, totuşi iarăşi prin milostivirea şi
mila Dumnezeului nostru, chemaţi şi înnoiţi prin patima Celui fără de
patimă, şi răscumpăraţi şi preţuiţi cu scump sângele lui Iisus Hristos, ne-
am izbăvit de călcarea poruncii celei de demult şi de căderea strămoşului.
Drept aceea, de ne vom face drepţi, nu este lucru de mirare; iar a cădea din
dreptate, lucru preanefericit şi vrednic de toată tânguirea este.
2. După cum fapta cea bună este dreptate, dar fără credinţă moartă este şi
nimic nu foloseşte (Iac. 2,17), aşa şi credinţa, dacă este singură şi nu are în
sine faptele drepţilor, nu ne va izbăvi pe noi de focul cel veşnic. Căci a zis
Domnul: „Acela ce Mă iubeşte, păzeşte poruncile Mele” (Ioan 14,23).
Deci, dacă iubim pe Domnul şi credem întru El, să săvârşim şi fapte bune,
ca să câştigăm viaţa veşnică; iar de vom trece cu vederea paza poruncilor
Celui Căruia I se supune toată făptura, în ce chip ne vom numi credincioşi?
Căci noi, fiind mai cinstiţi decât toată făptura, pentru ce ne arătăm mai
nesupuşi şi neascultători decât toate către poruncile Ziditorului?
3. Şi chiar de am păzi poruncile lui Iisus Hristos, nu putem nicidecum a-
I da mulţumire după vrednicie, nici a răsplăti Dătătorului de tot binele,
fiindcă El nu cere aceasta de la noi; ci păzind poruncile Lui, nouă înşine ne
agonisim viaţa cea veşnică şi desfătarea bunătăţilor celor negrăite.
4. Oricine se va pune împotriva noastră la împlinirea poruncilor lui
Dumnezeu, fie tată, fie mamă, fie oricine ar fi, acela să ne fie urât ca un
pizmaş, ca să nu auzim cuvântul Domnului: „Cel ce iubeşte pe tatăl său

641
sau pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mat.
10,37).
5. Cu toată puterea să ne silim spre lucrarea poruncilor Domnului, ca să
nu fim târâţi cu legăturile cele nedezlegate ale poftelor viclene şi ale
patimilor pierzătoare de suflet; ca să nu ni se zică şi nouă, precum
smochinului neroditor: „Taie-l pe el, ca să nu mai ocupe locul” (Luca
13,7), sau: „Tot pomul care nu face roadă bună se taie şi în foc se aruncă”
(Luca 3,9).
6. Cel ce este biruit de pofte şi de dulceaţa patimilor şi petrece aproape
de lume, acela degrabă va cădea în mrejele păcatelor; căci numai o dată
făcând păcatul, îndată va aprinde în sine focul, ca trestia, şi se va rostogoli
ca o piatră din munte la vale, şi ca o groapă revarsă cu apă; şi însuşi îşi va
lucra pierzarea.
7. De câte ori sufletul se porneşte împotriva firii şi se aruncă în patimi,
de atâtea ori ajunge locaş înfricoşatelor fiare, precum s-a zis: „Acolo se vor
încuiba năpârcile şi se vor aduna demonii cu puterile lor” (Isaia 34,14). Iar
dacă omul se va scula împotriva firii sale şi va vrea să biruiască, putând,
căci sufletul este înjugat cu trupul, şi se va întări prin fapte bune, atunci
iarăşi îşi va veni în fire şi va trăi în Legea lui Dumnezeu; şi atunci vor fugi
acele fiare, şi vor veni îngerii străjuitori ai vieţii noastre, făcând ziua
bucuriei, iar Sfântul Dar al Duhului va veni iarăşi în suflet, învăţându-l
cunoştinţa spre păzirea celor bune, şi astfel se va sui şi la cele mai mari.
8. Sfinţii Părinţi au orânduit rugăciunea ca armă duhovnicească, fără de
care nu putem ieşi la război, ca să nu fim străpunşi de săgeţile lor şi robiţi
în ţara vrăjmaşului. Iar dacă nu vom alerga către Dumnezeu cu inimă
curată, nici rugăciune curată nu vom putea dobândi, căci „Acela dă
rugăciune celui ce se roagă” (1 Împ. 2,9) şi învaţă pe oameni cunoştinţa.
9. Nu este lucru de mirare că patimile supără sufletul şi intră fără voia lui
la război, căci nu este aceasta în puterea noastră; dar că zăbovesc în noi
gândurile lor şi ridică patimile, aceasta, cu adevărat, este în puterea
noastră. Cea dintâi, fiind fără de voie, nu este păcat; iar cea de a doua, dacă
642
ne vom împotrivi, ne vom învrednici de cununa biruinţei; iar de ne vom
supune slăbiciunii şi vor birui patimile, vom fi vrednici de muncile cele
veşnice.
10. Trei căpetenii sunt ale patimilor, din care se nasc toate răutăţile:
iubirea de dulceţuri, iubirea de slavă şi iubirea de argint. Acestora urmând,
intră în noi celelalte cinci duhuri viclene, şi din acestea se nasc mulţime de
patimi şi felurite răutăţi. Deci, cel ce va birui pe aceste trei, acela le va
birui şi pe celelalte cinci, şi după aceea pe toate patimile, cu darul lui Iisus
Hristos.
11. Precât am lucrat patimilor, pe atât intră în suflet aducerea-aminte a
poftelor rele şi-l muncesc; iar când se va curăţi inima de toate gândurile
rele, astfel încât să nu se mai poată apropia de ea, atunci se va arăta şi
semnul iertării păcatelor celor dinainte. Dar până ce petrec patimile în
suflet, până atunci şi cunoştinţa cea duhovnicească se opreşte de la el.
12. Patimile cele trupeşti se cuvine a le birui prin nevoinţa trupului; iar
patimile sufleteşti şi nearătate se cade a le birui prin smerită cugetare, prin
blândeţe şi prin dragoste.
13. Pre pofta patimilor o veştejeşte înfrânarea şi smerita cugetare; iar
aprinderea mâniei o linişteşte dragostea; iar gândurile cele rele le
depărtează rugăciunea şi pomenirea lui Dumnezeu. Şi într-acest chip, din
aceste trei părţi se curăţeşte sufletul. Iar Dumnezeiescul Apostol,
îndreptând acestea, zice: „Pacea să aveţi cu toţii şi sfinţenia, fără de care
nimenea nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12,14).
14. Sunt unii care nu pricep şi zic: „De unde se scornesc patimile în
gânduri şi cugetele patimilor?” Unii zic într-un chip, iar alţii într-altul; iar
eu zic că gândurile se nasc din pofte, căci dacă n-ar fi patimi în suflet, nu l-
ar supăra gândurile cele rele.
15. Au obicei vrăjmaşii noştri, care ne luptă pururea, să ne oprească de la
faptele cele bune când suntem putincioşi şi gata; iar spre cele ce sunt peste
putere şi fără măsură ne trag cu mare silă. Iar pe pustnici şi pe cei ce

643
vieţuiesc în tăcere îi îndeamnă să meargă la viaţa de obşte; iar pe cei ce
petrec în obşte şi în ascultare îi silesc să iasă şi să se facă pustnici. Ci noi,
cunoscând răutăţile lor (2 Cor. 2,11), să facem pe toate cu bună măsură şi
la vreme, iar pe cele ce sunt mai înainte de vreme şi fără măsură să le urâm
până în sfârşit.
16. Dacă trăim lângă mireni şi ne apropiem de lucrurile lumeşti, poftele
patimilor şi dorinţele cele lumeşti se pornesc asupra noastră şi ne luptă; iar
pe cei ce vieţuiesc în pustie îi supără cu gândurile acestor patimi, care sunt
cu mult mai cumplite decât cele dintâi. Căci acelea ispitesc vreme potrivită
şi loc de odihnă, iar acestea lovesc mintea cu silinţă şi fără lene. Iar
împotriva luptei celor fără de trup ni s-a dat nouă Sfânta Rugăciune, întru
care ni s-a poruncit a petrece pururea; ea face mintea puternică în luptă şi
totdeauna gata, putându-se săvârşi şi fără ajutorul trupului.
17. Arătând Apostolul desăvârşita omorâre a patimilor, zice: „Iar cei ai
lui Iisus Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele”
(Gal. 5,24). Căci dacă vom omorî patimile şi vom birui poftele, şi dacă
vom supune Duhului gândurile cele trupeşti, atunci luăm crucea şi mergem
în urma lui Iisus Hristos, nimic având din cele lumeşti, ci numai cele de
nevoe ale trupului, arătarea vieţii celei tăinuite pentru Iisus Hristos.
18. Pentru aprinderea trupului, cei ce se luptă necontenit cu această
patimă să nu-şi defaime trupul, ci pe sine; căci dacă nu ar da pricină
trupului de slăbiciune şi nu ar împlini voia lui, nu ar pătimi aşa de la
dânsul. Au doar n-au învăţat aceştia să-şi răstignească trupul cu patimile şi
cu poftele şi să poarte în trup moartea lui Iisus, ca pe aceasta, bună sporire
spre virtute, iar nu spre rău, să o câştige, supunând trupul legii lui
Dumnezeu?
19. Tot gândul cel rău către pofta cea rea, adică spre robirea poftei, păcat
este monahului. Căci gândul cel dintâi vine prin poftă şi spurcă mintea;
apoi abate sufletul spre poftă, şi neputând răbda ispita, gândul se
alcătuieşte într-una. Drept aceea păcat este, fiindcă porneşte patima şi apoi
îl trage pe om spre săvârşirea ei cu fapta. Pentru aceasta fericeşte Prorocul

644
„pe cei ce vor lovi pe pruncii Babilonului de piatră” (Ps. 136,9), că cei ce
ştiu alfa-vita patimilor cunosc ce grăim.
20. Îngerii sunt slujitorii dragostei şi păcii şi se bucură pentru pocăinţa
noastră şi pentru sporul faptelor bune, sârguindu-se a ne umple de
cunoştinţele lui Dumnezeu cele duhovniceşti şi ajutându-ne spre toată
fapta cea bună. Iar demonii, fiind făcători de mânie şi răutate, se bucură
când fapta cea bună se strică şi pun înainte lucruri cu chip blagocestiv
pentru a abate sufletul către năluciri spurcate.
21. Bun lucru este credinţa, căci ea naşte frica lui Dumnezeu; iar frica
aceea ne învaţă să păzim poruncile Lui, din care se înalţă nepătimirea cea
dumnezeiască şi odrasla faptelor bune. Iar dragostea este săvârşirea tuturor
poruncilor, pentru că pe toate le rânduieşte bine şi le întăreşte.
22. Precum simţirea trupului sănătos cunoaşte ce boală l-a ajuns, iar cel
cu nesimţirea aceasta boleşte fără să ştie, aşa şi mintea: până îşi păzeşte
întreaga lucrare, ştie de unde vin patimile ce o muncesc şi se luptă cu ele;
iar amar şi cumplit este celui ce îşi petrece viaţa cu nesimţirea, căci acesta
asemenea este celui ce luptă noaptea şi socoteşte că gândurile de război
sunt numai visuri.
23. Când puterea cea gânditoare a sufletului şade la privirea faptelor
bune şi toată puterea poftitoare se porneşte către Iisus Hristos, iar cea
mânioasă se înarmează împotriva dracilor, atunci puterile noastre lucrează
după fire.
24. Din trei părţi este alcătuit sufletul cuvântător, precum zice
Bogoslovul Grigorie: în partea gânditoare, cunoştinţa, cugetarea,
înţelepciunea; în partea iuţoasă, bărbăţia şi răbdarea; iar în partea poftei,
dragostea, cumpătarea şi înfrânarea. Iar dreptatea le ţine pe toate,
învăţându-ne a lucra cu bun chip. Căci ea cu bună cunoştinţă se luptă cu
oştirile vrăjmaşului; cu întreaga înţelepciune priveşte fără patimă; cu
dragostea îi iubeşte pe toţi ca pe sine; cu înfrânarea taie toată pofta dulce;
iar cu bărbăţia şi răbdarea se înarmează împotriva luptelor nevăzute. Astfel
răsună cu bună armonie organul sufletesc.
645
 25. Cel ce se nevoieşte pentru întreaga înţelepciune şi iubeşte fericita
curăţie, acela să-şi înfrâneze trupul şi să-l robească cu gânduri smerite,
chemând ajutorul şi darul lui Dumnezeu spre dobândirea celor dorite. Iar
cel ce îşi hrăneşte trupul cu mâncări neînfrânate va fi robit de duhul
curviei. Că precum apa potoleşte focul cel mult, aşa postul împreună cu
sufletul smerit potoleşte toată aprinderea trupului şi pierde toată nălucirea
de ruşine.
26. Patima pomenirii de rău să se depărteze foarte de la sufletul tău, o,
iubitorule de Iisus Hristos! Şi celui ce ţi-a făcut rău nicidecum să nu-i
răsplăteşti. Că precum focul ascuns în pleavă arde, aşa şi pomenirea de rău,
încuibată în inimă, arde sufletul. Ci tu mai vârtos roagă-te pentru cei ce te-
au întristat şi, pe cât poţi, fă-le bine, ca să-ţi câştigi sufletul din moarte şi
să ai îndrăzneală în vremea rugăciunii.
27. Întru sufletele celor smeriţi Se odihneşte Dumnezeu, iar în inimile
celor mândri se sălăşluieşte patima ocărârii. Căci nimic nu ne biruieşte mai
repede decât gândurile mândriei; iar acestea cu nimic altceva nu se curăţă
şi nu se dezrădăcinează decât cu fericita smerenie, pentru care pe dreptate
s-a numit ucigătoare de patimi.
28. De gândurile cele rele să se cureţe sufletul tău, iar cugetul să se
lumineze în cele bune, având pururea înainte cuvântul: „Inima iubitoare de
pofte temniţă şi lanţ sufletului se face în vremea ieşirii; iar cea iubitoare de
osteneală este uşă deschisă” (Sf. Marcu, Capete despre legea
duhovnicească, 20). Căci sufletul curat, când iese din trup, este povăţuit de
îngeri către viaţa cea fericită; iar cel nepocăit, vai mie!, este răpit de
demoni.
29. Preafrumos este capul împodobit cu cunună luminoasă de pietre
scumpe şi mărgăritare; dar cu mult mai luminos este sufletul împodobit cu
bogăţiile cunoştinţei lui Dumnezeu cele luminate, având în sine sălăşluit
pe Duhul Sfânt. Şi cine va putea grăi după vrednicie frumuseţea acestui
suflet?

646
 30. Iuţimea şi mânia să nu le laşi să se sălăşluiască în tine, căci „bărbatul
mânios nu are bună alcătuire” (Pilde 11,25), iar „în inimile celor blânzi
locuieşte înţelepciunea” (Pilde 14,3). Că dacă patima mâniei va domni
asupra sufletului tău, mai buni decât tine se vor arăta cei ce vieţuiesc în
lume, iar tu vei fi ruşinat şi nebăgat în seamă ca monah.
31. La toată ispita şi la tot războiul să-ţi agoniseşti Sfânta Rugăciune, că
aceasta este arma cea nebiruită, şi cu darul lui Iisus Hristos vei birui pe
vrăjmaşi. Şi să fie rugăciunea curată, după cum zice Învăţătorul nostru:
„Voiesc ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini curate, fără
mânie şi fără gânduri” (1 Tim. 2,8). Cine nu se îngrijeşte de o astfel de
rugăciune este dat ispitelor şi patimilor.
32. „Vinul veseleşte inima omului” (Ps. 103,16); iar tu, monahule, te-ai
făgăduit a te tângui, şi pentru aceasta să te abaţi de la o astfel de veselie şi
să te veseleşti cu darurile cele duhovniceşti. Cel ce se veseleşte cu vin va
trăi în gândurile patimilor şi va cădea în multe scârbe.
33. Nu face praznice cu băutura vinului, ci cu înnoirea minţii şi cu
curăţia sufletului; căci cel ce-şi umple pântecele cu mâncări multe şi cu vin
în zilele praznicelor, mânie pe Cel în al Cărui nume se sfinţeşte praznicul.
34. Pururea se cade a priveghea în psalmi, în rugăciune şi în cetire, iar
mai vârtos în zilele praznicelor, precum ni s-a poruncit. Căci monahul cel
deştept îşi robeşte mintea către Dumnezeu şi îşi satură sufletul cu vedenii;
iar somnul mult îngroaşă mintea. Dar păzeşte-te şi nu te da privegherii în
gânduri necurate şi în vorbe deşarte, că mai bine este să dormi, decât să
priveghezi întru cuvinte rele.
35. Cel ce hrăneşte şarpe în sânul său, precum şi cel ce hrăneşte cuget
viclean în inimă, amândoi vor fi omorâţi: cel dintâi în trup de veninul
şarpelui, iar celălalt în suflet de gândul otrăvitor. Ci precum omorâm lesne
puii năpârcilor, aşa să nu lăsăm gândurile cele rele să se sălăşluiască în
inimă, ca să nu pătimim amărăciune de la dânsele.

647
 36. Sufletul cel curat se numeşte pe drept cuvânt „grădină încuiată şi
izvor pecetluit” (Cânt. 4,12) şi „scaun al simţirilor” (Pilde 12,24); iar cel ce
se întinează cu gânduri spurcate se umple de toată putoarea păcatului.
37. Podoaba hainelor, săturarea pântecului şi vorbirile cele rele, am auzit
de la Părinţii cei iscusiţi, nasc în suflet toate gândurile cele viclene.
38. Pofta avuţiei să nu se sălăşluiască în sufletul monahului; că monahul
cel bogat este ca o corabie plină de aur, înviforată de valurile grijilor şi
afundându-se în adâncul scârbelor. Căci iubirea de argint este maica multor
patimi, şi pe dreptate s-a numit „rădăcina tuturor răutăţilor” (1 Tim. 6,10).
39. Neagoniseala şi tăcerea sunt vistierie ascunsă în câmpul vieţuirii
călugăreşti. Mergi, vinde toate câte ai şi le dă săracilor, şi cumpără acest
câmp; iar de-l vei săpa şi vei afla vistieria, păzeşte-o la tine cu mare pază,
ca să nu ţi-o fure, şi astfel te vei îmbogăţi cu bogăţie nefurată şi
nestricăcioasă.
40. Dacă vei începe a petrece cu un Părinte duhovnicesc şi vei simţi
folos de la dânsul, nimeni să nu te despartă de el şi de dragostea lui; şi
întru nimic să nu-l osândeşti, iar de va fi în ceva vădit, să nu-l grăieşti de
rău, măcar de te-ar şi bate. Şi de ar grăi cineva asupra lui, tu nici cu auzul
tău să nu primeşti cuvintele acelora; nici să nu te împărtăşeşti cu cei ce-l
clevetesc, ca să nu se mânie Domnul asupra ta şi să te şteargă din cartea
vieţii.
41. Nevoinţa supunerii se săvârşeşte prin lepădarea de sine, după cum
ne-am învăţat de la cei iscusiţi; iar cel ce va petrece întru acestea să se
îngrădească cu trei semne ale armelor duhovniceşti: cu credinţa, cu
nădejdea şi cu dragostea; şi astfel fiind îngrădit cu bună nevoinţă, se va
nevoi şi va lua cununa dreptăţii.
42. Nu fi judecător faptelor Părintelui tău, ci împlinitor poruncilor lui.
Că obişnuiesc dracii să-ţi arate o mică neajungere a lui, ca să-ţi astupe
urechile tale de a nu auzi cele ce îţi va porunci; şi prin aceasta să te arate

648
neputincios şi fricos ostaş în război sau să te facă să petreci în necredinţa
gândurilor, lenevos şi slab la toată fapta cea bună.
43. Cel ce calcă poruncile Părintelui său se arată osândit asupra celor
mai bune puncte ale făgăduinţei lui; iar cel ce primeşte ascultarea şi îşi taie
voia sa cu sabia gândului smerit, acela şi-a împlinit făgăduinţa ce a făcut-o
lui Iisus Hristos înaintea multor martori.
44. Însemnând am cunoscut şi pe faţă ne-am învăţat: că pe cei ce sunt
sub ascultarea Părinţilor, foarte îi urăsc dracii, vrăjmaşii vieţii noastre,
scrâşnind asupra lor cu dinţii şi uneltind toată meşteşugirea răutăţilor,
numai ca să-i poată lipsi şi depărta de la sânurile părinteşti. Le arată
chipuri de pricini bune, le aduc iuţeală, scornesc urâciune asupra Părinţilor,
zicând că învăţătura lor nu este bună; şi le zic: „Pentru ce voi, fiind
slobozi, v-aţi făcut robi unor stăpâni nemilostivi ca aceştia? Până când să
purtaţi jugul robiei şi să nu vedeţi lumina slobodă?” Apoi le aduc aminte
de primirea străinilor, de cercetarea bolnavilor, de milostenia săracilor, şi
iarăşi le laudă viaţa cu tăcere şi nevoinţele monahiceşti ale celor din pustie,
şi toate chipurile cele rele le pun în inimile nevoitorilor, numai ca să-i
scoată din grădina duhovnicească şi din liniştea tăcerii, aruncându-i în
viforul socotinţelor rele şi în marea pierzătoare de suflet; iar după aceea, ca
pe nişte robi, sub stăpânirea lor îi fac să urmeze voii lor celei rele.
45. Iar tu, fiind sub ascultarea Părintelui tău, să nu primeşti înşelăciunea
vrăjmaşului care te luptă. Nu uita făgăduinţa ce ai făcut-o înaintea lui
Dumnezeu; nici să fii biruit de ocara dracilor; nici să fugi de vădire sau
ocară; nici să te supui gândurilor rele; nici pentru iuţeala Părintelui tău să
fugi, necinstind smerita înţelepciune şi jugul cel bun, prin iubirea de sine şi
slobozenia voii tale. Ci pune în inima ta cuvântul Stăpânului: „Cel ce va
răbda până în sfârşit acela se va mântui” (Mt. 10,22); şi: „Prin răbdare
aleargă la nevoinţa ta care îţi este pusă înainte, privind la Începătorul
credinţei şi la săvârşitorul ei, Iisus” (Evr. 12,1-2).
46. Aurarul, dacă pune aurul în ulcea, îl face mai curat; aşa şi monahul
cel nou, dacă se dă supunerii, pătimirii şi tuturor scârbelor după poruncile

649
lui Dumnezeu, dacă petrece în osteneli şi răbdare şi se învaţă ascultarea,
îneacă toate obiceiurile cele rele, se umple de smerenie şi se luminează, şi
se face vrednic vistieriilor cereşti şi petrecerii celei nepieritoare şi
sfârşitului celui fericit, unde au încetat durerea, întristarea şi suspinul,
fiindcă a fost sădit cu mirosul cel bun al veseliei.
47. Credinţa cea dreaptă şi paza poruncilor nasc frica lui Dumnezeu; iar
unde este frica lui Dumnezeu acolo este şi paza poruncilor. Din paza
poruncilor se alcătuieşte lucrarea, care este începutul privirii; iar rodul
acesteia este nepătimirea. Prin nepătimire se sălăşluieşte în noi dragostea,
despre care a strigat mai înainte iubitul ucenic: „Dumnezeu este dragoste,
şi cel ce petrece întru dragoste petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu întru
dânsul” (1 In. 4,16).
48. Cu adevărat bună şi frumoasă este viaţa monahicească, când curge în
hotarele şi legile ei, pe care le-au aşezat începătorii şi povăţuitorii ei,
învăţaţi de Duhul Sfânt. Căci ostaşul lui Iisus Hristos se cade să fie fără de
avere şi fără grijă pentru lucrurile şi tulburările lumii acesteia, după cum a
zis Apostolul: „Nimeni, ostaş fiind, nu se amestecă în treburile vieţii
acesteia, ca să placă celui ce l-a ales ostaş” (2 Tim. 2,4).
49. Se cade monahului să fie fără avere, fără patimi, fără poftă rea,
nepoftitor de mâncăruri dulci, nebeţiv, nemânios, nelenevos, neiubitor de
argint, neiubitor de slavă, neiubitor de desfătări; căci cine nu se va lăsa de
acestea nu va putea săvârşi viaţa îngerească. Iar cei vrednici pot să o
săvârşească, fiindcă „jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară” (Mt.
11,30); căci nădejdea spre Dumnezeu o uşurează şi toate le face fără patimi
şi le lucrează cu odihnă. Dulce este într-adevăr o astfel de viaţă, lucrare
frumoasă şi partea cea bună care nu se va lua de la sufletul ce a câştigat-o.
50. Cel ce s-a depărtat de grijile lumeşti şi a intrat în nevoinţa
monahicească să nu poftească bogăţii ca să le împartă săracilor; căci şi
aceasta este amăgirea vicleanului, care duce către mărire deşartă şi aduce
mintea în lucrare multă şi tulburătoare. Că dacă ai numai pâine şi apă, şi cu
acestea poţi face primirea de străini; iar de nu ai nici acestea, cu cuvinte

650
bune şi mângâietoare poţi milui pe cel lipsit, şi numai aceasta dacă o vei da
cu dragoste, vei lua plata primirii de străini. Că ai pe văduva aceea
mărturisită de Domnul în Evanghelie, care cu doi fileri, puşi din
bunăvoinţa ei, a întrecut dările bogaţilor (Mt. 10,42).
51. Aceasta s-a poruncit celor ce petrec în tăcere. Iar celor supuşi sub
ascultarea Părinţilor lor le este de ajuns una: să nu cadă din nicio poruncă a
Părinţilor. Împlinind aceasta, pe toate le-au împlinit; iar de vor cădea dintr-
o asemenea rânduială, vor fi nesilitori în tot chipul şi potrivnici faptelor
bune şi duhovniceşti.
52. Primeşte acest sfat al meu, iubitorule de Iisus Hristos: iubeşte
înstrăinarea şi dragostea, că acestea te vor schimba de patria ta şi de toate
grijile. Nu te amăgi cu grijile părinţilor şi cu dragostea către rude. De traiul
din cetate să fugi foarte; rabdă în pustie, neieşind, zicând împreună cu
Prorocul: „Iată, m-am depărtat fugind şi m-am sălăşluit în pustie” (Ps.
54,7).
53. Aleargă la locurile cele deosebite şi depărtate de lume, chiar de ar fi
lipsite de cele de nevoie; şi chiar de te-ar înconjura vrăjmaşii ca albinele,
sau mai vârtos ca viespile cele rele, punându-ţi înainte toate războaiele şi
tulburându-te cu gândurile, tu să nu-ţi laşi locul, să nu te înfricoşezi, să nu
abaţi auzul ascultător, să nu fugi de nevoinţa pustniciei; ci cu îndelungă
răbdare iarăşi pătimeşte, cântând: „Aşteptând am aşteptat pe Domnul, şi a
căutat spre mine şi a auzit rugăciunea mea” (Ps. 39,1). Şi atunci vei vedea
măririle lui Dumnezeu, apărarea, sprijinul şi toată pronia Lui pentru
mântuirea ta.
54. Se cade să ai prieteni folositori, iubitorule de Iisus Hristos, care
urmează vieţii celei bune; „Oamenii paşnici să fie prietenii tăi”, iar fraţii
tăi duhovniceşti să fie părinţi sfinţi, despre care zice Domnul: „Mama Mea
şi fraţii Mei sunt cei ce fac voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 12,49).
55. Nu fi poftitor de bucatele multe, nici de mâncările care aduc moarte
sufletului; căci „cea ce petrece în desfătări, deşi vie, moartă este” (1 Tim.
5,6); ci chiar şi din cele de nevoie, dacă sunt peste trebuinţă, leapădă-te,
651
dacă poţi; că scris este: „Nu te amăgi cu săturarea pântecelui” (Pilde
24,15).
56. Nu ieşi adesea şi nu petrece afară din chilia ta, ci păzeşte-te foarte şi
mai vârtos iubeşte a şedea cu tăcere în chilia ta. Că ieşirea este foarte
vătămătoare, fiindcă ia darul, întunecă mintea, veştejeşte râvna cea bună; şi
de aceea s-a zis: „Neînfrânarea poftei schimbă gândul cel fără de răutate”
(Înţ. Sol. 4,12). Taie legăturile cu cei din afară, ca mintea să nu ţi se plece
şi să nu-ţi tulbure tăcerea.
57. Şezând în chilia ta, să nu fie lucrarea ta necuvântătoare şi fără silinţă;
căci cel ce călătoreşte fără cunoştinţă în zadar se tulbură. Ci agoniseşte-ţi
faptă bună, adună-ţi mintea şi să ai pururea înaintea ochilor tăi moartea.
Adu-ţi aminte de tulburarea mirenilor şi deşertăciunea lumii, cât este de
amăgitoare, nestatornică şi nefolositoare; cugetă la răspunsul înfricoşat ce
avem a da la judecata cea dreptăţitoare; la chipul cum vor arăta potrivnicii
vieţii noastre, înaintea Judecătorului, toate faptele, cuvintele şi gândurile
noastre cele viclene, puse înainte de draci, iar noi le-am primit. Adu-ţi
aminte de muncile iadului şi de sufletele încuiate acolo, cu ce frică şi
durere aşteaptă; de ziua cea mai de pe urmă şi de învierea cea de obşte; de
osândirea păcătoşilor de către Judecătorul Cel neîmpărtinitor; de ruşinea ce
o vor lua păcătoşii atunci, de ocara şi vădirea cugetelor; şi cum cei vădiţi
vor fi lepădaţi de Dumnezeu şi aruncaţi în focul veşnic, unde este „vermele
cel neadormit”, întuneric necuprins, plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Pe toate
acestea nu înceta a le închipui în minte şi, prin curgerea lacrimilor tale,
udă-ţi faţa întru cunoştinţă; şi în tot ceasul să le ai în gând, că prin acestea
mulţi au câştigat mulţime de lacrimi şi au curăţit până în sfârşit toate
patimile sufletului.
58. Ci să cugeţi neîncetat şi la bunătăţile cele ce s-au gătit drepţilor, şi la
starea lor cea de-a dreapta lui Iisus Hristos, şi la glasul cel blagoslovit şi
dulce al Stăpânului, cu care îi va chema întru moştenirea Împărăţiei celei
Cereşti. Şi către acestea ridică-ţi mintea ta, aducându-ţi aminte de
dănţuirile cele duhovniceşti, de lumina cea prea dulce, de bucuria cea
neîncetată, de locaşurile cele cereşti întru care nu intră scârbă, de
652
petrecerea cea împreună cu Îngeri, şi de toate făgăduinţele ce le-a făgăduit
Domnul celor ce se tem de Dânsul.
59. Aceste gânduri să petreacă cu tine la vremea mesei, să te însoţească
la somn şi cu dânsele să te scoli. Sileşte-te dar niciodată a nu le uita,
oriunde vei fi, ca prin pomenirea lor să îndepărtezi de la tine gândurile cele
rele, şi astfel te vei umple de mângâierea cea Dumnezeiască. Iar sufletul ce
nu este îngrădit cu aceste arme ale faptelor bune, nu va putea isprăvi viaţa
cea cu tăcere; că izvorul ce nu are apă în zadar şi-a agonisit numele.
60. Şi iată rânduială rânduită pustnicilor: să postească după putinţă, să
privegheze, să doarmă pe pământ şi să rabde alte pătimiri pentru odihna
cea viitoare; fiindcă „pătimirea aceasta de acum nu este vrednică slavei
celei viitoare care va să se descopere întru noi” (Rom. 8,18). Iar mai ales
este rugăciunea cea curată şi neîncetată, că aceasta este zid tare, liman
liniştit, păzitoarea tuturor faptelor bune, pierzătoarea patimilor, ajutor bun
al sufletului, curăţirea minţii, odihna celor osteniţi, mângâierea celor ce
plâng. Rugăciunea este voroavă cu Dumnezeu, vedere a celor nevăzute,
încredinţare despre cele dorite, petrecere cu Îngerii, sporire întru cele bune,
întărire a celor aşteptate. Această împărătească faptă bună să te sârguieşti,
o nevoitorule, a o ţine întru tine; roagă-te dar ziua şi noaptea cu bună
aşezare, cu frică şi cutremur, cu minte trează, ca să-ţi primească Domnul
rugăciunea; că „ochii Domnului asupra drepţilor şi urechile Lui spre
rugăciunea lor” (Ps. 33,14).
61. Ni s-au zis de către unii dintre cei vechi, iscusiţi întru vieţuire, şi cu
cuviinţă ne-au arătat, că mai-marii dracilor ne dau războiul cel mai tare şi
ne îndeamnă pururea la cele potrivnice: la săturarea pântecelui, la pofta cea
rea, la iubirea de argint şi la slava cea deşartă; iar după acestea urmează şi
alte patimi, multe şi felurite, şi intră întru noi şi multă pagubă ne
pricinuesc sufletelor noastre.
62. Şi într-adevăr şi noi, din însăşi ispitirea noastră, am cunoscut
acestea: că nu poate omul să cadă în păcat sau în altă patimă, dacă nu a fost
mai întâi rănit de una din aceste trei; iar alt chip nu este. Pentru aceasta,

653
odinioară, aceste trei gânduri le-a adus diavolul şi asupra Mântuitorului; iar
Domnul nostru le-a biruit şi i-a poruncit diavolului să se întoarcă înapoi,
dându-ne şi nouă biruinţa asupra lor, ca un bun Stăpân şi iubitor de
oameni, Care asupra Sa a luat trupul nostru, afară de păcat, şi ne-a arătat
calea cea neînşelată, prin care, umblând, închipuim întru noi pe omul cel
nou, „care se înnoieşte după chipul Celui ce l-a făcut” (Col. 3,10).
63. Cu urâciune desăvârşită să urâm pe draci, ca pe vrăjmaşii mântuirii
noastre, după cum ne învaţă cuvântul lui David. Şi mare folos este acesta.
Dar cine poate urî pe vrăjmaşi cu urâciunea cea desăvârşită? Numai acela
ce nu a greşit nici cu fapta, nici cu gândul, nici cu cuvântul; că dacă avem
în noi vase iubitoare de patimi, cum vom putea urî pe draci până în sfârşit?
Că inima iubitoare de pofte niciodată nu poate urî pe aceştia cu urâre
desăvârşită.
64. Nepătimirea este haina de nuntă a sufletului cuvântător, a celui ce s-a
lepădat de toate patimile şi poftele rele ale lumii; că mintea celui iubitor de
Dumnezeu străluceşte cu vederea cea Dumnezeiască. Iar cel ce se
măguleşte cu patimile necinstirii se va dezbrăca de haina întregei
înţelepciuni şi se va îmbrăca cu haine proaste şi ruşinoase, „şi va fi legat de
mâini şi de picioare şi aruncat în întunericul cel mai din afară” (Mt. 22,13);
că din gânduri şi fapte ca acestea şi-a ţesut sieşi haină pe care Cuvântul lui
Dumnezeu o judecă nevrednică de cămara de nuntă.
65. Iar iată de unde vin patimile viclene şi urâte: din iubirea de sine.
Bine şi cu dreaptă socotinţă a zis oricine aceasta; că întâiul şi cel mai
cumplit război este patima iubirii de sine, care este ca un muncitor cumplit
şi stă înaintea tuturor cugetelor, împreună cu care se împărtăşesc alte trei,
şi după aceea alte cinci, şi astfel jefuiesc mintea noastră.
66. Mă minunez cum poate cineva, săturându-se pururea de bucate, să
câştige nepătimirea. Nepătimire zic nu numai aceea a păzirii de păcat cu
lucrul, că aceasta este înfrânare, ci nepătimire este a ridica mintea de la
capetele patimilor şi de la idolii cei necuraţi, şi a o înălţa sus, spre curăţia
inimii.

654
 67. Mai lesne este a curăţi sufletul necurat, decât pe cel ce s-a curăţat şi
apoi iar s-a spurcat a-l face sănătos; că cei ce s-au lepădat de tulburarea
lumii şi nu au gustat încă dulceaţa Dumnezeiască, iar apoi au căzut în
păcat, aceştia mai lesne ajung la nepătimire; iar cei ce au gustat dulceaţa
cuvintelor lui Dumnezeu (Evr. 6,5), şi au umblat în căile mântuirii, iar
după aceea iarăşi s-au întors la păcat, acestora intrarea la nepătimire este
îngrădită cu ziduri, din pricina deprinderii şi a obiceiului cel viclean, care
neîncetat le aduce în minte idolul păcatului şi îi împinge spre groapa
deznădăjduirii. Dar sufletul îmbărbătat şi iubitor de osteneli le isprăveşte
pe toate cu ajutorul lui Dumnezeu; că Dumnezeu este îndelung-răbdător şi
iubitor de oameni şi pururea Se apleacă spre noi cu milostivirea Sa,
primindu-ne după pilda fiului risipitor (Lc. 15,11).
68. Nici unul dintre noi, numai cu puterea sa, nu poate birui răutăţile şi
meşteşugirile vrăjmaşilor, ci numai cu puterea cea nebiruită a lui Iisus
Hristos. În zadar s-au amăgit înţelepţii firii, postind şi socotind că prin
puterea lor vor birui păcatul, pe care numai Unul, Dumnezeu, l-a biruit,
biruindu-l prin patimile crucii. Pentru aceasta zice Ioan Gură de Aur: că nu
este de ajuns voinţa omenească singură, fără ajutorul de sus; iar ajutorul
cel de sus nu foloseşte dacă nu este voinţă. Iuda şi Petru au arătat aceasta:
acela primind ajutor n-a folosit, neavând voinţă; iar Petru, având voinţă,
neprimind ajutor, a căzut. Din amândouă se vede lucrarea cea bună.
69. Dumnezeu nu voieşte a ne vedea pe noi nelucrând, ci ne cere să-I
arătăm voinţa noastră şi aşa să cerem ajutor. Pentru aceasta nu ne-a dat
nouă toate, ci a risipit răutăţile, lăsându-ne cele mai bune. De aceea bine
învaţă Psalmistul: „De nu va zidi Domnul casa, în zadar se ostenesc cei ce
o zidesc” (Ps. 126,1). Cu anevoie este deci „a călca peste aspidă şi peste
basilisc, şi peste leu şi peste balaur” (Ps. 90,13), dacă nu se curăţeşte omul
mai întâi după putinţă şi nu primeşte ajutor de la Cel ce a zis Apostolilor:
„Iată, v-am dat vouă putere să călcaţi peste balaur şi peste scorpii şi peste
toată puterea vrăjmaşului” (Lc. 10,19). Pentru aceasta ne-a poruncit să
rugăm pe Tatăl Ceresc „ca să nu cădem în ispită şi să ne izbăvim de cel
viclean” (Mt. 6,13). Că dacă nu ne vom izbăvi cu puterea lui Iisus Hristos
655
de săgeţile aprinse ale vrăjmaşului şi nu vom îndrepta nepătimirea, în
zadar vom nădăjdui numai în sine. Cel ce voieşte a birui răutăţile
vrăjmaşului şi a câştiga slava Dumnezeiască dator este să caute ajutorul lui
Dumnezeu prin lacrămi, supunere, dor nesăţios şi tăcere ziua şi noaptea.
Iar cela ce vrea să se împărtăşească de acestea, să-şi cureţe sufletul de
poftele lumii şi de avuţie; că pentru suflete ca acestea a zis Dumnezeu:
„Mă voi sălăşlui întru ei şi voi umbla” (2 Cor. 6,16), iar Domnul: „Cel ce
Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la
dânsul şi locaş la el vom face” (In. 14,23).
70. Unul dintre cei de demult a zis cuvânt foarte cu înţelepciune pentru
gânduri: „Judecă, zice, gândurile în pragul inimii tale, de sunt ale tale sau
ale potrivnicilor. Pe cele bune ale tale pune-le în vistieria cea dinăuntru a
sufletului, păzindu-le acolo; iar pe cele potrivnice munceşte-le cu biciurile
minţii cuvântătoare, izgoneşte-le şi nu le da loc împrejurul sufletului tău,
ba încă ucide-le cu sabia rugăciunii şi a învăţăturii Dumnezeieşti; că de la
o astfel de pierzare a vrăjmaşilor frică să cadă şi asupra începătorului lor.
Cel ce astfel ispiteşte gândurile este adevărat păzitor al poruncilor.”
71. Cel ce voieşte să biruiască mişcările patimilor ce ne dau război să-şi
ia ajutători: smerenia sufletească, osteneala trupului, toată omorârea de
sine pustnicească, iar mai ales scârba inimii pentru păcat şi rugăciunea cu
multe lacrămi, după cum cântă David: „Vezi smerenia mea şi osteneala
mea şi lasă toate păcatele mele” (Ps. 24,19); şi: „Lacrămile mele să nu le
treci” (Ps. 38,16); şi iarăşi: „Lacrămile mele s-au făcut mie pâine ziua şi
noaptea, şi băutura mea cu plângere am amestecat” (Ps. 41,3).
72. Vrăjmaşii vieţii noastre, de multe ori, micşorează înaintea minţii
mulţimea păcatelor noastre şi se silesc a ne lăuda prin gânduri, zicând că
suntem drepţi şi fără patimi, şi ne învaţă să nu ne tânguim pentru păcatele
noastre. Ci noi, fraţilor, să ne aducem aminte pururea de păcatele noastre,
măcar deşi socotim că le-am curăţit prin pocăinţă; însă să ni le aducem
aminte şi să oftăm şi neîncetat să plângem pentru dânsele, ca prin smerenie
să câştigăm megieş pe Cel bun şi să scăpăm de lanţurile mândriei şi ale
slavei deşarte.
656
 73. Nimeni să nu socotească a răbda sau a lucra faptele cele bune numai
de la sine; că pricinuitorul a tot binele ne este Dumnezeu, după cum şi
amăgitorul diavol este pricinuitorul tuturor răutăţilor. Deci, de faci cele
bune, mulţumeşte Pricinuitorului tuturor bunătăţilor; iar de te supără cele
rele, acelea trimite-le începătorului lor.
74. Cel ce uneşte lucrătoarea vieţuire cu vederea cea duhovnicească,
acela este lăudat lucrător al lui Dumnezeu; că din două izvoare dulci adapă
câmpul sufletului său. Căci vederea cea duhovnicească întraripiază mintea
către cunoştinţa cea mai bună a lui Dumnezeu, iar lucrarea omoară
mădularele cele de pre pământ, adică: „curvia, necurăţia, patima, pofta cea
rea” (Col. 3,5); şi fiind acestea omorâte, înfloresc florile cele frumoase ale
faptelor bune, rodind roadele cele duhovniceşti: „dragostea, bucuria,
pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţile,
înfrânarea” (Gal. 5,22). Atunci unul ca acesta, înţelept lucrător, după ce-şi
va răstigni trupul „cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5,24), va zice împreună
cu Apostolul: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Iisus Hristos vieţuieşte întru
mine; iar cât trăiesc în trup, trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, Care
m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine” (Gal. 2,20).
75. Să nu se tăinuiască de tine, o iubitorule de Iisus Hristos, că dacă îşi
va afla loc în tine numai o singură patimă, aceea, înrădăcinându-se prin
obicei, va aduce şi pe celelalte în acelaşi loc. Şi măcar că par că una alteia
se împotrivesc, toate acestea dracii le lucrează şi împreună caută pierzarea
noastră.
76. Cel ce îşi veştejeşte aprinderea şi floarea trupului prin post şi îşi taie
toată voia sa, acela „poartă rănile lui Iisus Hristos în trupul său cel
muritor” (Gal. 6,17).
77. Ostenelele cele pustniceşti se sfârşesc în odihna cea fără de patimă;
iar multele mângâieri ale trupului duc în patimile cele de ocară.
78. Să nu numeri anii cei mulţi ai călugăriei tale, nici răbdarea pustiei,
nici ostenelile tale cele grele; nici să cauţi lauda pentru multa petrecere în
singurătate, ci să ai pururea în minte cuvântul Stăpânului: „Rob netrebnic
657
eşti”, şi încă nu ţi-ai plătit datoria. Căci, de vreme ce încă suntem în
această viaţă şi încă nu am fost chemaţi din surghiun, ci încă şedem la râul
Vavilonului şi pătimim în slujba Egiptului, şi încă n-am văzut pământul
făgăduinţei, fiindcă nu ne-am dezbrăcat de omul cel vechi, care se strică în
poftele înşelăciunii, nici nu ne-am îmbrăcat în omul cel ceresc, ci încă
purtăm chipul celui pământesc, pentru aceasta ni se cuvine a plânge şi a ne
ruga Celui ce poate a ne scoate din robia faraonului celui amar şi a ne duce
în pământul cel făgăduit şi a ne odihni întru sfinţirea Sa, învrednicindu-ne
a fi puşi de-a dreapta măririi Celui Preaînalt. Iar toate acestea mai presus
de înţelegere le vom câştiga nu din faptele dreptăţii noastre, ci din mila lui
Dumnezeu cea nemăsurată. Drept aceea să ne rugăm neîncetat, lăcrimând
ziua şi noaptea, precum s-a zis: „Ostenit-am întru suspinul meu; spăla-voi
în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Ps.
6,6). „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Ps. 125,6).
79. Să izgoneşti departe de la tine duhul vorbirii deşarte; căci din vorba
multă se naşte toată patima cea cumplită: îndrăzneala, râsul, clevetirea,
pâra, cuvintele cele fără de ruşine şi nebunia. Şi nu voi zice multe, ci
numai ceea ce este scris: „Din vorba cea multă nu vei scăpa de păcat”
(Pilde 10,20). „Iar omul ce păzeşte tăcerea cu înţelegere este scaun al
ştiinţei” (Pilde 10,24). Pentru aceasta tăcerea este foarte trebuincioasă şi
mult folositoare.
80. Pe cei ce ne clevetesc şi ne defăimează să nu-i ocărâm, nici să le
răspundem cu asprime, ci mai vârtos să-i lăudăm şi să-i binecuvântăm,
precum ni s-a poruncit. Căci cu cât ne împăcăm cu oamenii, cu atât ne
luptăm cu dracii; iar dacă urâm pe fraţi şi ne sfădim cu dânşii, atunci cu
dracii ne împăcăm, pe care se cade să-i urâm până în sfârşit şi neîncetat să
luptăm împotriva lor.
81. Fugi şi nu sminti pe fratele cu limbă vicleană, ca să nu cazi tu însuţi
în mreaja pierzătorului. Ascultă ce zice Prorocul: „Pe bărbatul sângerărilor
şi pe vicleanul urăşte Domnul” (Ps. 5,6). Şi iarăşi: „Pierde-va Domnul
toate buzele cele viclene, limba cea mult grăitoare” (Ps. 11,3). Fugi deci şi
nu defăima greşelile fratelui tău, ca să nu cazi din bunătatea lui Dumnezeu.
658
Că cel ce defaimă şi nu are dragoste către fratele său încă nu L-a cunoscut
pe Dumnezeu, „că Dumnezeu dragoste este”, precum strigă Ioan, fiul
tunetului şi ucenicul cel iubit (1 In. 4,8). „Că dacă Iisus Hristos şi
Mântuitorul tuturor Şi-a pus sufletul pentru noi, datori suntem şi noi a ne
pune sufletul pentru fraţi” (1 In. 3,16).
82. Cu dreptate s-a numit dragostea mitropolia faptelor bune şi capul
Legii şi al Prorocilor. De aceea să ne ostenim întru dânsa, până ce vom
îmbunătăţi cuvioasa dragoste şi, printr-însa, ne vom smulge din tirania
patimilor şi, înălţându-ne cu aripile faptelor bune, vom ajunge la Ceruri şi
vom vedea pe Dumnezeu, pe cât este cu putinţă firii omeneşti.
83. Dacă „Dumnezeu dragoste este”, apoi acela ce are dragoste are pe
Dumnezeu întru sine; iar de nu este dragoste, nici un folos nu avem, şi cu
neputinţă este a zice că-L iubim pe Dumnezeu. Căci zice ucenicul cel iubit:
„Cine va zice că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos
este” (1 In. 4,20). Şi iarăşi: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut niciodată;
de iubim unul pe altul, Dumnezeu întru noi petrece şi dragostea Lui se
desăvârşeşte întru noi” (1 In. 4,12). De aici se arată că dragostea este
vârful bunătăţilor şi plinirea lor; şi nu este alt chip mai bun prin care omul
se poate apropia de Dumnezeu decât dragostea.
84. Când primim pe fraţii ce vin către noi să nu socotim că aceasta va fi
spre păcat sau spre tulburarea tăcerii noastre, ca să nu cădem din nevoinţa
dragostei; nici să gândim că noi le dăm lor ceva prin primirea aceasta, ci ca
şi cum noi am primi dar pentru dânşii. Cu linişte şi cu dragoste să-i
primim, după pilda lui Avraam; că pentru aceasta strigă Ioan Cuvântătorul
de Dumnezeu: „Fiilor, să nu iubim numai cu cuvântul şi cu limba, ci cu
fapta şi cu adevărul; şi prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr” (1
In. 3,18–19).
85. Patriarhul Avraam, lucrând fapta iubirii de străini, şedea la uşa
cortului şi chema pe cei ce treceau, ospătând pe toţi, fără de osebire: şi pe
cei necredincioşi, şi pe cei de alt neam. Şi pentru aceasta s-a învrednicit
mesei celei minunate, primind pe Îngeri şi pe Stăpânul tuturor. Să ne

659
asemănăm şi noi lui, ca nu numai îngerii Lui, ci şi pe însuşi Dumnezeu să-
L primim; căci Domnul a zis: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti mai
mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25,40). Bine este a face bine tuturor, iar mai
vârtos acelora ce nu au cu ce ne răsplăti (Lc. 14,14).
86. Cel a cărui inimă este fără de prihană întru păzirea poruncilor lui
Dumnezeu şi întru luarea-aminte la gândurile potrivnicului, acela în adevăr
se va chema curat cu inima şi se va învrednici a auzi: „Fericiţi cei curaţi cu
inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5,8).
87. Să ne silim a ajunge acolo unde, prin cuvânt, simţirile se îndreaptă:
mai ales ochii, urechile şi limba. Să le punem hotar, să nu grăiască nimic
cu patimă, nici să audă sau să vadă ceea ce nu se cuvine; că mădularele
noastre pururea ne trag spre alunecarea păcatului, dacă nu le vom povăţui
prin cuvânt. Iar când acestea se îndreptează bine de cuvânt, se arată întru
noi multă pace şi netulburată linişte.
88. Precum este mirul cel de bun miros, care, deşi este în vas pecetluit,
totuşi umple văzduhul cu mireasma lui, îndulcind nu numai pe cei de
aproape, ci şi pe cei de departe, aşa este şi mirosul sufletului celui cu fapte
bune şi iubit de Dumnezeu. Că din toate simţirile trupului străbate lucrarea
cea bună ascunsă întru el. Cine a văzut pe unul ca acesta vorbind vreo
minciună sau cuvânt de ruşine? Ci toate le grăieşte spre folosul
ascultătorilor; cu ochii priveşte blând, cu auzul nu primeşte necuviinţă, cu
picioarele umblă cuviincios, şi faţa nu o strică cu râsul. Pentru aceasta a zis
Mântuitorul: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să
vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din
ceruri” (Mt. 5,16).
89. Calea aceea pe care Iisus Hristos Dumnezeul nostru a numit-o în
Evanghelie „strâmtă şi cu scârbe”, pe urmă a numit-o şi „jugul cel bun şi
sarcina cea uşoară” (Mat. 7,13–14; 11,30). Şi cum se pot împreuna acestea
două, la cei ce socotesc că s-ar împotrivi unele altora? Adevărat este că se
împreună la cei ce le săvârşesc, la cei ce le pricep, şi le poartă cu
bunăvoinţă şi cu nădejde tare; căci acestora faptele acestea le sunt iubite, şi

660
le săvârşesc cu osârdie, aducând sufletelor lor nu scârbă, ci dulceaţă.
Pentru aceasta vezi şi tu pe cei ce au ales această cale strâmtă şi cu scârbe,
cum merg cu mare pregătire pe dânsa. Ascultă ce grăieşte Dumnezeiescul
Luca: „Şi, după ce au bătut pe Apostoli, ei au ieşit din faţa soborului,
bucurându-se că s-au învrednicit a pătimi pentru Numele Lui” (Fap. 5,40–
41). Bătaia nu este obişnuită a aduce firii omeneşti bucurie, ci mâhnire; dar
dacă pentru Iisus Hristos a născut bucurie, ce este de mirare că şi alte
pătimiri pentru El se fac asemenea?
90. Fiind noi stăpâniţi şi robiţi de patimi, de multe ori nu pricepem
pentru ce pătimim acestea; însă se cade să ştim că, depărtându-ne de
privirea lui Dumnezeu prin călcarea poruncilor Lui, pentru aceea îndurăm
astfel de robiiri. Iar acela ce-şi va pironi mintea de-a pururea spre Stăpânul
şi Dumnezeul nostru, credincios este Dumnezeu să izbăvească un
asemenea suflet din robia patimilor, precum a zis Prorocul: „Văzut-am pe
Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă
clatin” (Ps. 15,8). Şi ce este mai dulce decât a avea pe Domnul la dreapta,
acoperind şi păzind, neîngăduind a aluneca spre cele rele? Iar a câştiga
aceasta, în voia noastră stă.
91. Bine şi cu dreptate au zis Părinţii că omul nu va afla odihnă
adevărată, dacă nu-şi va agonisi aşezare lăuntrică, adică să fie în lume
numai el şi Dumnezeu, şi nicidecum întru nimic să nu se amăgească
mintea lui, ci numai spre Acela să se lipească. Unul ca acesta află în sine
odihna cea adevărată şi slobozirea de muncile patimilor, şi se învredniceşte
a cânta: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine, iar dreapta Ta m-a sprijinit” (Ps.
62,8).
92. Iubirea de sine, iubirea de slavă şi iubirea de pofte, aceste trei
izgonite sunt din sufletul omului prin pomenirea lui Dumnezeu. Iubirea de
sine este născătoare a multor răutăţi; iar dacă pomenirea lui Dumnezeu nu
se află în noi, toate tulburările patimilor îşi fac loc larg în inimă.
93. Cel ce va lepăda din inimă iubirea de sine va putea lesne, cu ajutorul
Domnului, să stăpânească şi celelalte patimi; iar dacă cineva este biruit de

661
mânie, de scârbă, de pomenirea răului, de îndrăzneală sau de poftă, acela
va fi stăpânit şi de alte fapte rele. Iubirea de sine este adăugirea patimilor,
iubirea către trup şi împlinirea poftelor trupeşti.
94. Cine ce iubeşte, cu aceea va petrece fără îndoială şi nu se va mai
despărţi, iar sfatul prietenilor care l-ar opri nu vrea să-l audă. Aşa este şi
cel ce iubeşte pe Dumnezeu: că de-a pururea doreşte să se apropie de El şi
să vorbească cu El, ceea ce se săvârşeşte prin rugăciunea cea curată şi prin
osârdia neîncetată către Dumnezeu. Acestea îl apropie pe om de Stăpânul,
încât şi el poate zice: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, către Tine mânec;
însetat-a de Tine sufletul meu” (Ps. 62,1–2). Căci necontenit aleargă către
Dumnezeu cel ce-şi depărtează mintea de toată răutatea şi se răneşte de
dragostea Lui.
95. Din înfrânare şi smerenie se naşte nepătimirea; iar din credinţă,
cunoştinţa. Prin acestea sufletul sporeşte către dreapta socoteală şi
dragoste. Iar sufletul care a primit înlăuntrul său dragostea dumnezeiască,
prin aripile rugăciunii curate neîncetat se înalţă, până ce ajunge „la măsura
vârstei plinirii lui Iisus Hristos” (Efes. 4,13).
96. Fapta bună lucrătoare biruie pofta, înfrânează mânia, iar mintea,
înălţându-se prin cunoştinţa şi vederea lui Dumnezeu, se ridică de la cele
trupeşti, apropiindu-se de Dumnezeu şi agonisindu-şi fericirea cea
adevărată.
97. Nevoinţa cea dintâi să fie aceasta: a împuţina patimile şi a le birui cu
stăpânire. A doua: a agonisi fapte bune, ca sufletul să nu rămână deşert. Iar
a treia: a păzi rodul faptelor şi al ostenelilor noastre cu trezvie
duhovnicească, căci nu numai ni s-a poruncit a lucra binele, ci şi a-l păzi
pururea.
98. „Să fie mijlocurile voastre încinse şi candelele aprinse” (Luca
12,35), a zis Domnul. Buna încinsătură a mijlocurilor este înfrânarea cu
smerenia inimii; iar candela duhovnicească, lumina purtătoare, este
rugăciunea curată şi dragostea desăvârşită. Cei ce vor fi astfel gătiţi se vor
asemăna cu oamenii care aşteaptă pe Stăpânul lor, ca, venind El, îndată să-
662
I deschidă, şi intrând El cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt să-Şi facă lăcaş întru ei.
„Fericiţi sunt robii aceia, pe care, venind Domnul, îi va afla făcând aşa”
(Luca 12,36).
99. Se cuvine monahului, ca unui fiu, din toată inima şi cu toată
cugetarea să iubească pe Dumnezeu; iar ca un rob, cu frică şi cu cutremur
să păzească poruncile Lui; să ardă cu duhul, îmbrăcându-se cu toată
întrarmarea Duhului Sfânt, nădăjduind a primi viaţa veşnică; să păzească
inima de gânduri rele şi în cugete bune să petreacă neîncetat; în fiecare zi
să-şi facă judecată pentru gândurile şi lucrurile sale, iar pentru faptele bune
să nu se înalţe, ci să se socotească rob netrebnic. Toate să le facă în taină,
fără slavă deşartă, căutând numai lauda de la Dumnezeu. Iar mai presus de
toate, să-şi îngrădească sufletul cu credinţa cea dreaptă, după porunca
Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti. Celor ce petrec astfel le este pregătită
răsplătire mare, viaţa cea nesfârşită şi locaşurile cele nerisipite ale Tatălui
şi ale Fiului şi ale Sfântului Duh.
100. „Sfârşitul cuvântului: teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile
Lui, că aceasta este tot omul” (Ecl. 12,13). Iar eu îţi zic calea cea mai
grabnică şi mai înaltă a mântuirii: teme-te de Dumnezeu şi păzeşte
poruncile Lui, nu pentru frica muncilor, ci pentru dragostea Celui ce ne-a
poruncit. Că dacă nu păcătuim numai pentru frica muncilor, arătat este că
am fi făcut răul, de n-ar fi fost frica; iar dacă urâm păcatul din dragoste
către Stăpân, atunci frica este curată şi pricinuitoare a tot binele, curăţind
sufletele împreună cu săvârşirea dragostei. Cel ce are această frică şi prin
ea păzeşte poruncile, acela este omul desăvârşit şi nimic nu-i lipseşte.
Înţelegând acestea, să ne temem de Dumnezeu şi să păzim poruncile Lui,
„ca să fim desăvârşiţi, întregi şi întru nimic lipsiţi” (Iac. 1,4), având cuget
smerit şi inimă înfrântă, şi neîncetat aducând Domnului rugăciunea
Marelui Arsenie: „Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine, că nimic bine n-
am făcut înaintea Ta; ci, pentru milostivirea Ta, dă-mi mie a pune început.”
Că toată mântuirea noastră stă în îndurările şi în iubirea de oameni ale
lui Dumnezeu, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.
663
 A aceluiaşi Preacuvios Părinte Teodor
Cuvânt teoreticesc
Cât de mare este nevoinţa spre a rupe aceste tari legături şi a ne slobozi
din slujirea materiei şi din deprinderea cea rea a agonisirii! Cu adevărat,
aici trebuie suflet bărbătesc şi viteaz, spre a fugi de materie. Căci nu numai
curăţia patimilor se caută, ci şi pregătirea spre faptele cele bune, spre
curăţirea deprinderilor celor rele şi spre dobândirea bunătăţilor.
Curăţirea sufletului, adică a părţii celei cuvântătoare, este lepădarea de
învăţăturile cele de jos şi înşelătoare, după glasul Teologului, şi slobozirea
din grijile vieţii, din tulburări şi din plecările cele viclene, adică desăvârşita
părăsire a schimbărilor celor fără loc şi fără statornicie.
Iar a părţii poftitoare este a nu se întinde către materie şi a nu privi către
simţiri, ci a se face ascultătoare cuvântului (raţiunii).
Iar a părţii mânioase este a nu se tulbura cu nimic de cele ce se întâmplă,
urmând nepătimirii.
După curăţirea acestora şi omorârea puterilor necurate, ori după buna lor
aşezare, de nevoie este înălţarea şi îndumnezeirea celui ce se abate de la
rău şi face binele, precum este scris: „Abate-te de la rău şi fă binele” (Ps.
33,14 în Biblia 1936).
Dar, mai înainte de toate acestea, este trebuinţă a se lepăda omul de sine
şi, „luând crucea, să urmeze Stăpânului” (Mat. 10,38), spre starea
îndumnezeirii celei mai desăvârşite.
Dar ce este aceea, înălţarea şi îndumnezeirea? Este, în partea minţii,
adică a părţii cuvântătoare, desăvârşita cunoştinţă a celor ce sunt şi a celor
mai presus de făpturi, pe cât poate încăpea firea omenească.
Iar în partea poftitoare: neîncetata şi desăvârşita răpire către Întâiul Bine,
şi mişcare necontenită spre El.

664
 Iar în partea mânioasă: o puternică şi lucrătoare mişcare către voirea cea
bună, neclintită şi neslăbită, neruptă de nici una dintre cele ce se întâmplă
şi aduc scârbă, ci cu îndrăzneală şi neîntoarcere a călători.
Atât de ascuţite se cuvine a fi mişcările cele bune ale sufletului, mai
mult decât mişcările lui către cele rele, pe cât întrec frumuseţile minţii pe
cele simţitoare. Şi atâta se cuvine a face întoarcere către trup, pe cât este de
ajuns pentru îngrijirea celor de trebuinţă alcătuirii, ca nu, din lipsă, să
moară viaţa.
Acestea a le săvârşi este cu lesnire spre a le înţelege, dar a le lucra este
cu mult mai greu. Nu fără osteneală este, aşadar, a dezrădăcina din suflet
deprinderile cele stricate şi vechi, nici agonisirea cunoştinţei nu se face
fără nevoinţă. Căci, cu adevărat, către Fericita Fiinţă, privirea şi pornirea
stăruitoare se face cu multe osteneli şi cu vreme îndelungată, până ce, prin
deprinderea acestei porniri, voinţa se pleacă spre acea urmare.
Şi multă împotrivire trebuie să aibă mintea împotriva simţirilor care o
trag în jos, şi aceasta este tăierea şi lupta cu trupul, cea până la moarte
neîncetată, deşi pare că, prin micşorarea mâniei şi a poftei, şi prin biruinţa
simţirilor, se întunecă înţelegerea minţii. Însă aceasta se cuvine a şti: că
sufletul neluminat, nefiind ajutat de Dumnezeu, nici adevărat nu se poate
curăţi, nici către lumina dumnezeiască a privi, după cum s-a spus.

Însă pentru cei credincioşi, ceea ce s-a zis mai înainte, se cade a fi
lămurit mai pe larg, spre deosebirea cunoştinţei.
Căci cunoştinţa este ori după fire, ori mai presus de fire; iar cea de-a
doua se arată din cea dintâi.
Cunoştinţa după fire este aceea pe care sufletul o poate primi prin
cercarea şi căutarea puterilor fireşti, întrebuinţând simţirea, nălucirea şi
mintea pentru înţelegerea făpturilor şi a Făcătorului lor, pe cât poate
sufletul, fiind legat de materie. Şi de aceea lucrarea minţii se întunecă prin
împreunarea cu trupul. Pentru aceasta nu pot fi vederile minţii pipăitu-se,

665
căci către cugetare este trebuinţă de închipuirea firii în chipuri, deosebire
materialnică şi împărţirea părţilor. Aşadar se cer vederi măsurate minţii, cât
poate primi fiind încă în trup. Pe o astfel de cunoştinţă o numim firească.
Iar cunoştinţa cea mai presus de fire este aceea care se face în minte mai
presus de meşteşugul şi puterea ei, ori de câte ori înţelegerea covârşeşte
măsura celor ce sunt în trup, mintea lipindu-se de cele de sus, „ca una
ieşită din trup”. Aceasta se face de la Dumnezeu, când El află mintea foarte
curată de toată împătimirea materialnică şi cuprinsă de dumnezeiasca
dragoste.
Nu numai cunoştinţa astfel se împarte, ci şi fapta cea bună. Căci alta este
fapta ce nu covârşeşte firea, măcar că se numeşte firească; iar alta este
fapta lucrată de Întâiul Bine, mai presus de puterile firii, şi aceasta se
cuvine cu dreptate a fi numită mai presus de fire.
Cea firească poate fi lucrată chiar de cel neluminat; iar cea mai presus de
fire nicidecum. Căci cum ar putea cel neîmpărtăşit de lucrarea
dumnezeiască a o avea pe aceasta?
Cel luminat le are pe amândouă; iar pe cea mai presus de fire o va
dobândi numai după ce şi-a agonisit pe cea după fire. Căci dumnezeiasca
cunoştinţă cea mai presus de fire poate fi primită numai după lucrarea celei
fireşti.
Dar să ştii şi aceasta: precum simţire şi nălucire au şi necuvântătoarele,
tot astfel şi omul are aceste puteri, însă mult mai înalte în cel luminat decât
în cel neluminat.
Iar cunoştinţa firească despre fapta bună şi despre patimile cele
potrivnice pare a fi îndoită: uneori înaltă şi neajunsă (când filosofii n-au
putut-o adeveri), iar altora lucrătoare, însufleţită, întărind cunoştinţa prin
iscusinţa ostenelilor, şi aceasta este cu adevărat credincioasă.
Aşa fiind, patru sunt cele ce se împotrivesc minţii spre agonisirea
faptelor bune: Mai întâi, deprinderea cea veche a patimilor, care prin
obicei îndelungat trage mintea către cele pământeşti. Al doilea, lucrarea

666
simţirilor, care, arătând bunătăţi trupeşti, atrage mintea către ele. Al treilea,
lucrarea însăşi a minţii, care este încă unită cu trupul; căci mintea,
netrecând încă dincolo, nu poate privi limpede bunătăţile ei proprii. Al
patrulea, duhurile necurate şi urâtoare de oameni, ale căror curse sunt
nenumărate, prin simţire, prin cuvânt, prin minte şi prin orice alt chip;
după cum este scris: „Vai sufletelor!”, că pretutindeni pun curse.
Şi dacă nu ar fi primit Păstorul cel Bun pe umerii Săi oaia cea rătăcită
(Luca 15,5), cu negrăita Sa pronie, nimeni n-ar fi scăpat din acele curse.
Şi ca să fugim de acestea, trei sunt nouă cele de nevoie. Cea dintâi şi mai
mare este: ca spre Dumnezeu să privim cu tot sufletul, şi de la Dânsul
mâna de ajutor să cerem, aruncând toată nădejdea spre El şi încredinţându-
ne desăvârşit că, de nu ne-ar ajuta Acela, nevoia ce ne trage către cele de
jos ar rămâne netrecută.
A doua, şi pricinuitoare a celei dintâi, mi se pare a fi: neîncetata hrănire
a minţii cu înţelegere; înţelegere zic, a tuturor celor ce sunt, simţitoare şi
înţelegătoare: ce sunt acelea singure în ele şi ce atârnare au către Întâiul
Început, ca din privirea lor mintea să se suie, pe cât se poate, către
Pricinuitorul a toate. Căci cercarea celor ale firii îndeamnă mintea spre
împătimirea doririi către făpturi, iar slobozindu-se de această înşelăciune,
se ridică spre începuturile întregii existenţe: de la cele bune, minunate şi
mari, către cele mai bune, mai minunate, mai mari şi mai presus de
bunătate şi mărime, ca într-o oglindă văzând.
Întru acestea învârtindu-se mintea pururea, cum să nu dorească
Bunătatea adevărată? Căci, dacă se pleacă spre ceva străin, cu mult mai
vădit se va pleca spre ceea ce este al ei. Şi fiind ţinut sufletul de dragostea
acestor priviri, către ce din cele de jos ar voi să se lipească? Cine îl va
trage de la Cel pe Care îl iubeşte? Şi chiar viaţa în trup i se va face amară,
când îl împiedică de la cele bune.
Şi deşi mintea, nelămurită fiind, precum s-a zis, rămâne în trup şi în
materie, totuşi priveşte către frumuseţea cugetării. Iar această privire,
oricât de mică ar fi, este o pornire subţire către mărimea acelei bunătăţi,
667
îndemnând mintea să lepede tot ce este materialnic, chiar dacă ar trebui să
pătimească pentru aceasta puţină amărăciune.
A treia este omorârea „în-junghiatului trup” (Col. 3,5); altfel este cu
neputinţă a primi vedenii limpezi şi curate. Să se omoare trupul cu post, cu
priveghere, cu culcare pe jos, cu haină aspră, cu osteneală şi pătimire bună.
Aşa se omoară trupul; iar mai vârtos se răstigneşte lui Hristos (Gal. 5,24).
Iar subţiindu-se şi curăţindu-se şi uşor fiind şi bine aşezat, urmează
mişcărilor minţii fără împotrivire şi se suie la înălţime cu lesnire.
Iar fără acestea, toată stăruinţa rămâne deşartă. Căci această cinstită
Treime, privirea către Dumnezeu, hrănirea minţii cu înţelegere şi omorârea
trupului, dacă se uneşte în suflet, naşte ceată de bunătăţi fericite. Cu
neputinţă este ca, înfrumuseţat cu această treime, sufletul să aibă vreo
urmă de răutate sau să lipsească de vreo faptă bună.
Tulbură însă mintea nelăsarea agonisirii şi nedefăimarea slavei; căci,
până când sufletul este lipit de acestea, de multe patimi se răneşte. Eu spun
cu tărie: cu neputinţă este sufletului să zboare la înălţime dacă este pironit
în bogăţie şi slavă. Nu zic că nu se poate lipi de acestea, chiar nevoindu-se
cineva în aceste trei, dar nu poate ajunge la deprinderea lor adevărată.
Aşadar, nici unul nu este cu adevărat bun, fără numai Cel ce este mai
presus de tot binele. Şi dintre toate, mai bun este acela care se aseamănă cu
Cel dintâi, şi aşa până la cel mai de pe urmă. Cum dar vom iubi şi vom
lăuda argintul sau aurul ori cele ce se târăsc pe jos? Aceleaşi cuvinte sunt
şi pentru slava omenească: că nu este mai potrivnic cuvântului ceva, decât
grija ce stă împotriva lui.
Pentru ce se va îngriji cineva şi se va tulbura întorcându-se către
nimicurile lumii? Norul grijilor se alcătuieşte ca şi dintr-o afumare a celor
dintâi patimi: iubirea de plăceri, iubirea de argint şi iubirea de slavă. Iar cel
slobod de acestea este şi fără grijă. Nici vederea cugetului nu poate fi mai
cinstită decât înţelepciunea, iar până ce aceasta nu se înalţă, mintea nu
ajunge la cele zise.

668
 Căci în înţelegerea faptei bune se cuprind şi buna cunoştinţă, şi cea
potrivnică, primejdioasa socotinţă. Pentru aceasta vederea minţii cere
chipul întrebuinţării şi al luptei, iar iscusinţa se învaţă şi cu trupul. Iar
pentru pricina fricii, cuvântul nu va lipsi; căci, pe cât este mai mare
dragostea, pe atât se înmulţeşte frica; şi pe cât nădejdea este bună spre a
primi, pe atât frica este mai ascuţită spre a nu pierde. Iar frica aceasta
roade mai vârtos sufletele rănite decât ameninţările muncilor nenumărate.
Căci a primi este fericirea, iar a nu primi este ticăloşia cea mai mare.
Dar ca cuvântul să meargă drept, se cade a începe de la sfârşit. Tot ce se
face îşi are sfârşitul, despărţirea părţilor şi rânduiala lor. Sfârşitul vieţii
noastre este fericirea, sau, a zice mai drept, Împărăţia Cerească, ori a lui
Dumnezeu. Iar aceasta nu este numai vederea Sfintei Treimi, ci şi primirea
dumnezeieştii revărsări, adică îndumnezeirea; şi ceea ce este în noi
neîndestulat să se umple cu acea revărsare şi să se desăvârşească.
Aceasta este hrana celor înţelegători, a celor ce nu se satură de
împlinirea dumnezeieştii revărsări: o rotire neîncetată, începând din
Dumnezeu şi sfârşind tot în Dumnezeu: pe cât înţelege, sufletul doreşte; pe
cât doreşte, se îndulceşte; pe cât se îndulceşte, spre înţelegere se întăreşte,
şi iarăşi începe nemişcata mişcare.
Acesta este sfârşitul, pe cât este cu putinţă a ajunge. Iar cum vom
călători către acest sfârşit? Se cuvine a privi.
Sufletelor cuvântătoare, fiind fiinţe înţelegătoare şi apropiate de minţile
îngereşti, viaţa de aici le este dată întru osteneală şi nevoinţă. Iar plata
nevoinţei este aşezarea cea vrednică, care covârşeşte negrăit osteneala.
Pe lângă aceasta, şi însăşi puterea de a lucra bine este darul lui
Dumnezeu.
Care este aici nevoinţa? Sufletul cuvântător este în jug cu trupul
vieţuitor, având din pământ fiinţa lui, şi se pleacă spre cele de jos. Aşa se
face că în om sunt două părţi împotrivnice, sufletul şi trupul, nu spre

669
amestecare, ci despărţite după fire, unite într-o singură faţă şi două firi
desăvârşite.
Trupul doreşte fireşte cele asemenea lui, iar sufletul, fiind înţelegător,
doreşte cele înţelegătoare şi de acelea se îndulceşte. De aceea, mai întâi şi
peste toate, dragostea de Dumnezeu este în el fireşte înrădăcinată.
Omul cel dintâi putea, fără opreală, să primească cu simţirea cele
simţitoare şi cu mintea cele înţelegătoare. Dar i se cuvenea să se
îndeletnicească în cele bune, nu în cele rele. Nu trebuia să nu întrebuinţeze
simţirea, căci nu în deşert a fost îmbrăcat cu trup, ci trebuia ca prin
frumuseţea făpturii să se suie către Pricinuitorul ei.
Dar Adam, întrebuinţând rău simţirea, s-a minunat de bunătatea
simţitoare, văzând rodul „frumos la vedere şi bun la mâncare” (Fac. 3,6) şi,
gustând, a lepădat îndulcirea minţii. Drept aceea Dreptul Judecător l-a
lipsit de privirile dumnezeieşti şi l-a izgonit între cele întunecate, nefiind
vrednic să rămână în lumina celor netrupeşti.
Nu se cuvenea celor spurcaţi să fie lăsaţi în frumuseţile sfinte, ci au fost
sloboziţi să se îndulcească numai cu simţirea şi cu puţine rămăşiţe ale
minţii.
De aceea nouă mai grea ni s-a făcut nevoința către simțirile minții; că nu
este în puterea noastră a ne îndulci cu cele ale minții, precum ne îndulcim
cu cele simțitoare prin simțire, după cum s-a zis. Încă şi cu Botezul suntem
ajutoriți, curățiți și înălțați; drept aceea, pe cât ne stă nouă în putință, întru
acelea se cuvine a ne îndeletnici, iar nu întru cele simțitoare. Și cu acelea a
ne minuna și a le dori, iar de cele simțitoare întru nimic să nu ne minunăm,
nici să voim a ne îndulci.
Căci unul ca acela nici un cuvânt către cele înțelegătoare pare a avea,
dacă lasă pe cele minții pentru cele ale simțirii. Că pe cât este Ființa ființei
mai înaltă, pe atât şi bunătatea bunătății este mai minunată. Iar a dori în loc
de bine pe ceea ce este rușinoasă, și în loc de prea cinstită pe ceea ce este
necinstită, ce nebunie nu întrece?

670
 Și acestea le zicem pentru amândouă făpturile: simțitoare și
înțelegătoare. Ce vom zice despre cele mai presus de acestea, când și
acestora punem înainte materie neînchipuită, iar nu bine încuviințată?
Aceasta este deci nevoința: să luăm aminte nouă cu sârguință, ca pururea
să ne îndulcim cu cele înțelegătoare; către acelea să întindem și mintea, și
dorința, ca întru nimic din acestea să nu fim furați de cele simțitoare,
plecându-ne către acelea cu simțirea și minunându-ne noi înșine de
lucrurile ce sunt.
Iar dacă și simțirea trebuie întrebuințată, pentru aceea se cuvine a fi
întrebuințată: ca din făpturi să cunoaștem pe Făcătorul, întru acelea
privindu-L, precum în ape pe soare. Căci chipurile celor ce sunt au în ele
pe Întâiul Pricinuitor al tuturor, pe cât le este cuprinzător.
Aceasta este deci îndreptarea noastră; iar cum trebuie a o lucra, se
cuvine a cerceta.
S-a zis că trupul, vrând a se îndulci, dorește lucrurile lui deosebite, prin
mijlocirea simțirilor, ceea ce este potrivnic voinței sufletului. Și pe cât mai
mult dorește trupul, pe atât mai tare se face. Pentru aceasta, întâi trebuie să
se îngrijească trupul, ca tuturor simțirilor să le pună frâu, ca să nu se
îndulcească cu cele simțitoare; căci, pe cât trupul se întărește, mai mult se
pornește, și pe cât se pornește, se face neținut.
În al doilea rând, sufletului se cuvine a se sili să-l omoare pe acela: cu
postul, cu privegherea, cu culcarea pe jos, cu șederea în picioare, cu
nespălarea și cu toată cealaltă rea pătimire; ca vestejind puterea lui să-l
facă lesne cârmuit și bine ascultător lucrărilor minții.
Aceasta era mai înainte stătătoare către îndreptare. Dar fiindcă dorirea
lor este lesnicioasă, iar lucrarea lor nelesnicioasă, și felurite sunt
îndreptările acestor greșeli, chiar de va lua cineva foarte aminte, adesea
este furat de simțiri.
A treia doctorie s-au aflat a fi rugăciunea și lacrimile. Rugăciunea are
mulțumire pentru bunătățile date și cerere pentru lăsarea păcatelor și

671
pentru întărirea puterilor cele dinainte, fiindcă, afară de ajutorul
dumnezeiesc, precum și mai înainte s-a zis, nimic nu poate îndrepta
sufletul. Încă și unirea cu ceea ce se dorește, și îndulcirea, și desăvârșita
voință către acelea are putere spre o asemenea plecare: căci îndreptarea
acelei părți este mai aleasă, adică a îndemna voința spre cât este cu putință
a voi foarte (rugăciunea).
Iar lacrimile au multă putere: că pentru păcate milostivesc pe Stăpânul,
curățesc spurcăciunile ce le avem din simțitoarele dulceți și întraripează
voința către cele înalte.
Acestea sunt deci așa. Iar următoarea lor îndreptare este privirea celor
gânditoare și desăvârșita dorință. Iar de aici vine împuținarea trupului, a
căruia părți sunt: postirea, întreaga înțelepciune și celelalte, toate
împlinindu-se una prin alta. Pentru aceasta, împreună cu ele și rugăciunea,
toate se împart în multe părți; că precum acelea se fac pentru celelalte, așa
și acelea pentru acestea.
Nimeni să nu socotească iubirea de slavă, iubirea de argint sau iubirea de
dulcețile trupului însușire firească, a cărei doctorie folositoare ar fi doar
omorârea trupului. Căci cele două, iubirea de slavă și iubirea de argint,
sunt nașteri ale nebuniei. Din neiscusirea bunătăților celor adevărate și din
necunoștința celor înțelegătoare, sufletul a socotit bune cele mincinoase:
cu bogăția a crezut că va împlini lipsa; iar iubirea de dulceți și iubirea de
slavă se îngrijesc pentru bogăție, care singură de sine se arată ca un bine,
dar nu este, după cum am grăit.
Iubirea de slavă nu este pentru lipsa celor trupești, căci nici mică
mângâiere nu vine de acolo, ci din neiscusirea și necunoștința Întâiului
Bine și a adevăratei Slave. Iar pricinuitoarea acestora și, pe scurt, rădăcina
tuturor răutăților este nebunia. Căci este cu neputință a cunoaște firea
lucrurilor: de unde a ieșit fiecare și unde se întoarce, când omul defaimă
sfârșitul său și se trage către cele pământești. Căci nu voiește sufletul
binele cel nevăzut, deși din deprindere se face muncit. Însă și deprinderea

672
o poate birui, numai când nu venise încă deprinderea, ci după necunoștință
s-a înșelat.
Drept aceea, mai înainte de toate, se cuvine a cugeta cu sârguință drept
despre cele ce sunt, iar voința următoare să o înălțăm către Binele cel
dintâi. Toate cele văzute să le defăimăm, cunoscând multa lor deșertăciune.
Căci ce ajută acestea sfârșitului nostru?
Și, ca să zic pe scurt: unul este lucrul cuvântătorului suflet în trup, a dori
sfârșitul său. Căci lucrarea voinței fără de cunoștință este nemișcată, pentru
care am primit a lucra cu mintea. Deci, dacă voințele sunt pentru
înțelegere, desigur că și pentru aceea singură sunt voințele. Și aceasta se
arată mai cuprinzătoare, căci și fericirea are lucrările îndoite ale acestei
vieți pustnicești: înțelegerea și voința, adică dragostea și dulceața.
Deci, dacă îndoită este lucrarea, iar una este mai de căpitenie, să
filosofească despre aceasta cei ce vor. Iar acum amândouă le punem: una o
numim privire, iar cealaltă lucrare. Cu neputință este ca una dintre acestea
să fie aflată fără cealaltă, în aceste multe lucrări. Însă în cele mai de jos se
poate.
Câte deci împiedică aceste lucrări sau se pleacă spre cele potrivnice,
răutăți le numim; iar câte ajută ori slobozesc de împiedicare, le numim
fapte bune. Lucrările ce sunt către faptele bune sunt îndreptări; iar cele
către cele potrivnice sunt călcări și păcate. Scopul cel mai de sus al toată
lucrarea către cele înalte sau bune este lucrarea, care s-a unit din înțelegere
și voință. Amin.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Cel între Sfinți Părintele nostru Maxim Mărturisitorul era în zilele
împăratului Constantin Pogonatul, la anul 670 de la Hristos, el fiind cel
dintâi surpător al rău-cugetătorilor eretici ai eresului Monoteliților.
Petrecând mai întâi în palaturile împărătești și fiind cinstit cu vrednicia
673
întâiului Sfetnic, după aceea a lăsat începătoriile cele politicești și s-a dat
cu totul către pustniceștile nevoințe.
Iar izvorul înțelepciunii trecându-l, și adăpându-se din curgerile cele
înviitoare ale Dumnezeieștilor Scripturi, râuri, cu adevărat, din pântecele
lui au izvorât, ale Dumnezeieștilor dogme și ale Scripturilor, umplând toate
marginile pământului. Dintru care și nouă, apa cea dulce și înviitoare din
moarte, prin aceste capete de față din această carte, ni se duce ca printr-un
canal celor cuprinși de setea bunei înțelepciuni, ca bând dintr-însa cu
îndestulare, în veac să nu mai înseteze.
Întru aceste capete (400), despre cea sfințită și făcătoare de viață
dragoste, și despre lucrarea înțelepciunii, se filosofește; iar prin celelalte
(700), negrăita slavă a înaltei Teologhii se întărește, taina Dumnezeieștii
iconomii a Cuvântului, cu bună credință, se lărgește, prin care se arată cu
putere lucrătoarea privire a Dumnezeieștilor fapte bune, cu multă
meșteșugire.
Prin acestea se izgonește societatea protivnicilor: răutățile și patimile
cele urâte; iar prin ele strălucește frumos înfrumusețarea obiceiurilor bune,
și din multe și deosebite pricini de suflet folositoare se nasc veseliri ale
înțelegerii.
Prin acestea, dacă se va izbăvi cineva de toată răutatea și se va deprinde
întru fapte bune, va putea să se facă petrecător ceresc și să dobândească
slava cea dumnezeiască.
Iar tâlcuitoarea dezvoltare a Părintelui acestuia, adăugată de către
Părintele nostru, ca una ce covârșește prin multe altele și mult folos dă
ascultătorilor, s-a adăugat la capete. Despre acest Dumnezeiesc și înțelept
Părinte amintește și Fotie: să citești lista 191, foaia 251, care este în frază
scurtă și cuprinzătoare. Amin.
Maxim Mărturisitorul
Cuvânt înainte la capetele cele pentru dragoste
către Elpidie Preotul
674
 Iată, împreună cu cuvântul cel pentru viața pustnicească, și cuvântul cel
pentru dragoste am trimis Cinstitei Tale, Părinte Elipidie, alcătuite în
același chip cu numărul de capete al celor patru Evanghelii, prin sute
împărțite; nimic, poate, vrednic de nădejdea ta, însă nici mai prejos de
puterea noastră. Să cunoască însă Sfinția Ta că nici acestea nu sunt roade
ale minții mele; ci, după ce am trecut cuvintele Sfinților Părinți și, din cele
privitoare la această pricină, mintea mea a adunat, în puține, cele multe, cu
scurtare, ca să fie bine pricepute și lesne de ținut minte, pe acestea le-am
trimis Cuvioșiei Tale. Te rog deci, cu dragoste să le citești și singur folosul
cel dintru ele să-l vânezi, iar neînfrumusețarea cuvântului să o treci cu
vederea. Și să te rogi pentru măsura noastră, cea pustie de tot folosul
Dumnezeiesc. Încă te mai rog și aceasta: să nu socotești scrierea în vreun
chip spre supărare, fiindcă am împlinit porunca ascultării. Și zic aceasta
pentru că, astăzi, cei ce supără cu cuvintele sunt mulți, iar cei ce învață
prin fapte sau măcar învățându-se prin lucruri sunt foarte puțini. Ci, mai
vârtos, cu de-adinsul să iei aminte la fieștecare din capete. Căci nu toate
sunt lesne de priceput tuturor, precum mi se pare, ci cele mai multe cer
multă cercare împreună și nevoință, măcar de ar părea spuse mai simple;
căci, poate, ceva de folos s-ar arăta sufletului dintru acestea, dacă se
ascultă cu adevărat prin darul lui Dumnezeu, de către cel ce citește cu
cuget neiscoditor, cu frica lui Dumnezeu și cu dragoste. Iar cel ce nu
pentru folos duhovnicesc citește, fie această alcătuire a mea, fie alta
oarecare, ci urmărește numai cuvinte ca să-l vinuiască pe cel ce a scris și să
se arate pe sine, în orice chip, mai înțelept decât acela, unul ca acesta, plin
fiind de părere, nici un folos nu va afla de nicăieri.

Suta întâi – Capetele despre dragoste

1. Dragostea, adecă așezământ bun al sufletului, este aceea întru care
nimic din cele ce sunt nu se cinstește mai mult decât cunoștința lui
Dumnezeu; însă cu neputință este a veni cineva întru starea acestei
dragoste dacă are încă pătimire către ceva din cele pământești.

675
 2. Pe dragoste o naște nepătimirea; iar pe nepătimire, nădejdea cea întru
Dumnezeu; iar pe nădejde o naște îngăduirea (suferirea) și îndelunga
răbdare; iar pe acestea le naște înfrânarea cea cuprinzătoare; iar prin
înfrânare se naște frica lui Dumnezeu; iar pe frică o naște credința cea întru
Dumnezeu.
3. Cel ce crede Domnului se teme de muncă; iar cel ce se teme de muncă
se înfrânează de patimi; iar cel ce se înfrânează de patimi suferă scârbele;
iar cel ce suferă scârbele va avea nădejde întru Dumnezeu; iar nădejdea
cea întru Dumnezeu desparte mintea de toată pătimirea cea pământească;
iar mintea, despărțindu-se de acestea, va avea dragostea cea către
Dumnezeu.
4. Cel ce iubește pe Dumnezeu cinstește mai mult decât toate cele făcute
de Dânsul cunoștința Lui și, nelipsit fiind prin dorire, îngăduie întru
aceasta.
5. Dacă toate cele ce sunt prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu s-au
făcut, iar Dumnezeu este mai bun decât toate cele ce s-au făcut printr-
Însul, atunci cel ce lasă pe Dumnezeu și se îndeletnicește întru cele mai
rele se arată prin sine că cinstește mai mult decât pe Dumnezeu pe cele ce
printr-Însul s-au făcut.
6. Cel ce are mintea pironită în dragostea către Dumnezeu defaimă toate
cele ce se văd, și chiar trupul îl socotește ca pe un străin.
7. Dacă sufletul este mai bun decât trupul, iar Dumnezeu, fără de
asemănare, mai bun decât lumea pe care El a zidit-o, atunci cel ce cinstește
trupul mai mult decât sufletul și cinstește lumea mai mult decât pe
Dumnezeu nu se deosebește cu nimic de închinătorii de idoli.
8. Cel ce și-a despărțit mintea de dragostea și petrecerea cea lângă
Dumnezeu și o are legată de vreun lucru simțit, acela cinstește mai mult
decât sufletul său și decât pe Dumnezeu Ziditorul cele ce s-au făcut de
Dânsul.

676
 9. Dacă viața minții este luminarea cunoștinței, iar această luminare o
naște dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că mai mare decât
Dumnezeiasca dragoste nimic nu este.
10. Când mintea, purtată de dorul dragostei către Dumnezeu, se înalță,
atunci nu simte nici pe sine, nici pe altceva din cele ce sunt; căci de lumina
Duhovnicească cea nemărginită luminându-se cu totul, rămâne
nesimțitoare către toate cele ce s-au făcut de Dânsul, precum ochiul
simțitor nu vede stelele când răsare soarele.
11. Toate faptele cele bune ajută minții spre Dumnezeiescul dor, dar mai
mult decât toate rugăciunea cea curată; fiindcă prin aceasta, ca prin niște
aripi, mintea se înalță către Dumnezeu și se face afară de toate cele ce sunt.
12. Când, prin dragoste, mintea se răpește de cunoștința dumnezeiască și
se face afară de lume, atunci simte nemărginirea lui Dumnezeu; și precum
Dumnezeiescul Isaia, venind de uimire în simțirea smereniei sale, cu
dragoste grăiește: „O! ticălosul de mine, că m-am umilit; că om fiind și
buze necurate având, în mijloc de norod ce are buze necurate locuiesc, și
pe Împăratul, Domnul Savaot, L-am văzut cu ochii mei.” (Isaia 6,5)
13. Cel ce iubește pe Dumnezeu nu poate să nu iubească pe fiecare om
ca pe sine, deși se scârbește de patimile celor ce încă nu s-au curățit; pentru
aceasta, văzând buna lor îndreptare, cu nemăsurată și negrăită bucurie se
bucură.
14. Necurat este sufletul cel plin de cugete de poftă și de urăciune.
15. Cel ce vede în inima sa urmă de ură, pentru orice fel de greșeală
către orice om, este cu totul străin de dragostea către Dumnezeu; căci
dragostea către Dumnezeu nicidecum nu suferă ura către om.
16. „Cela ce Mă iubește pe Mine, zice Domnul, poruncile Mele va păzi.”
(Ioan 14,15) „Și aceasta este porunca Mea: ca să vă iubiți unul pe altul.”
(Ioan 15,12) Deci cel ce nu iubește pe aproapele nu păzește porunca; iar
cel ce nu păzește porunca nu poate nicidecum să-L iubească pe Domnul.
17. Fericit este omul care poate iubi pe tot omul în chip deopotrivă.
677
 18. Fericit este omul care nu este lipit de niciun lucru stricăcios sau
vremelnic.
19. Fericită este mintea care a trecut peste toate cele ce sunt și se desfată
neîncetat în Dumnezeiasca frumusețe.
20. Cel ce face purtare de grijă pentru trup spre plăcere și ține pomenire
de rău pentru cele vremelnice către aproapele slujește făpturii mai mult
decât Făcătorului.
21. Cel ce păzește trupul fără dulceață și fără boală îl are împreună-rob
către slujirea celor mai bune.
22. Cel ce fuge de toate poftele lumești se așază pe sine mai presus decât
întreaga materie lumească.
23. Cel ce iubește pe Dumnezeu îl iubește cu adevărat și pe aproapele;
iar unul ca acesta nu poate strânge bani (spre păstrare egoistă), ci îi
orânduiește cu Dumnezeiască cuviință, dând fiecăruia după trebuință.
24. Cel ce face milostenie după urmarea lui Dumnezeu nu știe osebire
între cel bun și cel rău în cele de nevoie ale trupului, ci tuturor le împarte
după trebuință; deși pentru voirea cea bună cinstește mai mult pe cel
îmbunătățit decât pe cel rău.
25. Precum Dumnezeu, ca un bun și nepătimaș, iubește pe toți ca pe
niște zidirile ale Sale, pe cel îmbunătățit slăvindu-l pentru buna lui lucrare,
iar pe cel rău miluindu-l pentru fire și certându-l în veacul acesta ca să se
întoarcă, așa și omul cel bun, fără patimă, îi iubește pe toți: pe cel
îmbunătățit pentru firea și buna lui voire, iar pe cel rău pentru fire și pentru
împreuna-durere, miluindu-l ca pe un fără de minte ce umblă în întuneric.
26. Nu numai prin împărțirea banilor se arată așezământul dragostei, ci
cu mult mai vârtos prin împărțirea cuvântului lui Dumnezeu și prin slujirea
cea trupească.

678
 27. Cel ce s-a lepădat curat de lucrurile lumii și slujește aproapelui prin
dragoste nefățarnică se slobozește degrab de toată patima și se face părtaș
Dumnezeieștii dragoste și cunoștințe.
28. Cel ce a agonisit întru sine Dumnezeiasca dragoste nu ostenește
urmând după Domnul Dumnezeul său, precum grăiește Dumnezeiescul
Ieremia (Ier. 17,16), ci toată osteneala, batjocura și ocara le suferă
vitejește, nesocotindu-le nicidecum rău.
29. Când te vei scârbi de cineva, sau întru ceva nu te vei băga în seamă,
ia aminte la cugetele mâniei, ca nu cumva, despărțindu-te prin întristare de
dragoste, în locul urâciunii să te așezi.
30. Când te va durea pentru ocară sau necinste, cunoaște-te pe tine mult
folosit, fiindcă prin defăimare au aruncat purtătorii de grijă de la tine slava
cea deșartă.
31. Precum pomenirea focului nu încălzește trupul, așa și credința fără
dragoste nu lucrează în suflet spre luminarea cunoștinței.
32. Precum lumina soarelui trage la sine ochiul cel sănătos, așa și
cunoștința lui Dumnezeu trage firește, prin dragoste, mintea cea curată
către sine.
33. Minte curată este aceea care s-a despărțit de necunoștință și se
luminează cu totul de Dumnezeiasca lumină.
34. Suflet curat este cel ce s-a lepădat de patimi și se veselește neîncetat
de Dumnezeiasca dragoste.
35. Patimă este mișcarea sufletului afară de fire.
36. Nepătimirea este așezământ pașnic al sufletului, întru care cu
anevoie se mișcă spre răutate.
37. Cel ce a agonisit prin sârguință roadele dragostei nu se mută din
aceasta, măcar mii de rele de ar pătimi; iar tu să pleci mintea spre Ștefan,
ucenicul lui Hristos, care însuși pentru ucigașii săi se ruga, cerându-le
iertare: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.” (Fapte 7,60)
679
 38. Dacă dragostea este „îndelung răbdătoare și binevoitoare” (1 Cor.
13,4), atunci cel mânios și răutăcios cu adevărat este străin de dragoste; iar
cel străin de dragoste este străin de Dumnezeu, „căci Dumnezeu dragoste
este.” (1 Ioan 4,8)
39. „Nu ziceți, grăiește Ieremia, lăcaș al Domnului sunteți voi!” (Ier. 7,3)
Așa să nu zici nici tu: că singură credința în Domnul nostru Iisus Hristos
poate să te mântuiască; căci cu neputință este aceasta, de nu vei agonisi
prin fapte și dragostea către Dânsul, fiindcă „și dracii cred și se
cutremură.” (Iac. 2,19)
40. Fapta dragostei este facerea de bine către aproapele din buna voire,
îndelunga răbdare, suferirea și lucrul tuturor cu dreaptă socoteală.
41. Cel ce iubește pe Dumnezeu nu mâhnește, nici se mâhnește pentru
cele vremelnice; ci numai pentru o singură mâhnire, cea de mântuire, se
mâhnește el însuși, precum Fericitul Pavel și s-a mâhnit, și i-a mâhnit pe
Corinteni. (2 Cor. 2,4)
42. Cel ce iubește pe Dumnezeu viețuiește pe pământ viață îngerească:
postindu-se, priveghind, cântând, rugându-se și socotind pururea bine
despre tot omul.
43. Dacă pentru lucrul dorit omul se nevoiește a-l dobândi, iar
Dumnezeu este mai bun și mai dorit decât toate bunătățile, cum dar să nu
arătăm toată sârguința spre a-L dobândi pe Cel ce din fire este bun și dorit?
44. Să nu-ți întini trupul în fapte urâte, nici sufletul cu cugete rele, și
pacea lui Dumnezeu va veni asupra ta, aducând cu sine dragostea.
45. Chinuiește-ți trupul cu post și priveghere, îndeletnicește-te fără
lenevire în psalmi și rugăciune, și Sfințenia înțelepciunii va veni asupra ta,
aducând cu sine dragostea.
46. Cel ce s-a învrednicit Dumnezeieștii cunoștințe și a agonisit
luminarea ei prin dragoste nu se va îngâmfa niciodată de duhul mărirei
deșarte; iar cel ce încă nu s-a învrednicit de aceasta ușor se poartă de

680
aceea. Iar dacă va privi întru toate spre Dumnezeu, ca unul ce pentru El
lucrează, cu lesnire va scăpa de această boală.
47. Cel ce încă nu a dobândit cunoștința dumnezeiască lucrătoare prin
dragoste se înalță cu cugetul pentru cele ce face; iar cel ce s-a învrednicit a
o dobândi grăiește cu smerenie graiurile lui Avraam: „Eu sunt pământ și
cenușă.” (Facere 18,27)
48. Cel ce se teme de Domnul are pururea împreună-vorbitoare smerita
cugetare; și prin aducerea aminte a acesteia intră în dragoste și mulțumire
către Dumnezeu, aducându-și aminte de petrecerea cea mai dinainte și de
greșalele cele multe, și de ispitele întâmplate lui din tinerețe, și cum din
toate l-a izbăvit Domnul, mutându-l din viața cea pământească în viața cea
după Dumnezeu; și astfel primește împreună cu frica și dragostea,
mulțumind pururea, cu smerită cugetare, Făcătorului de bine și
Chivernisitorului vieții noastre.
49. Să nu-ți întini mintea cu ținerea în sine a cugetelor poftei și ale
mâniei, ca nu cumva, căzând din rugăciunea curată, să te porți de duhul
trândăviei.
50. Atunci mintea cade din îndrăzneala către Dumnezeu când se face
împreună-vorbitoare cu cugete rele sau întinate.
51. Omul fără de minte, robindu-se patimilor, când se aprinde de iuțime
se tulbură și se grăbește fără socoteală să fugă de frați; iar când se aprinde
de poftă, se căiește și iarăși aleargă către ei. Iar cel priceput face împrotivă:
în vremea iuțimii taie din suflet pricinile tulburării și se izbăvește de scârba
către frați, iar în vremea poftei se înfrânează de la pornirea necuvântătoare
și de la întâlnirile necuviincioase.
52. În vremea ispitelor să nu lași mănăstirea ta, ci suferă vitejește
valurile cugetelor, mai ales ale scârbei și ale trândăviei; căci astfel, cu
Dumnezeiasca purtare de grijă, ispitit fiind prin necazuri, vei dobândi
nădejdea cea întru Dumnezeu; iar de vei fugi, neiscusit, lipsit de bărbăție și
nestatornic te vei afla.

681
 53. De voiești să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu lași pe
fratele tău să se culce scârbit asupra ta, nici tu asupra lui; ci „mergi,
împacă-te cu fratele tău, și apoi venind, adu darul tău” (Mat. 5,24), dăruind
lui Hristos, prin rugăciune curată, darul dragostei.
54. Dacă „cel ce are toate darurile Duhului, iar dragoste nu are, nimic nu
se folosește” (1 Cor. 13,3), cu câtă sârguință trebuie dar să ne ostenim ca s-
o dobândim!
55. „Dacă dragostea nu face rău aproapelui” (Rom. 13,10), atunci cel ce
zavistuiește pe frate, se mâhnește de iscusința lui și întinează prin
batjocură părerea despre el, sau îl bântuie prin rău nărav, cum nu se așază
pe sine străin de dragoste, vinovat veșnicei judecăți?
56. Dacă „împlinirea legii este dragostea” (Rom. 13,10), cel ce
pomenește răul asupra fratelui, gătește vicleșuguri împotriva lui, se roagă
împotriva lui și se bucură de căderea lui, cum nu este călcător de lege și
vrednic de muncă veșnică?
57. Dacă cel ce clevetește pe frate și îl judecă „clevetește legea și judecă
legea” (Iac. 4,11), iar legea lui Hristos este dragostea (Ioan 13,34), cum să
nu cadă clevetitorul din dragostea lui Hristos și să nu-și pricinuiască sieși
osândă veșnică?
58. Să nu dai auzul tău limbii clevetitorului, nici limba ta auzului celui
iubitor de defăimare, grăind sau auzind cu dulceață împotriva aproapelui,
ca să nu cazi din Dumnezeiasca dragoste și să te afli străin de viața cea
veșnică.
59. Nu primi batjocură împotriva Părintelui tău, nici nu primi pe cel ce-l
necinstește pe el, ca nu cumva Domnul, mâniindu-Se pentru lucrurile tale,
să te șteargă cu totul din pământul celor vii.
60. Astupă gura celui ce clevetește în auzurile tale, ca nu cumva să
păcătuiești îndoit împreună cu el: și pe tine obișnuindu-te cu patima
pierzării, și pe acela neluându-l de la bârfa împotriva aproapelui.

682
 61. „Iar Eu zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă
blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc, rugați-vă pentru cei ce vă supără și
vă prigonesc” (Mat. 5,44). Pentru ce acestea a poruncit Domnul? Ca să te
slobozească de ură, de scârbă, de mânie și de pomenirea răului și să te
învrednicească agoniselii celei prea-mari, dragostea cea desăvârșită, pe
care nu o poate avea cel ce nu iubește pe toți oamenii deopotrivă și nu
voiește ca toți „să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.” (1
Tim. 2,4)
62. „Iar Eu zic vouă: să nu stați împotriva celui rău; ci, celui ce te va lovi
peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt; iar celui ce voiește să se
judece cu tine ca să-ți ia haina, lasă-i și cămașa; iar celui ce te silește o
milă, mergi cu el două.” (Mat. 5,39–41) Pentru ce? Ca pe tine să te
păzească nemânios, netulburat și nescârbit, iar pe acela să-l învețe prin
nerăutatea ta; și pe amândoi, ca un Părinte bun, sub jugul dragostei să vă
aducă.
63. Către lucrurile față de care am avut cândva patimă, nălucirile
pătimașe ale acestora le purtăm cu noi; de aceea, cel ce biruiește nălucirile
pătimașe defaimă cu adevărat și lucrurile însele. Căci războiul cu
pomenirile este mai cumplit decât cel cu lucrurile, precum a păcătui cu
gândul este mai lesne decât a păcătui cu lucrul.
64. Din patimi, unele sunt trupești, iar altele sufletești; cele trupești își au
pricinile din trup, iar cele sufletești din lucrurile dinafară. Dar pe
amândouă le taie dragostea și înfrânarea: dragostea pe cele sufletești, iar
înfrânarea pe cele trupești.
65. Unele din patimi sunt ale părții iuțoase, iar altele ale celei poftitoare
a sufletului; însă amândouă prin simțiri se mișcă, și se mișcă îndată ce
sufletul se află afară de așezământul dragostei și al înfrânării.
66. Cu anevoie se biruiesc mai vârtos patimile părții iuțoase decât ale
celei poftitoare; pentru aceasta și mai mare doctorie spre tămăduirea celei
dintâi a dat Domnul, porunca dragostei.

683
 67. Toate celelalte patimi, fie ale părții iuțoase, fie ale celei poftitoare,
fie chiar ale părții cuvântătoare, precum uitarea și necunoștința, se ating
numai de câte o putere a sufletului; iar trândăvia, atingându-se de toate
puterile împreună, pornește, pe scurt, toate patimile laolaltă; pentru aceasta
este mai grea decât toate. Drept aceea bine a rânduit Domnul lecuirea
împotriva ei, zicând: „Întru răbdarea voastră veți câștiga sufletele voastre.”
(Luca 21,19)
68. Să nu lovești vreodată pe vreunul dintre frați, mai ales fără pricină,
ca nu cumva acela, nesuferind necazul, să fugă în ascuns, iar tu să nu mai
scapi niciodată de mustrarea conștiinței, pricinuindu-ți ție scârbă în vremea
rugăciunii și gonind mintea de la îndrăzneala către Dumnezeu.
69. Să nu primești părerile ce-ți aduc sminteală împotriva cuiva sau chiar
împotriva oamenilor în general; căci cei ce primesc rău sminteala din
lucruri ce se întâmplă de voie sau fără de voie nu cunosc calea păcii (Rom.
3,17), care prin dragoste se aduce întru cunoștința lui Dumnezeu, iubitorul
ei.
70. N-are dragoste desăvârșită acela care se schimbă după socotelile
omenești: pe unul iubindu-l, pe altul urându-l pentru vreun lucru sau
pentru altul, ba chiar pe același om, când iubindu-l, când urându-l pentru
aceleași pricini.
71. Dragostea desăvârșită nu desparte o singură fire în socoteli
osebitărețe, ci, privind pururea la firea comună, iubește pe toți oamenii la
fel: pe cei îmbunătățiți ca pe niște prieteni, iar pe cei răi ca pe niște
vrăjmași, făcându-le bine și îndelung răbdând, suferind cele aduse asupra
sa, dorind, dacă este cu putință, să-i prefacă și pe aceștia în prieteni; iar de
nu, măcar el însuși din așezământul dragostei să nu cadă, arătând tuturor
roadele dragostei. Pentru aceasta și Domnul nostru Iisus Hristos, arătându-
Și dragostea către noi, pentru toată omenirea a pătimit și tuturor deopotrivă
le-a dăruit nădejdea învierii, măcar că fiecare pe sine se face vrednic, fie de
slavă, fie de muncă.

684
 72. Cel ce nu defaimă slava și necinstea, bogăția și sărăcia, dulceața și
scârba, nu a agonisit dragoste desăvârșită; căci dragostea cea desăvârșită
nu numai pe acestea le defaimă, ci și însăși viața și moartea vremelnică.

73. Ascultă pe cei ce s-au învrednicit dragostei desăvârșite, ce grăiesc:

„Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul? Sau
strâmtorarea? Sau prigonirea? Sau foametea? Sau goliciunea? Sau
primejdia? Sau sabia?… Dar întru toate acestea biruim prin Acela ce ne-a
iubit pe noi… că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpâniile, nici
puterile, nici cele de acum, nici cele ce vor să fie… nici altă zidire nu va
putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus
Domnul nostru.” (Rom. 8,35–39)
74. Iar pentru dragostea către aproapele, ascultă iarăși ce zice Apostolul:
„Adevărul grăiesc întru Hristos, nu mint…, că mare îmi este mie scârba și
durerea inimii mele neîncetată; că aș fi dorit să fiu eu însumi anatema de la
Hristos, pentru frații mei, cei de un neam după trup.” (Rom. 9,1–4) Tot
astfel și Moise și toți ceilalți Sfinți.
75. Cel ce nu defaimă slava și dulceața, precum și iubirea de argint, care
le naște și le hrănește, nu poate tăia pricinile mâniei; iar cel ce nu le taie,
nu poate dobândi dragoste desăvârșită.
76. Smerenia și reaua pătimire slobozește pe om de tot păcatul: smerenia
de cele ale sufletului, iar reaua pătimire de cele ale trupului, tăindu-le. Așa
se vedea făcând și David, când se ruga: „Vezi smerenia mea și osteneala
mea și iartă toate păcatele mele.” (Ps. 24,19)
77. Prin porunci Domnul îi face nepătimași pe cei ce le lucrează, iar prin
Dumnezeieștile dogme le dăruiește luminarea cunoștinței.
78. Toate dogmele sunt: fie despre Dumnezeu, fie despre cele văzute și
nevăzute, fie despre Pronia și Judecata ce se lucrează în acestea.

685
 79. Milostenia vindecă partea iuțoasă a sufletului; postul veștejește
pofta; iar rugăciunea curățește mintea și o gătește către vederea celor ce
sunt; căci după puterile sufletului ne-au dat Domnul poruncile.
80. „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima…” (Mat.
11,29). Blândețea păzește iuțimea netulburată, iar smerenia slobozește
mintea de trufie și de mărirea deșartă.
81. Îndoită este frica lui Dumnezeu: una, născută din îngrozirea muncii,
din care se naște înfrânarea, nădejdea în Dumnezeu și nepătimirea, iar din
acestea dragostea; cealaltă este înjugată cu însăși dragostea, lucrând sfială
pururea în suflet, ca nu cumva din îndrăzneala dragostei să vină sufletul în
defăimarea lui Dumnezeu.
82. Frica cea dintâi o izgonește afară dragostea desăvârșită din sufletul
celui ce a agonisit-o, căci acela nu se mai teme de muncă (1 Ioan 4,18); iar
frica cea de a doua o are pururea însoțitoare, precum s-a zis. Căci despre
frica cea dintâi este scris: „De frica Domnului se abate fiecare de la rău.”
(Pilde 15,29) și „Începutul înțelepciunii este frica Domnului.” (Pilde 1,7)
Iar despre cea de a doua: „Nu este lipsă celor ce se tem de Dânsul.” (Ps.
33,9)
83. „Omorâți dar mădularele voastre cele de pe pământ: curvia,
necurăția, patima, pofta cea rea, lăcomia…” (Col. 3,5). Prin „pământ” a
numit cugetul trupului; prin „curvie”, păcatul cu lucrul; prin „necurăție”,
împreuna-tocmeala minții cu păcatul; prin „patimă”, gândul pătimaș; prin
„poftă rea”, primirea subțire a gândului și a poftei; prin „lăcomie”, materia
ce naște și crește patima. Deci toate acestea, ca mădulare ale cugetului
trupesc, ne poruncește Apostolul a le omorî.
84. Întâi vine gândul subțire; iar dacă acesta zăbovește, mișcă patima; iar
patima, nelăsată, împinge mintea spre tocmeala cu păcatul; și de aici trece
la păcatul cu lucrul. Pentru aceasta Preaînțeleptul Apostol poruncește întâi
lepădarea lucrării păcatului, apoi, întorcându-se treptat înapoi, ajunge la
pricin, lăcomia, maica și hrănitoarea patimilor. Și mi se pare că prin
aceasta însemnează îmbuibarea pântecelui, ca maică și hrană a curviei.
686
Căci lăcomia nu este rea numai în bani, ci și în bucate; precum și
înfrânarea nu este numai în bucate, ci și în bani.
85. Precum pasărea legată de picior, de va începe să zboare, este trasă
iarăși la pământ de funie, așa și mintea, neagonisind nepătimirea și
ridicându-se către cunoștința celor cerești, este trasă înapoi de patimi.
86. Când mintea se va slobozi desăvârșit de patimi, atunci călătorește
neîntoarsă către vederea celor ce sunt, mergând către cunoștința Sfintei
Treimi.
87. Curată fiind mintea, primește înțelesurile lucrurilor și prin acestea se
pornește spre vederea duhovnicească; iar necurată, lenevindu-se, nălucește
doar înțelesurile goale ale lucrurilor, și, privind la cele omenești, se preface
în gânduri urâte.
88. Când în vremea rugăciunii nici o înțelegere lumească nu tulbură
mintea, atunci cunoaște-te aproape de hotarele nepătimirii.
89. Când sufletul începe a simți sănătatea, vede și nălucirile somnului
goale și fără tulburare.
90. Precum ochiul simțitor este atras de frumusețea celor văzute, așa și
mintea cea curată este trasă către cunoștința celor nevăzute, adică ale celor
fără de trup.
91. Mare este a nu pătimi către lucruri, dar și mai mare este a rămâne
nepătimaș către nălucirile lor; căci războiul dracilor prin gânduri este mai
cumplit decât cel prin lucruri.
92. Cel ce s-a curățit prin fapte bune și s-a îmbogățit cu cunoștință,
străbate toate lucrurile cu dreptate, le lucrează și le grăiește cu dreaptă
socoteală, făcându-se, după voia sa, ori îmbunătățit, ori rău.
93. Semn al desăvârșitei nepătimiri este a se sui în inimă înțelesurile
lucrurilor, goale, totdeauna: și când priveghează trupul, și în vremea
somnului.

687
 94. Prin lucrarea poruncilor mintea se dezbracă de patimi; prin vederea
duhovnicească se dezbracă de înțelesurile pătimașe ale celor văzute; prin
cunoștința celor nevăzute se ridică deasupra celor văzute; iar prin
cunoașterea Sfintei Treimi se ridică peste toate.
95. Precum soarele, răsărind, luminează lumea și arată și pe sine, și cele
ce luminează, așa și Soarele dreptății, răsărind în mintea cea curată, Se
arată pe Sine și arată cuvintele (logoi) tuturor celor făcute și celor ce vor să
fie.
96. Nu din Ființa Lui cunoaștem pe Dumnezeu, ci din lucrările și Pronia
Lui; căci prin acestea, ca printr-o oglindă, înțelegem nemărginita Lui
Bunătate, Înțelepciune și Putere.
97. Mintea curată se află: ori în înțelesurile goale ale lucrurilor omenești,
ori în vederea firească a celor văzute, ori a celor nevăzute, ori în lumina
Sfintei Treimi.
98. După ce s-a ridicat în vederea celor văzute, mintea ori cercetează
cuvintele lor firești, ori însemnele lor, ori caută însăși pricina lor.
99. În vederea celor nevăzute mintea cercetează cuvintele firești ale
acestora, pricina facerii lor, cele ce urmează, precum și Pronia și Judecata
ce se lucrează asupra lor.

100. Iar când mintea se află în Dumnezeu, întâi caută cuvintele despre
Ființa Lui, arzând de dor, însă nu află mângâiere din cele ce sunt în Ființă
(că aceasta este cu totul cu neputință firii zidite), ci din cele ce sunt
împrejurul Lui: vecinicia, nemărginirea, nehotărârea, bunătatea,
înțelepciunea, puterea ziditoare, cunoștința și judecata celor ce sunt. Iar
singurul lucru cu totul înțeles al Lui este nemărginirea; iar a-L cunoaște pe
Dumnezeu mai presus de minte este a nu cunoaște nimic, precum au grăit
Teologii, Grigorie și Dionisie.

688
 Suta a doua -despre dragoste
1. Cel ce în chip curat iubește pe Dumnezeu, acela și se roagă cu
adevărat fără răspândire; iar cel ce se roagă fără răspândire, acela Îl iubește
pe Dumnezeu în chip curat. Căci nu poate aduce rugăciune neîmprăștiată
cel ce are mintea pironită la vreun lucru pământesc.
2. Mintea, dacă zăbovește întru vreun lucru simțit, arată că patimă are
către acela, fie poftă, fie scârbă, fie mânie, fie pomenirea răului; iar dacă
nu-l va defăima pe acel lucru, nu poate nicidecum să se slobozească din
patimă.
3. Patimile, stăpânind prin minte, o leagă de cele materialnice și,
depărtând-o de Dumnezeu, o fac a se îndeletnici întru acestea; iar
dragostea lui Dumnezeu, odată stăpânind, o dezleagă din legături,
îndemnând-o să nu mai ia aminte nici la cele simțitoare, nici chiar la însăși
viața aceasta vremelnică.
4. Rodul poruncilor este a face goale înțelegerile lucrurilor; iar al cetirii
și al vederii este a lucra mintea nematerialnică și neînchipuită; iar din
acestea se naște rugăciunea fără de răspândire.
5. Nu este de ajuns meșteșugul lucrător al virtuților pentru a slobozi
mintea de patimi, ca să poată neclătită a se ruga, de nu va primi și vederi
duhovnicești; căci acestea o slobozește de neînfrânare și de urăciune, iar
acelea o mântuie de uitare și necunoștință. Prin aceasta, deci, mintea se
face vrednică de rugăciune.
6. Rugăciunea cea curată are două așezăminte prea-desăvârșite: unul al
celor lucrători, iar altul al celor văzători. Cel dintâi se lucrează din frica lui
Dumnezeu și din nădejdea cea bună; cel de-al doilea, din dragostea
dumnezeiască și din curățenia cea desăvârșită. Semnul celui dintâi este ca
mintea, adunându-se de la toate cele lumești, să simtă pe Dumnezeu stând
înaintea ei, și așa să se roage fără împrăștiere; iar semnul celui de-al doilea
este ca, în însăși pornirea rugăciunii, mintea să se răpească de lumina cea

689
nemărginită și dumnezeiască, nemaicăutând nici spre sine, nici spre
altceva, ci numai spre Cel ce o luminează cu dragoste.
7. Ceea ce iubește omul, de aceea se ține cu adevărat, și defaimă toate
cele ce-i sunt zădărnicie către aceasta; iar cel ce iubește pe Dumnezeu, se
nevoiește spre rugăciunea cea curată și lepădă din sine toată patima ce-i stă
împotrivă.
8. Cel ce a lepădat maica patimilor, iubirea de sine, acela, cu ajutorul lui
Dumnezeu, poate lepăda și celelalte: mânia, scârba, pomenirea răului și
cele asemenea; iar cel ce se ține de iubirea de sine, nu poate nicicum a nu
fi rănit de celelalte. Iubirea de sine este patimă către trup.
9. Pentru cinci pricini oamenii se iubesc unii pe alții: sau pentru
Dumnezeu, ceea ce este vrednic de laudă, sau pentru fire, precum părinții
pe copii; sau pentru slava deșartă; sau pentru iubirea de argint; sau pentru
iubirea de dulceți. Cea dintâi este bună, cea a doua este mijlocie, iar
celelalte sunt pătimașe.
10. Dacă pe unii îi urăști, pe alții nici nu-i iubești nici nu-i urăști, iar pe
alții îi iubești puțin, iar pe alții foarte mult, din această neîntocmire
cunoaște că departe ești de dragostea cea desăvârșită, care îndeamnă a iubi
pe toți în chip deopotrivă.
11. „Abate-te de la rău și fă binele” (Ps. 36, 27). Adică: dă război
vrăjmașilor patimilor, ca să le împuținezi, apoi veghează ca să nu crească
iarăși; iar după aceasta luptă-te ca să agonisești virtuțile, și iarăși veghează
ca să le păzești, aceasta fiind lucrarea și păzirea poruncită lui Adam (Fac.
2,15).
12. Cu slobozirea lui Dumnezeu suntem ispitiți: fie se înfierbântă partea
poftitoare, fie se tulbură cea iute, fie se întunecă cea cuvântătoare, fie
trupul se aruncă în dureri, fie cele trupești ne sunt răpite.
13. Dracii ne ispitesc fie prin ei înșiși, fie prin oamenii ce nu se tem de
Dumnezeu. Prin ei înșiși, precum în pustie pe Domnul; prin oameni,

690
precum prin farisei; iar noi, privind la Chipul nostru, Hristos, să-i biruim
pe amândouă căile.
14. Când mintea începe a spori în dragostea lui Dumnezeu, atunci dracul
hulei o ispitește, strecurând întru ea cugete pe care nici un om nu le poate
născoci, ci singur meșteșugărețul diavol. Aceasta o face spre a o arunca în
desperare, ca să nu mai îndrăznească a se ruga; dar, prin războiul dat și
războiul împotrivă, noi ne arătăm mai iscusiți și mai întăriți în dragostea
lui Dumnezeu. „Sabia lui să intre în inima lui, și arcurile lui să se
zdrobească” (Ps. 36,15).
15. Mintea, aplecându-se spre lucrurile văzute, le înțelege după fire prin
mijlocirea simțurilor; iar aceasta nu este rea în sine. Răul este patima care
se lipește de înțelegerea după fire.
16. Patima este mișcare a sufletului afară de fire: fie către iubire
necuvântătoare, fie către ură fără judecată, fie către vreun lucru simțit:
bucate, femeie, bani, slavă trecătoare și cele asemenea.
17. Răutatea este judecata greșită a înțelegerii, din care se naște
obișnuința cea rea a faptelor. Precum la femeie: scopul firesc al unirii este
nașterea de fii; dar cel ce se abate spre dulceață, a greșit în judecată,
socotind răul ca bine.
18. Când dracii smulg mintea ta din întreaga înțelepciune cu gânduri de
curvie, strigă cu lacrimi către Stăpânul: „Scoțându-mă, acum m-au
înconjurat; bucuria mea, izbăvește-mă de cei ce m-au înconjurat” (Ps.
16,11; 31,8) și te vei mântui.
19. Greu și cumplit este dracul curviei și se pune asupra celor ce se
nevoiesc, mai ales în nebăgarea de seamă a mâncării sau în vorbiri cu
femei. La început fură mintea prin dulceți, apoi, aprinzând trupul, pune
chipuri în minte și o cheamă la învoirea păcatului. De aceea ia aminte:
postește, ostenește-te, priveghează, liniștește-te și roagă-te.
20. Dracii caută pururea să prindă sufletul prin gânduri pătimașe,
aruncându-l în păcatul cu gândul sau cu lucrul; iar dacă mintea nu

691
primește, „se vor rușina și se vor înfrunta”; iar dacă se îndeletnicește în
vedere duhovnicească, „se vor întoarce înapoi și se vor rușina foarte de
grab” (Ps. 34,4; 6,10).
21. În măsura diaconească ajunge cel ce își îndeamnă mintea către
nevoințele sfințite și izgonește din ea gândurile pătimașe; iar în cea
preoțească ajunge cel ce luminează mintea întru cunoștința celor ce sunt și
pierde cu totul cunoștința mincinoasă; iar în cea episcopească ajunge cel
ce, cu Sfântul Mir al cunoștinței și al închinării Sfintei Treimi,
desăvârșește mintea.
22. Dracii slăbesc atunci când, prin împlinirea poruncilor, se
împuținează patimile ce sunt în noi; iar când prin nepătimire se pierd cu
totul, dracii pier și ei, neaflând calea prin care să intre și să dea război
sufletului. Și aceasta s-a zis: „Slăbi-vor și vor pieri de la fața Ta” (Ps. 9,3).
23. Unii oameni se depărtează de patimi pentru frica omenească; alții
pentru slava deșartă; alții pentru buna înfrânare; iar alții prin judecățile
dumnezeiești se slobozește de patimi.
24. Toate cuvintele Domnului se împart în patru: poruncile, dogmele,
îngrozirile și făgăduințele; iar noi pentru acestea răbdăm toată petrecerea
cea aspră: posturile, privegherile, dormirea pe pământ, ostenelile,
nevoințele slujbelor, ocările, necinstea, strămutarea mădularelor, morțile și
cele asemenea lor. „Că pentru cuvintele buzelor Tale, zice, am păzit căi
aspre” (Ps. 16,4).
25. Plata înfrânării este nepătimirea, iar a credinței este cunoștința;
nepătimirea naște dreapta socoteală, iar cunoștința naște dragostea către
Dumnezeu.
26. Prin fapta lucrătoare, mintea, îndreptându-se spre virtute, sporește în
pricepere; iar prin cea văzătoare sporește în cunoștință; lucrătoarea aduce
pe nevoitor în dreapta judecată a binelui și răului, iar văzătoarea îl așază
întru înțelesurile cele duhovnicești despre cele nevăzute și despre cele
văzute. Iar darul teologic se dă atunci când toate acestea, trecându-le cu

692
aripile dragostei, mintea se face întru Dumnezeu și, pe cât este cu putință
firii omenești, privește pricina celor ce sunt.
27. Când voiești a teologhisi, să nu cauți pricini din cele ce sunt în Ființa
lui Dumnezeu, căci acestea nu le află mintea, ci caută pre cele ce sunt
împrejurul Lui: veșnicia, nemărginirea, nehotărârea, bunătatea,
înțelepciunea, puterea ziditoare, pronia mai înainte-purtătoare și
judecătoare. Mare teolog este acela care măcar puțin poate afla din aceste
pricini.
28.Bărbat puternic este cel ce a înjugat împreună fapta și cunoștința: cu
fapta vestejește pofta și îmblânzește iuțimea, iar cu cunoștința înaripează
mintea și o suie către Dumnezeu.
29. Când Domnul zice: „Eu și Tatăl una suntem” (In. 10,30), arată
unimea de ființă; iar când zice: „Eu sunt întru Tatăl și Tatăl întru Mine”
(In. 10,38), arată ne-deosebirea Ipostasurilor. Dar tri-theiștii, despărțind pe
Tatăl de Fiul, cad în prăpastia amânduror părți: ori zic trei Dumnezei și trei
Începătorii, ori zic că Fiul nu este împreună-veșnic cu Tatăl. Trebuie dar a
păzi un singur Dumnezeu și a mărturisi trei Ipostasuri, precum zice Marele
Grigorie: „Se desparte, dar nedespărțit; se unește, dar deosebit”, pentru
care pricină slăvită este și despărțirea, și împreunarea.
30. Cel ce s-a desăvârșit în dragoste și a ajuns întru săvârșirea
nepătimirii nu mai știe deosebirea lui și a celui străin, a celor ale sale și ale
altuia, a credinciosului și necredinciosului, a robului și slobodului, a
bărbatului și femeii, ci privind la una și aceeași fire a oamenilor îi vede pe
toți întocmai și ține către toți deopotrivă așezământul dragostei, împlinind
zisa: „Nu este întru Hristos elen și iudeu, nici bărbat și femeie, nici rob și
slobod, ci toate și întru toți Hristos” (Gal. 3,28).
31. Din patimile ce zac în suflet iau dracii prilej de a porni întru noi
gânduri pătimașe; iar prin acestea, dând război minții, o silesc spre
învoirea păcatului; și după ce mintea se biruie, o duc la păcatul cu gândul,
iar de acolo la fapta însăși; și astfel, pustiind sufletul prin cugete, pun în
minte idolul păcatului. Pentru aceasta Domnul a zis: „Când veți vedea
693
urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt, cel ce citește să înțeleagă” (Mt.
24,15).
32. Trei lucruri ne pornesc către bine: semințele firești, Sfintele Puteri și
voirea cea bună. Semințele firești ne îndeamnă a face altora cele ce voim
să ne facă ei nouă; Sfintele Puteri ne întăresc spre fapte bune; iar voirea
bună ne face a alege mai vârtos binele decât răul.
33. Iar trei lucruri ne trag către rău: patimile, dracii și voirea cea rea.
Patimile, fie către poftă fără socoteală, fie către mânie fără cuviință; dracii,
năpădind în vremea lenevirii; iar voirea rea, alegând răul fiind în
cunoștința binelui.
34. Plata ostenelilor faptelor bune este nepătimirea și cunoștința, care se
fac pricinuitoare Împărăției cerurilor; după cum patimile și necunoștința
sunt pricinuitoare muncii celei veșnice. De aceea celui ce caută pe acestea
pentru slavă omenească i se zice: „Cereți și nu primiți, pentru că rău
cereți” (Iac. 4,3).
35. Multe din cele ce se fac de oameni sunt bune din fire: postul,
privegherea, rugăciunea, psalmodia, milostenia, primirea de străini; dar
dacă pentru slava deșartă se lucrează, nu sunt bune.
36. La toate cele ce se fac de noi, Dumnezeu caută scopul: dacă pentru
El le facem, sau pentru altă pricină.
37. Când auzi: „Îți voi răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom. 2,6), să
știi că nu la cele ce se par bune fără scop drept privește Dumnezeu, ci la
cele ce se fac cu scop drept; căci judecata lui Dumnezeu la scop privește,
nu la chipul lucrării.
38. Dracul mândriei are două meșteșugiri: ori silește pe monah să scrie
isprăvile sale și să nu le dea lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor; ori, dacă nu-l
pleacă la aceasta, îl face să-i defaime pe frații mai nevrednici, spre a-l
slăbănogi de ajutorul lui Dumnezeu. Dar Domnul a zis: „Fără Mine nu
puteți face nimic” (In. 15,5).

694
 39. Cel ce a cunoscut neputința firii omenești acela a cunoscut lucrarea
Puterilor dumnezeiești; iar unul ca acesta, izbăvit fiind de multe patimi, nu
defaimă niciodată pe om, știind că Dumnezeu tuturor le poate ajuta, fiecare
la vremea lui, ca un Doctor bun.
40. Peste nelucrarea patimilor se adaugă mândria: fie fiindcă s-au tăiat
pricinile patimilor, fie fiindcă dracii se îndepărtează cu vicleșug, spre a
ridica sufletul spre trufie.
41. Toată păcătuirea se face pentru dulceață, iar vindecarea pentru
amărăciune și întristare: fie prin pocăință de bunăvoie, fie prin rânduiala
lui Dumnezeu, precum este scris: „De ne-am fi judecat pe noi înșine, nu
ne-am fi osândit; iar judecându-ne Domnul, suntem certați, ca să nu fim
osândiți împreună cu lumea” (1 Cor. 11,31–32).
42. Când îți vine ispită neașteptată, nu întreba prin ce a venit, ci pentru
ce, și vei afla îndreptare; căci fie prin aceea, fie prin alta, trebuia să bei
pelinul din paharul judecăților lui Dumnezeu.
43. Cel ce are nărav rău să nu se lepede de a pătimi rău, ca prin acestea
smerindu-se să izgonească mândria.
44. Ispitele unele aduc dulceți, altele scârbe, altele dureri trupești; căci
după pricina patimilor pune Doctorul sufletelor doftoria Sa prin judecățile
Lui.
45. Aducerile de ispite vin unora spre ștergerea celor ce au făcut; altora
spre tăierea celor ce fac; iar altora spre oprirea celor ce au să facă, afară de
ispitele pentru cercare, precum a fost la Iov.
46. Cel priceput, socotind tămăduirea din judecățile lui Dumnezeu,
suferă cu mulțumire cele ce i se întâmplă, socotind numai păcatele sale
pricină; iar cel fără de minte, necunoscând rânduiala lui Dumnezeu, pune
vina pe oameni sau pe Dumnezeu.
47. Sunt lucruri care opresc patimile din mișcarea lor și nu le lasă a
crește: postul, osteneala, privegherea opresc pofta; iar depărtarea de
oameni, vederea, rugăciunea și dragostea dumnezeiască o împuținează și o
695
pierd. Tot astfel și mânia se oprește prin îndelunga-răbdare, nepomenirea
răului și blândețe, iar se micșorează prin dragoste, milostenie și bunătate.
48. Mintea ce este pururea la Dumnezeu are pofta prefăcută în dor
dumnezeiesc și mânia prefăcută în dragoste dumnezeiască; căci prin
strălucirea dumnezeiască, partea pătimitoare a sufletului se adună și se
mută cu totul din cele pământești către Dumnezeu.
49. Nu cel ce nu zavistuiește, nici cel ce nu se mânie, nici cel ce nu ține
minte răul are îndată dragoste către cel ce l-a rănit; poate, și fără dragoste,
să nu răsplătească rău pentru rău pentru poruncă, dar nu poate a face bine
fără silă celui ce l-a vătămat; căci a face bine celor ce ne urăsc este
lucrarea dragostei duhovnicești.
50. Nu cel ce nu iubește pe cineva îl și urăște îndată; nici cel ce nu urăște
îl și iubește îndată; căci omul poate fi la mijloc: nici iubind, nici urând; iar
starea iubitoare are trei chipuri, de laudă, mijlocie și de defăimare, precum
s-a arătat în capul al nouălea.
51. Când vei vedea mintea ta cu dulceață zăbovind în cele materialnice
și petrecând cu dragoste în înțelegerile acestora, cunoaște-te pe sine că pe
acestea mai vârtos decât pe Dumnezeu le iubești; căci a zis Domnul:
„Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Mat. 6,21).
52. Mintea, împreunându-se cu Dumnezeu și zăbovind întru El prin
rugăciune și dragoste, se face înțeleaptă, bună, puternică, iubitoare de
oameni, milostivă, îndelung răbdătoare și, pe scurt grăind, poartă întru sine
toate însușirile cele dumnezeiești după har; iar de se depărtează de aceasta,
ori se dobitocește prin iubirea de dulceți, ori se face sălbatică prin iubirea
de ceartă și război cu oamenii.
53. Scriptura numește „lume” lucrurile materialnice, iar lumești sunt cei
ce își țin mintea întru acestea; către care zice cu mustrare: „Nu iubiți
lumea, nici cele din lume. Căci pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții
nu este de la Dumnezeu, ci din lume este” (1 Ioan 2,15–16).

696
 54. Călugăr este acela care și-a deosebit mintea de cele materialnice și,
prin înfrânare, dragoste, psalmodie și rugăciune, petrece neîncetat cu
Dumnezeu.
55. „Hrănitor de dobitoace”, în înțeles duhovnicesc, este cel lucrător,
căci ca niște dobitoace sunt deprinderile năravului; pentru aceasta și zice
Iacov: „Bărbați hrănitori de dobitoace sunt slugile tale”. Iar „păstor de oi”
este cel cunoscător, pentru că oile sunt gândurile ce se pasc de minte pe
munții vederilor; și pentru aceasta „urâciune este Egiptenilor tot păstorul
de oi” (Fac. 46,34), adică puterilor ce se împotrivesc.
56. Mintea cea rea, când trupul se pornește prin simțire spre pofte și
dulceți, se amestecă și ea în nălucirile și pornirile acestuia; iar mintea
îmbunătățită se înfrânează și se ține pe sine departe de nălucirile cu patimă,
iar mai vârtos se silește a filosofa și a întoarce spre bine aceste porniri ale
trupului.
57. Din faptele bune, unele sunt trupești, iar altele sufletești. Trupești
sunt postul, privegherea, dormirea pe jos, slujirea, lucrul mâinilor spre a nu
îngreuia pe alții sau spre milostenie; iar sufletești sunt dragostea,
îndelunga-răbdare, blândețea, înfrânarea, rugăciunea ș.a. Iar dacă vreo
nevoie trupească, boală sau altă împrejurare, nu ne lasă spre lucrările cele
trupești, avem iertare de la Domnul, Care știe pricinile; dar pe cele
sufletești, de nu le vom săvârși, nu vom avea nicicând răspuns, căci acestea
nu sunt supuse nevoii.
58. Dragostea către Dumnezeu îl pleacă pe cel ce o are să defaime atât
dulceața trecătoare, cât și toată durerea și întristarea; și să se uite spre
Sfinții care pentru Hristos atâtea au pătimit.
59. Ia aminte cu trezvie asupra maicii răutăților, iubirea de sine, care este
iubire necuvântătoare a trupului; căci din aceasta se naște triada cea dintâi
și prea puternică a gândurilor îndrăcite: îmbuibarea pântecelui, iubirea de
argint și slava deșartă, luându-și chipul ca din trebuința trupului. Iar din
acestea se nasc toate relele. Pentru aceasta se cuvine luptă mare și trezvire

697
împotriva acesteia; căci pierzându-se ea, pier și toate cele izvorâte dintr-
însa.
60. Patima iubirii de sine pune în mintea călugărului să miluiască trupul
și să vină la bucate peste trebuință, ca pentru „buna orânduială”, trăgându-l
încet, neobservat, în groapa iubirii de dulceți; iar mireanului îi insuflă grijă
pentru trup spre poftă, precum a zis Apostolul: „Să nu purtați grijă de trup
spre pofte” (Rom. 13,14).
61. Cel mai desăvârșit așezământ al rugăciunii aceasta este: ca mintea, în
vremea rugăciunii, să se facă cu totul nematerialnică, fără chip, afară de
trup și de lume; și cel ce își păzește lăuntrul nevătămat în acest chip se
roagă cu adevărat neîncetat.
62. Precum trupul, murind, se desparte de cele ale lumii, așa și sufletul,
cugetând la cel prea desăvârșit chip al rugăciunii și murind în sine, se
desparte de toate înțelegerile lumii; căci de nu va muri această moarte
duhovnicească, nu poate viețui împreună cu Dumnezeu.
63. Nimeni să nu te amăgească, călugărule, că este cu putință mântuire
robind dulceții și slavei deșarte.
64. Precum trupul păcătuiește prin lucruri și are leac în faptele bune
trupești spre întreagă înțelepciune, tot astfel mintea păcătuiește prin
gânduri pătimașe și are leac în faptele bune sufletești, spre curățirea și
luminarea înțelegerii.
65. Precum după vară vine iarna și după zi noaptea, așa după slava
deșartă și dulcețile lumești vin scârbe și dureri, fie în veacul de acum, fie
în cel viitor.
66. Nu este cu putință, după ce cineva a păcătuit, să scape de judecata ce
va să fie, fără osteneală de bunăvoie aici sau fără aduceri-asupra fără de
voie.
67. Pentru cinci pricini este îngăduit să fim ispitiți de draci: întâi, ca
luptându-ne, să dovedim alegerea noastră pentru bine sau rău; al doilea, ca
prin osteneală să agonisim virtutea neclintită; al treilea, ca sporind în bine,
698
să nu cugetăm înalt, ci să învățăm smerenia; al patrulea, ca după ce am
gustat răul, să-l urâm desăvârșit; iar al cincilea, ca, ajungând nepătimași, să
nu uităm slăbiciunea noastră și puterea Celui ce ne-a ajutat.
68. Precum mintea celui flămând nălucește pâine, și a celui însetat apă,
tot astfel a celui iubitor de pântece nălucește bucate; a iubitorului de
dulceți, chipuri femeiești; a celui mândru, cinstea; a iubitorului de argint,
câștigurile; a pomenitorului de rău, răzbunarea; a zavistnicului, răul asupra
celui zavistuit; și la fel în celelalte patimi. Căci tulburându-se mintea de
patimi, primește înțelegerile cu patimă, și în vremea privegherii și în somn.
69. Când crește pofta, mintea nălucește în somn materiile dulceților; iar
când crește mânia, vede în somn lucrurile pricinuitoare de frică. Și cresc
patimile atunci când dracii, prin lenevirea noastră, află împreună-
lucrătoare; iar Sfinții Îngeri le micșorează, mișcându-ne către fapta bună.
70. Partea poftitoare, adeseori zădărându-se, pune în suflet deprinderea
iubirii de dulceți, greu de urnit; iar mânia, adeseori tulburându-se, face
sufletul fricos și lipsit de bărbăție. Și tămăduiesc pe cea dintâi postul,
privegherea și rugăciunea; iar pe cea de a doua, bunătatea, iubirea de
oameni, dragostea și mila.
71. Dracii dau război fie prin lucruri, fie prin înțelegerile cu patimă
privind la lucruri: prin lucruri celor ce sunt întru lucruri, iar prin înțelegeri
celor ce viețuiesc deosebiți de lucruri.
72. Precum este mai lesnicios a păcătui cu gândul decât cu fapta, așa este
mai greu și mai cumplit războiul gândurilor decât cel al lucrurilor.
73. Lucrurile sunt în afara minții, iar înțelegerile lor se alcătuiesc
înlăuntrul minții; și acolo se face uneltirea lor: bună sau rea; și din
uneltirea cea greșită a înțelegerilor se naște reaua uneltire a lucrurilor.
74. Mintea primește înțelegerile cu patimă prin trei: prin simțire, prin
amestecare (adică schimbarea alcătuirii sângelui prin neînfrânare, lucrare
drăcească sau boală) și prin pomenire. Simțirea aduce gânduri pătimașe
când lovește asupra minții lucrul spre care avem patimă; amestecarea

699
aprinde mintea către cugete pătimașe; iar pomenirea aduce iarăși în minte
gândurile patimii.
75. Lucrurile date nouă spre lucrare de Dumnezeu sunt unele în suflet,
puterile lui; altele în trup, simțirile și mădularele; iar altele împrejurul
trupului, bucatele, averile, banii etc. Deci a le întrebuința bine sau rău, ori
a păți cele ce se întâmplă prin acestea, ne arată pe noi fie îmbunătățiți, fie
răi.
76. Cele ce se întâmplă întru lucruri, unele își au izvorul în suflet, altele
în trup, iar altele în cele dimprejurul trupului; și cele din suflet sunt
cunoștința și necunoștința, uitarea și pomenirea, dragostea și ura,
întristarea și bucuria; iar cele din cele dimprejurul trupului sunt nașterea de
fii și nenașterea de fii, bogăția și sărăcia, slava și neslava; iar cele din trup
sunt dulceața și durerea, simțirea și nesimțirea, sănătatea și boala, viața și
moartea. Iar toate acestea, bune sau rele părând oamenilor, nu sunt prin fire
nici rele, nici bune, ci după uneltirea lor, bună sau rea, se arată și se
socotesc.
77. Bună este cunoștința după fire, asemenea și sănătatea; însă celor mai
mulți, cele împotrivă le-au folosit mai vârtos, căci celor răi cunoștința, deși
bună după fire, nu le aduce bine, nici sănătatea, nici bogăția, nici bucuria,
pentru că le întrebuințează fără folos; dar nici cele potrivnice acestora nu
sunt rele după fire, deși par rele.
78. Nu unelti rău înțelegerile, ca să nu fii silit, fără voie, să uneltești rău
și lucrurile; căci dacă nu va păcătui cineva mai întâi cu gândul, nicicând va
păcătui cu fapta.
79. Chip al celui de țărână sunt răutățile cele obștești și cuprinzătoare,
precum necunoștința, împuținarea de suflet, neînfrânarea, nedreptatea; iar
chip al celui Ceresc sunt faptele bune cele cuprinzătoare, precum
priceperea, bărbăția, întreaga înțelepciune și dreptatea. Deci, precum am
purtat chipul celui pământesc, să purtăm și chipul Celui Ceresc (cf. 1 Cor.
15,49).

700
 80. De vei căuta calea ce duce în viață, caut-o în cale și acolo o vei afla,
în Cel ce a zis: „Eu sunt Calea, și Ușa, și Adevărul, și Viața” (Ioan 14,6;
10,9); însă cu mare osteneală s-o cauți, căci „puțini sunt cei ce o află”
(Mat. 7,14), și să nu te afli, lăsând pe cei puțini, împreună cu cei mulți.
81. Pentru cinci pricini taie sufletul de la păcate: pentru frica oamenilor,
pentru frica judecății, pentru darea de plată ce va să fie, pentru dragostea
lui Dumnezeu, și pentru sfârșitul tuturor, știința cea ce roade și mustră.
82. Unii socotesc că nu ar fi fost răul în făptură dacă nu ar fi fost o
putere ce ne trage către el; iar aceasta nu este alta decât lenevirea lucrărilor
minții cele după fire; căci cei ce se nevoiesc în acestea fac pururea cele
bune și niciodată cele rele; deci de voiești și tu, izgonește lenevirea și vei
izgoni împreună și răutatea, care este uneltirea greșită a înțelegerilor.
83. Lucrul firesc al părții cuvântătoare din noi este să se supună
Cuvântului lui Dumnezeu și să stăpânească partea necuvântătoare; și dacă
această rânduială se va păzi neclintit, nu va fi nici răul în cele ce sunt, nici
ceea ce trage către rău nu se va mai afla.
84. Unele cugete sunt proaste, iar altele împreună-alcătuite: proaste sunt
cele fără patimă, iar împreună-alcătuite sunt cele formate din patimă și
gândire. Și se vede lesne cum, pornind mintea spre păcatul cu gândul,
cugetele proaste urmează celor pătimașe, precum, gândind la aur cu
patimă, se adaugă apoi chipurile punții, ale lăzii, ale casei, care sunt
nepătimașe. Din aceasta putem cunoaște ce înțelegeri sunt cu patimă și
care sunt fără patimă.
85. Unii spun că dracii, atingându-se de mădularele trupului în somn,
pornesc patima curviei; apoi patima, aprinzându-se, aduce în minte chipul
femeii prin pomenire. Alții spun că dracul se arată minții în chip de femeie
și, atingând mădularele trupului, aprinde pofta; iar alții că însăși patima din
dracul ce se apropie aprinde patima omului și aduce chipurile în pomenire.
Oricum ar fi, niciun fel de patimă nu o pot porni dracii dacă sunt de față în
suflet dragostea și înfrânarea, nici când priveghează trupul, nici când
doarme.
701
 86. Unele porunci ale Legii trebuie păzite și trupește, și duhovnicește,
precum: să nu preacurvești, să nu ucizi, să nu furi; și duhovnicește se
păzesc întreit, prin cele trei părți ale sufletului. Iar altele se păzesc numai
duhovnicește, precum tăierea-împrejur, păzirea sâmbetei, junghierea
mielului, mâncarea azimilor cu păpădie.
87. Trei așezări cuprind năravul călugăresc: întâi, a nu păcătui cu fapta;
al doilea, a nu zăbovi cu gândul pătimaș în suflet; iar al treilea, a vedea
fără patimă cu gândul chipurile femeilor sau ale celor ce ne-au pricinuit
scârbă.
88. Sărac este cel ce s-a lepădat de toate averile și nimic nu are pe
pământ afară de trup, iar și dragostea către el tăind-o, a aruncat întreaga
grijă a sa în seama lui Dumnezeu și a celor binecredincioși.
89. Unii agonisesc fără patimă, și de se vor lipsi de cele agonisite nu se
întristează, precum cei ce „cu bucurie au primit răpirea averilor lor” (Evrei
10,34). Alții agonisesc cu patimă și se mâhnesc atât când vor să se
lipsească, cât și dacă se lipsesc fără voie, până la moarte. Așezarea celui
fără patimă și a celui cu patimă se vădește prin purtarea lor în lipsire.
90. Pe cei ce se roagă desăvârșit îi luptă dracii ca să nu primească în
minte înțelegerile lucrurilor simțite goale; pe cei cunoscători, ca să
zăbovească în cugetele cu patimă; iar pe cei ce lucrează fapta, ca să-i plece
să păcătuiască cu fapta. Că în tot chipul caută să depărteze pe om de
Dumnezeu.
91. Cei ce se încercă în viața aceasta de dumnezeiasca pronie, întru buna
credință, sunt ispitiți prin trei: prin darea celor dulci, sănătate, frumusețe,
fii, bani, slavă; prin aducerea celor de scârbă, lipsirea de fii, de bani, de
slavă; și prin cele dureroase trupului, boli, chinuri și altele. Către cei dintâi
zice Domnul: „Dacă nu se leapădă cineva de toate averile sale, nu poate fi
ucenicul Meu” (Luca 14,33); iar către ceilalți: „Întru răbdarea voastră veți
dobândi sufletele voastre” (Luca 21,19).

702
 92. Patru sunt cele ce prefac amestecarea trupului și dau minții cugete
pătimașe sau nepătimașe: îngerii, dracii, văzduhurile și petrecerea vieții.
Îngerii o prefac prin cuvânt; dracii, prin atingere; văzduhurile, prin
schimbări; iar petrecerea vieții, prin felul bucatelor și băuturilor, prin
prisos și prin lipsă. Iar din cele ce întâi pătimește sufletul, scârbă sau
bucurie, amestecarea trupului se schimbă și dă minții cugete.
93. Moarte cu adevărat este depărtarea de Dumnezeu; iar bold al morții
este păcatul (cf. 1 Cor. 15,56); și primindu-l Adam, a fost izgonit de la
lemnul vieții, din Rai și de la Dumnezeu, urmându-i după aceea moartea
trupului. Iar Viață este Cel ce a zis: „Eu sunt Viața” (Ioan 14,6); Acesta,
făcându-Se întru moarte, pe cel mort iarăși la viață l-a adus.
94. Cuvântul se scrie fie spre aducere-aminte, fie spre folos, fie spre
amândouă; uneori spre mustrare, alteori spre arătare, sau și din nevoie.
95. „Loc de verdeață” (Ps. 22,2) este fapta bună lucrătoare; iar „apă de
odihnă” este cunoștința celor ce s-au făcut.
96. „Umbră a morții” este viața omenească; iar cel ce este cu Dumnezeu
și Dumnezeu cu el poate zice: „De voi și umbla în mijlocul umbrei morții,
nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești” (Ps. 22,4).
97. Mintea curată vede drept lucrurile; cuvântul iscusit le aduce înaintea
ochilor; iar auzul luminat le primește; iar cel lipsit de acestea trei defaimă
pe cel ce grăiește.
98. Este împreună cu Dumnezeu cel ce cunoaște Sfânta Treime, și
zidirea Ei, și pronia, și partea pătimitoare a sufletului și-o are nepătimașă.
99. Toiagul înseamnă judecata lui Dumnezeu, iar varga înseamnă pronia;
și cel ce s-a împărtășit de cunoștința acestora poate zice: „Toiagul Tău și
varga Ta, acestea m-au mângâiat” (Ps. 22,5).
100. Când mintea se va goli de patimi și se va lumina cu vederea celor
ce sunt, atunci poate și întru Dumnezeu să se facă și, după cum se cade, să
se roage.

703
 Suta a treia
1. Uneltirea cea cu bună cuvântare a înțelegerilor și a lucrurilor este
făcătoare a întregii înțelepciuni, și a dragostei, și a cunoștinței; iar uneltirea
cea fără de cuvântare este făcătoare a neînfrânării, a urâciunii și a
necunoștinței.
2. „Gătit-ai înaintea mea masă…” (Ps. 22,5–6). Masă însemnează aici
fapta bună cea lucrătoare, căci aceasta, împotriva celor ce ne urăsc, de la
Hristos s-a gătit; iar „untdelemnul”, care îngrașă mintea, însemnează
vederea celor ce s-au făcut; iar „paharul lui Dumnezeu” însemnează
cunoștința lui Dumnezeu; iar „mila Lui” însemnează Cuvântul Lui și pe
Însuși Dumnezeu, căci Acesta, prin Omenirea Sa, gonește în toate zilele
până va aduna pe toți cei ce se vor mântui, precum grăiește Pavel; iar
„casa” însemnează Împărăția întru care se așază toți Sfinții; și „lungimea
zilelor” însemnează viața veșnică.
3. După reaua uneltire ni se întâmplă nouă răutățile puterilor sufletului:
ale părții poftitoare, ale celei iuțoase și ale celei cuvântătoare. Puterii
cuvântătoare îi sunt reaua uneltire necunoștința și nepriceperea; iar părții
iuțoase și celei poftitoare, urâciunea și neînfrânarea; iar uneltirea cea bună
a acestora este cunoștința și priceperea, dragostea și întreaga înțelepciune.
Și dacă acestea sunt așa, nimic din cele ce de Dumnezeu s-au zidit și s-au
făcut nu este rău.
4. Nu bucatele sunt rele, ci nesățul pântecelui; nici facerea de copii, ci
curvia; nici banii, ci iubirea de argint; nici slava, ci mărirea deșartă; și dacă
acestea sunt astfel, nimic dintru cele ce sunt nu este rău, fără numai reaua
uneltire ce se naște din lenevirea minții în lucrarea ei cea după fire.
5. Răul cel dintru draci acestea sunt, precum zice Fericitul Dionisie:
mânie necuvântătoare, poftă fără minte și nălucire obraznică; iar
necuvântarea, nebunia și obrăznicia în cei cuvântători sunt lipsiri ale
cuvântării, ale minții și ale socotelii; iar lipsirile sunt întotdeauna de al

704
doilea rang față de averi. Deci, fiind odinioară întru ei cuvânt, și minte, și
socoteală cu bună cucernicie, dacă acestea s-au pierdut, nici dracii nu sunt
răi prin fire, ci prin reaua uneltire a puterilor firești răi s-au făcut.
6. Unele din patimi sunt făcătoare ale neînfrânării, altele ale urâciunii,
iar altele ale amândurora.
7. Mâncarea cea multă și cea dulce sunt pricinuitoare neînfrânării; iar
iubirea de argint și mărirea deșartă sunt pricinuitoare urâciunii către
aproapele; iar maica acestora, iubirea de sine, este pricină a amândurora.
8. Iubirea de sine este iubirea cu patimă și necuvântătoare către trup, iar
potrivnică ei este dragostea și înfrânarea; și cel ce are iubirea de sine,
arătat este că are în sine toate patimile.
9. „Nimenea, zice Apostolul, pre al său trup nu l-a urât” (Efes. 5, 29), ci
îl „chinuieşte și îl robeşte” (1 Cor. 9, 27), neîngăduindu-i nimic mai mult
decât „hrană şi acoperământuri” (1 Tim. 6, 8), cele singure trebuincioase
vieţii; şi astfel trupul este iubit fără patimă, hrănit şi încălzit ca un slujitor
al lucrărilor dumnezeieşti, prin cele ce împlinesc trebuinţa lui firească.
10. Cel pe care îl iubeşte omul, aceluia cu adevărat se sileşte a-i sluji; iar
dacă iubeşte pe Dumnezeu, atunci cu adevărat se sârguieşte a face cele
plăcute Lui, iar dacă iubeşte trupul, caută cele ce desfată pe acesta.
11. Lui Dumnezeu Îi sunt plăcute dragostea, întreaga înţelepciune,
vederea şi rugăciunea; iar trupului, îmbuibarea pântecelui şi plăcerile cele
trupeşti, care nu pot fi plăcute lui Dumnezeu (Rom. 8, 8). „Iar ai lui
Hristos şi-au răstignit trupul cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5, 24).
12. Când mintea priveşte către Dumnezeu, are trupul rob, dându-i numai
cele trebuitoare vieţii; iar când priveşte către trup, se robeşte patimilor,
purtând grijă neîncetată de el „spre pofte” (Rom. 13, 14).
13. De voieşti să biruieşti gândurile, sârguieşte-te să vindeci patimile; şi
le vei izgoni cu lesnire din minte prin virtuți: în ispitele curviei, prin post,
priveghere, osteneală şi sudoare; întru mânie şi necaz, prin defăimarea

705
slavei şi a necinstei, şi prin nesocotirea lucrurilor materiale; iar întru
pomenirea de rău, prin rugăciune pentru cel ce te-a întristat.
14. Să nu te socoteşti pe sine între cei mai neputincioşi dintre oameni, ci
să te întinzi către măsura poruncii dragostei; căci, măsurându-te cu cei mai
mici, cazi în groapa părerii, iar întinzându-te către poruncă, sporeşti în
înălţimea smeritei cugetări.
15. Dacă păzeşti cu totul porunca dragostei către aproapele, pentru nimic
nu vei arăta amărăciune împotriva lui; iar dacă se iveşte scârbă împotriva
fratelui, se arată limpede că ai cinstit mai mult cele vremelnice decât
porunca, ţinându-te de acestea şi ridicând război împotriva aproapelui.
16. Nu atât pentru trebuinţă caută oamenii aurul, cât pentru că mulţi
slujesc dulceţilor printr-însul.
17. Trei sunt pricinile iubirii de argint: iubirea de dulceţi, slava deşartă şi
necredinţa; iar dintre acestea, cea mai cumplită este necredinţa.
18. Iubitorul de dulceţi iubeşte argintul ca prin el să se desfăteze; cel
slăvăreţ, ca prin el să se slăvească; iar necredinciosul, ca să-l ascundă şi să-
l păzească, temându-se de foamete, bătrâneţe, boală sau străinătate,
nădăjduind mai mult în aur decât în Dumnezeu, Făcătorul şi Proniatorul
până şi al celor mai mici vietăţi.
19. Patru feluri de oameni îşi agonisesc argint: cei trei mai sus pomeniţi,
şi bine-orânduitorul; însă singur acesta agoniseşte cu adevărat drept, ca
dând fiecăruia ce-i este de trebuinţă, să nu se afle vreodată mâna sa lipsă.
20. Toate gândurile pătimaşe ori zădărăsc partea poftitoare, ori tulbură
pe cea iute, ori întunecă pe cea cuvântătoare; şi din acestea se naşte boala
minţii, care nu mai poate vedea duhovniceşte, nici se poate minuna în
rugăciune; pentru aceasta călugărul, şi mai ales cel ce vieţuieşte în linişte,
este dator a lua aminte cu de-amănuntul la gânduri, la pricinile lor şi la
tăierea lor.
21. Dumnezeu Se cunoaşte pe Sine şi cunoaşte şi cele făcute de El;
cunosc şi Sfintele Puteri pe Dumnezeu şi zidirea Lui, însă nu precum Se
706
cunoaşte Dumnezeu pe Sine şi pe cele făcute de Dânsul, aşa Îl cunosc şi
Sfintele Puteri.
22. Dumnezeu Se cunoaşte din însăşi fericita Sa Fiinţă; iar cele făcute de
El, din înţelepciunea Sa, prin care și întru care toate le-a făcut; Sfintele
Puteri însă Îl cunosc prin împărtăşire, pe Cel mai presus de împărtăşire, iar
cele făcute, prin primirea în minte a vederilor ce se ridică din ele.
23. Cele făcute sunt afară de minte, dar înlăuntru primeşte mintea
înţelesul lor prin vedere; însă nu aşa în Dumnezeu, Cel pururea-vecuitor,
nemărginit şi necuprins, Care dă celor ce sunt şi a fi, şi bine a fi, şi pururea
a fi.
24. Lui Dumnezeu Îi împărtăşeşte fiinţa cuvântătoare atât prin darul de a
fi, cât şi prin îndemânarea firească spre bine, adică spre bunătate şi
înţelepciune, precum şi prin darul de a rămâne în fiinţă; şi prin acestea
cunoaşte mintea pe Dumnezeu, iar cele făcute de El le cunoaşte prin
primirea cu înţelegere a înţelepciunii lucrătoare ce se vede în cele create.
25. Dumnezeu, pentru desăvârşita Sa bunătate, a făcut de obşte celor
cuvântătoare patru daruri: existenţa, pururea-fiinţa, bunătatea şi
înţelepciunea; şi a dăruit fiinţa şi existenţa prin facere, iar bunătatea şi
înţelepciunea, prin darul însuflării, ca cel ce este după fiinţă să se facă,
după împărtăşire, asemenea Ziditorului; de aceea s-a zis că omul e făcut
„după chip şi după asemănare”.
26. Toată firea cuvântătoare şi gânditoare s-a despărţit în două: firea
îngerească şi firea omenească; iar cea îngerească în Sfinte Puteri şi în
puteri necuvioase (draci); iar firea omenească în credincioşi şi
necredincioşi.
27. Dumnezeu, fiind însăşi Fiinţa, Bunătatea şi Înţelepciunea, şi mai
presus de toate acestea, nu are în Sine nimic prin împărtăşire; însă făpturile
cuvântătoare, având în sine îndemnarea spre bunătate şi înţelepciune, pot
primi sau nu aceste daruri prin voia lor, iar a fi sau a nu fi stă în voia Celui
ce le-a făcut.

707
 28. Elinii socotesc fiinţa lumii ca fiind împreună-veşnică cu Dumnezeu,
schimbând numai înfăţişările ei; dar noi mărturisim că singură
Dumnezeiasca Fiinţă este pururea-veşnică, nemărginită şi dătătoare de
veşnicie; făptura însă, având împrotivă nefiinţa, rămâne în a fi sau a nu fi
după voia Celui ce a făcut-o din nefiinţă.
29. Precum răul este lipsirea binelui, iar necunoştinţa, lipsirea
cunoştinţei, aşa şi ceea ce este, este lipsire a Celui ce este cu adevărat; însă
lipsirea celor dintâi urmează voinţei făpturii, iar lipsirea celor din urmă stă
în voia Ziditorului, Care pururea voieşte binele celor ce sunt.
30. Cele făcute se împart în fiinţe cuvântătoare şi gânditoare, care pot
primi şi binele şi răul, şi în trupuri alcătuite din cele patru elemente;
primele sunt nematerialnice, deşi unele se împreună cu trupuri, iar celelalte
sunt doar materie cu formă.
31. Toate trupurile sunt după fire nemişcate, iar mişcarea o primesc de la
suflet: unele de la suflet cuvântător, altele de la cel necuvântător, iar altele
de la simpla însuflețire.
32. Sufletul are trei puteri: hrănitoare şi crescătoare; nălucitoare şi
pornitoare; cuvântătoare şi gânditoare; primele se împărtăşesc numai
plantelor; cele de a doua, dobitoacelor; iar cele de a treia, oamenilor;
primele două sunt stricăcioase, iar cea de a treia, nestricăcioasă şi fără de
moarte.
33. Sfintele Puteri luminează una pe alta, şi luminează şi firea
omenească: fie prin împărtăşirea bunătăţii, ca unele făcute după
asemănarea lui Dumnezeu, fie prin împărtăşirea cunoştinţei, urcând mintea
spre cele despre Dumnezeu, despre trupuri, despre cele netrupeşti, despre
pronie şi despre judecată.
34. Necurăţia minţii este întâi: cunoştinţa mincinoasă; apoi neştiinţa
celor ce se pot cunoaşte; a treia, gândurile pătimaşe; iar a patra, învoirea cu
păcatul.

708
 35. Necurăţia sufletului este lucrul împotriva firii; din aceasta se nasc
gândurile pătimaşe, căci fireşte lucrează sufletul atunci când mânia şi pofta
rămân nepătimaşe în vremea lucrării.
36. Necurăţia trupului este păcatul săvârşit cu lucrul.
37. Iubeşte liniştirea cel ce nu pătimeşte către cele ale lumii; iar
cunoştinţă de Dumnezeu are cel ce nu se sminteşte asupra cuiva, nici
pentru greşeală, nici pentru cugetare pătimaşă.
38. Mare este a nu pătimī faţă de lucruri; dar cu mult mai mare este a
rămâne nepătimaş faţă de înţelesurile acestora.
39. Dragostea şi înfrânarea, fiind fără patimă, păzesc pururea mintea atât
către lucruri, cât şi către înţelegerile acestora, ținând-o neatinsă de
mișcările neorânduite ale părții pătimitoare.
40. Mintea iubitorului de Dumnezeu nu duce război împotriva lucrurilor,
nici împotriva înţelegerilor lor, ci împotriva patimilor ce se alipesc
înţelegerilor; căci nu împotriva femeii se luptă, nici împotriva celui ce l-a
scârbit, nici împotriva nălucirilor acestora, ci împotriva patimilor care se
înjugă acestora ca otravă ascunsă sub chipul lor.
41. Întregul război al călugărului cu demonii este spre a desface patimile
de la înţelegeri, căci altfel nu este cu putinţă să vadă lucrurile fără patimă.
42. Alta este lucrul, alta înţelegerea, şi alta patima: lucrul este, de pildă,
bărbat, femeie, aur; înţelegerea este pomenirea goală a acestor lucruri; iar
patima este iubirea necuvântătoare sau ura fără judecată către vreunul
dintre ele. Deci împotriva patimii îşi duce călugărul lupta.
43. Înţelegere cu patimă este gând alcătuit din înţelegere şi patimă
laolaltă. Deosebeşte patima de înţelegere şi vei afla gândul gol; iar
deosebirea aceasta se lucrează prin dragoste duhovnicească şi înfrânare,
dacă voim.

709
 44. Faptele bune despărţesc mintea de patimi; vederile duhovniceşti
despart mintea de înţelegerile proaste; iar rugăciunea curată o aşază pe
aceasta înaintea lui Dumnezeu Însuşi.
45. Faptele bune sunt spre cunoștinţa celor făcute; cunoștinţa, spre cel ce
cunoaște; iar cel ce cunoaște, spre Cel necunoscut, pe care îl cunoaşte mai
presus de cunoştinţă.
46. Nu pentru că ar fi avut nevoie Dumnezeul cel prea-plin a adus din
nefiinţă întru fiinţă cele făcute, ci pentru ca acelea împărtășindu-se de El
după măsura lor să se îndulcească, iar El, văzându-le pe acestea veselindu-
se, să Se veselească de lucrurile Sale, hrănindu-le cu cele nesățioase ale
bunătăţii Lui.
47. Mulţi sunt „săraci cu duhul”, dar fără cuviinţă; mulţi „plâng”, dar
pentru pierderea banilor și a fiilor; mulţi sunt „blânzi”, dar către patimi
necurate; mulţi „flămânzesc și însetează”, dar de a răpi cele străine; mulţi
sunt „milostivi”, dar către trup și ale trupului; „curaţi cu inima”, dar pentru
slava deșartă; „făcători de pace”, dar supunând sufletul trupului; şi mulţi
„izgoniţi”, dar ca unii fără rânduială; şi „ocărâţi”, dar pentru fărădelegi.
Fericiţi însă sunt numai aceia care toate acestea le fac și le pătimesc pentru
Hristos (Mat. 5, 2–12), căci „acelora este Împărăţia Cerurilor” şi „aceia vor
vedea pe Dumnezeu”.
48. În toate câte le lucrăm, scopul îl caută Dumnezeu, dacă facem pentru
El sau pentru altceva; de aceea, când voim a împlini binele, să nu avem
drept scop plăcerea oamenilor, ci pe Dumnezeu, şi privind pururea către
El, pentru El să facem toate, chiar dacă osteneala o purtăm şi plata vremii
acesteia o pierdem.
49. Leapădă din minte în timpul rugăciunii atât înțelegerile goale ale
lucrurilor omenești, cât şi vederile celor făcute, ca nu cumva, zăbovind
asupra celor mai mici şi nălucindu-le, să cazi din Cel neasemănat mai bun
decât toate cele ce sunt.

710
 50. De vom iubi pe Dumnezeu curat, prin această dragoste lepădăm
patimile; iar dragostea aceasta către El este a-L cinsti mai mult decât lumea
şi sufletul mai mult decât trupul, defăimând lucrurile lumeşti şi
îndeletnicindu-ne de-a pururea întru El prin înfrânare, dragoste, rugăciune
și cântare.
51. Dacă petrecând multă vreme în îndeletnicire dumnezeiască purtăm
grijă şi de partea pătimitoare a sufletului, nu vom mai aluneca lesne în
asupririle gândurilor, ci înţelegând mai cu de-amănuntul pricinile lor şi
tăindu-le, devenim mai pătrunzători în vedere, încât să se împlinească întru
noi: „Şi au privit ochii mei întru vrăjmaşii mei şi întru cei vicleni ce se
ridică asupra mea va auzi urechea mea” (Ps. 91, 11).
52. Când vezi mintea ta petrecând în cuvioşie şi dreptate întru
înţelegerile lumii, cunoaşte că şi trupul tău petrece curat şi fără păcat; iar
când vezi mintea îndeletnicindu-se întru păcătoase cugete, şi nu o opreşti,
cunoaşte că şi trupul nu va zăbovi mult până a cădea în acelea.
53. Precum trupul are lume lucrurile, aşa şi mintea are lume înţelegerile;
şi precum trupul curveşte cu trupul femeii, aşa mintea curveşte cu
înţelegerea femeii prin nălucirea chipului trupului său amestecat cu chipul
celuilalt; asemenea se răzbună cu gândul asupra celui ce l-a supărat, şi
asemenea se lucrează toate păcatele: cele ce le face trupul în lumea
lucrurilor, acestea le face mintea în lumea înţelegerilor.
54. Oare nu spre cutremur şi uimire este cuvântul: „Tatăl nu judecă pe
nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22)? Iar Fiul strigă: „Nu
judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mat. 7, 1); „nu osândiţi, ca să nu fiţi
osândiţi” (Lc. 6, 37); şi Apostolul: „Nu mai înainte de vreme ceva judecaţi,
până ce va veni Domnul” (1 Cor. 4, 5); şi iarăşi: „Întru care judecată judeci
pe altul, pe tine însuţi te osândeşti” (Rom. 2, 1). Dar oamenii, lăsând
plângerea propriilor păcate, au ridicat judecata de la Fiul şi, ca nişte fără
prihană, osândesc pe alţii; cerul s-a uimit pentru aceasta, pământul s-a
cutremurat, iar ei nu se ruşinează.

711
 55. Cel ce iscodeşte păcatele altuia sau, din părere, îşi judecă fratele, nici
început de pocăinţă nu a pus, nici a cercat să-şi cunoască păcatele sale,
care sunt cu adevărat mai grele decât plumbul; nici nu a priceput de unde
se face omul „greu la inimă, iubind deşertăciunea și căutând minciuna”
(Ps. 4, 2). Astfel, ca un nebun care umblă întru întuneric, lăsând păcatele
sale, năluceşte pe ale altora, fie adevărate, fie numai părute.
56. Iubirea de sine, precum de multe ori s-a zis, este pricină a tuturor
gândurilor pătimaşe; din ea se nasc cele trei gânduri de neam ale poftei:
îmbuibarea pântecelui, iubirea de argint şi slava deşartă; din îmbuibare se
naşte curvia; din iubirea de argint, agoniseala; din slava deşartă, mândria;
iar celelalte patimi urmează acestora: mânia, necazul, pomenirea de rău,
trândăvia, zavistia, clevetirea ş.a. Aceste patimi leagă mintea de lucrurile
materiale şi o apleacă spre pământ, asemenea unei pietre grele ce apasă
peste ceva mai uşor decât focul.
57. Începutul tuturor patimilor este iubirea de sine, iar sfârșitul lor,
mândria; iar iubirea de sine este iubirea necuvântătoare către trup. Cel ce o
taie pe aceasta cu totul, pe toate patimile odată le-a tăiat.
58. Precum părinţii trupeşti se lipesc cu patimă de cei născuţi din ei, aşa
şi mintea rămâne lipită de cuvintele (cugetele) sale: precum celor pătimaşi
li se par ei înşişi frumoşi şi blânzi, deşi sunt vrednici de râs, aşa şi minţii
nebune cuvintele ei i se par pline de înţelepciune, chiar de ar fi cele mai
urâte. Iar mintea înţeleaptă nu se încrede judecăţii sale atunci când i se
pare că are deplină încredinţare, ci o supune judecăţii altor minţi înţelepte,
„ca nu cumva în deşert să alerge sau să fi alergat” (Gal. 2, 2), şi prin
acestea primeşte adeverirea.
59. Când vei birui unele dintre patimile de necinste, precum îmbuibarea,
curvia, mânia sau lăcomia, îndată se ridică asupra ta gândul slavei deşarte;
iar de vei birui pe acesta, vine îndată gândul mândriei.
60.Patimile necinstei, ţinând sufletul, alungă din el gândul slavei deşarte;
iar după ce acestea sunt biruite, îl împing pe om în gândul mândriei.

712
 61. Mărirea deșartă, uneori surpându-se, iar alteori rămânând, naște
mândria: surpată, face în minte părere de sine, iar rămânând, zămislește
trufia.
62. Mărirea deșartă se surpă prin lucrarea cea ascunsă; iar mândria se
taie prin aceea de a pune deasupra tuturor voia lui Dumnezeu și de a-i
supune Lui toate îndreptările.
63. Cel ce s-a învrednicit cunoștinței lui Dumnezeu și s-a îndulcit curat
din dulceața ei, acela defaimă toate dulcețile ce se nasc din partea cea
poftitoare a sufletului.
64. Cel ce poftește cele pământești, fie bucate, fie cele ce slujesc
pântecelui, fie slava omenească, fie banii, fie orice altceva ce urmează
acestora, nu se va pleca a le defăima desăvârșit până când mintea nu va
afla ceva mai bun decât acestea, spre care să-și mute pofta; iar mai bun
decât toate, fără asemănare, este cunoștința lui Dumnezeu și a lucrurilor
dumnezeiești.
65. Cei ce defaimă dulcețile trupului o fac: ori pentru frică, ori pentru
nădejdea răsplătirii, ori pentru cunoștință, ori pentru dragostea către
Dumnezeu.
66. Cunoștința cea fără patimă a celor dumnezeiești nu pleacă mintea
până la capăt a defăima cele materialnice; ci este asemenea cu gândul gol
al unui lucru simțit. De aceea, este cu putință a afla pe mulți care, având
multă cunoștință, totuși în patimile trupului se tăvălesc „ca porcii în noroi”
(2 Petru 2, 22). Căci după ce, cu puțină sârguință, s-au curățit și au
dobândit cunoștința, lenevindu-se mai apoi, au ajuns asemenea lui Saul,
care, după ce s-a învrednicit de împărăție, trăind în nevrednicie, cu
înfricoșare a fost lepădat din ea.
67. Precum gândul gol al lucrurilor omenești nu silește mintea a defăima
cele dumnezeiești, așa nici cunoștința goală a celor dumnezeiești nu o
pleacă deplin a defăima cele omenești; căci adevărul este acum în umbre și
în sămânțări, și de aceea are nevoie de fericita patimă a dragostei

713
dumnezeiești, care leagă mintea de vederile cele duhovnicești și o
îndeamnă a cinsti mai mult cele nematerialnice decât cele materiale, pe
cele gândite mai mult decât cele simțite.
68. Nu acela care a tăiat patimile și a lucrat gândurile goale le-a întors
îndată spre cele dumnezeiești; ci poate nici spre cele omenești, nici spre
cele dumnezeiești nu mai pătimește. Aceasta se întâmplă celor lucrători,
care încă nu s-au învrednicit cunoștinței, ci se înfrânează de patimi din
frica muncii sau din nădejdea împărăției.
69. „Prin credință umblăm, nu prin vedere” (2 Cor. 5, 7). Avem fapta
bună ca într-o oglindă, în gânduri încetate și săvârșite cu anevoie; de aceea
avem trebuință de multă îndeletnicire în acestea, ca prin zăbovirea minții
în ele să se deprindă în vederea celor dumnezeiești.
70. Dacă tăiem, fie și puțin, pricinele patimilor și ne îndeletnicim în cele
duhovnicești, dar nu stăruim în acestea, cu lesnire ne întoarcem iarăși la
patimile trupului, neagonisind alt rod decât o cunoștință goală cu părere, al
cărei sfârșit este întunecarea treptată a minții și desăvârșita ei întoarcere
spre cele materiale.
71. Patima dragostei defăimate apleacă mintea spre lucrurile materiale;
iar patima dragostei lăudate o leagă de cele dumnezeiești. Mintea are
obiceiul de a se lăți întru cele în care zăbovește, și întru cele în care se
lățește hrănește dragostea și pofta: fie spre cele dumnezeiești și gândite, fie
spre cele materiale și trupești.
72. Dumnezeu a zidit atât lumea nevăzută, cât și pe cea văzută, și
sufletul, și trupul. Dacă lumea aceasta văzută este atât de frumoasă, în ce
fel este oare cea nevăzută? Iar dacă aceea e mai bună decât aceasta, cu cât
mai presus decât amândouă este Dumnezeu, Cel ce le-a făcut pe toate?
Cum dar, lăsând mintea pe Cel mai bun decât toate, se ostenește în cele
mai rele decât toate – zic, în patimile trupului? Arătat este: fiindcă cu
acestea, din naștere, împreună a petrecut și s-a obișnuit, iar pe Cel Preabun
și mai presus de toate încă nu L-a gustat. Dar dacă, prin nevoința înfrânării
și cugetării dumnezeiești, vom rupe mintea câte puțin de acestea și o vom
714
întinde spre cele dumnezeiești, atunci câte puțin va cunoaște vrednicia sa și
va abate întreaga dorire spre Dumnezeu, sfârșitul tuturor.
73. Cel ce spune fără patimă greșeala fratelui o face pentru două pricini:
ori ca să-l îndrepteze pe acela, ori ca să folosească pe altul; iar dacă o
spune afară de acestea, batjocorind sau defăimând, nu va scăpa de
părăsirea lui Dumnezeu, ci va cădea cu adevărat, fie în aceeași greșeală, fie
în alta, și va fi și el mustrat și batjocorit de alții.
74. Nu este același lucru cuvântul ce îl spune păcătosul și păcatul făcut
cu lucrarea, ci sunt osebite: alta este a păcătui din deprindere și alta din
răpire (ispită fulgerătoare). Răpirea nu are nici dinainte, nici după păcat
aducere-aminte, ci mai vârtos cu durere se muncește pentru ce a făcut; iar
cel din deprindere, și înainte păcătuiește cu gândul, și după păcat rămâne
în aceeași așezare.
75. Cel ce se nevoiește în fapta bună pentru mărirea deșartă, arătat este
că și în cunoștință tot pentru mărirea deșartă se ostenește; iar un astfel de
om nu face nimic spre zidirea altora, ci în toate vânează cinstea celor ce îl
văd sau îl ascultă. Patima se vădește când cei dintâi pomeniți aduc
defăimare asupra faptelor sau cuvintelor lui: atunci se întristează nu pentru
că ceilalți nu se zidesc, căci nici nu acesta i-a fost scopul, ci pentru că el s-
a defăimat.
76. Patima iubirii de argint se vădește astfel: când ia, se bucură; iar când
împarte, se mâhnește. Un astfel de om nu poate fi iconom bun.
77. Acestea sunt pricinile pentru care cineva suferă: ori pentru dragostea
lui Dumnezeu, ori pentru nădejdea răsplătirii, ori pentru frica muncii, ori
pentru frica oamenilor, ori pentru fire, ori pentru dulcețile trupului, ori
pentru câștig, ori pentru mărirea deșartă, ori pentru nevoie.
78. Alta este a se izbăvi cineva de gânduri, și alta a se izbăvi de patimi.
De multe ori de gânduri se izbăvește omul nefiind de față lucrurile către
care are patima; dar patimile, ascunse în suflet, se vădesc când lucrurile se

715
arată. De aceea trebuie a pândi mintea în lucruri și a vedea către ce fel de
lucru are patimă.
79. Prieten adevărat este acela care, în vremea necazurilor și
întâmplărilor grele, suferă împreună cu aproapele ca și cum ar fi ale sale,
fără tulburare și fără zgomot.
80. Să nu necinstești știința care de-a pururea te sfătuiește spre cele mai
bune. Căci ea îți pune în minte socoteală dumnezeiască și îngerească, te
izbăvește de întinăciunile ascunse ale inimii și îți dă îndrăzneală către
Dumnezeu la ieșirea din lume.
81. Dacă voiești să fii cunoscător cu dreaptă socoteală și să nu te
robească patima păreri-de-sine, caută de-a pururea în cele ce sunt ce
anume se ascunde de cunoștința ta; și aflând multe lucruri ce îți erau
ascunse, te vei minuna pentru neștiința ta, vei smeri înțelegerea ta și,
cunoscându-te pe tine cu luare-aminte, vei înțelege multe și mari și
minunate. Căci cel ce „i se pare că știe” nu se lasă pe sine să sporească în
cunoștință.
82. Se va mântui cel ce nu stă împotriva lecuirilor duhovnicești. Iar
aceste lecuiri sunt durerile și scârbele felurite ce vin asupra omului spre
folosul lui. Cel ce li se împotrivește nu știe ce negoț se lucrează aici, nici
ce folos va purta de aici.
83. Mărirea deșartă și iubirea de argint sunt una alteia născătoare: cei
măreți în deșert se îmbogățesc, iar cei ce se îmbogățesc se măresc în deșert
dar acestea sunt pentru mireni; căci monahul, neagonisind, mai cu seamă
se mărește în deșert, iar dacă are argint, îl ascunde rușinându-se ca unul ce
lucrează împotriva chipului său.
84. Osebit al măriri deșarte a călugărului este a se mări pentru fapta bună
și cele ce urmează acesteia; iar al mândriei lui, a se înălța prin îndreptări și
a socoti pe alții ca pe nimic, punându-se pe sine deasupra și nu pe
Dumnezeu. Iar osebit al mirenilor este a se mări pentru frumusețe, bogăție,
stăpânire și pricepere și a se înălța prin acestea.

716
 85. Îndreptările mirenilor sunt căderi ale călugărului, iar îndreptările
călugărului sunt căderi ale mirenilor. Căci îndreptările mirenilor, bogăția,
slava, stăpânirea, desfătarea, buna naștere de fii, dacă ar veni peste călugăr,
îl pierd; iar îndreptările călugărului, sărăcia, neslăvirea, neputerea,
înfrânarea, pătimirea,, dacă ar veni asupra iubitorului de lume, le socotește
căderi mari și multe ori ajunge la uneltire și chiar la primejdie de moarte;
iar unii chiar au împlinit-o.
86. Bucatele au fost zidite pentru două pricini: spre hrană și spre
mângâiere; iar cei ce se împărtășesc din ele afară de acestea, ca unii ce rău
uneltesc cele date de Dumnezeu spre uneltire, ca niște desfătători se
osândesc. Căci întru toate lucrurile, reaua uneltire este păcatul.
87. Smerita cugetare se naște din rugăciune neîncetată, cu lacrimi și cu
durere; aceasta, chemând pururea pe Dumnezeu în ajutor, nu lasă mintea să
îndrăznească nebunește în puterea și înțelepciunea sa, nici să se înalțe
împotriva altora, care sunt cumplite boli ale patimii mândriei.
88. Alta este a se lupta omul cu gândul cel prost, ca să nu pornească
patima; și alta, a se lupta cu gândul pătimaș, ca să nu se facă învoială cu el.
Amândouă însă nu lasă gândurile să întârzie înlăuntru.
89. Întristarea este înjugată cu pomenirea de rău. Când mintea, prin
vederea fratelui, ca într-o oglindă, se întunecă cu întristare, arătat este că
are către el pomenire de rău. „Căile pomenitorului de rău sunt către
moarte” (Pilde 12, 29), căci „tot pomenitorul de rău este călcător de lege”
(Pilde 21, 24).
90. Dacă tu pomenești răul asupra cuiva, roagă-te pentru el; și oprind
patima din mișcarea ei, desparte prin rugăciune scârba de pomenirea răului
ce ți-a făcut, și fă-te cu dragoste și milostiv, risipind desăvârșit patima. Iar
dacă altul pomenește răul asupra ta, fă-te mulțumitor și smerit către el,
viețuind în pace și izbăvindu-l pe el de patimă.
91. Mâhnirea zavistnicului cu osteneală o vei potoli, căci socotește rea
întâmplare asupra lui lucrul întru care te vede pe tine folosit. Și nu este cu

717
putință a o înceta altfel decât ascunzând acel lucru. Iar dacă lucrul
folosește pe mulți, dar pe acela îl mâhnește, către care parte să te pleci? De
nevoie este să se facă folosul celor mulți; iar către acela să nu te lenevești,
nici să aduci răsplătire patimii, ca nu cumva să răsplătești omului, iar nu
patimii; ci prin smerită cugetare să-l socotești mai presus de tine și în tot
locul și în tot timpul să-l cinstești. Zavistia ta însă o potolești dacă te
bucuri cu cel ce se bucură și te mâhnești cu cel ce se mâhnește, împlinind
cuvântul Apostolului: „Să ne bucurăm cu cei ce se bucură și să plângem cu
cei ce plâng” (Rom. 12, 15).
92. Mintea noastră se află între două lucrări: una este a faptei bune, iar
cealaltă este a răutății, adică între înger și drac; însă mintea are stăpânire și
putere ca să urmeze cui voiește sau să stea împotrivă.
93. Sfintele Puteri ne îndeamnă către cele bune, iar semințele firești și
firea cea bună ne ajută; iar asupra noastră, dracii adună patimile și reaua
alegere.
94. Mintea curată este învățată uneori de Dumnezeu însuși, ridicându-Se
peste dânsa; alteori, Sfintele Puteri cele bune o sfătuiesc; iar alteori, firea
lucrurilor privindu-se de gând o învață.
95. Trebuie minții învrednicite de cunoștință să păzească fără patimă
înțelegerile lucrurilor și vederile întemeiate, precum și așezământul
rugăciunii fără tulburare. Dar nu poate pe acestea a le păzi pururea, din
pricina aburilor trupului ce se ridică spre cap, sau din pricina bântuirii
dracilor, afumându-se mintea.
96. Nu pentru tot ce ne mâhnim, pentru acestea ne și mâniem; căci cele
ce pricinuiesc întristarea sunt mai multe decât cele ce întărâtă mânia.
Precum: s-a furat ceva, a pierit ceva, a murit cineva, pentru acestea ne
mâhnim; iar pentru celelalte, și ne mâhnim, și ne mâniem, ca niște
neînțelepți, neputându-ne stăpâni în patimă.
97. Primind mintea înțelegerile lucrurilor, are firea de a-și schimba
forma după fiecare înțelegere; iar văzându-le duhovnicește, își schimbă

718
chipul în multe feluri după fiecare vedere. Iar în Dumnezeu făcându-se, se
face cu totul fără de chip și fără de formă; căci văzând pe Cel cu chip
singuratic, singuratică se face și toată de lumină.
98. Suflet desăvârșit este acela a cărui putere pătimitoare s-a plecat cu
totul și desăvârșit către Dumnezeu.
99. Minte desăvârșită este aceea care prin credință adevărată Îl cunoaște
pe Cel prea necunoscut, cu cunoștință prea-luminată, și vede lucrările Lui
cele de obște din făpturi, luând de la Dumnezeu cunoștința cea
cuprinzătoare a proniei și a judecății ce iese dintr-însele, pe cât este cu
putință oamenilor.
100. În trei părți se taie vremea: credința, nădejdea și dragostea; credința
se întinde prin trei tăieturi, nădejdea prin una, iar dragostea prin două.
Credința și nădejdea au hotar până la o vreme; iar dragostea, întinzându-se
în veacuri fără de margini și unindu-se cu Cel nemărginit, crescând
pururea, rămâne neîncetată. Pentru aceasta: „Mai mare decât toate este
dragostea” (1 Cor. 13, 13).

Suta a patra
1. Întâi, mintea se minunează înțelegând Dumnezeiasca nemărginire
întru toate și acel mult dorit noian netrecut; iar a doua oară se înspăimântă,
văzând cum dintru nimic a adus la ființă pe toate cele ce sunt. Căci
„mărimii Lui nu este hotar” (Ps. 144, 3), precum nici „priceperii Lui nu
este aflare”.
2. Cum dar să nu se minuneze, văzând acel nemăsurat și mai presus de
uimire noian al bunătății? Sau cum să nu se întrebe, gândind, de unde și
cum s-a făcut ființa cea cuvântătoare și de gând, și cele patru stihii din care
sunt alcătuite trupurile, nefiind vreo materie mai înainte de facerea lor? Și
ce fel de putere a fost aceea care, pornindu-le spre lucrare, le-a adus întru a
fi? Dar aceasta necredincioșii Elini nu o primesc, necunoscând

719
Atotputernica bunătate și înțelepciunea și cunoștința Lui cea lucrătoare și
mai presus de minte.
3. Fiind Dumnezeu Ziditor din veci, când voiește zidește cu Cuvântul cel
de o ființă și cu Duhul, din nemărginita Sa bunătate. Iar tu să nu întrebi: cu
care Cuvânt a zidit acum, de vreme ce pururea bun rămâne? Căci și eu îți
zic că însăși înțelepciunea neapropiată a Ființei celei nemărginite nu
încape în cunoștință omenească.
4. Cunoștința cea din veci, care era întru Sine, Ziditorul a făcut-o să fie
și a pus-o înainte când a voit; căci necuviincios lucru este către Dumnezeul
Atotputernic a se îndoi cineva că poate ceva înființa când voiește.
5. Pentru ce pricină a zidit Dumnezeu, cercetează, căci aceasta poate fi
cunoscută; iar pentru ce acum și nu mai înainte, nu cerceta, căci acestea nu
sunt lucruri ce cad sub mintea ta. Căci dintre cele Dumnezeiești, unele sunt
cuprinse, iar altele necuprinse de oameni; iar vederea cea fără măsură
poate să se prăvălească „preste surpături”, precum au zis unii Sfinți.
6. Unii zic că zidirea este împreună-veșnică cu Dumnezeu, lucru cu
neputință; căci cum cele mărginite pot fi din veac împreună cu Cel
nemărginit? Sau cum sunt zidirile adevărate, dacă sunt împreună
vecuitoare cu Ziditorul? Aceasta este învățătură elinească, care nu
recunoaște ființa, ci numai felurimile, și pune pe Dumnezeu ca meșter al
formelor. Iar noi, cunoscând pe Dumnezeul Atotputernic, Îl mărturisim
Ziditor al ființelor ce au primit felurimi; deci nu sunt din veac împreună
înființate cu Dumnezeu.
7. Dumnezeirea și cele Dumnezeiești după oarecare parte sunt
cunoscute, iar după altă parte necunoscute: cunoscute prin vederile
împrejurul Ei, iar necunoscute prin cele ce sunt întru Dânsa.
8. Să nu cauți deprindere sau iscusință în Ființa cea proastă (curată) și
nemărginită a Sfintei Treimi, ca nu cumva să o prefaci în alcătuire din
părți, asemenea zidirilor; lucru necuviincios și fără de cale spre înțelegerea
lui Dumnezeu.

720
 9. Ființa cea nemărginită este singură, curată, fără felurime, pașnică și
Atotputernică, Ziditoare a tuturor; iar toată zidirea este alcătuită din ființă
și felurime, având pururea trebuință de Dumnezeiasca purtare de grijă, ca
ceea ce nu este slobodă de schimbare.
10. Toată ființa de gând și cea simțitoare au luat putere de la Dumnezeu,
după ce din neființă au fost aduse întru a fi: cea de gând, putere de a gândi;
cea simțitoare, putere de a simți.
11. Dumnezeu Se primește numai prin împărtășire, iar zidirea și se
împărtășește, și împărțește: se împărtășește din a fi și din bine-a-fi, iar
împărțește numai din bine-a-fi; însă altfel cea trupească, și altfel cea fără
de trup.
12. Ființa fără de trup împărtășește din bine-a-fi prin a grăi, a lucra și a
privi; iar cea trupească, prin vedere.
13. A fi pururea sau a nu fi ființa cuvântătoare stă în voia Celui ce a creat
toate bune foarte; iar a fi ele bune sau rele stă în voia celor făcuți.
14. Răul nu se află în ființa celor făcute, ci în pornirea greșită și fără de
socoteală.
15. Cu bună socoteală se mișcă sufletul când partea poftitoare, prin
înfrânare, se schimbă în altă felurime; partea iuțoasă se întoarce spre
dragoste; iar partea cuvântătoare se ridică spre Dumnezeu prin rugăciune și
vedere duhovnicească.
16. Nu are dragoste desăvârșită, nici adâncă cunoștință a Dumnezeieștii
purtări de grijă cel ce, în vremea ispitei, nu rabdă îndelung cele de
întristare și se desparte pe sine de dragostea fraților duhovnicești.
17. Scopul purtării de grijă a lui Dumnezeu este: pe cei desfigurați de
răutate în multe chipuri, prin dreapta credință și dragoste duhovnicească
să-i facă una; căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, „ca pe fiii lui
Dumnezeu cei risipiți să-i adune într-una” (Ioan 11, 52). Deci cel ce nu
rabdă întristările și nu îngăduie durerile, umblă afară de Dumnezeiasca
dragoste și de scopul Sfintei purtări de grijă.
721
 18. Dacă „dragostea îndelung rabdă, se milostivește” (1 Cor. 13, 4), cum
nu cade din scopul purtării de grijă cel ce, împuținându-se cu sufletul
pentru întristările ce i se întâmplă, și uneltind împotriva celor ce l-au
scârbit, taie din sine dragostea către ei?
19. Ia aminte la tine, ca nu cumva răutatea care te desparte de frate să fie
întru tine, iar nu întru el; și grăbește-te a te împăca, ca să nu cazi din
porunca dragostei.
20. Să nu defaimi porunca dragostei; căci prin ea te faci fiu al lui
Dumnezeu, iar călcând-o te faci fiu al gheenei.
21. Cele ce despart dragostea prietenilor sunt: a zavistui sau a fi
zavistuit, a păgubi sau a fi păgubit, a necinsti sau a fi necinstit și gândurile
cele din părere. Cercetează deci dacă nu cumva ceva ai făcut sau ai pătimit,
și de aceea te-ai despărțit de dragostea prietenului.
22. Dacă ai fost ispitit de frate și scârba te-a împins către ură, nu te birui
de urăciune, ci biruiește prin dragoste, rugându-te curat pentru el și
socotind ispitele ca venind pentru tine; îndelung rabdă până ce va trece
norul.
23. Îndelung-răbdător este cel ce așteaptă sfârșitul ispitei și primește
lauda răbdării.
24. „Bărbatul îndelung-răbdător mult este întru pricepere” (Pilde 14, 29),
căci prin toate cele ce i se întâmplă le duce către sfârșit; iar sfârșitul este
„viața cea veșnică” (Rom. 6, 22), „ca să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
25. Nu fi lesnicios spre lepădarea dragostei duhovnicești, căci altă cale
de mântuire nu s-a dat oamenilor.
26.Nu judeca pe fratele duhovnicesc de ieri, îmbunătățit, ca rău și
viclean astăzi, pentru scârba ce s-a lucrat în tine prin uneltirea celui
viclean; ci, cu îndelungă răbdare, adu-ți aminte de bunătățile lui de ieri și
leapădă urâciunea din suflet.

722
 27. Pe cel ce ieri îl lăudai ca bun, să nu-l grăiești astăzi de rău, pentru
schimbarea ta din dragoste în ură; ci rămâi în aceleași laude, măcar încă
fiind în scârbă, și lesne te vei întoarce la dragoste.
28. Nu spurca lauda fratelui în fața altora din pricina scârbei ascunse,
amestecând defăimare în cuvintele tale; ci laudă-l curat în adunare și
roagă-te curat pentru el, și degrabă te vei izbăvi de urăciune.
29. Să nu zici că nu urăști pe frate, când te întorci de la pomenirea lui; ci
ascultă pe Moise: „Să nu urăști pe fratele tău în inima ta; mustrând să
mustri pe fratele tău și nu vei lua păcat pentru el” (Lev. 19, 17).
30. Dacă vreun frate, ispitindu-se, multă vreme va grăi de rău asupra ta,
tu însă să nu ieși din așezarea dragostei, nesuferind ca dracul cel viclean să
te tulbure în gând; și nu vei cădea din aceasta dacă, ocărât fiind, vei
binecuvânta, și bântuit fiind, vei fi binevoitor.
31. Să nu socotești binevoitori pe cei ce-ți aduc cuvinte ce lucrează în
tine urâciune și scârbă, chiar de ți s-ar părea că adeveresc; ci ca pe niște
șerpi purtători ai morții să te ferești de ei, ca și pe ei să-i oprești de la
grăirea de rău, și pe sufletul tău să-l izbăvești de vicleșug.
32. Să nu îmboldești pe frate cu vorbe în doi peri, ca să nu primești
asemenea de la el și să izgoniți amândoi așezământul dragostei; ci mergi
cu îndrăzneala dragostei și „mustra-l pe el” (Mat. 18, 15), ca dezlegând
pricina scârbei, amândoi să vă izbăviți.
33. Cercetează știința cu de-amănuntul, ca nu cumva din pricina ta
fratele să nu se împace; și nu amăgi aceasta, căci știința cunoaște
ascunsurile tale și te va părăsi în vremea ieșirii, și în vremea rugăciunii ți
se va pomeni.
34. Nu pomeni la vreme de pace cele ce s-au grăit la vreme de scârbă
împotriva fratelui, chiar de ar fi fost spuse înaintea ta sau auzite mai târziu;
ca nu îngăduind gândurile pomenirii de rău, să te întorci iarăși la
pierzătoarea urăciune.

723
 35. Nici un suflet cuvântător, hrănind ură împotriva omului, nu poate să
se împace cu Dumnezeu, Dătătorul poruncilor: „Dacă nu veți ierta
oamenilor greșalele lor, nici Tatăl vostru Cel Ceresc nu va ierta greșalele
voastre” (Mat. 6, 15). Iar dacă fratele nu voiește să se împace, tu totuși
păzește-te de ură, rugându-te pentru el curat și negrăindu-l de rău.
36. Pacea cea negrăită a Sfinților Îngeri stă în aceste două rânduieli: în
cea către Dumnezeu și în dragostea unuia către altul; asemenea și pacea
tuturor Sfinților. Pentru aceasta a zis Mântuitorul că „în aceste două
porunci spânzură toată legea și prorocii” (Mat. 22, 40)
37.Nu fi plăcut sieți și nu vei fi urâtor de frați; nu fi iubitor de sine și vei
fi iubitor de Dumnezeu.
38. După ce ai ales viețuire cu frații duhovnicești, leapădă-ți înaintea
ușilor voia ta; căci altfel nu vei putea ține pacea, nici cu Dumnezeu, nici cu
cei împreună-viețuitori.
39. Cel ce a agonisit dragostea desăvârșită și și-a rânduit întreaga viață
către aceasta, acela zice: „Domnul Iisus, întru Duhul Sfânt” (1 Cor. 12, 3).
40. Dragostea către Dumnezeu face mintea să se înalțe pururea spre
vorbirea Dumnezeiască; iar dragostea către aproapele o face să gândească
pururea bine pentru el.
41. Cel ce încă iubește mărirea deșartă sau este lipit cu patimă de cele
materiale, lesne se mâhnește pentru cele vremelnice, pomenește răul,
poartă ură și se robește gândurilor de rușine; iar acestea toate sunt străine
sufletului iubitor de Dumnezeu.
42. Când nu vei zice sau lucra vreo rușine cu gândul, și când celui ce te-
a păgubit sau te-a grăit de rău nu-i pomenești răul, și când la rugăciune
mintea îți este nematerialnică și fără chip, atunci să știi că ai ajuns la
măsura nepătimirii și a dragostei desăvârșite.
43. Nu mică nevoință este izbăvirea din mărirea deșartă; și se izbăvește
cineva prin lucrarea ascunsă a faptelor bune și prin rugăciune stăruitoare.

724
Semnul izbăvirii este a nu mai pomeni răul celui ce a grăit sau grăiește de
rău asupra ta.
44. De voiești să fii drept, dă fiecărei părți a ta cele după vrednicie:
sufletului, citiri, vederi duhovnicești și rugăciune; părții iuțoase, dragoste
duhovnicească, împotriva urii; părții poftitoare, înțelepciune și înfrânare;
iar trupului, hrană și acoperământ doar cât îi este de nevoie.
45.Mintea lucrează după fire când are patimile supuse și vede
înțelegerile celor ce sunt și le duce către Dumnezeu.
46. Precum sănătatea și boala privesc către trupul viețuitorului, iar
lumina și întunericul către ochi, așa și fapta bună și răutatea către suflet, iar
cunoștința și necunoștința către minte.
47. Întru trei lucrări filosofește creștinul: întru porunci, întru dogme și
întru credință. Poruncile despart mintea de patimi; dogmele o aduc
înlăuntrul cunoștinței celor ce sunt; iar credința o ridică la vederea Sfintei
Treimi.
48. Unii dintre cei ce se nevoiesc izgonesc de la sine numai gândurile
cele pătimașe; iar alții și patimile însăși le taie. Pe cele dintâi le izgonesc
prin psalmodie, prin rugăciune, prin răspândirea minții sau prin altă
smulgere a ei din loc în loc; iar patimile le taie numai atunci când defaimă
lucrurile către care patima îi trage.
49. Lucrurile către care avem patimi sunt acestea: femeie, bani, slavă și
cele asemenea. Defaimă cineva pe femeie atunci când, depărtat de lume
fiind, își vestejește trupul prin înfrânare; pe bani, când își supune gândul să
se mulțumească în toate cu cele întâmplate; iar pe slavă, când iubește
lucrarea ascunsă a faptelor bune, care se arată numai lui Dumnezeu. Iar cel
ce defaimă acestea nu va aluneca niciodată în urăciune.
50. Cel ce s-a lepădat de lucrurile cele din afară, precum de femeie, de
bani și altele, pe omul cel dinafară l-a făcut călugăr, dar nu încă pe cel
dinlăuntru. Iar cel ce s-a lepădat de înțelegerile pătimașe ale acestora, pe
omul cel dinlăuntru, adică pe minte, l-a făcut călugăr. Pe cel dinafară cu

725
lesnire îl face cineva călugăr, numai de va voi; dar nu puțină este nevoința
de a-l face călugăr pe cel dinlăuntru.
51. Cine este oare în neamul acesta care s-a izbăvit cu totul de
înțelegerile cele cu patimă și s-a învrednicit rugăciunii curate și
nematerialnice, semnul adevăratului călugăr lăuntric?
52. Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre și se vădesc numai
atunci când lucrurile se arată înainte.
53. Se poate ca cineva să nu fie tulburat de patimi atunci când lucrurile
lipsesc, dobândind nepătimire în parte; însă când acestea se arată iarăși,
patimile trag îndată mintea în răspândire.
54. Să nu socotești că ai nepătimire desăvârșită dacă lucrul nu este de
față; ci atunci când se va arăta și vei rămânea nemișcat atât către lucru, cât
și către pomenirea lui după aceea, atunci să știi că ai trecut hotarele lui;
însă nici așa să nu defaimi, căci fapta bună întârziind omoară patimile, iar
nebăgându-se în seamă, le ridică iarăși.
55. Cel ce iubește pe Hristos cu adevărat și se aseamănă Lui după putere,
precum Hristos bine a făcut oamenilor neîncetat și, nemulțumindu-I-se și
hulindu-se, îndelung a răbdat, și bătut și ucis fiind de dânșii, a suferit fără a
socoti cuiva răul, acestea trei sunt lucrările dragostei către aproapele, fără
de care cel ce zice că iubește pe Hristos sau că vrea împărăția Lui se înșală
pe sine. „Nu cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăția
Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu” (Mat. 7,21). Și iarăși: „Cel ce
are poruncile Mele și le păzește, acela este cel ce Mă iubește” (Ioan 14,15–
21).
56. Tot scopul Mântuitorului este ca pe minte s-o slobozească de
neînfrânare și de urăciune și s-o aducă în dragostea Sa și a aproapelui, din
care se naște lumina Sfintei cunoștințe celei după lucrare.
57. După ce Dumnezeu te-a învrednicit de oarecare cunoștință din parte,
să nu te lenevești de dragoste și de înfrânare; căci acestea curăță partea
pătimitoare a sufletului și pregătesc necontenit calea către cunoștință.

726
 58. Calea către cunoștință este nepătimirea și smerenia, „fără de care
nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12,14).
59. „Căci cunoștința îngâmfă, iar dragostea zidește” (1 Cor. 8,1). Înjugă
dar cunoștinței pe dragoste și vei fi netru-faș și ziditor duhovnicesc,
zidindu-te pe tine și pe cei ce se apropie de tine.
60. Dragostea zidește fiindcă nu pizmuiește, nu se amărăște către cei ce
pizmuiesc, nu scoate la arătare ceea ce face spre a fi văzută de oameni, nici
socotește că a ajuns scopul (Filip. 3,12); iar pe cele ce nu le știe, le
mărturisește fără rușine. Întru acest chip o face pe minte smerită și o
pregătește neîncetat spre sporire în cunoștință.
61. Urmează cunoștinței, în început mai ales, părerea și zavistia: părerea,
dinlăuntru; zavistia, și dinlăuntru, și din afară. Dinlăuntru către cei ce au
cunoștință; iar din afară, de la cei ce o au. Dragostea le răstoarnă pe toate
trei: părerea, pentru că „nu se trufește”; zavistia dinlăuntru, pentru că „nu
pizmuiește”; iar pe cea din afară, pentru că „îndelung rabdă și se
milostivește” (1 Cor. 13,4). De aceea are trebuință cel ce are cunoștință să
ia lângă sine dragostea, ca mintea lui să fie pururea nevătămată.
62. Cel ce s-a învrednicit darului cunoștinței, iar în suflet poartă scârbă,
pomenire de rău sau ură către vreun om, se aseamănă aceluia ce își
împunge ochiul cu spini și cu pălămidă; pentru aceasta are nevoie de
cunoștința cea din dragoste.
63. Nu îndrepta toată îndeletnicirea ta către trup, ci hotărăște-i lui
nevoința după putință, iar mintea ta abate-o întru cele dinlăuntru. „Căci
exercițiul trupeasc în puțin este de folos, iar blagocestia către toate este de
folos” (1 Tim. 4,8).
64. Cel ce își face petrecerea întru cele dinlăuntru se face cu întreagă
pricepere, îndelung rabdă, se milostivește, smerit cugetă, privește și cuvine
lui Dumnezeu, și se roagă; și aceasta este ceea ce zice Apostolul: „Cu
Duhul umblați” (Gal. 5,16).

727
 65. Cel ce nu știe a călători pe calea duhovnicească nu ia aminte la
înțelegerile cele cu patimă, ci își îndreaptă toată grija către trup; astfel ori
se îndrăcește cu pântecele și viețuiește în neînfrânare, mâhnindu-se,
mâniindu-se și pomenind răul, întunecându-și mintea, ori, dimpotrivă, fără
măsură se ostenește, tulburându-și gândul.
66. Nici una dintre cele date nouă de Dumnezeu spre folosire nu o strică
Scriptura, ci numai nemăsura o pedepsește și nesocotința o îndreaptă. Nu
oprește a mânca, nici a naște copii, nici a avea bani și a rândui drept, ci
oprește îndrăcirea cu pântecele, curvia și cele asemenea. Nici a gândi la
acestea nu oprește, că pentru aceasta au fost făcute, ci a le gândi cu patimă.
67. Unele lucruri pe care le facem după Dumnezeu sunt după poruncă;
altele, nu după poruncă, ci ca daruri de bunăvoie. Poruncă este: a iubi pe
Dumnezeu și pe aproapele, a iubi pe vrăjmași, a nu curvi, a nu ucide
ș.a.m.d. Iar nu după poruncă, ci ca dar: fecioria, neînsurarea, depărtarea de
lume. Acestea se socotesc ca daruri înaintea lui Hristos. Iar dacă unele
porunci nu le putem împlini din neputință, prin daruri îmbunăm pe Bunul
Stăpân.
68. Cel ce a ales neînsurarea sau fecioria are de trebuință „mijlocul
încins și făclia arzând” (Luca 12,35): mijlocul, prin înfrânare; făclia, prin
rugăciune, vedere și dragoste duhovnicească.
69. Unii frați socotesc că sunt lipsiți de darurile Sfântului Duh pentru că
nu cunosc că lenevirea în lucrările poruncilor îi desparte de lucrarea
dragostei celei după Hristos, prin care se descoperă în noi dumnezeieștile
comori. Iar cel ce are credința nesmintită în Hristos, toate darurile
dumnezeiești le are cuprinse în sine.
70. Dacă „Hristos sălășluiește în inimile noastre prin credință” (Efes.
3,17) și „întru El sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale
cunoștinței” (Col. 2,3), atunci toate aceste comori sunt ascunse în inimile
noastre și se arată fiecăruia după măsura curățirii prin porunci.

728
 71. Aceasta este comoara ascunsă „în țarina inimii tale” (Mat. 13,44), pe
care încă n-ai aflat-o pentru nelucrare. Căci dacă ai fi aflat-o, ai fi vândut
toate și ai fi cumpărat țarina. Dar acum, lăsând țarina, grijești de cele din
jurul ei, în care nu se află decât spini și pălămidă.
72. Pentru aceasta a zis Mântuitorul: „Fericiți cei curați cu inima, că
aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mat. 5,8). Iar atunci Îl vor vedea pe El și
comorile cele dintru El, când prin dragoste și înfrânare își vor curăți inima,
cu atât mai mult cu cât vor întinde curățirea.
73. Pentru aceasta iarăși a zis: „Vindeți averile voastre și dați
milostenie” (Luca 12,33) și „iată, toate vouă curate vor fi” (Luca 11,41);
fiindcă nu vă veți mai îndeletnici cu cele dimprejurul trupului, ci veți lua
aminte să curățiți mintea de urăciune și de neînfrânare, pe care Domnul le
numește „inimă” (Mat. 15,19), căci acestea întinând mintea, nu o lasă a
vedea pe Hristos, care sălășluiește într-însa prin Darul Sfântului Botez.
74. Căi numește Scriptura lucrările faptelor bune, iar mai mare decât
toate faptele bune este dragostea; pentru aceasta Apostolul zice: „Încă mai
înaltă cale vă arăt vouă” (1 Cor. 12,31), arătând că dragostea este aceea
care supune mintea să defaime lucrurile materialnice și să nu cinstească
nimic din cele vremelnice mai mult decât cele veșnice.
75. Dragostea către Dumnezeu stă împotriva poftei, căci supune mintea
să se înfrâneze de dulceți; iar dragostea către aproapele stă împotriva
iuțelii, căci îl face pe om să defaime slava și banii. Și aceștia sunt cei doi
dinari pe care Mântuitorul i-a dat primitorului de oaspeți „ca să poarte grijă
de tine” (Luca 10,35). Dar să nu te arăți nemulțumitor, unindu-te cu
tâlharii, ca nu cumva iarăși să te rănești și nu numai pe jumătate mort, ci
mort cu totul să te afli.
76. Curățește-ți mintea de mânie, de pomenire de rău și de gânduri de
rușine, și atunci vei putea cunoaște sălășluirea lui Dumnezeu cea dintru
tine.

729
 77. Cine te-a luminat pe tine spre credința Sfintei și de-o-ființă și
închinatei Treimi? Cine ți-a făcut cunoscută rânduiala cea în trup a unuia
din Sfânta Treime? Cine te-a învățat înțelegerile cele despre cele fără de
trup? Cine ți-a descoperit cele despre facerea și sfârșitul lumii celei
văzute? Sau despre învierea morților, despre viața veșnică, despre slava
Împărăției Cerurilor, despre înfricoșata judecată? Nu oare darul lui Hristos,
Cel ce sălășluiește întru tine, Care este arvuna Sfântului Duh? Ce poate fi
mai mare decât acest dar, sau mai bun decât această înțelepciune și
cunoștință, sau mai înalt decât aceste făgăduințe? Iar dacă suntem
nelucrători și lenevoși și nu ne curățim pe noi înșine de patimile ce ne
orbesc și robesc mintea cu totul, încât să putem vedea mai luminos decât
soarele cuvintele cele despre acestea, pe noi înșine să ne învinuim, și nu să
lepădăm darul ce locuiește întru noi.
78. Dumnezeu, Cel ce ți-a făgăduit bunătățile cele veșnice și ți-a dat în
inimă arvuna Duhului, ți-a poruncit să porți grijă de viață, ca omul cel
dinlăuntru, slobozindu-se de patimi, să înceapă încă de aici a se îndulci de
bunătățile cele veșnice.
79. După ce te-a învrednicit Dumnezeu de dumnezeieștile și înaltele
vederi, să te îngrijești cu osârdie de dragoste și de înfrânare, ca păzind
neîntinată partea cea pătimitoare, să ai necontenit lumina sufletului tău.
80. Partea iuțoasă a sufletului înfrâneaz-o cu dragostea; iar pe cea
poftitoare vestejește-o cu înfrânarea; iar partea cuvântătoare înaripeaz-o cu
rugăciunea, și lumina minții nu se va întuneca niciodată.
81. Cele ce vatămă dragostea sunt acestea: necinstea, paguba, clevetirea
fie în credință, fie în viață, bătăile, lovirile și cele asemenea; fie
întâmplându-ți-se ție, fie vreunuia din rudele tale, fie prietenilor. Deci cel
ce, pentru vreuna dintre acestea, strică dragostea, încă nu a cunoscut
scopul poruncilor lui Hristos.
82. Sârguiește-te, cât poți, să iubești pe tot omul; iar dacă încă nu poți
aceasta, măcar pe nimeni să nu urăști. Dar nici aceasta nu vei putea să o
faci, de nu vei defaima lucrurile lumii.
730
 83. Cutare te-a hulit? Nu-l urî pe acela, ci hula și pe diavolul care l-a
îndemnat să hulească. Căci dacă îl urăști pe omul ce a hulit, om ai urât și
porunca dragostei ai călcat; și ceea ce acela a făcut cu cuvântul, tu faci cu
lucrul. Iar dacă păzești porunca, arată-i pe cele ale dragostei, și dacă poți,
ajută-i ca să-l izbăvești din rău.
84. Nu te voiește Hristos să ai urăciune către om, nici mâhnire, nici
mânie, nici pomenire de rău, pentru nici un chip și nici un lucru vremelnic;
și aceasta fără încetare o strigă cele patru Evanghelii.
85. Mulți suntem cei ce grăim, dar puțini cei ce și lucrăm; însă nimeni
nu este dator să vatăme cuvântul lui Dumnezeu din pricina lenevirii sale, ci
pe neputința sa să o mărturisească, iar nu pe adevărul lui Dumnezeu să-l
ascundă, ca nu împreună cu călcarea poruncilor să ne facem vinovați și de
rea tâlcuire a cuvântului Lui.
86. Dragostea și înfrânarea sloboziesc sufletul de patimi; citirea și
vederea (contemplația) izbăvesc mintea de necunoștință; iar așezământul
rugăciunii o pune pe minte înaintea lui Dumnezeu însuși.

87. Când ne văd dracii defăimând lucrurile lumii, ca nu pentru acelea să

urâm pe oameni și să cădem din dragoste, atunci ridică asupra noastră
clevetiri, încât, nesuferind mâhnirea, să urâm pe cei ce ne-au clevetit.
88. Nu este durere mai grea a sufletului decât clevetirea, fie în credință,
fie în viață; și nimeni nu o poate defăima, fără numai cel ce privește către
Dumnezeu, precum Susana, care singur este puternic și a izbăvi din nevoi,
și pe oameni a-i încredința, și pe suflet cu nădejde a-l mângâia.
89. Pe cât te rogi din suflet pentru cei ce te-au clevetit, pe atâta
Dumnezeu încredințează pe cei ce s-au smintit.
90. Din fire bun este numai Dumnezeu; iar din voire (alegere) bun este
numai cel ce urmează lui Dumnezeu. Căci scopul Lui este ca pe cei răi să-i
unească cu Cel ce este din fire bun, ca buni să se facă. Pentru aceasta,
batjocorindu-se, binecuvintează; goniți fiind, rabdă; huliți, se roagă; uciși,
731
și mai mult se roagă (1 Cor. 4,12), toate făcând, ca din scopul dragostei să
nu cadă.
91. Poruncile Domnului ne învață să uneltim cu bună socoteală lucrurile
cele de mijloc; iar uneltirea cea cu bună socoteală curățește așezământul
sufletului; din aceasta se naște dreapta socoteală, din dreapta socoteală,
nepătimirea, iar din nepătimire, dragostea cea desăvârșită.
92. Încă nu are nepătimirea acela care, la întâmplarea ispitei, nu poate
trece cu vederea greșala prietenului, fie că este adevărată, fie că pare a fi.
Căci patimile ce zac în suflet, turburate fiind, orbesc cugetarea și nu o lasă
să vadă bine razele adevărului, nici să deosebească prin dreaptă judecată
pe cel mai bun lucru din cel mai rău. De aceea, unul ca acesta nici pe
dragostea cea desăvârșită n-a agonisit, care „afară aruncă frica” (1 Ioan
4,18).
93. „Prieten credincios, schimb nu este” (Sirah 6,15), căci pe
întâmplările cele rele ale prietenului ca ale sale le socotește și împreună cu
el pătimește, până la moarte suferind pentru dânsul.
94. Mulți sunt prietenii în vremea bunăstării, dar în vremea ispitelor cu
anevoie ai putea afla unul.
95. Pe tot omul se cuvine să-l iubim din suflet, dar în Dumnezeu singur
să ne punem nădejdea și cu toată virtutea Lui să-I slujim. Căci atâta vreme
cât El ne păzește, și prietenii toți ne sprijinesc și vrăjmașii nu pot nimic
împotriva noastră; iar dacă El ne va lăsa, și prietenii se vor depărta, și
vrăjmașii toți vor putea asupra noastră.
96. Patru sunt chipurile cele mai cuprinzătoare ale părăsirii: unul, după
dumnezeiasca rânduială, precum la Domnul, ca prin părăsirea ce se pare,
cei părăsiți să se mântuiască; altul, spre cercare, precum la Iov și la Iosif,
acela ca stâlp al bărbăției, acesta al înfrânării să se arate; altul, spre certare
părintească, precum la Apostolul, ca smerit cugetând, covârșirea darului să
o păzească; iar altul, după întoarcerea feței, precum la iudei, ca muncindu-

732
se, spre pocăință să se împingă. Dar toate acestea sunt spre mântuire și
pline de dumnezeiasca bunătate și iubire de oameni.
97. Numai păzitorii adevărați ai poruncilor și cunoscătorii tainici ai
judecăților lui Dumnezeu nu-și lasă prietenii atunci când sunt ispitiți, după
ce au fost iertați de Dumnezeu; iar călcătorii poruncilor și necunoscătorii
judecăților dumnezeiești se îndulcesc împreună cu prietenii lor când aceia
sunt în bună stare, iar când aceștia pătimesc rău, îi părăsesc și chiar cu cei
potrivnici stau.
98. Prietenii lui Hristos pe toți îi iubesc curat, dar nu sunt iubiți de toți;
iar prietenii lumii nici pe toți îi iubesc, nici de toți sunt iubiți. Cei ai lui
Hristos păzesc până la sfârșit neclintită legătura dragostei, iar cei ai lumii
numai până ce nu se smintesc unul de altul pentru cele lumești.
99. „Prieten credincios, acoperământ tare este” (Sirah 6,14), căci și când
prietenul este în bună stare, îi este sfetnic bun și ajutor la un suflet; iar
când pătimește rău, îi este sprijinitor adevărat și apărător milostiv.
100. Mulți au grăit multe despre dragoste, dar întru adevărații Ucenici ai
lui Hristos se află aceasta. Căci numai aceia au avut drept învățător al
dragostei pe Însuși Hristos. Pentru aceasta zice Pavel: „De aș avea prorocie
și aș cunoaște toate tainele și toată știința, iar dragoste nu am, nimic nu
sunt” (1 Cor. 13,2–3). Deci cel ce a agonisit dragostea, pe Însuși
Dumnezeu L-a agonisit, căci „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,16).
Aceluia slava și stăpânirea în vecii vecilor, Amin.
Pentru Teologie și pentru Iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu,
către Talasie – 200 de capete
1. Unul este Dumnezeul cel fără de început și necuprins, Care are în Sine
cu desăvârșire toată puterea, fiind cu totul cuprinzător și lepădând toată
înțelegerea, cum este și de când este, întrucât tuturor le este arătată, prin
fireasca privire, o înțelegere cu de-amănuntul despre cele ce pot fi
cugetate.

733
 2. Dumnezeu, prin Sine, este Același, întrucât este cu neputință a-L
cunoaște; nefiind nici început, nici mijlocire, nici sfârșit, nici vreuna din
cele ce se privesc firește ca fiind deopotrivă acestora (adică cele ce pot fi
cunoscute), căci El este nehotărât, nemișcat și nemărginit, ca Cel ce se află
mai presus de toată ființa și de toată puterea și lucrarea.
3. Toată ființa, aducând în sine însuși marginea și hotarul ei firesc, se
arată a fi început al celor privite după puterea mișcării ei; iar fieștecare fire
sau putere, în ceea ce privește lucrarea mișcării sale, care împreună cu
ființa ei se contemplă cu mintea, este mai înainte de lucrare mijlocire,
aflându-se între început și sfârșit ca o hotărâre firească a amândurora; și
fieștecare lucrare, care firește se prescrie după cuvântul ei, este sfârșitul
mișcării ființiale, cea gândită mai înainte de lucrarea însăși.
4. Dumnezeu nu este ființă după cum îndeobște se numește ființă, ca una
ce ar avea și început, nici putere după cum îndeobște se numește putere, ca
una ce ar avea mijlocire, nici lucrare ca cea îndeobște lucrare, ca una ce ar
avea sfârșit mișcării ființiale ce ar purcede din putere; ci este „ΟΝ”, Cel ce
este cu adevărat, Făcător de ființă și mai presus de ființă, Făcător de putere
și mai presus de toată puterea, înființare și mai presus de orice lucrare și
fără de sfârșit stăpânire; și, pe scurt zicând, este Făcător fieștecărei ființe și
puteri și lucrări, precum și al tuturor începuturilor, mijlocirilor și
sfârșiturilor.
5. Începutul, mijlocul și sfârșitul, poate zice cineva cu adevăr, sunt
cunoștințe ce se despart după vremi și cuprind îndeobște pe toate câte se
văd în veac; pentru că timpul, având mișcarea măsurată, se prescrie prin
număr, iar veacul, având împreună rânduiala ființării (categoria ce se
contemplă prin minte), pătimește distanță, ca acela ce a luat început de a fi.
Iar dacă anul și veacul nu sunt fără de început, cu atât mai mult cele ce se
cuprind într-însele.
6. Unul și singur după ființă, totdeauna cu adevăr propriu, este
Dumnezeu, Cel ce cuprinde întru Sine, după tot chipul, tot ceea ce este
propriu, întrucât și mai presus decât tot ceea ce este propriu Se află; și,

734
dacă aceasta este, nicăieri și prin nici un chip lucrurile ce se zic că sunt
cuprinzătoare nu au desăvârșit pe ceea ce este propriu: așadar nici un lucru
din veac nu se privește după deosebirea ființei, nici veacul, nici timpul,
nici altceva din cele asemenea cuprinzătoare, fiindcă niciodată nu se pot
uni între sine: a fi propriu și a nu fi propriu.
7. Tot începutul și mijlocul, din toată cuprinderea categoriei (substanței),
niciodată nu se leapădă desăvârșit; iar Dumnezeu, fiindcă se află mai
presus cu nemărginită nemărginire decât toată relația cuprinderii, nu este
nici început, nici mijloc, nici sfârșit, nici altceva dintre cele ce pot fi privite
în acestea prin unirea ce se zice a fi către ceva (adică relativ).
8. Toate cele ce sunt și se numesc înțelegătoare au adevărata încredințare
a începutului lor din cunoștința ce se îndreaptă spre ele; iar Dumnezeu,
fiindcă nu Se numește cugetat, ci numai din cele cugetate se crede că este,
pentru aceasta, după nici un chip, nici una din cele înțelegătoare nu se
aseamănă cu Dânsul.
9. Cunoștința celor ce sunt are în chip firesc următoare spre adeverire
fiecare pe al său cuvânt, prin care firesc se cuprinde; iar numai Dumnezeu,
prin Cuvântul ce adeverează ființa celor ce sunt, Se crede că este, dând
tuturor credincioșilor mărturisirea și credința că cu adevărat este, credință
care este mai cu tărie întemeiată decât orice altă încredințare, întrucât
credința este cunoștință adevărată care nu primește altă adeverire, fiind
ipostas al lucrurilor celor mai presus de minte și de cuvânt.
10. Începutul întregului, al celor ce sunt, și mijlocul și sfârșitul este
Dumnezeu, ca Cel ce lucrează, iar nu pătimește, asemenea și toate cele ce
se numesc de noi; pentru că este început ca Ziditor, mijloc ca Purtător de
grijă, și sfârșit ca o cuprindere a lor, fiindcă Scriptura zice: „Căci printr-
Însul și întru El sunt toate” (Col. 1,16); și iarăși: „Toate printr-Însul s-au
făcut și fără de El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (Ioan 1,3).
11. Nu se află după ființă suflet cuvântător mai cinstit decât alt suflet
asemenea cuvântător, căci Dumnezeu, ca un Bun, pe tot sufletul după
chipul Său îl zidește și-l aduce să fie de sine stăpânitor, iar fiecare suflet,
735
după alegerea sa, ori cinste dobândește, ori, prin însăși lucrarea sa,
primește necinste.
12. „Dumnezeu este Soarele dreptății” (Maleahi 3,20), și tuturor
asemenea răsare și-Și aruncă razele bunătății; iar sufletul, după alegerea sa,
se face ori ceară, ca iubitor de Dumnezeu, ori tină, ca iubitor de materie. Și
precum este arătat că ceara de soare se înmoaie, iar tina se usucă, așa și
sufletul iubitor de lume, învățându-se de la Dumnezeu, totuși, ca o tină, se
împotrivește Soarelui și se învârtoșează, împingându-se pe sine, ca Faraon,
în pierzare; iar sufletul iubitor de Dumnezeu, făcându-se moale ca ceara și
primind în sine chipul și caracterul celor dumnezeiești, se face sălășluire
lui Dumnezeu în Duhul.
13. Acela care și-a curățit și luminat mintea cu dumnezeieștile cugetări,
iar cuvântul l-a deprins a slavoslovi neîncetat pe Ziditorul prin laude
dumnezeiești, și prin închipuiri curate și-a sfințit toate simțirile, acela la
fireasca frumusețe după chipul lui Dumnezeu a adăugat, prin alegerea
binelui, și pe cea după asemănare.
14. Își păzește cineva sufletul curat și fără prihană înaintea lui
Dumnezeu atunci când își deprinde cugetul, cu mare silință, să cugete
numai la Dumnezeu și la bunătățile Lui, iar cuvântul îl pune povățuitor și
tâlcuitor al acestora, iar simțirea o strunește să închipuie cu bună cinstire
lumea văzută și tot ce este într-însa, vestind sufletului măreția cuvintelor
firești din acestea.
15. Dumnezeu, Care ne-a izbăvit de amara robie a tiranilor demoni, ne-a
dăruit smerita înțelepciune, jugul cel iubitor de oameni, povățuindu-ne
către cinstirea de Dumnezeu, prin care fiecare putere diavolească se
biruiește și se face orice bunătate acelora care voiesc să-L cinstească și să-
L urmeze, și această bunătate se păzește nerăpită.
16. Cel ce crede se teme, iar temându-se se smerește; smerindu-se, se
face blând, dobândind deprinderea prin care mișcările cele afară de fire ale
mâniei și poftei se fac nelucrătoare; blândul păzește poruncile; cel ce
păzește poruncile se curățește; cel ce se curățește se luminează și primește
736
în suflet strălucirea dumnezeiască; iar cel ce s-a luminat se învrednicește a
se împreuna cu Mirele-Cuvântul în vistieria tainelor dumnezeiești.
17. După cum lucrătorul de pământ, săpând să răsădească un pom
sălbatic, află fără nădejde comoară ascunsă, tot astfel pustnicul smerit și cu
adevărat prost la cuget, drept și blajin întru asprimea materiei, după
fericitul Iacov, răspunde și el cuvintelor: „Ce este aceasta, fiul meu, că ai
aflat așa degrabă?”, zicând: „Aceasta mi-a dat înaintea mea Domnul
Dumnezeul” (Fac. 27,20). Căci atunci când Domnul dă prevederile
înțelepciunii Sale, îndată, fără osteneală și fără așteptare, mintea află
Duhovniceasca comoară; lucrător de pământ duhovnicesc fiind pustnicul
iscusit, răsădește pomul în locul celor gândite și află comoara arătării prin
Dar ce se află întru cele ce sunt.
18. Cunoștința dumnezeieștilor prevederi cade pe neașteptate asupra
pustnicului pentru smerenia lui; dar întunecă gândul celui ce o caută spre
arătare, cu multă durere și osteneală, și nu o poate afla; și de aici se naște
în acesta neînțeleptul zavistiei gând, și tot de aici mâhnirea, neprimind
slava deșartă ce se naște din laude.
19. Cei ce caută cu multă osteneală cunoștința și nu o dobândesc, fie
pentru necredință nu o merită, fie, dacă li s-ar da, s-ar mândri și s-ar ridica
împotriva celui ce o are; precum demult poporul împotriva lui Moisi,
despre care Legea zice: „S-au suit cu sila în munte, dar Amoritul care
locuia în munte a ieșit împotriva lor și i-a bătut” (Numeri 14,45). Trebuie
deci ca cei ce, pentru arătare, fățărnicesc fapta bună, nu numai să
greșească, fiindcă rău uneltesc buna-cinstire, ci și să se rănească prin însăși
știința lor.
20. Cel ce poftește cunoștința spre arătare și nu o dobândește să nu
zavistuiască pe aproapele său și nici să se mâhnească, ci, după cum am
rânduit înainte, să se ostenească întâi în lucrarea practică a trupului, apoi să
predea sufletului pregătirea cunoștinței.
21. Cei ce se apropie cu dreptate și bună cinstire și cercetează toate cele
ce sunt fără vicleșugul meșteșugirii spre arătare, aceștia află venind în
737
întâmpinare adevăratele priviri, care arată cu de-amănuntul cuprinderea
acestora, către care Legea zice: „Intrați și moșteniți cetăți mari și bune și
case pline de bunătăți, pe care voi nu le-ați zidit, și fântâni săpate în piatră,
pe care voi nu le-ați săpat, și vii și măslini, pe care voi nu i-ați sădit”
(Iosua 24,13). Căci acela ce nu viețuiește sieși, ci lui Dumnezeu, se face
plin de daruri ascunse până atunci de strâmtorarea patimilor.
22. După două chipuri se zice simțirea: una după obicei, care fiind și în
somn nu se folosește, întrucât nu privește către lucrare; iar cealaltă după
lucrare, prin care simțim cele simțite. Asemenea și cunoștința este îndoită:
una meșteșugită, care învață cuvintele celor ce sunt, dar nu folosește,
întrucât nu se întinde spre lucrarea poruncilor; iar cealaltă, după lucrare,
orânduiește prin iscusință adevărată cuprinderea celor ce sunt.
23. Cel fățarnic, socotind că înșală pe oameni, se liniștește, primind
slava și lauda ca un drept; iar când este vădit, scoate cuvinte ucigătoare,
socotind că prin ocările către alții își acoperă rușinea. Cuvântul acestuia se
aseamănă nașterii năpârcilor și i se poruncește, ca unuia născut din nou:
„Să faceți roade vrednice de pocăință” (Mat. 3,8), adică să prefacă starea
ascunsă a inimii în chipuri vădite.
24. Se zic a fi dobitoace toate câte viețuiesc pe pământ, în mare și în aer,
iar Legea pe multe nu le numește curate (Levitic 11,1–47), deși par
domestice după obicei; asemenea cuvântul numește pe omul fiecăruia după
felul patimii lui.
25. Cel ce, spre vătămarea aproapelui, se preface cu prietenie vicleană
este lup ce ascunde sub pielea oii răutățile sale; și când află obicei simplu
și curat, ori cuvânt după Hristos, îndată răpește, jefuiește și clevetește,
punând mii de prihane asupra cuvintelor și obiceiurilor, ca un spion al
libertății frățești în Hristos.
26. Cel ce fățărnicește tăcerea cu vicleșug pentru vreun scop rău, acela
uneltește răutate împotriva aproapelui; iar dacă nu izbutește, fuge și adaugă
la patimă altă patimă, mâhnirea; iar cel ce tace cu folos adaugă prieteșug și
se mută cu bucurie, primind luminarea ce alungă întunericul.
738
 27. Cel ce, în adunare, taie cu obrăznicie ascultarea cuvântului, arată că
este stăpânit de iubirea de slavă, pentru care schimbă felurit vorbele, ca să
taie rândul celor zise.
28. Cel înțelept, și când învață, și când se învață, caută numai cele
folositoare; iar cel ce nălucește că este înțelept pune înainte întrebări
curioase și mirătoare.
29. Bunătățile pe care, prin Darul lui Dumnezeu, cineva s-a învrednicit a
le avea, este dator să le dea cu îndestulare și altora, căci Scriptura zice: „În
dar ați luat, în dar să dați” (Mat. 10,8). Cel ce ascunde Darul clevetește pe
Domnul ca pe un aspru, iar cel ce vinde adevărul vrăjmașilor, fiind prins,
se spânzură ca Iuda.
30. Cei ce se tem de războiul patimilor și de năvălirea vrăjmașilor
nevăzuți trebuie să tacă și să nu uneltească chipuri potrivnice spre
dobândirea faptelor bune, ci să alerge la Dumnezeu în rugăciune, dând Lui
grija lor, despre care se zice: „Domnul va lupta pentru voi, iar voi tăceți”
(Ieşirea 14,14). Iar cei ce, după risipirea demonilor depărtați, caută loc spre
învățătură și dobândirea bunătății, aceștia să aibă deschisă numai urechea
cugetului, căreia i se zice: „Ascultă, Israile” (Deut. 9,1). Iar celui cu Dar
mult și mare, curățit în dumnezeiasca cunoștință, i se potrivește
îndrăzneala cucernică, când i se zice: „Ce strigi către Mine?” (Ieşirea
14,15). Astfel: celui căruia i s-a dat poruncă să tacă îi este potrivită fugirea
la Dumnezeu; celui ce trebuie să audă îi este potrivită ascultarea; iar celui
ce este îndemânatec prin cunoștință îi este potrivit a striga neîncetat pentru
respingerea răului și mulțumirea pentru bunătățile primite.
31. Niciodată sufletul nu poate singur a se întinde spre cunoștința lui
Dumnezeu, dacă nu va voi Însuși Dumnezeu, prin pogorârea Sa
dumnezeiască, să se atingă de el și să-l înalțe către Sine; fiindcă mintea
omenească nu se poate sui singură la atâta înălțime încât să simtă
luminarea dumnezeiască, dacă nu o ridică Dumnezeu, după putința ei, și
nu o luminează.

739
 32. Cel ce urmează ucenicilor Domnului nu se leapădă, pentru hatârul
fariseilor, a călători sâmbăta prin semănături și a rupe spice (Mat. 12,1), ci,
prin lucrarea faptelor bune, ajungând la nepătimire, alege cuvintele celor
făcute și se hrănește cu bună-cinstire cu dumnezeiasca cunoștință.
33. Cel ce crede numai după Evanghelie mută, prin lucrare, muntele
răutății, depărtând de la sine nestatornica înconjurare a celor supuse
simțurilor; ucenicul, primind de la Cuvânt, prin mâinile cunoscătorilor,
frângerea pâinii, hrănește mulțimile (Mat. 14,19), arătând prin faptă cum
se înmulțește puterea cuvintelor; apostolul vindecă toată boala și neputința
(Luca 10,9) și gonește dracii, omorând începutul și sfârșitul păcatului
(Luca 10,19).
34. Apostolul și ucenicul este și credincios; ucenicul nu este apostol, dar
este credincios; iar credinciosul nu este nici ucenic, nici apostol, dar poate,
prin viețuire vrednică și prin vedere, să ajungă în treapta celor doi și chiar
mai sus.
35. Câte se fac în vreme, după vremuri, când se vor desăvârși, încetează,
fiindcă se sfârșește adăugirea după fire; iar câte se săvârșesc după fapta
bună, prin ținerea către Dumnezeu, când se săvârșesc iarăși se mișcă spre
creștere, căci sfârșitul acestora se face început al altor bunătăți; fiindcă cel
ce a încetat în sine ipostasul celor stricăcioase, prin bunătățile lucrării, a
făcut început Dumnezeieștilor întipăriri. Dumnezeu niciodată nu încetează
a face bine, precum lumina nu încetează a lumina. Legea timpului
poruncește nelucrare în sâmbătă (Ieşirea 35,2), iar Evanghelia pune
sâmbăta spre facere de bine, căci „sâmbăta pentru om s-a făcut, iar nu
omul pentru sâmbătă” și „Fiul Omului este Domn și al sâmbetei” (Marcu
2,27).
36. Se află în Lege și în Proroci: Sâmbătă, Sâmbete și Sâmbăta
Sâmbetelor; precum și tăierea împrejur și tăierea împrejur a tăierii
împrejur; și secerișul și secerișul secerișului, după cuvântul: „Când veți
secera secerișul vostru” (Lev. 19,9). Prima este filosofia lucrătoare,
firească și teologhisitoare; a doua este arătarea și dobândirea facerii și a

740
cuvintelor facerii. Moisi, murind afară de pământul sfânt, „sâmbătorește”
(Deut. 32,50), iar Iosua, trecând Iordanul, taie împrejur (Iosua 5,4); iar cei
ce moștenesc pământul bun aduc lui Dumnezeu seceriș îndoit, al suirii.
37. Sâmbăta este nepătimirea sufletului cuvântător, care șterge, prin
lucrarea faptelor bune, semnele păcatelor.
38. Sâmbăta este slobozirea sufletului cuvântător, care, prin vedere
duhovnicească, a depărtat lucrarea cea după fire spre simțiri.
39. Sâmbăta Sâmbetelor este desăvârșita liniște duhovnicească a
sufletului cuvântător, care și-a adunat mintea de la toate cele Dumnezeiești
cuvinte și, îmbrăcându-se cu totul în iubirea lui Dumnezeu, s-a făcut cu
desăvârșire nemișcat de la Dumnezeu prin tainica Teologie.
40. Tăierea împrejur se numește acea depărtare, după suflet, a plecării
pătimitoare către lucrurile ce se fac și trec, întrucât mintea, cumplit rănită
de alipirea către cele materiale, se curățește numai prin această desăvârșită
desprindere, după cum poruncește legea duhovnicească, arătând că „să
tăiem împrejur netăierea inimii” (cf. Rom. 2.29, Biblia 1936).
41. Tăierea împrejur a tăierii împrejur este desăvârșita lepădare și
stingere chiar și a mișcărilor firești ale sufletului către cele ce se fac,
mișcări care, deși nu sunt păcătoase după fire, devin pricinuitoare de
patimă când nu sunt ținute sub frâu; iar această stingere o lucrează, cu
negrăită putere, harul ce „taie împrejur inima în Duh, iar nu în slovă”
(Rom. 2.29).
42. Secerișul sufletului cuvântător este adunarea, cu mare scumpătate, a
cunoștinței celor mai duhovnicești cuvinte, prin care fapta bună se
întărește, iar firea lucrurilor se arată limpede minții, precum spune
Scriptura: „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Ps. 125.5).
43. Secerișul secerișului este acea necuprinsă de minte vedere a lui
Dumnezeu, care tuturor, în genere, este necunoscută și neumblată, și care
vine numai după tainica vedere a celor înțelegătoare; prin aceasta sufletul

741
aduce, după cuviință, slavoslovii Celui ce a zidit cele văzute și nevăzute,
împlinind cuvântul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Ps. 18.1).
44. Se află încă un seceriș mai înalt, numit secerișul lui Dumnezeu, și o
tăiere împrejur mai tainică, precum și o sâmbătă mai ascunsă, întru care
Dumnezeu a sfârșit lucrările Sale și S-a odihnit, precum zice: „Și a
binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o” (Fac. 2.3); iar secerișul
Lui, fiind mult, are puțini lucrători (cf. Luc. 10.2).
45. Secerișul lui Dumnezeu este petrecerea nestrămutată a tuturor celor
vrednici într-o singură și neîncetată vedere dumnezeiască, vedere care se
lucrează „după veacuri”, adică în viața cea neînserată a împărăției.
46. Tăierea împrejur a inimii, cea duhovnicească, este curmarea
desăvârșită a lucrărilor firești ale simțirii și minții către cele simțite și
cugetate, curmare lucrată prin arătarea fără mijlocire a Sfântului Duh, Care
preface și trupul, și sufletul întru o viață mai presus de fire, după cum s-a
scris: „Tăierea împrejur este a inimii, în duh, iar nu în slovă” (Rom. 2.29).
47. Sâmbătirea lui Dumnezeu se numește ajungerea zidirilor la El, când
fireasca lor lucrare încetează, iar Dumnezeiasca lucrare, cea negrăit-înaltă,
se lucrează întru ele; căci El „a încetat de lucrările Sale”, nu pentru că ar fi
obosit, ci pentru că a adus zidirile la hotarul desăvârșirii (Fac. 2.2).
48. Se cuvine, zice înțelepciunea, ca cei iscusiți în înțelegere să
cerceteze adânc care sunt lucrările pe care Dumnezeu le-a început în vreme
spre a fi, și care sunt acelea pentru care El n-a arătat început temporal; căci
dacă El „a încetat de lucrurile pe care începuse a le face”, este limpede că
sunt și lucrări care nu au început în vreme, precum bunătatea, viața,
nemurirea, înțelepciunea, căci acestea sunt însuși chipul veșnic al lui
Dumnezeu, „la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iac. 1.17).
49. Fiind Dumnezeu cu nemărginită mărginire mai presus decât toate
cele împărtășite și împărtășitoare, iar cele împărtășite având început în
vreme, se arată limpede că lucrările dumnezeiești necreate au dimpreună

742
veșnică ființă în Dumnezeu, vestindu-L prin strălucirea lor, precum lumina
arată soarele.
50. Toate cele nemuritoare, și chiar această nemurire; toate cele vii, și
chiar viața; toate cele sfinte, și chiar sfințenia; toate cele bune, și chiar
bunătatea, toate sunt lucrări ale lui Dumnezeu, însă cele create au început
temporal, fiindcă „a fost cândva când nu erau” în zidirile create, iar cele
necreate sunt veșnice și neîncepute, căci Dumnezeu „este mai presus de
toată ființa”.
51. Ziua a șasea, după Scriptură, înfățișează împlinirea ființelor celor ce
sunt; iar ziua a șaptea cuprinde mișcarea lor în timp; iar a opta descoperă
chipul celor mai presus de fire și de vreme, chipul învierii și al veacului ce
va să fie.
52. Cel ce aduce, după Lege, jertfa zilei a șasea, trece marea cea mare a
patimilor și intră în pustia nepătimirii, încetând lucrarea patimilor; iar cel
ce trece Iordanul ajunge la moștenirea bunătăților, după ce a părăsit și
această nelucrare mai de jos.
53. Cel ce aduce, după Evanghelie, jertfa zilei a șasea, după ce a omorât
mișcările cele căpetenii ale păcatului, cunoaște pustiirea toată a răutății și
ajunge la nepătimirea lucrătoare; iar cel ce trece Iordanul intră în locul
cunoștințelor tainice, unde mintea se zidește de Duhul și devine biserică
vie a lui Dumnezeu.
54. Cel ce a împlinit, cu ajutorul Domnului, lucrările cele cuviincioase
ale zilei a șasea, trece peste toată cunoștința firească și se mută la tainica
vedere a veacurilor, încetând în chip negrăit lucrarea celor văzute; iar cel
ce s-a învrednicit și de ziua a opta a înviat din morți, viețuind viața cea
fericită a lui Dumnezeu, căci „Hristos este viața noastră” (Col. 3.4).
55. Ziua a șasea arată cuvântul lucrării celor ce sunt; a șaptea
însemnează chipul celor ce bine sunt; iar a opta vestește taina cea negrăită
a pururea-bunei-ființări a celor ce sunt în Dumnezeu.

743
 56. Cunoașterea zilei a șasea ne îndeamnă să împlinim datoria lucrării
faptei bune, ca să se zică și pentru noi: „Și a văzut Dumnezeu toate câte a
făcut, și iată, erau bune foarte” (Fac. 1.31).
57. Când împlinește lucrările dreptății, omul trece către odihna
cunoștinței, intrând cu cuviință în cuvintele celor ce sunt și odihnindu-se în
mișcarea minții.
58. Cel ce se împărtășește de odihna săptămânească a lui Dumnezeu, se
împărtășește și de lucrarea oprită spre îndumnezeire; iar cel ce vede
înfășurătorile și mahrama lăsate în mormânt, asemenea lui Petru și Ioan,
crede că Domnul a înviat (Ioan 20.8).
59. Mormântul Stăpânesc este lumea aceasta sau inima fiecărui
credincios; înfășurătorile sunt cuvintele celor simțitoare, iar mahrama este
cunoștința simplă a celor gândite, prin care mai întâi se cunoaște Cuvântul.
60. Cei ce îngroapă cu cinste pe Domnul, aceia Îl vor vedea înviind întru
slavă; iar cei ce nu sunt în acest chip nu-L vor vedea, căci El nu mai este
cu putință a fi pipăit de cei vicleni.
61. Cei ce îngroapă pe Domnul cu cinste sunt cinstiți de toți cei iubitori
de Dumnezeu, pentru că L-au izbăvit de defăimare și hulă; iar cei ce pun
peceți pe mormânt și pun ostași sunt urâtori de adevăr, căci și înviind pe
Domnul Îl clevetesc.
62. Cunoașcă cel iubitor de Dumnezeu cum se răstignește Domnul în
suflet, cum se îngroapă și cum înviază, și cum patimile împart ca pe niște
haine chipurile virtuții, iar harul le adună iarăși.
63. Toți iubitorii de argint, care fățărnicesc evlavie, când află prilejul
dorit leapădă chipul uceniciei, precum Iuda, vânzând adevărul pentru
arginți.
64. Cei mândri, neputând suferi a fi lăudați cei mai buni decât ei, se
silesc cu mii de vicleșuguri să răstoarne adevărul; dar Cuvântul, prin
pocăință, îi ridică iarăși și îi întărește spre lupta cu cel potrivnic.

744
 66. Taina întrupării Cuvântului poartă în sine puterea tuturor
închipuirilor, a asemănărilor și a tâlcurilor Scripturii, precum și a
cunoștinței zidirilor celor văzute; iar cel ce a pătruns taina Crucii și a
înmormântării a cunoscut, prin lucrare și prin vedere, și cuvintele cele mai
înainte zise, căci „dacă am fost uniți cu El prin asemănarea morții Lui,
vom fi și prin a învierii” (Rom. 6.5); iar cel ce s-a încredințat de puterea
negrăită a Învierii a priceput și scopul pentru care Dumnezeu a zidit mai
înainte de toate.
67. Toate cele văzute au trebuință de Cruce, adică de moartea obiceiului
simțit care ține asupra lor înclinarea spre plăcere; iar cele gândite au
trebuintă de îngropare, ca să se curme mișcarea stăruitoare a minții către
acestea; căci, odată cu stingerea acestora, Cuvântul, aflându-Se singur
întru Sine, Se arată ca un sculat din morți, având împreună cu Sine toate
cele despre Dânsul scrise, dar fără de a mai purta apropierea firească către
cele zidite, pentru că mântuirea se dă „nu din fire, ci din har” (Efes. 2.8).
68. Toate, veacurile, anii și locurile, sunt din cele „către ceva”, fără de
care nimic din cele ce sunt nu poate fi înțeles; iar Dumnezeu nu este din
cele relative, căci nu are nimic împărtășit cu vreuna din acestea; astfel
moștenirea celor vrednici este însuși Dumnezeu, după cum strigă
Psalmistul: „Fii mie Dumnezeu scutitor și loc întărit, ca să mă mântuiești”
(Ps. 30.2), și cel ce se va învrednici acestui Dar va fi mai presus de toate,
de veacuri și de locuri, având drept loc pe însuși Dumnezeu.
69. Sfârșitul nu se aseamănă cu mijlocul, căci mijlocul încă nu este
sfârșit; iar toate cele ce sunt, veacuri, ani și locuri, fiind după Dumnezeu,
Care este început fără de început, se arată limpede că acestea sunt mijlociri
între început și sfârșit; prin urmare sfârșitul celor mântuiți este Dumnezeu,
iar după acest sfârșit nemărginit nu mai este mijlocire, întrucât cei vrednici
se vor face văzători ai Lui.
70. Lumea, cuprinzându-se în felurite cuvinte, se numește și loc, și veac
al celor viețuitoare din ea, și are chipuri privitoare potrivit firii sale, care
intră doar „în parte” în înțelegerea omului; dar când „va veni ceea ce este

745
desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va strica” (1 Cor. 13.10), și toate
oglinzile și asemănările vor trece, căci cel mântuit, după ce va săvârși cele
ale lui Dumnezeu, va vedea pe Dumnezeu „față către față” (1 Cor. 13.12),
fiind alors mai presus de lume, de veac și de loc.
71. Pilat este chipul legii firii, iar mulțimea iudeilor chipul Legii scrise;
și cine nu se va ridica prin credință mai presus de aceste două legi nu poate
primi pe Adevărul Cel mai presus de fire și de literă, ci, precum este scris,
„Iudeilor sminteală, elinilor nebunie” (1 Cor. 1.23), răstignește pe
Cuvântul.
72. Când vei vedea pe Irod și pe Pilat făcând prietenie ca să omoare pe
Iisus (Luc. 23.12), să știi că asemenea lucrează împreună dracul curviei și
cel al slavei deșarte, omorând cuvântul faptei bune; căci slava deșartă se
arată ca o falsă cunoștință și predă sufletul curviei, iar curvia, înfățișându-
se drept curăție fățarnică, îl trimite iarăși dinapoi slavei deșarte; pentru
aceasta este scris: „Irod, îmbrăcându-L cu haină strălucită, L-a trimis la
Pilat” (Luc. 23.11).
73. Să nu lăsăm mintea a se pironi în trup și în patimi, căci „din spini nu
se culeg smochine, nici din mărăcini struguri” (Luc. 6.44); adică din patimi
nu se naște faptă bună, nici din trup cunoștința ce veselește.
74. Prin răbdarea în ispite se începe ispitirea nevoitorului; prin pustnicia
trupească se curățește, iar prin îngrijirea privirii celor înalte se
desăvârșește, și astfel se învrednicește mângâierilor dumnezeiești; căci
„Domnul din Sinai a venit” (Deut. 33.2), adică din ispite, și „S-a arătat din
Seir”, adică din osteneala trupească, și „a venit din muntele Paran cu zeci
de mii de sfinți”, adică din credință și cunoștințele cele sfinte.
75. Irod este lucrătorul patimilor; Pilat, al obiceiului înșelător; Cezarul,
al celor simțite și trecătoare; iar iudeii, ai gândurilor sufletești. Când
sufletul se lipește de cele simțite, vinde Cuvântul simțirilor, întărind
împărăția stricăciunii, precum au zis iudeii: „Nu avem împărat decât pe
Cezar” (Ioan 19.15).

746
 76. Irod ține locul lucrării patimilor; Pilat, al obișnuinței păcătoase;
Cezarul, al stăpânului întunericului; iudeii, al sufletului. Când sufletul se
robește patimilor și predă fapta bună păcatului, leapădă împărăția lui
Dumnezeu și trece sub tirania diavolului.
77. Nu este de ajuns sufletului, spre desăvârșirea veseliei duhovnicești,
doar supunerea patimilor, dacă nu dobândește și faptele bune, căci Domnul
zice: „Nu vă bucurați că duhurile vi se supun, ci că numele voastre sunt
scrise în ceruri” (Luc. 10.20).
78. Cel ce dorește cunoștință trebuie să agonisească mai întâi bogăția
faptelor bune; căci „cel ce are pungă să o ia, și tot așa și traistă” (Luc.
22.36), punga fiind cunoștința, iar traista îmbelșugarea faptelor; iar cine nu
are, „să-și vândă haina și să cumpere sabie”, adică să-și dea trupul spre
osteneală, iar mintea spre lupta patimilor.
79. Domnul, ieșind la lucrare la vârsta de treizeci de ani, a arătat, prin
numărul acesta, taina celor ce se lucrează prin fire, prin timp, prin cele
gândite și prin lege; căci 30 = 7 (timpul) + 5 (simțirea) + 8 (firea gândită)
+ 10 (poruncile). Astfel cel ce va urma Domnului va propovădui și el
„Evanghelia împărăției” (Mar. 16.15), zidind prin faptă și luminând prin
cuvânt.
80. Cel leneș, petrecând în dulceți, nici făptuitor, nici cunoscător se face;
și, neavând îndrăzneală nici să intre în scăldătoarea cunoștinței, se află
zăcând „de treizeci și opt de ani” (Ioan 5.5), până când Cuvântul îi zice:
„Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă” (Ioan 5.8).
81. Până când nu ne vom ridica, prin cuget, mai presus de firea noastră
și a tuturor celor create, nu vom primi statornicia faptei bune; dar când
aceasta se va împlini prin dragoste, atunci vom cunoaște puterea
făgăduinței dumnezeiești.
82. Orice cugetare arată o mulțime, căci unește pe cel ce cugetă cu ceea
ce se cugetă; iar Dumnezeu, fiind Unime neamestecată, este cu totul

747
simplu. Cel ce încă cugetă rămâne în doime; iar cel ce a lepădat cugetarea
ajunge în unimea cea mai presus de minte.
83. În cele multe se află deosebire; în Dumnezeu, Unime desăvârșită. De
aceea Moise și-a făcut cortul „afară din tabără” (Ex. 33.7), arătând că
numai cel ce a ieșit din cele multe poate vorbi cu Dumnezeu.
84. După ce Moise a întemeiat cortul cunoștinței în afara celor văzute, a
intrat în norul cel neînchipuit, unde aducea jertfele minții.
85. Norul este starea nematerialnică a cunoștinței, unde cel ce intră
învață nemurirea, și, pictând în sine frumusețea virtuților, devine pildă
altora.
86. Cei ce urmează filosofia cea după Dumnezeu păstrează statornicia
faptei bune și lucrează cu osârdie tot ce se cuvine.
87. După ce ne-am cufundat mai întâi în Hristos prin Botez, primim
nestricăciunea prin fapte bune și prin moartea cea de bunăvoie a patimilor.
88. Harul faptelor bune s-a arătat prin chipul Cortului și al tuturor celor
din el, care preînchipuiesc înțelepciunea dumnezeiască.
89. Harul Noului Testament era ascuns în slova celui vechi, căci „litera
omoară, iar Duhul face viu” (2 Cor. 3.6).
90. Legea este umbra Evangheliei, iar Evanghelia chipul bunătăților
viitoare.
91. Scriptura are trup și duh; cel înțelept leapădă cele stricăcioase ale
literei și urmează duhului cel viu.
92. Legea este trup, Profeții, simțire, Evanghelia, suflet; prin acestea
adevărul se arată lucrător.
93. Legea era umbră; Profeții, chip; Evanghelia, Adevărul însuși.
94. Cel ce împlinește Legea prin faptă bună curmă doar lucrarea
patimilor și rămâne prunc duhovnicesc.

748
 95. Cel povățuit de Prooroci lepădă și învoirea sufletului cu patimile, ca
nu cumva, sloboade de trup, acestea să lucreze în suflet.
96. Cel ce îmbrățișează Evanghelia taie desăvârșit începutul și sfârșitul
răutății, lucrând fapta bună cu cuvânt și faptă, slobod de patimi și
asemănător îngerilor.
97. Cuvântul Scripturii are două chipuri: cel smerit, „fără frumusețe”
(Isaia 53.2), pentru cei începători, și cel slăvit, „mai frumos decât fiii
oamenilor” (Ps. 44.3), pentru cei desăvârșiți, asemenea schimbării la față
(Luc. 9.29).
98. Cel ce rabdă ispitele are în sine lucrarea celei dintâi arătări a
Cuvântului; iar cel ce a ajuns la vedere are lucrarea celei de-a doua veniri,
lucrând în el nepătimirea.
99. Simțirea urmează lucrătorului; nesimțirea cea sfântă urmează
cunoscătorului; iar cel ce a tăiat rudenia sufletului cu trupul devine de
neoprit în cele duhovnicești.
100. Mana dată lui Israel în pustie este Cuvântul lui Dumnezeu, Care Se
face fiecăruia hrană după nevoia lui: lapte celor prunci, verdețuri celor
slabi, hrană tare celor desăvârșiți (cf. Evr. 5.14). Căci „toate într-Una” sunt
în Cuvânt, iar cel ce se smerește dobândește și puterile cele mai înalte ale
Lui.
Suta a doua
1. UNUL este Dumnezeu, pentru că una este şi Dumnezeirea: fără de
început, simplă, mai presus de fiinţă, neîmpărţită şi nedespărţită, fiind în
acelaşi chip Unime şi Treime, căci aceeaşi este toată Unimea după fiinţă şi
aceeaşi întreagă Treimea după Ipostasuri. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt
Dumnezeirea, şi în Tatăl este deplin Dumnezeirea, şi în Fiul deplin
Dumnezeirea, şi în Duhul Sfânt deplin Dumnezeirea; şi tot Tatăl este în
toată Dumnezeirea, şi tot Fiul în toată Dumnezeirea, şi tot Duhul Sfânt în
toată Dumnezeirea. Toată Dumnezeirea este în Tatăl întreagă şi
desăvârşită, asemenea întreagă şi desăvârşită în Fiul, asemenea întreagă şi

749
desăvârşită în Duhul Sfânt; şi astfel nici Dumnezeirea nu este „din parte”
în Tatăl, nici Tatăl nu este Dumnezeu „din parte”; nici Dumnezeirea nu
este „din parte” în Fiul, nici Fiul Dumnezeu „din parte”; nici în Duhul
Sfânt Dumnezeirea nu este „parţială”, nici Duhul Sfânt nu este Dumnezeu
„în parte”. Căci Dumnezeirea nu se împarte, nici Tatăl, nici Fiul, nici
Duhul Sfânt nu sunt nesăvârşiţi, ci aceeaşi Dumnezeire întreagă este în
Tatăl cel desăvârşit, aceeaşi în Fiul cel desăvârşit şi aceeaşi în Duhul Sfânt
cel desăvârşit. Şi tot Tatăl este desăvârşit în tot Fiul şi în tot Duhul Sfânt, şi
tot Fiul în tot Tatăl şi în tot Duhul Sfânt, şi tot Duhul Sfânt în tot Tatăl şi în
tot Fiul. Deci unul este Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, având o
singură Fiinţă, o singură Putere şi o singură lucrare, fără despărţire şi fără a
putea fi cugetate ca despărţite.
2. Toată cugetarea stă între cel ce cugetă şi lucrurile ce se cugetă; iar
Dumnezeu nu este nici dintre cele ce cugetă, nici dintre cele cugetate, fiind
peste amândouă. Căci cugetarea, având legătură cu cel ce cugetă sau cu cel
ce este cugetat, se supune firesc celor închipuite în minte; iar Dumnezeu,
neavând nici o legătură cu acestea, nu poate fi socotit nici cugehător, nici
cugetat, pentru că tot ce este „despre Dumnezeu” rămâne încă în rândul
lucrurilor cugetate, iar Dumnezeu este mai presus de toată cugetarea.
3. Cugetarea are în sine o anumită calitate şi mişcare către o fiinţă
alcătuită, neputând fi temei al unei întemeieri simple şi slobode, căci nu
este ea însăşi simplă; iar Dumnezeu, după amândouă, după fiinţă şi după
lucrare, este cu totul simplu, neavând în Sine nici fiinţă supusă, nici
înţelegere supusă, ci stând mai presus de toată fiinţa şi de toată cugetarea.
4. După cum în centru se vede desăvârşit nedespărţită lumina de razele
ce se revarsă din ea, aşa acela care s-a învrednicit să ajungă prin lucrarea
faptelor bune până la Dumnezeu, va primi o cunoaştere simplă şi
nedespărţită a tuturor cuvintelor care, mai înainte, au fost rânduite la
Dumnezeu despre cele făcute.
5. Cugetarea, primind schimbarea celor ce se cugetă, se împarte în multe
feluri, potrivit fiecărui chip; iar când, trecând peste mulţimea celor simţite

750
şi gândite care o închipuiau, ajunge neînchipuită, atunci Cuvântul cel mai
presus de cuget i se face potrivit, o ia în stăpânire şi o ridică de la toate
chipurile care o schimbau. Iar cel ce ajunge la aceasta încetează de la
lucrările lui, precum Dumnezeu a încetat de la lucrările Sale.
6. Săvârşirea, pe cât este cu putinţă oamenilor, rodeşte: dragoste,
bucurie, pace, îndelungă răbdare şi celelalte; iar în veacul ce va să fie,
rodeşte nestricăciunea, veşnicia şi bunătăţile asemenea acestora. Iar
acestea dintâi sunt pentru cei ce lucrează fapta bună; cele de al doilea,
pentru cei ce s-au ridicat prin cunoştinţă deasupra tuturor făpturilor.
7. După cum păcatul este lucrarea neascultării, aşa fapta bună este
lucrarea ascultării; şi precum neascultarea naşte călcarea poruncilor şi
despărţirea de Dătătorul poruncilor, aşa ascultarea aduce păzirea
poruncilor şi unirea cu Cel ce le-a dat. De aceea, cel ce păzeşte porunca
prin ascultare rămâne nedespărţit de unirea după dragoste cu Dătătorul ei.
8. Cel ce voieşte să se întoarcă iarăşi la sine din despărţirea în care l-a
aruncat călcarea poruncii trebuie, întâi, să se despartă de patimi; apoi de
gândurile pătimaşe; apoi de cuvintele despre fiinţe şi fire; apoi de
înţelegerile şi cunoştinţele lor; şi, în sfârşit, trecând de împestriţarea
cuvintelor despre Pronie, va ajunge la cuvintele despre Unime,
necunoscute lui până atunci. Atunci mintea, văzându-se pe sine întemeiată
şi neclătinată, se bucură cu bucurie negrăită, fiindcă a primit „pacea lui
Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea” (Filip. 4, 7) şi o păzeşte
neclintită pe totdeauna.
9. Frica Gheenii pregăteşte pe cei ce vin către ea să se depărteze de
răutate; dorul răsplătirii bunătăţilor aprinde osârdia celor ce se ostenesc; iar
taina dragostei ridică mintea mai presus de toate făpturile şi o face oarbă
faţă de cele ce sunt „după Dumnezeu”, căci numai celor ce au orbit pentru
acestea le descoperă Domnul cele dumnezeieşti: „Domnul... dă vedere
orbilor” (Ps. 145, 8).
10. Cuvântul lui Dumnezeu, asemănat grăuntelui de muştar, înainte de
lucrare pare foarte mic; iar după ce este lucrat cum se cuvine, se face atât
751
de mare, încât toate cuvintele celor simţite şi gândite, ca nişte păsări, îşi
găsesc odihnă în ramurile lui, căci el le cuprinde pe toate, dar nu este
cuprins de nimic. Pentru aceasta a spus Domnul: „Dacă veţi avea credinţă
cât un grăunte de muştar..., veţi muta şi muntele acesta” (Mat. 17, 20),
adică veţi izgoni puterea cea protivnică a diavolului din temelia ei.
11. Grăuntele de muştar este Domnul însuşi, sădit în inimile celor ce-L
primesc; iar când este lucrat cu grijă prin fapte bune, mută muntele grijilor
pământeşti, dezrădăcinând obiceiul greu de urnit al răutăţilor, şi face ca
poruncile, închipuirile şi puterile dumnezeieşti, ca nişte păsări, să se
odihnească în suflet.
12. Pe Domnul, ca pe piatra temeliei, trebuie să zidim prin bunătăţi,
aşezând peste El aur, argint şi pietre scumpe: teologie curată, viaţă
luminată, Dumnezeieşti cugetări şi înţelegeri prealuminate ca
mărgăritarele; iar nu „fân, lemne şi trestie” (1 Cor. 3, 12), adică slujirea
idolilor celor simţiţi, viaţă necuvântătoare şi gânduri pătimaşe ca nişte paie
lipsite de înţelepciune.
13. Cel ce doreşte cunoştinţa îşi întemeiază statornic sufletul în Domnul,
după cuvântul către Moisi: „Tu dar şezi aici împreună cu Mine” (Ieş. 24,
12). Şi, precum este deosebire între cei ce stau aproape de Domnul, tot aşa
şi aici: căci unii văd pe Domnul venind întru slavă, precum a zis: „Sunt
unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea
împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Mat. 16, 28). Unii Îl văd
precum S-a pogorât pentru noi, în chip de rob; iar alţii Îl văd precum este
în slava dumnezeirii Lui, pe Muntele schimbării la faţă, după măsura
credinţei lor.
14. Când Cuvântul lui Dumnezeu voieşte să Se arate sufletului în mod
deplin şi luminat, faţa Lui străluceşte ca soarele, iar veşmintele Lui se fac
albe ca zăpada (Mat. 17, 2), adică graiurile Evangheliei devin limpezi şi
puternice, fără acoperire; iar Moisi şi Ilie stau împreună cu El (Mat. 17, 3),
adică înţelesurile cele mai duhovniceşti ale Legii şi Prorocilor.

752
 15. După cum „Fiul Omului va veni întru slava Tatălui Său cu îngerii
Săi” (Mat. 24, 30), aşa şi la fiecare sporire a faptei bune Se arată Cuvântul,
venind întru puterea slavei, împreună cu îngerii Lui, adică împreună cu
înţelesurile duhovniceşti ale Legii şi ale Prorocilor, care, înainte de
Schimbarea la faţă, erau închipuite prin Moisi şi Ilie.
16. Cel ce a înţeles într-o oarecare măsură cuvântul Unimii a cunoscut şi
cuvintele despre Pronie şi Judecată, care se află unite cu acesta; pentru
aceea, precum Petru, zice: „Să facem trei corturi” (Mat. 17, 4), adică să
aşezăm cele trei deprinderi ale mântuitoarelor virtuţi: lucrarea faptelor
bune (Ilie), cunoştinţa firească (Moisi) şi teologia desăvârşită (Domnul).
Acestea se numesc „corturi”, căci sunt stări trecătoare către cele mai bune
şi mai luminoase ce se vor da celor vrednici.
17. Cel lucrător în fapta bună este „nemernic”, căci prin osteneli taie
legătura sufletului de trup şi leapădă înşelarea celor materiale; iar cel
cunoscător este şi el „nemernic”, căci „vede încă prin oglindă şi în
enigmă” (1 Cor. 13, 12), neajungând încă la vederea „faţă către faţă”. De
aceea tot sfântul strigă către bunătăţile viitoare: „Nemernic sunt eu şi străin
ca toţi părinţii mei” (1 Paral. 29, 15).
18. Cel ce se roagă nu trebuie să înceteze a se sui cu mintea către
Dumnezeu, precum trebuie să se suim „din putere în putere” şi „din slavă
în slavă” (2 Cor. 3, 18), şi precum Cuvântul „a străbătut cerurile” (Evr. 4,
14). Să urmăm Lui nu după smerita iconomie, ci după nehotărâta Sa mărire
dumnezeiască.
19. Bine este să căutăm necontenit pe Dumnezeu, chiar dacă nu vom
ajunge în această viaţă la adâncul căutării, tot vom putea, cât de puţin, să
pătrundem în adâncul Lui, trecând de la sfinţit la mai sfinţit, precum
Arhiereul trecea din Curte în Sfânta Sfintelor (Evr. 9, 8).
20. Orice cuvânt al lui Dumnezeu nu este multe cuvinte, ci unul singur,
alcătuit din felurite priviri dumnezeieşti. De aceea, cel ce vorbeşte
adevărul, chiar dacă rosteşte multe, grăieşte tot un singur Cuvânt al lui
Dumnezeu.
753
 21. După cum în Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, „locuieşte trupeşte
toată plinirea Dumnezeirii” (Col. 2, 9), tot aşa în noi va locui după har
plinirea bunătăţilor şi a înţelepciunii, când vom aduna în noi toată virtutea
şi cunoştinţa, după puterea omenească.
22. După cum cuvântul nostru, născându-se din minte, arată mişcările ei
ascunse, aşa şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care după fiinţă cunoaşte pe Tatăl,
Îl descoperă, fiind „Înger al marelui Sfat” (Is. 9, 6), arătând Părintească
voinţa cea mai înainte de veci.
23. Marele Sfat al lui Dumnezeu şi Tatăl este taina tăcută a iconomiei, pe
care Fiul Cel Unul-Născut a împlinit-o prin întrupare, făcându-Se Înger al
Celui mai înainte de veci sfat dumnezeiesc. Cel ce cunoaşte tainele
Cuvântului se înalţă până la Acela Care S-a pogorât pentru noi.
24. Dacă pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu S-a pogorât în cele mai de
jos ale pământului şi S-a suit mai presus decât toate cerurile, deşi după fire
este nemişcat, cu atât mai mult se cuvine celui iubitor de cunoştinţă să
socotească sfârşitul făgăduinţelor celor iubitoare de Dumnezeu.
25. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului, pentru ca pe
oameni să-i facă dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu, să credem că vom
ajunge acolo unde este Hristos, Capul trupului, Care S-a făcut Înainte-
Mergător pentru noi către Tatăl; căci „în adunarea dumnezeilor” va sta
Dumnezeu (Ps. 81, 1), împărţind celor vrednici fericirile cele de acolo.
26. Cel ce lucrează poftele pătimaşe locuieşte în pământul Haldeilor,
închinându-se idolilor (Fac. 28, 2); iar când începe să simtă datoria binelui,
lasă Haldeia şi vine în Haran, starea cea între bine şi rău, unde încă nu s-a
lepădat de înşelarea simţurilor. Iar trecând şi peste această înţelegere
măsurată, ajunge la pământul cel bun, slobod de răutate şi de închipuire, pe
care Dumnezeu îl dă celor ce-L iubesc, ca dar al faptelor bune.
27. Şi fiindcă „dacă S-a răstignit pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu
dintru neputinţă, dar S-a sculat din puterea lui Dumnezeu” (2 Cor. 13,4),
este arătat că duhovniceşte aceasta o lucrează necontenit pentru noi,

754
pătimind şi săvârşind toate câte sunt spre mântuirea tuturor; pentru aceea
bine a zis Dumnezeiescul Apostol Pavel că, aflându-i pe Corinteni încă
neputincioşi, „n-am judecat să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos
şi pe Acesta răstignit” (1 Cor. 2,2), iar către Efeseni, care erau desăvârşiţi,
scrie: „dimpreună ne-a sculat şi dimpreună ne-a aşezat întru cele cereşti în
Hristos Iisus” (Efes. 2,6). Deci Cuvântul se face după măsura puterii
fieştecăruia: Se răstigneşte pentru cei ce intră prin fapta bună în buna-
cinstire, pironind prin Dumnezeiasca frică lucrările lor pătimaşe; Se ridică
şi îi ridică şi pe ei la cele cereşti pe aceia care „s-au dezbrăcat de omul cel
vechi ce se strică prin poftele înşelăciunii, şi s-au îmbrăcat în cel nou,
zidindu-se după Chipul lui Dumnezeu” (cf. Rom. 6,2–11). Şi ajung către
Părintele toţi câţi, bine vieţuind, s-au învrednicit darurilor celor mai presus
de toată începătoria, stăpânia, puterea şi domnia, şi de tot numele ce se
numeşte în veacul de acum sau în cel ce va să fie.
28. Precum altădată, mai înainte de arătarea Sa după trup, Cuvântul lui
Dumnezeu cerceta cu mintea pe Părinţi şi pe Proroci şi le închipuia mai
înainte tainele venirii Lui, tot aşa şi după întrupare vine şi cercetează pe cei
încă prunci, hrănindu-i duhovniceşte şi aducându-i, după rânduială, la
măsura desăvârşirii celei după Dumnezeu; iar în cei desăvârşiţi zugrăveşte
tainic, ca într-o icoană, însuşi chipul arătării Lui celei viitoare.
29. După cum cuvintele Legii şi ale Prorocilor au fost mai înainte-
mergătoare arătării după trup a Cuvântului şi povăţuitoare ale sufletului ca
un pedagog spre Hristos, astfel şi Cuvântul lui Dumnezeu după întrupare
S-a făcut înainte-mergător venirii celei duhovniceşti a Lui, pregătind prin
cuvintele înţelegerii pe cei vrednici, ca să întâmpine arătarea Sa cea
Dumnezeiască şi să se prefacă din trupeşti în duhovniceşti. Iar la sfârşitul
veacurilor tot El va descoperi cu totul arătat celor de atunci tainele Sale
cele negrăite.
30. Iar dacă eu, fiind nesăvârşit şi neascultător, nu ascult de Dumnezeu
prin lucrarea poruncilor şi nu mă fac desăvârşit în cunoştinţă cu mintea,
atunci şi Hristos, întru mine, se socoteşte ca nesăvârşit şi neascultat; căci Îl

755
micşorez şi Îl împuţinez nefăcându-mă părtaş lucrului Lui după Duh, de
vreme ce „suntem Trupul lui Hristos şi mădulare din parte” (1 Cor. 12,27).
31. „Răsare soarele şi apune soarele” (Ecl. 1,5). Aşadar şi Cuvântul,
după lucrările celui ce sporeşte spre fapta bună şi spre cunoştinţă, Se arată
uneori ridicat, alteori pogorât, după vrednicia şi chipul celui ce lucrează.
Fericit este însă acela ce ţine în sine neapus pe Soarele dreptăţii, după cum
s-a petrecut în chip minunat la Iosua al lui Navi (Ios. 10,12-13), pentru ca,
având zi întreagă fără înserarea răutăţii şi a necunoştinţei, să biruiască
potrivit Legii pe demonii cei vicleni ce se ridică asupra noastră.
32. Când Cuvântul lui Dumnezeu se va înălţa înlăuntrul nostru prin
lucrare şi prin privire, atunci pe toate le trage către sine: şi cuvintele şi
gândurile, şi cele spre trup, şi cele spre suflet, şi cele privitoare la firea
celor ce sunt. Trupul şi simţirile le sfinţeşte spre fapta bună, iar mintea şi
judecata le aduce în chip duhovnicesc împrejurul Lui. De aceea cel ce
voieşte să vadă pe Dumnezeu să urmeze Cuvântului cu mare osârdie,
suindu-se până la locul unde Se află Acela, care, după cum zice Scriptura,
„în locul Său trage” (Ecl. 1,5); ca un mare Arhiereu, Care intră în Sfânta
Sfintelor, unde, ca înainte-mergător, a intrat pentru noi (Evr. 9,2-3).
33. Cel ce cârmuieşte cu bună credinţă filosofia şi se înarmează
împotriva puterilor nevăzute să se roage ca dreapta socoteală firească să
rămână nestrămutată în el, având luminarea cuviincioasă şi harul Duhului
ce o luminează. Căci prima povăţuieşte trupul către lucrarea faptelor bune,
iar cea de-a doua luminează mintea spre petrecerea în înţelepciune, risipind
şi surpând „toată înălţimea ce se ridică împotriva cunoştinţei lui
Dumnezeu” (2 Cor. 10,5). Aceasta o arată Iosua al lui Navi, când cere în
rugăciune: „Stă Soarele peste Gavaon şi luna peste valea Aialonului” (Ios.
10,12-13), adică: păzirea neapusă a luminii cunoştinţei în înălţimea minţii,
şi statornicia socotinţei fireşti asupra trupului.
34. Gavaon se tâlcuieşte „minte înaltă”, iar Faranga, „trup smerit prin
moarte”. Soarele este Cuvântul, Care luminează mintea şi o izbăveşte de
necunoştinţă; Luna este legea firească, ce supune trupul Duhului pentru a

756
primi jugul poruncilor. La cei desăvârşiţi, firea lunii rămâne neschimbată,
prin neschimbarea deprinderii faptei bune.
35. Pe Domnul se cuvine a-L căuta nu în afară, ci înlăuntrul nostru, prin
credinţă şi faptă, după cum este scris: „Aproape de tine este cuvântul, în
gura ta şi în inima ta” (Deut. 30,14). Căci însuşi Hristos este Cuvântul cel
viu în cel ce-L caută.
36. Nici după ce vom vedea nemăsurata înălţime a Dumnezeieştii
nemărginiri să nu deznădăjduim, ca şi cum iubirea de oameni a lui
Dumnezeu, pentru mărimea ei, nu ar putea să ajungă şi la noi; nici după ce
vom înţelege adâncul fără fund al căderii noastre, să nu ne pierdem
nădejdea în învierea faptelor bune. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă:
şi a Se pogorî şi a lumina prin cunoştinţă mintea, şi a învia iarăşi bunătatea
în noi, şi a ne înălţa împreună cu El prin dreptate. Pentru aceasta Scriptura
zice: „Să nu zici în inima ta: cine se va sui în cer?” (Deut. 30,12), sau „cine
se va pogorî în adânc?”, arătând că Hristos este Cel ce Se pogoară şi Cel ce
Se ridică. Iar „cer” este taina cea necuprinsă a fiinţei lui Dumnezeu;
„adânc”, taina Iconomiei; şi amândouă sunt neajunse celor ce le caută cu
dovezi raţionale, iar celor fără credinţă, cu totul neumblate.
37. La cel lucrător, Cuvântul se îngroaşă prin chipul faptelor bune şi se
face trup; iar la cel privitor se subţiază prin înţelesuri duhovniceşti şi se
arată Cuvântul cel simplu, aşa precum era la început către Dumnezeu.
38. Cuvântul se face trup în cel ce, prin pilde şi rostiri grosolane,
alcătuieşte deprindere morală după măsura celor ce ascultă; iar se face Duh
în cel ce înfăţişează învăţătura teologiei tainice prin înălţimea privirilor.
39. Cel ce teologhiseşte afirmativ (katafatic), arată pe Cuvântul ca trup,
fiindcă Îl cunoaşte pe Dumnezeu ca pricinuitor din cele văzute şi pipăite;
iar cel ce teologhiseşte prin scădere (apofatic), face pe Cuvântul Duh, căci
Îl cunoaşte pe Domnul fără nici o formă gândită, depăşind orice închipuire
a cunoaşterii.

757
 40. Cel ce a învăţat să sape şi să deschidă izvoarele faptelor bune şi ale
cunoaşterii, precum Patriarhii (Fac. 26,18), prin lucrare şi prin privire, va
afla înlăuntrul lor pe Hristos Izvorul vieţii, din care înţelepciunea ne
porunceşte să bem: „Bea apă din vasele tale şi din izvoarele fântânilor
tale” (Pilde 5,15). Şi făcând astfel, vom afla înlăuntrul nostru vistieriile
Duhului.
41. Cei ce vieţuiesc numai simţual, ca dobitoacele, fac în chip
primejdios pe Cuvânt trup, întrebuinţând zidirea lui Dumnezeu spre
slujirea patimilor lor, fără să priceapă cuvântul înţelepciunii, care arată
cum trebuie să cunoaştem şi să slăvim pe Dumnezeu din făpturile Lui
(Rom. 1,19–20); şi fără să cugete: de unde venim, cine ne-a făcut şi unde
ne este mersul, ci pipăind în întuneric cele dumnezeieşti.
42. Cei ce se ţin numai de slova Scripturii şi, prin slujirea trupească a
Legii, trag în jos vrednicia sufletului, fac în ei în chip nevrednic pe Cuvânt
trup, socotind că Dumnezeu se mulţumeşte cu jertfele dobitoacelor.
Aceştia curăţă cu multă grijă partea dinafară a trupului (Mat. 23,25), iar
sufletul îl lasă rănit de patimi, punând toată puterea celor văzute în slujba
trupului şi părăsind slujirea adevărată a poruncilor.
43. Zice Evanghelia că „Acesta este pus spre căderea şi ridicarea
multora în Israel” (Luca 2,34). Să ne socotim dar bine: spre cădere este
pentru cei ce privesc numai zidirea văzută şi urmează numai literei,
neputând să se ridice la Duhul cel nou al harului; iar spre ridicare, pentru
cei ce privesc duhovniceşte zidirea şi graiurile Evangheliei şi se îngrijesc
numai de icoana dumnezeiască a sufletului.
44. Iarăşi: „spre cădere” se înţelege patimile şi gândurile viclene ce se
află în toţi credincioşii; iar „spre ridicare”, faptele bune şi gândurile
iubitoare de Dumnezeu.
45. Cel ce socoteşte pe Domnul doar ca Făcător al celor ce se fac şi se
strică, acela Îl cunoaşte pe Hristos asemenea Mariei Magdalena, „ca pe un
grădinar” (Ioan 20,15). Pentru folosul unui astfel de om Stăpânul fuge de
pipăirea lui, zicând: „Nu te atinge de Mine” (Ioan 20,17), pentru că încă nu
758
se poate sui către Tatăl. Căci vătămătoare este apropierea de Dumnezeu cu
aceste smerite şi trupeşti socotinţe.
46. Câţi pentru frica duhurilor viclene stau în Galileea şi se urcă în
foişor, închizând uşile (Ioan 20,19), adică: cei ce se păzesc prin înălţimea
privirilor dumnezeieşti şi ţin strâns uşile simţirilor, aceştia primesc pe
Cuvântul lui Dumnezeu Care Se arată lor fără mijlocirea simţurilor,
dăruindu-le pacea nepătimirii şi suflarea Sfântului Duh, precum şi
stăpânirea asupra duhurilor rele şi arătarea tainelor ascunse.
47. Pentru cei ce cercetează pe Cuvântul numai după trup, Domnul nu
Se suie către Tatăl; iar pentru cei ce Îl caută după Duh, prin înălţimea
privirilor, Se suie către Tatăl. Să nu ţinem deci totdeauna jos pe Acela
Care, din iubire de oameni, S-a pogorât pentru noi, ci să ne suim împreună
cu El către Tatăl, lepădând pământul şi cele pământeşti, ca să nu se zică şi
pentru noi ceea ce s-a zis Iudeilor: „Mă duc, şi unde Mă duc Eu voi nu
puteţi veni” (Ioan 8,21). Căci fără de Cuvântul este cu neputinţă a merge
cineva către Tatăl Cuvântului.
48. Pământul Haldeilor este viaţa împătimită, unde se lucrează şi se
slujeşte idolilor păcatelor. Misopotamia este starea îndoită a sufletului, încă
amestecată între bine şi rău. Iar pământul făgăduinţei este aşezarea deplină
a bunătăţii. Cel ce se leneveşte în această aşezare, asemenea vechiului
Israel, se întoarce iarăşi la lucrările patimilor şi pierde slobozenia ce i s-a
dat.
49. Nici unul dintre Sfinţi nu s-a pogorât de bunăvoie în Babilon, fiind
potrivnic înţelepciunii ca cei iubitori de Dumnezeu să aleagă răul în locul
binelui. Dacă însă cineva a mers acolo silit împreună cu poporul,
înţelegem pe acei care, pentru mântuirea celor neputincioşi, au lăsat
vremelnic cuvântul înalt al cunoştinţei şi au petrecut în dascălia celor
neputincioşi; precum marele Apostol a judecat „că a rămâne în trup este
mai de folos pentru voi” (Filip. 1,25), dorind să-i ridice de la învăţătura
morală la simpla privire a minţii celei mai presus de lume.

759
 50. Precum fericitul David odihnea pe Saul când îl sugruma duhul cel
necurat, cântând la chitară (1 Regi 16,23), tot aşa cuvântul duhovnicesc,
îndulcit prin înţelesurile privirilor, odihneşte mintea tulburată de demonul
obiceiului rău şi o slobozeşte de nevoia lui.
51. Cel „bălan şi cu ochi frumoşi” este David cel fericit, care, împreună
cu viaţa luminată după Dumnezeu, are şi cuvântul cunoştinţei ce-l
luminează, astfel încât atât lucrarea, cât şi privirea îi sunt întocmite: prin
una străluceşte cu chipurile faptelor bune, iar prin cealaltă, cu înţelesurile
dumnezeieşti.
52. Împărăţia lui Saul este chip al slujirii trupeşti a Legii, pe care
Domnul a desfiinţat-o, fiindcă „legea nimic n-a făcut desăvârşit” (Evr.
7,19). Iar împărăţia lui David este înainte-închipuire a slujbei evanghelice,
căci împlineşte voinţele lui Dumnezeu în cel mai înalt chip.
53. Saul închipuie legea firească, care dintru început a primit sorţul să
stăpânească peste cele ale firii. Dar, prin neascultare, cruţând pe Agag
împăratul Amalec (1 Regi 15,20), adică pe trupul ce se pleacă patimilor, a
fost lepădat din împărăţie, ca să se ridice David peste Israel (1 Regi 15,26),
adică legea duhovnicească ce naşte pacea şi zideşte luminat lăcaşul privirii
în Dumnezeu.
54. Saul înseamnă ascultarea de Dumnezeu, atât timp cât cuvântul
ascultării lucrează în noi; iar când această ascultare cruţă pe Agag, adică
cugetarea pământească, atunci Preotul, Cuvântul, îl omoară (1 Regi 15,33),
ruşinând mintea ce iubeşte păcatul ca pe o călcătoare a dreptăţii
dumnezeieşti.
55. Când mintea se înalţă şi încetează a mai întreba pe Cuvântul
învăţăturii, prin cercare smerită a celor făcute şi nefăcute, din care a fost
uns împărăteşte peste patimi, atunci ea se pleacă iar patimilor, se
depărtează de Dumnezeu şi, împinsă, merge unde nu voieşte,, la demoni,
îndumnezeind pântecele prin nădejdi mincinoase. Aşa se pleacă Saul, care
n-a primit sfaturile lui Samuel şi, căzând la necaz, a alergat la închinarea

760
idolească şi a pierit, ajungând să întrebe nu pe Dumnezeu ci pe
„dumnezeul” pântecelui său (1 Regi 28,7).
56. Cel ce se roagă a primi „pâinea cea spre fiinţă” nu o primeşte pe
toată după cum este ea, ci după măsura puterii celui ce o primeşte. Căci
tuturor celor ce cer li se dă Pâinea vieţii, pe Sine Însuşi, ca un Iubitor de
oameni, dar nu tuturor în aceeaşi măsură, ci celor desăvârşiţi mai mult, iar
celor mai mici după vrednicia minţii.
57. Domnul uneori Se apropie, iar alteori Se înstrăinează: Se apropie
prin privire, faţă către faţă; Se înstrăinează tot prin privire, ca în oglindă şi
în chip (2 Cor. 3,18).
58. La cel lucrător Domnul se apropie prin fapta bună, iar se depărtează
de cel ce nu lucrează nimic. La cel privitor Se apropie prin cunoaşterea
adevărată a celor ce sunt, iar se depărtează de cel ce se rătăceşte în aceasta.
59. Se înstrăinează de trup cel ce s-a mutat de la lucrare la privire,
răpindu-se ca în nouri de înţelesurile cele înalte şi petrecând în aerul tainic
al privirii, putând astfel „să fie pururea cu Domnul” (1 Tes. 4,17).
Călătoreşte însă încă spre Domnul cel ce nu poate încă, fără de simţiri, a
privi înţelesurile curate, nici a pricepe fără închipuire pe Cuvântul cel
pentru Domnul.
60. Cuvântul lui Dumnezeu nu se numeşte trup doar pentru că S-a
întrupat, ci şi pentru că, fiind întru început la Dumnezeu (Ioan 1,1), Se face
trup în mintea oamenilor care nu pot primi înţelesul curat, prin
împestriţarea graiurilor, istoriilor, pildelor şi alegoriilor. Cuvânt după fire,
trup după privire, căci cei mai mulţi primesc trup acolo unde este
Cuvântul, nepricepând sensul Scripturii care li se arată.
61. Începutul învăţăturii oamenilor către buna-cinstire este totdeauna
trupeşte, căci după intrarea în credinţă vorbim cu litera, nu cu Duhul. Dar
sporind cu Duhul şi subţiind grosimea cuvintelor, ajungem la Hristos cel
curat, precum este El cu putinţă oamenilor; atunci putem spune cu
Apostolul: „Deşi am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai

761
cunoaştem astfel” (2 Cor. 5,16), cunoscându-L fără acoperământurile
trupului.
62. Cel ce vieţuieşte în Hristos a covârşit dreptatea Legii şi a firii; căci
„în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur”
(Gal. 6,15): prin tăiere se arată dreptatea Legii, iar prin netăiere, unirea
Legii cu firea.
63. Unii se renasc prin apă şi Duh, iar alţii primesc botezul în Duhul
Sfânt şi foc. Apa, Duhul, focul şi Duhul Sfânt sunt una în lucrarea
Aceluiaşi Duh: la unii Duhul este apă, curăţind întinăciunile trupeşti; la
alţii este Duh, împreună-lucrând faptelor bune; la alţii foc, arzând
necurăţiile sufleteşti; iar la alţii Duh Sfânt, izvorând înţelepciune şi
cunoştinţă.
64. Legea a poruncit Sâmbăta pentru ca „să se odihnească boul şi asinul
tău” (Ex. 20,10), care în chip tainic înseamnă trupul: pe care mintea îl
înjugă spre fapta bună, iar chipul lucrării îl are rob, slujind privirii
dumnezeieşti. Amândouă Sâmbetele se sfârşesc prin odihna nepătimirii ce
încununează lucrarea.
65. Cel ce lucrează fapta bună cu dreaptă cunoştinţă are înjugător trupul,
povăţuit de Cuvânt spre cele datorate; iar rob, chipul lucrării celei bune,
cumpărat ca prin argint, adică prin dreapta socoteală a gândurilor. Sâmbăta
este aşezarea nepătimaşă şi paşnică a sufletului şi a trupului, adică
neschimbata deprindere a binelui.
66. Cuvântul lui Dumnezeu, pentru cei ce au încă mintea mult plecată
spre chipurile trupeşti ale bunătăţilor, se face lor paie şi fân, hrănind partea
pătimitoare a sufletului spre slujirea faptelor bune; iar pentru cei ce s-au
suit la privirea adevăratelor şi dumnezeieştilor înţelesuri, este pâine,
hrănind partea înţelegătoare a sufletului spre săvârşirea privirilor celor
dumnezeieşti. De aceea vedem pe Patriarhi că pregătesc hrană pentru cale:
pâine pentru ei, iar pentru măgarii lor, fân; precum Levitul din cartea
Judecătorilor îi spune bătrânului ce l-a primit în gazdă în Gavaon: „Avem

762
pâine pentru noi şi paie pentru măgarii noştri, şi robilor tăi nu le lipseşte
nimic din cele de trebuinţă” (Jud. 19,19).
67. Cuvântul lui Dumnezeu se numeşte rouă, apă, izvor şi râu (cf. Ioan
4,14), potrivit cu aşezarea puterii celor ce-L primesc. La unii este rouă,
stingând aprinderea patimilor ce se lipesc dinafară de trup; la alţii este apă,
nu doar slăbind luptarea patimilor celor ce se ridică dinlăuntru, ci dând şi
puterea vieţuirii spre bine; la cei ce au privirea îndeletnicită şi neîncetată,
este izvor, început al înţelepciunii; iar la cei ce varsă cu îndestulare
învăţătura cea mântuitoare, este râu ce adapă pe oameni, pe dobitoace, pe
sălbăticiuni şi pe săduri, ridicând pe oameni până la a se face dumnezei
prin înălţarea înţelesurilor. Cei ce, prin patimi, s-au făcut dobitoace, după
ce se vor întoarce la omenie prin adevărata arătare a bunătăţilor, vor primi
cuvântarea cea firească; cei ce s-au făcut sălbăticiuni prin obiceiuri rele se
vor îmblânzi prin sfătuirea cea bună şi paşnică; iar cei nesimţitori ca
sădurele, prin aducerea cuvântului care lucrează roadă, vor primi puterea şi
gustul Cuvântului, care-i hrăneşte.
68. Cuvântul lui Dumnezeu este cale pentru cei ce aleargă cu bună
rânduială în stadionul faptelor bune, neabătându-se nici la dreapta, spre
slava deşartă, nici la stânga, spre plecarea către patimi, ci îndreptându-şi
paşii către Dumnezeu. Pentru că nu a păzit aceasta până la sfârşit,
împăratul Asa al Iudei a suferit la bătrâneţe boală la picioare (3 Regi
15,23), închipuind slăbirea în drumul petrecerii celei după Dumnezeu.
69. Cuvântul lui Dumnezeu se numeşte şi uşă (Ioan 10,9), pentru că
deschide cunoaşterea celor ce au mers drept pe calea faptelor bune, fiind
lumină spre vistieriile înţelepciunii. El este şi Drum, ca Povăţuitor; şi
Cheie, ca Cel ce deschide celor vrednici; şi Uşă, ca intrare; şi Împărăţie, ca
moştenire dăruită tuturor celor ce o primesc.
70. Domnul Se numeşte Lumină (Ioan 9,5), Viaţă şi Înviere (Ioan 11,25),
şi Adevăr. Lumină, ca frumuseţe a sufletului, izgonind întunericul
neştiinţei şi luminând mintea spre înţelesurile cele negrăite; Viaţă, ca
mişcare spre cele dumnezeieşti a sufletelor iubitoare de Dumnezeu;

763
Înviere, ca ridicare a minţii de la moartea patimilor şi de la stricăciunea
celor materiale; Adevăr, ca dăruitor al deprinderilor de bunătăţi
neschimbate celor vrednici.
71. Dumnezeu-Cuvântul se află, tainic, înlăuntrul fiecărei porunci; iar
Dumnezeu-Tatăl Se află întreg în Cuvântul Său. Cel ce primeşte porunca şi
o împlineşte primeşte pe Cuvântul care Se află în ea; iar cel ce a primit pe
Cuvântul, primeşte împreună şi pe Sfântul Duh, Care este în Cuvânt; „Cel
ce primeşte pe cel pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; iar cel ce Mă
primeşte pe Mine, pe Tatăl, Care M-a trimis” (Ioan 13,20). Deci cel ce
primeşte porunca şi o împlineşte primeşte în chip tainic întreaga Sfântă
Treime.
72. Nu slăveşte pe Dumnezeu acela ce-L laudă cu cuvinte goale, ci acela
ce rabdă pătimirile pentru Dumnezeu şi pentru cinstea faptei bune, şi
primeşte de la Dumnezeu slavă dumnezeiască, ca dar al nepătimirii. Căci
cel ce slăveşte pe Dumnezeu în sine, prin lucrarea bunătăţilor şi prin
pătimirea cea pentru dreptate, se slăveşte în Dumnezeu prin privirea
nepătimaşă a strălucirilor dumnezeieşti. De aceea Domnul, mergând spre
patimă, zice: „Acum S-a proslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu S-a proslăvit
întru El; şi dacă Dumnezeu S-a proslăvit întru El, şi Dumnezeu Îl va
proslăvi pe El întru Sine şi îndată Îl va proslăvi” (Ioan 13,31–32). Aşadar
pătimirea pentru fapta bună are ca urmare darurile dumnezeieşti.
73. Atâta timp cât vedem în Scriptură pe Dumnezeu-Cuvântul în multe
chipuri întrupat prin închipuiri, încă nu am văzut pe Cel fără de trup,
simplu şi unul, nici pe Tatăl întru Fiul, precum este scris: „Cel ce M-a
văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl… Eu întru Tatăl şi Tatăl întru Mine”
(Ioan 14,9–11). Este, aşadar, nevoie de multă ştiinţă: după ce vom trece
cele acoperite ale Cuvântului, să vedem cu minte goală pe Cuvântul cel
simplu, Care ni-L arată limpede pe Tatăl. Cel ce caută pe Dumnezeu să nu
se închidă în vreun cuvânt al literei, ca nu cumva să iubească graiul
Scripturii în locul Cuvântului, asemenea Egiptencei ce ţinea haina lui Iosif,
iar nu pe Iosif (Fac. 39,12). Tot aşa cei de demult, neînţelegând, au slujit
făpturii şi nu Făcătorului, pironiţi de frumuseţea celor văzute.
764
 74. Cuvântul Scripturii, după ce se curăţeşte de alcătuirea cuvintelor
trupeşti, se descoperă minţii prevăzătoare prin lepădarea tuturor lucrărilor
fireşti, putând fi primit numai de simţirea duhovnicească, ca „glas de vânt
subţire”, precum a auzit Ilie la Horeb (3 Regi 19,13). „Horeb” se tâlcuieşte
„pământ nou de semănat”, adică deprinderea faptelor bune în Duhul cel
nou al harului; iar „peştera” este înţelepciunea cea tainică a minţii. Cel ce
ajunge la aceasta simte prin taină cunoaşterea dobândită prin simţire
duhovnicească, prin care ştie că Dumnezeu este. De aceea tot cel ce-L
caută pe Dumnezeu în adevăr ajunge, precum Ilie, nu doar în Horeb
lucrarea bunătăţilor, ci şi în peştera Horebului privirea celor ascunse ale
înţelepciunii.
75. Când mintea leapădă de pe suflet mulţimea slăvirilor pentru cele ce
sunt, atunci Cuvântul Adevărului se arată curat sufletului, dându-i temelia
cunoştinţei adevărate şi izgonind apucăturile rele ce zăceau într-însul, ca
nişte solzi, precum s-a petrecut la Pavel (Fapte 9,18). Solzi sunt toate
nălucirile ce se lipesc de suflet şi-l împiedică a urca la Cuvântul cel curat:
atât alipirea la litera Scripturii, cât şi privirea pătimaşă la zidirea cea
văzută.
76. Dumnezeiescul Pavel spune că cunoaşterea Cuvântului este „din
parte” (1 Cor. 13,9), fiindcă o are din lucrări; iar Sfântul Ioan zice că a
văzut „slava Lui, slava ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de
adevăr” (Ioan 1,14). Pavel nu cunoaşte fiinţa şi ipostasul Cuvântului
acestea fiind necunoscute şi îngerilor şi oamenilor, ci lucrarea Lui; Ioan
însă, învăţând taina întrupării, a văzut slava Cuvântului întru iconomie,
plină de har şi de adevăr, pentru că nouă ne trebuia har, iar din plinirea Lui
primim har după har, după măsura fiecăruia. Cel ce păstrează în sine pe
Cuvântul curat şi nepătat se va împărtăşi de slava cea plină de har şi de
adevăr a Cuvântului întrupat; „Căci când Se va arăta El, asemenea Lui
vom fi” (1 Ioan 3,2).
77. Sufletul care urcă „din putere în putere şi din slavă în slavă” (2 Cor.
3,18) nu încetează a fi nemernic, precum este scris: „Mult a nemernicit
sufletul meu” (Ps. 119,6). Căci mare este depărtarea şi mulţimea
765
cunoştinţelor pe care trebuie să le treacă până va ajunge „la locul cortului
celui minunat, la casa lui Dumnezeu, în glasul bucuriei şi al mărturisirii ce
prăznuieşte” (Ps. 41,4–5). Toţi cei ce au primit în inimă Darul Duhului
serbează această prăznuire, strigând: „Avva, Părinte!” (Gal. 4,6).
78. Locul cortului minunat este nepătimirea şi deprinderea nevătămată a
faptelor bune, prin care Cuvântul lui Dumnezeu împodobeşte sufletul cu
frumuseţile virtuţilor, precum cortul cu podoabele sale. Iar casa lui
Dumnezeu este cunoştinţa alcătuită din priviri multe şi felurite, în care
Dumnezeu locuieşte, umplând sufletul de înţelepciune. „Glasul bucuriei”
este tresăltarea sufletului pentru bogăţia bunătăţilor; „mărturisirea” este
mulţumirea pentru lumina înţelepciunii; iar „glasul” este slavoslovia
neîncetată, tainic săvârşită din împletirea bucuriei cu mulţumirea.
79. Cel ce a luptat cu vitejie împotriva patimilor trupului şi s-a războit
destul cu duhurile necurate, izgonitindu-le înţelesurile din suflet, să se
roage ca Dumnezeu să-i dăruiască „inimă curată şi duh drept, şi să se
înnoiască întru cele dinlăuntru ale lui” (Ps. 50,11): adică să se cureţe
desăvârşit de gândurile rele şi să se umple, prin har, de înţelesurile
dumnezeieşti, făcându-se o podoabă înţelegătoare a lui Dumnezeu,
alcătuită din graiuri naturale, morale şi teologice.
80. Cel ce a izbutit să-şi facă inima curată va învăţa nu numai cuvintele
cele supuse ale Scripturii, ci va privi, într-un chip, pe însuşi Dumnezeu
după trecerea tuturor închipuirilor ceea ce este sfârşitul nemărginit al
bunătăţilor. Într-o astfel de inimă Dumnezeu vine şi o însemnează prin
Duhul cu cele asemenea tablelor lui Moise (Ex. 34,1), atât cât s-a ridicat
prin lucrare şi privire, după porunca lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă
înmulţiţi” (Fac. 1,28).
81. Inimă curată se numeşte aceea care nu mai are nici o mişcare
firească spre nimic, în nici un chip; întru aceasta, ca într-un catastih
desăvârşit curat prin prostimea ei fără amestec, vine Domnul şi îşi scrie
Legile Sale.

766
 82. Iarăşi, inimă curată este aceea care păstrează întru Dumnezeu o
pomenire cu totul neînchipuită şi neformulată, fiind gata a se însămna
numai prin închipuirea Lui, prin care fireşte se face arătat.
83. Mintea lui Hristos Iisus, pe care o primesc Sfinţii după cuvântul:
„Noi avem mintea lui Hristos” (1 Cor. 2,16), nu se face în noi ca o
ajungere a puterii noastre înţelegătoare, nici ca o împlinire a minţii noastre,
nici mutându-Se cu fiinţa şi ipostasul în mintea noastră; ci luminând
puterea minţii noastre prin calitatea Sa dumnezeiască şi atrăgând lucrarea
noastră spre lucrările Lui. Şi zic cu adeverire că mintea lui Hristos acela o
are, care înţelege după Hristos şi în toate Îl cugetă pe El.
84. Zicem că suntem Trupul lui Hristos după cuvântul: „Noi suntem
trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (1 Cor. 12,27); nu ca şi cum
ne-am face trupul Acela prin lipsirea trupului nostru, nici ca şi cum trupul
Lui S-ar preface după ipostas în trupul nostru, nici cum că S-ar sfărâma în
bucăţi; ci pentru că, depărtându-ne de păcate, lepădăm stricăciunea
păcatului şi ne facem asemenea Domnului. Precum Hristos, după fire, a
fost om fără de păcat, cu sufletul şi cu trupul, aşa şi noi, cei ce am crezut
întru El, putem fi fără de păcat prin har.
85. Scriptura pomeneşte ani veşnici, cuprinzând împreună sfârşitul şi ale
altor veacuri, precum scrie: „O dată, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat spre
nimicirea păcatului” (Evr. 9,26); iar altele vorbeşte de veacuri libere de
vremile acestei vieţi, precum: „Ca să arate în veacurile ce vor să vină
covârşitoarea bogăţie a harului” (Efes. 2,7). Vedem în Scriptură mulţime
de veacuri: trecute, de faţă şi viitoare; veacuri ale veacurilor, veacul
veacului, ani veşnici, neamuri de veacuri împreunate cu veacurile. Iar
întrebările despre ce sunt acestea şi cum se împart le lăsăm celor iubitori
de învăţătură; noi ne ţinem de scopul înţelegerii.
86. Cunoaştem că este ceva mai presus de veacuri, după Scriptură, care,
deşi ne este arătat că este, nu ni se numeşte după fire, după cuvântul:
„Domnul împărăţeşte în veac şi în veacul veacului şi încă” (Ps. 9,38 LXX /
Ex. 15,18 în 1936). Este, aşadar, o împărăţie neschimbată şi nemărginită a

767
lui Dumnezeu, fără început şi fără sfârşit, moştenire a celor mântuiţi, lăcaş
şi loc al doririi de pe urmă. Căci ajungând cineva întru aceasta, încetează
orice mişcare, nefiind pentru el nici timp, nici veac, nici urmă de străbătut;
pentru că vine la Dumnezeul Cel mai presus de toate veacurile, şi la Care
firea veacurilor nu poate ajunge după fire.
87. Cât timp se află cineva în această viaţă fie şi la marginea ei are
lucrare şi privire numai din parte; are cunoştinţă şi prorocie din parte şi
doar arvuna Duhului, iar nu şi plinirea. Iar când, după sfârşitul veacurilor,
va veni în desăvârşita odihnă ce arată pe Dumnezeu faţă către faţă celor
vrednici, atunci nu va mai avea ceea ce este din parte, ci va primi însuşi
plinul Darului, după împărtăşire; căci Apostolul zice: „Vom ajunge toţi la
bărbatul desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efes. 4,13), întru
Care sunt „vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei ascunse”; iar „când va
veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va strica” (1
Cor. 13,10).
88. Unii întreabă în ce chip va fi aşezarea celor mântuiţi în împărăţia
Cerurilor: după sporire sau după însuşirea aşezării? Şi cum se va primi
aceasta: sufleteşte şi trupeşte? Se poate răspunde după asemănarea hranei:
în viaţa aceasta trupească hrana este de două feluri pentru creştere şi pentru
ţinere. Până la capătul vârstei ne hrănim spre creştere; iar apoi, spre ţinere.
Tot aşa şi sufletul: până trece cele ce sunt şi ajunge la vârsta plinirii lui
Hristos, se hrăneşte spre sporire; iar când ajunge la aceasta, încetează
creşterea, hrănindu-se nemijlocit mai presus de înţelegere, prin hrană
nestricăcioasă ce ţine privirea dumnezeiască şi arătarea veseliei
nemăsurate. Aşa se face omul „dumnezeu prin împărtăşire”, încetând nu
doar lucrările minţii şi simţirii, ci şi fireştile lucrări ale trupului, care după
măsura îndumnezeirii se face un duh cu sufletul, ca să se arate numai
Dumnezeu prin amândouă.
89. Unora li se pare că deosebirea lăcaşurilor veşnice e după loc; altora
după calitatea duhovnicească. Iar cel ce pricepe cuvântul: „Împărăţia lui
Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17,21), şi pe celălalt: „În casa

768
Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt” (Ioan 14,2), acela va urma mai ales
înţelesului al doilea cel duhovnicesc.
90. Unii cercetează deosebirea între împărăţia cerurilor şi împărăţia lui
Dumnezeu: după ipostas sau după înţeles? Spunem că se deosebesc după
înţeles, nu după ipostas: împărăţia cerurilor este cuprinderea în Dumnezeu
a cunoştinţei celor ce sunt, înainte de veci; iar împărăţia lui Dumnezeu este
dăruirea însuşirilor dumnezeieşti celor vrednici. Una priveşte sfârşitul
celor ce sunt; alta înţelesul lor.
91. Cuvântul: „S-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mat. 3,2) nu arată o
apropiere în timp, căci ea „nu vine cu pândire” şi nici nu se va zice: „Iată
aici, iată acolo” (Mat. 24,23), ci arată întocmirea unirii celor vrednici cu
ea. „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17,21).
92. Împărăţia lui Dumnezeu, prin putere, este în toţi cei ce cred; iar prin
lucrare, în aceia care s-au depărtat cu totul de viaţa cea după fire
sufletească şi trupească şi au dobândit numai viaţa Duhului, putând zice:
„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine” (Gal. 2,20).
93. Unii zic că împărăţia cerurilor este petrecerea celor vrednici în
ceruri; alţii aşezarea lor asemenea îngerilor; alţii însăşi frumuseţea
dumnezeiască văzută de cei ce au purtat „chipul celui ceresc”. Toate trei
cugetările sunt adevărate, căci viitorul Dar se dă tuturor după măsura
dreptăţii dintru ei, după fel şi cetăţenie.
94. Cel ce, după lucrare, vine la nevoinţele dumnezeieşti cu bărbăţie,
ţine prin porunci pe Cel ce a ieşit de la Tatăl în lume pe Cuvântul Cel
întrupat. Iar când lasă cele lucrătoare, biruind patimile şi demonii, şi se
suie la privirea cea după cunoştinţă, împreună-l încape pe Cuvântul în chip
tainic, ca să lase iar lumea şi să meargă la Tatăl. De aceea Domnul zice
ucenicilor: „Voi M-aţi iubit şi aţi crezut că Eu de la Dumnezeu am ieşit.
Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi merg la Tatăl”
(Ioan 16,27–28; 17,8). Lume este aici osteneala faptelor; iar Tatăl aşezarea
cea mai presus de lume, izbăvirea gândului de cele materiale.

769
 95. Cel ce a dorit să omoare mădularele sale cele de pe pământ prin
lucrare şi să biruie lumea patimilor prin cuvântul poruncilor nu va mai
avea scârbă, pentru că a lăsat lumea şi a venit la Hristos, Cel ce a biruit
lumea şi dă pacea. Cine nu a lăsat împătimirea celor materiale totdeauna va
avea scârbă, prefăcându-se odată cu ele; iar cel venit la Hristos nu va mai
simţi vreo prefacere materială. „Acestea vi le-am spus ca întru Mine pace
să aveţi; în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea”
(Ioan 16,33). Primii au scârbă mântuitoare; ceilalţi, pierzătoare.
Amândurora însă răsuflarea lor este Domnul: unuia spre încetarea ostenelii
prin nepătimire; celuilalt spre ridicare din împătimire prin pocăinţă.
96. Titlul Crucii, scris „evreieşte, greceşte şi latineşte” (Ioan 19,20),
arată că Domnul răstignit este Împăratul lucrării, firii şi teologiei. Scrierea
latinească închipuie lucrarea şi bărbăţia; scrierea grecească fireasca
filosofie şi privire; iar scrierea evreiască teologia tainică, dată acestui neam
prin Părinţi.
97. Nu numai trupeştile patimi să le omorâm, ci şi gândurile pătimaşe
ale sufletului, după Psalm: „Dimineţi voi ucide pe toţi păcătoşii
pământului, ca să pierd din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează
fărădelegea” (Ps. 100,8–9 în 1936), adică patimile trupului şi gândurile
fărădelege ale sufletului.
98. Cel ce merge pe calea faptei bune fără vătămare, cu bună credinţă şi
dreaptă cunoştinţă, neplecându-se nici în dreapta, nici în stânga (Pilde
4,27), acela va vedea arătarea lui Dumnezeu întru sine prin nepătimire,
după cuvântul: „Voi cânta şi voi cugeta în calea cea fără prihană, când vei
veni către mine” (Ps. 100,2). Psalmul arată lucrarea cea îmbunătăţită; iar
înţelegerea lui arată cunoştinţa îmbunătăţită, prin care simţim venirea
dumnezeiască. Cel ce priveghează în bunătăţi pe Domnul este cu adevărat
credincios şi îmbunătăţit.
99. Cel ce vine la credinţa cea bună nu se cuvine să se povăţuiască spre
lucrarea poruncilor numai prin dorul lucrării, ci să se nevoiască şi prin
pomenirea dreptăţilor dumnezeieşti; nu numai dorind cu dor cele

770
dumnezeieşti, ci şi temându-se de răutăţi. „Milă şi judecată Îţi voi cânta,
Doamne” (Ps. 100,1): ca astfel, rănindu-se de dorul Lui, să cânte; iar prin
frică, să stea întemeiat în cântare.
100. Cel ce a unit cu bună armonie cele trupeşti cu cele sufleteşti prin
bunătate şi cunoştinţă s-a făcut lui Dumnezeu şi chitară, şi fluier, şi lăcaş:
chitară, pentru că a păzit armonia bunătăţilor; fluier, pentru că, prin
graiurile dumnezeieşti, primeşte în sine însuflarea Sfântului Duh; iar lăcaş,
pentru că s-a făcut sălăşluire a Cuvântului prin curăţia minţii.
Suta a treia
Capete teologhiceşti şi iconomiceşti, pentru bunătăţi şi răutăţi
1. Unul este Cel mai presus de început şi mai presus de fire: Sfânta
Treime în Tri-Ipostatica Unime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Nemărginit cu
fireasca Unime, cele Trei nemărginite; Carea, pentru aceea, ce este? şi
cum? şi ce? şi cine este? are, zic, cuvântul ei cu totul neumblat la toate cele
ce sunt. Fiindcă fuge de orice gândire a celor ce se cugetă, neieşind
nicidecum, după nici un chip, din cea după fire ascunsă înlăuntru spre a se
cugeta; şi toată cu totul, mai presus de toate cunoştinţele, cu nemărginită
nemărginire se întinde.
2. Cel după fiinţă, cu adevărat Cel ce este bun este, Care nici început,
nici sfârşit are, nici are pricină pentru a fi, nici vreo oarecare mişcare, nici
vreo pricină oarecare pentru este. Este dar, fără a fi asemenea celor ce sunt;
nici măcar „on“ (fiinţă) nu Se află ca având început şi sfârşit. Şi pricină
pentru a fi, şi mişcare către vreo pricină spre a fi, şi chiar ceea ce nu este
de se va zice cum că este prin împărtăşire este şi se zice, cu voinţa Celui ce
întru adevăr este.
3. De va apuca înainte Cuvântul facerea celor ce sunt, nici au fost, nici
este, nici va fi cuvânt mai presus ca Cuvântul. Cuvânt dar, nu fără Minte şi
lipsit de Viaţă, ci înmintit şi viu, fiindcă are Minte, care fiinţeşte Îl naşte,
dimpreună-petrecător pe Părintele; şi Viaţă dimpreună-petrecătoare,
fiinţeşte dimpreună-a-fi pe Duhul cel Sfânt.

771
 4. Un Dumnezeu: al Unicului Fiu Născător, Părintele, şi al Duhului Sfânt
Izvor; Unime neamestecată şi Treime nedespărţită. Minte fără de început:
numai al Singurului Cuvânt fără de început Născător, şi numai al Singurei
Vieţi, adică al Duhului Sfânt, Izvor (Purcegător).
5. Un Dumnezeu, fiindcă Una este Dumnezeirea: Unime fără de început
şi simplă şi mai presus de fiinţă, şi neîmpărţită, şi nedespărţită; aceeaşi
Unime şi Treime, ş.c.l.
6. Dacă fiece împărtăşire se înţelege mai înainte decât cele împărtăşite,
arătat este că tuturor celor ce sunt, fără asemănare după tot chipul, înainte
le zace pricina celor ce sunt. Carea mai înainte era după fire şi mai înainte
se înţelege de cele ce sunt; însă nu ca o fiinţă amestecată, căci atunci ar
primi pe cea Dumnezeiască precum amestecatul, şi ar avea ca Ipostas pe
cele ce sunt, spre împlinirea aflării lor; ci ca o Fiinţă mai presus de fiinţă.
Fiindcă, dacă meşteşugurile au aflat chipurile cele dintru dânsele, iar
dimpreună toată firea a primit felurile cele spre dânsele, cu mult mai mult
Dumnezeu a adus din cele ce nu sunt spre a fi fiinţele toate, ca Unul mai
presus de fiinţă, şi mai presus şi fără asemănare, şi cu nemărginire mai
presus de fiinţă; Care a împreunat dimpreună cu meşteşugurile ştiinţele lor
şi a da firei lucrătoarea putere a felurimii, şi chiar însăşi aceea a fi, a
fiinţelor, le-a adus spre a fi.
7. Dumnezeu, Care nu Se împărtăşeşte după fiinţă de cele ce sunt, ci
grăieşte după alt chip că Se împărtăşeşte celor vrednici, nu iese nicidecum
din cea ascunsă a Lui după fiinţă, întrucât şi acest chip după care voieşte a
Se împărtăşi rămâne totdeauna la toţi neluat. Întru acest chip, adecă, şi de
voie a adus la fiinţă pe cele împărtăşite, după cuvântul pe care numai El
Singur îl cunoaşte cu de-amăruntul, din cea mai presus de putere a
bunătăţii Lui. Aşadar, a voi El să zidească nu este niciodată cu putinţă a se
face împreună-vecinic cu Cel ce a voit.
8. Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut o dată după trup, Se naşte
pururea după Duh în cei ce voiesc numai, pentru iubirea de oameni; şi Se
face Prunc pe Sine întru dânşii, alcătuindu-Se prin bunătăţi; şi Se arată atât

772
cât cunoaşte bine că Îl poate încăpea acela ce Îl primeşte. Nu ca şi cum ar
micşora arătarea Măririi Sale din zavistie, ci cu măsură cumpăneşte
puterea acelora care au dor să-L vadă. Astfel şi totdeauna, arătându-Se
Cuvântul lui Dumnezeu prin chipurile împărtăşirilor, rămâne pururea, prin
cea mai presus de covârşire putere a Tainei, nevăzut tuturor; întrucât
Dumnezeiescul Apostol, cu multă înţelepciune, cercetând puterea Tainei,
zice: „Iisus Hristos ieri şi astăzi şi în veci este Acelaşi“ (Evrei 13, 8),
cunoscând că totdeauna Taina este nouă şi niciodată nu se învecheşte după
cuprinderea minţii.
9. Hristos Dumnezeu Se naşte şi Se face Om prin luarea trupului ce are
suflet înţelegător; de vreme ce pe Cel ce a dat tuturor naştere din cele ce nu
sunt, pe Acela mai presus de fire L-a născut Fecioara, Carea nici un semn
al fecioriei nu şi l-a deslegat. Căci, după cum Acesta S-a făcut Om fără a
preface firea Dumnezeiască, aşa şi pe Ceea ce L-a născut o face Maică şi
Fecioară o păzeşte: prin minune tâlcuieşte minunea, iar prin altă minune
ascunde minunea cea dintâi. Dumnezeu, fiind prin Sine după fiinţă
totdeauna Taină, scoate numai atât din fireasca Lui ascundere, cât prin
arătare se aşază încă şi mai tăinuită. Şi tot atât o face Maică şi Fecioară pe
Ceea ce L-a născut, încât prin mişcare aşază nedesfăcute legăturile
Fecioriei.
10. Se înnoieşte firea şi Dumnezeu Se face Om. Şi nu numai
Dumnezeiasca, statornica şi nemişcata fire Se porneşte către firea cea
mişcătoare şi nestatornică, ca s-o întărească spre aducere, nici numai firea
omenească care fără de sămânţă, mai presus de fire, alcătuieşte trupul ce Îl
săvârşeşte prin Cuvânt, ca să rămână aducerea, ci şi Stea de la Răsărit se
arată în zi şi povăţuieşte pe Magi în locul unde S-a întrupat Cuvântul
(Matei 2, 9); ca să arate cu tainic chip că biruieşte Cuvântul peste simţiri,
Cel mai înainte arătat în Lege şi în Proroci, şi povăţuieşte neamurile către
Lumina cea mare a cunoştinţei. Căci către cunoştinţa Cuvântului Celui
întrupat îndreaptă, cu bună credinţă înţelese, atât Legea, cât şi
Proorocescul Cuvânt, după cum cu amăruntul Steaua însăşi arată pe cei
chemaţi prin har, după înainte-punerea lui Dumnezeu.
773
 11. Fiindcă de bunăvoie eu, omul, am călcat Dumnezeiasca poruncă şi,
răsturnând statornicia firii mele, am nădăjduit să mă fac Dumnezeu, după
ce m-a înşelat diavolul şi m-a tras la dulceaţă, prin care a adus întru fiinţă
moartea şi s-a măgulit că am primit stricăciunea firii, pentru aceasta Se
face Dumnezeu desăvârşit Om, fără a lăsa ceva din ale firii omeneşti, afară
de păcat (căci acela nu era al firii): ca, prin acoperământul trupului, după
ce va amăgi şi va zădărnici pe nesăţiosul Balaur, să deschidă gura acestuia
şi să înghită Trupul, care întru el să se facă otravă prin puterea Dumnezeirii
dintr-însul şi să-l strice; iar pentru firea omenească să fie Apărător şi
Ajutător lucrător, prin puterea Dumnezeirii dintr-însul, ca să întoarcă iarăşi
către cel dintâi Dar pe om. Căci după cum diavolul şi-a vărsat otrava
răutăţii prin lemnul cunoştinţei şi a stricat firea ce a gustat-o, astfel, după
ce a mâncat Trupul Stăpânului, s-a stricat el însuşi prin puterea
Dumnezeirii aflată în Trup.
12. Taina cea mare a întrupării rămâne totdeauna Taină: nu numai când
oarecum se zice sau se arată prin puterea celor mântuiţi de Ea, cum că are
ceea ce nu se grăieşte mai mare decât ceea ce s-a arătat; ci şi aceea care s-a
arătat rămâne întru totul taină ascunsă şi cu nici un cuvânt nu se poate
cunoaşte după cum este. Şi să nu se mire cineva de aceasta; căci
Dumnezeu, fiind mai presus de fiinţă şi cuprinzător a ceea ce este cu
nemărginire mai presus de fiinţă, când voieşte să vină întru fiinţă, mai
presus de fiinţă înfiinţează. Pentru aceasta şi, mai presus de om, cu iubirea
de oameni, din fiinţa oamenilor, după ce întru adevăr S-a făcut Om, chipul
cum S-a făcut Om îl are totdeauna nearătat, fiindcă mai presus de om S-a
făcut Om.
13. Să cugetăm cu credinţă Taina Dumnezeieştii întrupări şi numai să
slăvim, fără nici o iscodire, pe Acela Care a binevoit a Se întrupa. Căci
cine este acela ce ar îndrăzni, în puterea cuvântului, să spună cum se face
zămislirea Cuvântului lui Dumnezeu? Cum este naşterea trupească fără
sămânţă? Cum S-a născut fără stricăciune? Cum Maica, Care L-a născut,
după naştere a rămas iarăşi Fecioară? Cum Cel mai presus de săvârşire
înaintează cu vârsta? Cum Cel Curat S-a botezat? Cum hrănea Acela ce
774
flămânzea? Cum Cel ostenit dăruia putere? Cum Cel ce pătimea dăruia
vindecare? Cum Cel ce murea dăruia viaţă? Şi ca să zic începutul şi
sfârşitul: Cum Dumnezeu Se face Om? Şi ce e mai înalt decât toate şi mai
tăinuitor: Cum Cuvântul fiinţează după Ipostas în Trup, Care după fiinţă
Ipostatic Se află întreg în Tatăl? Cum însuşi este tot Dumnezeu după fire şi
tot S-a făcut Om după fire, fără cu totul a tăgădui vreo fire, nici pe cea
Dumnezeiască, nici pe cea omenească? Aceste Taine numai credinţa le
încape, ea fiind „ipostas al celor nădăjduite şi dovadă al celor nevăzute“
(Evrei 11, 1).
14. Adam, după ce a neascultat, a învăţat că naşterea cea firească vine
prin dulceaţă; Domnul scoate aceasta din fire, neprimind zămislirea din
sămânţă. Eva, după ce a călcat porunca, a descoperit că naşterea firească
începe cu durere; Domnul scoate şi aceasta din fire, căci, când S-a născut,
n-a slobozit să pătimească stricăciune Ceea ce L-a născut, ca astfel să iasă
din fire deodată şi dulceaţa de voie, şi durerea fără voie, de care El nu era
Ziditor, ci le-a întors împotrivă; şi ne-a învăţat tainic să începem o altă
viaţă după cuget, care poate începe din scârbe şi osteneli şi ajunge în
adevăr la dulceaţa Dumnezeiască şi la veselie nemăsurată. Pentru aceea Se
face Om şi Se naşte ca omul, Acela care a făcut pe om, ca să mântuiască pe
om şi să vindece, prin pătimirile Sale, patimile noastre; şi să arate că există
o pătimire care înnoieşte prin iubirea Lui de oameni deprinderile
duhovniceşti ale patimilor noastre, mai presus de fire, prin lipsirile Sale
trupeşti.
15. Cel ce, prin Dumnezeiescul dor, a biruit aplecarea sufletului către
trup s-a făcut nescris împrejur, deşi se află în trup; căci Dumnezeu, Care
răneşte cu dor pofta celui ce pofteşte, este fără de asemănare mai înalt
decât toate şi nu lasă pe cel ce pofteşte să-şi înalţe pofta nicăieri. Să poftim
dar pe Dumnezeu cu toată puterea firii noastre; iar alegerea voinţei să o
păzim nestăpânită de cele trupeşti şi, mai ales, să nu ne suim mai presus
decât cele ce sunt, simţite şi gândite, şi deloc să nu ne lipsim de fireasca
cuprindere, ci, după cunoştinţă, totdeauna cu Dumnezeu să fim, Cel după
fire nescris împrejur.
775
 16. Reaua pătimire a Sfinţilor este nevoinţă împotriva zavistiei şi pentru
fapta bună: împotriva zavistiei, ca să se facă domn cel ce se nevoieşte prin
dorul biruinţei; iar pentru fapta bună, ca să rămână nebiruit prin răbdarea
tuturor pătimirilor rele. Şi, pentru cel ce se nevoieşte, ca să îndrepteze
răutăţile prin muncirea celor ce le-au săvârşit; iar pentru ceilalţi, ca să
cunoască pe cei îmbunătăţiţi ce se află în primejdii.
17. Cununa faptei bune este ca cineva să se nevoiască întru osteneli; iar
cununa biruinţei aduce nepătimirea sufletului celor ce au răbdat, prin care
se unesc cu Dumnezeu prin dragoste, despărţindu-se de trup şi de suflet
prin buna punere. Căci întărirea sufletului este întru cei ce rabdă reaua
pătimire a trupului.
18. Fiindcă ne-am amăgit de dulceaţă dintru început şi am cinstit înainte
moartea, în locul adevăratei vieţi, cu mulţumire să răbdăm acum pe
ucigătoarea acestei dulceţi, care este osteneala cea trupească. Iar după ce
această omorâciune va pierde împreună cu sine moartea pe care dulceaţa
ne-a pricinuit-o, atunci ne vom ridica iarăşi către viaţă; căci, vândută fiind
prin dulceaţă, să se răscumpere prin puţină osteneală trupească.
19. Dacă prin moleşită petrecere trupească cineva s-a obişnuit a adăuga
puterii păcatului, arătat este că, atunci când va petrece rău trupeşte, puterea
faptei bune începe firesc a se înnoi. Să răbdăm dar, cu vitejie, reaua
pătimire a trupului, care este curăţitoare a întinăciunii sufletului şi
pricinuitoare a slavei viitoare: „Fiindcă nu sunt vrednice pătimirile de
acum către slava ce va să se descopere întru noi“ (Romani 8, 18).
20. Nici doctorii nu dau una şi aceeaşi doctorie când vindecă trupul; tot
aşa nici Dumnezeu, când vindecă bolile sufletului, nu cunoaşte un singur
chip potrivit tuturor sufletelor, ci lucrează la fiecare tămăduirea după
chipul de folos. Să mulţumim dar, tămăduindu-ne, chiar dacă osteneală şi
muncă are această lucrare, căci sfârşitul este fericit.
21. Nici una alta nu strică atât întocmirea sufletului, cât lepădarea relei
pătimiri a trupului; întru care, dacă va intra, se arată că iubeşte mai mult
trupul decât pe Dumnezeu. Iar dacă în lepădarea aceasta va rămâne
776
nemişcat, se arată atunci că cinsteşte fapta bună mai mult decât trupul, prin
care va primi pe Dumnezeu să locuiască înlăuntrul lui, pe Acela Care a
primit a pătimii pentru el şi strigă, precum oarecând către ucenicii Săi:
„Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
22. Dacă toţi Sfinţii au primit feluri de pedepse, şi noi pedepsindu-ne să
mulţumim, ca să ne învrednicim a ne face părtaşi şi slavei acelora, „căci
pre carele iubeşte Domnul îl ceartă şi bate pre tot fiul carele primeşte”
(Pilde 3, 12).
23. Adam, fiindcă a primit dulceaţa pe care i-a pus-o înainte coasta sa
(Eva), scoate afară din Rai neamul omenesc; iar Domnul, prin durere, când
coasta Sa s-a deschis cu suliţa, „a băgat pre tâlhar înlăuntru Raiului” (cf.
Ioan 19, 34). Să iubim dar şi noi durerea trupească şi să urâm dulceaţa
trupului, fiindcă durerea ne bagă şi ne aşază întru cele bune.
24. Dacă Dumnezeu pătimeşte făcându-Se Om, cine, pătimind şi
neîndoios, nu se va bucura având împreună-părtaş la pătimire pe
Dumnezeu? Căci, întrucât pătimeşte împreună cu Dumnezeu, se face
părtaş împărăţiei; „căci dacă pătimim împreună, împreună ne vom şi
preaslăvi” (Romani 8, 17).
25. Şi dacă neapărat se cuvine a ne osteni, fiindcă s-a amestecat în fire
dulceaţa prin Strămoş, cu vitejie să răbdăm nevoinţele vremelnice şi
durerile, care şi holda dulceţii o slăbesc şi pe noi, prin aceasta, ne
slobozeşte din munci.
26. Sfârşitul tuturor bunătăţilor este dragostea, fiindcă povăţuieşte către
Dumnezeu, Care este nemărginitul Bun şi pricina a tot binele. Câţi
călătoresc întru această dragoste îi apropie şi îi uneşte cu Dumnezeu,
fiindcă rămân credincioşi şi statornici; căci credinţa este temeiul celor
după dânsa al nădejdii şi al dragostei; iar nădejdea este puterea
mărginaşelor ei, adică ale dragostei şi ale credinţei, care arată rodul prin
sine: a crede şi a iubi, şi învaţă prin sine a alerga către Dumnezeu; iar
dragostea este împlinirea acestora şi cea de pe urmă poftită, care pe toate
cu totul le acoperă şi le dă prin ea încetare mişcării celei despre ele, şi
777
împreună-le aduce înainte prin sine căci în locul credinţei: este; iar în locul
nădejdii: este de faţă.
27. Lucrarea dragostei este împlinirea şi sfârşitul mărginaşelor ei către
lucrarea aceasta, prin schimbarea legăturii în împreună-unire, întrucât între
ele felurimile se arată mai limpede şi pregătesc chemările; aşa încât omul
să se facă Dumnezeu, iar Dumnezeu să Se facă şi să Se arate Om, prin una
şi aceeaşi voinţă şi mişcare a alegerii libere.
28. Dacă întru adevăr noi suntem după chipul lui Dumnezeu, să ne
facem dar pe noi înşine ai Lui Dumnezeu, iar mai ales numai ai Lui
Dumnezeu, cu totul şi cu toţii, fără a aduce ceva pământesc împreună cu
noi; ca, apropiindu-ne de Dumnezeu, să ne facem dumnezei, după cum am
primit de la Dumnezeu a fi dumnezei, şi să cinstim astfel Dumnezeiasca
dăruire şi arătarea Dumnezeieştii păci, prin iubirea înţelegerii.
29. A marilor fapte bune este dragostea, precum şi a tuturor bunătăţilor
cel dintâi şi ales bine; fiindcă uneşte cu Dumnezeu pe cel ce o are, şi
pregăteşte pe Ziditorul a Se arăta ca Om, prin asemănarea şi neschimbarea
către Dumnezeu a acelora care, pe cât le este cu putinţă, se fac dumnezei.
Prin această neschimbare arată că lucrează porunca: „Să iubeşti pre
Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată
vârtutea ta, iar pre aproapele tău ca însuţi pre tine” (Luca 10, 27).
30. Se cuvine să cunoaştem că diavolul ne-a despărţit şi ne-a depărtat pe
noi de Dumnezeu şi unii de alţii, înşelând voinţa noastră prin vicleşug şi
prin chip înrăutăţit şi mai înainte cugetat prin iubirea de sine şi prin
asuprirea dulceţii. Căci, după ce a întors adevărul, a împărţit firea în multe
rele slăviri şi năluciri.
31. Trei sunt cele mai mari şi începuturi ale răutăţii şi, prost a zice,
născătoare a toată răutatea: necunoştinţa, iubirea de sine şi tirania;
hrănindu-se una din alta şi împreună stând una prin alta. Din necunoştinţa
despre Dumnezeu este iubirea de sine, iar din iubirea de sine, tirania. Şi
nimeni nu grăieşte împotrivă acestui cuvânt, căci prin chipul relei uneltiri a

778
puterilor noastre ale cuvântării, ale poftei şi ale mâniei pe acelea vicleanul
le vâră întru noi.
32. Se cuvine să ne mişcăm către singur Dumnezeu prin cunoştinţa cea
după căutare, în locul necunoştinţei, prin mijlocirea cuvântului; iar prin
pofta cea curată, împotriva iubirii de sine, numai în dorul către Dumnezeu,
iar prin mânie despărţită de tiranie. Şi să zidim Dumnezeiasca şi fericita
dragoste, care vine din acestea şi care uneşte cu Dumnezeu şi face
Dumnezeu pe iubitorul de Dumnezeu.
33. Iubirea de sine, fiind început şi maică a răutăţilor, să ne obişnuim a
smulge din noi toate cele ce se nasc dintr-însa şi pe cele ce urmează ei, ca
pe nişte pene, şi să le aruncăm; fiindcă, atunci când aceasta nu se va mai
afla nicidecum, nici un semn şi nici un chip al răutăţii nu va mai putea fi.
34. Se cuvine să ne ţinem bine şi să ne ajutăm şi pe noi înşine şi unii pe
alţii, după cum şi Însuşi Hristos aceasta a arătat mai întâi, după ce a pătimit
pentru noi.
35. Prin dragoste, toţi Sfinţii s-au împotrivit păcatului, fără a socoti viaţa
cea de faţă, răbdând feluri de morţi, ca să iasă din lume şi să se unească şi
cu sineşi, şi cu Dumnezeu, pe cât firea i-a încăput. Aceasta este adevărata
şi fără prihană Dumnezeiască înţelepciune a credincioşilor, al cărei sfârşit
este bunătatea şi adevărul; bunătatea este iubirea de oameni, iar adevărul
este iubirea de Dumnezeu după credinţă, care sunt cunoştinţele dragostei,
ca ceea ce uneşte cu Dumnezeu şi uneşte pe oameni unii cu alţii, şi pentru
aceea are pururea statornică rămânerea bunătăţilor.
36. Lucrarea şi adeverirea desăvârşitei dragoste către Dumnezeu este
aşezarea cea adevărată şi curată către aproapele, prin buna voie, căci „cel
ce nu iubeşte pre fratele său pre carele îl vede, pre Dumnezeu, pre Care nu
L-a văzut, nu poate să-L iubească” (1 Ioan 4, 20).
37. Calea adevărului este dragostea, căci cu ea S-a numit Dumnezeu-
Cuvânt pe Sine (Ioan 14, 6), arătând că, câţi călătoresc pe dânsa, aceia s-au
făcut curaţi de toate cele protivnice în Dumnezeu şi Părintele.

779
 38. Aceasta este uşa, prin care cel ce se pocăieşte intră la Sfintele
Sfinţilor şi se face privitor al neapropiatei Frumuseţi a Sfintei şi
Împărătesei Treimi.
39. Înfricoşat lucru este, cu adevărat, şi mai covârşitor decât toată
osânda, ca prin dragostea către cele stricăcioase să facem moartă viaţa ce
ni s-a dat nouă de Dumnezeu prin Darul Sfântului Duh. Şi cunosc într-
adevăr această frică cei ce au ales mai înainte a cinsti iubirea adevărată de
sine, iar nu pe cea rea.
40. Să uneltim, întrucât se cuvine, pacea; ca, lepădând din noi iubirea
către lume şi către Stăpânul lumii iubire rea să desfiinţăm lupta împotriva
lui Dumnezeu ce se face prin patimile noastre, chiar târziu. Căci după ce
vom face în Dumnezeu aşezământ de pace neîntrerupt, spre stricarea
păcatului trupesc, atunci şi vrajba către Dumnezeu o vom înceta.
41. Este cu neputinţă a ne împrieteni cu Dumnezeu, noi care suntem
împotriva Lui prin patimi şi suferim a da bir tiranului viclean şi
ucigătorului sufletelor noastre diavolul prin răutatea noastră, de nu ne vom
face întâi vrăjmaşi ai diavolului. Căci, întrucât de bunăvoie slujim
patimilor necuviincioase, până atunci suntem vrăjmaşi lui Dumnezeu şi
luptători împotriva noastră, aducând asupra noastră plăsmuirile patimilor.
Şi nici un folos nu se face nouă din pacea lumii, întrucât sufletele noastre
nu sunt în bună aşezare, ridicându-ne chiar împotriva Făcătorului şi
neprimind a ne pune sub împărăţia lui Dumnezeu, ci robindu-ne la mii de
stăpâni care ne silesc la răutate şi ne fac a urma calea pierzării prin
înşelăciune.
42. Pentru aceasta ne-a făcut Dumnezeu pe noi, ca să ne facem părtaşi
Dumnezeieştii Lui Firi şi părtaşi veşniciei Lui şi să ne arătăm asemenea
Lui prin dar, prin în-Dumnezeire; prin care întru adevăr este toată starea şi
petrecerea celor ce sunt şi trecerea şi naşterea celor ce nu sunt.
43. Dacă poftim să fim şi să ne numim ai lui Dumnezeu, să ne nevoim să
nu vindem Cuvântul patimilor, precum Iuda, nici să ne lepădăm, precum
Petru; căci lepădarea de Cuvânt este din frică părăsirea de a face cineva
780
binele, iar vânzarea este păcatul cel după lucrare, mai înainte cugetat,
precum şi pornirea către păcat.
44. Sfârşitul orişicărei scârbe este bucuria; şi al toată osteneala, odihna;
şi al tuturor necinstirilor, slava; iar, simplu grăind, al tuturor celor
dureroase pentru hatârul faptei bune, sfârşitul este a ajunge la Dumnezeu şi
a fi totdeauna cu Dânsul, dobândind odihna cea vecinică, care nu are
sfârşit.
45. Dumnezeu, voind din fire a ne uni firesc şi cu cunoştinţă unii cu alţii,
şi a aduce la această unire întreg neamul omenesc, ca Un Bun, pentru
aceea, din iubire de oameni, a însemnat întru noi Mântuitoarele porunci şi,
pentru Harul acestora, a legiuit ca o cuprindere a lor: a milui şi a ne milui.
46. Iubirea de sine a oamenilor, întorcând înţelegerile celor dintre noi şi
ale legilor firii după isteţimea ei răutăcioasă, a împărţit o fire într-o
mulţime de părţi, astfel aducând-o întru deslegare, care până astăzi
pretutindenea stăpâneşte, şi a înarmat firea, prin această alegere, împotriva
ei însăşi. Pentru aceasta, oricine, cu cuget întreg-înţelept şi cu aleasă
judecată, a reuşit a dezlega această neaşezare a firilor, pe sine mai întâi s-a
miluit, fiindcă a zidit cunoştinţa după fire şi a înaintat în Dumnezeu prin
ea; şi a arătat întru sine chipul Cuvântului după Icoană, şi cum dintru
început Dumnezeu a zidit firea noastră asemenea Lui, arătând într-însa
chipul bunătăţii Sale şi aşezând-o tare, nebiruită, paşnică, nemişcată şi
strânsă prin dragoste către Dumnezeu şi către sineşi, potrivit cu dorirea
către Dumnezeu şi cu compătimirea către aproapele.
47. Iubitorul de oameni Dumnezeu, pentru aceea S-a făcut Om, ca să
aducă la Sine firea oamenilor şi să o împreune cu Sineşi, încetând astfel
pornirea ei de a lucra rău împotriva ei însăşi, şi mai ales pornirea de a se
scula împotriva ei însăşi, făcându-se împărţită, fără a avea vreo aşezare
după cunoştinţă spre cele ale ei, pentru pricina nesocotitei ei mişcări.
48. Nici un lucru dintre cele după Dumnezeu nu se socoteşte mai cinstit
celor ce au minte şi mai iubit lui Dumnezeu decât desăvârşita dragoste;
fiindcă pe cei despărţiţi îi uneşte într-una şi poate a zidi aceeaşi unime în
781
mulţi şi chiar în toţi, după cunoştinţă. Căci aceasta este lucrul dragostei: a
alcătui întru o singură cugetare pe toţi câţi caută să vieţuiască după dânsa.
49. Dacă, prin fire, Binele este împreunător al celor despărţite şi le adună
într-una, arătat este că răul este cel ce desparte cele unite şi le strică; căci,
după fire, cel rău este risipitor, nestătător şi în multe feluri dezbinător.
50. Dragostea cea adevărată şi după cunoştinţă a lui Dumnezeu este
izbăvire de toate relele şi scurt drum către mântuire, şi încă lepădare cu
totul a dragostei pe care o are sufletul către trup şi către lumea aceasta.
Pentru aceasta, după ce vom lepăda de asupra noastră pofta dulceţii şi frica
ostenelii, izbăvindu-ne de reaua iubire de sine, ne vom sui către cunoştinţa
Ziditorului; iar în locul iubirii de sine celei viclene, vom lua pe cea bună şi
înţelegătoare, care este despărţită de dragostea trupească, şi nu vom înceta
a sluji lui Dumnezeu spre întemeierea sufletului. Căci aceasta este, cu
adevărat, slujirea cea plăcută lui Dumnezeu: grija cu de-amăruntul pentru
suflet spre bunătăţi.
51. Acela care nu pofteşte dulceaţa trupească şi nu se teme nicidecum de
durerea ostenelii s-a făcut nepătimaş; fiindcă prin aceasta, împreună cu
maica lor iubirea de sine a omorât cu totul toate patimile şi, împreună cu
ele, neştiinţa, care este începutul răutăţilor; şi a ajuns cu desăvârşire la
bunătăţile fireşti, rămânând pururea drept şi sârguitor întru toate cele
asemenea, nemişcat cu nepătimirea; şi vede slava lui Dumnezeu cu faţa
descoperită şi, din strălucitoarea frumuseţe ce este într-Însa, priveşte
Dumnezeiasca şi neapropiata Mărire.
52. Pe dulceaţa acestei vieţi şi pe frica durerii să le lepădăm cu toată
puterea noastră, căci astfel ne vom slobozi cu totul de orice fel de răutate şi
meşteşugire a patimilor şi a demonilor; fiindcă pentru dulceaţă iubim
patimile, iar pentru frica ostenelii ne depărtăm de bunătăţi.
53. De vreme ce toată răutatea fireşte este stricăcioasă dimpreună cu
chipurile ce o ţin împreună cu ea, află omul prin cercarea acestora cum că
fiece dulceaţă, fără de alt, moştenitoare are pe durere. Pentru aceea către
dulceaţă cu totul se pornesc, iar de către durerea ostenelei cu desăvârşire se
782
depărtează; şi pentru hatârul celei dintâi îşi pune toată puterea lui, iar
celeilalte cu toată osârdia se nevoiesc a i se împotrivi, socotind că prin
această meşteşugire vor putea depărta una de cealaltă, lucru cu totul cu
neputinţă, şi numai aceasta cugetând, cum că vor avea iubirea de sine
împreunată cu dulceaţa veşnic, fără de durere cu totul. Şi se vede că n-au
socotit, din pricina patimii, cum că nu este nicicând cu putinţă ca dulceaţa
să se afle fără durere; fiindcă durerea ostenelei este amestecată cu dulceaţa,
deşi altfel cugetă cei ce o au, fără a înţelege că o au în acest chip, fiindcă
patima ţine dulceaţa, ca fireşte o acoperă şi o strânge peste simţirea celui
ce o poartă. Şi când, dar, căutăm dulceaţa prin iubirea de sine, şi iarăşi,
prin aceeaşi pricină, ne silim a fugi de durerea ostenelei, meşteşugim
naşterile cele negrăite ale patimilor stricăcioase.
54. Desăvârşit nu cunoaşte cineva cu cercare simţită nici dulceaţa, nici
durerea, mai ales atunci când mintea lui se va lipi cu totul de Cel iubit şi
dorit şi poftit Dumnezeu; fiindcă s-a slobozit de dragostea cea trupească.
55. După cum nu poate cineva sluji curat lui Dumnezeu fără a-şi curăţi
mai înainte bine sufletul, aşa nici zidirii nu poate să-i slujească, fără de a-şi
netezi şi a-şi îngriji trupul. După aceasta, trupul, când omul va săvârşi
slujirea cea stricăcioasă şi prin aceasta se va face iubitor de sine, are în sine
dulceaţa şi durerea neîncetat lucrându-se, mâncând astfel pururea din
lemnul cunoştinţei binelui şi răului, amestecând şi simţirea întru aceasta, şi
astfel ajunge cunoştinţa din ispitire. Iar dacă cineva va zice că zidirea
aceasta este lemnul cunoştinţei binelui şi răului, nu va greşi de la adevăr,
fiindcă ea are prin fire împărtăşirea cea făcătoare de dulceaţă şi de durere.
56. Unde nu stăpâneşte cuvântul, acolo stăpâneşte, fireşte, cea după
simţire, întru care oarecum frământată se află puterea păcatului, mişcând
după ipostas sufletul, prin dulceaţă, spre milostivirea cea către trupul cel
împreună-rudenit; prin care, ca un lucru firesc al ei, zălogeşte întru sine
pătimaşa dulceaţă a îngrijirii trupului prin dragostea vieţii celei după fire,
şi aşază sufletul a se face lucrător al răutăţii neipostatnice.

783
 57. Răutatea sufletului celui înţelegător este uitarea bunătăţilor celor
după fire, care decurge din pătimaşa rudenie către trup şi către lume; iar
aceasta se prăpădeşte când va stăpâni Cuvântul, după meşteşugul cel
duhovnicesc, cercetând şi mustrând firea lumii şi a trupului, şi silind
sufletul către încăperea rudeniei lui celei înţelegătoare, către care nu poate
trece legea păcatului, fiindcă nu are presimţirea ca un pod prin care să
păşească în minte, de vreme ce se desface de rudenia simţirii şi o aruncă pe
aceasta de la a se căsca spre cele simţite. Deci mintea, covârşind rudenia
cea după fire, nu mai simte nimic din cele materiale.
58. După cum atunci când Cuvântul va fi Domn al patimilor face din
simţiri organ al faptei bune, aşa şi patimile, când vor domni peste cuvânt,
închipuiesc simţirea către păcat. De aceea trebuie mare luare-aminte şi
cercetare cum va putea sufletul, care, după cum se cuvine, prin buna
prefacere a uneltelor sale, să naşcă bunătăţile, lucrând prin acelea prin care
mai înainte a păcătuit.
59. Sfânta Evanghelie ne învaţă lepădarea vieţii trupeşti şi mărturisirea
celei duhovniceşti. Pentru aceea zic despre cei ce totdeauna, după simţire,
omoară vieţuirea omenească în trup după veacul acesta, dar vieţuiesc după
Dumnezeu viaţa Duhului, după Apostolul: „nu eu mai viez, ci Hristos
vieţuieşte întru mine“, având numai petrecerea cea după suflet. În acest
chip, fiindcă, precum cei ce vieţuiesc după Dumnezeu, se socot morţi după
trup în viaţa aceasta, au scârbe multe şi munci şi strâmtorări şi goniri şi
ispite fără de număr, însă pe toate le rabdă cu bucurie.
60. Când cea după fire se rătăceşte, fiecare patimă se împreună cu
încurcarea vreunui simţit, fie după simţire, fie după puterile firii adică ale
mâniei sau ale poftei. Dacă, însă, mintea va privi sfârşitul către care se
îndreaptă acestea, prin strângerea celui simţit şi a simţirilor şi a puterilor
firii, şi le va întoarce pe fiecare către cuvântul lor cel după fire, şi va privi
curat pe cel simţit fără împreunarea simţirilor, iar pe simţire fără
apropierea celui simţit, şi pofta vreunei puteri după fire fără plecarea
pătimaşă a simţirilor aşa precum odrăslirea patimii pregăteşte mişcarea
privirii în suflet atunci, precum viţelul Istrailului, risipind şi subţiind
784
adunarea oricărei patimi, seamănă lângă apa cunoştinţei, pierzând şi acea
subţire nălucire a patimilor, prin reaşezarea la lucrurile ce după fire o
strivesc.
61. Viaţa întinată cu multe greşale ale patimilor trupeşti este ca un
veşmânt mânjit. Precum un veşmânt ţesut din împreună-petrecerea vieţii,
aşa se arată fiece om: ori drept, ori nedrept. Unul are veşmântul curat din
viaţa cea cu fapte bune; altul, având petrecere întinată cu fapte viclene, are
veşmântul mânjit de trup şi de obiceiul cel după ştiinţă pătimaş, ce
schimbă sufletul prin pomenirea mişcărilor şi lucrărilor rele din trup, pe
care pururea le priveşte ca pe un veşmânt, umplându-se de putoarea
patimilor. Căci după cum de la Duhul, prin bunătăţile cele după cuvânt, se
ţese haină nestricăcioasă, făcându-se sufletului podoabă şi slavă, aşa şi de
la trup se ţese haină întinată şi urâtă, care arată în suflet după ce o îmbracă
alt chip decât cel Dumnezeiesc.
62. Adevărata credinţă a nădejdii către înDumnezeirea firii omeneşti este
însăşi întruparea lui Dumnezeu, care atât îl face pe om Dumnezeu, pe cât
S-a făcut şi El om. Fiindcă Acela care, fără de păcat, S-a făcut om, arătat
este că fără prefacerea Dumnezeirii va înDumnezei firea noastră şi o va
înălţa pe cât El S-a pogorât pentru noi. Aceasta tainic o învaţă Marele
Apostol, zicând: că în veacurile viitoare se va arăta „nemăsurata bogăţie a
bunătăţii lui Dumnezeu“.
63. Când cuvântul va stăpâni peste mânie şi peste poftă, lucrează faptele
bune; iar când mintea, prin cuvânt, va privi cele lucrate, adună cunoştinţa
cea neînşelată; iar când cuvântul, după lepădarea celor împotrivnice, va
afla dorirea cea după fire, şi mintea, după trecerea celor cunoscute, va
înţelege pricina celor ce sunt şi pe cea mai presus de fiinţă atunci urmează
patima cea bună a înDumnezeirii, care depărtează cuvântul de la
înţelegerea cea după fire şi mintea de la cunoştinţa cea după fire, lucrând
prin aşezare asemenea cu Dumnezeu în cel vrednic de Dumnezeiasca
împărtăşire.

785
 64. Când sufletul se rugineşte cu întinăciunea dulceţilor, osteneala îl
curăţeşte şi-l dezlipeşte de legătura celor materiale, dacă-şi va cunoaşte
paguba pe care i-o pricinuieşte iubirea către acestea. Pentru aceasta
Dumnezeu a slobozit pe diavol, după dreaptă judecată, să împileze pe
oameni prin munci, spre cercare.
65. Dulceaţa şi întristarea, pofta şi frica şi cele asemenea acestora nu s-
au zidit în firea oamenilor dintru început; ci, fiindcă s-au înjugat în hotarul
firii, aceasta după cum am învăţat de la Marele Grigorie al Nyssei s-a
întâmplat prin căderea noastră de la săvârşire, lipindu-se de partea
necunvântătoare a firii. Prin acestea, în locul Dumnezeieştii Icoane, s-a
arătat în om, după călcare, asemănarea necuvântătoarelor. Şi fiindcă s-a
acoperit vrednicia cuvântului, drept era ca omul să se muncească prin cele
după care a căpătat asemănarea celor necuvântătoare. Cu înţelepciune,
însă, a iconomisit Dumnezeu ca, prin acestea, să aducă pe om întru
simţirea de sine.
66. Patimile, într-adevăr, se refac întru bine la cei osârduitori, când, cu
înţelepciune şi cu cunoştinţă, după ce le vom despărţi de cele trupeşti, le
vom unelti spre dobândirea celor cereşti. Astfel: pofta devine dorire către
cele Dumnezeieşti; dulceaţa veselire nevinovată în lucrările minţii prin
Daruri; frica păzitoare grijă pentru viitoarele munci; întristarea
îndreptătoare pocăinţă pentru răutăţile cele de faţă. Şi, pe scurt, precum
doctorii scot vătămarea cu veninul năpârcii, aşa şi noi, prin patimi,
lepădăm răutatea cea de faţă sau cea ce va să fie şi dobândim bunătăţile şi
cunoştinţele.
67. Legea Aşezământului celui dintâi, prin practica filosofiei, curăţeşte
desăvârşit firea de orice întinăciune; iar Legea Noului Aşezământ, prin
lucrarea tainică a privirii, înalţă mintea, cu chip cunoscător, de la cele
trupeşti către împreună-rudenia privirilor celor înţelegătoare.
68. Dumnezeiasca Scriptură numeşte pe cei ce intră prin cele dinainte
uşi şi oarecum se află în ogradă faptei bune temători; iar pe cei ce au
dobândit măsurată deprindere a cuvintelor şi a chipurilor faptei bune

786
sporiţi; iar pe cei ce au ajuns în vârful bunătăţilor şi al adeveririi
cunoscătoare desăvârşiţi. Şi cel ce a întors spre cea dintâi obişnuinţă şi
legătură a patimilor şi toată plecarea lor prin frică a înălţat-o către lucrurile
Dumnezeieşti, nu este nicidecum mai prejos decât cei ce abia au intrat,
deşi încă n-au deprindere în fapta bună, dar s-au făcut părtaşi Înţelepciunii
celor desăvârşiţi. Iar cei de al doilea sporiţii, nu sunt mai prejos decât cei
desăvârşiţi, deşi încă n-au cunoştinţa lor, fiindcă, asemenea lor, s-au
învrednicit privirii teologice tainice, având mintea curată de orice nălucire
materialnică şi păstrând între ei asemănarea Dumnezeieştii frumuseţi,
având vistierită în ei şi Dumnezeiasca dragoste.
69. Îndoită este frica: una curată, iar alta nu curată; fiindcă frica ce se
lucrează prin vinuirea muncilor, având pricină a însăși nașterii ei păcatul,
nu este curată, nici are să rămână pururea, deoarece se pierde dimpreună
cu păcatul prin pocăință. Iar frica ce se află pururea fără întristarea
păcatelor, aceasta este frica cea curată, care niciodată nu se depărtează, nici
nu se pierde; fiindcă ființește este oarecum înrădăcinată în fire către
Ziditorul, arătând tuturor fireasca Lui respectare, prin covârșirea mai
presus de toată împărăția și puterea.
70. Acela care nu se teme de Dumnezeu ca de un Judecător, ci Îl
cinstește pe El prin covârșitoarea putere a nemărginirii Sale, acela nu are
lipsă de nici un fel, fiindcă se află desăvârșit întru dragoste, iubind pe
Dumnezeu cu respectul cel după cuviință. Și unul ca acesta este acela care
a dobândit „frica Domnului, care rămâne în veacul veacului“ (Ps. 18, 10),
și niciodată nu se află întru el vreo scădere.
71. Din toate câte sunt, învățăm pricina celor ce sunt; din deosebirea
celor ce sunt, învățăm înțelepciunea lor ipostatică; iar din fireasca mișcare
a celor ce sunt, învățăm prin viața lor ipostatică puterea făcătoare de viață
a celor ce sunt, care este Duhul Sfânt.
72. Duhul Sfânt nu este departe de nici una dintre cele ce sunt, și mai
ales nu este departe de acelea care au împărtășire cu Cuvântul. Căci El este
cuprinzător al cunoștinței fiecăruia, adeverind că este Dumnezeu și

787
Dumnezeu-Duhul, și încape, după putere, purtarea Sa de grijă pentru toate.
El înnoiește, după fire, pe Cuvântul sădit în fiecare și, prin aceasta, aduce
la simțirea păcatelor lucrate împotriva legii naturale; iar alegerea o
întărește prin cugetările cele drepte după fire. Pentru aceea și aflăm mulți
dintre cei dinafară, barbari și nomazi, care, prin alegerea voinței celei
bune, și-au lepădat năravul cel sălbatic ce-i stăpânea odinioară.
73. Duhul Sfânt Se află simplu întru toate, ca un cuprinzător al tuturor
celor ce sunt și mișcător al semințelor firii, rânduind mai înainte în toate
cele cuprinse în Lege, fiind Arătător al călcării poruncilor și Luminător al
făgăduințelor celor în Hristos. În toate cele după Hristos, El este afară de
cele zise și Făcător de fii după har; iar ca Unul ce pricinuiește
înțelepciunea, nu Se dăruiește oricum, ci numai celor înțelepți, care, prin
petrecerea întru Dumnezeu, s-au făcut pe ei înșiși vrednici de
Dumnezeiasca Lui sălășluire. Fiindcă oricine nu face voia lui Dumnezeu,
deși crede, are neînțeleaptă inima lui, plină de viclene gânduri, și trup
predat patimilor.
74. Dumnezeu, „Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască“ (1 Tim.
2, 4) și flămânzește de înDumnezeirea lor, uscă trufia lor ca pe un smochin
neroditor (Mat. 21, 19), întrucât aceștia se socotesc pe sine drepți mai mult
decât li se cuvine. Iar după ce se vor dezbrăca de fățarnica haină a arătării
de sine și se vor întoarce la viața curată a faptelor bune, cum voiește
Cuvântul, și vor petrece cu bună credință, atunci Dumnezeu îi arată după
adevăr, în chipurile așezării lor sufletești, nu după fățarnica închipuire
dinaintea oamenilor.
75. Altul este cuvântul de a face, și altul cuvântul de a pătimi. Cuvântul
de a face este puterea firească spre lucrarea faptelor bune; iar cuvântul de a
pătimî este harul celor mai presus de fire sau al acelora ce sunt afară de
fire. Precum la cele mai presus de fire nu avem putere, în același chip nici
la cele ce nu sunt nu avem putere firească. Deci pătimim înDumnezeirea
după dar, fiindcă aceasta este mai presus de fire; dar nu lucrăm
înDumnezeirea, căci nu avem putere firească să o lucrăm. Pătimim, iarăși,
răutatea ca pe ceva afară de fire, prin voința noastră cea cunoscătoare către
788
rău. Întrucât facem bunătățile, suntem firește împuterniciți spre acestea; iar
pătimim în veacul viitor înDumnezeirea, primind harul cel dăruit.
76. Facem noi, întrucât avem împreună-lucrătoare puterea cuvântătoare,
făcătoare a faptelor bune, și avem puterea înțelegătoare, nemăsurată
primitoare a cunoștințelor, care întrece toată firea celor ce sunt și a celor ce
se cunosc, și ajunge prin minte până la marginile veacurilor. Dar pătimim,
când vom trece cu totul cele ce sunt și vom ajunge la Pricina celor ce sunt,
și când vom odihni puterile noastre odată cu trecerea celor firești, ajungând
la lucrarea aceea ce nu este slobodă firii. Căci firea nu are putere
cuprinzătoare a celui mai presus de fire: nici una din cele zidite nu are
firește putere a înDumnezeirii, pentru că nu poate cuprinde pe Dumnezeu.
Aceasta este firește numai a Darului Dumnezeiesc, care împărtășește
măsura înDumnezeirii, înfrumusețând firea cu Lumina Dumnezeiască și
înălțând-o mai presus de cele văzute.
77. Încetăm de a lucra bunătățile la sfârșitul vieții de acum; iar patima
cea după dar, mai presus de fire, niciodată nu încetează, pătimind
înDumnezeirea necontenit. Căci patima cea mai presus de fire este
nehotărâtă și puternică; iar aceea afară de fire este neîntemeiată și
neputincioasă.
78. Chipurile Dumnezeieștilor bunătăți sunt felurile și cuvintele celor
după bunătate ale celor ce sunt, prin care Dumnezeu Se face pururea om; și
are ca trup chipurile bunătăților, iar ca suflet cuvintele celor după Duh ale
cunoștinței, prin care îi înDumnezeiește pe cei vrednici, dându-le ca
însușire ipostasul bunătăților și hărăzindu-le cunoștința cea neînșelată.
79. Mintea credincioasă și lucrătoare, asemenea Sfântului Petru, este
prinsă de Irod (Fapte12,5), adică de pielea Legii căci „Irod“ se tâlcuiește
piele care este cugetarea trupească. Aceasta o închide între două temnițe și
o poartă între zăvoare de fier, luptându-se și cu lucrarea patimilor, și cu
asupreala cugetării către patimi. Iar mintea, asemenea Apostolului scăpat
prin înger, după ce trece prin aceste închisori prin cuvântul filosofiei
lucrătoare, ajunge la poarta cea de fier ce duce în cetate, adică la statornica

789
și cu greu biruita așezare a simțirii către cele simțite pe care o deschide
cuvântul privirii firești și duhovnicești, trimițând mintea fără frică în
înțelegerile cele înrudite, slobodă de nebunia lui Irod (adică de patimi).
80. Diavolul este lui Dumnezeu și vrăjmaș, și izbânditor. Vrăjmaș este
când, urând pe Dumnezeu, arată către oameni dragostea sa pierzătoare,
sârguindu-se a-i pleca, prin patimile cele fără de voie, să cinstească înainte
cele vremelnice în locul celor veșnice, răpind astfel toată pofta sufletului și
depărtând-o de Dumnezeiasca dragoste. Iar izbânditor al lui Dumnezeu
este când, dezgolind urâciunea cea către noi, ca unii ce ne-am făcut prinși
ai lui prin păcat, caută apoi munca noastră; căci nimic nu îi este mai iubit
diavolului decât omul muncindu-se. Iar când ia voie de la Dumnezeu, el
născocește ispitele una peste alta ale patimilor celor fără de voie și le pune
ca o negură groasă înaintea celor peste care a primit stăpânire nu că voiește
să împlinească porunca lui Dumnezeu, ci pentru a-și sătura patima
neîmpăcată a mâniei. Prin pomenirea primejdiilor dureroase, silește pe om
să se slăbească și să-și piardă nădejdea Dumnezeiască, socotind
întâmplările rele drept pricină a lepădării de Dumnezeu.
81. Aceia care au primit de la Dumnezeu atât practica obișnuință, cât și
cunoștința cea privitoare, iar pe acestea le întorc spre slava oamenilor,
închipuind numai obiceiul ca niște zugravi ai chipului din afară, și grăiesc
doar cuvinte ale înțelepciunii și ale cunoștinței, fără lucrurile dreptății,
fălindu-se și mândrindu-se înaintea celorlați ca niște înfățișători ai faptei
bune și ai cunoașterii: unii ca aceștia, cu drept cuvânt, sunt predați
durerilor și ostenelilor, după cum se cuvine, ca astfel, prin pătimire, să se
învețe smerita înțelepciune, care le era necunoscută din pricina deșartei lor
păreri.
82. Fiecare demon, după îndemânarea sa lăuntrică spre una sau alta
dintre patimi, aceea o lucrează rău prin ispite, căci alt drac este lucrător al
altei răutăți; și unul mai spurcat decât altul, fiecare fiind mai îndemnatec
spre o oarecare formă a răutății.

790
 83. Fără Dumnezeiasca slobozire, nici demonii nu pot sluji diavolului
nicidecum. Căci Dumnezeu, cunoscând prin iubirea Sa de oameni și prin
buna purtare de grijă, slobozește pe demoni, prin slujitorii lor, să aducă
felurite încercări; și aceasta o arată limpede istorisirea despre Iov (Iov 1,
12), care mărturisește că diavolul nu s-a putut apropia deloc de Iov fără
voia lui Dumnezeu.
84. Credința enipostăsuită este lucrarea cu fapta, prin care Cuvântul lui
Dumnezeu Se descoperă celor lucrători și se face trup prin porunci, iar prin
aceasta ca un Cuvânt îi înalță pe cei ce lucrează poruncile către Părintele,
întru Care, după fire, Se află și Cuvântul.
85. Taina Noului Așezământ propovăduiește strămutarea vieții, slujirea
îngerească și, de bună voie, înstrăinarea sufletului de către trup, precum și
nașterea prefacerii celei Duhovnicești. Iar tăierea-împrejur duhovnicească,
Cuvântul obișnuiește să o numească desprinderea pătimașei rudenii a
sufletului față de trup.
86. Fiindcă Dumnezeu este Bun și voiește să dezrădăcineze cu totul
sămânța răutății, adică dulceața, care, ca un tâlhar, a scos mintea din
Dumnezeiasca dragoste, pentru aceasta sloboade pe diavolul să aducă
asupra noastră dureri și osteneli, ca prin durerile sufletului, cu vremea, să
radă și să scoată otrava dulceții de mai înainte. Iar către cele de față în care
avem îndulcirea prin simțire ne silește a ne pune de bunăvoie în urâciune și
neplăcere desăvârșită față de acestea, ca unele ce nu aduc niciun folos
celor ce trudesc. Iar puterea muncilor diavolului și ura lui de oameni să o
facă pricinuitoare de bunătate și cale către fapta bună, pentru cei ce
alunecaseră și căzuseră de voie din bine.
87. Cu cuviință și cu dreptate este să fie muncit de diavolul cel ce a
primit cu mulțumire viclenele lui sfaturi prin patimile de voie; fiindcă
diavolul este și semănător al dulceții prin pătimirile de voie, și aducător al
durerii prin ispitele cele fără de voie.
88. Mintea privitoare și cunoscătoare, de multe ori se predă muncirii
diavolului, care, cu dreptate, aduce asupra ei dureri, osteneli și primejdii,
791
ca prin cele ce pătimește să se învețe a filosofă mai ales despre stăruință și
răbdare în dureri, decât să se poarte în mândrie, ca o lipsită de înțelegere,
în lucrurile vremelnice.
89. Cel ce pătimește pentru călcarea poruncii, dacă va înțelege cuvântul
Dumnezeieștii purtări de grijă, care îl vindecă, primește cu mare bucurie
orice primejdie și își îndreaptă greșeala pentru care este pedepsit. Iar cel
nesimțitor față de această vindecare își pierde și harul cel de față și se
predă tulburării patimilor, fiindcă fuge de lucrarea acelora pe care le are,
după dorire, în sine sădite.
90. Cel ce suferă de bunăvoie, având împreună cu simțirea cunoștința
celor făcute de el, va primi cu cuviincioasă mulțumire ispitele dureroase
cele fără de voie aduse asupra lui, nelepădându-se de buna obișnuință și de
Dumnezeiescul dar al faptelor bune; fiindcă de bunăvoie a intrat sub jugul
împăratului Babilonului (Dan.1,1) și ca o datorie plătește prin muncile
aduse asupra lui. Rămânând în acestea, plătește ca un bir durerile firii
pătimitoare și asuprirea spre minte, ca un datornic pentru păcatul cel
dintâi; iar lui Dumnezeu îi aduce îndreptarea celor rămase din lenevire,
prin adevărata slujire a smeritei așezări.
91. Cel ce nu primește cu mulțumire ispita venită asupra lui spre
îndreptare, prin slobozirea lui Dumnezeu, și prin pocăință nu lepădă
închipuirea că este drept, acela cade în robie, ca unul ce stă împotriva
rânduielilor Dumnezeiești și nu voiește de bunăvoie să se pună sub jugul
împăratului Babilonului, după porunca dumnezeiască; și rabdă lanțuri,
legături, foame, sabie și moarte, și este izgonit cu totul din patria sa. Unele
ca acestea, și încă mai rele, pătimește cel izgonit din patria sa adică din
obișnuința bunătăților și a cunoștinței deoarece nu voiește, din mândrie și
din deșarta înălțare, să plătească datoria pentru greșelile făcute, adică să
viețuiască cu scârbe, nevoi și strâmtorări cu mulțumire, după Apostol (2
Cor. 4). Căci Apostolul a cunoscut că smerenia făcută prin durerile trupului
este păzitoarea Dumnezeieștilor comori ale sufletului; pentru aceea a
răbdat cu bucurie și pe ale sale, și pe cele pentru alții, ca să fie chip și pildă
faptelor bune și credinței, ca și ceilalți, privind acestea, să pătimească
792
măcar ca vinovați, precum Corintianul mustrat (1 Cor. 5, 5), având spre
mângâiere pe Acela ce a pătimit nevinovat.
92. Cel ce nu rămâne în închipuirile văzute ale simțurilor, ci cercetează
cu mintea înțelesurile lor, ca pe niște chipuri gândite, sau privește în zidiri
ca în niște cuvinte ale simțurilor: acela se învață că nimic din cele văzute
nu este necurat, fiindcă „toate s-au făcut foarte bune“ (Fac. 1, 31).
93. Cel ce nu se schimbă odată cu mișcarea celor simțite, precum se
schimbă acestea, acela lucrează fără viclenire faptele cele negrăite. Iar cel
ce nu a închipuit în minte chipurile lucrurilor, unul ca acesta a dobândit
slava adevărată a celor ce sunt; iar cel ce a trecut cu mintea însăși ființa
celor ce sunt, acela ca un teolog ales a ajuns în chip necunoscut la Unime.
94. Orice minte privitoare care are Sabia Duhului, adică „cuvântul lui
Dumnezeu“ (Efes. 6, 17), cunoscând în sine mișcarea zidirilor arătate, a
săvârșit fapta bună. Iar după ce va tăia desăvârșit din sine nălucirea
simțirii, va afla adevărul ce este în cuvintele celor ce sunt, după care
privește așezarea firească a contemplației. Și, după ce se va înălța mai
presus de ființa celor ce sunt, va primi luminarea Dumnezeiască și Unimea
cea fără de început, după rânduiala tainelor adevăratei Teologii.
95. Fiecăruia Dumnezeu i Se arată măsurat, după așezarea ce are în sine
spre slava lui Dumnezeu. Astfel, celor ce au trecut vârsta amestecată a
înclinării și au puterile sufletului întocmite egal unele către altele și
pururea mișcate către Dumnezeu, acestora li Se arată ca Unime și Treime,
învățându-i cu taină și arătându-le starea Sa după măsura lor. Iar celor
aplecați spre materialnică amestecare și cu puterile sufletului nelegate între
ele, acestora nu li Se arată precum este, ci precum sunt ei: ca unor oameni
ce au apucat cu amândouă mâinile cele materiale și și-au zidit lume
trupească din felurite materii.
96. Dumnezeiescul Apostol numește daruri deosebite feluritele lucrări
ale Unuia și Aceluiași Sfânt Duh, „Care lucrează toate acestea, împărțind
fiecăruia deosebi, după cum voiește” (1 Cor. 12, 11). Deci, dacă după
măsura credinței fiecăruia i se dă arătarea Duhului, întru împărtășirea
793
Darului celui de acest fel, arătat este că fiecare dintre credincioși, după
măsura credinței și a așezării sufletești ce este în el, primește măsurat și
lucrarea Duhului, Care îi dăruiește înlăuntru deprinderea cuviincioasă către
lucrarea cutărei sau cutărei porunci.
97. După cum unul primește prin Duhul darul cuvântului înțelepciunii,
iar altul cuvântul cunoștinței; altul iarăși darul credinței, și altul o altă
dăruire dintre cele pe care Marele Apostol le pune spre urmare (1 Cor. 12,
11), în acest chip și unul primește prin Duhul darul desăvârșitei dragoste
către Dumnezeu, fără mijlocire, neavând nicidecum materie, după măsura
credinței; iar altul, prin Același Duh, primește dăruirea desăvârșitei
dragoste către aproapele; iar altul, altă dăruire, după Același Duh, precum
am zis. Și fiecare are lucrătoare dăruirea lui, fiindcă este scris: Toată
obișnuința lucrată în chip vrednic este dăruire a Duhului.
98. Botezul Duhului despre care Domnul întreabă: „Puteți să beți
Paharul pe care Eu îl beau și cu Botezul cu care Eu Mă botez să vă
botezați?” (Mat. 20, 22) este desăvârșita omorâre a voinței noastre către
lumea cea simțită; iar Paharul este lepădarea chiar și de însăși viața noastră
vremelnică, pentru Harul Adevărului.
99. Botezul Domnului este închipuire a durerilor noastre celor de
bunăvoie, primite pentru cinstea bunătăților, prin care dureri spălăm și
curățim întinăciunile cunoștinței și astfel primim, cu mulțumire, moartea
cea de voie a voinței către cele ce se văd. Iar Paharul este închipuire a
ispitelor fără de voie ce vin asupra noastră din primejdii neașteptate; prin
acestea, fiindcă prețuim mai înainte Dumnezeiescul Dor decât însuși
firescul nostru, de bunăvoie intrăm în omorârea cea primejdioasă a firii.
(corectură: am fixat forma „moartea voinții cea volnică”, care în original
este accident de manuscris; sensul este „moartea de voie a voinței”)
100. Botezul se deosebește de Pahar prin aceea că Botezul omoară voia
către dulcețile vieții pentru cinstea faptelor bune; iar Paharul îi face pe
credincioși să cinstească mai înainte Adevărul decât însăși firea lor.

794
 Suta a patra
1. Mai înainte de Botez a pus Domnul Paharul (Mat. 20, 22), fiindcă
pentru Adevăr este fapta bună, iar nu pentru fapta bună, Adevărul. Căci
acela care lucrează fapta bună pentru Adevăr nu se rănește cu săgețile
slavei deșarte; iar cel ce, înadins, meșteșugește Adevărul ca și cum ar fi
pentru fapta bună, acela are împreună-șezătoare cu sine părerea slavei
deșarte.
2. Se zice că Adevărul este Dumnezeiasca cunoștință, iar fapta bună sunt
nevoințele făcute pentru Adevăr. Așadar cel ce, pentru cunoștință, rabdă
osteneala faptei bune, nu se slăvește în deșert, fiindcă știe că Adevărul nu
se cuprinde prin osteneală. Iar cel ce lucrează cunoștința pentru a-și arăta
nevoința faptei bune, acela se slăvește în deșert, socotind că a primit
cununa înainte de sudori; și nu înțelege că pentru cununi sunt ostenelile,
iar nu pentru osteneli cununile, fiindcă orice meșteșug firesc este
necunoscut mai înainte de lucrare.
3. Cel ce se fățărnicește cu chipul cunoștinței, cu subtirile cuvinte, și
iarăși se fățărnicește cu chipul faptei bune, prin obiceiul subțire al arătării,
acela este Iudeu, care se mândrește întru închipuirea Adevărului.
4. Cel ce nu se oprește la slujirea arătată a Legii după simțire, ci caută cu
mintea cuvintele dumnezeiești ascunse sub fiecare rânduială văzută, acela
află în Lege pe Dumnezeu; și pipăind cu înțelegerea, ca într-un ghem, prin
materia rânduielilor, află ascuns mărgăritarul Cuvântului, Care
îndepărtează simțirea de la literă.
5. Iar cel ce nu se mulțumește a privi firea celor văzute după simțire, ci
cercetează cu mintea cuvântul din fiecare zidire, acela află pe Dumnezeu
în Marea lucrare a celor ce sunt, învățând pricina celor ce sunt din însăși
rânduiala lor.
6. Dreapta socoteală este asemănare a celor ce pipăiesc bine. Căci cel ce
trece prin închipuirile Legii cu pricepere duhovnicească, și vede firea
lucrurilor cu meșteșugită știință, și judecă drept Scriptura în slovă și în

795
Duh, zidirea în vedere și în cuvânt, iar pe sine în minte și simțire, și unește
pe acestea întru una, din Scriptură luând Duhul, din zidire luând cuvântul,
iar din sine luând mintea, acela cu adevărat află pe Dumnezeu, Care Se
află în minte și în Cuvânt și în Duh, izbăvindu-se de amăgirile ce îl trag la
multe slăviri prin literă, vedere și simțire, în care se ivește împotrivirea
cantității față de Unime. Iar cel ce amestecă fără socotință slova, vederea și
simțirea, unul ca acesta este orb și bolnav de necunoașterea Pricinei.
7. Dumnezeiescul Apostol, hotărând ce este credința, zice: „Credința
este încredințarea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor celor nevăzute”
(Evr. 11, 1). Iar dacă cineva ar defini-o ca fiind o bunătate lăuntrică
înființată, sau cunoștință adevărată și încredințare a bunătăților negrăite, nu
greșește de la adevăr.
8. Credința este puterea care zidește în noi lucrătoarea și desăvârșita
Unire cu Cel mai presus de fire, fără mijlocire, a celui ce crede, cu
Dumnezeul pe Care Îl crede.
9. Omul fiind alcătuit din suflet și trup, se clatină între două legi: legea
trupului, care lucrează prin simțire, și legea duhului, care lucrează prin
minte. Legea trupului, împreunată cu materia, lucrează după simțire; iar
legea duhului, lucrată prin minte, se unește nemijlocit cu Dumnezeu. De
aceea, cel ce nu taie în inima sa, adică în mintea sa, Unirea nemijlocită cu
Dumnezeu făcută prin credință, acela, ca un nepătimaș și ca un dumnezeu
prin împărtășire, „va zice muntelui: mută-te, și se va muta” (Mat. 17, 20),
arătând biruința asupra legii trupului.
10. Atât de adânc s-a înrădăcinat în firea oamenilor puterea
necuvântătoare prin simțiri, încât cei mai mulți socotesc că omul nu este
altceva decât trup care are simțire spre a dobândi viața ce de față.
11. „Toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9, 23; cf. Mat. 21, 22).
Și nimic nu este necuvenit celui ce nu se desparte, prin unirea cu simțirea
trupească, de Unirea dumnezeiască ce s-a săvârșit în el prin credință, ci se
înstrăinează de lume și de trup și se apropie de Dumnezeu prin cele
lucrate.
796
 12. Credința este cunoștință nedovedită; și fiind cunoștință
nedemonstra(ți)vă, este unire mai presus de fire, prin care ne unim cu
Dumnezeu în chip neînțeles și nedoveditor.
13. Când mintea primește Unirea cea mai presus de fire și nemijlocită cu
Dumnezeu, atunci puterea ei de a înțelege și de a se înțelege pe sine
încetează cu totul a lucra. Iar după ce această Unire se depărtează, mintea
vede ce a despărțit-o de Dumnezeu și, ridicându-se iarăși, ca un dumnezeu
după har, mută „muntele” firii.
14. Cel ce vine la credință și se învață lucrurile dreptății, lucrează fapta
cu ascultare și credință, și se hrănește, ca și cu niște trupuri, din bunătățile
arătate ale virtuții; dar cuvintele poruncilor, care sunt cunoștința celor
desăvârșiți, îl depășesc încă, fiindcă nu poate întinde lucrarea minții după
lungimea credinței.
15. Cel desăvârșit trece nu numai rânduiala începătorilor, ci și pe a celor
sporiți; nu fiindcă nu ar cunoaște cuvintele poruncilor, ci fiindcă, petrecând
în Duhul, gustă prin lucrări tot trupul virtuților, ridicând mișcarea celor
simțite la cunoștința minții.
16. Domnul, când a zis: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și
dreptatea Lui” (Mat. 6, 33), a arătat limpede că cei credincioși trebuie să
ceară mai întâi cunoștința adevărului și bunătățile ce împodobesc
cunoștința prin fapte.
17. Lucrurile cele multe pe care le caută cei credincioși — precum:
slobozirea de patimi, răbdarea ispitelor, cuvintele virtuților, chipurile
faptelor bune, dezlipirea sufletului de trup, despărțirea simțirii de cele
văzute, înstrăinarea minții de cele făcute — sunt toate spre depărtarea
răutății și necunoștinței și spre săvârșirea faptei bune și a cunoștinței.
Pentru aceasta a zis Domnul: „Toate câte veți cere, crezând, veți primi”
(Marcu 11, 24), poruncind să cerem cele ce ne duc către cunoștința lui
Dumnezeu.

797
 18. Cel ce cere prin credință numai cele ce îl apropie de Unirea cu
Dumnezeu, negreșit le va primi; iar cel ce cere altceva, afară de acestea, nu
va primi, fiindcă nu cere ca un credincios, ci neguțător pentru slava sa.
19. Cel ce curățește prin cunoștință stricăciunea păcatului, acela strică
stricăciunea care, prin fire, strică; căci nestricăciunea bunei voințe ține
nestricăcioasă stricăciunea firii, prin Dăruirea Duhului.
20. Fiindcă alt lucru este cuvântul firii și altul cel al Darului, să nu ne
mirăm că unii dintre sfinți uneori erau mai presus de patimi, iar alteori
cădeau în ele: ceea ce era peste fire era al Darului, iar căderea era a firii.
21. Cel ce are pomenirea vieții sfinților spre a le urma, leapădă
omorâciunea patimilor și primește viața faptelor bune.
22. După cum Dumnezeu a rânduit viața fiecăruia dinainte de veci, așa
fiecare din noi își ajunge sfârșitul vieții, fie drept, fie nedrept.
23. Întunecata iarnă ce s-a întâmplat Fericitului Pavel (Fap. 27) este
greutatea ispitelor fără de voie; insula este temeinica deprindere a nădejdii;
focul este obișnuința cunoștinței; iar lemnele focului sunt firea celor
văzute, pe care mintea le scutură prin privirea duhovnicească. Năpârca ce
s-a lipit de mână este vicleana putere a păcatului, ascunsă în cele simțite;
care, mușcând lucrarea minții, nu o vatămă, fiindcă mintea, scuturând-o în
focul cunoștinței, rămâne neatinsă, fiind despărțită de privirea celor
simțite.
24. Apostolul era „bună mireasmă de viață spre viață” (2 Cor. 2, 15), ca
unul ce, prin pilda vieții sale, pregătea pe cei credincioși a se mișca prin
lucrare în buna mireasmă a faptelor bune; iar pe cei ce se supuneau
cuvântului Darului, ca un propovăduitor, îi muta din viața cea după simțire
în petrecerea cea duhovnicească. Iar „miros de moarte spre moarte” era
pentru cei ce, din moartea necunoștinței, au căzut în moartea credinței,
spre a simți ei înșiși pregustarea muncilor celor ce vor să fie. Și iarăși:
„mireasmă de viață spre viață” era pentru cei ce se suiau de la lucrare la
privire; iar „mireasmă de moarte spre moarte” pentru cei ce, de la

798
omorârea mădularelor celor de pe pământ prin încetarea păcatelor (Col. 3,
5), treceau la omorârea mai aleasă a cugetelor pătimașe și a nălucirilor.
25. Trei sunt puterile sufletului: Cuvântul, Mânia și Pofta. Prin Cuvânt
cerem; prin Poftă dorim bunătățile cerute; prin Mânie ne nevoim cu tărie
pentru cinstea acelor bunătăți. Prin aceste trei puteri, cei ce iubesc pe
Dumnezeu se supun Dumnezeiescului Cuvânt al faptei bune și al
cunoștinței: prin cea dintâi cer, prin cea de-a doua doresc, iar prin cea de-a
treia se nevoiesc cu putere; și așa primesc hrană nestricăcioasă, care
îngrașă mintea cu cunoștința celor făcute.
26. Pe firea omenească cea omorâtă prin păcat, dar înzestrată cu
cunoștință, Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-Se om, iarăși a desăvârșit-o
în cunoștință; și după ce a făcut-o statornică și neprefăcută, a în-
Dumnezeit-o, nu după fire, ci după asemănare, întipărindu-i nelipsita
prezență a Duhului Său, precum cu de-amănuntul apa, prefăcându-se prin
puterea Lui, a primit calitatea vinului (Ioan 2, 3–9). Pentru aceasta să ne
facem noi înșine oameni după adevăr, ca El să ne alcătuiască Dumnezei
după Dar.
27. Dumnezeu, Care a zidit firea oamenilor împreună cu vremea, i-a dat
ei și puterea de a lucra după sfat, împreunând cu dânsa puterea firească,
mișcătoare spre lucrarea bunătății; iar puterea cea după cunoștință a așezat-
o în voia fiecăruia, arătându-se numai după întrebuințare.
28. Judecată firească avem legea cea firească, care ne învață că mai
înainte de orice altă înțelepciune trebuie să mișcăm pofta noastră întru
tainica povățuire către Făcătorul tuturor.
29. Puțul lui Iacov este Scriptura (Ioan 4, 6); apa este cunoștința din
Scriptură; adâncul, tâlcuirea anevoioasă a chipurilor Scripturii; iar vadra
este învățătura Cuvântului lui Dumnezeu prin scrieri, pe care Domnul nu o
avea, fiindcă Se afla El însuși Cuvântul. Acesta dă celor ce cred
înțelepciunea duhovnicească pururea curgătoare, iar nu cunoștința învățată
prin cugetare. Această înțelepciune nu se împuținează niciodată, ci o dă
Domnul celor vrednici. Iar vadra, adică învățătura, primind numai o parte
799
mică din cunoștință, lasă partea cea mai mare, fiindcă nu poate cuprinde
prin cuvânt întreaga adâncime; însă cunoștința cea după Dar cuprinde,
după măsura omului, toată înțelepciunea trebuincioasă.
30. Lemnul vieții și lemnul cunoștinței binelui și răului (Fac. 2, 9) au
mare deosebire, chiar numai prin numire. Căci lemnul vieții este făcător de
viață; iar lemnul cel nu al vieții, ci al cunoștinței binelui și răului, se arată
făcător de moarte, fiindcă ceea ce nu dă viață, după împotrivire, dă moarte.
31. Lemnul vieții, ca înțelepciune, se deosebește mult de lemnul
cunoștinței binelui și răului, care nu este înțelepciune. Asemănarea
înțelepciunii este mintea și Cuvântul; iar asemănarea a ceea ce este contrar
înțelepciunii este necuvântarea și simțirea dobitocească.
32. Omul, zidit spre naștere din suflet înțelegător și trup simțitor, are ca
lemn al vieții mintea sufletului, în care se află vistieria înțelepciunii; iar ca
lemn al cunoștinței binelui și răului simțirea trupului, în care se află
mișcarea necuvântătoare. De la acest lemn porunca lui Dumnezeu i-a spus
omului să nu se atingă; dar el a căutat și a gustat.
33. Amândouă lemnele sunt închipuiri ale celor două părți ale omului:
mintea și simțirea. Mintea are putere de a socoti cele înțelegătoare și cele
simțite, cele veșnice și cele vremelnice, călăuzind sufletul fie să urmeze
unele, fie să le părăsească; iar simțirea are putere de a socoti dulceața
trupului și durerea lui, plecând firea spre dulceață și depărtând-o de durere.
34. Când omul are numai socotința simțirii, care urmează dulceața și
fuge de durere, atunci calcă porunca lui Dumnezeu și mănâncă din lemnul
cunoștinței binelui și răului, adică trăiește după necuvântarea simțirii,
folosind numai socotința trupului. Iar când dobândește socotința cea
înțelegătoare, care deosebește cele vremelnice de cele veșnice, atunci
păzește porunca lui Dumnezeu și mănâncă din lemnul vieții, adică din
înțelepciunea minții, care primește ca bun slava cerească și depărtează ca
rău stricăciunea celor vremelnice.

800
 35. Bun al minții este aplecarea nepătimașă către Duhul; iar rău al ei este
unirea pătimașă către simțire. Bun al simțirii este mișcarea pătimașă către
dulceața trupului; iar rău al ei este durerea, lipsirea de dulceață.
36. Cel ce socotește răutatea lucrată de el ca fiind bunătate, acela și-a
întins cugetarea ca o mână și a primit cu nevrednicie lemnul vieții,
socotind nemuritoare cele înrăutățite. Pentru aceasta Dumnezeu, punând în
om mustrarea cunoștinței, l-a despărțit de viață, ca nu cumva răul să plece
iarăși socotința omului ca fiind bun.
37. Via face vin, vinul naște beția, iar beția pricinuiește uimirea. Așa și
Cuvântul cel bine înflorit, care este ca o vie: când se lucrează bine prin
fapta bună, naște cunoștința; iar cunoștința naște buna uimire, care scoate
mintea din rudenia cea după simțire și o ridică spre cele înțelegătoare.
38. Vicleanul diavol, cu meșteșugul său ucigător și pururea lucrător al
răutății, obișnuiește a înnoda în noi, împreună cu înțelegerile celor simțite,
și feluritele schime și năluciri ale celor trupești, prin care, ca prin niște
chipuri văzute, se alcătuiește în suflet plămada patimilor; căci primește să
urce în noi, pe treapta înțelegerii, lucrarea cuvântătoare mijlocită prin
simțuri, și prin aceasta, ca pe o cale firească, poate să pogoare sufletul
către unirea patimilor, trăgându-l în jos prin împătimirea de cele
vremelnice.
39. Cuvântul lui Dumnezeu este totodată și Lihnăr și Lumină, precum
este scris: „Lumină este cuvântul Tău, și făclie cărărilor mele” (Ps.
118.105, 1936), luminând gândurile firești ale credincioșilor și dezlegând
întunericul vieții celei după simțuri, la cei ce se sârguiesc, prin porunci, să
ajungă la viața ce se nădăjduiește; iar celor ce, cunoscând adevărul, se
pleacă prin iubirea de trup spre noaptea cea întunecoasă a vieții de față, le
este Lihnăr muncitor, mustrând cu arderea Judecății.
40. Zice Cuvântul, că cel ce, lepădând patimile cele afară de fire, nu se
va sui mai întâi către sine, nu poate nicicum să se suie către Însuși Pricina
tuturor, adică către Dumnezeu, spre dobândirea bunătăților celor după Dar

801
și mai presus de fire; căci cel ce voiește să se apropie cu adevăr de
Dumnezeu, se cuvine să se despartă cu mintea de toate cele făcute.
41. Și lucru al Legii celei scrise este izbăvirea de patimi; iar al legii celei
firești, dreapta și nepărtinitoarea cinstire către toți oamenii; iar săvârșirea
Legii celei duhovnicești este asemănarea către Dumnezeu, pe cât este cu
putință firii omenești.
42. Puterea minții este cunoștința firească privitoare, cuprinzând atât pe
cele trupești, cât și pe cele fără de trup; iar cele ale Sfintei Treimi nu le
primește mintea decât după Dar, numai crezând că sunt, iar nicidecum
cercând îndrăzneț „ce este după ființă”; căci cel lipsit de cunoștință nu
poate vedea chipul cel după bunătate care curăță răutatea.
43. Cel ce iubește minciuna se dă pe sine în mâinile pierzării
pedepsitoare, spre a se învăța, prin ceea ce pătimește, că de bunăvoie a
îmbrățișat moartea în locul vieții, necunoscând că răul are întotdeauna ca
plată pe pierzare: „Că plata păcatului este moartea” (Rom. 6.23, 1936).
44. Numai ale Binelui cunoaște Dumnezeu cu cunoștință ființială, căci
El este singura Ființă a Binelui; iar ale răului le cunoaște prin neființă, ca
pe ceea ce nu are firii existență sau putere; căci Dumnezeu nu este izvor al
răului, și nici întru El nu este „întunerec” (1 Ioan 1.5, 1936).
45. Pieptul leviticesc (Levit. 7.21–22) însemnează privirea cea mai înaltă
și cugetătoare; iar brațul însemnează lucrarea, adică obiceiul și fapta
cugetătoare, ori cunoștința și fapta bună; fiindcă cunoștința apropie mintea
fără de mijlocire de Dumnezeu, iar bunătatea cea după lucrare scoate de la
Dumnezeu toată cunoștința celor ce sunt. De aceea, preoții au dobândit pe
Dumnezeu drept moștenire (Numeri 3.9), nimic agonisind din cele
pământești.
46. Inimile celorlalți, adică ale poporului, prin cuvântul învățăturii se fac
primitoare ale bunei cinstiri și ale credinței; iar cei sporiți duhovnicește
prin cunoștință și bunătate își scot deprinderea lucrătoare din învățăturile
firilor stricăcioase și o ridică spre lucrările cele mai presus de fire, ale

802
bunătăților nestricăcioase. Pentru aceasta a poruncit Cuvântul ca preoților
să li se dea pieptul, inima, și brațul, lucrarea, ca jertfă înaintea lui
Dumnezeu.
47. Toată dreptatea dintru acestea, asemănându-se celor viitoare, poartă
chipul oglinzii, având înfățișarea celor întâi închipuite, iar nu însăși
lucrările după firea lor; iar toată cunoștința, măcar și cea mai înaltă, este
sămânță și preînchipuire a adevărului, și nu adevărul însuși, după cum se
va arăta în veacul ce va să fie (1 Cor. 13.12, 1936: „Acum vedem ca prin
oglindă, în ghicitură…”).
48. Drept aceea, cele Dumnezeiești, cuprinzând atât fapta bună cât și
cunoștința, se arată prin oglindă în privirile faptelor și prin sămânță în
privirile cunoștinței, ca unele ce preînchipuie adevărul cel viitor.
49. Cel ce, lucrând bine, a plăcut lui Dumnezeu, acela prin privirea ce se
revarsă asupra înțelesurilor, mută mintea într-o stare în care nu vede, prin
nicio nălucire simțită, moartea cea după simțire (Fac. 5.24), asemeni lui
Enoh, care „a plăcut lui Dumnezeu și nu s-a mai aflat”.
50. Cel ce a văzut prin curatul ochi al credinței buna podoabă a
bunătăților viitoare, acela ascultă chemarea de a ieși din „pământul și din
rudenia și din casa tatălui” (Fac. 12.1), lăsând trupul, simțirile, cele simțite
și legăturile patimilor, și ridicându-se, în vremea ispitelor și nevoinței, mai
presus chiar de fire, precum Avraam, care a cinstit înainte pe Dumnezeu
decât pe Isaac (Fac. 22.3).
51. Cel ce lucrează fapta bună nu pentru slavă, nici pentru lăcomie, nici
pentru măgulire, nici spre plăcerea oamenilor, nici pentru arătare, și nici nu
caută cu fățărnicie să arate meșteșugit cuvintele cele dumnezeiești, ci toate
le face și le grăiește și le cugetă numai pentru Dumnezeu, unul ca acesta
umblă cu cunoștință pe calea adevărului; căci Dumnezeiescul Cuvânt nu
Se odihnește în căi nedrepte, ci numai acolo unde află merinde pregătită
pentru călătorie.

803
 52. Cel ce postește și se depărtează de la patimile aprinzătoare și face
toate cele ce duc la izbăvirea de răutate, acela „și-a gătit calea” (Mat. 3.3);
iar cel ce face acestea pentru slavă deșartă, lăcomie, măgulire sau altă
pricină omenească, și nu pentru a plăcea lui Dumnezeu, acela nu „a făcut
drepte căile Domnului”, ci a purtat osteneala fără a avea pe Dumnezeu
împreună cu sine pe cale.
53. „Toată valea se va umplea” (Isaia 40.4), nu la toți, ci la aceia care au
gătit calea Domnului și au îndreptat cărările Lui; iar când valea, adică
trupul și sufletul celor ce au umblat pe aceste căi prin porunci, se vor
umple de cunoștință și de faptă bună, atunci duhurile mincinoase și
gândurile viclene se smeresc, căci Cuvântul le calcă și le supune,
sfărâmând puterea cea vicleană care se înalță împotriva firii omenești.
54. „Cele colțuroase vor fi spre cărări netede” (Isaia 40.4), adică
aducerile ispitelor celor fără de voie se prefac în drumuri line atunci când
mintea voiește cu bucurie să rabde slăbiciunile și nevoile, prin care se
sfărâmă stăpânirea patimilor celor de voie; și astfel cele aspre ale ispitelor
se fac netede prin răbdare și mulțumire.
55. Cel ce dorește viața cea adevărată, învățând să primească osteneala,
fie de voie, fie fără de voie ca moarte a dulceții, primește cu veselie și
bucurie ispitele cele fără de voie și, prin răbdare, face ca aceste scârbe să
devină căi binecuvântate și drepte, care duc neabătut spre chemarea cea de
sus; căci dulceața este maică a morții, iar moartea dulceții este osteneala și
durerea.
56. Cel ce, prin înfrânare, dezleagă multele și încâlcitele forme ale
dulceții, în toate cele simțite, acela face drepte căile cele strâmbe; iar cel
ce, prin răbdare, calcă aducerile ispitelor celor fără de voie, face netede
căile cele aspre; și astfel, ca un binevoitor al faptelor bune și al durerilor
pentru bunătăți, „va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Luca 3.6).
57. Cel ce iubește fapta bună depărtează de bunăvoie cuptorul dulceților;
iar cel ce este alcătuit după cunoștința adevărului nu se poticnește în

804
durerile celor fără de voie, căci acestea îl împing cu deplină alegere către
Dumnezeu.
58. Cel ce, prin înfrânare, a îndreptat patimile cele îndărătnice ale
dulceții, și prin răbdare a netezit ispitele cele fără de voie ale durerii, acela
„va vedea mântuirea lui Dumnezeu”, pentru că „s-a făcut cu inimă curată”
(Mat. 5.8), văzând pe Dumnezeu prin lucrările Lui și dobândind, în locul
durerilor nevoinței, Darul nepătimirii care este mai înalt decât toate, ca
unul ce duce la vederea lui Dumnezeu.
59. „Lacuri” numește Scriptura (Fac. 26.19) pe inimile primitoare ale
darurilor cerești ale cunoștinței, săpate prin statornicul cuvânt al
poruncilor, care au lepădat din ele șanțurile pătimașe ale dulceții și ale
unirii simțitoarelor, umplându-se din curăția de sus a cunoștinței, care este
hrănitoare tainic a bunătăților întru Duhul.
60. „Lacuri sapă și deschide Domnul în pustie” (2 Paralip. 26.10), adică
în lume și în firea oamenilor, curățind inimile celor vrednici de greutatea
materiei și făcându-le încăpătoare pentru ploile cerești ale înțelepciunii și
cunoștinței, ca să adape dobitoacele lui Hristos sufletele pruncești, care au
nevoie de învățătură năravnică.
61. „Munte” numește Scriptura (Ps. 67.16) privirea cea înaltă a firii întru
Duhul, pe care o lucrează bine cei ce au lepădat nălucirile simțite și au
trecut, prin mijlocirea bunătăților, în înțelesurile cuvintelor celor simțite,
ridicând mintea la contemplarea celor de sus.
62. Mintea, întrucât poartă în sine vie pomenirea lui Dumnezeu, caută pe
Domnul prin privire, nu doar în mod simplu, ci în frica Domnului, adică în
lucrarea poruncilor; căci cel ce caută pe Domnul numai prin privire și nu
prin lucrare, nu-L află pe El, fiindcă n-a căutat pe Domnul „în frica
Domnului” (Ps. 1.6). Drept aceea, bine îndreptează Domnul pe acela, căci
Domnul îndreptează toate lucrând cu cunoștință și învățându-l chipurile
poruncilor, descoperindu-i lui adevăratele cuvinte ale celor ce sunt.

805
 63. Cuvântul cel înalt despre Dumnezeire este turn al sufletului, întărit
prin lucrarea poruncilor; și aceasta este ceea ce se zice: „Și Ozia a zidit
turnuri în Ierusalim” (2 Paralip. 26.9). Fiindcă acela care bine călătorește
în căutarea Domnului prin privire, cu frica cea cuviincioasă care este
lucrarea poruncilor acela zidește turnuri în Ierusalim, adică în liniștita și
buna așezare a sufletului înalță cuvintele despre Dumnezeire.
64. Cuvintele cele din părți, înainte mergând către un tot cuprinzător,
lucrează unirea celor despărțite; căci cele din părți, adunate într-un cuvânt
unit, sunt primite de cele mai cuprinzătoare, către care firește tind cele din
părți. Așa precum mintea către simțire, cerul către pământ, simțitoarele
către înțelegătoare, și firea către cuvânt, au fiecare unitatea lor în Duhul,
Care este pricina unirii între acestea.
65. Cel ce a reușit să despartă simțirile de patimi și să desprindă sufletul
de unirea cu simțirile, acela a izbutit să închidă, ca prin niște ziduri,
intrarea diavolului în minte, intrare ce se făcea mai înainte prin mijlocirea
simțirilor. Pentru aceasta, ca spre o pustie, adică spre fireasca privire,
ridică pârghii întretăiate ale bunei-cinstiri, întru care, dacă cineva scapă, nu
se mai teme de cele ce sunt în pustia aceasta, adică de firea celor văzute,
care, prin simțiri, omoară și amăgesc mintea, trăgând-o în întunecimea
neștiinței. Astfel, nu se mai teme de acei demoni care amăgesc pe oameni
prin arătările zidirii.
66. Orice minte care are putere către privire este adevărată lucrătoare și,
prin osârdia ei, păzește curate dumnezeieștile semințe de grâu, întrucât are
pomenirea lui Dumnezeu care o întărește. Căci este scris: „Și era căutând
pe Domnul în zilele lui Zaharia, cel ce învăța pe el frica Domnului” (2
Paralip. 26.5). Iar „Zaharia” se tâlcuiește „Pomenirea lui Dumnezeu”. De
aceea să ne rugăm ca Domnul să păzească în noi pomenirea Lui cea
mântuitoare, pentru ca nu cumva să ne stricăm, precum Ozia, care,
ridicându-se la mare înălțime, a îndrăznit cele mai presus de fire (2 Paralip.
26.16).

806
 67. Privirea neamăgită a celor ce sunt se săvârșește numai de sufletul
izbăvit de patimi, suflet care se numește „Ierusalim”, pentru negrăita lui
bunătate și cunoștința nematerialnică ce vine nu numai spre stârpirea
patimilor, ci și spre nimicirea nălucirilor simțite.
68. Fără credință, nădejde și dragoste, niciuna din răutăți nu se stârpește
cu totul, niciuna din bunătăți nu se săvârșește deplin; căci credința pleacă
mintea spre nevoința către Dumnezeu și se face mângâiere a pregătirii și
arvună duhovnicească pentru îndrăzneală; nădejdea pune în suflet garanție
nemincinoasă a ajutorului dumnezeiesc și îi făgăduiește încetarea puterilor
potrivnice; iar dragostea îl face neclintit și desăvârșit nemișcat din
Dumnezeiasca iubire, ridicând toate puterile lui firești către dorirea lui
Dumnezeu.
69. Credința mângâie mintea când se luptă, întărindu-se prin nădejdea
ajutorului; nădejdea izgonește puterile potrivnice prin arătarea ajutorului
crezut; iar dragostea omoară înaintea minții toate asupririle potrivnicilor,
pentru că dorul către Dumnezeu le mistuie desăvârșit.
70. Partea dumnezeiască a celor ce sunt, adică cunoștința adevăratei
învieri, este întâi și singurul cuvânt care lucrează în noi, prin credință,
învierea cea dumnezeiască, cu cuviincioasa iconomie adică dreapta
socoteală care risipește ridicările ispitelor de voie. Căci întâia înviere a lui
Dumnezeu în noi, omorât fiind prin neștiință, este credința bine
iconomisită prin lucrurile poruncilor.
71. Întoarcerea către Dumnezeu vestește limpede, în cel ce o săvârșește,
cuvântul nădejdii dumnezeiești; fără de care niciodată, în niciun chip, nu se
poate naște în cineva vreo învoire către Dumnezeu. Căci lucrarea propriu-
zisă a nădejdii este aceea de a înfățișa ca de față cele viitoare și de a întări
credința că Dumnezeu nu Se depărtează de cei ce se luptă pentru El. Căci
fără așteptarea unui ajutor, fie lesnicios, fie anevoios, întoarcerea către Cel
Bun nu se face în nimeni.
72. Nimic, precum dragostea, nu adună pe cei risipiți și nu zidește în ei
cugetarea cea după voia lui Dumnezeu; căci frumusețea ei este întocmica
807
cinstire, adică adunarea puterilor sufletești, cuvântarea, pofta și mânia,
către Dumnezeu. Din această unire se naște dragostea, prin care se
zugrăvește în suflet podoaba frumuseții dumnezeiești a celor ce au primit
harul și păstrează neuitată cinstirea către Dumnezeu. Stăpânitoarea
sufletului are astfel zugrăvită în sine, spre aducere-aminte, neîntinata
frumusețe și aplecarea către dumnezeiasca dragoste.
73. Orice minte, înconjurată de puterea lui Dumnezeu, are ca niște boieri
ai ei cele trei puteri ale sufletului: puterea cuvântătoare, din care prin
cunoștință se naște credința, ce învață că Dumnezeu este pururea de față;
puterea poftitoare, prin care se întemeiază dragostea dumnezeiască, care,
dând voie, pironește sufletul cu dorul către Dumnezeire; și puterea
mânioasă, care ține sufletul în pace dumnezeiască, întărind pofta către
dorirea lui Dumnezeu. Cu acestea trei lucrează mintea: spre despărțirea
răului, spre așezarea faptei bune și spre păzirea ei.
74. Fără puterea cuvântătoare nu este cunoștință; fără cunoștință nu se
statornicește credința, din care se naște nădejdea; iar fără puterea poftitoare
nu se alcătuiește dorul, a cărui plinire este dragostea; și fără puterea
mânioasă, care întărește pofta și o mișcă spre unirea cu cel dorit, nu există
pace, căci pace adevărată este cuprinderea desăvârșită a Celui dorit.
75. Nu se cuvine ca cel necurațit mai întâi de patimi să se apropie de
privirea firească prin nălucirile celor simțite, care pot întipări în mintea
nepregătită chipuri patimașe; căci mintea ce zăbovește în cunoștințele
simțite, prin năluciri, devine ziditoare de patimi, neputând trece prin
privire către rudenia celor înțelegătoare.
76. Cel ce, în vremea ridicării patimilor, își adună cu vitejie simțirile,
îndepărtând cu totul atât nălucirea, cât și pomenirea celor simțite, și adună
în sine toate mișcările firești ale minții, străine de cele din afară, acela a
biruit și a rușinat, prin Dumnezeiasca mână, tirania vicleană ce se ridica
împotriva lui.
77. Când cuvântul se face fără minte, pofta necuvântătoare, iar mânia
înfuriată, și sufletul este stăpânit de neștiință, tiranie și neînfrânare, atunci
808
obiceiul răutății se face lucrător, pentru că s-a împletit cu feluritele dulceți
ale simțirilor.
78. Mintea cea bine cunoscătoare, care voiește să fugă înțelept de luptele
nevăzute, nu se folosește atunci nici de privirea firească, nici de altă
lucrare, ci ori se roagă numai, ori smerește trupul cu osteneli și zdrobește
cugetarea trupească, păzind zidurile cetății adică bunătățile care păzesc
sufletul sau chipurile care păzesc bunătățile, adică înfrânarea și răbdarea,
ca nu cumva, prin înșelăciunile din dreapta, vrăjmașul să fure aplecarea
minții și să o tragă spre cele mai rele sub pretextul celor bune.
79. Cel ce și-a îngrădit simțirile prin gândire cumpătată, înfrânare și
răbdare, și a închis cu puterile sufletești intrările nălucirilor simțite în
minte, acela dezleagă lesne și strică uneltirile diavolului și îl întoarce cu
rușine pe căile de unde a venit. Iar căile prin care vine diavolul sunt cele
materiale și văzute, care hrănesc patimile trupului.
80. Mintea care, prin mijlocirea Cuvântului, a adunat laolaltă cu sine
simțirile, aceea culege adevărata cunoștință din privirea firească.
81. Există izvoare afară din cetate, adică puterile sufletului, „pe care le-a
astupat Ezechia” (2 Paralip. 32.4), închizând toate cele simțite. Apele
acestor izvoare sunt înțelegerile celor simțite; iar râul ce curge prin
mijlocul cetății este cunoștința cea după fireasca privire, adunată din
înțelegerile simțite și venind prin mijlocul sufletului ca un hotar între
minte și simțiri. Căci cunoștința celor simțite nu s-a înstrăinat cu totul de
puterea înțelegătoare, nici nu s-a lăsat cu totul în lucrarea simțirii, ci într-
un chip mijlocitor unește mintea cu simțirile și simțirile cu mintea,
închipuind simțirile în formele celor simțite, iar după minte, mutând
formele în cuvintele lor. Pentru aceea, râul ce trece prin mijlocul cetății
bine s-a numit „cunoștința celor văzute”, ca fiind hotarul marginilor, adică
între minte și simțire.
82. Cel ce, în vremea ridicării ispitelor, părăsește fireasca privire și ține
numai rugăciunea care adună toate puterile minții către sine și către
Dumnezeu acela omoară obiceiul cel făcător de rele și îl face pe diavol,
809
care se sprijinea pe acest obicei al răutății, să fugă cu rușine, fiindcă venise
cu îngâmfare în suflet, ridicând prin gânduri mândre împotrivă adevărului.
Pe aceasta a cunoscut-o David prin pătimire și prin lucrare, dobândind
mare iscusire în taberele luptelor înțelegătoare; de aceea a zis: „Când stătea
păcătosul împotriva mea, am amuțit, m-am smerit și am tăcut de la cele
bune” (Ps. 38.2–3). Asemenea și Ieremia a poruncit poporului „să nu iasă
din cetate pentru sabia vrăjmașului ce o înconjura” (Ier. 42.10).
83. Și fericitul Abel, dacă ar fi păzit adevărul și nu ar fi ieșit „în câmp cu
Cain” (Fac. 4.8) adică la lărgimea privirii firești înainte de nepătimire nu s-
ar fi ridicat Cain asupra lui, omorându-l cu vicleșug prin înșelare, legea
trupului aceasta fiind: „Cain”.
84. Tot astfel și Dina, fiica cea mare a lui Iacov, dacă nu ar fi ieșit cu
fetele țării adică cu nălucirile simțite nu s-ar fi ridicat Sichem, fiul lui
Emmor, „ca să o necinstească” (Fac. 34).
85. Bine este, așadar, ca înainte de desăvârșirea obișnuinței nepătimirii
să nu uneltim fireasca privire, ca nu căutând cuvinte duhovnicești ale celor
văzute să ne amăgim și să adunăm patimi; căci mai mult se înfig în cei
neînvățați formele văzute către simțiri, decât închipuirile tainice ale
cuvintelor celor ce sunt. De aceea, cei ce și-au pironit mintea iudaicește
numai la slovă așteaptă în veacul acesta făgăduințele bunătăților viitoare,
necunoscând bunătățile cele după fire ale sufletului.
86. „Cel ce a purtat chipul celui ceresc” (1 Cor. 15.49) se cuvine să
urmeze întru toate Duhului Scripturii, în care se află ținerea sufletului prin
bunătăți și cunoștințe; iar cel ce poartă chipul celui pământesc ia aminte
numai la slovă, în care este slujirea simțirii către trup, ziditoare de patimi.
87. Prin puterea lui Dumnezeu se desființează patimile, întorcându-se ele
spre bunătăți, și aceeași putere păzește gândurile bine-cinstitoare pe care le
naște lucrarea poruncilor. Prin aceasta biruim puterea vicleană ce se ridică
împotriva bunătății, împreună lucrând noi cu Dumnezeu, dar mai ales
Dumnezeu prin puterea Lui. Iar înălțimea lui Dumnezeu este cunoștința
adevărului, care se naște din osteneala privirii celor făcute; și prin sudoarea
810
lucrării bunătății ne facem părinți ai acestei cunoștințe, prin care surpăm
puterea minciunii, fiindcă „surpăm izvodirile și toată înălțimea ce se ridică
împotriva cunoștinței lui Dumnezeu” (2 Cor. 10.5).
88. Cunoștința neuitată, având nesfârșita mișcare a minții către
nemărginirea Dumnezeiască, închipuie prin această nehotărnicie slava cea
nemărginită a adevărului. Iar urmând în sine stăpânirea Proniei celei
preaînțelepte, aduce cinste lui Dumnezeu prin slăvita arătare a asemănării
întregi a ceea ce este cu putință omului.
89. Limba este chip al cunoștinței sufletești, iar gâtlejul este semn al
iubirii de sine trupești. Cel ce le lipește nevrednic una de alta nu poate
aduce aminte de obiceiul păcii adică de fapta bună și cunoștință din pricina
tulburării patimilor trupești.
90. Poftele și dulcețile firești, fiindcă nu aduc osândă celor dobândite
după fire, sunt rânduite ca urmări ale nevoilor firești. Căci dulceața hranei
aduce hrană fără voia noastră, mângâind slăbiciunea; băutura potolește
setea; somnul înnoiește puterea cheltuită. Iar celelalte trebuințe ale firii
folosesc și la dobândirea faptelor bune celor silitori și oricărei minți care
fuge de tulburarea păcatului, ca nu cumva aceasta să o oprească în
înlănțuirea patimilor. Aceste mișcări firești nu urmează omului în viața
nemuritoare și fericită.
91. Cuvintele lui Dumnezeu, când se arată subțire numai după zicere, nu
se aud, fiindcă nu au glas al lucrării celor grăite; iar când se grăiesc prin
lucrarea poruncilor, această voce topește pe demoni și așază pe oameni în
sporirea dreptății, zidind lăcașul dumnezeiesc al inimii.
92. După cum Dumnezeu în ființă nu se supune cunoștinței, la fel nici
Cuvântul Lui nu se cuprinde în cunoștința noastră. Iar cuvântul Scripturii,
deși se lasă cuprins după slovă fiindcă săvârșește în timp lucrurile istorisite
totuși după Duh, prin privirea celor cugetate, rămâne pururea necuprins.
93. Cel ce urmează cu cunoștință lui Hristos în înțelegerea Scripturii
trebuie să se nevoiască cu osârdie la tâlcuirea numirilor, căci din ele poate

811
înțelege sensul celor scrise, dacă într-adevăr dorește înțelegerea adâncă.
Însă nu se cuvine să încercuim iudaicește făgăduințele duhovnicești,
coborând prin stricăciunea celor materiale înălțimea Duhului spre pământ
și trup.
94. După cum rugăciunea este făgăduință a celor duhovnicești aduse lui
Dumnezeu, tot așa luarea-aminte este cerere curată a bunătăților dăruite de
Dumnezeu ca răsplată pentru buna aplecare; iar glasul este sporirea lucrării
celor îmbunătățite și a celor cunoscătoare în vremea luptei cu demonii
vicleni. Pe această strigare o aude Dumnezeu mai mult decât pe orice glas
adică pe glasul celor ce se nevoiesc cu bună voie spre fapta bună și
cunoștință.
95. Împărăția vicleană a diavolului este închipuită prin împărăția
Asirienilor, care adună și pornește război împotriva faptei bune și a
cunoștinței, născocind prin îngâmfare să zdrobească sufletul: mai întâi
pleacă pofta spre plăcerile nefirești, apoi îndeamnă mintea să se nevoiască
pentru cele simțite pe care pofta le-a ales, iar puterea cuvântătoare o învață
meșteșugirile dulceților simțite.
96. Nemărginita Bunătate a lui Dumnezeu este aceea că nu numai în
ființele netrupești și duhovnicești pune razele slavei Sale, ci și în ființele
simțite, mult mai de jos decât cele cugetătoare, amestecă răsunările măririi
Sale, încât mintea omului, urcându-se pe acestea ca într-o căruță, să ajungă
fără înșelare la Dumnezeu, ridicându-se mai presus de toate cele văzute.
97. Orice minte încununată cu fapte bune și cunoștință precum în
vremea lui Ezechia ce împărățea în Ierusalim (4 Împ. 18) vede numai
pacea, adică starea lipsită de patimi; căci Ierusalim înseamnă „vederea
păcii”. Această minte aduce lui Dumnezeu ca daruri cuvintele duhovnicești
ale cunoștinței, iar împăratului (rațiunii) îi aduce legile firii ca dogme. Prin
amândouă se folosește, sporind atât în lucrare, cât și în privire.
98. Cel ce prin lucrare și privire a desăvârșit bunătatea și cunoștința se
ridică, cu dreptate, mai presus de toate patimile trupești și chiar mai presus
de cele firești trupești, adică de cele supuse nașterii și stricăciunii; și
812
trecând, prin privire, peste toate felurile celor simțite și ale cuvintelor lor,
ridică mintea la rudenia ei dumnezeiască.
99. Cel ce locuiește în nepătimire, ca într-un alt Ierusalim, izbăvit cu
totul de povara păcatului, și numai pace grăiește, lucrează, aude și
gândește, după ce mai întâi a primit prin privirea firii cele văzute și cele
duhovnicești din ele ca daruri către Dumnezeu, iar legile firii ca dogme
împărătești, acela se înalță peste toate neamurile adică peste patimile
trupului prin lucrare și peste simțire prin privire.
100. Filosofia practică ridică pe lucrători mai presus de patimi, iar
privirea înalță pe cunoscători mai presus de cele văzute, după ce aceștia au
ridicat mintea la înțelegerile cele după rudenie dumnezeiască.

Suta a cincea
1. Acela care cunoaște cu lucrul și lucrează cu cunoștință este scaun și
așternut picioarelor lui Dumnezeu. Scaun este, prin cunoștință; iar așternut
picioarelor, prin lucrare. Iar dacă va zice cineva și despre mintea
omenească faptul că este ceriu care curățește toată materia nălucirii și se
îndeletnicește în dumnezeieștile cuvinte și, mai ales, se împodobește prin
dumnezeieștile cuvinte unul ca acesta nu mi se pare că iese afară din
adevăr.
2. Tot înțeleptul (adică cel bine-credincios) care se păzește pe sine prin
bunătăți și cunoștințe, ori prin lucrare și privire, când vede că vicleana
putere, prin patimi, s-a ridicat asupra lui precum s-a întâmplat cu Ezechia
din partea împăratului Asiriei (4 Împ. 18,17) unul singur are ajutor spre
apărarea celor bune: pe Dumnezeu, pe Care Îl milostivește, fiindcă strică
neîncetat prin mai multă putere, cea după bunătate și cunoștință; și
primește spre împreună-luptare, mai ales spre mântuire, pe înger adică pe
Marele Cuvânt al înțelepciunii și al cunoștinței. Care sfărâmă toată lupta și
puterea vicleanului, și pe începătorul și generalul lor în tabără.

813
 3. Fiecare patimă are firește începutul în ceva simțit asemenea sieși,
fiindcă nicio patimă nu se poate alcătui fără să aibă ceva dedesubt pus, prin
care, prin mijlocirea simțirii, puterile sufletului sunt ațâțate către ea. Căci
fără de vreun lucru simțit, patimă nu se face: fără femeie, curvia nu este;
fără mâncări, lăcomia pântecelui nu este; și fără aur, iubirea de argint nu
este. Așadar, la toată mișcarea pătimașă a puterilor noastre firești,
începutul îl are cel simțit, prin care demonul ațâță sufletul omului spre
păcat.
4. Frecarea (a ispitelor) pierde lucrarea răutății; iar prea-frecarea și însăși
pomenirea răutății. Frecarea este stricare doar a lucrării pătimașe; iar prea-
frecarea este desăvârșită pierzare și a mișcărilor viclene ale minții.
5. Între Dumnezeu și oameni sunt cele simțite și cele gândite; iar mai
presus de acestea înaintează mintea omenească, adică atunci când, la cele
simțite, după lucrare, nu se robește, iar de cele înțelegătoare, după privire,
nu se oprește în niciun chip.
6. Zidirea însăși se face învinuire oamenilor necredincioși, căci ea
propovăduiește pe Ziditor prin cuvântul sădit întru dânsa, iar prin legea ei
firească, după felul fiecăruia, povățuiește pe oameni spre fapta bună.
Cuvintele se cunosc în statornica legătură după fel; iar legea se arată în
asemănarea lucrării firești după felul fieștecăruia. Dacă nu vom aduna
mintea noastră, după puterea înțelegătoare, spre a cunoaște pricina celor ce
sunt, atunci vom cădea în patimile cele afară de fire.
7. Cuvântul poruncește să aducem noi daruri lui Dumnezeu, ca El să-și
arate nemărginita Sa bunătate, primind darurile noastre ca pe niște daruri
proprii, ca și cum nimeni nu le-ar fi adus înaintea noastră, ci toată aducerea
să se socotească a noastră; ceea ce arată multa și nemărginita bunătate a lui
Dumnezeu, Care primește cele ale Sale ca pe darurile noastre, și
mărturisește pentru acestea ca și cum ar fi datoria Lui, deși nu sunt ale
noastre, ci ale Lui.
8. Omul, înțelegând duhovniceștile cuvinte ale celor văzute, învață că
există un Făcător al celor văzute. Dar a înțelege ce fel este Acesta lasă
814
necercetat, ca pe ceva neatins; căci zidirea arată cu evidență că este un
Ziditor, dar nu arată cine este Acela după fel.
9. Uria lui Dumnezeu este simțirea dureroasă a celor ce sunt învățați. Iar
simțirea întru daruri este aducerea, fără voie, a durerilor pe care Dumnezeu
le aduce uneori spre sfiala și smerenia celor ce se mândresc pentru fapta
bună și cunoștință, făcându-i să se cunoască pe ei înșiși și să-și simtă
neputința, pentru ca, cunoscând aceasta, să lepede umflarea inimii.
10. Uria Domnului este încetarea dărilor dumnezeieștilor daruri, care
spre folos se întâmplă la toată mintea înalt cugetătoare și deșart gânditoare,
ce se îngâmfă pentru isprăvile săvârșite cu bunătăți date de Dumnezeu.
11. Toată mintea cunoscătoare și înțeleaptă are închipuirea lui Iuda și a
Ierusalimului: pe Iuda ca lucrare filosofică; pe Ierusalim ca privire a
lucrării tainice. Așadar, când această minte înțeleaptă, prin dar
dumnezeiesc, după lucrare și privire, va izgoni toată puterea ce se
împotrivește faptei bune și cunoștinței, și va încununa puterea ce se ridică
împotriva duhurilor viclene, dar nu va aduce lui Dumnezeu mulțumirea
cuvenită, ci se va înălța cu inima, socotindu-se pricină a săvârșirii, atunci
deoarece „n-a răsplătit Domnului după răsplătirea ce i s-a dat lui” (2 Paral.
32,25) primește nu numai el urgia lui Dumnezeu, ci și Iuda și Ierusalimul,
adică deprinderea lucrării și a privirii, și devin obicei al patimilor și al
necinstirii, din pricina părăsirii lui Dumnezeu. Patimile se ridică atunci
spre lucrare, întinează cunoștința și răstoarnă privirea spre minciună, iar
cei ce se mândresc cu lucrarea cad în patimi; cei ce se înalță pentru
cunoștință cad în rătăcirea privirii.
12. Este adevărat și întemeiat că înlăuntrul celor ce sunt există un hotar
și o lege dumnezeiască, care, după părăsirea providențială, lasă ca să fie
pedepsiți prin cele potrivnice cunoștinței bune cei ce s-au arătat
nerecunoscători în fața marilor binefaceri; și prin încercarea celor
potrivnice se face cunoscută puterea dumnezeiască a celor bune, ca să nu
alunecăm spre mândria potrivnică lui Dumnezeu, socotind fapta bună și
cunoștința ca moștenire firească, și nu ca dar primit. Ca nu cumva, prin

815
cele ce ar trebui să rămână statornice în noi adică cunoștința dumnezeiască
să cădem în nefolos, dacă nu am ajunge la adevărata recunoștință.
13. Hotar și lege se află în toate cele ce sunt, prin purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, Care, după dreapta judecată, pedepsește prin lipsirea celor
bune pe cei ce, îndestulați de bunătăți, s-au aflat nerecunoscători către
Dătătorul lor; și, prin cele potrivnice, îi aduce în simțirea desăvârșită a
Aceluia Care dă cele bune. Căci părerea de sine despre bunătăți, dacă
rămâne, naște boala mândriei, care aduce așezarea potrivnică lui
Dumnezeu.
14. Cel ce se socotește pe sine că a ajuns la sfârșitul faptei bune nu va
mai căuta de acum înainte pe Pricina izvorâtoare de bunătăți, ci își scrie
sieși puterea și aplecarea, și prin aceasta se lipsește de Dumnezeu, hotarul
mântuirii. Iar cel ce simte sărăcia sa firească în bunătăți nu încetează a
alerga, fără a privi înapoi, către Cel ce poate împlini lipsa.
15.Cel ce a înțeles nemărginirea faptei bune nu încetează niciodată
călătoria spre ea, ca să nu se lipsească de acest început și sfârșit al faptei
bune adică de Dumnezeu punându-și mișcarea aplecării și socotind că n-a
ajuns încă la săvârșire, ci rabdă lipsa adevărului celor ce sunt, spre care se
suie cu toată osârdia.
16. Drept este ca mânia (adică părăsirea pedepsitoare) să vină asupra
minții înalt cugetătoare, lăsând-o să fie ispitită de draci, ca să cunoască
simțirea neputinței sale firești și să socotească puterea lui Dumnezeu și a
darului care îl acoperea și săvârșea în el bunătățile; și smerindu-se, să
lepede înălțarea cea afară de rânduială și afară de fire, ca nu cumva să vină
asupra lui și cealaltă urgie: ridicarea darurilor.
17. Cel ce nu se înțelepțește cu întâiul fel al urgiei, părăsirea, spre a veni
la smerenie, acela va primi și cealaltă urgie, care ridică lucrarea darurilor și
îl lasă pustiu de puterea care îl păzea. Căci zice Dumnezeu despre Israel:
„Voi lua gardul lui și va fi spre pradă; voi strica zidul lui și va fi spre
călcare; voi lăsa via mea, și nu se va tăia, nici se va săpa, și vor crește în ea

816
mărăcini; și voi porunci norilor să nu plouă peste ea.” (Isaia 5,5–6, Biblia
1936)
18. Către necredință este drumul către vale, prin nesimțirea pagubei
faptelor bune. Căci cel obișnuit prin dulcețile trupului să nu asculte de
Dumnezeu, acela se leapădă și de Dumnezeu când vine vreo nevoie; căci
mai înainte cinstește viața trupului decât pe Dumnezeu și pune dulcețile
mai presus de voia dumnezeiască.
19. Când vom socoti că mintea a pătimit ceva, să credem că împreună cu
ea au pătimit și puterea lucrării și a privirii ei, după fireștile lor cuvinte.
Căci nu este cu putință să pătimească persoana fără să pătimească și cele
dinlăuntrul ei: persoana fiind mintea, ca primitoare a faptei bune și a
cunoștinței; iar cele dinlăuntru fiind lucrarea și privirea, care se alătură
minții în întâmplări. Pentru aceasta, în tot chipul și acestea pătimesc odată
cu mintea, având în ele începutul prefacerii.
20. Tot omul cel iubitor de Dumnezeu și îmbunătățit, după Ezechia (2
Paral. 32,20–25), după ce, cu chip îndemânatic, va slăvi și va încununa
stăpânirea cea asupra dracilor, de se va întâmpla a se face întru dânsul vreo
asuprire a viclenilor duhuri, care nevăzut i se împotrivesc la război, și prin
rugăciune va primi de la Dumnezeu pe îngerul cel trimis lui adică mai
marele cuvânt al înțelepciunii și după ce va sfărâma și va smeri toată
tabăra drăcească; iar de biruința și mântuirea aceasta nu va mărturisi
pricina și dascălul, pe Dumnezeu, ci toată biruința o va pune asupra sa:
unul ca acela „nu a răsplătit lui Dumnezeu după răsplătirea Lui”, iar după
mărimea mulțimii mântuirii ce i s-a făcut nu a mulțumit, nici însăși
aplecarea lui nu a fost pe potriva facerii de bine a Celui ce l-a mântuit.
21. Să luminăm mintea noastră cu dumnezeieștile înțelegeri, fără a
împodobi trupul cu chipurile celor mai dumnezeiești cuvinte ale celor
înțelegătoare, până ce-l vom fi făcut pe acesta cuvântătoare făptură a faptei
bune, prin lepădarea patimilor. Căci patimile firești, sădite în trup, când se
chivernisesc prin cuvânt, nu aduc osândă; iar când se mișcă fără de acesta,
aduc vătămare. Pe acelea dar se cuvine a le lepăda, care au mișcare sădită

817
spre patimă; iar întrebuințarea lor, ca nefiind chivernisită prin cuvânt,
adeseori iese afară de fire.
22. Tot cel ce se înalță pe sine cu inima pentru darurile primite, ca și
cum n-ar fi primit, cu dreptate primește urgia ce vine asupra lui. Căci
Dumnezeu sloboade pe diavol spre luptă înțelegătoare și spre a mișca
chipurile celor după lucrare ale faptei bune și a tulbura luminile cele după
privire ale cunoștinței; ca, după ce-și va cunoaște neputința sa, să înțeleagă
cu de-amăruntul pe Singura Putere ce luptă înlăuntrul nostru împotriva
patimilor și să se smerească prin pocăință; iar după ce va lepăda greutatea
părerii și va milostivi pe Dumnezeu, să întoarcă urgia asupra celor
nepocăiți, din pricina cărora se ridică darul ce acoperea sufletul și
părăsește pustie mintea cea nemulțumitoare.
23. Urgiile mântuitoare sunt dumnezeiasca slobozire a dracilor, ca prin
patimi să lupte împotriva minții înalt cugetătoare; pentru ca, pătimind
necinste, să învețe, când se laudă mult pentru bunătățile sale, cine este
Dătătorul acestora, și să nu rămână goală de cele străine, pe care cugetă că
le are fără să le fi primit.
24. Fericită, cu adevărat fericită, este mintea care a murit cu chip vrednic
de laudă față de toate cele ce sunt: de cele simțite, prin lepădarea lucrării
simțirilor; iar de cele înțelegătoare, prin încetarea mișcării înțelegerii.
Însemnează deci moartea minții, adică despărțirea cunoștinței de la toate
cele ce sunt, prin care, cu darul dumnezeiesc, firește a primit viață; iar în
locul tuturor celor ce sunt, a primit cu chip neînțeles pe Pricina celor ce
sunt, pe Dumnezeu.
25. Fericit este acela care a unit lucrarea cu bunătatea cea după fire și
privirea cu adevărul cel după fire. Căci orice faptă se face prin bunătate, iar
orice privire caută prin adevăr către cunoștință; acestea, dacă se vor
săvârși, nu se va mai afla nimic care să rănească lucrarea sufletului, nici să
ciuntească iuțeala privirii; fiindcă se face mai presus de toate cele ce sunt
și se înțelege, și intră la Însuși Dumnezeu, Cel singur Bun și Adevărat și
mai presus de toată ființa și înțelegerea celor ce sunt.

818
 26. Sfârșitul lucrării faptei bune este Bunătatea, care este împlinirea
lucrării dumnezeiești, aducând spre a fi cuvântarea sufletului ce unește,
după fire, mânia și pofta și introduce în sine frumusețea asemănării. Iar
sfârșitul filosofiei celei privitoare este Adevărul, care se unește nedespărțit
cu cunoștința celor despre Dumnezeu, către care se suie mintea cea curată,
ce a stins cu totul în sine socoteala simțirilor; în această cunoștință se arată
curat vrednicia dumnezeieștii Icoane.
27. Nimeni nu poate binecuvânta în adevăr pe Dumnezeu, fără să-și fi
sfințit întâi trupul prin fapte bune și luminat sufletul prin cunoștință; căci
aplecarea spre fapta bună este fața minții privitoare, care o suie către
înălțimea cunoștinței celei adevărate, ca spre ceruri.
28. Fericit este acela care în adevăr cunoaște că întru noi, ca în niște
organe, Dumnezeu săvârșește toată lucrarea și privirea, bunătatea și
cunoștința, biruința și înțelepciunea, îmbunătățirea și adevărul, fără ca noi
să-I adăugăm ceva, ci numai aplecarea voitoare spre bine. Pe acestea
avându-le Marele Zorobabel, zice: „Binecuvântat ești Tu, și Ție
mărturisesc, Stăpâne al părinților; de la Tine este biruința, și de la Tine este
înțelepciunea, și a Ta este slava, iar eu sunt robul Tău.” (Esdra 3,11 –
Biblia 1936) Ca un cunoscător adevărat, pe toate le aduce lui Dumnezeu,
Care toate le poate și le-a dăruit, și de la Care are înțelepciunea; și
mărturisește Lui, ca Părinte al părinților și Stăpân, puterea darurilor, care
sunt: biruința, înțelepciunea, bunătatea, cunoștința, lucrarea și privirea,
adevărul și frumusețea virtuții; iar acestea, unite, strălucesc slava și lumina
lui Dumnezeu.
29. Toate săvârșirile Sfinților sunt arătat daruri ale lui Dumnezeu, fără ca
cineva să aibă ceva desăvârșit decât numai prin bunătatea dată, măsurată
după potrivirea cunoștinței bune și a aplecării bune a celui ce primește de
la Stăpânul Dumnezeu; și doar acestea le are, câte îi dăruiește Stăpânul.
30. Mintea care stă înainte, ca un epistat al faptei bune și al cunoștinței,
voind să stârpească din suflet robirea patimilor, zice: „Prea covârșește în
putere femeile și prea biruiește adevărul.” Prin „femei” numește bunătățile

819
dumnezeiești, prin care între oameni se face unită dragostea către
Dumnezeu și către aproapele, și răpește sufletele, scoțându-le din cele de
dincolo înțelegătoare și lipindu-le de Dumnezeu, după chipul unirii
nesfârșite, atât cât este cu putință firii omenești; și zidește împreună-
petrecerea curată și dumnezeiască. Adevărul este Unul, pricina celor ce
sunt, început, împărăție, putere și slavă, din Care și prin Care toate s-au
făcut și se fac, și întru Care se țin; și în cinstea Căruia se află la cei iubitori
de Dumnezeu toată știința și mișcarea.
31. Prin „femei” a arătat sfârșitul faptelor bune: dragostea, care este
deplina voință a bunătății firești, dulceață neamestecată și unire
nedespărțită a celor ce se împărtășesc; iar prin „adevăr”, marginea tuturor
cunoștințelor și a tuturor celor făcute, întru care, ca început și sfârșit al
celor ce sunt, trage după sine toată mișcarea firii, ca un oarecare cuvânt de
obște ce biruiește toate.
32. În prea-covârșitoarea lipsire a celor multe, ca Unul și Singur Adevăr,
acoperă toate cele ce întăresc cugetarea sau sunt cugetate, toate puterile
cunoscătoare mai presus de ființă și de cugetare; și cuprinzând prin
nemărginirea sa marginile tuturor celor ce au început și sfârșit, adună către
sine toată mișcarea. Unora le dă cunoștință arătată despre lipsirea darului;
altora, prin simțire negrăită, cunoștință despre împărtășirea bunătății, celor
ce au dorit aceasta.
33. Mintea este organ al înțelepciunii; cuvântul, al cunoștinței; iar al
amândurora, prin încredințare deplină, organ este credința cea uimită; iar al
darului tămăduirilor, fireasca iubire de oameni. Căci fiecare dar
dumnezeiesc are organ primitor: mintea curățită de nălucirile simțirilor
primește înțelepciunea; cel ce așază Cuvântul peste patimile mâniei și
poftei primește cunoștința; cel ce are neclintită încredințarea minții și a
cuvântului în cele dumnezeiești primește credința cea atotputernică; iar cel
ce a săvârșit iubirea de oameni, după lepădarea desăvârșită a iubirii de
sine, primește darurile tămăduirii.

820
 34. Fiecare dintre noi, după măsura credinței sale, are lucrarea arătată a
Duhului și, prin urmare, are în sine vistieria Duhului. Și niciodată cel
înțelept nu pizmuiește pe cel ce înaintează în daruri, întrucât și el are
aceeași aplecare primitoare a darurilor dumnezeiești.
35. Pricina împărțirii bunătăților dumnezeiești este măsura credinței
fiecăruia. Căci după cum credem, așa lucrăm; iar după măsura lucrării se
arată măsura credinței și primim după cum am crezut, măsura darului. Iar
cel ce nu lucrează, arătând după nelucrare măsura necredinței, primește
după cum n-a crezut lipsirea darului. De aceea este rău a zavistui
desăvârșirea altuia, când și în noi este puterea de a crede, de a lucra și de a
primi darul potrivit credinței fiecăruia.
36. Cel doritor de bunătăți, prin purtarea de grijă a cuvântului
înțelepciunii, de voie merge spre harul îndumnezeirii; iar cel nedoritor,
prin dreapta judecată, spre chipul pedepsei, fără de voie se depărtează de
răutăți. Cel dintâi, ca iubitor de Dumnezeu, se îndumnezeiește prin Pronie;
iar celălalt, ca iubitor de materie, prin judecată, neavând arătare spre a se
îndrepta; căci Dumnezeu, ca un bun, prin cuvintele înțelepciunii vindecă
pe cei ce voiesc, iar prin chipurile pedepsei vindecă pe cei greu mișcați
către fapta bună.
37. Adevărata credință este adevărul adunat și întemeiat, neavând
minciună; iar buna știință are asupra ei dragostea întărită, ca ceea ce nu are
nici o călcare de poruncă.
38. „Și se va odihni peste Dânsul șapte Duhuri: Duhul înțelepciunii,
Duhul înțelegerii, Duhul sfatului, Duhul tăriei, Duhul științei, Duhul
cunoștinței și Duhul temerii de Dumnezeu.” (Isaia 11,2–3, Biblia 1936) Iar
însușirile acestor daruri sunt: frica, lepădarea celor rele; tăria, lucrarea
celor bune; sfatul, dreapta socoteală despre cele potrivnice; știința,
cunoașterea neviclenită a datoriilor; cunoștința, lucrarea cuprinzătoare a
cuvintelor dumnezeiești în fapta bună; înțelegerea, împreuna-voirea
sufletului către cele cunoscute; iar înțelepciunea, unirea neajunsă cu
Dumnezeu, după deplina voință a celor vrednici, care prin împărtășire face

821
pe Dumnezeu împărtășit și îl așază tâlcuitor al dumnezeieștilor fericiri,
prin izvorâtoarea pururea lucrare a tainelor către cei ce se roagă și petrec în
neprihănirea inimii.
39. Deci Duhul fricii lui Dumnezeu este încetarea, după lucrare, a
patimilor; iar Duhul tăriei este osârdnica pornire şi neostoita mişcare către
lucrarea şi săvârşirea poruncilor; iar Duhul sfatului este deprinderea
dreptei socoteli, prin care, cu cuvântul, lucrăm pre Dumnezeieştile porunci
şi alegem pre cele bune din cele rele; iar Duhul ştiinţei este acea necăzută
cunoştinţă a chipurilor lucrării după fapta bună, prin care, când lucrăm,
după nici un chip nu cădem din dreapta judecată a cuvântului; iar Duhul
cunoştinţei este cuprinderea poruncilor şi a cuvintelor lor, după care se
alcătuiesc chipurile faptei bune; iar Duhul înţelegerii este învoiala cea
lăuntrică a sufletului către chipurile şi cuvintele faptei bune, sau mai
adevărat grăind, însăşi prefacerea, prin care se face amestecarea fireştilor
puteri către chipurile şi cuvintele poruncilor; iar Duhul înţelepciunii este
înălţarea şi unirea către cea mai duhovnicească Pricină a poruncilor, prin
care, negrăit, învaţă mintea pre cele întru Dumnezeu simple cuvinte ale
celor ce sunt, „căci din prisosul inimii grăieşte gura” (Mat. 12, 34), şi
inima odrăsleşte ca dintr-un izvor adevărul tuturor celor ce sunt, pe care-l
împărtăşeşte oamenilor.
40. De la cele mai de pe urmă către Dumnezeu, iar către noi mai
aproape, după hotar şi rânduială, ne suim către cele depărtate de noi, iar de
Dumnezeu mai apropiate; căci din nelucrarea răutăţilor, prin frică, trecem
la tăria lucrării faptelor bune; iar din lucrarea faptelor bune, suim către
alegerea sfatului; iar din alegere, către deprinderea bunătăţilor adică spre
cea prin ştiinţă; iar din deprinderea bunătăţilor ajungem la cunoştinţa
cuvintelor celor din fapta bună; iar de aici urcăm la prefacerea deprinderii
către cunoscutele cuvinte ale faptelor bune, adică la înţelegere; şi de la
aceasta, la cea simplă şi curată privire a celor ce sunt. Iar din această
privire izvorăsc, ca nişte izvoare cu multe vărsări, cuvintele cele
binecredincioase despre adevăr, născute din înţeleapta contemplare a
fiinţelor celor simţite şi a celor gândite.
822
 41. Cea dintâi bunătate către noi după lucrare, care este frica, Scriptura o
numără drept început al înţelepciunii (Ps. 110, 10); de la aceasta pornind,
ne suim către înţelegere, care este sfârşitul înţelepciunii, şi cu care ne
facem aproape de Dumnezeu însuşi, având numai prin înţelepciune unirea
către Dânsul, care unire mijloceşte această ridicare. Căci nu este cu putinţă
a ajunge cineva la înţelepciune, dacă nu va lepăda, mai întâi prin frică şi
prin darurile cele de pe treptele de mijloc, boala neştiinţei şi pulberea
răutăţii cu totul. Pentru aceasta rânduiala scrierii a aşezat aproape de
Dumnezeu pe înţelepciune, iar la noi pe frică, ca să ne înveţe hotarul şi
legea buneişi rânduieli.
42. Iar când ne vom sui prin aceşti ochi ai credinţei, adică prin luminare,
ne apropiem şi ne unim cu Dumnezeiasca Unire a înţelepciunii; iar prin
împărţirea Darurilor ce s-au dat spre folosul nostru, unim lucrarea noastră
cu pricina Harurilor, prin suire şi necontenită înaintare în partea faptelor
bune, fără a trece cu vederea împreună-lucrarea lui Dumnezeu întru toate,
ca nu cumva, lenevindu-ne subţire şi pe nesimţite, să aşezăm oarbă
credinţa noastră şi fară de ochi, neavându-i luminaţi prin lucrarea Duhului,
şi astfel să ne osândim cu dreptate în nesfârşiţii veci, întrucât prin noi
înşine am orbit Dumnezeieştii ochi ai credinţei.
43. Tot cel ce ar voi să deschidă întru sine aceşti ochi ai credinţei prin
nelucrarea poruncilor acela fără de îndoială este vrednic de osândă,
întrucât nu mai are încă pre Dumnezeu ca să-L vadă pre El; fiindcă, dacă
Scriptura numeşte „ochii Domnului” lucrările Duhului (II Paral. 16, 9),
acela care nu-i deschide prin lucrarea poruncilor nu are pre Dumnezeu a
privi către el, căci Dumnezeu nu priveşte spre cei pământeşti prin alţi ochi,
de vreme ce raza vederii Dumnezeieşti este luminarea bunătăţilor noastre.
44. Înţelepciunea lui Dumnezeu este Unime, care nedespărţit se priveşte
înlăuntrul feluritelor fapte bune şi se înţelege într-un singur chip prin
lucrarea acelora; iar iarăşi aceeaşi Unime se arată prin reîntoarcerea într-un
loc a bunătăţilor ce ţâşnesc din ea, atunci când noi, prin fiecare faptă bună,
ne facem înaintarea, unindu-ne cu dânsa prin lucrare cu grabnică sporire
către înălţime.
823
 45. Oarbă îşi are credinţa acela care nu lucrează pre Dumnezeieştile
porunci ale credinţei; căci dacă cele poruncite de Dumnezeu sunt lumină,
arătat este că fără de Dumnezeiasca lumină este acela care nu lucrează
porunca, şi numai umbră şi goală numire de creştin are, iar nu adevărat
chip.
46. Nimenea, întrucât păcătuieşte, nu poate pune în apărare neputinţa
trupească, ca şi cum aceasta l-ar fi silit; căci Unirea prin Dumnezeu-
Cuvântul a tămăduit firea întreagă, stricând blestemul, şi a făcut ca
împătimirea cugetului către patimi să fie fără de pricinuire. Dumnezeirea
Cuvântului este totdeauna cu cei ce cred (Mat. 28, 20), depărtând de la ei
legea păcatului trupesc.
47. Acela care, prin credinţa şi dragostea către Dumnezeu, a biruit
poftele necuvântătoare ale patimilor celor afară de fire, adică mişcările lor,
acela se face de acum afară şi de cele legiuite după fire, strămutându-se
către cele înţelegătoare; şi astfel leapădă de la sine şi cele de un neam cu
firea, împreună cu robia lor cea străină.
48. Când cunoştinţa cea după lucrare nu se va înfrâna prin
Dumnezeiasca frică, cade în tifosul mândriei, care pleacă pe cel ce o poartă
să înfăţişeze ca o moştenire a lui însuşi Darul cuvântului, uneltindu-l către
luarea de laudă. Iar lucrarea, când se va înmulţi împreună cu
Dumnezeiescul dor, fără ca lucrătorul să primească şi cunoştinţa celor
făcute, lucrează asupra celui practic chipul smeritei înţelepciuni, smerindu-
l pentru cele mai presus de puterea cuvântului.
49. Cerească sălăşluire este obiceiul nepătimaş după fapta bună,
asemenea şi cunoştinţa care nu are nici o umbră de înşelăciune spre a o
lupta.
50. Precum, după rânduiala numărului, al mişcatei Unimi sfârşitul este
milionul, iar început al nemişcării milionului este Unimea căci începutul
oricărui sfârşit se află în nemişcarea lui, iar sfârşitul oricărui început în
deplina împlinire, aşa şi credinţa, fiind fireşte început al faptelor bune, are
ca sfârşit împlinirea bunătăţii care este prin fapta bună; iar Cel din fire
824
Bun, ca sfârşit al bunătăţii, având început credinţa, se uneşte cu dânsa
împreună cu aplecarea cea lăuntrică. Fiindcă credinţa este tiparul lăuntric
al bunului, iar bunul este lucrarea credinţei. Iar, după fire, credincios şi
Bun este Dumnezeu: una ca întâia Bunătate cea principală, iar cealaltă ca
bunătatea de pe urmă, dorită; şi acestea în tot chipul se arată asemenea una
alteia, nedespărţindu-se prin nici un cuvânt, afară numai de cuvântul
născocirii, ci mişcarea celor supuse se sfârşeşte întru El.
51. Cea dintâi nepătimire, zice, care se priveşte la cei ce intră către fapta
bună, este desăvârşita încetare de la cele lucrate răutăţi; iar a doua este
desăvârşita lepădare a gândurilor minţii, cea după împreună-învoire, care
se face la cei ce uneltesc fapta bună după cuvânt; iar a treia este
desăvârşita nemişcare a poftei faţă de patimi, întru aceea care văd
înţelegător cuvintele celor privite prin închipuiri; iar a patra nepătimire
este desăvârşita curăţenie chiar şi de însăşi nălucirea lor, la aceea care, prin
cunoştinţă şi prin privire, au aşezat în minte stăpânitoare curată şi
luminoasă oglindă a lui Dumnezeu. Aşadar acela care s-a curăţit pe sine de
lucrarea patimilor şi s-a slobozit de învoirea minţii către patimi şi a făcut
încetare mişcării poftitoare către acestea, şi a aşezat neîntinată în sine
însăşi nălucirea minţii, unul ca acesta are cele patru maici-căpetenie ale
nepătimirii şi iese din materie şi din cele materialnice şi ajunge la
înţelegătoarea şi Dumnezeiasca şi paşnica încetare a tuturor.
52. Pe cea dintâi nepătimire o numeşte nepipăită mişcare după lucrarea
către păcatul trupesc; iar a doua, desăvârşita lepădare a gândurilor
sufleteşti împătimitoare, prin care alungă mişcarea patimilor, după cea
dintâi nepătimire, neavând gândurile pătimitoare care să le aprindă spre
lucrare; iar a treia este desăvârşita nemişcare a poftei faţă de patimi, prin
care şi cea de-a doua se face firească, unindu-se cu curăţia gândurilor; iar
pe a patra nepătimire o numeşte desăvârşita lepădare a tuturor simţitelor
năluciri ale minţii, întrucât îşi are naşterea din a treia, neavând năluciri ale
celor simţite care să vestească minţii icoanele patimilor.
53. La fiece lucrător, ca un oarecare rob şi roabă, cuvântul şi mintea se
ostenesc, fiindcă cunosc chipurile lucrării faptei bune şi le zidesc pe ele, şi
825
pentru că, după oarecare chip, au împotrivă toată puterea duhurilor celor
viclene potrivnice lucrării; iar după ce va săvârşi filosofia practică, pe care
au arătat-o al şaselea număr (căci numărul şase însemnează filosofia
practică), lasă cuvântul şi mintea slobode către cea duhovnicească,
ajungând la privirea înruditelor cuvinte ale celor ce sunt.
54. De alt neam rob şi roabă sunt mânia şi pofta, pe care mintea
privitoare totdeauna le pune subjugate în stăpânirea cuvântului spre
lucrarea bunătăţilor, prin bărbăţie şi întreagă înţelepciune, şi nu le dă
desăvârşită slobozenie, până când legea firii nu se va înghiţi cu totul de
legea Duhului, după cum moartea ticălosului trup se înghite de nemărginita
viaţă, şi se va arăta toată curata Icoană a Împărăţiei Celei fără de început,
care are toată închipuirea Chipului Celui dintâi; întru care, când va ajunge
privitorul, aşază de acum slobode şi mânia, şi pofta: pe poftă o preface în
neîntinată dulceaţă şi prea curată poftă a Dumnezeiescului Dor, iar pe
mânie o ridică la căldură duhovnicească nemărginită şi pururea nemişcată,
şi prea înţeleaptă manie – nebunie înfocată de dor.
55. Icoană a Împărăţiei celei fără de început este statornicia minţii în
adevărata cunoştinţă şi nestricăciunea simţirilor către fapta bună; iar după
prefacerea întru Duhul a simţirilor către minte, suflet şi trup, acestea se
află împreună legate numai prin Dumnezeiasca lege a Duhului, după care
au totdeauna pătrunsă lucrarea nemişcată şi vie a Cuvântului, întru care
depărtată cu totul rămâne toată neasemănarea şi contrazicerea cea către
Dumnezeiescul.
56. Lucrătoare poftă o numeşte dulceaţa, fiindcă aceasta, după hotarul ei,
are bunul cel de faţă; iar nelucrătoare dulceaţă o numeşte poftirea, fiindcă
are bunul cel viitor după hotărârea ei; iar mâine o numeşte mişcare
cugetată a pornirii; iar pornire, mânie lucrătoare. Aşadar acela care a supus
aceste puteri cuvântului va afla pofta prefăcându-se întru dânsul în
dulceaţă după împleticirea curată a sufletului către Cel Dumnezeiesc; iar
mânia în neîntinată căldură păzitoare a dulceţii Dumnezeieşti; asemenea şi
întreaga înţeleaptă pornire se face desăvârşită uimire de la cele ce sunt,
prin buna aplecare a sufletului către prea-puternica bunăvoire. Pentru
826
aceea, câtă vreme vieţuieşte întru noi lumea şi aplecarea de voie a
sufletului către cele materialnice, nu se cuvine să dăm slobozenie acestor
două puteri, ca nu cumva, amestecându-se cu cele simţite ca cele de un
neam cu ele să lupte sufletul şi să-l apuce rob desăvârşit către patimi,
precum odinioară Babilonienii pre Ierusalim. Fiindcă în veacul acesta,
întru care legea porunceşte robilor de alt neam să lucreze, aplecarea
cunoscătoare a sufletului, cea către lume, adică către viaţa aceasta,
cuvântul o arată prin istorisire, prefăcând cele cugetate…
57. Pe cel rău îl numeşte având început în vreme, fiindcă are vremelnic
început mişcarea cea afară de fire întru noi; iar pe cel bun nu îl numeşte că
ar avea început în vreme, fiindcă este fireşte bun mai înainte de toate
veacurile şi de toată vremea. Pe bun îl numeşte înţelegător, că numai pe el
se cuvine a-l cugeta; iar pe cel rău, neînţelegător, fiindcă nu se cuvine a se
cugeta; pe bun îl numeşte grăit, fiindcă numai pe acesta se cuvine a-l grăi;
şi „făcut” îl numeşte pe El, fiindcă după Dar, pentru iubirea de oameni,
suferă a Se face întru noi spre în-Dumnezeirea noastră, când Îl facem şi Îl
zicem noi pe El. Pe rău îl numeşte nefăcut, fiindcă firea răului este
stricăciune şi nu are fiinţă; iar pe bun îl numeşte nestricăcios, fiindcă
totdeauna este şi niciodată nu încetează de a fi, şi este păzitor al tuturor
celor ce-L au pe Dânsul. Şi astfel, prin cel cuvântător îl căutăm, prin cel
poftitor îl dorim, prin mânie îl păzim nejefuit, prin cel simţitor îl despărţim
prin ştiinţă neamestecat de cele protivnice, prin cel grăitor îl facem arătat
celor ce nu-L cunosc, iar prin naştere îl înmulţim, sau, mai adevărat, noi ne
înmulţim prin Harul Adevărului după El.
58. Se cuvine să avem mintea prea-privitoare împărăţind peste
înţelegerile celor ce sunt şi ale privirilor şi ale feluritelor lor mişcări, având
deprindere neroditoare de răutate, adică nici să se prindă de răutate, nici s-
o nască, de care se cade mintea să se abată mişcându-se către privire, ca nu
cumva, în vreme ce cugetă cele duhovniceşti fără să vrea, să se amăgească
şi să cadă în vreuna din cele ce strică fireşte curata şi adânca cugetare a
inimii prin vreun duh viclean al celor simţite.

827
 59. Cel ce s-a rănit de slava cea deşartă a oricărei fapte bune sau
cunoştinţe, în deşert păstrează pre coamă, precum Avesalom (II Împ. 14,
26), care este săvârşirea părerii şi amestecată asemenea molarului spre
amăgirea celor ce o văd, arătând prin aceasta că petrecerea lui este
năravnică şi meşteşugită; prin care, zburând în văzduh, socoteşte că a prins
prin învăţătura Cuvântului pe Născătorul Părinte şi voieşte pe slava faptei
bune şi a cunoştinţei, care se află în Tatăl, să o tragă cu tiranie spre sine ca
un mândru. Iar acesta, după ce a ieşit la lăţimea privirii duhovniceşti fireşti
către războiul cuvântător în cinstea adevărului prin vieţuitoarea simţire,
rămâne ţinut în dumbrava pădurilor lumeşti ale privirilor materiale şi are
această deşartă înălţare care îl ţine spânzurat între cer şi pământ spre
moarte. Căci cel slăvit în deşert nu are cunoştinţa care să-l tragă spre alt
cer şi să-l scoată din înălţarea care îl ţine jos, nici pământ, adică temeiul
smereniei faptelor bune, care să-l tragă şi să-l despartă de mândria care îl
ridică în sus; iar pe acesta îl plânge murind iubirea de oameni a lui
Dumnezeu, „Care nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie
viu” (Iezech. 18, 23).
60. Începutul şi sfârşitul mântuirii fiecăruia este înţelepciunea: cea
dintâi, zidind prin frică, iar treptat săvârşindu-se prin Dor, şi mai ales frica
cea de început se lucrează cu iconomie pentru noi, ca să oprească pe
iubitorul de răutate, iar Dorul se află la sfârşit ca să sature cu înţelegător
râs pe cei ce o schimbă pe ea în locul petrecerii tuturor celor ce sunt.
61. Înţelepciunea şi frica se fac lipsire prin scăpare la cei ce nu o doresc;
iar Dorul, fiind dorit, este deprindere dobânditoare a lucrării celor ce o
iubesc, căci aşteptarea muncilor slobozeşte de patimi şi lucrează frica, iar
Dorul lucrează dobândirea faptelor bune, obişnuind mintea să vadă
bunătăţile cele viitoare.
62. Orice mărturisire smereşte sufletul şi îl învaţă că prin Dumnezeiescul
Dar s-a îndreptat, iar prin greşalele cele din lenevirea cugetului învaţă că
este vinovat.

828
 63. Îndoit este cuvântul mărturisirii: unul spre mulţumirea bunătăţilor
dăruite, iar celălalt spre cercetarea şi mustrarea răutăţilor lucrate. Căci
mărturisire se numeşte şi numărarea Dumnezeieştilor faceri de bine cu
mulţumirea pentru ele, precum şi spovedania răutăţilor făcute de cei
vinovaţi; şi acestea două sunt făcătoare ale smereniei: atât cel ce
mulţumeşte se smereşte socotindu-se nevrednic de binele primit, cât şi cel
ce îşi mărturiseşte greşalele rugându-se pentru iertare.
64. Patima mândriei se alcătuieşte din două necunoştinţe, care, adunate
împreună, nasc o înţelegere amestecată: căci numai acela este mândru care
a uitat şi Dumnezeiescul ajutor, şi neputinţa omenească; aşadar mândria
este lipsă a cunoştinţei Dumnezeieşti şi omeneşti, fiindcă prin tăgăduirea
celor adevărate se întemeiază una singură, mincinoasă.
65. Slava deşartă este abatere din scopul cel după Dumnezeu şi mutare
spre alt scop, nu după Dumnezeu; căci slăvit în deşert este acela care
lucrează bunătăţile spre ale lui, şi nu pentru slava Dumnezeiască,
cumpărând prin osteneală laudele fără ipostas ale oamenilor.
66. Iar plăcătorul oamenilor săvârşeşte numai cele văzute şi vorbeşte
cele linguşitoare, ca prin unele să tragă privirea, iar prin altele auzirea
acelora ce se mulţumesc cu acestea, înspăimântându-i cu cele văzute şi
auzite şi cuprinzând prin simţiri chipurile bunătăţilor; aşadar plăcerea
omenească se lucrează numai prin obiceiurile şi cuvintele făcute spre
arătare ca şi cum ar fi spre bunătăţi.
67. Făţărnicia este prefacere a prieteniei, sau urâciune acoperită cu
chipul prieteşugului, sau vrajbă lucrată prin prieteşug, sau zavistie ce
făţărniceşte chipul dragostei, sau petrecere cu împodobire falsă, sau
bunătate numai după chip iar nu după lucrare, sau prefacere a dreptăţii care
stăruie ca şi cum ar fi dreaptă, sau amăgire cu chipul adevărului; pe care
făţărnicie o lucrează cei ce urmează şarpelui prin încolăciturile obiceiurilor
lor.
68. Pricina celor ce sunt şi a bunătăţilor lor este Dumnezeu; şi acela care
se mândreşte pentru bunătăţi sau pentru cunoştinţă, şi nu sporeşte
829
împreună cu acestea şi simţirea neputinţei sale, acela n-a fugit de răutatea
mândriei. Iar cel ce lucrează bunătatea spre slava sa mai întâi s-a cinstit pe
sine decât pe Dumnezeu şi s-a străpuns cu ghimpele slavei deşarte; iar cel
ce lucrează sau grăieşte bunătăţi spre a le arăta oamenilor a aşezat mai
presus cinstea lor decât pe cea Dumnezeiască şi boleşte de plăcerea
oamenilor; iar cel ce numai vopseşte chipurile bunătăţilor pentru amăgire,
acoperind prin vicleşug şi făţărnicie cu chipul evlaviei lucrarea cea rea,
unul ca acesta a depărtat scopul de la pricina fiecărei virtuţi.
69. Nici unul dintre viclenele duhuri nu împiedică vreodată osârdia celui
îmbunătăţit, ci mai ales, cu vicleşug, micşorează şi lipsurile faptelor bune
şi îndeamnă pe nevoitori spre grabnică înaintare, dându-le osârdie spre a
aduce către sine întreaga lor înţelegere, ca astfel, după ce va pieri dreapta
măsură a căii de mijloc, să se înşele şi să meargă pe altă cale fără a
înţelege.
70. De aceea nici postul nu îl urăsc (duhurile viclene), nici toată
înţelepciunea, nici darea banilor, nici iubirea de străini, nici cântarea, nici
citirea, nici liniştea, nici privegherea, nici celelalte ce închipuiesc
petrecerea după Dumnezeu până ce nu vor cunoaşte scopul şi pricina celor
ce se fac.
71. Şi adecă pe alţi draci mai lesne poate nevoitorul a-i înţelege şi cu
uşurinţă a fugi de vătămarea lor; iar pe aceia care se arată ca şi cum ar
lucra împreună în drumul faptei bune şi, cu oareşicare chip, voiesc a zidi
împreună cu noi Biserică Domnului (Ezdra 4, 2), pe aceia cine, afară de
lucrătorul şi viul Cuvânt, „Care pătrunde toate şi ajunge până la despărţirea
sufletului şi a duhului, şi judecă gândurile şi cugetele inimii” (Evrei 4, 12–
13), va putea să-i cunoască, fie şi din lucrările cele prea înalte? Acela
singur, adică Cuvântul, înţelege cu de-amăruntul care lucruri şi înţelegeri
sunt sufleteşti fireşti însuşiri ale bunătăţii sau ale mişcărilor ei şi care sunt
cele duhovniceşti, mai presus de fire, Dumnezeu-însuşi caracterisindu-le şi
dându-le firii după Dar; iar acest lucrător Cuvânt pătrunde şi recunoaşte
până în încheieturile şi mădularele unirii cuvintelor duhovniceşti ale
chipurilor bunătăţii, dacă sunt potrivite sau nepotrivite, şi judecă aducerile-
830
aminte şi înţelegerile inimii, cele nevăzute după adâncimea lor, şi pricini
nevăzute ale celor ce se mişcă în suflet, întru care nu se ascunde zidire
nearătată în noi, căci toate cele făcute după înţelegere şi toate câte au să fie
făcute sau înţelese de noi, El cu de-amăruntul le cunoaşte.
72. Despărţirea sufletului şi a duhului o numeşte osebirea bunătăţilor
înfiinţate, ale căror cuvinte fireşte le avem, şi a faptelor bune duhovniceşti,
al căror Dar îl primim după hărăzire; iar osebirea acestora Cuvântul o face
cu bună socoteală, judecând drept.
73. Aducerile-aminte şi înţelegerile inimii, ale căror judecător este
Cuvântul, sunt aplecările sufletului: atât către cuvintele şi cugetările
dumnezeieşti, cât şi către însăşi pricinile acelor aplecări; căci aducerea-
aminte mişcă spre pomenire, al cărei semn propriu este aplecarea, iar
înţelegerea hotărăşte mai adânc, închipuind pricina şi mărginirea ei.
74. Şi dacă Dumnezeu, după fiinţă, este cunoştinţă, iar mintea covârşeşte
toată cunoştinţa şi fireşte se supune ei, atunci se înţelege că Dumnezeu este
mai presus decât aceasta; căci şi mai presus de toată mintea se află cu
nemărginire, minte căreia cunoştinţa, după chipuri, i se supune fireşte.
75. Şi cine poate, fără ca Dumnezeu-Cuvântul să locuiască în adâncul
inimii lui, după ce va intra şi va vedea vicleşugurile pierzătoare ale
demonilor celor înrăutăţiţi, să stea singuratic, fără tovărăşie străină, şi să
zidească casa Domnului după Marele Zorobabel şi după Iisus şi după
povăţuitorii Părinţi, care zic cu mare glas către amăgirile mândriei, ale
slavei deşarte, ale plăcerii oamenilor şi ale făţărniciei: „Nu cu voi vom zidi
Casa Domnului Dumnezeului nostru, ci noi singuri vom zidi în Domnul
Dumnezeul lui Israel” (Ezdra 4, 3); căci au cunoscut că tovărăşia acestora
strică toată zidirea, o risipeşte şi ocărăşte podoaba Darurilor dumnezeieşti.
76. Nimeni nu poate zidi fapta bună întru Domnul, dacă are tovarăş
vreunul din dracii cei sus-numiţi; căci un astfel de om nu are pe Dumnezeu
ca sfârşit al celor lucrate, pe Care văzându-L ar putea săvârşi fapta bună, ci
are patima de care este ţinut.

831
 77. Cei ce luptă prin lipsire sunt dracii care învaţă curvia, beţia, iubirea
de argint, zavistia; iar cei ce luptă prin covârşire sunt aceia care învaţă
înălţarea, slava deşartă şi mândria şi care, prin cele de-a dreapta, pe ascuns
sape şi prăbuşesc prin cele de-a stânga.
78. Să zicem şi noi neîncetat către cele puse nevăzut de duhurile
vicleniei, către chipul prieteniei mincinoase cu care voiesc, prin cele bune,
neînţelese de noi, să ne pricinuiască moartea păcatului şi ne îndeamnă să
zidim împreună cu ele Lăcaşul Domnului nostru: să zicem, dar: „Nu noi cu
voi vom zidi Lăcaşul Domnului Dumnezeului nostru, căci numai noi, în
Domnul Dumnezeul lui Israel, vom zidi.” Fiindcă, izbăvindu-ne de dracii
care luptă fapta bună prin lipsire, nu voim ca, după ce ne vom înălţa prin
covârşirea voastră, să fim sapaţi şi prăbuşiţi, cădere mai rea decât cea
dintâi, întrucât cea dintâi prin lipsire, era uşoară în întoarcere şi Domnul ne
ierta pentru neputinţă; iar a doua, aflându-ne urâţi pentru mândria noastră,
fie nu mai are nădejde de întoarcere, fie ieşirea este cu anevoie. Deci să
zicem: nu, căci avem pe Sfinţii îngeri ajutători la cele bune, şi mai ales pe
Dumnezeu Însuşi, Care Se arată nouă prin lucrările dreptăţii şi ne zideşte
în Sine Lăcaş Sfânt şi slobod de toată patima.
79. Hotarul faptei bune este unirea, prin cunoştinţă, a neputinţei
omeneşti cu puterea dumnezeiască; iar acela care îşi prescrie doar
neputinţa firii şi nu intră în hotarul faptei bune şi pentru aceea păcătuieşte,
acela nu va primi niciodată puterea care întăreşte neputinţa; iar cel ce pune
împotrivă neputinţa sa ca o putere a lui Dumnezeu, socotind că a trecut
hotarul faptei bune, acela nu înţelege că păcătuieşte, pentru că mândria l-a
cuprins şi socoteşte că greşeala este faptă bună. Aşadar mai vrednic de
iertare este cel ce prescrie sieşi neputinţa firii şi cade din fapta bună din
lenevire, decât cel ce îşi pune neputinţa ca putere în locul puterii
dumnezeieşti, prefăcând prin obrăznicie căderea în bunătate.
80. Iar de vreme ce este zis: „Mult poate rugăciunea dreptului, când
lucrează” (Iacob 5, 16), cunosc două chipuri în care aceasta se lucrează:
întâi, când cel ce se roagă aduce lui Dumnezeu rugăciunea împreună cu
lucrurile poruncilor, iar nu numai cu cuvânt gol şi glas deşert al limbii, ca
832
să nu rămână rugăciunea neipostatică şi nelucrătoare, ci lucrătoare şi vie,
însufleţită prin faptele poruncilor; fiindcă ipostasul rugăciunii şi al cererii
este împlinirea prin faptele poruncilor, prin care dreptul are cererea
puternică şi poate toate prin lucrarea poruncilor. Iar al doilea, când dreptul
are nevoie de rugăciune şi lucrează faptele rugăciunii, îndreptând şi
începutul petrecerii sale; căci acestea întăresc rugăciunea dreptului, care se
împuterniceşte prin petrecerea lui îmbunătăţită.
81. Nici un folos al rugăciunii dreptului nu află acela ce are nevoie de
ea, dacă mai mult îi place a petrece în greşale decât în fapte bune; căci şi
Marele Samuil se mâhnea pentru Saul când a greşit, însă nu a putut
îmblânzi pe Dumnezeu, pentru că Saul nu a adus împreună cu rugăciunea
prorocului şi pe aceea care era cuviincioasa îndreptare a greşalelor lui.
Pentru aceasta Dumnezeu, voind să înceteze robul Său de la plânsul cel
neînţelegător, îi zise: „Până când tu plângi pentru Saul? Căci Eu l-am
lepădat pe el, ca să nu mai fie împărat peste Israel” (1 Împ. 16, 1).
82. Asemenea şi plângătorul Ieremia, rugându-se pentru norodul Iudeilor
care rămăsese în înşelarea idolilor, nu a fost ascultat; deoarece nu avea,
spre puterea rugăciunii lui, întoarcere de la rătăcire a celor neîndumnezeiţi.
Drept aceea Dumnezeu, depărtându-l şi pe el de la rugăciunea cea deşartă,
zice: „Şi tu nu te ruga pentru norodul acesta, nici nu cere să fie miluiţi, şi
nici să te apropii către Mine pentru ei, că nu te voi asculta” (Ier. 7, 16).
83. Multă neînţelegere este, ca să nu zic nebunie, ca acela ce se
îndulceşte după aplecarea lui de cele rele să ceară mântuire prin rugăciunea
drepţilor, şi mai ales să ceară iertare acelora pentru care el, îngâmfându-se,
se întinează de bunăvoie prin lucrare. Deci se cuvine ca cel ce are nevoie
de cererea dreptului, dacă în adevăr urăşte cele rele, să nu lase deşartă şi
fără lucrare rugăciunea aceluia, ci s-o facă lucrătoare şi puternică prin
feluritele lui bunătăţi, ca astfel întraripată să se înalţe spre Dumnezeu, Care
poate să-i dea iertare celor greşite.
84. „Mult poate rugăciunea dreptului” fie prin dreptul care o lucrează,
fie prin acela care o cere de la dreptul, îi dă îndrăzneală către Dumnezeu,

833
Cel ce poate împlini cererile lor. Iar celui ce o caută de la dreptul,
rugăciunea îi devine lucrătoare când se depărtează de sine însuşi de la cea
dintâi rătăcire şi îşi întoarce aşezarea către bunătăţi.
85. Întrebare: Dacă Apostolul zice: „Bucuraţi-vă, măcar acum puţin,
dacă trebuie, fiind întristaţi prin multe feluri de ispite” (1 Petru 1, 6), cum
poate cineva, fiind întristat prin ispite, să se bucure, de vreme ce se
mâhneşte?
86. Răspuns: Cuvântul adevărului cunoaşte două feluri de întristare: una
nevăzută, care ţine de suflet; şi alta arătată, care se face prin simţiri. Cea
dintâi cuprinde tot adâncul sufletului, muncindu-l prin bătăile ştiinţei ce
mustră; iar cea de a doua cuprinde simţirea, strâmtorând-o prin greutatea
durerilor celor împotrivă firii. Una îşi află sfârşitul în dulceaţa simţirii, iar
cealaltă în veselia sufletului; însă prima vine din cunoaşterea patimilor
celor trupeşti, iar a doua se dă omului fără cunoaşterea celor simţite.
87. Întristarea, după cugetul meu, este o deplină aşezare lipsită de
dulceţi; iar lipsirea de dulceţi este naşterea durerii; durerea este lipsirea
obiceiului firesc, iar patima ce stă sub obicei este chipul lucrării fireşti
întoarse prin rea întrebuinţare; iar reaua întrebuinţare este mişcarea care
lucrează nu către cele după fire şi nu sub sprijinirea puterii sale.
88. Sfârşitul întristării sufleteşti este dulceaţa simţirii, căci din aceasta se
naşte întristarea sufletului; aşijderea, sfârşitul dulceţii sufleteşti este
întristarea trupului, căci veselia sufletului se face întristare trupului.
89. Îndoită este întristarea: una prin simţiri, care vine după lipsirea
dulceţilor trupeşti; iar cealaltă în minte, după lipsirea bunătăţilor sufletului.
Şi tot aşa îndoite sunt şi ispitele: unele de voie, altele fără de voie. Cele de
voie au drept părinţi dulceaţa simţirilor, iar acestea nasc întristarea
sufletului, pentru că păcatul, când se săvârşeşte, naşte întristare. Iar cele
fără de voie, arătate în durerile nesocotite, sunt părinţii dulceţii sufleteşti şi
născători întristării trupeşti.

834
 90. Aşadar, precum cuvântul numeşte întristarea îndoită, tot astfel
cunoaşte îndoit chipul ispitelor: unele după cunoştinţă, altele fără
cunoştinţă. Cele după cunoştinţă sunt ziditoare de dulceţi, iar cele fără
cunoştinţă atrag durerile. Acelea sunt pricină de întristare sufletească, iar
acestea pricină de întristare trupească.
91. Ispita cea după cunoştinţă zideşte întristarea sufletului şi dulceaţa
trupească; iar ispita cea fără de cunoştinţă zideşte dulceaţa sufletului şi
întristarea trupului.
92. Socotesc că Domnul nostru şi Dumnezeu învaţă pe ucenicii Săi a se
ruga să fie izbăviţi de ispita după cunoştinţă, zicând: „Şi nu ne duce pe noi
în ispită” (Mat. 6, 13), adică de ispita dulceţilor de voie. Iar Sfântul Iacob,
în ce priveşte ispitele fără de voie, învaţă să nu se mâhnească cei ce se
nevoiesc pentru adevăr, zicând: „Toată bucuria să o aveţi, fraţii mei, când
veţi cădea în multe ispite” (Iacob 1, 2), şi: „Ispita credinţei voastre
lucrează răbdare; iar răbdarea să aibă lucrare desăvârşită...” (Iacob 1, 3–4).
93. Deci Domnul ne învaţă a ne teme şi a fugi de ispitele de voie care
sunt dulceaţă trupului şi durere sufletului iar Marele Iacob ne îndeamnă a
ne bucura pentru ispitele fără de voie, fiindcă ele scot afară dulceaţa
trupului şi durerea sufletului.
94. Desăvârşit este acela care, prin înfrânare, luptă împotriva ispitelor de
voie, iar în cele fără de voie rămâne prin răbdare. Iar întreg desăvârşit este
acela care petrece şi în lucrarea cunoştinţei, şi în lucrarea privirii
duhovniceşti.
95. Cel ce se îngrijeşte de dulceaţa sufletului, iar întristarea simţirilor o
primeşte cu mulţumire şi răbdare, acela devine cercat, desăvârşit şi întreg
desăvârşit: cercat, pentru că a devenit iscusit în cele potrivnice simţurilor;
desăvârşit, pentru că prin înfrânare şi răbdare nu se pleacă dulceaţilor şi
întristărilor simţirilor; iar întreg desăvârşit, pentru că păzeşte neştirbite
obiceiurile lucrării şi ale privirii, acestea întărindu-se una pe alta.

835
 96. Cel ce a primit cercarea întristării şi a dulceţii trupului se poate numi
cercat, ca iscusit al celor lesne şi al celor neplăcute trupului; desăvârşit este
acela ce a luptat, prin puterea cuvântului, şi cu dulceaţa şi cu durerea
trupului; iar întreg desăvârşit este acela ce a păzit neştirbite obiceiurile
lucrării şi privirii, prin întinderea Dumnezeiescului Dor.
97. Şi întristarea sufletului este îndoită: una pentru greşalele sale, iar alta
pentru greşalele străine; iar pricina acesteia este arătată în dulceaţa
simţirilor celui mâhnit. Căci nu este păcat între oameni care să nu aibă la
temelie vreo dulceaţă simţită, ce aprinde fără cuvânt sufletul către simţiri.
Iar pricina dulceţii sufletului este întristarea simţirilor celui ce se bucură
pentru fapte bune sau pentru cele străine.
98. Fără împătimită rudenie a sufletului cu simţirile nu este păcat
desăvârşit între oameni; deci dulceaţa trupului merge înaintea întristării
sufletului.
99. Naşterea adevăratei fapte bune este înstrăinarea de bunăvoie de trup.
Iar sufletul se veseleşte duhovniceşte atunci când trupul este ostenit pentru
fapta bună.
100. Când sufletul, pentru cinstea faptei bune, dobândeşte împotrivire
faţă de simţiri, atunci simţirea va fi în dureri, fiindcă nu mai are putere
asupra acelei înţeleptoare rudenii a dulceţilor. Iar sufletul desăvârşit,
ridicându-se asupra dulceţii, o încetează prin bărbăţia înfrânării; şi rămâne
neînduplecat faţă de durerile fără de voie, neieşind din slava faptei bune
nici prin dulceaţă, nici prin durere. Iar pricina întristării simţirii este
neîndeletnicirea desăvârşită a sufletului cu cele fireşti; iar pricina dulceţii
trupeşti este aceea care zideşte în suflet lucrarea cea afară de fire, neavând
alt început decât lepădarea sufletului de cele fireşti.
Suta a şasea
1. Cuvântul cunoaşte cugetător pre înţelegătoarea putere a sufletului,
care, când se desparte de la ţinerea cea după simţire, lasă pre trup pustiu de
purtarea de grijă către dulceţi, lipsindu-l de atârnarea cugetătoare către

836
simţiri, şi nu-i îngăduie nici să se mângâie întru necaz, pentru că întreaga
lui îndeletnicire se înalţă spre cele Dumnezeieşti, în unirea cea prin
socotire, unde se adună mintea într-o singură mişcare către Dumnezeu.
2. Mintea şi simţirea au între ele lucrare potrivnică după fire, pentru
deosebirea cea nemărginită a celor supuse lor; că una cuprinde după fiinţă
pre cele înţelegătoare şi netrupeşti, pe care fireşte le împarte şi le gustă, iar
cealaltă are în grija sa pre cele simţite şi trupeşti, pe care după fire le
primeşte şi le lucrează.
3. Lepădarea celor după fire ale sufletului face început firesc al dulceţii
după simţire; căci, întrucât sufletul lucrează pre bunătăţile cele după fire,
nu are vreme şi putere a afla chipurile dulceţii celei trupeşti.
4. Când Cuvântul povăţuieşte pre simţiri după privirea celor văzute,
trupul se află lipsit în chip firesc de toată dulceaţa, pentru că nu are
sloboda aplecare dezlegată de legăturile cele cuvântătoare, spre a sluji
dulceţilor lui; şi pentru că, fiind sub stăpânirea Cuvântului ce locuieşte
întru noi, trupul se munceşte ca robit spre lucrarea faptelor bune.
5. Când mintea aşază pre simţire ca pre o putere a ei după fire şi se
împleteşte la luptă cu cele simţite, îndată începe a gusta pe nesimţite din
dulceţile trupeşti şi nu poate trece pre firea celor văzute, fiind trasă înapoi
de unirea pătimaşă către simţiri.
6. Deci dacă mintea nu poate trece la cele înrudite ei gânditoare fără de
trecerea prin mijlocul celor simţite, iar aceasta nu se poate lucra meşteşugit
şi fără simţirea însăşi, care este fireşte înrudită cu cele simţite, atunci, dacă
se va prinde cu totul de arătarea văzutelor şi le va socoti drept lucrare
firească, urmează că a căzut din înţelesurile cele după fire şi s-a plecat spre
trupescul afară-de-fire; iar dacă, îndată ce vin arătările prin simţire, mintea
le desparte de la sine şi le vede curate după semnele lor, atunci
desăvârşeşte dulceaţa sufletului, pentru că nu se mai ţine de cele văzute şi
simţite, iar întristarea simţurilor o aşază lipsită de dulceţi.

837
 7. Şi fiindcă întristarea sufletului o lucrează dulceaţa după simţire, iar
întristarea simţirilor o lucrează dulceaţa sufletului, cu dreptate cel ce
doreşte cu trezvie a se face moştenitor al nădăjduitei, nestricatelor şi
neveştejitelor bunătăţi ale vieţii celei din cer, întru Iisus Hristos, Domnul şi
Mântuitorul nostru, „prin învierea cea din morţi” (1 Petru 1.3), acela are
după suflet veselie, ridicată de nădejdea celor viitoare, iar după trup şi
simţire are întristarea durerilor ispitelor; căci la toată fapta bună urmează
durere trupului şi dulceaţă sufletului.
8. Cu cuviinţă este ca mintea, în această viaţă, să se bucure totdeauna cu
sufletul prin nădejdea bunătăţilor veşnice, iar dacă simţirea este încă
ostenită, aceasta este mâhnirea trupească, născută din multe osteneli şi
ispite pentru fapta bună; căci „pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice
de slava ce va să se descopere” (Romani 8.18).
9. Şi de vreme ce trupul este al sufletului, iar nu sufletul al trupului; căci
„cel mai mic este al celui mai bun, iar nu cel mai bun al celui mai mic”; iar
prin călcare s-a sădit în trup legea păcatului (Romani 5.12), adică dulceaţa
după simţire, Dumnezeu a lăsat trupul să se osândească în durere, spre
stricarea legii păcatului; şi cel ce pricepe aceasta vede că prin durerile
simţirilor se strică legea păcatului spre dobândirea vieţii veşnice în Duhul,
la care nu putem ajunge dacă mai întâi nu se va topi şi nu se va vărsa din
trup toată aplecarea către dulceţile lui.
10. Cel ce se întristează cu trupul pentru cinstea faptei bune se bucură cu
sufletul, ca unul ce vede cu mintea podoaba celor viitoare, şi, după Marele
David, „moare în toate zilele” (cf. Ps. 43.22), lepădând socotirea trupească,
iar sufletul i se înnoieşte necontenit; căci şi dulceaţa lui este mântuitoare, şi
întristarea lui folositoare, dacă sunt primite după cuvânt.
11. Dulceaţă mântuitoare numesc bucuria sufletului pentru fapta bună;
iar întristare folositoare numesc scârba şi osteneala trupului pentru fapta
bună; căci cel dedat patimilor zideşte porniri necuvenite, iar cel ce nu
îmbrăţişează lucrările ce stârnesc patimile, acela zideşte fugiri necuvenite.

838
 12. Nici Darul Dumnezeiesc nu lucrează luminarea cunoştinţei fără
puterea firească ce primeşte această luminare; nici puterea firească nu
lucrează luminarea fără Darul cel dăruitor.
13. Darul Sfântului Duh nu lucrează în Sfinţi înţelepciunea fără mintea
care o primeşte, nici cunoştinţa fără puterea cuvântului, nici credinţa fără
deplina încredinţare a minţii, nici tămăduirile fără fireasca iubire de
oameni; şi nici unul din acestea nu-l dobândeşte omul numai prin puterea
lui firească, ci prin puterea Dumnezeiască ce le împărtăşeşte.
14. Cel ce cere fără patimă primeşte puterea de a lucra fapta bună; cel ce
caută fără patimă află adevărul celor ce sunt; iar cel ce bate la uşa
cunoştinţei fără patimă intră neîmpiedicat în taina Teologiei.
15. Cel ce cere cele Dumnezeeşti fără patimă negreşit va primi; iar cel ce
cere cu patimă nu va primi, căci este scris: „Cereţi şi nu luaţi, fiindcă rău
cereţi” (Iacov 4.3).
16. Duhul Sfânt caută în noi cunoştinţa celor ce sunt şi le cercetează, nu
pentru Sine, că este Dumnezeu şi mai presus de toată cunoştinţa, ci pentru
noi, precum şi Cuvântul S-a făcut trup nu pentru Sine, ci pentru noi.
17. După cum fără lumină materialnică ochiul nu vede cele simţite, aşa
fără lumină duhovnicească mintea nu primeşte privirea duhovnicească;
căci lumina simţită luminează simţirea, iar lumina duhovnicească
străluceşte minţii spre înţelegerea celor mai presus de simţire.
18. Cele foarte cercetătoare şi căutătoare puteri ale firii noastre au fost
smerite prin căderea în păcat, „căci nu este cel ce înţelege, nici cel ce caută
pre Dumnezeu” (Ps. 52.3); iar Darul Sfântului Duh le reîntoarce prin
scârbirea de cele materiale la curăţie, şi astfel omul începe iarăşi a căuta şi
a cere prin Dar cele Dumnezeieşti.
19. Mântuirea sufletului este sfârşitul credinţei; iar sfârşitul credinţei
este descoperirea Aceluia ce este crezut; iar descoperirea Aceluia este
cuprinderea Lui după măsura credinţei; iar cuprinderea Lui este
recapitularea începutului şi sfârşitului în cel ce crede; iar aceasta este

839
împlinirea poftei celor ce doresc pe Dumnezeu; iar împlinirea poftei este
mişcarea necontenită spre Cel dorit; iar această dobândire necurmată este
împărtăşirea bunătăţilor Dumnezeieşti; iar împărtăşirea lor este asemănarea
celor împărtăşiţi cu Cel împărtăşit; iar aceasta este în-dumnezeirea celor
vrednici; iar în-dumnezeirea este trecerea şi cuprinderea tuturor vremilor şi
veacurilor în unirea cea mai presus de fire, negrăită şi de necuprins.
20. Firea nu are putere să cuprindă cuvintele cele mai presus de fire, nici
legile cele afară de fire; iar cele mai presus de fire numesc dulceaţa
necuprinsă pe care Dumnezeu o zideşte în cei vrednici când se uneşte după
Dar cu ei; iar cele afară de fire numesc întristarea necuprinsă ce se lucrează
în cei nevrednici când se lipseşte Harul; căci Dumnezeu se uneşte cu toţi
după aplecarea lor, împărtăşindu-le după măsura pregătirii lor pe Cel ce
este dorit.
21. Pre cei ce caută Dumnezeeştile cuvinte şi chipurile însăşi Mântuirii,
îi povăţuieşte spre înţelegere Duhul cel Sfânt, Carele nu lasă să rămâie
nelucrătoare întru dânşii pre puterea firească prin care caută pre cele
Dumnezeeşti, ci o mişcă şi o împinge spre buna întrebuinţare a luminii
celei de sus.
22. Şi întâi, cineva caută să omoare prin de sine alegere pre păcat, iar
prin păcat pre însăşi alegerea lui, şi astfel cercetează cum cu cuviinţă şi
prin care chip să le omoare una prin alta; iar după ce acestea se vor fi
omorât desăvârşit reciproc, caută viaţa faptei bune cea prin de sine alegere
şi alegerea cea prin faptă bună, şi apoi cercetează cum va zidi, prin
meşteşug Duhovnicesc, viaţa acestora între ele. Aşadar putem zice că
„căutarea" este pofta dorinţei către un lucru, iar „cercarea" este chipul prin
care cineva ajunge la lucrul dorit al poftei.
23. Se cuvine celui ce voieşte să se mântuiască, nu numai să omoare
păcatul prin alegere, ci şi alegerea însăşi care l-a născut; şi nu numai să
învieze fapta bună prin de sine alegere, ci şi pre însuşi aplecarea aceasta
prin faptă bună, ca murind morţii, despărţirea de păcat să nu o mai simtă,
iar vieţuind faptei bune, să se simtă unit nedespărţit cu ea. Căci cel ce a

840
omorât alegerea către păcat s-a împreună-sădit cu asemănarea morţii lui
Hristos; iar cel ce a înviat alegerea către dreptate s-a împreună-sădit cu
învierea Lui (Rom. 6.5).
24. Păcatul şi alegerea lui omorându-se una prin alta, devin cu totul
nesimţitoare una către alta; iar dreptatea şi alegerea ei, fiindcă una prin alta
au viaţă, au şi simţire îndoită una către alta.
25. Hristos, fiind după fire Dumnezeu şi Om, Se moşteneşte de noi ca
Dumnezeu, mai presus de fire, prin Darul negrăitei împărtăşiri, iar ca Om,
pentru noi, ne face ai Lui; şi astfel moşteneşte împreună cu noi şi pre Sine,
după negrăita Sa pogorâre. Pe această Taină, înainte-văzând-o Sfinţii prin
Duhul, s-au învăţat că se cuvine a călăuzi pătimirile din vremea de acum
spre cinstea faptei bune, în locul slavei ce va să se arate întru Hristos prin
fapta bună (cf. Rom. 8.18).
26. Mintea prin de sine alegere, cu chip ascuns, se porneşte a căuta
pricina celor ce sunt; iar cuvântul, cu felurite chipuri ale socotelii, ocheşte
şi cercetează adevăratele cuvinte ale celor ce sunt.
27. Căutarea este cea dintâi şi simplă mişcare a alegerii către Pricină; iar
cercarea este dreapta şi simpla socoteală a cuvântului spre însuşirea
Pricinei, cu oarecare început de înţelegere. Foarte-căutarea este mişcarea
cunoscută a minţii, aprinsă de învăţătură, către aceeaşi Pricină; iar foarte-
cercarea este lucrarea cuvântului prin fapta bună, către aceeaşi Pricină, cu
dreaptă şi înţeleaptă socoteală.
28. Sfinţii Proroci, fiindcă foarte au căutat şi foarte au cercat mântuirea
sufletelor, aveau înfocată mişcarea minţii către Dumnezeu şi înţeleaptă
socotire a cuvântului către lucrurile cele Dumnezeeşti; iar cei ce se
formează după dânşii, caută mântuirea prin cunoştinţă şi învăţătură, şi
cercetează cu înţelepciune dreptatea lucrării celor Dumnezeeşti.
29. Cuvântul cunoaşte îndoit cunoştinţa celor Dumnezeeşti: una după
atâmare, zăcută în cuvânt şi înţelegere, neavând simţirea lucrării, prin care
ne povăţuim în viaţa aceasta; iar alta, cea mai înaltă şi adevărată, este

841
cunoştinţa prin lucrul însuşi, fără cuvânt, arătând simţirea unirii prin
împărtăşirea Darului, prin care, după viitoarea încetare, dobândim în-
Dumnezeirea cea mai presus de fire. Acea din cuvânt o zic mişcătoare, iar
cea din iscus lucrare dobânditoare.
30. Îndoită este cunoştinţa: una supusă cuvântului şi înţelegerii, fără
simţirea celor cugetate; iar alta, cea prin lucrare, dobândind adevărul fără
nevoie de cuvânt. Căci cuvântul, prin cunoaştere, doar însămnează,
pornind puterile în mişcare spre dobândirea celui însămnat.
31. Înţelepţii zic că este cu neputinţă a avea împreună cu iscusul despre
Dumnezeu şi cuvântul despre El, sau împreună cu simţirea despre
Dumnezeu şi înţelegerea despre El; căci cuvânt despre Dumnezeu este
privirea cea măsurată a bunătăţilor mai presus de fire, iar înţelegerea
despre Dumnezeu este simpla şi universală cunoaştere din cele ce sunt. Şi
poate aceasta o arată tainic Apostolul când zice: „Prorociile se vor sfârşi,
limbile vor înceta, cunoştinţa se va desfiinţa” (1 Cor. 13.8), arătând
cunoştinţa zăcută în cuvânt.
32. Se cuvenea ca Acela ce după fire este Ziditor al fiinţei celor ce sunt
să fie şi Lucrător al în-Dumnezeirii celor făcute, căci El este Cel ce „bine
este totdeauna”; căci nimic din cele ce sunt nu cunoaşte ce este după fiinţă,
afară de Dumnezeu, Carele cunoaşte pe Sine şi pe toate cele zidite de El, şi
înainte de a fi fost. Iar Darul, în viitorul veac, va arăta cunoştinţa cea după
fiinţă şi simpla felurime a tuturor.
33. Dumnezeu Cuvântul, zidind firea oamenilor, n-a alcătuit în ea nici
dulceaţă, nici durere, ci numai o putere firească a minţii către dulceaţa
Duhovnicească; iar omul cel dintâi, mişcându-se spre cele simţite, a aflat
dulceaţa afară de fire prin simţiri; şi atunci Dumnezeu, pentru mântuirea
noastră, a pus în fire puterea muncitoare a durerii, ca pe o lege în trup, spre
a opri mişcarea cea afară de fire.
34. Dulceaţa şi durerea nu s-au alcătuit cu firea trupului: ci dulceaţa s-a
născocit prin călcarea poruncii, iar durerea s-a dat spre osândirea acestei

842
deslegări, ca dulceaţa de voie să aducă moarte sufletului, iar durerea cea
fără de voie să lucreze stricarea lucrării nefireşti.
35. Prin dulceaţa necuvântătoare intrată în fire, a intrat şi durerea cea
după cuvânt, prin multe pătimiri, şi „moartea" a stricat lucrarea afară-de-
fire a dulceţii, nu însă desăvârşit, ca să nu stingă puterea prin care Darul
Dumnezeiesc face cunoscută dulceaţa cea după minte.
36. Ostenelile de voie şi durerile fără de voie strică dulceaţa şi opresc
lucrarea ei, dar nu desfiinţează puterea firii spre naştere; căci filosofia
faptei bune lucrează nepătimirea cugetului, nu şi a firii, iar prin aceasta,
Darul lui Dumnezeu naşte în suflet dulceaţa cea Dumnezeiască, cea după
minte.
37. Orice durere care urmează dulceţii afară-de-fire este datoare să
plătească prefacerea firii, căci dulceţii născocite prin călcare îi urmează
durerea, de vreme ce dulceaţa a început să lucreze fără de pricină firească,
fiind născută din păcat.
38. Era cu totul cu neputinţă ca firea, care se plecase spre dulceaţa cea
de sine aleasă şi spre durerea cea fără de voie, să se întoarcă iarăşi la viaţa
cea dintâi, dacă nu S-ar fi făcut Om Însuşi Ziditorul, Care, prin de Sine
alegere, a primit pre durerea cea mai înainte cugetată spre muncirea
dulceţii de voie a firii, fără a avea înainte-povăţuitoare dulceaţa cea din
naştere; ca astfel să slobozească firea de naşterea cea sub osândă, primind
El naştere care nu avea început din dulceaţă.
39. Căci după călcare, toţi oamenii aveau înainte-povăţuind la naşterea
lor firească dulceaţa şi nimeni nu se afla slobod de această împătimitoare
naştere după dulceaţă; ci toţi, ca nişte datori, plăteau fireşte durerile şi
aşteptau moartea. Şi era cu totul neputincios ca aceia ce erau tirăniţi de
nedreapta dulceaţă şi de dreapta durere şi prin acestea, pe dreptate, de
moarte să se slobozească, dacă nu s-ar fi înţeles o durere şi o moarte
nedreaptă, deopotrivă fără de vină. Fără de vină, ca una ce nu avea
dulceaţă înainte-povăţuind spre naştere; iar nedreaptă, ca una ce nu era
moştenitoare a vreunei vieţi împătimite. Şi astfel să se afle în mijlocul
843
nedreptei dulceţi şi al dreptei dureri şi al morţii o durere şi o moarte fără
dreptate, stricând nedreapta începere a dulceţii şi dreptul ei sfârşit prin
moarte, şi făcând slobod neamul omenesc de dulceaţă şi de durere,
aducând firea la buna norocire cea dintâi, neîntinată de nimic din cele ce s-
au răsădit prin stricăciune în cei născuţi din Adam. Pentru aceasta
Dumnezeu Cuvântul, aflându-Se desăvârşit Dumnezeu după fire, Se face şi
Om desăvârşit, luând suflet înţelegător şi trup pătimitor, asemenea nouă
după fire, afară numai de păcat; căci dulceaţa cea din neascultare nu o avea
înainte-povăţuind la naşterea Lui cea în timp; iar durerea trupului, care era
sfârşit firesc, a primit-o din iubire de oameni, de voie, ca să pătimească
nedrept şi să strice începutul acela al naşterii din dulceţile nedrepte ce
tirănise firea. Căci moartea Lui nu era ca la ceilalţi oameni plată pentru
nedreapta dulceaţă, ci, dimpotrivă, se întorcea asupra ei ca o pierzare a
dulceţii şi a sfârşitului firesc prin moarte, fiindcă El nu avea dulceaţa
fărădelege ca pricină a morţii, prin care intrase moartea în fire şi pentru
care firea era pe drept osândită.
40. Se cuvenea cu adevărat, se cuvenea ca Domnul, fiind după fire
Înţelept, Drept şi Atotputernic, ca Înţelept să cunoască chipul vindecării; ca
Drept, să nu mântuiască prin tirănie pe om, care se supusese păcatului prin
alegere; iar ca Atotputernic, să nu slăbească în împlinirea vindecării.
41. Înţelepciunea Lui se arată în Naşterea Sa; dreptatea, prin luarea firii
noastre pătimitoare; iar puterea Lui, prin aceea că, zidind prin patimi şi
moarte în firea noastră viaţă veşnică şi nepătimire neschimbată, a arătat
biruinţă asupra firii căzute.
42. Cuvântul a arătat chipul înţelepciunii Sale făcându-Se Om fără
schimbare; iar dreptatea Sa, prin pogorârea de bunăvoie sub osânda firii
pătimitoare, pe care a făcut-o armă împotriva păcatului şi morţii; căci în
dulceaţă se arată stăpânirea păcatului, iar în durere — stăpânirea morţii. Şi
fiindcă în partea stăpânitoare a firii se află puterea dulceţii şi a durerii,
oamenii, voind să fugă de durere, aleargă la dulceaţă; dar prin aceasta
întăresc şi mai mult „zapisul durerii“, neputând dobândi dulceaţă slobozită
de suferinţă.
844
 43. Prin tăria puterii Lui covârşitoare, Domnul a arătat că prin cele
potrivnice prin patimi, nepătimirea; prin durere, răsuflarea; şi prin moarte,
viaţa veşnică a alcătuit început nevatamat firilor. Şi prin lipsirile Sale
trupeşti a înnoit firea cea stricată, iar prin întrupare a dăruit firii Darul cel
mai presus de fire: în-Dumnezeirea.
44. Dumnezeu, făcându-Se Om după adevăr, a dat firii un alt început, a
doua naştere care, prin dureri, ajunge la dulceaţa vieţii veşnice. Căci
precum Adam, călcând porunca, a adus firii un început al naşterii din
dulceaţă, sfârşind prin durere în moarte, şi precum toţi cei după trup din el,
având nedreptul început din dulceaţă, mergeau după dreptate prin durere la
moarte, aşa şi Domnul, făcându-Se Om, a zidit alt început în fire: naşterea
cea din Duhul Sfânt. Şi primind întru Sine moartea lui Adam, moarte
dreaptă, dar pentru El nedreaptă, căci nu avea început din dulceaţă, a
stricat amândouă începuturile firii omeneşti şi i-a aşezat pe toţi cei
renăscuţi în Duh slobozi de vina dulceţii.
45. Dulceaţa cea din legea păcatului, care strica naşterea după trup,
Domnul o desfiinţează pentru cei născuţi din Duhul, slobozindu-i să
primească moartea, nu ca osândă a firii, ci ca osândă a păcatului, şi lucrând
în ei numai durerea lui Adam, nu pentru vreo datorie, ci după iconomie,
spre dezlegarea firii. Iar celor ce nu mai au maică a naşterii dulceaţa
muncitoare, moartea li se face Tată al vieţii veşnice; precum dulceaţa s-a
făcut lui Adam maică a morţii, tot aşa moartea Domnului, Celui slobod de
dulceaţă, se face mamă vieţii.
46. Firea oamenilor, după călcare, a avut început al naşterii în zămislirea
prin dulceaţă şi prin curgerea firii, iar sfârşit în moartea prin durere pentru
stricăciune. Iar Domnul, neavând nici începutul acesta, nici sfârşitul acesta,
nu era stăpânit de firea căzută.
47. Adam a fost amăgit de păcat, plecându-se spre călcarea poruncii, din
care s-a născut dulceaţa; iar păcatul, înfipt adânc în fire, a osândit firea la
moarte, împingând omul spre nefiinţă, după meşteşugirea vicleanului

845
diavol, care, scos din slava lui Dumnezeu prin mândrie, l-a scos şi pe
Adam din Rai prin zavistie.
48. Din zavistie către Dumnezeu şi către noi, diavolul a uneltit ca omul
să calce porunca, ca să nu se arate în lucrare puterea lui Dumnezeu de a în-
Dumnezei omul; şi iarăşi a zavistuit pe om, ca să nu ajungă părtaş slavei
dumnezeieşti. Căci zavistueşte nu numai pe om, ci şi pe Dumnezeu, pentru
puterea Lui cea negrăită spre mântuirea noastră.
49. După cum în Adam moartea firii era osândă, pentru că avea început
al naşterii în dulceaţă, aşa în Hristos moartea a devenit osândă a păcatului,
iar firea şi-a luat în Hristos naştere curată de dulceaţă.
50. Dacă noi, cei ce ne-am făcut prin Darul Duhului locaş al lui
Dumnezeu, suntem datori să arătăm mare răbdare în ispite şi pătimiri
pentru dreptate, ca să osândim păcatul, atunci ce va fi sfârşitul celor ce nu
se supun Evangheliei lui Dumnezeu? (cf. 1 Petru 4.17). Şi ce va fi asupra
celor ce, petrecând până la sfârşit în dulceţile firii lui Adam, n-au primit a
se numi fii ai Tatălui prin Fiul întrupat, nici n-au primit Mijlocirea Lui (1
Tim. 2.5–6)?
51. Acelora ce se vor mântui, Dumnezeu le va fi loc necuprins şi
nedespărţit, dându-Se fiecăruia după măsura dreptăţii şi a pătimirii cea
pentru adevăr. Iar necredinciosul „unde se va arăta?“ (Pilde 11.31), lipsit
de acest Dar? căci cel ce nu poate primi arătarea lui Dumnezeu spre bine,
unde se va ascunde de căderea din viaţa cea dumnezeiască şi veşnică?
52. Cel ce nu are pe Dumnezeu loc al vieţii sale, cum va fi în veacul ce
va să fie, dacă nu are rămânere în Dumnezeu? Şi dacă „de-abia dreptul se
mântuieşte“ (Pilde 11.31), ce va fi cu cel ce n-a lucrat nimic al credinţei şi
al faptei bune?
53. Căci Dumnezeu va aduna pe toţi, îngeri şi oameni, buni şi răi, nu
însă spre aceeaşi împărtăşire, ci fiecare după măsura şi vrednicia lui.
54. Cei ce au păzit curată înţelegerea firii şi au făcut cugetul potrivit firii,
primitor al cuvintelor firii prin lucrare, aceia se vor împărtăşi cu totul de

846
binele dumnezeiesc. Iar cei ce au stricat cugetul, dezlegând cuvintele firii
prin împotrivirea lor către „bine este“, vor cădea din bunătate după cât s-au
împotrivit cugetului dumnezeiesc.
55. Cumpăna cugetului fiecăruia va fi la Judecata viitoare cuvântul firii,
care va vădi mişcarea lui spre bine „bine este“ sau spre „vai!“. După
aceasta se va arăta împărtăşirea sau neîmpărtăşirea de viaţa dumnezeiască.
56. Taina întrupării n-a adus Treimii adaos de Ipostas, nici n-a făcut în
Dumnezeire fire de un neam cu trupul; ci două firi s-au unit într-un singur
Ipostas, fără schimbare şi amestecare.
57. Nu zicem despre Hristos deosebire de Ipostas, căci Treimea rămâne
Treime şi după întrupare; ci deosebire de firi, ca să nu atribuim trupului
fire dumnezeiască.
58. Cel ce nu mărturiseşte deosebirea firilor, nu poate mărturisi
neşschimbarea întrupării şi nu înţelege mântuirea firii omeneşti în unirea
ipostatică.
59. În Hristos se află după unire deosebirea firilor, trup şi Dumnezeire,
căci nu se poate face din ele o fire una după fiinţă; ci se unesc într-un
Ipostas, în care nu se găseşte deosebire ipostatică. Dacă ar fi două
ipostasuri, unul nu ar mai fi Hristos.
60. Credinţa, prin nădejde, aşază dragostea către Dumnezeu desăvârşită;
iar buna ştiinţă, prin păzirea poruncilor, zideşte dragostea către aproapele.
Căci buna ştiinţă nu mustră pentru vreo poruncă călcată, ci sălăşluieşte
fireşte în cei ce doresc adevărata mântuire.
61. Nici un lucru nu este mai grabnic decât a crede, şi nimic mai
lesnicios decât a mărturisi prin gură Harul celor crezute; fiindcă cea dintâi
arată însufleţita dragoste a celui ce a crezut către Făcătorul său, iar cea de a
doua arată de Dumnezeu iubita aplecare către aproapele. Iar dragostea şi
binevoitoarea aplecare adecă credinţa şi buna ştiinţă sunt roade ale
pomenirii inimii, care nu au nevoie de materie spre naşterea lor lăuntrică.

847
 62. Cel ce bolteşte cu desăvârşită mişcare spre cele bune, fără îndoială
este bine mişcat împotriva celor rele; fiindcă este cu neputinţă ca acelaşi
suflet să fie bine mişcat către amândouă. De aceea Scriptura numeşte
„pietre” (pentru nesimţirea lor) lenevirea sufletului către cele bune, iar
„lemne”, osârdia spre cele rele; iar mişcarea simţirii, când se uneşte cu
lucrarea minţii, naşte lucrarea cea cu cunoştinţă a faptei bune.
63. „Zidul cel din mijloc al despărţiturii” (Efes. 2, 14) numeşte, după
socotinţă, legea firească a trupului; iar „îngrădirea”, atârnarea patimilor
asupra acestei legi, adică păcatul. Căci numai atârnarea spre necinstea
patimilor, a părţii pătimitoare a firii, se face gard sufletului, despărţind ca
un zid pe trup de suflet şi de cuvântul faptelor bune şi nelăsând trecerea
acestora către lucrare. Iar după ce a venit Cuvântul şi, biruind partea
pătimitoare a firii, a stricat ţinerea patimilor celei după fire, s-a făcut
slobozenie firii pentru lucrarea cea mai presus de fire.
64. Când vicleanul, prin înşelăciune, scoate din suflet cunoştinţa cea
firească despre Dumnezeu şi şi-o însuşeşte ca cinste pentru sine, este fur,
silindu-se să atragă spre sine slava ce se cuvine lui Dumnezeu. Căci el
depărtează privirea minţii de la cuvântul duhovnicesc al celor făcute şi o
mărgineşte numai la cele simţite; şi prin fireştile mişcări o trage viclean
spre cele afară de fire. Prin cele socotite bune, pregăteşte căderea în cele
mai rele, învăţând pe suflet să jure cu minciună Numele Domnului şi să-şi
abată supunerea spre cele deşarte. Fur este, deoarece răpeşte cunoştinţa
firească, iar călcător de jurământ, fiindcă îndoaie lucrarea sufletului spre
cele potrivnice făgăduinţei.
65. Fur este şi cel ce meşteşugeşte cuvintele dumnezeieşti spre amăgirea
celor ce-l ascultă, neavând în sine puterea lucrătoare a cuvintelor pe care le
rosteşte, ci folosind grăirea delicată spre neguţătoria slavei, ca să vâneze
lauda ascultătorilor prin vorbă şi să se numească drept. Prost, adică simplu
se numeşte cel ce are viaţă nepotrivită cu cuvântul şi care îşi întoarce
aplecarea sufletului împotriva cunoştinţei, nefiind bun din bunătăţi străine.
Căruia cu dreptate i se va zice: „Iar păcătosului a zis Dumnezeu: Pentru ce

848
tu povesteşti dreptăţile Mele şi iei aşezământul Meu în gura ta?” (Ps. 49,
17).
66. Fur este şi cel ce prin chipuri şi năravuri arătate acopere lucrarea cea
rea a sufletului, ascunzând prin făţărnica facere de bine aplecarea cea rea
dinlăuntru. Căci, precum acela prin cuvintele cunoştinţei fură cugetul
ascultătorilor, aşa şi acesta, prin făţărnicia năravurilor, fură simţirea celor
ce-l privesc. Asupra unuia ca acesta se împlinesc cuvintele: „Ruşinaţi-vă,
cei îmbrăcaţi cu haine străine” (Sofonie 1, 8), şi: „Domnul va descoperi în
ziua aceea capetele lor” (Isaia 3, 17). Căci, după cele ascunse în dugheana
inimii, fiecăruia îi va grăi Dumnezeu în ziua aceea ca unui osândit.
67. Călcător de jurământ este cel ce se jură cu minciună pe Numele
Domnului, făgăduind viaţă cu fapte bune, dar vieţuind împotriva
făgăduinţei şi a aşezământului mărturisirii. Cel ce a ales să vieţuiască după
Dumnezeu, dar nu a murit desăvârşit lumii acesteia, este mincinos şi
călcător de jurământ, fiindcă a făgăduit a urma nevoinţelor dumnezeieşti şi
nu a împlinit. Căci „Se va lăuda tot cel ce se jură întru El” (Ps. 62, 10),
adică cel ce făgăduieşte şi împlineşte prin dreptate jurământul bunei
făgăduinţe.
68. Cel ce se făţărniceşte cunoscător numai prin aducerea cuvintelor,
fură spre slava sa cugetul ascultătorilor; iar cel ce se făţărniceşte făptuitor
prin năravuri amăgitoare, fură vederea celor ce-l privesc. Amândoi fură şi
amăgesc: unul, sufletul prin cuvânt; celălalt, simţirea prin arătare.
69. De vreme ce împlinitorul făgăduinţei are laudă, ca unul ce s-a jurat
lui Dumnezeu şi a adeverit prin faptă, arătat este că cel ce calcă făgăduinţa
şi minte lui Dumnezeu va avea mustrare şi necinste.
70. „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume”
(Ioan 1, 9) nu luminează prin cuvânt pe toţi cei ce se nasc, căci mulţi
rămân neluminaţi şi neîmpărtăşiţi de lumina cunoştinţei. Ci acela se
luminează, după socoteală, care, prin de sine alegere, intră în adevărata
lume a faptelor bune şi primeşte de la Cuvântul dumnezeiesc obicei
statornic şi neclintit al faptei bune şi ştiinţă fără greş a adevărului.
849
 71. Nu toate zicerile Sfintei Scripturi au aceeaşi glăsuire la toate, nici nu
se înţeleg după acelaşi chip; ci fiecare se cuvine a fi înţeleasă după puterea
Duhului ascuns sub slovă, dacă voim a nemeri scopul dumnezeiesc al celor
scrise.
72. Nici una din cele ce se aduc în Scriptură faţă, loc, vreme, lucru
însufleţit sau neînsufleţit, simţit sau gândit nu se înţelege totdeauna după
acelaşi chip, nici după acelaşi raport între istorie şi privire duhovnicească.
Pentru aceasta, cel ce voieşte a cunoaşte fără greşeală pricina
dumnezeiască a Scripturii trebuie să primească înţelesurile după chipurile
lor deosebite şi să dea fiecăruia cuviincioasa sa privire după loc şi după
vreme.
73. Se cuvine să învăţăm pe toţi oamenii să vieţuiască prin Cuvânt şi să
poarte grijă de trup numai atât cât să nu stingă lucrarea sufletului şi să nu
dea materiei nălucire în inimă, ci, prin Cuvânt, să stingă simţirea cea din
început care depărtează pe om de cuvânt şi îl pleacă spre dulceaţa
necuvântătoare ca un şarpe târâtor, după a cărui muşcătură s-a hotărât
moartea (cf. Fac. 3), ca astfel diavolul să nu mai aibă intrare în suflet.
74. Fiindcă una este simţirea după neam, dar devine împătimită după fel
prin lucrarea feluritelor patimi, amăgind sufletul să iubească simţirea lipită
firii în locul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, cel ce urmează curăţiei
înţelepciunii hotărăşte, de voie, mai înainte de moartea cea silnică, moartea
trupului, despărţind cugetul de simţiri.
75. După ce simţirea supune mintea, ea învaţă prin fiecare simţire pe om
„multă Dumnezeire”, slujind celui simţit ca unui Dumnezeu, prin robirea
patimilor.
76. Cel ce se ţine numai de slova Scripturii are domnirea firii numai prin
simţire; iar Scriptura, neînţeleasă duhovniceşte, este cuprinsă de simţire şi
nu lasă puterea celor scrise să treacă în minte. De aceea, cel ce îşi însuşeşte
Scriptura numai istoriceşte vieţuieşte după trup şi moare zilnic în păcat,
neputând, prin Duhul, să omoare faptele trupului pentru a vieţui în Duh
(Rom. 8, 13).
850
 77. Nu se cade, aprinzând sfeşnicul cel dumnezeiesc, care este
luminătorul cunoştinţelor prin lucrare şi privire, să-l punem sub obroc
(Mat. 5, 15), ca să nu fim osândiţi ca unii ce închid în slovă puterea
nemărginită a înţelepciunii, ci trebuie pus în sfeşnic, adică în Biserică, în
înălţimea adevăratei priviri, ca să lumineze la toţi (Efes. 3, 10).
78. Cel ce rabdă cu statornicie asupririle ispitelor fără de voie, precum
Iov şi Sfinţii Mucenici, este sfeşnic neclintit şi păzeşte nestinsă lumina
mântuirii, având pe Domnul putere şi laudă. Iar cel ce cunoaşte
meşteşugirile diavolului şi împleticirile nevăzute ale luptelor, acela
străluceşte cu lumina cunoştinţei şi poate spune cu Apostolul: „Nu suntem
neştiutori de înţelegerile lui” (2 Cor. 2, 11).
79. Curăţia faptelor bune o lucrează Duhul Sfânt în cei vrednici prin
frică, credinţă şi cunoştinţă; iar luminarea cunoştinţei celor ce sunt o
dăruieşte prin putere, sfat şi înţelegere. Iar săvârşirea în-Dumnezeirii se
hărăzeşte prin prealuminata şi simpla înţelepciune, care ridică fără
mijlocire, pe cât este cu putinţă omului, către Pricina celor ce sunt,
cunoscându-se pe sine din asemănările dumnezeieşti ale bunătăţii şi din
sine pe Dumnezeu, fără a mai fi zid în mijloc. Căci între înţelepciunea cea
către Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi nimic nu se află în mijloc, după ce
mintea a trecut prin toate mijloacele, întru care mai înainte era primejdie
de amăgire. Iar mijloc numeşte fiinţa celor simţite şi gândite, prin care
mintea se ridică spre Dumnezeu ca spre Pricină a tuturor.
80. Practica filosofiei o lucrează frica, buna credinţă şi cunoştinţa;
privirea firească în Duh o săvârşesc tăria, sfatul şi înţelegerea; iar teologia
tainică o dăruieşte numai Dumnezeiasca Înţelepciune.
81. După cum este cu neputinţă a ţine candela aprinsă fără untdelemn,
aşa este cu neputinţă a păzi lumina darurilor fără deprinderea potrivită a
cuvintelor, chipurilor, năravurilor, înţelesurilor şi gândurilor cuviincioase.
Această deprindere este untdelemnul care hrăneşte înţelegerea, ca darul
primit să rămână în noi neîncetat.

851
 82. Precum, după adevăr, fără măslini este cu neputinţă a se afla natural
untdelemn, tot astfel şi fără vas nimeni nu poate păstra untdelemnul; iar
lumina lămpii, într-adevăr, se stinge când nu se hrăneşte prin untdelemn. În
acest chip, fără Sfintele Scripturi, cu adevărat nu se află putere a
înţelegerilor celor cu dumnezeiască cuviinţă; iar fără deprinderea cea
primitoare a înţelegerilor, precum vasul, nicidecum nu poate lua chip
înţelegerea duhovnicească; şi dacă, prin dumnezeieştile înţelegeri, nu se va
hrăni lumina cunoştinţei darurilor, nu se poate ţine nestinsă întru cei ce o
au.
83. Şi dacă pe Vechiul Aşezământ socotesc a-l însemna măslinul cel de-a
stânga, ca pe cel mai ales îngrijitor de lucrătoarea filosofie, iar pe Noul
Aşezământ, pe cel de-a dreapta, ca pe învăţătorul tainelor noi şi lucrătorul
obiceiurilor privitoare ale fiecărui credincios: fiindcă cel dintâi aduce
chipurile faptelor bune, iar cel de-al doilea, cuvintele cunoştinţei despre
cele dumnezeieşti la cei înţelepţi. Unul, răpind mintea din negura celor
văzute, o ridică spre cele rânduite şi o curăţeşte de toată nălucirea
materialnică; iar celălalt o curăţeşte desăvârşit de toată împătimirea
materialnică prin bărbăţia ei, care, ca un ciocan, loveşte şi scoate cuiele
cugetului din trup, cele după atârnare.
84. Vechiul Aşezământ înalţă trupul gânditor către suflet prin mijlocirea
faptei bune, şi opreşte mintea a se pogorî către trup; iar Noul Aşezământ
înalţă mintea către Dumnezeu, aprinzându-se prin focul dragostei. Şi cel
vechi mişcă trupul către minte după aplecare, iar cel nou înalţă mintea
către Dumnezeu după deprinderea darului. Căci atâta are asemănarea către
Dumnezeu, întrucât Dumnezeu Se cunoaşte întru el; iar după fire, nimeni
nu cunoaşte desăvârşit pe Dumnezeu, nici în vreun chip.
85. Vechiul Aşezământ poartă semnul lucrării faptei bune, pregătind a
întocmi după mişcare pe trup către minte; iar Noul Aşezământ, fiind
făcător al privirii şi al cunoştinţei, împodobeşte tainic mintea cu înţelegeri
şi dăruiri dumnezeieşti. Cel vechi dă chipurile faptelor bune celui lucrător;
cel nou dăruieşte cuvintele adevăratei cunoştinţe celui privitor.

852
 86. Dumnezeu se numeşte şi se face Părinte numai acelora ce au naştere
cugetătoare şi duhovnicească după fapta bună, prin care, având faţa
sufletului după icoana lui Dumnezeu, şi prin fapta bună privindu-se după
viaţă, pregătesc pe cei îndumnezeiţi prin schimbarea chipurilor să
slăvească pe Dumnezeu, şi le dăruieşte lor, totodată, spre urmare, chipul
celei mai alese rodiri a faptelor bune. Căci Dumnezeu nu Se slăveşte
numai cu cuvinte goale, ci mai ales cu lucrurile dreptăţii, care grăiesc mult
mai luminat despre măreaţa dumnezeiască cuviinţă.
87. Cea de-a stânga este legea firească, lucrătoare prin simţire, care,
aducând la cuvânt chipurile faptelor bune, face cunoştinţa lucrătoare; iar
cea de-a dreapta este legea duhovnicească, ce amestecă prin minte simţirea
cu cuvintele duhovniceşti ale celor ce sunt, şi face lucrarea cunoscătoare.
88. Cel ce arată cunoştinţa întrupată prin lucrare şi lucrarea însufleţită
prin cunoştinţă acela a aflat cu de-amănuntul chipul adevărat al
dumnezeieştii lucrări. Iar cel ce desparte una de alta, ori cunoştinţa o face
nălucire neipostatică, ori lucrarea o pune ca idol. Căci cunoştinţa
nelucrătoare nu se deosebeşte cu nimic de nălucire, iar lucrarea fără
cunoştinţă este asemenea idolului, fiindcă nu are cunoştinţă spre a o
însufleţi.
89. Taina mântuirii noastre face viaţa arătătoare cuvântului, iar
cuvântului îi face slavă viaţa. Lucrarea o face privire lucrătoare, iar
privirea o săvârşeşte tainic lucrătoare. Şi, pe scurt, prin fapta bună arată
cunoştinţa, iar prin cunoştinţă păstrează puterea faptei bune, alcătuind prin
amândouă înţelepciunea, precum sufletul şi trupul alcătuiesc un om prin
unire.
90. După cum sufletul şi trupul săvârşesc omul prin amestecare, tot
astfel lucrarea şi privirea săvârşesc, prin adunare, înţelepciunea
cunoscătoare; iar Vechiul şi Noul Aşezământ lucrează o singură taină după
cuviinţă. Căci numai Dumnezeu este, după fire, bunul din care, prin
împărtăşire, toate se luminează şi se îmbunătăţesc, cele ce sunt fireşte
primitoare de lumină şi de bunătate.

853
 91. Cel ce înţelege lumea cea văzută, priveşte şi pe cea gânditoare,
fiindcă închipuieşte în simţiri înţelegerile gândite şi închipuieşte după
minte mulţimea adunării lumii simţite. Şi înţelege pe cea gândită în cea
simţită, după ce a adus cuvintele cele simţite către minte; iar în cea simţită,
pe cea gândită, după ce, meşteşugind chip, o introduce în minte şi o ţine
acolo, legând-o ca cu un lanţ.
92. Proorocul a numit „cap“ începutul unirii faptelor bune, zicând:
„Capul meu în crăpăturile munţilor“ (Pilde 8, 2), crăpăturile munţilor fiind
înţelese drept minţile duhurilor vicleşugului, în care s-a prăbuşit mintea
noastră prin călcare; iar „pământul mai de jos“, deprinderea ce nu simte
nicicum dumnezeiasca cunoştinţă; „adâncul“, necunoştinţa zăcândă în
obiceiul răutăţii, în care intră apele răutăţii ca mările; „pământ“, statornica
obişnuinţă a răutăţii; iar „zăvoare veşnice“ împătimirea neclintită către cele
materiale.
93. Răbdarea Sfinţilor strică puterea vicleană ce-i asupreşte, fiindcă îi
împodobeşte cu durerile pentru adevăr şi îi învaţă a se întinde mai mult la
pătimire decât la odihnă, ca pe cei foarte îngrijiţi pentru viaţa trupească;
căci puterea dumnezeiască cea covârşitoare îşi ia pricină din slăbiciunea
firească a trupului, dăruindu-le putere a pătimi. Vezi deci cum şi în ce chip
slăbiciunea Sfinţilor se face pricină puterii dumnezeieşti, care, mai jos
decât aceasta, l-a arătat Domnul pe mândrul diavol.
94. Cuvântul Darului, prin multe ispite, trece către firea oamenilor, adică
spre Biserica neamurilor, precum Iona, prin multe scârbe, a intrat în cetatea
cea mare, Ninive, şi a plecat pe împărat, adică pe legea firească, să se
ridice de pe scaunul său, adică de pe obiceiul întâi al simţirilor către rău, şi
să-şi lepede veşmântul său, adică slava deşartă, şi să poarte sacul,
plângerea pocăinţei şi drumul cel aspru al pătimirii celei după Dumnezeu;
iar cenuşa arată smerita înţelepciune (Iona 3).
95. Împăratul este legea firească; scaunul, obiceiul pătimitor al
simţirilor; veşmântul, asuprirea slavei deşarte; sacul, plângerea; iar cenuşa,

854
smerita înţelepciune. Oamenii sunt cei aplecaţi spre pofte; taurii, cei spre
mânie; iar „ei“ cei ce greşesc în privirea celor văzute.
96. Cel ce, prin fapta bună legiuită, aruncă în uitare patimile trupului, ca
de-a stânga, şi prin cunoştinţa neînşelată nu se stăpâneşte de boala părerii
pentru săvârşiri, ca de-a dreapta, acela s-a făcut bărbat care nu-şi cunoaşte
dreapta sa, precum este scris: „Aleargă înaintea ta şi dreptează căile tale.
Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga“ (Pilde 4, 24). Dreapta s-a
numit slava deşartă, iar stânga, neînfrânarea patimilor; căci cuvântul faptei
bune nu cunoaşte păcat trupesc, iar cunoştinţa nu cunoaşte răutatea
sufletului.
97. Adevărata cunoştinţă, cea după lucrare, făcându-se pricină a faptelor
bune, face desăvârşită necunoştinţa dreptei şi a stângii, aflându-se în
mijlocul faptelor bune, fugind de amândouă: şi de covârşire, şi de lipsire.
Căci cel ce s-a suit la cuvântul faptelor bune nu poate cunoaşte
necuviinţele, fiindcă acestea nu pot sta alături cu cuvântul.
98. După cum în credinţă nu se află cuvânt al necredinţei, nici lumina nu
naşte întuneric, nici Hristos nu se arată împreună cu diavolul, tot astfel
cuvântul nu se află împreună cu necuvântarea. Iar cel ce s-a suit la
cuvântul faptelor bune nu cunoaşte locul celor fără cuvânt, ci numai ştie că
fapta bună este, însă nu şi cum este; şi pentru aceea nu poate cunoaşte nici
dreapta (covârşirea), nici stânga (lipsirea), căci amândouă sunt străine
cuvântului.
99. Necredinţa este lepădarea poruncilor; credinţa, învoirea cu ele.
Întunericul este necunoştinţa binelui; lumina, cunoştinţa acestuia. Hristos
este fiinţa şi ipostasul binelui; iar diavolul, născătorul răutăţii şi al
obiceiurilor stricate.
100. Dacă cuvântul este hotar şi măsură a celor ce sunt, urmează că
partea cea potrivnică duce la necuvântare, fiind fără hotar şi fără măsură;
sau, iarăşi, se porneşte mai presus de hotar şi măsură. Căci şi într-o parte şi
în alta căderea este aceeaşi: ieşirea din cele ce sunt cu adevărat. Căderea
celor neştiute şi nehotărâte în mişcarea minţii se întâmplă celor ce nu au
855
scop pe Dumnezeu, ca sfârşit al celor cunoscute; iar cealaltă cădere, către
simţire, o păţesc cei ce socotesc sfârşitul numai după simţire, prescriind
întru ei pe cele ce nu se cunosc şi nepătimind cele adunate prin cuvântul
faptelor bune.
Suta a şaptea
1. Cuvântul cel firesc, prin mijlocirea faptelor bune, firește înalță pre
mintea acelora ce se îngrijesc de lucrare; iar mintea, prin privire, o aduce
către înțelepciune pe cea ce poftește cunoștință; iar patima cea
necuvântătoare pleacă pre acela ce lenevește de porunci să pogoare mintea
în simțiri, al căror sfârșit este pricina ei către dulceață.
2. Faptă bună numește cuvântul pe nepătimașa și statornica deprindere
către cele bune, care, purtând caracterul lui Dumnezeu, întru Care nimic
împotrivă nu se află, pentru aceea nu are nicio împotrivire întru sine; iar
pricina faptelor bune este Dumnezeu; iar cunoștința Acestuia după lucrare
este, în adevăr, prefacerea în Duh a celui ce s-a făcut cunoscut lui
Dumnezeu prin deprindere.
3. Iar dacă cuvântul a hotărât naștere fiecăruia, după cum se vede firește,
nimic din cele ce sunt nu s-a făcut, firește, nici mai presus prin covârșire,
nici mai prejos prin lipsire de firescul hotar; așadar hotarul celor ce sunt
este cunoștința cea după aplecarea către Pricină, iar măsura este putința
întocmitei urmări a Pricinei celor ce sunt după lucrare. Așadar a aduce
aplecarea mai presus de hotar și de măsură celor ce se mișcă face
nefolositor drumul către Dumnezeu, întru Care stă mișcarea după aplecare,
Care primește ca ipostas sfârșit dobândirea Lui; iar a pleca aplecarea afară
de hotar prin covârșire sau afară de măsură prin lipsire, face nefolositor
drumul, căci în loc de Dumnezeu ajunge la simțire, în care zace
neipostasiata dobândire a patimilor prin dulceață.
4. Mintea, ridicată către Pricina celor ce sunt, fără vreo ținere, nu va
cunoaște desăvârșit altceva, neprivind niciun cuvânt în Dumnezeu – Cel ce
este după ființă și mai presus de cuvânt după toată pricina; către Care,
ajungând după ce din toate cele ce sunt s-a adunat pe sine, nu mai cunoaște
856
niciun cuvânt al celor de care s-a depărtat, ci numai pe ale acelora întru
care a ajuns prin Dar le vede netâlcuit; și încă mai vârtos lasă și pre
cuvintele cele netrupești, alergând către Dumnezeu prin uimire; căci nu
este cu putință firește niciun lucru după Dumnezeu a se vedea și cerceta
împreună cu Dumnezeu.
5. Blestemată patimă cu adevărat este tifosul (trufia, părerea de sine),
care se alcătuiește din două rele: din mândrie și din slavă deșartă. Mândria
tăgăduiește Pricina faptei bune și a firii, iar slava deșartă împuținează
însăși firea și așază mincinoasă fapta bună; căci cel mândru nimic nu face
după Dumnezeu, iar cel slăvit în deșert nimic după fire nu aduce bun.
6. Al mândriei propriu este a tăgădui pre Dumnezeu ca Ziditor al faptei
bune și al firii; iar al slavei deșarte este a împărți firea spre împuținare; iar
din acestea amândouă naște în chip firesc tifosul, amestecat obicei al
răutății, primind de voie a tăgădui pe Dumnezeu și a necinsti cu neștiință
cinstea cea după fire.
7. Tifosul este amestecarea mândriei și a slavei deșarte: către Dumnezeu
are defăimare prin care hulește și prihănește pre fireasca pronie, iar către
fire are neasemănare, prin care uneltește toate ale firii afară de fire și
pierde buna podoabă a firilor prin întrebuințarea chipului celui rău.
8. Prin Duhul cel arzător arată nu numai ispitele, ci și părăsirea lui
Dumnezeu, care ridică hărăzirile Darurilor de la Iudei; iar prin apropierea
Duhului desleagă unirea aplecării către trup și o pleacă a alerga cu dor și a
se uni cu Dumnezeu.
9. Fireasca lege, când nu are simțirea împreună cu cuvântul încuviințat,
pleacă pre toți să îmbrățișeze fără de învățător rudirea cea de un neam și să
socotească ajutoritor pe cel ce se potrivește firii, și pe toți îi întinde să
voiească către acela ceea ce socotesc a fi spre mulțumire aceasta făcându-
se din partea fiecăruia mai curând decât din partea celorlalți. Această lege
o învață Domnul, zicând: „Câte voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi
asemenea lor” (Mt 7,12).

857
 10. Lucrul legii firești este atârnarea socotitoare și conglăsuită a tuturor
către toate; căci, întrucât firea arată biruința prin cuvânt, una le este și
aplecarea; iar întrucât aplecarea este una, unul și același este cuvântul firii,
întru care nu se află despărțire, despărțirea stăpânind acum firea prin
iubirea de sine. Iar legea cea scrisă, prin frica pedepselor împotriva
pornirilor fără de rânduială ale neînțelepților, deprinde și învață pre om să
caute necurmata tocmeală și unirea cu un cuget; care stăpânire a dreptății,
adeverită prin vreme, se preface în fire, făcând frica plăcere, și deprinderea
obicei, care naște și dragostea unora către alții.
11. Legea cea scrisă oprește nedreptatea prin frică și deprindere spre
dreptate; iar după trecerea vremii, deprinderea o face poftire de iubire a
dreptății, întemeind obiceiul spre cele bune și aducând uitare răutăților
celor de mai înainte.
12. Legea Darului învață ca îndată să urmăm pe Însuși Dumnezeu, Care
atât de mult ne-a iubit pe noi, încât, zic așa, mai mult ca pe Sine, de vreme
ce, fiind noi vrăjmași prin păcat, S-a făcut fără schimbare întru ființa
noastră, El fiind mai presus de toată ființa; și a primit firea cu chip mai
presus de fire, și S-a făcut Om, voind a se socoti ca unul dintre oameni și
nelepădând osânda noastră. Și atât ne-a înzidit prin Dar, întrucât El prin
iconomie S-a făcut Om, învățându-ne nu numai a ne ajuta între noi firește
și a iubi duhovnicește pe alții ca pe noi înșine, ci și mai presus de noi a
purta grijă de alții; și această adevărată dragoste o arată, ca să hotărâm cu
osârdie moartea cea de voie pentru aproapele: „Căci mai mare dragoste
decât aceasta nu este, ca cineva să-și pună sufletul pentru prietenul său” (In
15,13).
13. Pe scurt, legea firească este cuvântul firesc care supune simțirea spre
ridicarea necuvântării despărțirea celor unite firește; iar legea cea scrisă
este cuvântul firesc înălțat prin ridicarea necuvântării după simțire,
dobândind dor duhovnicesc și ținere neîntreruptă a rudirii; iar legea
Darului este cuvântul cel mai presus de fire, care neschimbat preface firea
spre în-Dumnezeire și arată în firea oamenilor, ca într-o icoană, pe Cel mai

858
presus de ființă și mai presus de fire, arătând neîncetat pe Cel ce „pururea
bine este”.
14. A avea pe aproapele ca pe sine este asemenea cu a te îngriji de viață
ca de ceea ce „este”, lucru al legii firești; iar a iubi pe aproapele ca pe sine
este asemenea cu a te îngriji spre „bine este”, după fapta bună, carea o
încuviințează legea scrisă; iar a iubi pe aproapele mai presus de sine este
propriu Legii Darului.
15. Cel ce se oprește de la pornirile dulceții către trup învață cuvintele
Proniei, care ține sub mâna Sa toată materia patimilor; iar cel ce primește
bătăile pentru dulceața trupului învață cuvintele Judecății, care îl curăță
prin durerile cele fără de voie de întinăciunile celor de mai înainte.
16. Cuvântul cel scris zice că prorocul s-a mâhnit pentru cort și pentru
tărtăcuță (Iona 4,10), aducând în pildă trupul și dulceața trupului; iar
Dumnezeu, mâhnindu-Se, a cruțat Ninevia. Prin aceasta se arată că cele
iubite la oameni nu sunt vrednice înaintea lui Dumnezeu în comparație cu
dragostea cea către El; căci cele ce par a fi, după judecata stricată, nu sunt
întru adevăr, de vreme ce nimeni nu poate afla cuvânt al ființei acestora, ci
numai nălucirea amăgește mintea, aducând închipuire neipostatică ce are
ipostas numai în patimă.
17. Cunoștința cea cu amănuntul a cuvintelor Domnului se descoperă
firește numai celor vrednici de Duhul, care, prin multa purtare de grijă a
faptelor bune, și-au curățit mintea de necurăția patimilor ca pe o oglindă
curată și luminată, primind îndată ca pe o icoană cunoștința celor
dumnezeiești ce se tipărește în ei; iar cei ce au viața întinată prin patimi
abia prin asemănare seamănă cunoștința celor dumnezeiești, dar nu înțeleg
cu adevăr, obrăznicindu-se când grăiesc cu amănuntul despre acestea.
18. Cel ce a primit în Duh închipuirea duhovnicească a minții, adică
cunoștința cea din fapte bune, unul ca acesta se zice că a pătimit cele
dumnezeiești, fiindcă nu le-a primit după fire, ci în Dar, după împărtășire;
iar cel ce nu a primit cunoștință din Dar, chiar dacă ar grăi ceva

859
cunoscător, nu cunoaște prin iscusință puterea celor zise, căci învățătura
cea goală nu dă cunoștința cea din deprindere.
19. Mintea care se curățește desăvârșit prin faptele bune învață cu bună
cuviință cuvintele faptelor bune, care au primit prin Dumnezeiască dăruire
semnul cunoscător al feței ei; căci mintea, de la sine, este fără chip și fără
caracter, luând chip înlăuntru ori de la cunoștința în Duh din fapte bune,
ori de la necunoștința născută din patimi.
20. Cel ce a căzut din Dumnezeiasca dragoste are împărățind în trup
legea trupului prin dulceață, care nu poate păzi niciuna din poruncile lui
Dumnezeu, nici voiește; căci a cinstit înainte petrecerea iubitoare de
dulceață mai mult decât viața cea în Duh și împărăția bunătăților, și a
dobândit necunoștința în locul cunoștinței dumnezeiești.
21. Cel ce cu mintea nu se suie la cea dinlăuntru prin Duh, către
dumnezeiasca bună-cuviință a legii celei scrise, acela firește naște
iubitoarea de dulceață atârnare a cugetului, adică împătimirea lumească și
iubirea de podoabă, din învățătura goală a cuvintelor grăite numai după
slovă.
22. Ruşine a gurii este cugetarea iubitoare de lume a gândurilor cele
după minte și cea iubitoare de trup; fiindcă întru aceea lume, din trupeasca
plăsmuire ce se arată în legea scrisă, s-a făcut firește prin atârnarea
socotitoare, adică prin aplecarea care iubește lumea și dulceața, și care
mișcă gândurile minții către împătimire; căci către ceea întru care stăruim
după atâmare, către aceea se pleacă și cugetarea minții.
23. Iarăși, rușine a gurii este mișcarea minții ce se târăște către patimi
felurite și plăsmuiește către simțire chipul dulceții; căci fără puterea
născocitoare a minții spre plăsmuirea chipului, nicicum nu se aduce
patima, iar dacă nu o plăsmuiește mintea, rămâne materialnică, fără
frumusețe și neînchipuită mișcarea patimilor.Așadar rușine a gurii este
mișcarea ce formează patima către simțire și îi aduce materie prin
născocire.

860
 24. Cel ce crede că jertfele, sărbătorile și lunile noi ale legii lui
Dumnezeu sunt rânduite pentru desfătarea și odihna trupească, acela se
face fără abatere vinovat lucrării patimilor și rușinării gândurilor
nerușinate, rob fiind lumii stricăcioase și cugetărilor iubitoare de trup,
supus materiei patimilor și nălucirilor, neputând avea altceva mai cinstit
decât cele trecătoare.
25. Oricine crede că porunca dumnezeiască după lege este spre desfătare
trupească, acela are lăcomia pântecelui ca pe un dar dumnezeiesc, spre
împreună-viețuire cu bucurie, din care, prin reaua uneltire, se nasc
chipurile care întinează lucrarea celor simțite.
26. Când sufletul privitor îmbrățișează desfătarea cea în literă a legii ca
pe o poruncă dumnezeiască, atunci uneltește afară de fire întrebuințarea
simțirilor, nelăsându-le să se vadă după fire la lucrare; căci naște obiceiul
către patimi și lucrarea lor, primind numai lăcomia pântecelui ca
dumnezeiască spre nașterea chipurilor care, prin rea uneltire, întinează
simțirile și stricând cuvintele firești ale celor ce sunt și semințele lor.
27. Nimeni nu poate primi cuvânt firesc sau gând, dacă se întemeiază
numai pe slujirile trupești ale legii, deoarece acestea, nefiind firești în ele
însele, nu pot arăta firea celor ce sunt; iar cel ce se lipsește de semnele
legii nu poate vedea prin cuvânt firea celor ce sunt și nu dobândește pe
acelea pe care Ziditorul le-a sădit în făpturi; căci alta este firea, și alte sunt
semnele.
28. Cel ce are pântecele ca pe un Dumnezeu și se împodobește cu
nerușinarea ca și cu o slavă, acela nu știe decât să păzească cu osârdie
patimile necurmate, socotindu-le dumnezeiești, și să se îngrijească numai
de cele vremelnice: de materie și de felurime, uneltind rău lucrarea
simțirilor; căci simțirea, amestecându-se cu materia, naște patima și
omoară cuvintele firești; căci patima și firea după cuvânt nu se întocmesc
nicidecum împreună, precum nici patima nu se naște din fire după naștere.
29. Cel ce nu crede că Scriptura este duhovnicească nu simte sărăcia sa
cea după cunoștință, ci se strică prin foame; căci foamete adevărată este
861
lipsirea bunătăților cunoscătoare și rărimea duhovniceștilor mâncări ce țin
sufletul. Cum să nu socotească aceasta drept foamete și pagubă cel ce se
lipseste de bunătățile cunoștinței?
30. Într-adevăr flămânzește cuvântul celor credincioși care au lăsat
duhovniceasca privire în Duh și s-au supus robirii literei; căci litera nu
hrănește mintea prin simțiri mari ale înțelegerilor, ci umple simțirea de
năluciri pătimașe, întipărind în ea chipuri trupești ale semnelor literii.
31. Cel ce nu se apropie de duhovniceasca privire a Scripturii a depărtat
și legea firească și pe cea scrisă, precum Iudeii, și nici legea Darului nu o
cunoaște, prin care se dă în-Dumnezeirea celor ce viețuiesc după aceasta;
iar cel ce primește legea numai trupește nu își hrănește sufletul cu faptele
bune; și cel ce nu se apropie de cuvintele celor ce sunt nu se hrănește după
minte cu bogăția înțelepciunii lui Dumnezeu; iar cel ce nu cunoaște taina
noului Dar nu se veselește cu nădejdea viitoarei în-Dumnezeiri. Așadar
lipsirea privirii din legea scrisă urmează sărăcia înțelegerii celor de sus, iar
aceasta duce la necunoașterea în-Dumnezeirii ce se dă tuturor prin noua
taină.
32. Mintea prevăzătoare în Hristos și tare la vedere caută totdeauna fața
Domnului (Ps 26,13); iar fața Domnului este adevărata privire și
cunoștință a celor dumnezeiești după fapta bună, care, când este căutată,
arată pricina sărăciei și a simplității omului; căci precum fața arată
caracterul fiecăruia, așa și cunoștința duhovnicească arată caracterul celor
dumnezeiești; iar cel ce o caută pe aceasta se zice că caută fața Domnului.
Iar cel ce se face trup prin jertfele legii scrise dorește necunoștința, primind
porunca numai către dulceața trupului și având numai materia trupească a
literei.
33. Cel ce slujește trupește după lege naște ca materie păcatul după
lucrare și, ca felurime, plăsmuiește împreună-învoirea simțirilor către
dulcețile lor; iar cel ce primește duhovnicește litera ca materie a lucrării
păcatului, iar felurimea o omoară prin înălțimea privirii în fire, strivind
prin gândurile cele firești întipăririle patimilor.

862
 34. Duhovniceasca lege, adică mintea, predă la moarte pe materie și pe
felurime prin înaltele cuvinte ale privirii firești și prin gândurile ei, precum
și pe cele cinci feluri ale simțirilor după reaua întrebuințare; adică pătimașa
lor plecare către cele simțite și vremelnica slujire a literei celei trupești,
pierzând și omorând închipuirile simțirii, după ce s-a înălțat la privirea
duhovnicească.
35. Fără privirea firească nimeni nu cunoaște cu de-amăruntul
deosebirea și neasemănarea chipurilor din lege către cele dumnezeiești;
fiindcă, dacă nu va cerceta mai întâi neasemănarea chipurilor față de cele
dumnezeiești și gândite, nu poate dori podoaba celor gândite, având
așezarea cu totul în simțire și fiind neliber de împestrițarea trupească a
celor văzute. Fiind în slova aceasta, nu primește nicio mângâiere în sărăcia
ce se naște din foamea cunoștinței, căci s-a osândit să mănânce pământul
slovei, adică trupul, după șarpele cel amăgitor, și nu pe Hristos, Cel ceresc,
pâinea îngerească, adică privirea duhovnicească a celor scrise, pe care o dă
Dumnezeu celor ce-L iubesc: „Pâine din cer le-a dat lor; pâine îngerească a
mâncat omul” (Ps 77,29).
36. Se cuvine să omorâm înțelegerea literei după simțire către trup,
fiindcă este arătat născătoare a patimilor; iar atârnarea cea de voie către
cele vremelnice pătimașa lucrare a simțirilor către cele simțite să o
pierdem ca pe fiii și nepoții lui Saul (II Împ 4,8), prin privirea firească în
munte, care se face prin lucrarea bună a cuvintelor duhovnicești; și atunci,
izbăvindu-ne de ei, vom putea pofti darul dumnezeiesc.
37. Nedreptățește adevărul și legea cel ce le înțelege numai după slovă,
asemenea Iudeilor, cuprinzând puterea legii numai în literă și neprimind
privirea firească a cunoștințelor, care este ascunsă în Scripturi între chipuri
și adevăr, îndepărtând de la chip și ducând către adevăr; dar cei ce leapădă
această privire rămân afară de tainica săvârșire a celor dumnezeiești.
Așadar închipuirea literei primirea trupească, vremelnică și curgătoare a
legii se cuvine a o omorî prin privirea firească și înălțarea cunoștinței în
munte, toți câți suntem osârduitori ai celor dumnezeiești.

863
 38. Trupeasca minte a literei o pierde desăvârșit acela care, lucrând prin
privirea firească, omoară iubitoarea de dulceață și iubitoarea de trup
atârnare către materia cea curgătoare, născută în suflet din legea scrisă, și,
folosind chipuri ca pe o pavăză, se apără spre a nu cădea la cele de jos, iar
prin mijlocirea privirii, ca în munte, pune mintea în înălțimea cunoștinței,
arătând înaintea Domnului prin mărturisire întâia primire trupească a legii;
căci aceasta se poate înțelege de cei iubitori de învățătură, punând-o ca la
soare înaintea Domnului, adică aducând la lumină prin cunoștință răutatea
primei înțelegeri după slovă; iar aceasta este a arăta moartă litera legii prin
înălțimea privirii în duhovniceasca cunoștință.
39. „Slova omoară, iar Duhul face viu” (II Cor 3,6). Pentru aceasta se
cuvine ca ceea ce este spre omorâre să se omoare duhovnicește prin Duhul
făcător de viață; căci este cu neputință a se afla împreună socoteala
trupească a legii cu cea dumnezeiască, adică slova cu Duhul; și nici nu pot
conglăsui, fiindcă Duhul dă viață prin fire, iar slova ridică spre viață prin
umbra ei.
40. Așadar Duhul este făcător de viață, iar slova este ridicătoare spre
viață; nu poate, deci, slova și Duhul să facă unire într-una și aceeași
lucrare, precum nu se poate afla împreună Duhul făcător de viață cu cel
făcător de stricăciune.
41. Tainica tăiere-împrejur este despoierea desăvârșită a atârnării
pătimașe a minții către nașterea cea de pe urmă dobândită; fiindcă firește
cercetând lucrurile, cunoaștem că nu este săvârșire după fire, de la
Dumnezeu, vreo despoiere a întregimii, deoarece nu facem săvârșire când
se ciuntește firea prin meșteșug, și, prin agerimea minții lepădând cele
dumnezeiești după cuvântul zidirii, să nu aducem meșteșug mai puternic
drept adeverire a dreptății lui Dumnezeu, nici să facem din agerimea minții
lipsire a firilor, împlinitoare a lipsurilor celor după zidire întru dreptate; ci,
din locul stării celui tăiat împrejur în trup, ne învățăm a face cugetătoare
tăiere-împrejur a pătimașei aplecări de voie a sufletului, întrucât cugetul
întocmește și regulează pe pătimașa naștere cea de pe urmă a firii, făcând-o
să alerge mai ales în chip deopotrivă cu firea.
864
 42 .Deci netăierea-împrejur este firească; iar ceea ce este firesc este, cu
urmare, lucru al dumnezeieștii zidiri, „și foarte bun”, după glasul Scripturii
care zice: „Și a văzut Dumnezeu toate câte făcuse și iată erau bune foarte”
(Fac. 1, 31). Iar legea, poruncind a scoate prin tăiere-împrejur pe cea
netăiată, ca pe o necurată, ar înfățișa pe Dumnezeu ca pe Unul ce voiește
prin meșteșug a drege lucrul Său, ceea ce a și cugeta ar fi cea din urmă
necinstire. Așadar cel ce cercetează firește semnele închipuitoare ale legii
cunoaște că Dumnezeu nu drege firea prin meșteșug, ci poruncește să se
taie-împrejur, prin cuvânt, ușoara aplecare a sufletului spre patimă, care se
arată prin trupeasca părticică a mădularului, pe care cunoștința firească o
leapădă prin bărbăteasca lucrare a cugetului. Fiindcă preotul ce taie
împrejur înseamnă cunoștința, care are ca pe un fier puternica bărbăție a
cuvântului împotriva patimii, nimicind slova legii când Duhul se întărește
mai mult decât scrierea.
43. Sâmbăta este odihna de patimi și încetarea mișcării minții către firea
celor ce sunt, sau desăvârșita nelucrare a patimilor și cu totul încetarea
mișcării minții către făpturi și trecerea desăvârșită către Dumnezeu; unde,
cel ce a ajuns prin fapta bună și cunoștință după putere, nu se cuvine să-și
aducă aminte de „lemne” (Ieş. 35, 2–3), adică de aprinzătoarea materie a
patimilor, nici să cugete cu totul cuvintele firilor, ca să nu se întâmple să
dogmatisească pe Dumnezeu asemenea elinilor, mulțămitu-se cu patimile
într-o măsură a firilor, pe Care Îl cheamă numai desăvârșita tăcere și Îl
înfățișează desăvârșita necunoștință după întrecere.
44. Cunună a bunătăților este credința cea curată, care, ca niște pietre de
mult preț, încununează ca un alt cap mintea iubitoare de Dumnezeu, cu
înaltele dogme și cuvinte duhovnicești și cu dumnezeiești înțelegeri. Dar
mai ales cunună a bunătăților este Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, Care,
prin chipurile celor multe ale Proniei și ale judecății adică prin înfrânarea
patimilor de voie și prin răbdarea ispitelor celor fără de voie, cuprinde
mintea ca într-o formă, și, prin împărtășirea Darului în-Dumnezeirii, o face
mai frumoasă decât mai înainte.

865
 45. Din acestea, înfrânarea este numită lucru al Proniei, fiindcă curățește
patimile cele după cuget; iar răbdarea este săvârșire a Judecății, întrucât se
întâlnește cu ispitele cele fără de voie și este semn al filosofiei lucrătoare,
care ridică pe cei ce o țin bine, ca din alt Egipt al păcatului.
46. Domnul poruncește să fie cinstite de oameni și sâmbetele, și lunile
noi, și sărbătorile: nu pentru că Dumnezeu voiește cinstirea zilelor, căci ar
fi poruncit a sluji zidirea mai mult decât Ziditorul, cugetând oamenii că,
dacă sunt cinstite zilele, sunt și închinate, ci închipuitor prin zile s-a arătat
că pe El trebuie să-L cinstească oamenii. Căci El este Sâmbăta, ca Unul ce
dă răsuflare sufletului din ostenelile trupului și încetare a durerilor după
Dumnezeiasca dreptate; iar Paştile este, ca Izbăvitor al celor ținuți în robia
amară a păcatului; iar Cincizecimea este ca pârgă și sfârșit al celor ce sunt,
Cuvântul prin Care toate s-au făcut. Vezi dar cu luare-aminte cum legea
pierde pe cei ce o înțeleg trupește și pleacă a sluji zidirea mai mult decât
Ziditorului, cinstind cele făcute, iar pe Cel prin Care s-au făcut nu-L
cunosc.
47. Lumea este loc mărginit și stare înconjurătoare cu chip mărginit; iar
vremea este mișcare înconjurătoare și schimbătoare a vieții celor din ea.
Iar când firea va trece de loc și de vreme, după lucrare și înțelegere, adică
de cele ce sunt, dar nu desăvârșit fără cele ce sunt, căci nu este cu putință,
atunci când se va aduna fără mijlocire cu Pronia, află pe cuvântul Proniei
simplu și așezat, fără a avea ceva cu chip mărginit, și pentru aceasta
desăvârșit nemișcat.
48. În lume aflându-se prin vreme, firea are mișcarea prefăcută prin
starea cea mărginită a lumii și prin aducerea vremii cea schimbătoare; iar
când va ajunge la Dumnezeu, prin fireasca Unime, a ajuns la „Cel ce este”,
având stare nemișcată și mișcare de sine spre Cel ce a făcut-o veșnic spre
Acela. Și numai Dumnezeu cunoaște cuvântul acestei fără-de-mijlocire
uniri către Întâia Pricină, adică a statornicei așezări a făpturilor dintru El.
49. Taina Cincizecimii este unirea fără mijlocire către Pronie a celor mai
înainte cugetate: adică unirea firii cu Cuvântul după ocârmuirea Proniei,

866
după care unire nu mai este nici înfățișare a vremii, nici a nașterilor.
Trâmbiță este iarăși cuvântul cel din noi, învățător al celor dumnezeiești și
al cunoștințelor negrăite; iar „atrăgător de milă” este Cuvântul, fiindcă S-a
făcut om și a dezlegat greșalele noastre și a în-Dumnezeit firea păcătoasă
prin Darul Duhului; iar înfigerea corturilor este lucrare a neschimbării
noastre către Dumnezeiasca urmare prin deprinderea celui bun și legătura
cuprinzătoare a prefacerii către nemurire.
50. Cel ce se bucură de jertfele cele sângeroase și grosolane pregătește
jertfitorului prilej de a se îngriji cu împătimire de patimi; căci el iubește să
se bucure, cinstind ca legiuite cele de care se desfată cei ce se închină. Iar
jertfa, după cuvânt, înseamnă junghierea patimilor și aducerea puterilor
firești, care sunt într-adevăr închipuiri ale cuvântului; iar taurul închipuie
mânia, iar capra însemnează pofta.
51. Cunoaștem că sunt jertfe duhovnicești nu numai omorârea patimilor
care se junghie cu „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”
(Efes. 6, 17), precum și toată viețuirea cea spre trup, ca sângele, și toată
deșertarea prin covârșire; ci și omorârea năravurilor filosofice rele și
aducerea tuturor puterilor firești la Dumnezeu, jertfindu-se prin focul
Darului Duhului spre dumnezeiasca încetare.
52. Mintea cea pământească a slovei, stăpânind sufletul, leapădă
cuvintele firești și le pierde prin reaua întrebuințare a puterilor firii; căci,
trăind aceasta, pierde și cuvintele și gândurile, hotărând legea numai
trupește și cinstind ca dumnezeiești patimile necinstei; pe care minte, într-
adevăr, fireștile gânduri o pierd și o omoară, luând voie de la legea
Duhului.
53. Când cineva mută cuvântător filosofia faptelor bune, atunci, în
aceeași vreme, a introdus și închipuirea celor scrise, după fire, în Duh, și
slujește lucrător lui Dumnezeu prin înaltele priviri, înnoindu-se în Duh, iar
nu în învechirea literei, care hrănește patimile după iudei și face slujitor al
păcatului pe cel ce o primește numai trupește.

867
 54. Când cineva încetează a primi litera după simțire către trup, atunci
aleargă după minte către Duh prin mijlocirea firilor și lucrează
duhovnicește acelea pe care, trupește lucrându-le, iudeul îl mânie pe
Dumnezeu.
55. Fiecare minte înaltă, ridicată după Dumnezeu, junghie lucrarea
patimilor și mișcarea schimonosită a gândurilor, iar pe lângă acestea și
chipurile neînfrânate ale lucrării simțirilor; căci patimile se strică de
gândurile firești cele înalte, care, sfărâmând patimile, aduc înălțimea
privirii.
56. Stăpânirea păcatului, adică cugetarea cea trupească, o pierde Darul
Sfântului Botez și ascultarea celor dumnezeiești porunci, omorând-o prin
sabia Duhului, adică prin cuvântul cunoștinței Duhului, care strigă tainic
împotriva patimii, precum Marele Samuel către Agag: „Precum sabia ta a
lăsat mame fără fii, așa și maica ta va fi fără fii între femei” (1 Împ. 15,
33).
57. Multe fapte bune le-a arătat fără fii patima îmbuibării pântecelui, ca
printr-o sabie, prin dulcețile amăgitoare; căci semințele toată înțelepciunea
le omoară prin neînfrânare, iar cinstirea cea dreaptă a dreptății o strică prin
lăcomie, iar legătura firească a iubirii de oameni o desparte prin iubirea de
sine; și, pe scurt, patima lăcomiei pântecelui răstoarnă toate cele născute
din faptele bune.
58. Patima îmbuibării pântecelui omoară toate dumnezeieștile nașteri ale
faptelor bune; iar aceasta însă se omoară prin ascultarea poruncilor
dumnezeiești și prin darul credinței, cel din cuvântul cunoștinței.
59. „Lumină spre descoperirea neamurilor” (Luc. 2, 32) este Domnul
nostru, Care descoperă prin adevărata cunoștință ochii minții celor
acoperiți de întunericul necunoștinței; și iarăși Se pregătește pe Sine ca
pildă aleasă a faptei bune, spre dumnezeiasca hrană a credincioșilor,
făcându-Se lor chip și pildă, către Care privind, ca la Începătorul mântuirii
noastre, săvârșim faptele bune după putere.

868
 60. Tot cel ce, prin zavistie, urăște și clevetește cu pârâciuni pe cel mai
puternic decât el în nevoințe și în bogăția cuvântului cunoștinței
duhovnicești, acela este asemenea altui Saul, care se sugrumă de duh
viclean (1 Împ. 16, 15) și nu suferă slava celui mai bun decât el pentru
bună-nevoința faptei bune și a cunoștinței; și pentru aceasta se
înnebunește, neputând să-l rănească pe ascuns pe făcătorul de bine, și de
multe ori aruncă cu amar și asupra iubitului său Ionatan (1 Împ. 20, 33),
care este gândul înțelegerii sădite înlăuntru, mustrând nedreapta urâciune
și grăind cu iubire de adevăr lucrările celui zavistuit.
61. Să rugăm dar şi noi pre gânditul David, ca să cânte din chitara
Duhovniceştii priviri şi a cunoştinţei şi întru a noastră minte, care
pătimeşte de demonul materiei (1 Împ. 16, 23), întrucât să gonească
departe vicleana înconjurare a simţirilor materiale, ca să putem înţelege
legea cea duhovnicească şi să aflăm cuvântul tainic ascuns într-însa, pe
Carele să-L facem pentru totdeauna moştenire a noastră spre trebuinţa
vieţii celei veşnice.
62. Tot cel ce doreşte a lua mântuire, ori cu totul urmează după lucrare,
ori după privire; fiindcă fără faptă bună şi fără cunoştinţă nimenea nu
poate, după nici un chip, a dobândi vreodată mântuire. Căci întru de-
amăruntul, fapta bună înfrânează pornirea trupului şi, ca un frâu, prin
dreptul gând întoarce cu meşteşugire pornirea lui de la rău; iar privirea,
adică cunoştinţa, hotărăşte cu înţelegere şi alege pre cele bine cugetate şi
drept judecate.
63. Şi întrucât putere înţelegătoare este aceea de a cugeta, iar
înţelegătoare este cea cugetată, iar hrană cu oarecare chip se află a celui ce
cugetă cea cugetată, pe bun cuvânt Dumnezeu, fiind întru adevăr netrupesc
şi duhovnicesc, Se face celor ce cugetă, după cât pot ei să ajungă, şi ceea
ce se înţelege, şi străluceşte dinlăuntru, şi astfel mintea înţelege şi se
hrăneşte.
64. Alta este ceea ce se cugetă şi altul cel ce cugetă; fiindcă cea cugetată
este, oarecum, hrană celui ce cugetă, după cum s-a zis. Căci de-amăruntul,

869
cea cugetată, ca înţelegătoare, este mai mare şi mai înainte cuprinsă de cel
ce cugetă, iar cel ce cugetă este cel ce se hrăneşte de cea cugetată. Numesc
înţelegătoare pe cele ce se înţeleg ca nişte minţi pe cele mai presus de
cuget; iar cugetate sunt cele ce se înţeleg, care se dau ca hrană celui ce
înţelege, adică celui ce cugetă.
65. Se cuvine a cunoaşte că cele pricinuite au numai pre pricinuitoare
icoanele pricinilor; iar pricinuite sunt toate câte s-au zidit; iar pricini sunt
cele ce le-au zidit; şi nicăieri nu se află asemănare între pricini şi cele
pricinuite.
66. Se cuvine a cunoaşte că mintea noastră are puterea de a cugeta, prin
care priveşte pe cele cugetate, iar pre unirea ce covârşeşte firea minţii o are
spre a se uni cu cele mai presus şi mai înalte decât ea. După această unire
se cuvine a înţelege pe cele dumnezeieşti, iar nu după noi; căci după ce
vom ieşi afară din toate ale noastre, atunci cu totul ne vom face ai lui
Dumnezeu. Şi cu mult mai bine este a fi ai lui Dumnezeu decât ai noştri.
Întru acest chip se dă darul celor dumnezeieşti tuturor celor ce se unesc cu
Dumnezeu.
67. Mintea, voind a înţelege, se pogoară mai jos de sine la cele înţelese;
căci cele înţelese sunt mai jos decât cel ce cugetă, ca unele ce sunt cuprinse
şi răspândite şi despărţitoare ale unirii minţii. Căci mintea este simplă şi
nedespărţită, iar înţelegerile sunt multe şi risipitoare. Pentru aceasta cele
înţelese cele cugetate, sunt mai de jos decât cel ce înţelege. Iar unirea
minţii este, precum mai jos grăieşte, privirea către Dumnezeu, prin care se
ridică mintea mai presus de sineşi şi iese din toate cele simţite şi cugetate,
încă şi din însăşi mişcarea ei, şi aşa, pe urmă, primeşte raza dumnezeieştii
cunoştinţe.
68. Dacă se mişcă măsurat înţelegător ceea ce cugetă, fără de alt se
mişcă şi înţelegerea; iar dacă înţelege, fără de alt iubeşte pe ceea ce a
înţeles; iar dacă iubeşte, fără de alt pătimeşte uimire către cel dorit; iar
dacă pătimeşte uimire, se sileşte spre cel dorit; iar dacă se sileşte, îşi
întinde iute mişcarea; iar dacă îşi întinde mişcarea, nu stă nicidecum până

870
ce nu se uneşte cu totul cu cel dorit. Şi, cuprinzându-se de voie de tot,
primeşte prin înaintea-alegerii mântuitoarea cuprindere, încât să se facă un
trup cu Cel ce-l cuprinde, neputând de atunci mai deloc a voi de la sine a
cunoaşte această cuprindere, ci numai din Cel ce l-a cuprins, ca văzduhul
ce se luminează de lumină, sau ca fierul înroşit de foc, sau ca alte
asemănări asemenea.
69. Nu se află întru adevăr nici o asemănare între pricini şi cele
pricinuite; ci cele pricinuite au numai icoane ale pricinilor, iar acestea sunt
mai presus de cele pricinuite şi le dau aşezare după cuvântul începutului,
fiindcă şi după fiinţă şi după covârşire cele pricinuite se aflau mai înainte
în pricini.
70. Pricinuite sunt toate câte sunt în zidire, ori în cer, ori pe pământ; iar
pricini sunt cele ce aduc la zidire, adică Cele Trei Ipostasuri ale Sfintei
Treimi. Arătat este dar că nici o asemănare nu se află între pricini şi cele
pricinuite.
71. Multă este unirea celor ce cugetă către cele cugetate şi atârnarea
celor simţitoare către cele simţite. Iar omul, fiind alcătuit din suflet şi din
trup simţitor, şi se cuprinde şi cuprinde, deoarece are prin fire atârnare şi
felurime către amândouă părţile zidirii: către una cu fiinţa, iar către
cealaltă cu puterea. Căci prin fire şi se cuprinde după cele simţite şi
cugetate, ca cel ce are suflet şi trup, şi cuprinde după putere, ca cel ce
cugetă şi simte. Iar Dumnezeu este mai presus de toate cele ce sunt, simplu
şi necuprins, şi de cele ce se cuprind şi de cele ce nu se cuprind, ca Unul ce
este absolut desăvârşit întru toate.
72. Toată dulceaţa celor oprite se face fireşte din patimă spre ceva simţit
prin mijlocirea simţirilor; fiindcă dulceaţa nu este altceva decât felurimea
simţirilor, care primeşte închipuire în cel simţitor prin vreun simţit, sau
chipul lucrării simţirii după pofta necuvântătoare. Căci pofta, când cade
asupra simţirii, îndată se preface în dulceaţă, deoarece aduce în ea
închipuirea, iar simţirea, plecându-se spre poftă, alcătuieşte dulceaţa, după
cum a primit simţitul. Şi pentru că Sfinţii au înţeles că sufletul se porneşte

871
către materie prin mijlocirea trupului, afară de fire, îmbrăcând chipul
pământesc, pentru aceea ei, mai ales, mişcându-se prin mijlocirea
sufletului către Dumnezeu, au cugetat să apropie şi trupul la Dumnezeu,
împodobit cu dumnezeieştile înfăţişări primite prin nevoinţa faptelor bune.
73. Cu mare iscusinţă Sfinţii au trecut nevoinţele acestui veac prin
adevăratul şi neclintitul chip al mişcării firii; căci simţirea au unit-o cu
mintea prin mijlocirea cuvântului, iar mintea au înălţat-o către Dumnezeu,
după ce s-au curăţit desăvârşit şi s-au izbăvit de cele ce sunt după mişcare
şi s-au aşezat în liniştire şi în nelucrarea însăşi a celor făcute. Şi aşa,
apropiindu-se deplin de Dumnezeu, s-au unit cu tot-Dumnezeu prin Duhul
şi au purtat icoana Celui ceresc după puterea omenească; şi într-atâta au
apropiat dumnezeiasca înfăţişare (dacă se cuvine a zice aşa), întrucât prin
apropiere s-au pus înaintea lui Dumnezeu.
74. Zic că sunt pilde unele altora cele dintre Dumnezeu şi oameni; căci
atât S-a făcut Dumnezeu om prin iubirea de oameni, pe cât şi omul, prin
dragostea către Dumnezeu, a reuşit şi s-a făcut pre sine Dumnezeu; şi atât
s-a răpit omul după minte către Cel necunoscut, pe cât şi pe Dumnezeu,
Cel nevăzut după fire, omul L-a arătat prin faptele bune.
75. Tot cela ce şi-a omorât mădularele sale cele de pe pământ şi a stins
cugetarea cea trupească şi a scuturat cu totul atârnarea către trup, prin care
se împarte dragostea ce o datorăm numai lui Dumnezeu, şi a lepădat toate
cunoştinţele, trupeşti şi lumeşti, pentru Dumnezeiescul Dor, încât poate
zice cu fericitul Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui
Hristos?” (Rom. 8, 35–39), unul ca acesta s-a făcut „fără tată şi fără mamă
şi fără spiţă de neam”, asemenea Marelui Melhisedec (Evr. 7, 3), neavând
nimic a se mai ţinea de trup şi de fire, pentru unirea ce s-a făcut cu Duhul.
76. Sfârşitul vieţii de faţă nu cred că se cuvine a-l numi moarte, ci
izbăvire de moarte, despărţire a stricăciunii, slobozire a robiei, odihnă a
tulburării, sfârşit al luptelor, depărtare a întunericului, răsuflare a durerilor,
încetare a fierberii, acoperământ al ruşinii, izgonire a patimilor; şi, pe
scurt, hotar al tuturor răutăţilor. Iar Sfinţii, prin omorârea cea de voie, au

872
reuşit şi s-au făcut străini şi nemernici ai vieţii, luptând bărbăteşte cu
lumea şi cu trupul şi cu înşelăciunea ce se naşte din împletirea simţirilor cu
cele simţite, sugrumând desăvârşit acestea şi păzind vrednicia sufletului
nerobită.
77. Semn mic nu este a avea fireşte întru noi cunoştinţa Proniei; iar
aceasta firea ne-o dăruieşte ori de câte ori, în primejdii neaşteptate, ne
împinge, fără învăţătură, să alergăm spre Dumnezeu şi de la El să cerem
izbăvirea prin rugăciune. Fiindcă atunci când pe neaşteptate suntem în
nevoi, fără a gândi mai înainte, strigăm către Dumnezeu, ca şi cum Pronia
ne-ar trage către Sine, biruind zidul pus între noi şi puterea înţelegătoare,
arătând ajutorinţa dumnezeiască mai puternică decât toate.
78. Fiindcă toate câte sunt, sunt bune, iar cele ce nu sunt, sunt rele,
acestea fie de faţă, fie viitoare. Bunătăţile aşteptate se numesc poftă, iar
cele de faţă, dulceaţă; iar răutăţile aşteptate, frică, iar cele de faţă,
întristare. Căci despre bunătăţi lucrează pofta şi dulceaţa, iar despre cele
rele, întristarea şi frica; fiindcă, dacă pofta dobândeşte cele dorite, lucrează
dulceaţa, iar dacă nu le dobândeşte, naşte scârba.
79. Răul este toată scârba întru a ei fire; căci, deşi lucrătorul sârguitor se
scârbeşte pentru cele străine lui, ca milostiv, însă aceasta nu o face ca
pentru răul cel mai înainte cugetat după intenţie, ci pentru cel ce urmează
după împrejurări. Iar cel privitor petrece nepătimaş în acestea, fiindcă s-a
unit pre sine cu Dumnezeu şi s-a înstrăinat de toate cele ale lumii.
80. Sfinţii toţi, care au ţinut dumnezeiescul şi nerătăcitorul cuvânt întru
adevăr curat, au trecut veacul acesta fără a rezema sufletul de vreuna din
cele veselitoare ale lumii, ci mai ales şi-au întins mintea, pe cât este cu
putinţă omului, către nemărginitele cuvinte despre Dumnezeu, ale bunătăţii
şi dragostei; întru care Dumnezeu S-a mişcat şi i-a învăţat, cum că „fiinţa”
a dat-o tuturor, iar „binele” l-a dăruit. Iar dacă întru adevăr se cuvine a
numi mişcare ceea ce este la Dumnezeu, Cel ce singur este nemişcat, mai
bine să-i zicem sfătuire, care pe toate le mişcă, spre a fi le aduce şi
împreună le ţine, fără ca vreodată El să Se mişte după nici un chip.

873
 81. Sufletul, fiind înţelegătoare şi cuvântătoare fiinţă, pentru aceasta şi
înţelege şi gândeşte; şi are putere pre minte, iar mişcare pre înţelegere, iar
lucrare pre cugetare, căci aceasta este sfârşitul cugetărilor atât al celui ce
cugetă, cât şi al celui cugetat, ca unul ce se află cuprinzător al unirii
marginilor către sineşi. Fiindcă sufletul, când înţelege, încetează a mai
cugeta pre cea înţeleasă, după însăşi lucrarea înţelegerii; căci ceea ce s-a
înţeles odată nu se mai aduce iarăşi în putere spre a se înţelege. Aşa şi
orice înţelegere primeşte odihnire de la oricare altă înţelegere, după ce
ceea ce trebuia a fi înţeles s-a înţeles.
82. Precum necunoştinţa este despărţitoare a celor rătăcite prin
răspândire, într-acest chip arătarea luminii înţelegătoare este adunătoare şi
împreunătoare a celor luminate, şi săvârşitoare şi întorcătoare spre cele ce
sunt întru adevăr, ridicând din mulţimea slăvirilor şi a feţelor împestriţate,
sau mai ales a nălucirilor, şi adunându-le într-una curată, de un fel şi
adevărată cunoştinţă, umplându-le de o unatică lumină.
83. Întru acest fel este bunătatea Celui Bun, căci după toată pricină
pofteşte pre cel bun şi pre bunătate, şi toate cele ce sunt să se
împărtăşească de Bunul şi de bunătatea Lui; fiindcă la toţi bunătatea şi
Bunul este minunat, dorit, prea-dorit, plăcut, ales şi iubit. Însemnează dar
că Dumnezeiescul dor mai înainte se află în cel bun, şi el naşte întru noi
dorirea bunătăţii, după cum este scris: „Îndrăgitor m-am făcut frumuseţii ei
şi am dorit-o prea mult, şi o voi păzi, şi ea mă va înălţa” (Înţ. Solom. 8, 3).
84. Cuvântătorii de Dumnezeu, pre Cel Dumnezeiesc, când îl numesc
Dor, când Dragoste, când Prea-plăcut şi Iubit; întrucât ca Dor şi Dragoste
are lucrare de pornire, iar ca Prea-plăcut şi Iubit atrage către Dânsul pe
toate cele ce pot primi dor şi dragoste. Şi, grăind mai limpede, porneşte
prin însuflarea dorului şi a dragostei în cele ce pot primi acestea; iar mişcă
precum o fire apropiată de plăcerea celor ce se pornesc către El. Şi iarăşi
mişcă şi porneşte, ca pe un însetat către însetare, şi ca pe un doritor către
dor, şi ca pe un iubitor către iubire.

874
 85. Se află Dumnezeiescul dor uimitor şi răpitor, şi nu lasă pre îndrăgitor
a şi-L însuşi, ci pre cel îndrăgit; şi arată acest lucru prin aceea că cele mai
înalte ale Proniei se fac purtătoare de grijă celor mai de jos, şi cele de o
rânduială se împreună între sine în chip potrivit; iar cele smerite se întorc
către cele dintâi cu Dumnezeiască întoarcere. Pentru aceasta şi Marele
Pavel, făcându-se sălaş al Dumnezeiescului dor şi împărtăşindu-se de
uimitoarea Lui putere, grăieşte cu gura înDumnezeită: „Vieţuiesc nu eu, ci
Hristos vieţuieşte întru mine” (Gal. 2, 20), lucru în adevăr uimitor, ca un
afară-de-sine şi îndrăgitor, vieţuind nu în sine, ci în viaţa Celui dorit, ca un
prea-iubit.
86. Se cuvine a îndrăzni şi a zice încă şi aceasta, în cinstea adevărului, că
însăşi Pricina bunătăţilor şi a tuturor dorurilor Se face ca şi afară de Sine
prin covârşitoarea bunătate şi dragoste, purtând grijă tuturor şi, cu chip de
pogoarăciune, prin dragoste şi dor, coboară către toţi, prin puterea răpirii
celei mai presus de fiinţă, fără însă a Se depărta de Sine. De aceea Teologii
Îl numesc „râvnitor”, ca pe Cel ce are multă şi neasemănată dragoste către
toate cele ce sunt şi ca o râvnă aprinsă către cei iubiţi ai Săi.
87. Înainte-aducător şi Născător al dragostei şi al dorului este însuşi
Dumnezeu, fiindcă El a adus acestea mai întâi întru Sine şi apoi în cele din
afară de El, în zidiri; şi pentru aceasta S-a zis: „Dumnezeu dragoste este”
(1 Ioan 4, 8). Şi iarăşi El este Cel drăgăstos şi cu totul dorit, dulceaţă şi
poftă. Unul fiind prin aceea că scoate din Sine dorul dragostei şi naşte
dorul în cei ce-L privesc; iar altul, întrucât El este Cel dorit şi iubit şi
preaplăcut şi ales, atrage pe cei ce văd acestea, iar măsura aţintirii către El
este după puterea fiecăruia.
88. Se cuvine a înţelege, rogu-te, că Dumnezeu este şi Cel ce aduce şi
scoate, şi Cel ce cheamă către lipirea îndrăgitoare cea întru Duhul; adică
mijlocitor al unirii cu El şi de o întocmire spre aceasta, ca să fie dorit şi
iubit de zidiri. „Pomitor” îl numeşte, fiindcă mişcă pre fiecare prin
cuvântul Său să se întoarcă către El. Iar scoaterea sau ieşirea, pe care
filozofii cei din afară nu o socotesc lucru bun, aici însemnează însuşi
Pricinuitorul unirii cu Dumnezeu.
875
 89. Mişcarea dragostei Celui Bun se află mai înainte în Cel Prea-Bun,
simplă şi de Sine mişcată, şi din Cel Prea-Bun ieşind, iarăşi către Sine
întorcându-se, fiindcă este fără de început şi fără de sfârşit; iar aceasta
arată dorirea noastră cea pururea mişcată şi unirea către Cel Dumnezeiesc.
Căci unirea drăgăstoasă către Dumnezeu este cu mult mai înaltă decât
orice altă unire.
90. Pe Amor, fie că-L vom numi Dumnezeiesc, fie îngeresc, fie
înţelegător, fie sufletesc ori firesc, se cuvine a-L pricepe ca o putere
unitoare şi ţinătore, mişcându-le pe cele mai înalte către purtarea de grijă a
celor mai de jos, iar pe cele de o rânduială împărtăşindu-le între sine, iar pe
cele de jos întorcându-le cu sfială către cele mai înalte şi mai alese.
91. Iar dacă cunoştinţa este unitoare a celor cunoscute, iar necunoştinţa
este pricină pururea a prefacerii şi a despărţirii celor ce din ea izvorăsc,
atunci acela care a crezut în adevăr după cuvântul cel sfinţit, nicicum nu se
va mai mişca de la starea adevăratei credinţe, având peste aceasta numai
statornicia nemişcării şi neprefacerii în înDumnezeire. Căci cel ce s-a unit
cu Adevărul bine cunoaşte că petrece bine, chiar dacă cei mulţi îl socotesc
ieşit din minte; dar aceştia se înşală, căci el a ieşit din înşelăciune şi a intrat
în adevărata credinţă, cunoscându-se pe sine, iar nu cei ce-l judecă nebun.
92. Sfinţii s-au făcut buni şi iubitori de oameni, milostivi şi înduraţi,
fiindcă s-au plecat spre o aşezare a dragostei către tot neamul omenesc; din
aceasta dobândind întru toată viaţa lor cel mai ales rod al bunătăţilor, adică
adevărata smerenie, păzitoarea tuturor bunătăţilor şi stricătoarea celor
potrivnice. Căci nimic nu i-a putut stăpâni sau strâmtora, nici cele de voie,
nici cele fără de voie; pe unele le-au smerit prin înfrânare, pe celelalte le-
au biruit prin răbdare.
93. Desăvârşita lucrare a faptelor bune naşte credinţa dreaptă şi frica de
Dumnezeu cea curată; iar fireasca privire, după suirea ce o aduce, naşte
nădejdea adevărată şi curata înţelegere; iar cea după înălţare,
înDumnezeirea, întemeiază dragostea desăvârşită şi aşezarea minţii ca una
ce, prin prea-întrecere, de bunăvoie pătimeşte pentru cele ce sunt.

876
 94. Lucrare a filosofiei practice este a aşeza mintea curată de orice
nălucire pătimaşă; iar a privirii fireşti este a arăta mintea iscusită în
adevărata cunoştinţă a Pricinei prin Care sunt toate cele ce sunt; iar a
Teologiei tainice este a face, după putinţă, mintea asemenea şi întocmai cu
Dumnezeu prin deprinderea Darului, fără a cugeta ceva din cele de după
Dumnezeu cu prea-întrecere.
95. După cum în lumea simţită stihia focului este eterul, aşa în lumea
minţii este înţelegerea: o deprindere luminătoare a tuturor celor ce sunt şi,
mai ales, arătătoare a cuvintelor duhovniceşti, care descoperă Pricina
tuturor şi trag dorul sufletului către Cel Dumnezeiesc. Ceea ce este focul în
lume, aceea este bărbăţia în lumea gândită, ca deprindere mişcătoare; iar
apa simţită este în gândită întreaga înţelepciune, ca deprindere roditoare de
viaţă şi pururea izvorâtoare a dorului către Dumnezeu. Iar pământul simţit
este în lumea gândită dreptatea, ca deprindere născătoare a cuvintelor celor
după fire şi dătătoare fiecăruia a Duhovniceştii dăinuiri şi întemeiere
neclintită a casei sufletului întru Cel Bun.
96. După cum, dacă îngrijim şi îngrăşăm trupul, sufletul se munceşte cu
patimile şi se întunecă, iar deprinderea faptelor bune şi luminarea
cunoştinţei se stinge, aşa şi sufletul, dacă se păzeşte bine şi se împodobeşte
cu podoaba faptelor bune dumnezeieşti şi cu luminarea cunoştinţei, atunci
omul cel dinafară se strică, lepădând puternica sănătate a firii, căci
cuvântul ce este de faţă îl povăţuieşte pe el.
97. Nu era cu putinţă omului să arate în sine pe Fiul lui Dumnezeu după
înDumnezeirea ce vine din Dar, de nu s-ar fi născut mai întâi, după
alegerea de voie, din Duhul, prin puterea firească de sine-mişcătoare şi de
sine-stăpânitoare ce se afla într-însul. Dar aceasta, naşterea făcătoare de
Dumnezeu, dumnezeiască şi nematerialnică, a fost părăsită de omul cel
dintâi, fiindcă mai înainte a cinstit frumuseţea simţită în loc de cea gândită
şi nevăzută; pentru aceasta, cu dreptate, a fost osândit la naşterea
materialnică, fără de voie şi vremelnică.

877
 98. Acum omul se mişcă ori prin iubitoarea de dulceaţă nălucire a
patimilor necuvântătoare prin amăgire, ori de împrejurări pentru
trebuinţele meşteşugitelor cuvinte, ori prin învăţătură de la fireştile cuvinte
ale vieţii. Nici una din acestea nu l-au tras pe om de la început prin silă,
fiindcă era mai înalt decât toate, precum se cuvenea omului dintru început:
să nu se îngrijească de nimic, decât numai de sine şi de desăvârşirea sa,
neavând nevoie de nimic, afară numai de mişcarea cea către Cel mai
presus de el, zic de Dumnezeu, după toată puterea dragostei.
99. Omul cel dintâi nu avea nimic între el şi Dumnezeu; căci dragostea
cea de sine aleasă îl purta neîmpiedicat către viitoarea rudenie a mişcării
către Dumnezeu. Şi fiind nepătimaş după Dar, era neîncercat de
înşelăciunea nălucirii dulceaţilor; şi fiind fără trebuinţă de nimenea, era
slobod de nevoile meşteşugurilor; iar fiind înţelept în privirea firii, era mai
presus de toate prin cunoştinţă.
100. Dumnezeu, Care a zidit toată firea cu înţelepciune potrivit puterii
fiinţelor cuvântătoare, a pus în fiecare ascunsă cunoştinţa Sa; şi nouă,
oamenilor, ne-a dăruit fireasca poftă şi dorul către Dânsul, şi a împletit
întru noi, fireşte, puterea cuvântului, ca să putem învăţa chipurile prin care
se împlineşte pofta către El, şi să nu se întâmple să rătăcim, prin neluare-
aminte, de la ceea ce dorim a dobândi. Ci, mişcându-ne după acest dor, să
pornim a căuta cele ale Adevărului, şi ale Înţelepciunii, şi ale Îndreptării,
ca astfel să dobândim pe Acela pentru Care am primit poftirea.

Macsim Mărturisitorul,
Tâlcuire pe scurt la rugăciunea „Tatăl nostru“
către un iubitor de Hristos
Pre însuşi primesc pre Dumnezeu-păzitul meu Stăpân, carele, venind
prin scrisorile sale prea lăudate, totdeauna este cu adevărat de faţă şi
nicicând nu se poate depărta cu Duhul, iar pentru îndestulata bunătate a sa
nicidecum nu se leapădă de a se apropia de robii săi, urmând însuşi pildă

878
lui Dumnezeu şi păzind pricina pe care Dumnezeu o a aşezat în fire; pentru
aceasta, minunându-mă de mărirea pogorământului lui, am zămislit în
mine o simţire amestecată din frică şi dor, şi una singură le-am alcătuit pe
amândouă, adică din dor şi din frică am împrumutat dragoste, pe care am
zidit-o înlăuntru prin sfială şi prin împreună-pătimire, ca să nu se prefacă
frica în urâciune, fiind ea lipsită de dor, nici dorul să nu se strice în
defăimare, lipsindu-i frica cea întreg-înţeleaptă; ci, dimpotrivă, să arate
legea dragostei celei din inimă, care întemeiază în sine toate ale firii şi ale
celor de un neam, biruind prin împreună-pătimire toată urâciunea, iar prin
sfială gonind departe toată defăimarea. Şi, pe această frică, bine
înţelegând-o Dumnezeescul David, ştiind că ea, covârşind pe toate
celelalte, se face alcătuitoare a Dumnezeieştii dragoste, a zis: „Frica
Domnului curată, care rămâne în veacul veacului” (Ps. 18,10). Căci altă
frică a înţeles el aici, deosebită de frica muncilor, care se naşte din greşale
şi care numaidecât piere când se arată dragostea, precum arată Marele
Evanghelist Ioan: „Iar dragostea afară scoate frica” (1 Ioan 4,18). Acea
Dumnezeiască frică însă închipuie în chip firesc legea dragostei celei
adevărate din inimă, care, pentru sfială, păstrează Sfinţilor în veci legea
dragostei şi chipul nestricat atât către Dumnezeu, cât şi unul către altul.
Pentru aceasta şi eu, amestecând dorul cu frica, precum am zis puţin mai
sus, către Stăpânul meu, am păzit legea dragostei până astăzi; iar prin
sfială mă opresc de a tăcea, ca să nu afle loc defăimarea, iar prin împreună-
pătimire mă îndemn a grăi, ca să nu mi se socotească drept urâciune
părăsirea desăvârşită a scrierii. Ci scriu, fiindcă mi se porunceşte să fac
aceasta, nu câte eu cuget, ci câte Dumnezeu voieşte şi, prin Dar, dă a fi
potrivite spre facerea celor folositoare; căci David a zis: „Sfatul Domnului
rămâne în veac şi gândurile inimii Lui din neam în neam” (Ps. 32,11). Şi
sfat a numit David negrăita pogorâre a Fiului Unuia-Născut către
înDumnezeirea firii noastre, despre care pogorâre are cuprins sfârşitul
fiecărui veac; iar gândurile inimii Lui le-a numit cuvintele Proniei şi ale
Judecăţii, prin care El scoate la iveală şi viaţa aceasta de faţă, şi pe cea
viitoare, ca pe nişte neamuri care se ridică una dintr-alta, şi împărăţeşte
peste fiecare după cuviinciosul chip al lucrării. Iar dacă lucrul Sfatului
879
Dumnezeiesc este înDumnezeirea firii noastre, iar scopul gândurilor Lui
este aducerea către sfârşit a celor trebuincioase vieţii noastre, atunci se
cuvine mai întâi să lucrăm cele învăţate şi aşa, cu bună cuviinţă, să scriem
despre Rugăciunea Domnului, adică despre puterea graiurilor ei. Iar de
vreme ce Stăpânul meu, scriindu-mi, mi-a pomenit anume această
Rugăciune fiind însuşi de Dumnezeu mişcat şi eu, folosind-o ca pricină a
cuvintelor mele, rog pe Dascălul acestei Rugăciuni, pe Domnul, să-mi
deschidă mintea spre înţelesurile tainelor ei şi să-mi dea cuvânt măsurat
spre alcătuirea şi tâlcuirea celor văzute cu mintea; căci întru ea, acoperit cu
taină, se află întreg scopul ascuns, şi, cum este de fapt adevărat, are în
cuvintele sale scopul ce se propovăduieşte celor puternici după minte.
Fiindcă Rugăciunea aceasta are cererea tuturor bunătăţilor pe care
Cuvântul lui Dumnezeu, smerindu-Se, le-a făcut lucrătoare întru Sine şi ne
învaţă să le cerem, câte Singur Dumnezeu şi Părintele, prin Fiul, Care
fireşte mijloceşte, întru Duhul Sfânt ni le dă; de vreme ce întru adevăr
„Domnul nostru Iisus Hristos este mijlocitor lui Dumnezeu pentru oameni”
(Efes. 2,18). Căci oamenilor, prin trup, le arată pe Părintele Cel
necunoscut; iar pe oameni îi împacă cu Părintele şi îi apropie şi îi uneşte
prin Sfântul Duh, pentru care pricină S-a făcut om neschimbat, făcându-Se
El însuşi Lucrător şi Dascăl al atâtor taine, încât este cu neputinţă a le
număra. Dintre acestea, şapte sunt mai de căpetenie, pe care le dă
oamenilor după Dar şi al căror scop Rugăciunea îl cuprinde tainic: întâi,
puterea Cuvântării de Dumnezeu; apoi punerea de fii întru Dar; apoi
întocmai cinstea cu îngerii; după aceea împărtăşirea vieţii vecinice; apoi
reaşezarea firii ca fără de patimă să se plece către sine; apoi stricarea legii
păcatului; şi, în sfârşit, surparea tiraniei vicleanului care ne stăpânea prin
înşelăciune. Prin urmare, în ceea ce priveşte Cuvântarea de Dumnezeu, ne
învaţă Cuvântul cel întrupat să cunoaştem întru El pe Părintele şi pe
Sfântul Duh; căci tot Părintele şi tot Duhul sunt fiinţăşte întru Fiul, deşi nu
întrupându-se şi Ei, ci Părintele binevoind, iar Duhul împreună lucrând cu
Fiul, Care S-a făcut singur Lucrător al întrupării. Iar punerea de fii o dă
nouă prin naşterea cea de sus, în Duhul, naştere mai presus de fire, prin
care ne păstrăm în Dumnezeu şi, mulţumind pentru Darul dat, îl
880
împodobim prin lucrarea poruncilor, încât, omorând patimile, să devenim
dumnezei după Dar, pe cât Cuvântul lui Dumnezeu, cu iconomie, S-a
smerit pe Sine şi S-a făcut om. Şi cinstea cu îngerii nu o dă numai prin
sângele Crucii, împăcând cele cereşti cu cele pământeşti şi călcând puterile
protivnice ce umpleau văzduhul, ci şi prin înălţarea Sa, unind întru Sine
cerul şi pământul şi arătând firea omenească una cu marginile sale; iar
după fapta bună şi după cunoştinţă legându-ne către El, arătând că El este
Unirea celor despărţite, iar necuvântarea despărţirea celor unite. Viaţa
Dumnezeiască o dă celor ce o mănâncă, precum El singur ştie, făcându-i
prin gustarea acestei Pâini să cunoască „că bun este Domnul” (Ps. 33,8),
schimbându-i prin bunătate întru înDumnezeire. Iar firea o reaşază curată,
neclintită de patimă, căci El, deşi răstignit de oameni, nu S-a clătinat în
voirea firii, ci a ales moartea pentru ei, arătând voita Sa pătimire; şi
„vrăjmăşia a stricat-o”, „zapisul păcatelor l-a pironit” (Col. 2,14), chemând
„şi pe cei de departe, şi pe cei de aproape” (Efes. 2,13) şi „stricând zidul
cel din mijloc al îngrădirii” (Col. 2,14), făcând pace şi un popor nou,
împăcându-ne cu Părintele (Evr. 2,16–18). Legea păcatului o a stins,
născându-Se fără de sămânţă, în chip prea slăvit şi mai presus de fire,
întărind fecioria Maicii şi slobozind firea de tirania dulceţii, pe care o
urmează numai cei ce, omorând mădularele cele trupeşti (Col. 3,5), voiesc
să urmeze moartea Lui cea de bunăvoie. Şi tirania diavolului a surpat-o,
luând trupul cel biruit în Adam şi făcându-l armă împotriva lui, biruindu-l
desăvârşit, astfel încât acela ce stăpânea prin moarte este acum stăpânit, şi,
înghiţind viaţa, este el însuşi stricat, iar firea omenească, ca o frământătură,
este ridicată spre înviere; pentru aceasta, după covârşire, Cuvântul S-a
făcut om şi, de bunăvoie, a primit moartea trupului. Întru toate acestea,
precum am zis, cuvântul rugăciunii se va afla că are cerere, fiindcă zice
Tată, şi pune înainte numele de Tată şi împărăţie, iar la acest Părinte
înfăţişează pe cel ce se roagă ca pe un Fiu după Dar, şi cere ca cei de pe
pământ să se facă uniţi la voia Lui cu cei din cer; şi porunceşte să cerem
pâinea cea de o fiinţă, şi legiuieşte împăcarea între oameni, şi împreună
leagă firea către sine prin punerea legii de a ierta şi a se ierta, prin care nu
se sloboade voia a se despărţi; şi învaţă să ne rugăm a nu intra în ispită,
881
adică în legea păcatului, şi mai înainte ne îndeamnă a ne izbăvi de cel
viclean. Se cuvenea dar ca Însuşi Lucrătorul şi Dătătorul bunătăţilor să fie
şi Învăţătorul, Cel ce ucenicilor care vor crede întru Dânsul şi vor urma
petrecerii Lui celei în trup să le dăruiască graiurile rugăciunii ca pe un
aşezământ şi o pildă a vieţii, prin care descoperea ascunsele Lui comori ale
înţelepciunii şi ale cunoştinţei; şi arătat este că spre dobândirea acestora
pornea pe pofta acelora care prin rugăciune cereau. Pentru aceasta socotesc
că rugăciune numeşte cuvântul această învăţătură, care după Dar se dă de
la Dumnezeu oamenilor; fiindcă întru acest chip Părinţii noştri cei insuflaţi
de Dumnezeu au hotărât rugăciunea aceasta şi au zis că este cerere a
acelora pe care Dumnezeu cu bună cuviinţă S-a obicinuit a le dărui
oamenilor; precum şi, după amănunt, rugăciunea este făgăduinţă a acelora
pe care le primesc oamenii cei ce cu cunoştinţă slujesc lui Dumnezeu.
Despre aceasta, cu potrivit cuvânt şi cu felurite chipuri mărturiseşte şi
Scriptura, arătând spre pildă: „Rugaţi-vă şi răsplătiţi Domnului
Dumnezeului nostru” (Ps. 75,11); şi: „Câte am făgăduit, Ţie le voi da,
Doamne, pentru mântuirea mea” (Iona 2,10), care despre cerere s-au zis.
Iar despre rugăciune sunt acelea: „Şi s-a rugat Ana către Domnul, zicând:
Doamne Adonai Eloi Savaot, de vei auzi rugăciunea roabei Tale şi-mi vei
da rod pântecelui…” (1 Împ. 1,10); şi: „S-au rugat Ezechia împăratul lui
Iuda şi Isaia fiul lui Amos către Domnul” (2 Paral. 32,20); şi acea poruncă
a Domnului către ucenici: „Când vă veţi ruga, ziceţi: Tatăl nostru, Care eşti
în ceruri” (Lc. 11,2). Dintru acestea dar se vede că cererea este păzirea
poruncilor după voia celui ce se roagă, întărit fiind prin lucrare, iar
rugăciunea este cererea celui ce a păzit poruncile cu luare aminte,
schimbându-se către cele mai bune; sau, mai desluşit zicând, cererea este
nevoinţa păzirii crucilor, pe care, aducându-se, Dumnezeu le primeşte cu
dragoste; iar rugăciunea este celenchiul (podoaba, cununa) faptei bune, pe
care o răsplăteşte Dumnezeu foarte bucurându-Se. Aşadar, fiindcă acum s-
a făcut arătat cum că rugăciunea aceasta este cerere a bunătăţilor ce se dau
de la Cuvântul întrupat, pe El Însuşi înfăţişându-L ca Învăţător al
cuvântului rugăciunii acesteia, se cade să ne apropiem de Dânsul cu curaj,
ca să ne deprindem la înţelegerea fiecărui grai după puterea fiecăruia, prin
882
privire cu osârdie cuviincioasă, precum acest Cuvânt Se obişnuieşte a da şi
cele de folos şi a dărui încăpere puterii şi minţii celui ce zice: „Tatăl
nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta.”
Îndată Domnul, învăţând întru acestea după cuviinţă, face începutul celui
ce se roagă de la Teologie şi într-un oarecare chip îl povăţuieşte spre a
cunoaşte fiinţa Făcătoarei Pricini a tuturor celor ce au fost făcute mai
înainte cu taină, a Căreia singur după fiinţă este Pricinuitor. Fiindcă
graiurile rugăciunii acesteia au arătarea Tatălui şi Numele Tatălui şi
împărăţia Tatălui, ca să ne învăţăm din începutul acesta a cinsti Unimea
Treimii, pe Care se cade s-o rugăm şi să I ne închinăm. Căci Numele lui
Dumnezeu şi al Tatălui, fiinţeşte şi ipostatniceşte petrecător, este Fiul Cel
Unul-Născut; iar împărăţia lui Dumnezeu şi a Tatălui, fiinţeşte şi
ipostatniceşte petrecătoare, este Duhul Sfânt. Şi ceea ce Evanghelistul
Matei numeşte aici „împărăţie”, un alt Evanghelist, în alt loc, o numeşte
„Duhul Sfânt”, precum: „Să vie Duhul cel Sfânt şi să ne curăţească pe
noi.” Căci Părintele nu are Nume dobândit în urmă, nici nu înţelegem
împărăţia ca pe o vrednicie venită asupra Lui, fiindcă nu are început de a
fi, ca să aibă început de a fi Tată sau împărat, ci pururea fiind, pururea este
şi Tată şi împărat. Pentru aceea şi Fiul şi Duhul Sfânt fiinţeşte dimpreună
se află cu Tatăl, din Tatăl fiind şi la Tatăl fiind, mai presus de pricină şi de
cuvânt, nu însă şi după Tatăl ca unii ce ar fi în urmă, căci atămarea are
putere de o împreună-vreme şi nu dă voie a privi cele ce sunt ca una după
alta, ci ca într-o împreună existenţă. Şi aşa, prin începutul rugăciunii
acesteia venim a slavoslovi Treimea cea de o fiinţă şi mai presus de fiinţă,
ca pe un început trecător al facerii noastre, şi ne învăţăm a mărturisi şi
punerea de fii a noastră cea după Dar, învrednicindu-ne a chema Tată, după
Dar, pe Cel firesc Ziditor al nostru; şi, cucernicindu-ne de numirea aceasta
a Născătorului, să ne silim prin fapte bune în viaţa noastră a ne însemna cu
caracterele Celui ce ne-a născut şi, cu acest chip, să sfinţim Numele Lui pe
pământ şi cu vrednicie să-L numim Tată, arătându-ne fii prin lucrurile
noastre şi mărind pe Fiul Cel de o fiinţă cu Tatăl, pe Însuşi Făcătorul şi
Dătătorul punerii de fii, prin acelea câte le înţelegem şi le lucrăm. Sfinţăm
dar Numele cerescului Părinte, dacă vom omorî toată pofta noastră cea
883
materialnică şi ne vom curăţi pe noi înşine de stricăcioasele patimi; căci
sfinţenia, după amănunt, este desăvârşita nemişcare şi omorâre a patimilor
şi a poftei celei după simţire, iar după ce vom ajunge la aceasta, smerim
pornirile cele necuviincioase ale mâniei, neavând-o pe poftă ca
aprinzătoare a ei, iar pe poftă o supunem a nu se mai îngriji şi a nu se mai
sili pentru hatârul dulceţilor, fiindcă prin sfinţenia cea după Dar am omorât
puterea ei; căci, fireşte, mânia este răzbunătoare şi părtinitoare a poftei şi
încetează cu firea de furie când va vedea pe aceasta omorâtă. Şi acum,
întru adevăr, prin lepădarea mâniei şi a poftei, după rugăciunea Domnului,
vine către noi stăpânirea împărăţiei lui Dumnezeu şi Tatăl, la aceia care
voiesc aceasta, învrednicindu-se, după lepădarea patimilor, a zice: „Vie
împărăţia Ta”, care este venirea Duhului Sfânt întru noi, după cum ne-am
făcut lăcaşuri lui Dumnezeu cu cuvântul şi cu chipul blândeţii prin darul
Sfântului Duh (Efes. 2,22); fiindcă zice: „Spre cine voi căuta, fără numai
spre cel blând şi smerit cu inima şi care se cutremură de cuvintele Mele”
(Is. 66,2). Deci se arată din aceasta că a celor blânzi şi smeriţi este
împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl, precum zice: „Fericiţi cei blânzi, că aceia
vor moşteni pământul” (Mt. 5,5). Însă nu pe pământul acesta, care a primit
fire cu aşezare în mijlocul celor vremelnice, l-a făgăduit Dumnezeu celor
ce-L iubesc pe El, ci pe acela al veacului ce va să fie, despre care
adevereşte zicând: „Că atunci când vor învia oamenii din morţi, nici se vor
însura, nici se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în ceruri” (Mt. 22,30); şi
iarăşi: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea
gătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25,34); şi asemenea celui ce a
lucrat cu mulţumire: „Intră întru bucuria Domnului tău” (Mt. 25,21). Iar
dumnezeiescul Apostol adaogă: „Va trâmbiţa şi morţii cei întru Hristos
întâi vor învia nestricăcioşi; apoi noi, cei ce vom fi rămas în viaţă,
dimpreună cu dânşii vom fi răpiţi în nori întru întâmpinarea Domnului în
văzduh, şi aşa pururea cu Domnul vom fi” (1 Tes. 4,17). De vreme dar ce
acestea aşa s-au făgăduit celor ce iubesc pe Domnul, cine, pironindu-şi
mintea numai întru un singur grai al Scripturii, ar zice vreodată că
asemenea cu pământul acesta este şi cerul, şi împărăţia cea mai înainte
gătită de la întemeierea lumii, şi bucuria cea tainică a Domnului, şi
884
rămânerea cea pururea şi desăvârşit nedespărţită a celor vrednici împreună
cu Domnul şi prietenia? Cine, zic, ar zice un lucru ca acesta, voind să fie
rob ostenelii şi ticăloşiei? Ci socotesc că aici, „pământ”, numeşte
statornicul şi cu totul neprefăcutul obicei al blânzilor, puterea ce se dă de la
Cel bun, prin care, aflându-se pururea împreună cu Domnul şi
învrednicindu-se împărăţiei celei de demult gătite şi bucuriei celei
neperitoare, şi stării şi rânduielii celei cereşti, primesc ca într-un „pământ”
tainic starea cea neclintită întru mijlocul tuturor faptelor bune; după care
blândul rămâne la mijloc între laudă şi defăimare, nepătimaş, fără a se
mândri din laude, nici a se strâmtora şi a se mâhni din defăimare. Căci,
după ce a depărtat pofta dintru acelea, al căror cuvânt după fire este
slobod, nu mai simte asupririle acestora, fiindcă el singur a încetat de la
învăluirile şi ameţelile lor şi a întors toată pornirea şi puterea sufletului
către dumnezeiasca şi cea fără de învăluire şi neameţită libertate; iar pe
aceasta dorind Domnul să o dea ucenicilor Săi, zice: „Luaţi jugul Meu
asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi
veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11,29). Iar prin odihnă numeşte
stăpânirea Dumnezeieştii împărăţii, care se arată celor vrednici ca o
stăpânire desăvârşit slobodă de toată robia patimilor. Şi dacă celor smeriţi
şi blânzi li se dă stăpânirea libertăţii şi a nestricăcioasei împărăţii, cine este
atât de rece şi nesimţitor, cu totul lipsit de poftă către bunătăţile
Dumnezeieşti, încât să nu dorească smerenia şi blândeţea, ca să se facă, pe
cât este cu putinţă oamenilor, caracter viu al Dumnezeieştii împărăţii şi să
poarte în sine închipuirea, după Dar, a Lui Hristos, Marele împărat după
fire şi după fiinţă? Căci, precum zice dumnezeiescul Apostol: „Întru
Hristos nu este parte bărbătească şi parte femeiască” (Gal. 3,28), adică
mânia şi pofta; fiindcă una, cu silnicie, răstoarnă socoteala şi izgoneşte
mintea din legea firii, iar cealaltă face mai vrednice de dragoste cele ce
sunt după dânsa decât pe nepătimaşa şi una singură poftire după fire, şi
pune trupul mai osârduitor decât duhul, făcând dobândirea celor văzute
mai dragă şi mai dulce decât slava şi frumuseţea celor gândite, şi împiedică
mintea de la apucarea celor dumnezeieşti şi de un neam cu cele gândite
prin dezlegarea simţită a dulceţii. Iar cuvântul singuratic şi al celor fără de
885
patimă, golindu-se desăvârşit de dragostea cea după fire şi de aplecarea
către trup, pentru prea îmbelşugata bogăţie a bunătăţilor supune firea
Duhului şi pleacă mintea a înceta de la năravnica filosofie când se cuvine a
se apropia de Cuvântul cel mai presus de fiinţă, cu privire simplă şi
nedespărţită; şi chiar dacă, după fire, va lucra împreună către tăierea şi
mutarea celor vremelnice şi stricăcioase pe care le va trece, nu mai este cu
cuviinţă a se îngreuia, ca de un joc, prin nărav, acela care s-a arătat neţinut
de simţirea cea trupească. Şi aceasta o arată curat Marele Ilie (4 Împ. 2,
13–14) prin cele ce a lucrat, închipuind cu taină acest adevăr, căci pre
cojocul, care este omorârea trupului şi întru care s-a înfipt marea cuviinţă a
bunei împodobiri a năravului, îl dă lui Eliseu spre ajutorirea Duhului
împotriva oricărui puteri potrivnice şi spre lovirea nestatornicei şi
trecătoarei firi, al cărei chip se află în Iordan, pentru ca ucenicul să nu se
împiedice de a trece către pământul cel sfânt, fiind el împresurat de
turburea şi perzătoarea împătimire a celor vremelnice; iar Ilie însuşi înainta
către Dumnezeu cu toată răsuflarea, neîmpiedicându-se desăvârşit prin nici
una din cele ce sunt, nici prin vreo unire după atârnare, ci rămânând simplu
după poftă şi neîndoit după voie, şi apropiindu-se către Cel simplu cu firea,
Dumnezeu, prin faptele bune soborniceşti, care, fiind legate una de alta în
chip îndemânatec şi cunoscut, se fac asemenea unor cai de foc care ridică
sufletul către suire; căci el a cunoscut că se cuvine ucenicului lui Hristos să
lepede de la sine toate aplecările nepotrivite de voie, a căror neasemănare
mustră înstrăinarea, fiindcă pricinuieşte patima cea după poftă risipirea
sângelui dimprejurul inimii, iar cea mânioas, pornindu-se, lucrează
înfierbântarea acestuia; şi astfel, ajungând mai înainte la starea întru care
„în Hristos să vieţuiască şi să se mişte şi să se afle” (Fap. 17, 28), a aruncat
de la sine toată naşterea celor neobicinuite şi fără de rânduială, neaducând
cu sine nimic ca bărbătesc sau femeiesc, adică nimic din plecările
potrivnice ale acestor patimi, precum am zis mai înainte, ca nu cumva
cuvântul să se facă rob acestora, prefăcându-se după schimbările lor cele
nestatornice, cu care cuvânt, fireşte, este amestecată cinstirea
Dumnezeieştii închipuiri, ce pleacă spre cuget a se muta după socotinţă
către Dumnezeiasca asemănare şi a se face prea-luminată sălăşluire a Marii
886
Împărăţii a tuturor, adică a Sfântului Duh, Care fiinţial se află împreună cu
Părintele şi Dumnezeul tuturor şi prin Care primeşte cinste întreaga
stăpânire a cunoştinţei şi a Dumnezeieştii firi, după putere; prin Care
naşterea celor rele fireşte se leapădă, iar cea a celor bune se alcătuieşte,
atunci când sufletul, asemenea cu Dumnezeu după Dar, păzeşte în sine
nevătămată Ipostasul bunătăţilor dăruite. Despre această taină şi Hristos,
voind, pururea Se naşte cu taină şi Se întrupează în cei ce se mântuiesc, iar
sufletul lucrează ca o Maică Fecioară naşterea Lui, neavând în sine, ca să
zic pe scurt, nici după atârnare parte bărbătească, nici femeiască, adică
nimic din cele cunoscute firii spre stricăciune şi naştere; şi să nu se mire
cineva când va auzi că se pune înainte stricăciunea naşterii, fiindcă, dacă
cineva fără patimă şi cu drept cuvânt va cerceta firea celor născuţi şi
pieritori, va afla curat că naşterea începe din stricăciune şi se sfârşeşte tot
în stricăciune; iar patimile deosebite ale acestei naşteri nu le-a avut
Hristos, după cum am zis, nici cuvântul cel al lui Hristos, nici petrecerea
cea după Hristos, căci adevărat este cuvântul: „Că în Hristos Iisus nu este
parte bărbătească şi femeiască” (Gal. 3, 28), adică semnele şi patimile firii
celei de sub stricăciune şi sub naştere, ci este numai cuvânt închipuitor de
Dumnezeu, închegat cu cunoştinţă dumnezeiască şi cu mişcare unatică de
cunoştinţă şi de socotinţă, care iubeşte numai fapta bună. Nici „Elin sau
Iudeu” nu este în El (cf. Gal. 3, 28), prin care se însemnează feluritele
păreri despre slăvirea lui Dumnezeu; căci Elinul, lipsit de înţelegere,
înfăţişează multe începătorii şi, despărţindu-le în puteri potrivnice şi
lucrări, făureşte cinstirea a multor dumnezei, aducând celor ce se închină
multă despărţire şi tulburare, şi făcându-i prin felurimea închinării de râs;
iar Iudeul, învăţând numai o singură începătorie, însă strâmtă, nesăvârşită
şi neipostasiată, ca o pustie deşartă de cuvânt şi de viaţă, cade într-o răutate
asemenea, după cuvântul mai sus zis prin cele potrivnice, adică în ne-
Dumnezeire; căci, scriind împrejur numaidecât într-o singură faţă această
începătorie şi ipostasind-o fără Cuvânt şi fără Duh sau întrupată prin
Cuvânt şi Duh, neînţelege că ce Dumnezeu este acela lipsit de acestea? şi
cum poate petrece Dumnezeu acela care prin împărtăşire cu cele de sub
naştere şi cuvântători din întâmplare ar primi acestea ca bunătăţi? Iar în
887
Hristos nu se află nici una din acestea, ci numai Cuvântul adevărat al bunei
cinstiri şi aşezământul întărit al Teologiei celei tainice, Care, pe de o parte,
leapădă răşchirarea Dumnezeirii din cuvântul cel de mai înainte (mulţimea
dumnezeilor), iar pe de altă parte nu primeşte nici strâmtorarea celui de pe
urmă (cea iudaică), care, lipsită de Cuvânt şi de Duh, închipuie o
Dumnezeire fără viaţă; ci, dimpotrivă, pe cel ce răsculă fireasca mulţime a
dumnezeilor îl alungă ca pe un elin, iar pe cel ce pătimeşte unimea cea
după ipostas o leapădă ca pe o înţelegere iudaică, întrucât un astfel de chip
neagă Cuvântul şi Duhul. Pentru aceasta cuvântul şi porunca lui Hristos ne
învaţă pe noi, cei ce, prin chemarea Darului, am venit la cuvântul
adevărului prin credinţă, să cunoaştem o singură fire şi o singură putere a
Dumnezeirii, adică pe Unul Dumnezeu în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
privindu-Se, cunoscând Mintea cea una şi nepricepută, fiinţial şi ipostatic
petrecătoare, Singură Născătoare după fiinţă a Singurului Cuvânt ipostatic
şi fără de început, şi numai a Vieţii celei de-a pururea fiinţial şi ipostatic
petrecătoare, Izvor al Duhului Sfânt; Unime în Treime şi Treime în Unime,
fără ca altceva să fie în altceva, căci Treimea nu este în Unime ca o calitate
în fiinţă, nici Unimea în Treime ca ceva adăugat, ci este simplă şi
neamestecată, de o fire, neavând vreo osebire după putere între Unime şi
Treime; şi nici vreo schimbare sau împărţire nu se poate cugeta între
acestea, ci este fiinţă de Sineşi fiinţială şi Putere de Sineşi puternică, iar
Treimea nu este născută din strămutarea Unimii, ci este nenăscută şi de
Sineşi arătată, aceeaşi fiind – după adevăr – şi Unime şi Treime: aceasta
după cuvântul fiinţei, iar cealaltă după chipul fiinţei, toată Unimea întreagă
fără despărţire în părţi prin Ipostasuri, şi toată Treimea întreagă fără
amestec prin Unime, ca să nu aducă despărţirea prea multă dumnezeire şi
amestecarea ne-Dumnezeire, de care se depărtează cuvântul cel după
Hristos şi străluceşte prin luminarea lui. Deci zic cuvânt al lui Hristos
asupra celei noi propovăduiri a adevărului, întru care nu este nici parte
bărbătească, nici femeiască, acestea fiind semnele şi patimile firii celei de
sub stricăciune şi sub naştere, nici „Elin şi Iudeu” (Col. 3, 11), care sunt
cuvintele potrivnice despre Dumnezeire, nici „tăiere împrejur şi netăiere
împrejur”, care arată slujirile potrivite acestora; căci ale tăierii împrejur
888
înrăutăţesc pe cea arătată zidire, prihănind-o prin semnele legii şi bănuitor
socotind pe Ziditor ca pe un rău făcător, iar ale netăierii împrejur, prin
patimi, o fac pe zidire dumnezeu şi o ridică împotriva Ziditorului, şi
amândouă, mergând spre una şi aceeaşi pierzare, cheamă asupra lor
Dumnezeiasca mânie; nici „Varvar şi Schit”, adică învrăjbitoarele tulburări
ale unei firi cu sine însăşi după alegere, prin care a intrat între oameni
legea cea afară de fire, ca unii pe alţii să se ucidă; nici „rob şi slobod”, care
este despărţirea fără de socoteală a aceleiaşi firi, precum pe cel împreună
cinstit după fire îl face necinstit, întorcându-se lege ajutătoare iubirii de
stăpânire, prefăcând în tiranie reaua plecare a celor ce stăpânesc şi
batjocorind însuşi chipul vredniciei. Ci „toate şi întru toate Hristos” (Col.
3, 11), Carele zideşte întru Duhul asemănarea împărăţiei celei fără de
început prin cele mai presus de fire şi de lege, pe care fireşte o închipuie
smerenia şi blândeţea inimii, iar prin adunarea acestora împreună
alcătuieşte desăvârşit pe omul cel zidit după Hristos; căci orice smerit
cugetător este negreşit şi blând, şi orice blând este cu adevărat smerit
cugetător, smerit cugetător fiindcă a înţeles că a primit a fi cu împrumut,
iar blând fiindcă a cunoscut cu amănuntul întrebuinţarea puterilor ce i s-au
dat lui după fire. Şi, într-adevăr, prin cuvânt dă întrebuinţarea acestor
puteri către naşterea faptelor bune, iar de la simţiri o strânge desăvârşit,
oprind lucrarea acestora; pentru aceasta, după minte se mişcă pururea către
Dumnezeu, iar după simţire nicidecum nu se porneşte, chiar de ar primi cu
totul asupra sa cercarea tuturor celor dimpreună întristătoare ale trupului,
neîntipărind vreo schimbare de întristare în suflet, ci păzind în el acea
făcătoare de bucurie aplecare, căci durerea simţirilor nu o socoteşte lipsire
a dulceţilor, întrucât o singură dulceaţă cunoaşte, împreuna-vieţuirea
sufletului cu cuvântul, de a cărui lipsire este muncă nesfârşită, pecetluită
împrejur de toate veacurile; pentru aceasta lasă trupul şi cele ale trupului şi
aleargă către Dumnezeiasca vieţuire, socotind o singură pagubă lui însuşi,
chiar dacă ar fi domn al tuturor celor de pe pământ, nedobândirea
înDumnezeirii celei nădăjduite după Dar. Aşadar, „să ne curăţim pe noi
înşine de toată întinăciunea trupului şi a duhului” (2 Cor. 7, 1), ca să
sfinţim Dumnezeiescul Nume, şi, stingând necinstita pornire a patimii
889
poftei, şi prin cuvânt legând bine nebuna mânie care, asemenea unei
îndrăcite, fără rânduială se aruncă spre dulceţi, să primim împărăţia lui
Dumnezeu şi a Părintelui, care vine la noi prin blândeţe; iar celelalte
cuvinte ale rugăciunii legându-le cu cele dintâi, să zicem cu vorbe bine
potrivite: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pre pământ.” Deci cel ce
cu taină aduce slujirea lui Dumnezeu numai prin puterea cea cuvântătoare,
despărţită şi dezlegată cu totul de poftă şi de mânie, acela împlineşte voia
lui Dumnezeu pe pământ după chipul în care rânduielile îngerilor se
lucrează în cer, şi se face întru toate împreună-slujitor cu îngerii, având
îngerească petrecere, după cum zice într-un loc Marele Apostol:
„Petrecerea noastră este în ceruri” (Filip. 3, 20), întru care nu se află poftă,
ca prin dulceţi să slăbănogească puterea minţii, nici mânie cu turbare, ca
fără ruşine să hămăiască împotriva celor de un neam, ci este numai cuvânt
singuratec, care fireşte povăţuieşte făptura cuvântătoare către Întâiul
Cuvânt, şi întru aceasta singură Dumnezeu Se bucură şi pe aceasta o cere
de la noi, robii Lui, şi pe aceasta o descoperă zicând către Marele David:
„Ce-mi este mie în cer? şi de la tine ce am voit pe pământ?” (Ps. 72, 24);
căci nimic alt nu se află în ceruri ca jertfă adusă lui Dumnezeu de la îngeri,
fără numai slujirea cea cuvântătoare, pe care şi de la noi o cere, şi pentru
aceasta ne-a învăţat să zicem când ne rugăm: „Facă-se voia Ta, precum în
cer aşa şi pre pământ.” Aşadar, să se mişte şi cuvântul nostru spre căutarea
lui Dumnezeu, şi puterea poftitoare să se aprindă către dorul Lui, iar cea
mânioasă să se încordeze spre păzirea neclintită a dorului către El; sau, mai
adevărat grăind, toată mintea să se întindă întreagă către Dumnezeu,
întărindu-se fiecare în parte prin chipul mâniei, ca printr-un glas tare, şi
înfierbântându-se prin dorul aplecării celei de voie al puterii poftitoare; iar
când întru acest chip vom urma îngerilor celor cereşti, ne vom afla slujind
lui Dumnezeu totdeauna, şi vom arăta pe pământ o petrecere asemenea cu
a îngerilor, având mintea mişcându-se neîncetat către Dumnezeu,
asemenea lor, şi către nimic altceva din cele ce nu sunt după Dumnezeu. Şi
dacă vom petrece într-acest chip, vom primi după rugăciunea noastră Darul
Pâinii celei înfiinţate şi făcătoare de viaţă spre hrănirea sufletelor noastre,
spre păstrarea bunelor avuţii ale bunătăţilor privite întru noi, după cuvântul
890
Celui ce a zis: „Eu sunt Pâinea care din cer se pogoară şi dă viaţă lumii”
(Ioan 6, 51. 33); Care Pâine toate Se face, după măsura fiecăruia, celor ce
se hrănesc cu fapta bună şi cu înţelepciunea, şi Se întrupează în multe
chipuri în fiecare dintre cei ce se mântuiesc, precum El însuşi cunoaşte,
atâta vreme cât încă suntem în acest veac de faţă, după puterea graiului
rugăciunii, care zice: „Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi.”
Socotesc cu adevărat că prin zicerea „astăzi” arată veacul acesta de acum,
precum altul tâlcuind locul acesta al rugăciunii mai lămurit zice: Pâinea
noastră, pe care ai gătit-o din început spre nemurirea firilor, dă-ne-o nouă
astăzi, celor ce suntem în această viaţă muritoare, ca să biruim moartea
păcatului: hrana Pâinii vieţii şi a cunoştinţei, a cărei împărtăşire, de s-ar fi
făcut părtaş primul om, nu ar fi urmat călcarea poruncii Dumnezeieşti;
fiindcă, într-adevăr, dacă s-ar fi săturat de această Dumnezeiască hrană, n-
ar fi fost stăpânit de moartea păcatului. Dar cel ce se roagă a primi această
Pâine spre fiinţă nu o primeşte întreagă aşa precum este Ea, ci după măsura
puterii celui ce o primeşte; căci întru adevăr la toţi cei ce cer, Se dă El pe
Sine, Pâinea vieţii, însă nu cu acelaşi chip tuturor, ci celor ce au săvârşit
mari lucruri, cu mai bogat chip, iar celui ce a lucrat puţin, mai puţin i se dă
fiecăruia pe cât poate să primească după vrednicia cea după minte. Către
această înţelegere a graiului de faţă ne povăţuieşte Mântuitorul, prin
porunca ce a dat-o cu mare glas ucenicilor Săi, oprindu-i cu desăvârşire de
la orice grijă pentru hrana cea simţită, zicând: „Nu vă grijiţi cu sufletul
vostru ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici cu trupul vostru cu ce vă veţi
îmbrăca” (Mat. 6, 25), „că acestea toate păgânii lumii acesteia le caută”
(Luc. 12, 30); ci „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui
şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Mat. 6, 33). Cum dar este cu putinţă
să ne înveţe ca rugându-ne să cerem acelea pe care mai întâi ne-a poruncit
să nu le cerem? Arătat este, deci, că prin rugăciune nu a poruncit să cerem
acelea pe care, prin poruncă, nu ne-a sfătuit să le căutăm; fiindcă prin
rugăciune suntem datori a cere numai cele ce, după poruncă, se cuvine a le
căuta; iar ceea ce n-am primit prin poruncă slobozire a căuta, dacă prin
rugăciune voim a dobândi, este fără de lege a cere. De vreme ce
Mântuitorul a dat poruncă să căutăm numai împărăţia lui Dumnezeu şi
891
dreptatea Lui, pe acestea, prin urmare, cu cuviinţă porunceşte a le cerce cei
ce poftesc Darurile Dumnezeieşti, ca să se încredinţeze prin rugăciune
darul celor cerute şi să se unească voia celor ce cer cu glasul Aceluia ce dă
Darul. Iar dacă şi pâinea cea de toate zilele, prin care fireşte se întăreşte
viaţa aceasta vremelnică, o cerem, numai să nu trecem hotarul rugăciunii
prin lăcomie, învârtindu-ne în grija petrecerii multor ani şi, înşelându-ne
cu nesimţire, uităm că suntem muritori şi că umbră trecătoare este viaţa
noastră; ci să cerem pâinea zilei fără grijă, arătând că înţelepţeşte, după
Hristos, cugetăm spre viaţa noastră şi ne gândim la moarte, apucând cu
voia înainte de fire, iar mai înainte de a ne ajunge moartea, ne ostenim a
despărţi sufletul de grijile celor trupeşti, ca să nu se pironească spre cele
stricăcioase şi să nu cheltuiască puterea poftei celei fireşti în cele
materiale, învăţându-ne lăcomia, care lesne ne va lipsi de bogăţia cea
cuviincioasă a bunătăţilor Dumnezeieşti.
Să fugim dar, cu toată puterea noastră, de împrietenirea cea materialnică
şi de însuşirea ei, şi să lepădăm de asupra minţii, ca pe nişte praf ce îl
scuturăm la spălare, toată învoirea cu cele pământeşti, şi să ne îndestulăm
numai cu cele desăvârşit de nevoe pentru starea acestei vieţi, iar nu cu cele
ce o îndulcesc şi o moleşesc prin desfătare; şi pentru acelea, precum ne-am
învăţat, să rugăm pe Dumnezeu, ca să putem păzi sufletul nerobit, fără a se
supune şi a se înjuga cu nici una din cele ce prin trup se văd, şi să se arate
din fapta noastră că primim hrană nu ca să slujim pântecelui, ci numai ca
să trăim, iar nu să ne ruşinăm că trăim pentru aceea ca să mâncăm, fiindcă
celor dintâi li se potriveşte firea cea cuvântătoare, iar celor de pe urmă –
firea celor necuvântătoare; ci să ne facem cu de-amănuntul păzitori ai
rugăciunii şi, prin lucrurile acestea, să arătăm cum că ţinem nedespărţit
numai o singură viaţă, adică viaţa cea întru Duhul, şi spre dobândirea
acesteia uneltim toate ale acestei vieţi vremelnice, în cinstea căreia atât să
iubim întrebuinţarea celor de faţă, încât să nu ne lepădăm de a o întări cu
pâine, şi pe sănătatea cea firească a trupului să o păzim, pe cât este cu
putinţă, nestricată, nu ca să trăim nouă înşine, ci ca să vieţuim lui
Dumnezeu, având trupul ca vestitor al sufletului înţelepţit prin fapte bune,

892
iar sufletul ca propovăduitor al lui Dumnezeu, întrupat cu statornicia la
cele bune; şi pentru aceea numai pentru o zi să încununăm cererea pâinii,
fără a îndrăzni a o întinde către ziua de mâine, în cinstea Celui ce ne-a
dăruit rugăciunea; căci numai întru acest chip, întocmindu-ne prin lucruri
potrivit puterii cuvintelor rugăciunii, vom putea înainta curat şi către
celălalt grai, zicând: „Şi ne lasă nouă greşalele noastre, precum şi noi
lăsăm greşiţilor noştri.” Acela, deci, care după întâia sfătuire a cuvântului
ce mai înainte a povăţuit, va privi cu mare luare-aminte veacul acesta, al
căruia închipuire este cuvântul „astăzi”, şi care prin rugăciune primeşte
Pâinea nestricăcioasei Înţelepciuni, de la care, dintru început, ne-a depărtat
călcarea poruncii, acela fiindcă, întru adevăr, numai o singură dulceaţă
cunoaşte dobândirea celor Dumnezeeşti, al cărora Dătător după fire este
Dumnezeu, iar păzitor după voie este buna alegere a celui ce le primeşte, şi
numai o durere cunoaşte nedobândirea celor Dumnezeeşti, întru care
durere învăţător este diavolul, iar lucrător este tot acela care prin neputinţa
cugetului pierde bunătăţile cele de sus, nepăzind cinstea lor prin aplecarea
cea bună a voii, şi fiindcă voinţa lui nu se pleacă către nici una din cele
văzute, şi pentru aceea întru întristările trupeşti ce i se întâmplă nu se arată
cârtind cu sufletul, într-acest chip unul ca acesta, cu adevărat fără de
patimă, iartă pe cei ce i-au greşit, fiindcă pe cel după alegerea cea bună pe
care el se sileşte să-l dobândească, nimeni nu poate să i-l ia, fiind crezut
neluat după fire; şi punându-se pe sine chip şi pildă a faptei bune către
Dumnezeu (deşi cu mare smerenie se cade a zice aceasta), îndrăzneşte a-L
îndemna pe Cel neurmător către urmarea lui, zicând: „Iartă-ne nouă
greşalele noastre, precum şi noi iertăm celor ce ne greşesc nouă”; şi după
cum el însuşi a făcut aproapelui, roagă pe Dumnezeu ca aşa să facă şi Lui,
fiindcă voieşte ca iertarea să-i fie dăruită de Dumnezeu după măsura în
care şi el a iertat pe cei ce i-au greşit; adică, precum Dumnezeu fără de
patimă iartă pe cei ce iartă, aşa şi acesta rămâne nepătimaş la toate câte i se
întâmplă şi iartă pe cei ce i-au greşit fără a păstra nici cea mai mică
aducere-aminte din cele de mai înainte întristătoare, ca să nu fie mustrat că
dispreţuieşte firea cu vocea, când are deosebire către vreun om – el însuşi
fiind om; şi întru acest chip, numai după ce se va uni voia cu cuvântul cel
893
firesc, se face firească împăcarea lui Dumnezeu cu firea omului, şi
nicidecum nu este cu putinţă, pe altă cale, ca firea, sculându-se asupra ei
însăşi prin voia cea rea, să primească Dumnezeiasca şi negrăita pogorâre.
Şi pentru aceasta poate Dumnezeu voieşte ca noi mai întâi să începem
împăcarea între noi, nu ca El să se înveţe de la noi a Se împăca cu cei ce
păcătuiesc şi a ierta multele şi înfricoşătoarele lor datorii ca pe o obligaţie,
ci ca să ne cureţe pe noi de patimi şi să arate că deplina aplecare a celor
iertaţi urmează împreună cu aşezarea Dorului; şi lămureşte prea-seninul că,
după ce se va uni voia cu cuvântul firesc, alegerea cea spre Dumnezeu a
celor ce au săvârşit aceasta va fi cu totul nestrămutată; fiindcă nici o
necuviinţă nu se află în cuvântul firilor, a căror lege este firească şi
Dumnezeiască, când primeşte mişcarea socotitoare unită cu sine; iar dacă
în cuvântul firilor nu este nici o necuviinţă, urmează că voinţa, mişcându-
se după cuvântul firesc, va avea întru toate lucrare întocmită cu Vocea lui
Dumnezeu, care este cea de voie aplecare lucrătoare, cu multă desăvârşire,
către naşterea faptelor bune, prin Darul Bunătăţii celei fireşti. Întru acest
chip se roagă acela care cere Pâinea înţelegătoare; şi pe urmele acestuia
merge şi cel ce cere pâinea cea de toate zilele, pentru sila firii; şi într-acest
chip se va aşeza, după ce va lăsa celor greşiţi greşalele lor; adică, după ce
va înţelege că după fire se află muritor şi, de aici înainte, în toate zilele,
pentru moartea cea necunoscută ce-l aşteaptă, va apuca, mai înainte de fire,
prin voinţă, şi se va face cu voie şi cu de sine alegere mort lumii, după
cuvântul ce zice: „Că pentru Tine ne omorâm în toată ziua, socotitu-ne-am
ca nişte oi de junghiere” (Ps. 43, 24); şi pentru aceasta va întemeia
cuvântul împăcării cu toţi, ca să nu aducă la trecerea în viaţa cea veşnică şi
neîmbătrânită nici o cunoştinţă ticăloasă a acestui veac, şi să primească de
la Domnul şi Mântuitorul răsplată întocmai pentru câte el a răsplătit mai
înainte, aici. Fiindcă de nevoe este buna aşezare către câţi ne-au mâhnit, şi
cu lucrul şi cu cuvântul; căci toate acestea sunt legate de cuvintele ce
urmează: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean.”
Prin acestea cuvântul arată că cel ce nu iartă desăvârşit pe cei ce i-au
greşit, întrucât nu poate arăta lui Dumnezeu inima curată de toată
întristarea şi împodobită cu lumina împăcării cu aproapele, acela nu va
894
dobândi nicidecum Darurile cele bune, pentru care mai înainte s-a rugat, şi
cu dreaptă judecată va fi dat în ispită şi în mâna celui viclean, ca să se
înveţe a înceta de la păcat, după ce va scoate la arătare, prin răsturnare a
feţei, pornirile mâniei care îl hrănesc împotriva altora. Ispită numeşte aici
legea păcatului, pe care întâiul om n-o avea când a venit întru fiinţă; iar
viclean numeşte pe diavolul, care a amestecat această lege în firea
oamenilor şi, prin înşelăciune, a aşezat pe om să întoarcă buna aplecare a
sufletului său de la cel iertat la cel oprit şi să-l plece la călcarea poruncii
Dumnezeieşti, pentru a cărei săvârşire s-a făcut lepădarea nestricăciunii
celei date după Dar. Iar ispită mai zice şi asupra aplecării celei de voie a
sufletului către patimile trupului; iar viclean, asupra chipului lucrării, care
este împlinitor al alegerii împătimite a sufletului. Pe nici unul din aceştia
nu-l va scoate Dreptul Judecător pe cei ce n-au lăsat semenilor datoriile
lor, deşi cer prin rugăciune, precum am zis, fiind goi de fapte; şi pentru
aceasta îi lasă în legea păcatului şi îi dă pe mâna celui viclean ca pe un
stăpânitor asupra lor, pentru că au cinstit patimile necuviinţei – al căror
sămănător este diavolul (Rom. 1, 26), mai mult decât firea, al cărei Ziditor
este Dumnezeu; şi fiindcă de voie nu alungă alegerea lor de la patimile
trupului, nu se izbăvesc de chipul lucrării celui viclean, după cum am zis,
fiindcă socotesc mai de jos firea decât patimile, prin osârdia lor către
acestea, uitând cuvântul firii, după care ar fi trebuit, biruind patimile, să
cunoască bine care este legea cea firească şi care legea patimilor celei de
sine alegere. Deci, alungând departe orice urâciune cuprinzătoare şi orice
despărţire a firii celei de un neam, se cuvine să păzim prin cuvânt firea
curată, neprihănită şi nepătată, iar voia să o aşezăm tovarăşă alături cu
firea, fără a aduce ceva cu totul străin de cele ce nu le slobozeşte cuvântul
firesc; şi pentru aceasta să ascultăm cuvântul rugăciunii şi să primim
îndoitul Dar: şi iertarea păcatelor celor trecute, şi acoperirea şi izbăvirea de
cele viitoare fără a fi sloboziţi spre ispite şi fără a fi lăsaţi în stăpânirea
celui viclean pentru singurul fapt că, cu osârdie, lăsăm greşalele
aproapelui. Drept aceea, ca să încheiem pe scurt puterea celor zise: dacă cu
adevărat nu voim să intrăm în ispită şi dorim să fim izbăviţi de cel viclean,
să credem în Dumnezeu şi să iertăm greşalele celor ce ne-au greşit; căci
895
„dacă nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Părintele vostru Cel ceresc
nu va ierta vouă” (Mat. 6, 15), ca nu numai să primim iertarea celor
trecute, ci şi să biruim legea păcatului, fără a intra în cercarea lui, călcând
pe vicleanul şarpe, născătorul acestei legi, pe care ne rugăm să-l biruim,
ajutându-ne Hristos, Voevodul care a biruit lumea, Care ne întrarmează cu
legea poruncilor şi ne depărtează prin lege de patimi, legându-ne prin
dragoste de firea poruncilor, şi ne mişcă spre Sine, fiind Pâinea vieţii şi a
cunoştinţei şi a dreptăţii, mişcând cu nesăturare pofta noastră către Dânsul;
şi prin săvârşirea voilor Părinteşti ne aşază împreună-slujitori cu îngerii, iar
prin îngereasca noastră petrecere după vieţuire arătăm plăcerea cea
cerească a bunei urmări; şi de acolo iarăşi ne înalţă la nemărginita suire a
celor Dumnezeieşti firi, prin împărtăşirea după Dar a Duhului (2 Petru 1,
4), întrucât ne facem fii ai lui Dumnezeu, având împreună cu noi pe Însuşi
Lucrătorul acestui Dar, iar după fire Fiu al Părintelui, tot fără de prescriere,
curat, de la Carele şi prin Carele şi întru Carele avem şi vom avea a vieţui
şi a fi şi a ne mişca. Aşa dar, tot scopul acestei rugăciuni către această
Taină a înDumnezeirii se cuvine să fie îndreptat; ca să ne învăţăm cine am
fost, în ce chip şi în ce fel ne-am făcut, prin trupeasca pogorâre a Fiului
Celui Unuia-Născut, şi de unde şi până unde ne-a înălţat pe noi prin
puternica Mână a iubirii Sale de oameni, pe noi, care eram surpaţi în cel
mai de jos loc al tuturor, întru care ne-a aruncat greutatea păcatului. Şi aşa
să iubim dar încă mai mult pe Acela Care ne-a gătit această mântuire atât
de cu înţelepciune, şi să arătăm împlinită rugăciunea prin lucrurile noastre,
şi să ne înfăţişăm într-acest chip cum că propovăduim pe adevăratul
Dumnezeu, Părinte şi Dumnezeu al nostru după Dar, iar nu – o, fereală! pe
cel viclean, ca pe un părinte al vieţii, prin patimile necinstirii să-l avem,
acela care totdeauna unelteşte să stăpânească firea cu tiranie, ca nu cumva
să ne arătăm, zic, că pe acesta îl primim în locul Aceluia, şi cu nesimţirea,
în loc să cumpărăm viaţa, cumpărăm moartea; fiindcă, cu amăruntul,
fiecare din aceşti doi dăruieşte celor ce îi urmează lor din cele ce se află la
dânşii: şi Cel dintâi (Dumnezeu), dăruieşte viaţă veşnică celor ce-L iubesc
pe El, iar cel de-al doilea (vicleanul), insuflă moarte celor ce se apropie de
dânsul prin punerea ispitelor celor de voie. Şi iarăşi îndoit este chipul
896
ispitelor, după Scriptură: unul îndulcitor, iar celălalt dureros; unul de voie,
iar celălalt fără de voie. Cel dintâi, născător al păcatului, întru care ni s-a
poruncit, după învăţătura Domnului, a ne ruga să nu intrăm, când zicem:
„Şi nu ne duce pe noi în ispită”, şi precum a zis: „Privegheaţi şi vă rugaţi,
ca să nu cădeţi în ispită” (Mat. 26, 41); iar celălalt, pedepsitor al păcatului,
muncind pe iubitoarea de păcate aşezare a sufletului prin durerile cele fără
de voie, al căror chip, dacă îl va răbda cineva, mai ales de nu va fi pătruns
cu ciroanele răutăţii, acela va auzi pe Marele Iacov strigându-i curat:
„Toată bucuria să socotiţi, fraţilor, când veţi cădea în felurite ispite, fiindcă
cercarea credinţei voastre lucrează răbdare, iar răbdarea, iscusinţă, iar
iscusinţa, desăvârşire” (Iac. 1, 2-4; Rom. 5, 4). Şi amândouă chipurile
acestor ispite, şi pe cele de voie şi pe cele fără de voie, le unelteşte cu
osârdie şi cu multă răutate vicleanul; prin cel dintâi, pe care îl seamănă şi îl
aprinde prin dulceţile trupului, caută să depărteze voinţa de la
Dumnezeiasca dragoste, iar prin celălalt, cu chip măgulitor şi prefăcut,
caută să zdrobească firea prin boli, prin care să silească sufletul ostenit şi
trudit de dureri a înclina, prin meşteşugul lui cel amăgitor, către gânduri de
prihănire a Ziditorului. Însă noi, cunoscând cu de-amăruntul meşteşugirile
vicleanului, să depărtăm prin rugăciune ispita cea de voie, ca să nu
alungăm aplecarea noastră de la Dumnezeiasca dragoste; iar pe ispita cea
fără de voie, care ne vine cu slobozirea lui Dumnezeu, să o răbdăm cu
vitejie, ca să arătăm că mai înainte cinstim pe Ziditorul firii decât pe însăşi
firea. Fie dar nouă tuturor, celor ce chemăm Numele Domnului nostru
Iisus Hristos, a ne izbăvi de dulceţile vicleanului din vremea aceasta şi a ne
slobozi de durerile cele viitoare, prin împărtăşirea Ipostatică a bunătăţilor
ce vor să fie, cu Darul Domnului nostru Iisus Hristos, Carele împreună cu
Părintele şi cu Prea-Sfântul Duh este slăvit de toată zidirea, în vecii
vecilor. AMIN. AMIN. AMIN.
(Sfârşitul scrierilor din această carte ale Sfântului Maxim
Mărturisitorul.)

897
 Sfântul Talasie Libianul
Prea Cuviosul şi de Dumnezeu Purtătorul Părintele nostru Talasie au fost
pe la anii 660, întru împărăţia luî Constantin Pogonatul, fiind prezviter şi
egumen al uneî monastirii din pustiele Liviei, în vremea Sfântului Macsim
Mărturisitorul, cu care s-a aflat în strânsă şi sfântă legătură duhovnicească;
iar Sfântul Maxim, mult cinstit fiind către acest Avvă Talasie, l-a numit
într-o scrisoare „înger al său povăţuitor", învederând prin aceasta adânca sa
cinstire şi primirea celor grăite de el. Cele patru sute de capete puse înainte
sunt pline de ziceri despre dragoste, înfrânare şi duhovniceasca vieţuire,
năravnice şi ascetice fiind la îndoită măsură, de vreme ce cuprind şi
înţelesuri dogmatice împrăştiate ici şi colo, după rânduiala scriiturii
patristice ce nu desparte lucrarea morală de cunoştinţa cea dumnezeiască;
astfel că prin ele se arată cum mintea, curăţindu-se prin fapte, se înalţă
către lumina contemplării, iar prin contemplare se întemeiază din nou în
faptele cele bune, mişcându-se fără de sfârşit către desăvârşirea dragostei.
Ale Prea Cuviosului şi de Dumnezeu Purtătorului Părintelui nostru
Ava Talasie – Livianul şi Africanul
Pentru dragoste, înfrânare şi cea după minte petrecere
Capete patru sute, către Pavel Prezviterul
Suta întâi
Dorirea cea către Dumnezeu cu totul întinsă, leagă dimpreună cu
Dumnezeu şi cu unii pre alţii, pre cei ce doresc.
Mintea ce a dobândit duhovniceasca dragoste, nu cugetă pentru
aproapele cele necuviincioase dragostei.
Întru amăgire de dragoste ascunde făţărnicia cel ce, cu gura adecă,
binecuvintează, iară cu inima defaimă.
Cela ce a dobândit dragoste rabdă neturburat întristările şi durerile cele
ce i se aduc asupra de la vrăjmaşi.

898
 Singură dragostea împreunează zidirea cu Dumnezeu şi pre unii cu alţii
întru un cuget.
Dragoste adevărată acela are, cela ce nu suferă păreri, nici cuvânt
împotrivă aproapelui.
Cinstit este lângă Dumnezeu şi lângă oameni cela ce nimic nu
meşteşugeşte spre deslegarea dragostei.
Osebit este al dragostei cei nefaţarnice „cuvânt adevărat din ştiinţă
bună” (I Tim. 1, 5).
Ascunde zavistia întru chip de bună gândire, cela ce aduce fratelui
defăimări de la altul.
Precum trupeştile fapte bune pre a oamenilor slavă, aşa şi cele
duhovniceşti pre a lui Dumnezeu o trag după sine.
Dragostea şi înfrânarea curăţesc sufletul; iară mintea o luminează
rugăciunea cea curată.
Puternic bărbat e acela care, cu lucrare şi cu cunoştinţă, goneşte răutatea.
Acela aflat dar lângă Dumnezeu, care a dobândit nepătimire şi
cunoştinţă duhovnicească.
De voești să biruiești cugetele cele pătimaşe, dobândeşte înfrânare şi
dragoste către cei de aproape.
Străruieşte-te pre tine de neînfrânare şi de urâciune, şi nu vei afla
împedecare în vremea rugăciunii tale.
Precum nu e cu putinţă a afla în noroi mirezme, aşa nici în sufletul
ţiitorului minte de rău, bună mireazmă a dragostei.
Ţine-ţi vitejeşte mânia şi pofta, şi degrab te vei schimba din cugetele
cele viclene.
Strică pre mărirea deşartă lucrarea cea ascunsă şi goneşte pre mândrie,
aceea adecă de a nu defăima pre nimenea.

899
 Osebit al mărirei deşarte este făţărnicia şi minciuna; iară al mândriei,
părerea şi zavistia.
Stăpânitor acela este care s-a stăpânit pre sine şi sufletul şi trupul le-a
supus cuvântului.
Adevericiunea prietenului întru ispită se arată, când nevoii dimpreună
părtaş se face.
Închide simţirele prin chipul tăcerii şi judecă cugetele ce sosesc la inimă.
Către cugetele cele de întristare întâmpină fără ţinere minte de rău, iar
către cele iubitoare de dulceţi stai vrăjmăşeşte.
Tăcerea, rugăciunea, dragostea şi înfrânarea sunt căruţă împătrit
împletită ce aduce mintea la cer.
Topeşte-ţi trupul tău cu nemâncarea şi cu privegherea şi goneşte pre
muncitorul cuget al dulceaţii.
„Precum se topeşte ceara de faţa focului” (Ps. 67, 2), aşa de frica lui
Dumnezeu cugetul cel necurat.
Rea pagubă a sufletului priceput este a întârzia mintea întru patimă
defăimată.
Rabdă aducerile asupră ale celor de întristare şi de durere, că prin
aceasta te curăţeşte pre tine pronia lui Dumnezeu.
Lepădând materia şi lepădându-te de lume, leapădă-te şi de cugetele cele
viclene.
Osebit lucru al minţii este acela, a se îndeletnici de-a pururea întru
cuvintele lui Dumnezeu.
Precum lucru al lui Dumnezeu este a chivernisi lumea, aşa şi al
sufletului a chivernisi trupul.
Cu ce nădejde să întâmpinăm noi pe Hristos dulceţilor trupeşti până
acum slujind?

900
 Strică pre dulceaţă reaua pătimire şi întristare, sau cea de voe, sau cea ce
se aduce din pronie.
Materia patimilor este iubirea de argint, ca ceea ce este crescătoare a
dulceţii celei cuprinzătoare.
Nedobândirea dulceţii naşte întristare; iară dulceaţa împreună cu toată
patima s-a înjugat.
„Cu ce măsură măsori trupului tău, întocmai împotrivă de la Dumnezeu
ţi se va măsura” (Matei 7, 2).
Ale dumnezeieştilor judecăţi lucruri sunt răsplătiri drepte pentru cele ce
s-au lucrat prin trup.
Fapta bună şi cunoştinţa nasc nemurirea; a căror lipsire morţii s-a făcut
maică.
Întristarea cea după Dumnezeu strică dulceaţa; iară stricându-se
dulceaţa, înviere se face sufletului.
Nepătimire este nemişcare a sufletului spre răutate; care a o dobândi,
nelesne este fără de mila lui Hristos.
Mântuitor este sufletului şi trupului Hristos, întru ale Căruia urme cel ce
urmează se slobozeşte de răutate.
De voești să dobândeşti mântuire, lepădă-te de dulceţi şi înfrânare şi
dragoste primeşte, împreună cu rugăciune întinsă.
Osebit este al nepătimirii socoteala cea adevărată, după care toate să le
lucrezi cu măsură şi cu canon.
Domnul nostru şi Dumnezeu unul este Iisus Hristos, şi mintea ceea ce
urmează Lui nu va petrece în întunerec.
Adună-ţi mintea ta şi pândeşte-ţi cugetele tale; şi pre cele ce le vei afla
pătimaşe luptă-te cu dânsele.
Trei lucruri sunt din care vin cugetele: simţirea, pomenirea şi alcătuirea
trupului; dar mai cumplite sunt cele din pomenire.
901
 Căruia s-a dat înţelepciune, cuvintelor celor fără de trup s-a făcut părtaş,
şi a cunoscut care e începutul şi sfârşitul lumii.
Nu te lenevi de lucrare şi se va lumina mintea ta, că zice: „Comori
ascunse veşnice îţi voi deschide ţie” (Is. 45, 3).
A aflat darul lui Dumnezeu acela ce s-a slobozit de patimi; şi mila cea
mare, cela ce s-a învrednicit cunoştinţei.
Mintea ce s-a lepădat de patimi cu chip de lumină se face, de vederile
celor ce sunt nelipsit strălucindu-se.
Luminare a sufletului Sfânta cunoştinţă este; de care lipsindu-se cel
nebun ca întru un întunerec umblă.
Nebun este cela ce petrece întru întunerec, pre carele îl primeşte
întunerecul necunoştinţei.
Cela ce iubeşte pre Iisus se va slobozi de răutate; şi cela ce urmează Lui
va vedea cunoştinţă adevărată.
Mintea ce s-a slobozit de patimi subţire vede înţelegerile, şi deştept fiind
trupul, şi în somn.
Mintea ce s-a curăţat desăvârşit se strâmtorează întru cele ce sunt şi
afară pofteşte a fi de toate cele ce s-au făcut.
Fericit este acela ce a ajuns întru nemărginirea cea necovârşită; şi acela a
ajuns, care a covârşit cele covârşite.
Cearcă cuvintele lui Dumnezeu cel ce îl cinsteşte pre Dânsul; şi le află
pre dânsele îndrăgitorul adevărului.
Mintea ce se porneşte din îndreptare află adevărul; iară ceea ce din vreo
patimă oarecare nu-l va dobândi pre dânsul.
Precum cu fiinţa necunoscut este Dumnezeu, aşa şi cu mărimea este
necovârşit.
A căruia fiinţă început şi sfârşit nu-i este, a acestuia nici firei nu-i este
aflare.
902
 Mântuire este a toatei zidiri pronia cea prea bună; deci să mulţămim
pentru dânsa Celui ce o a lucrat.
Întăreşte Domnul pre toţi cei ce cad şi întru îndurări îndreptează pre toţi
cei surpaţi.
Hristos este Judecător al viilor şi al morţilor şi al faptei fieştecăruia
răsplătitor drept (Fapte 10, 42; Ps. 61, 11).
De voești a stăpâni sufletul şi trupul, apucând mai înainte taie pricinele
patimilor.
Înjugă dimpreună cu faptele bune puterile sufletului şi te vei dezjuga cu
adevărat de tirania patimilor.
Pornirile poftei înfrânează-le cu înfrânarea; iară pre ale mâniei, cu
dragoste duhovnicească.
Liniştea şi rugăciunea sunt arme prea mari ale faptei bune; că acestea
curăţind mintea prea-văzătoare o fac.
Vorba dimpreună foloseşte numai cea duhovnicească; iară decât celelalte
toate, mai de folos este tăcerea.
Din cele cinci chipuri ale vorbei, pre cele trei alege-le; iară întru al
patrulea nu îndesi; iară de al cincilea depărtează-te.
Iubeşte liniştea cela ce nu pătimeşte către ale lumii; şi pre toţi oamenii,
cela ce nimic nu iubeşte omenesc.
Învăţător adevărat ştiinţa este; pre care cela ce o ascultă nepoticnit
petrece.
Pre aceea singuri nu-i judecă ştiinţa care au ajuns întru săvârşirea faptei
bune sau a răutăţii.
Nepătimirea cea desăvârşită curate face înţelegerile; iar cunoştinţa cea
desăvârşită ne pune înaintea Feţei Celui prea necunoscut.
Se mâhneşte cu întristare cel ce n-a dobândit dulceţile; pre care cel ce nu
le-a băgat în seamă nescârbit rămâne.
903
 Întristare peste tot, lipsire este a dulceţii, măcar că după Dumnezeu o vei
înţelege, măcar că după duhul lumii.
Împărăţia lui Dumnezeu este bunătatea şi înţelepciunea; pre care cel ce
le-a dobândit în ceruri vieţuieşte.
Acela e om ticălos care a cinstit mai întâi lucrurile decât sufletul, adecă
trupul, şi decât pre Dumnezeu, lumea.
Întocmai dragoste către toţi a dobândit cel ce pre cei îmbunătăţiţi nu-i
pizmueşte, şi pre cei răi îi miluieşte.
Acela se cade cu adevărat a stăpâni, care a pus lege sufletului şi trupului
pre faptele bune.
Acela e neguţător duhovnicesc care, pentru cele ce vor să fie întocmai,
se sârguieşte şi de dulceţile vieţii şi de cele de întristare cu totul se
depărtează.
Împuterniceşte pre suflet dragostea şi înfrânarea; iară pre minte
rugăciunea cea curată şi vederea cea duhovnicească.
Auzind cuvinte de folos, nu judeca pre cel ce grăieşte, ca nu cumva de
sfătuirea cea folositoare pre sineţi să te lipseşti.
Inima vicleană rele îşi aduce aminte şi pre isprăvile aproapelui, în loc de
greşeli, rău le cunoaşte.
Nu crede cugetului când judecă pre aproapele, că având comoară a
relelor, rele şi cugetă.
Inima cea bună bune gânduri aduce, şi întocmai cu comoara ei sunt şi
aducerile aminte ale ei.
Pândeşte cugetele şi fugi de răutate, ca nu întunecându-se mintea altele
în loc de altele să vadă.
Adu-ţi aminte de jidovi şi te îngrădeşte pe sineţi, carii, din zavistie
orbindu-se, pre Domnul Dumnezeu rău L-au făcut cunoscut întru
Beelzebul.

904
 Părerea cea rea întunecă cugetul şi face a vedea cele afară din cale în loc
de cele cu cale.
Aproape de toate faptele bune sunt înfipte relele; şi pentru aceasta cei
pătimaşi rău cunosc faptele bune, în loc de răutate.
Întârziind mintea întru dulceaţă sau întru scârbă, degrab cade în patima
trândăviei.
Ştiinţa cea curată rădică sufletul; iară cugetul cel întinat jos îl surpă pre
dânsul.
Pornindu-se patimile gonesc mărirea deşartă; iară risipindu-se acelea
iarăşi o întorc înapoi pre dânsa.
De voești a te schimba de toate patimile, împreună primeşte înfrânare şi
dragoste şi rugăciune.
Mintea, prin rugăciune zăbovindu-se întru Dumnezeu, pre partea cea
pătimaşă a sufletului o schimbă din patimi.
Dumnezeu, dacă a dat celor ce sunt fiinţa, şi cu pronia Lui dimpreună
pre toate le-a legat.
Stăpân fiind şi rob făcându-se, săvârşirea proniei zidirei a arătat.
Dumnezeu Cuvântul, neschimbat întrupându-se, cu toată zidirea prin
trup s-a împreunat.
Străină minune în cer şi pre pământ, că Dumnezeu pre pământ şi omul în
cer, ca împreunând pre oameni cu îngerii dimpreună, la toată zidirea să
dăruiască îndumnezeirea.
Sfinţenia şi îndumnezeirea a îngerilor şi a oamenilor este cunoştinţa
Sfintei şi cei de o fiinţă Treimi.
Iertarea păcatelor slobozire de patimi este, de care cel ce încă nu s-a
izbăvit cu darul, nu a dobândit încă iertarea
Suta a doua

905
 De voești deodată a te schimba de rele, de maica relelor, de iubirea de
sineți, leapădă-te.
Sănătatea sufletului este nepătimirea şi cunoştinţa; care cu neputinţă este
a o dobândi cel ce slujăşte dulceţilor.
Usucă pre dulceţi, şi pre cele sufleteşti şi pre cele trupeşti, înfrânarea,
dimpreună cu răbdarea, dragostea şi cu îndelunga răbdare.
Începătură relelor s-au făcut sufletului iubirea de sine. Şi iubirea de sine
este prietenia trupului.
Osebit este al celui cuvântător, a se supune cuvântului şi a-şi răni şi a-şi
robi trupul.
Batjocură este celui cuvântător a se supune celui necuvântător şi a purta
grijă de dânsul spre pofte urâte.
Rău lucru al celui cuvântător suflet este a lăsa pre Ziditorul şi a jertfi
trupului.
Poruncitu-ţi-s-au a avea pre trup slugă, iară nu a robi dulceţilor lui afară
de fire.
Rupe legăturile prieteniei celei către trup şi nimic nu-i vei da robului,
fără numai ceea ce este spre toată nevoia.
Încuie-ţi simţirele întru paza tăcerii, ca să nu smulgă pre minte spre ale
sale pofte.
Prea mari arme sunt ale celui ce tace cu răbdare: înfrânarea, dragostea,
rugăciunea şi cetirea.
Nu încetează mintea înconjurând împrejurul dulceţilor, până când,
robind pre trup, se va îndeletnici în vedere.
Pentru porunci ne nevoim, ca să ne slobozim de patimi; iar pentru
dumnezeieştile dogme, ca să ne învrednicim cunoştinţei.
Nemurire a sufletului este nepătimirea şi cunoştinţa; carea nu este lesne
a dobândi cela ce este rob dulceţilor.
906
 Robeşte-ţi trupul, curăţindu-l de dulceţi, şi îl schimbă pre dânsul de
robia cea grea.
Slobod fiind zidit şi spre slobozire fiind chemat, nu suferi a robi
patimilor celor necurate.
Dracii, prin cele simţitoare, leagă pre minte cu scârbe, şi cu dulceţi, şi cu
pofte, şi cu frică.
Frica Domnului ţine (înfrânează) poftele, şi întristarea cea după
Dumnezeu goneşte dulceţile.
Pofta înţelepciunii nu bagă seamă de frică; şi dulceaţa cunoştinţei
goneşte întristarea.
Patru acestea cuprind scripturile: porunci, dogme, înfricoşările şi
făgăduinţele.
Opreşte pre poftă înfrânarea şi osteneala; şi o micşorează pre dânsa
tăcerea şi dragostea cea dumnezeiască.
Nu îmboldi pre fratele cu cuvinte prin vorbe întunecate, că nu vei suferi,
împotrivă primind cele asemenea.
Opreşte pre mânie îndelunga răbdare şi neţinerea minte de rău, şi o
micşorează pre ea dragostea şi dimpreună pătimirea.
Căruia i s-a dat cunoştinţă, i s-a dat lumină de gând; şi cel ce, după ce o
au luat, o necinsteşte, va vedea întunerec.
Păzirea poruncilor lui Dumnezeu naşte nepătimirea; iar nepătimirea
sufletului păzeşte dimpreună cunoştinţa.
Ada în sus pre cele simţitoare spre vedere gânditoare şi trage înapoi pre
simţire deasupra simţirelor.
Femeia cea simţitoare însemnează pre sufletul cel lucrător, cu care
împreunându-se mintea, naşte pre faptele bune.
Cercarea cuvintelor lui Dumnezeu învaţă cunoştinţa lui Dumnezeu pre
cela ce o caută întru adevăr cu bună cucernicie şi dorire.
907
 Ceea ce este lumina celor văzute şi celor ce se văd, aceea este şi
Dumnezeu celor ce gândesc şi celor ce se gândesc.
Întristarea cea simţitoare însemnează pre tăria credinţei, întru care toţi
Sfinţii, ca luminătorii, strălucesc.
Ierusalim ceresc este cunoştinţa celor fără de trup; că întru aceasta se
vede vederea păcii.
Nu te lenevi de lucrare, de vreme ce se împuţinează cunoştinţa; şi,
făcându-se foamete, te pogori la Egipt (Fac. 26, 1–2).
Slobozenie gânditoare este schimbarea de patimi; care nimenea nu o
dobândeşte fără de mila lui Hristos.
Pământ al făgăduinţei este împărăţia Cerurilor, căreia pricinuitoare se fac
nepătimirea şi cunoştinţa.
Egipet gânditor este întunecarea patimilor; întru care nimeni nu se
pogoară, de nu va cădea în foamete.
Întru duhovniceşti cuvinte să se umple urechea ta, şi de cugetele cele
necurate se depărtează mintea ta.
Bun şi înţelept singur din fire este Dumnezeu; şi se face după
împărtăşire şi mintea, dacă se va sârgui.
Înfrânează pântecele, somnul, mânia şi limba; şi „nu se va poticni de
piatră piciorul tău” (Ps. 90, 12).
Nevoeşte-te a iubi pre tot omul întocmai şi goneşti dimpreună toate
patimile tale.
De obşte a minţii şi a simţirii este vederea celor simţitoare; şi deosebit a
minţii, vederea celor gânditoare.
Cu neputinţă este a se îndeletnici mintea întru cele gânditoare, dacă nu
va tăia ţinerea ce o are către simţire şi către cele simţitoare.
Patimă firească are simţirea către cele simţitoare şi trage dimpreună pre
minte, trădându-se pre dânsele.
908
 Pleacă-ţi simţirea spre slujba minţii şi nu-i da ei vreme împotrivă a o
trage pre dânsa.
Când se va întâmpla a se îndeletnici mintea întru cele gânditoare, trage
înapoi pre simţire, aducând spre minte pre cele ce îţi stau înainte.
Semn e cum că se îndeletniceşte mintea întru cele gânditoare acela, de
toate a nu băga seamă cele ce vatămă simţirea.
Deschizându-se mintea întru vederea cea gânditoare, cu anevoie
despărţită are dulceaţa cea pentru dânsele.
Când mintea va fi bogată de cunoştinţa unimei, atuncea şi pre simţire cu
totul o are robită.
Opreşte-ţi mintea ta a umbla împrejurul celor simţitoare, ca să nu
rodească într-însele dulceţi şi scârbe.
A cărora mintea întru cele dumnezeieşti se îndeletniceşte de-a pururea, a
acestora şi partea cea pătimaşă dumnezeiască armă s-a făcut.
Cu neputinţă este a se preface mintea de cunoştinţă, dacă nu mai întâi va
înfrumuseţa pre partea cea pătimaşă prin ale sale fapte bune.
Străină de ale lumii atuncea se face mintea, când pre ţinerea cea spre
simţire de tot o va tăia.
Osebit este a cei gânditoare părţi a sufletului, a se îndeletnici întru
cunoştinţa lui Dumnezeu; iară a cei pătimaşe a lui, întru dragoste şi
înfrânare.
Cu neputinţă este a se îndeletnici mintea întru lucru simţit, dacă nu cu
adevărat are patimă spre acesta.
Mintea ceea ce s-a prefăcut de cunoştinţă, desăvârşită este; iar suflet
desăvârşit e cel ce s-a amestecat cu faptele bune.
Plecarea minţii cea spre simţire roabă pre dânsa o aşază dulceţilor celor
trupeşti.

909
 Se clăteşte mintea din locul cunoştinţei, când partea cea pătimaşă a
sufletului se va mişca întru ale sale fapte bune.
„Am luat stăpânire a ne face fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Dar nu ne
facem, dacă nu ne vom dezbrăca de patimi.
Nimeni să nu socotească, cum că s-a făcut fiu al lui Dumnezeu după
lucrare, dacă nu a dobândit întru sineşi dumnezeieştile închipuiri.
Asemănarea cea după obiceiu a bunătăţii sau a răutăţii, sau fii lui
Dumnezeu, sau ai satanei ne face.
Priceput bărbat este cel ce ia aminte întru sine şi se sârguieşte a se
despărţi de toată întinăciunea.
Sufletul cel orbit, bătându-se, nu simte; şi întru simţirea cea de bine a
Făcătorului a veni nu sufere.
Haina cea întinată scoate afară din dumnezeieştile nunţi şi părtaşi
lucrează ai întunerecului celui mai din afară (Mat. 22, 12–13).
Cel ce se teme de Dumnezeu se nevoeşte pentru sufletul lui şi de
împărtăşirea cea rea se schimbă pre sine.
Nu este lesne a dobândi mila lui Dumnezeu cel ce L-a lăsat pre Dânsul şi
robeşte dulceţilor.
Iisus Hristos este cela ce zice, deşi a crede nu voim „Că nimenea nu
poate sluji la doi domni” (Mat. 6, 24).
Sufletul ce s-a întinat de patimi s-a orbit; şi fără de tăieri şi arzături a
crede nu sufere.
Cercări înfricoşate primesc cei aspri, că fără de mari ostenele a se muia
nu sufere.
Bărbatul cel priceput se nevoeşte pentru sine şi prin ostenele de voe
scapă de cele fără de voe.
Nevoinţă a sufletului este reaua pătimire şi smerenia; prin care
Dumnezeu iartă toate păcatele.
910
 Precum poftele şi mâniile înmulţesc pre păcate, aşa înfrânarea şi
smerenia le şterg pre dânsele.
Frânge pre inimă întristarea cea după Dumnezeu; iară pre aceasta o naşte
frica muncilor.
Întristarea cea după Dumnezeu curăţeşte inima şi întinările dulceţilor le
goneşte de la dânsa.
Răbdarea este iubirea de osteneală a sufletului; şi unde este iubirea de
osteneală, iubirea de dulceaţă s-a izgonit.
Tot păcatul pentru dulceaţă se face; şi toată iertarea prin reaua pătimire
şi prin scârbă.
Cela ce nu sufere a se pocăi prin ostenelele cele de voe cade, după
purtarea de grijă, în cele fără de voe.
Hristos este mântuitor a toată lumea şi „pocăinţă a dăruit oamenilor spre
mântuire” (Mat. 4, 17).
Păzirea poruncilor naşte pocăinţa; iar păzirea pocăinţei face curăţirea
sufletului.
Curăţirea sufletului schimbare este de patimi; iar schimbarea de patimi
naşte dragoste.
Suflet curat este cel ce iubeşte pre Dumnezeu; şi minte curată este ceea
ce s-a despărţit de neştiinţă.
Pentru poruncile lui Hristos nevoeşte-te până la moarte, că prin acestea
curăţindu-te vei intra întru viaţă.
Meşteşugeşte-ţi trupul ca pre o slugă a poruncilor, păzindu-l, pre cât îţi
este puterea, neiubitor de dulceaţă şi fără boală.
Scularea asupră a trupului se face din lenevirea rugăciunii şi a mâncării
şi a bunei tăceri.
Buni fii naşte buna tăcere: înfrânarea, dragostea şi rugăciunea cea curată.

911
 Cetirea şi rugăciunea curăţesc pre minte; iar dragostea şi înfrânarea pre
partea cea pătimaşă a sufletului.
Păzeşte de-a pururea pre înfrânare deopotrivă, ca nu, pentru neîntocmire,
să cază întru cele protivnice.
Cela ce pomeneşte de-a pururea faptele sale prin lacrămi, acela nu va
cădea întru alte rele.
Apusuri sunt gânditoare sufletele cele pătimaşe; că unora ca acestora a
apus soarele dreptăţii.
Fiu al lui Dumnezeu este cel ce s-a asemănat cu Dumnezeu prin bunătate
şi înţelepciune şi putere şi dreptate.
Boală a sufletului este deprinderea răului; iară moarte, păcatul cel după
lucrare (Rom. 5, 12).
Necâştigare gânditoare este nepătimirea cea desăvârşită; întru care
făcându-se mintea se depărtează de cele de aici.
Păzeşte faptele bune ale sufletului întru o tocmire, că dintru aceasta se
naşte roada dreptăţii.
Vederea celor gânditoare zic că este netrupească, ca ceea ce cu totul este
schimbată de materie şi de chip.
Cel ce legiuieşte pre sine să nu calce pre sine; că cel ce nu bagă în seamă
pre sine se înşală pre el însuşi.
Precum cele patru stihii din materie şi din chip, aşa şi trupurile cele
dintr-însele, dintru aceleaşi s-au alcătuit.
Trup făcându-se Cuvântul pentru iubirea de oameni (Ioan 1, 14), nici
ceea ce au făcut o a schimbat, nici ceea ce a fost o a prefăcut.
Precum din Dumnezeire şi din omenire, şi întru Dumnezeire şi întru
omenire, aşa din două firi şi în două firi zicem pre Hristos.
Un ipostas la Hristos mărturisim, în două firi împreunate şi nedespărţite.

912
 Nedespărţit pre un ipostas al lui Hristos slăvim şi neamestecată pre
împreunarea amânduror firelor o mărturisim.
Unei fiinţe în trei ipostasuri ale Dumnezeirii ne închinăm şi de o fiinţă
pre Sfânta Treime o mărturisim.
Osebiri ale celor trei ipostasuri: Părinţimea, Fiimea, Purcederea; iară de
obşte a celor trei ipostasuri: Fiinţa, Firea, Dumnezeirea, Bunătatea.
Suta a treia
Pentru cel din fire bun, bune gândeşte şi pentru tot omul bune cugetă.
Pentru cuvinte şi pentru lucruri şi pentru gânduri răspuns ni se va cere de
la Dumnezeu în ziua judecăţii.
Deprinderea faptei bune sau a răutăţii ne porneşte pre noi a gândi bune
sau rele, sau a grăi, sau a lucra.
Mintea ce s-a biruit de patimi gândeşte cele necuviincioase; dar arată pre
gând cuvintele şi lucrurile.
Decât gândul cel rău merge mai înainte patima; iară pricină a patimii
este simţirea; iară a relei obişnuiri a acesteia, arătat este cum că este
mintea.
Încuie-ţi afară simţirea şi te luptă cu asupriala, şi cu armele poruncilor
ucide patimile.
Răutatea, zăvobind, are trebuinţă de nevoinţă zăbavnică; pentru că
obiceiul, după ce s-a înfipt, îndată nu se mută din loc.
Nevoinţa este întinsă a dragostei şi a înfrânării; prin răbdare şi prin
tăcere ucide pre cele ce îi stau asupră.
Pomeşte-ţi mintea spre rugăciune adesea şi strică pre cugetele cele ce
sosesc la inimă.
Are trebuinţă nevoinţa de răbdare şi de îndelungă răbdare; pentru că
iubirea de osteneală cea zăbavnică (adecă prin ea) să izgoneşte iubirea de
dulceţi.
913
 Lesne te iscuseşti întru ostenelele nevoinţelor, dacă le vei lucra toate cu
măsură şi cu canon.
Păzeşte măsura nevoinţei deopotrivă şi să nu deslegi canonul, afară de
vreo nevoie.
Precum pre cugete le curăţeşte dragostea şi înfrânarea, aşa şi „pre toată
înălţarea ce se ridică asupră“ (II Cor. 10, 5), vederea şi rugăciunea.
Ştiinţa curată fac ostenelele nevoinţei, adecă: postul, privegherea,
răbdarea şi îndelunga răbdare.
Cel ce rabdă aducerile asupră ale ispitelor celor fără de voe, smerit
cugetător, bine nădăjduit şi cercat se face.
Răbdare este iubire de osteneală a sufletului; şi se alcătuieşte aceasta din
ostenelele cele de voe şi din ispitele cele fără de voe.
Topeşte pre răutate îngăduirea celor cumplite, şi o pierde desăvârşit
răbdarea cea până la sfârşit.
Durere pricinuieşte simţirea aducerea asupră a ostenelelor; şi pre
dulceaţă o strică pornirea aspră a scârbei.
Patru sunt prea de obşte patimi, pre care înţelepţeşte le meşteşugeşte
Pronia una împotrivă alteia.
Pre dulceaţă o ruşinează aducerea asupră a scârbei, şi pre poftă o
veştejeşte frica muncii (iadului).
Mintea cea înţeleaptă iscuseşte sufletul său şi întru toată nevoinţa
obişnueşte trupul său.
Sârgueşte-te a arăta Călugăr, nu pre omul cel din afară, ci pre cel
dinlăuntru schimbându-l de patimi.

Lepădarea cea dintâi este schimbare de lucruri; iară a doua şi a treia este
cea de patimi şi de neînţelegere.

914
 Lesne cineva se schimbă de lucruri; iară de cugetele cele spre dânsele,
nu cu puţină osteneală.
Ţinându-ţi pofta, şi pre mânie o vei birui; că aceasta este pricină a
tulburării mâniei.
Oare ne-am schimbat de cugetele pătimaşe? şi rugăciunea cea curată şi
nematerialnică o am câştigat, sau încă nu?
Mare este mintea ceea ce s-a schimbat de patimi şi, despărţindu-se de
cele ce sunt, întru Dumnezeu petrece.
Întru trei acestea filosofeşte cela ce sporeşte înainte: întru porunci, întru
dogme şi întru credinţa Sfintei Treimi.
Mintea ceea ce s-a slobozit de patimi, întru acestea se află: adecă întru
priceperile cele subţiri, întru vederea celor ce sunt şi întru a lor lumină
(adecă cea veşnică).
Prea rele patimi în sufletele noastre s-au ascuns, şi atunci se arată când
se vădesc lucrurile.
Mintea petrece uneori nesupărată, căci a dobândit nepătimire din parte,
dar este necercată pentru depărtarea lucrurilor.
Se pornesc patimile prin aceste trei: prin pomenire, prin amestecare din
stihii a trupului şi prin simţire, precum s-a zis.
Mintea, după ce a încuiat simţirea şi după ce a domolit amestecarea,
către singură pomenirea are războiul.
De simţiri atunci se pornesc patimile, când înfrânarea nu va fi de faţă şi
dragostea cea duhovnicească.
Postul cel cu măsură şi privegherea şi cântarea psalmilor au fire a
domoli amestecarea trupului.
Trei acestea cu adevărat prefac pre amestecarea întru cea mai rea stare:
adecă neorânduiala mâncării, prefacerea aerului şi atingerea dracilor.

915
 Pomenirele cele pătimaşe, prin acestea se subţiază: prin rugăciune, prin
cetire, prin înfrânare şi prin dragoste.
Simţirea mai întâi încuie-o cu tăcerea, şi atunci cu armele faptelor bune
dă război cu pomenirele.
Păcatul cel după gândire este reaua obişnuire a cugetelor; iară cel după
lucrare este reaua obişnuire a lucrurilor.
Reaua obişnuire a cugetelor şi a lucrurilor este aceea, a nu le obişnui pre
amândouă cu bună credinţă şi cu dreptate.
Legături sunt minţii patimile cele de ocară ce o ţin pre dânsa între
lucrurile cele simţitoare.
Acela are nepătimire desăvârşit carele nici spre lucruri pătimeşte, nici
spre pomenirele lor.
Sufletul cel bun bine face aproapelui; şi necunoscându-se, îndelung
rabdă spre el şi pătimind rabdă cele de la dânsul.
Averi rele sunt cugetele cele viclene, de care cel ce nu se leapădă, nu va
fi ucenic cunoştinţei.
Cela ce ascultă pre Hristos spre sineşi la lumină se aduce; şi cela ce-L
urmează pre El spre sineşi se îndreptează.
Ţinerea minte de rău lepră este sufletului; şi se întâmplă aceasta din
necinste, din pagubă sau din cugetele părerei.
Pre mintea cea zavistnică o orbeşte Domnul, căci se întristează cu
nedreptate pentru bunătăţile aproapelui.
Sufletul cel clevetitor are limbă cu trei bolduri, că pre sine, şi pre cel ce-l
ascultă, uneori şi pre cel ce se cleveteşte îl vatămă.
Neţiitor minte de rău este cela ce se roagă pentru cela ce l-au scârbit; şi
se schimbă de ţinerea minte de rău cela ce nu cruţă darurile.
Urâciunea către aproapele este moarte a sufletului; şi aceasta o are şi o
lucrează sufletul clevetitorului.
916
 Trândăvirea este defăimare a sufletului; şi sufletul ce defaimă este acela
care boleşte cu iubirea de dulceţi.
Cela ce iubeşte pre Iisus se iscuseşte întru ostenele; iar suferirea
ostenelelor goneşte trândăvirea.
Se împuternicează sufletul prin ostenelele nevoinţei şi, când face toate
cu măsură, goneşte trândăvirea.
Cela ce-şi înfrânează pântecele veştejeşte pofta şi cugetelor curviei nu îşi
robeşte pre mintea sa.
Mintea celui înfrânat este locaş Sfântului Duh; iară a celui îndrăcit cu
pântecele este sălăşluire a corbilor (Isa. 34, 11).
Saţiul feluritelor înfrumuseţări ale mâncărilor face pofta; iară foamea
îndulceşte şi însuşi singură pâinea.
Se schimbă de zavistie cela ce dimpreună se bucură întru ascuns cu cela
ce se zavistuieşte; şi se schimbă de zavistie cela ce ascunde pre cel ce se
zavistuieşte.
De cela ce vieţuieşte cu lenevire depărtează-te pre sineţi, măcar de ar fi
dobândit nume mare lângă mulţi.
Bărbat iubitor de osteneală câştigă-ţi ţie prieten, şi afli acoperământ
ochilor tăi.
Cel leneş la mulţi stăpâni s-a vândut pre sine; şi cum îl poartă pre
dânsul, aşa se şi preface.
Bine îţi cugetă ţie ca un prieten în vremea păcii, iară în vremea ispitei ca
un vrăjmaş te luptă.
Sufletul îşi pune pentru tine mai înainte de pornirea patimilor; iară când
se vor porni, sufletul tău apucă.
Pământul ce s-a înţelenit s-a umplut de mărăcini; şi sufletul cel lenevos,
de patimi necurate.

917
 Mintea cea înţeleaptă îşi înfrânează sufletul său şi îşi căzneşte trupul şi
robeşte patimile.
Semne a celor dinlăuntru sunt mişcările cele arătate înainte; precum
roadele ce se aduc înainte arată ce copac le-a făcut.
Pre făţarnic îl vădesc cuvintele şi lucrurile; şi pre mincinosul proroc cel
ascuns îl aduc la arătare.
Mintea cea fără de socoteală nu pedepseşte sufletul său; şi de dragoste şi
de înfrânare îl depărtează pre el.
Pricină a gândurilor celor rele este deprinderea cea rea, care se
alcătuieşte din mândrie şi din îngâmfare.
Osebite ale celor mai sus zise sunt: făţărnicia şi vicleşugul, lucrarea
relelor, luarea în râs şi netrebnica minciună.
Slujesc celor mai sus zise: zavistia şi pricina, iuţimea şi mânia, scârba şi
ţinerea minte de rău.
Aceasta este calea celor ce vieţuiesc în lenevire şi aceasta este comoara
celor ascunse întru mine.
Mântuiesc sufletul reaua pătimire şi smerenia şi din patimile cele mai
sus zise îl schimbă pre dânsul.
Osebit este al gândului celui priceput cuvântul cel de folos; şi a
sufletului celui bun fapta cea îmbunătăţită.
Mintea cea luminată grăieşte cuvinte înţelepte; şi sufletul cel curat
lucrează cugete dumnezeieşti.
Gândurile celui îmbunătăţit înţelepciune cugetă; şi cuvintele lui
luminează pre cel ce le aud.
Când zac în suflet fapte bune, bune cugete lucrează; iară când sunt cele
rele, rele cugete naşte.
Sufletul celui pătimaş este prăvălie a gândurilor celor nebune şi din
comoara lui scoate cele viclene (Mat. 12, 35).
918
 Comoara cea bună, deprinderea faptei celei bune este; şi mintea cea
bună dintru aceasta scoate cele bune.
Mintea lucrându-se de dumnezeiasca dragoste bune gânduri pentru
Dumnezeu lucrează; iară de iubirea de sine împotrivă naşte.
Mintea pornindu-se de dragostea către aproapele bune nelipsit pentru
dânsul cugetă (I Cor. 13, 5); şi iarăşi, din cea împotrivă, cele viclene pune
întru sineşi.
Ale gândurilor celor bune izvoare sunt faptele bune; iară a faptelor bune,
poruncile; iară a lucrării acestora este voia.
Faptele bune şi răutăţile, făcându-se şi desfăcându-se în suflet, pornesc
pre gândurile ce sunt unele asupra altora.
Pricini ale gândurilor celor viclene sunt răutăţile; iară ale răutăţilor,
neascultarea; iară a neascultării, înşelăciunea simţirii; iară a acesteia,
lenevirea minţii pentru încuerea acesteia.
Întru cei ce adecă sporesc înainte, aşezările celor protivnice se fac
nemutate; iară întru cei desăvârşiţi, după amândouă se face obiceiu cu
anevoie mişcat.
Putere a sufletului este obiceiul faptei bune cel cu anevoie mişcat, întru
carele cel ce a ajuns, ca un nerobit grăia: „Cine ne va despărţi pre noi de
dragostea lui Hristos?” (Rom. 8, 36).
Povăţuieşte adecă înaintea tuturor patimilor iubirea de sine; iară mai pe
urma tuturor urmează mândria.
Cele trei prea de obşte cugete ale poftei, din patima iubirii de sine au
naşterea.
Înţelege cu adevărat cugete: pre al îndrăcirii pântecelui, ale mărirei
deşarte şi al iubirii de argint, cărora urmează toate întru o împărtăşire.
Cugetului îndrăcirii pântecelui îi urmează al curviei; iară celui al mărirei
deşarte, al mândriei; iară toate celelalte întru o împărtăşire urmează celor
trei.
919
 Urmează întru o împărtăşire celor trei zise cugetele: adecă al mâhnirii, al
mâniei, al ţinerii minte de rău, al zavistiei, al trândăviei şi celelalte.
Stăpâne al tuturor, Iisuse Hristoase, dintru toate acestea izbăveşte-ne pre
noi: adecă şi de patimile cele pierzătoare, şi de cugetele cele ce se nasc
dintr-însele.
Pentru Tine suntem făcuţi, pentru ca punându-ne în Raiul cel făcut de
Tine, să ne desfătăm.
Şi pre necinstea cea de acum am luat-o asupra noastră, cinstirea mai întâi
decât desfătarea cea fericită, pe cea pierzătoare.
A cărora răsplătire împotrivă întru înşine am câştigat, am schimbat viaţa
cea veşnică cu moartea.
Deci acum, Stăpâne, precum ai căutat spre noi şi Te-ai făcut om, şi la
sfârşit caută şi ne mântuieşte pre noi pre toţi.
Că ai venit să ne mântuieşti pre noi cei pierduţi, nu ne despărţi pre noi
din partea celor mântuiţi.
Învie sufletele şi mântuieşte trupurile, curăţindu-ne pre noi pre toţi de
toată spurcăciunea.
Rupe legăturile patimilor celor ce ne ţin pre noi, Cela ce ai rupt taberele
dracilor celor necuraţi.
Şi ne izbăveşte pre noi de tirania cea de la dânşii, ca Ţie singur să-Ţi
slujim luminii celei veşnice.
Înviind din morţi şi dimpreună dănţuind, fericita şi veşnica şi nestricata
dănţuire. Amin.

Suta a patra

920
 Cela ce a despărţit mintea de prietenia cea către trup şi de momială,
acela a „omorât fratele trupului, cu Duhul cel vieţuitor” (Romani 8.13)¹⁹.
Nu ţi se pară că te-ai despărţit de ţinerea cea către trup, încă având
mintea umblând întru cele ale trupului.
Precum ale trupului osebite sunt simţirea şi cele simţite, întru acest chip
şi ale sufletului osebite sunt mintea şi cele gândite.
Strânge-ţi sufletul despre simţire şi despre cele simţite, şi se află mintea
întru Dumnezeu şi întru cele gândite.
Ale însuşi Dumnezeirii sunt firele cele de gând şi de singură mintea
numai ajunse; iară simţirea şi cele simţite spre slujirea minţii s-au zidit.
Slujească-ţi ţie simţirea şi cele simţite către vederea cea duhovnicească,
şi nu către mulţămirea poftei trupeşti.
A omorî ţi s-au poruncit faptele trupului, ca pre suflet, după ce a murit
dulceţilor, să-l înviezî cu ostenelele.
Stăpâneşte-te de Dumnezeu şi-ţi stăpâneşte simţirea, şi nu da stăpânirea,
tu cel mai bun, celui mai rău.
Pururea fiitor este Dumnezeu, şi netrecut, şi nevăzut; şi bunătăţi pururea
fiitoare şi netrecute, şi negrăite, au făgăduit celor ce îl ascultă pre Dânsul.
Osebit e al minţii a petrece întru Dumnezeu şi pentru Dânsul a gândi, şi
pentru pronia Lui, şi pentru judecăţile Lui cele înfricoşate.
Ai stăpânirea atâmărei spre amândouă; fă-te al celui mai bun şi supune
pre cele mai rău.
Bună este simţirea şi bune cele simţite, ca cele ce sunt lucruri ale
bunului Dumnezeu; dar însă cu totul nu se aseamănă cu mintea şi cu cele
de gând.
Fiinţa cea cuvântătoare şi de gând, primitoare a tot şi a cunoştinţei sale,
o au zidit Stăpânul; iară simţirea şi cele simţite spre trebuinţa acesteia le-au
adus.

921
 În ce chip necuviincios este robului celui rău a supune pre Stăpânul cel
bun, întru acest chip necuviincios este minţii cei cuvântătoare a robi
trupului celui stricăcios.
Mintea ce nu stăpâneşte simţirea, prin ea cade în răutăţi; că de dulceaţa
celor simţite înşelându-se, naşte eişi răutate.
Ţinându-ţi simţirea, opreşte-ţi şi pomenirea; că pentru asuprelele simţirii
se ridică patimile.
Supune trupul şi te roagă adesea, şi de cugetele cele din asuprele degrab
te vei schimba.
Îndeletniceşte-te nelipsit întru cuvintele cele dumnezeieşti, că osteneala
cea întru acestea cheltuieşte patimile.
Izbăveşte pre minte de înşelăciunea cea întru patimi citirea, privegherea,
rugăciunea şi cântarea Psalmilor.
Precum primăvara porneşte sădurile spre a odrăsli, aşa şi nepătimirea
porneşte pre minte către cunoştinţa celor ce sunt.
Păzeşte de-a pururea poruncile şi vei avea pace, şi pre Dumnezeu vei
iubi, şi cunoştinţa vei dobândi.
Cu osteneală şi cu durere şi cu sudoarea feţei pâinea cunoştinţei te-ai
osândit a o mânca.
Lenevirea pre strămoşul l-au osândit întru călcarea poruncii, şi în locul
desfătării Raiului l-au osândit la moarte.
Porunceşte şi tu Evei tale a se păzi de şarpe, ca nu, înşelându-te, să-ţi dea
ţie din pomul cel oprit.
Precum, după fire, sufletul face viu pre trup, aşa şi pre suflet fapta bună
şi cunoştinţa.
Nor fără de apă este mintea cea cu părere înţeleaptă, care se aduce afară
de duhurile mărirei deşarte şi ale mândriei.

922
 Înfrânându-te de mărirea deşartă, ia-te aminte despre curvie, nu cumva
fugind de cinste, să cazi în necinste.
Scăpând de mărirea deşartă, priveşte spre Dumnezeu; iară de nu, cu
adevărat sau în părere vei cădea, sau în curvie.
Osebit al mărirei deşarte este izvodirea cea arătătoare; iară a mândriei, a
defăima şi a se mânia.
Fugind de îndrăcirea pântecelui, păzeşte-te de plăcerea oamenilor, care
năluceşte mai înainte a arăta gălbigiune feţei.
Frumoasă postire este mâncarea cea puţină, care se bucură şi mâncare
proastă având, şi de plăcerea oamenilor scăpând.
Postind până seara, să nu te saturi întru saţiu; ca nu cele ce le surpi,
acestea iarăşi să le zideşti.
Nebând vin, să nu te saturi de apă; iară de nu, pre aceeaşi materie dai
curviei.
Mândria face a se depărta de dumnezeiescul ajutor, şi a se nădăjdui luişi,
şi a se rădica împotriva oamenilor.
Împotriva mândriei două lucruri stau înainte; care, cel ce nu le primeşte,
pre al treilea îl va avea foarte cumplit.
Pre mândrie o surpă rugăciunea cea cu lacrămi, şi a nu defăima pre
nimeni, şi aducerile asupră fără de voie.
Toiag de gând este certarea cea prin ispite, care învaţă a cugeta smerit
pre cel ce se înalţă întru nebunie.
Osebit lucru al minţii este a nu suferi cugetul ce grăieşte întru ascuns
împotriva aproapelui.
Precum grădinarul, nesmulgând erburile, îneacă verdeţurile, aşa şi
mintea necurăţind cugetele, pierde ostenelele.
Priceput bărbat este cela ce ascultă sfătuirea, şi mai vârtos a
duhovnicescului Părinte ce îl sfătuieşte după Dumnezeu.
923
 Cel ce s-a omorât de patimi nu simte sfătuirea, şi certarea cea
duhovnicească nicidecum nu o sufere.
Cela ce nu primeşte sfătuirea, nu-şi îndreptează căile lui, ci pre prăpăstii
de-a pururea şi pre văl se aduce.
Călugăr este mintea ceea ce s-a lepădat de simţire, şi cuget al dulceţii
nici a vedea sufere.
Doftor este mintea ceea ce s-a tămăduit pre sine, şi din ceea ce s-a
tămăduit pre altul tămăduieşte.
Caută fapta bună şi să nu te păgubeşti de dânsa, ca să nu trăieşti rău şi să
mori cu ticăloşie.
Domnul nostru Iisus tuturor a dăruit lumină, dar cel ce nu se pleacă Lui,
pre sineşi se întunecă.
Nu socoti că este mică paguba faptei bune, că prin aceasta a intrat
moartea în lume.
Ascultarea poruncii, morţilor este înviere; că faptei bune, după fire, îi
urmează viaţa.
De vreme ce am murit cu mintea prin călcarea poruncii, de nevoe a
urmat pe urmă şi moartea trupului.
Precum Adam, călcând porunca, a căzut sub moarte, aşa Mântuitorul,
ascultând, pre moarte a omorât-o.
Omoară răutatea, pentru ca să nu înviezî mort; şi din moarte mică să te
pogori în cea mare.
Pentru călcarea poruncii lui Adam, Mântuitorul s-a făcut om, ca
deslegând blestemul, pre toţi să-I învieze.
Din viaţă la viaţă acela se mută, carele a omorât patimile şi s-a despărţit
de necunoştinţă.

924
 Ispiteşte scripturile şi vei afla poruncile, şi cele grăite fă-le, şi te vei
schimba de patimi.
Ascultarea poruncii face curăţirea sufletului; iară curăţirea sufletului
face împărtăşire de lumină.
Lemnul vieţii este cunoştinţa lui Dumnezeu; căruia împărtăşindu-se cel
curat, fără de moarte rămâne.
Începerea lucrării este credinţa lui Hristos; iară sfârşitul ei, dragostea lui
Hristos.
Iisus este Hristos şi Domnul nostru şi Dumnezeu, care ne-a dăruit nouă
credinţa cea întru El, spre primirea vieţii celei veşnice.
Din suflet şi din trup şi din Dumnezeire s-a arătat nouă, ca şi sufletul şi
trupul, ca un Dumnezeu, din moarte să le izbăvească.
Să câştigăm credinţă, ca să venim întru dragoste, dintru care se naşte
luminarea cunoştinţei.
Agoniselile credinţei, acestea pe rând îl urmează: frica lui Dumnezeu,
înfrânarea dulceţilor, răbdarea ostenelelor, nădejdea întru Dumnezeu,
nepătimirea şi dragostea.
Din dragostea cea curată se naşte cunoştinţa cea firească; iară pre aceasta
o primeşte cel prea desăvârşit poftit, şi acesta este darul cuvântării de
Dumnezeu.
Mintea ce stăpâneşte patimile, din frică cu adevărat le stăpâneşte pre ele,
crezând lui Dumnezeu pentru care a nădăjduit şi pentru cele ce s-a
făgăduit.
Căruia s-a dat credinţă, i se cere înfrânare, care zăbovind, naşte răbdare,
ceea ce este deprindere iubitoare de osteneală.
Semn al răbdării: nădăjduieşte a dobândi pre cele făgăduite şi a scăpa de
cele înfricoşate.

925
 Aşteptarea bunătăţilor ce vor să fie, împreunează pre minte cu cele ce se
aşteaptă; întru care zăbovind, uită pre cele de acum.
Leapădă pre cele de acum cela ce a gustat din cele nădăjduite; căci toată
dorirea a deşertat-o întru acelea.
Dumnezeu este Cela ce a făgăduit bunătăţile cele viitoare; Căruia,
crezând, cel înfrânat pofteşte pre cele ce vor să fie, ca cum ar fi de faţă.
Semn cum că petrece mintea întru cele nădăjduite este, a face uitare
desăvârşit celor de aicî, şi a se lăţi ea întru cunoştinţa celor ce vor să fie.
Bună este nepătimirea care o învaţă Dumnezeul adevărului, de aici
adeverind pre sufletul cel iubitor de Dumnezeu.
Prea veşnice, şi mai înainte de tot veacul, şi mai presus de minte şi de
cuvânt sunt bunătăţile cele gătite celor ce moştenesc făgăduinţele.
Să ne îndreptăm pre înşine cu îndreptările bunei credinţe, ca nu
abătându-ne spre patimi, să cădem din nădejde.
Iisus este Hristos, unul din Treime, Căruia şi moştenitor vei să fii.
Cel ce s-a învăţat cunoştinţa celor ce sunt de la Dumnezeu, nu crede cu
anevoie Scripturii pentru cele mai înainte zise.
Minte golită de patimi aflând Sfântul Duh, cu taină o învaţă pre dânsa,
după măsură, pentru toate cele nădăjduite.
După măsura curăţirii minţii, şi cunoştinţa celor dumnezeieşti se dă
sufletului.
Cela ce şi-a îndreptat trupul şi petrece întru cunoştinţă, de însuşi
cunoştinţa prea mult se curăţeşte.
Mintea ce începe a filosofi pentru cele dumnezeieşti, din credinţă începe,
şi prin aceasta în mijloc petrecând, ajunge iarăşi la credinţa cea prea înaltă.
Se vede, adecă, începutului filosofiei urmându-i frică, iară sfârşitului,
povăţuind înainte, dragoste.

926
 Din credinţa cea de aproape mintea începând filosofia, săvârşeşte întru
teologia cea mai presus de toată mintea, pre care o hotărăsc credinţă
neuitată şi vedere de lucru nearătat.
Cuvintele cele pentru Dumnezeu, nu din cele asemenea cu Dânsul, ci din
cele pentru El, de Sfinţii şi Fericiţii Părinţi ai noştri se văd.
Şi să înţeleg toate cuvintele cele pentru Dânsul, adecă pentru Dumnezeu,
unele după punere, iar altele după lipsire.
După punere, precum este: Fiinţa, Dumnezeirea, Bunătatea şi câte altele
cu hotărâre să zic. Iar neînceperea, nemărginirea, nehotărârea şi câte cu
nehotărâre sunt, după lipsire să grăiesc.
Una fiind cea mai presus de minte şi de cuvânt şi ascunsa Dumnezeire a
Sfintei Treimi, cele ce se văd pentru Dânsa, zic a fi cele mai sus zise şi cele
asemenea.
Şi precum o Dumnezeire a Sfintei Treimi zic, întru acest chip şi trei
Ipostasuri ale unei Dumnezeiri slăvesc.
Şi înţeleg pre cele ce mai sus s-au zis, după lipsire şi după punere, de
obşte la Sfânta Treime, afară de osebiri; de vreme ce şi întru acestea, cele
mai multe, adecă, se grăiesc după punere, iară unele după lipsire.
Şi zic iarăşi osebirele dumnezeieştilor Ipostasuri acestea, adecă:
Părinţimea, Fiimea, Purcederea, şi câte altele deosebi se grăiesc.
Iar prin Ipostas îl hotărăsc: fiinţă împreună cu osebiri. Pentru aceasta,
fireşte, carele Ipostas are şi obştirea fiinţii şi osebirea Ipostasurilor.
Şi iarăşi, cele ce mai sus s-au zis de obşte după lipsire la Sfânta Treime,
decât cele ce s-au zis după punere, mai domnitoare le judecă. Dar nu întru
acest chip şi la osebiri; de vreme ce şi dintru acestea, unele adecă după
punere, iară altele după lipsire, precum mai sus s-au zis, le grăiesc. Precum
aceea adecă: născut, şi aceea adecă: nenăscut, şi cele asemenea. Pentru că
nenaşterea, după singură însemnarea, deosebeşte de naştere. Pentru că

927
aceea, adecă, însemnează cum că nu s-a născut Tatăl, iară aceasta, cum că
s-a născut Fiul.
Şi iarăşi graiuri şi cuvinte obicinuesc spre deosebire cuvintelor ce se văd
pentru fiinţa Sfintei Treimi, precum s-a zis, dar nu celor asemenea cu
fiinţa. Pentru că acestea sunt necunoscute şi negrăite de minte şi de tot
cuvântul, şi sunt cunoscute numai de singură Sfânta Treime.
Şi precum în trei Ipostasuri grăiesc pre o fiinţă a Dumnezeirii, aşa şi de o
fiinţă spre Sfânta Treime o mărturisesc.
Şi se vede iarăşi de Dânşii Tatăl şi fără de început, şi începere. Şi adecă,
fără de început, ca un nenăscut; iară începere, ca un născător al Fiului şi
Purcegător al Sfântului Duh, care veşnic iese dintr-Însul şi sunt după fiinţă
întru Dânsul.
Unimea, până la Treime, dintr-însa pornindu-se, rămâne unime; şi
Treimea, până la unime, iarăşi împreună adunându-se, rămâne Treime;
ceea ce este şi prea slăvită.
Şi înţeleg iarăşi pre Fiul şi pre Duhul, nu adecă fără de început, ci
pururea fiitoare; şi fără de început, adecă, ca cele ce se aduc către
începătură şi izvor, către Tatăl; iară pururea fiitoare, ca cele ce sunt din Cel
pururea fiitor: unul, adecă, după naştere fiind dimpreună cu Tatăl, iar altul
după purcedere.
Nedespărţită pre o Dumnezeire a Treimii o păzesc; şi neamestecate pre
cele trei Ipostasuri ale unei Dumnezeiri le mărturisesc.
Şi osebiri zic a Tatălui: aceea, adecă, fără de început şi nenăscut; iară a
Fiului: aceea, întru început şi născut; iară a Sfântului Duh: aceea,
dimpreună cu începutul şi purces. Şi începătură a Fiului şi a Sfântului Duh
nu vremnică zic; căci cum? Ci pre pricină o arată, dintru care, precum din
soare lumina, aşa din Cel pururea fiitor au starea întru sine; că dintr-Însul
sunt după fiinţă, măcar deşi nu una aceştia.

928
 Osebirea iarăşi a Ipostasurilor, nemişcată şi nemutată se păzeşte
totdeauna lângă Dânsele, încă şi obştirea fiinţii, adecă a Dumnezeirii,
nedespărţită.
Unime în Treime, şi Treime întru unime mărturisesc: despărţită
nedespărţit şi împreunată fără de amestecare.
Şi începătură una a tuturor (adecă a Dumnezeirii) pre Tatăl ştiu; al
Fiului, adecă, şi al Duhului: ca pre un Născător şi ca pre un Izvor pururea
fiitor şi dimpreună vecuitor şi împreună nemărginit şi nehotărât (celor
nehotărâte). Şi aceştia trei sunt de o fiinţă şi nedespărţiţi. Iară al zidirelor,
ca pre un Ziditor, şi mai înainte-ştiutor prin Fiul, cu adevărat întru Sfântul
Duh. „Că dintr-Însul, zice, şi printr-Însul, şi întru Dânsul sunt toate;
acestuia slavă în veci, amin” (Rom. 11, 36).
Şi iarăşi dimpreună vecuitoare cu Tatăl zic pre Fiul şi pre Sfântul Duh,
dar nu fără de început. Şi dimpreună vecuitoare, adecă, ca cele ce sunt
dimpreună cu Tatăl, ca dintr-un nemărginit; iar nu fără de început, ca cele
ce nu sunt fără de pricină; căci sunt dintr-Însul, măcar deşi nu pre urmă de
Dânsul, precum din soare lumina, precum mai sus s-au zis. Şi le zic iarăşi
şi fără de început, când cineva ia cuvântul cel din vreme, pentru ca să nu se
socotească sub vreme Acela dintru care este vreme. Deci după pricină nu
sunt fără de început, iar cât după vreme, fără de început şi mai presus de
veacuri, şi mai presus de vreme, prin care tot şi veacul, şi vremea s-au
făcut; încă şi cele în veac, şi cele în vreme; şi, cât cu Tatăl, precum s-au zis
mai sus, sunt împreună vecuitoare: Căruia, împreună Lui, se cuvine
Ţinerea şi Slava, în vecii vecilor. AMIN.

Sfântul Ioan Damaschin

Cel dintru sfinti Părintele nostru Ioan Damaschin, carele, prin strălucirea
cea în chipul aurului a său dar de învăţătură, s-a numit „Izvorâtor de Aur”,
a fost în timpul lui Leon Isavrul, la anii 730, şi ca o Muză s-a arătat Sfintei

929
Dumnezeieşti Biserici a lui Hristos. Prea multe scrieri au lăsat aceştia, de
negrăită dulceaţă, ce pică Dumnezeiesc Har; în care şi pre cel de faţă
cuvânt îl numără, şi aici l-am pus, prea mult luând parte la materia acestei
cărţi, celor ce doresc a şti, care pre mulţi îi înşală, cunoştinţa faptei bune şi
a răutăţii, ca unul ce învaţă lămurit câte şi în câte se împarte dupre fel şi
dupre neam, şi cum le are cineva pre unele în aflare, iar pre altele şi în
lucrare. Şi cu totul piatră de Liza este, încercătorul aurului al faptei bune,
şi pre neadevăratul metal al răutăţilor cu meşteşugire deosebindu-l; încât şi
cunoştinţa lui învistierându-l în inimă, meşter cunoscător va fi tuturor, în
scurt, faptelor bune şi patimilor.
A celui dintru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Damaschin,
Cuvânt de suflet folositor şi minunat
Deci a şti ni se cuvine că îndoit este omul, adecă din suflet şi din trup, şi
îndoite are şi simţirele, precum îndoite sunt şi faptele bune ale acestora.
Cinci sunt ale sufletului şi cinci ale trupului. Simţirele sufleteşti, pre care
cei înţelepţi le numesc puteri, sunt acestea: mintea, gândul, părerea,
nălucirea şi simţirea; iar cele trupeşti sunt: vederea, mirosirea, auzirea,
gustarea şi pipăirea. Pentru aceasta, îndoite sunt şi faptele bune, şi răutăţile
lor; şi de nevoe este a şti arătat tot omul câte sunt faptele bune sufleteşti şi
câte cele trupeşti, precum şi care sunt patimile trupeşti şi care cele
sufleteşti. Faptele bune sufleteşti sunt cele patru prea-cuprinzătoare:
Bărbăţia, Înţelepciunea, Întreaga-înţelepciune şi Dreptatea, dintru care se
nasc celelalte fapte bune ale sufletului: credinţa, nădejdea, dragostea,
rugăciunea, smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, suferirea răului,
bunătatea, nemânierea, cunoştinţa cea Dumnezeiască, neiuţimea,
prostimea, neturburarea, nefăţărnicia, neîngâmfarea, nemândria,
nepizmuirea, neviclenia, neiubirea de argint, împreună-pătimirea,
milostivirea, împărţirea milosteniei, netemerea, neîntristarea, umilinţa,
sfiala, evlavia, poftirea bunătăţilor celor de voe să fie, dorirea împărăţiei
lui Dumnezeu şi pofta punerii de fii. Iar faptele bune trupeşti, sau mai
vârtos uneltele faptelor bune, care întru cunoştinţă şi după Dumnezeu se
fac şi afară de toată făţărnicia şi plăcerea oamenilor, sunt acestea:
930
înfrânarea, postirea, foamea, setea, privigherea, starea de toată noaptea,
deasa plecare a genunchilor, nespălarea, purtarea numai de o haină, pre jos
culcarea, sărăcia, necâştigarea, murdarepsirea, neîmpodobirea, neiubirea,
îndestularea cu ce se întâmplă, tăcerea, lucrarea rocodeliei cu mâinile sale,
toată reaua pătimire şi nevoinţa trupească, şi altele ca acestea, care toate,
când trupul este sănătos şi se supără de patimile trupeşti, sunt prea de
nevoe şi prea folositoare. Iară când trupul este bolnav şi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, a biruit patimile, atunci acestea nu mai sunt atâta de nevoe,
fiindcă sfânta smerenie şi mulţămirea pre toate le împlineşte. Deci datori
suntem a zice şi pentru răutăţile cele sufleteşti şi pentru cele trupeşti, adecă
pentru patimi. Patimi sufleteşti sunt acestea: uitarea, trândăvirea şi
necunoştinţa, de care, întunecându-se ochiul sufletului, mintea, se face
stăpânită de toate celelalte patimi, care sunt: păgânătatea, reaua credinţă,
adecă tot eresul, hula, mânia, urgia, amărăciunea, iuţimea, urârea de
oameni, pomenirea de rău, clevetirea, osândirea, scârba cea dobitocească,
frica, temerea, râvna, pizmuirea, slava deşartă, mândria, făţărnicia,
minciuna, necredinţa, lăcomia, iubirea de materii, împătimirea, lipirea de
lucrurile cele pământeşti, trândăvia cea cu scârbă, părerea, fudulia, trufia,
iubirea de stăpânire, plăcerea oamenilor, viclenia, obrăznicia, nesimţirea,
linguşirea, vicleşugul, luarea în batjocură, îndoirea de suflet, învoirea cu
patimile cele din partea poftitoare, deasa cugetare a acestora, rătăcirea
gândurilor, iubirea de sine, născătoarea tuturor relelor, şi iubirea de argint,
rădăcina tuturor răutăţilor, precum şi reaua obicinuire şi răutatea. Iar patimi
trupeşti sunt acestea: lăcomia pântecelui, îndrăcirea gâtlejului, desfătarea,
beţia, mâncarea pe ascuns, iubirea de dulceţi în multe feluri, curvia, prea-
curvia, înverşunarea, necurăţia, amestecarea de sânge, stricarea de copil,
umblarea cu dobitoacele, poftele cele rele şi toate urâtele patimi cele afară
de fire: furtişagul, furarea de cele sfinte, tâlhăria, uciderea, toată odihna
trupească şi îndulcirea de voile trupului, mai ales când trupul este sănătos;
vrăjile, fermecătoriile, vrăjile cu păsări, vrăjile din pântece, iubirile de
împodobiri, flecăriile, moliciunile, împodobirile, sulimenirile feţelor,
nălucirea cea cu totul osândită, răspândirile, jucăriile în arşicuri, reaua
uneltire pătimaşă a celor dulci ale lumii, viaţa iubitoare de trup, care
931
îngroşând mintea o face pământească şi dobitocească şi nu o lasă
nicidecum să caute către Dumnezeu şi către lucrarea faptelor bune.
Rădăcinile tuturor patimilor, şi ca nişte întâi-pricini ale lor, sunt: iubirea de
dulceţi, iubirea de slavă şi iubirea de argint, dintru care se naşte tot răul. Şi
nu păcătuieşte omul niciun păcat, de nu mai întâi aceşti trei uriaşi, după
cum zice Marcu cel între pustnici prea-înţelept, îl vor birui şi îl vor stăpâni:
uitarea, trândăvirea şi necunoştinţa. Iar pre aceştia îi naşte dulceaţa şi
odihna, şi iubirea slavei oamenilor, şi răspândirea minţii. Iar întâia
pricinuitoare a tuturor acestora, şi ca o maică prea rea, după cum s-a zis
mai înainte, este iubirea de sine, adecă dobitoceasca iubire a trupului şi
pătimaşa împătimire către ceva. Răvărsarea şi slăbănogirea minţii,
împreună cu glumirea şi urâta cuvântare, cu îndrăzneala şi râsul, sunt
pricinuitoare a multor rele şi căderi. Şi încă se cuvine a cunoaşte că iubirea
de dulceţi este împestriţată şi în multe feluri pătimaşă, fiind multe dulceţile
ce amăgesc sufletul când nu se trezveşte către Dumnezeu, nici se întăreşte
cu Dumnezeiasca frică şi cu dragostea lui Hristos, şi nu se grijeşte de
lucrarea faptelor bune. Că nenumărate dulceţi şi desmerdări se arată şi trag
către sine ochii sufletului: cele ale trupului, ale banilor, ale desfătării, ale
slavei, ale trândăviei, ale mâniei, ale stăpânirii, ale iubirii de argint, ale
lăcomiei. Şi se arată întru amăgire, având feţele lor strălucite de dragoste,
atât cât sunt vrednice a trage pe cei uimiţi către dânsele, mai ales pe cei ce
nu iubesc fapta cea bună şi nu rabdă asprimea ei. Şi toată unirea cea
pământească, şi împătimirea către ceva materialnic, fac dulceaţă şi veselie
întru cel împătimit, dar nefolositoare şi vătămătoare pre partea poftitoare a
sufletului, care, împătimindu-se, cade sub mânie, sub iuţime, sub întristare
şi sub pomenire de rău pentru lipsirea lucrului dorit. Iar dacă, împreună cu
împătimirea, îl va stăpâni şi o mică obicinuinţă, atunci cu nesimţirea, vai!,
şi cu nevindecarea până la sfârşit îl ţine pe cel prins în dobitoceasca
împătimire pentru dulceaţa cea de aicea, ascunsă. Deci în multe feluri este
împărţită dulceaţa poftei, precum s-a zis. Şi nu numai în curvie şi în
celelalte îndulciri trupeşti se împlineşte, ci şi în celelalte patimi. Căci
întreaga-înţelepciune nu este numai a se depărta cineva de curvie şi de
dulceţile de sub pântece, ci şi de celelalte dulceţi şi desmerdări. Pentru
932
aceea cel ce iubeşte banii şi argintul, cel ce se alipeşte lăcomiei, este
înverşunat ca şi desfrânatul; că aşa precum acela îndrăgeşte trupuri, aşa şi
acesta banii, şi încă aceasta este mai înfricoşată, fiindcă nu are silă din fire
care să-l împingă, ci numai voirea cea rea. Precum vizitiul nepriceput se
vădeşte nu când nu poate ţine calul cel vârtos, ci când nu poate stăpâni
calul cel blând şi învăţat; aşa şi aici: pofta banilor este nefirească şi fără de
trebuinţă, că nu după fire îl sileşte, ci după voia cea rea. Pentru aceasta
păcătuieşte fară de iertare cel ce, de voia sa, se lasă biruit de aceasta. Drept
aceea, să cuvine a cunoaşte arătat că iubirea de dulceţi nu se hotărăşte
numai întru desfătare şi îndulcirea trupurilor, ci întru tot chipul şi lucrul
care este iubit cu voirea sufletului şi spre pătimire îl pleacă. Şi ca mai
lămurit şi descoperit să fie, încă se cuvine a cunoaşte patimile celor trei
părţi ale sufletului, pe care, în scurt, am judecat a le adăuga. Sufletul se
desparte în trei părţi: în partea cea cuvântătoare, în cea mânioasă şi în cea
poftitoare. Patimile părţii cuvântătoare sunt: necredinţa, eresul, nebunia,
hula, nemulţumirea şi învoirile spre păcate, care se pricinuesc din partea
cea pătimaşă. Iar vindecarea acestora este credinţa cea neîndoită către
Dumnezeu, adevăratele şi pravoslavnicele dogme ale blagocestiei,
cugetarea cea după cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi necontenită şi
mulţumirea către Dumnezeu. Patimile părţii mânioase sunt: nemilostivirea,
urâciunea, neîmpreună-pătimirea, pomenirea de rău, pizma, uciderea şi
deasa cugetare într-unele ca acestea. Iar tămăduirea lor este: iubirea de
oameni, dragostea, blândeţea, iubirea de fraţi, împreună-pătimirea,
suferirea răului şi bunătatea. Patimile părţii poftitoare sunt: lăcomia
pântecelui, îndrăgirea gâtlejului, beţia, curvia, preacurvia, necurăţia,
înverşunarea, iubirea banilor, pofta slavei deşarte şi a aurului, a bogăţiei şi
a dulceţilor trupeşti. Iar tămăduirea lor este: postul, înfrânarea, reaua
pătimire, necâştigarea, risipirea banilor la săraci, dorirea bunătăţilor celor
ce vor să fie, pofta celor nemuritoare, pofta împărăţiei Cerurilor şi pofta
punerii de fii. De aceea, trebuinţă este a pune întru noi cunoştinţa
gândurilor celor pătimaşe, prin care tot păcatul se săvârşeşte. Opt sunt
toate gândurile cele mai cuprinzătoare ale răutăţii: cel al lăcomiei de
pântece, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei,
933
al slavei deşarte şi al mândriei. A ne supăra de acestea sau a nu ne supăra
nu este întru puterea noastră; iar a le lăsa să rămână în noi sau a le izgoni, a
apleca voirea spre ele sau a nu o apleca, aceasta este întru puterea noastră.
Alta este asupreala, alta învoirea, alta lupta, alta patima, alta întocmirea,
care se apropie de faptă, alta lucrarea şi alta robirea. Asupreala este
aducerea aminte ce se face în chip prost de la vrăjmaşul, precum: „fă
aceasta sau aceea”, întocmai cum Domnului I s-a zis: „zi ca pietrele
acestea să se facă pâini” (Mt. 4,3). Aceasta nu este în puterea noastră.
Învoirea este primirea gândului adus de vrăjmaş, cu vorbirea dulce a
cugetării noastre. Patima este deprinderea ce se face din învoirea pătimaşă,
cu deasa cugetare şi nălucire. Lupta este starea împotriva gândului
pătimaş, spre surparea patimii sau spre întocmirea cu gândul, după cum
zice Apostolul: „Că trupul pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva
trupului” (Gal. 5,17). Robirea este silnica şi fără de voie ducere depărtată a
inimii, care, din prinderea cea mai dinainte a minţii şi din lunga obişnuinţă,
o tiraniseşte. Iar întocmirea este plecarea gândului către patimă; iar
lucrarea, însuşi lucrul patimii. Cel ce pe cea dintâi, asupreala, o goneşte
fără de patimă, fie prin împotrivă-grăire, fie prin certare cu îngrozire, acela
taie de la sine toate cele ce urmează după ea. Iar surparea celor opt patimi
se face astfel: lăcomia pântecelui se ucide cu înfrânare; curvia se stinge
prin Dumnezeiescul dor şi dorirea bunătăţilor celor viitoare; iubirea de
argint cu împreună-pătimirea către cei săraci; mânia prin dragostea către
toţi şi prin bunătate; întristarea cea lumească prin bucurie duhovnicească;
trândăvirea prin răbdare, îngăduire şi mulţumirea către Dumnezeu; slava
deşartă prin lucrarea ascunsă a faptelor bune şi prin deasa rugăciune cu
zdrobirea inimii; iar mândria prin a nu judeca pe nimeni şi a nu defăima, ci
a socoti pe sine cel mai din urmă dintre toţi. Aşa slobozindu-se mintea de
patimi şi ridicându-se către Dumnezeu, de aici vieţuieşte viaţa cea fericită,
primind arvuna Sfântului Duh; iar de aici ducându-se, cu nepătimire şi
cunoştinţă adevărată va sta înaintea luminei Sfintei Treimi, cu
Dumnezeieştii îngeri, în vecii cei nemărginiţi şi netrecuţi. Drept aceea, de
vreme ce sufletul este în trei împărţit, gândul, mânia şi poft, dacă în partea
mânioasă este dragoste şi iubire de oameni, iar în cea poftitoare curăţenie
934
şi întreagă-înţelepciune, atunci gândul este luminat. Iar dacă în partea
mânioasă este urâciune de oameni şi în poftitoare neastâmpărare, atunci
gândul este întunecat. Gândul este sănătos şi întreg-înţelept când are
patimile supuse şi priveşte Dumnezeieştile cuvinte şi se suie către Fericita
şi Sfânta Treime. Mânia se porneşte după fire când iubeşte pe toţi oamenii
şi nu are către nimeni nici scârbă, nici pomenire de rău. Pofta este
sănătoasă când, prin smerita cugetare şi înfrânare şi necâştigare, a omorât
patimile: dulceaţa trupului, pofta banilor şi slava cea trecătoare, şi s-a
întors către dorul cel Dumnezeiesc şi fără de moarte. Căci pofta are trei
porniri: spre dulceţile trupului, spre slava deşartă sau spre amăgirea
banilor. Pentru pofta aceasta dobitocească defaimă pe Dumnezeu şi
poruncile Lui, uită bunul său neam, se sălbăticeşte către aproapele,
întunecă gândul şi nu îl lasă să caute către adevăr. Iar cela ce a câştigat
cuget mai înalt, acela dobândeşte împărăţia Cerurilor şi vieţuieşte fericit,
aşteptând fericirea cea gătită celor ce iubesc pe Dumnezeu, Căruia şi noi să
ne învrednicim prin Darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.
A şti ni se cuvine încă şi aceasta: că nu este cu putinţă a veni cineva în
vreo măsură a oricărei fapte bune, dacă nu, cu iubire ostenicioasă spre
câştigarea acesteia, cu toată puterea se va sârgui în toată viaţa prin
sârguinţă lucrătoare. Căci, precum pentru milostenie, sau pentru înfrânare,
sau pentru rugăciune, sau pentru dragoste, sau pentru oarecare din faptele
bune cele cuprinzătoare, fieştecare om lucrează câte o faptă bună din parte,
aşa se vede că acela ce lucrează milostenia numai până la o vreme şi o
săvârşeşte într-o puţină vreme, nu poate fi numit cu adevărat milostiv, mai
ales dacă nu bine şi cu plăcere de Dumnezeu se săvârşeşte lucrul ce se
face. Că nici bun este bunul, când nu bine se face; ci bun cu adevărat este,
dacă nu îşi pierde plata sa pentru aceasta sau pentru aceea, fie pentru
plăcerea oamenilor, fie pentru vânarea slavei, fie pentru lăcomie sau
nedreptate. Dumnezeu nu caută la cele ce se fac şi par bune, ci la scoposul
pentru care se fac; şi au zis Purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri că,
atunci când mintea va uita scoposul blagocestiei, lucrul arătat al faptei
bune se face nefolositor. Cele ce se fac fără socoteală şi fără scopos nu

935
numai că nu folosesc, măcar de ar fi bune, ci chiar vatămă. Precum,
almintrelea, şi cele ce par rele, dacă cu scopos blagocestiv şi după
Dumnezeu se fac, precum când cineva ar intra în casa de curvăsărie şi ar
trage pe curvă din pierzare, acestea nu sunt condamnate. Deci nu este
milostiv cel ce numai de puţine ori a făcut milostenie, nici înfrânat acela ce
puţin a lucrat înfrânarea; ci acela ce la mai multă vreme şi prin toată viaţa
sa a uneltit fapta bună cu socoteală negreşită. Că mai mare decât toate
faptele bune este socoteala, ca una ce este împărăteasa şi fapta bună a
faptelor bune. Tot astfel, la cele împotrivnice nu zicem curvar, beţiv sau
mincinos pe cel ce numai odată întru acestea a alunecat, ci pe acela ce de
multe ori cade şi neîndreptat rămâne. Iar lângă acestea toate, se cuvine a
şti, şi tuturor este prea de nevoe, celor ce se sârguiesc a isprăvi fapta bună
şi a se abate de la răutate: că, precum sufletul este cu neasemănare mai bun
decât trupul, şi întru multe şi prea mari este cu totul mai deosebit şi mai
cinstit, aşa şi faptele bune sufleteşti, şi mai ales cele următoare de
Dumnezeu şi cu nume Dumnezeiesc numite, sunt mai înalte decât faptele
bune trupeşti. Şi dimpotrivă, se cade a înţelege că răutăţile sufleteşti sunt
mai rele şi mai mari decât patimile trupeşti; şi cum că, în lucrările lor şi în
câştigarea muncilor, cu mult se deosebesc, măcar că mulţi nu ştiu aceasta,
fiind tăinuită şi fugită din simţire. Că de beţie, de curvie, de prea-curvie, de
furtişag şi de cele asemenea se sfiesc oamenii şi fug, sau le pedepsesc,
căci, dintru ceea ce se vede, sunt greţoase şi urâte. Iar către cele care sunt
cu mult mai rele şi mai grele, adecă patimile sufleteşti, care şi întru
aşezarea dracilor aduc, şi către munca cea veşnică gătită acestora îi poartă
pe cei ce, fără îndreptare, se ţin de ele, mulţi umblă cu nedurere şi
nesimţire. Către acestea zic: pizma, pomenirea de rău, răutatea, viclenia,
nesimţirea, şi „rădăcina tuturor relelor, adecă iubirea de argint” (1 Tim.
6,10), şi cele asemenea acestora. Ci acestea adecă, aşa precum cu prostime
ne-am aflat întru învăţătură, le-am alcătuit lesne cuprins şi înţeles,
desemnând descoperit cuvântul cel pentru faptele bune şi pentru patimi, ca
prin luminarea cea de-amăruntul făcută să poată cineva lesne a desluşi şi a
cunoaşte despărţirea şi deosebirea acestora. Pentru aceasta, împistrit şi în
multe feluri am alcătuit pre fieştecarele, ca nici un chip de faptă bună sau
936
de răutate să nu rămâie necunoscut; şi ca să ştim în ce chip pe cele bune,
cu osârdie către noi înşine să le tragem, şi mai ales pe cele sufleteşti, prin
care către Dumnezeu ne apropiem, iar de răutate, cu totul să ne abatem şi
să fugim. Fericit este cu adevărat acela ce caută fapta cea bună şi o
lucrează, cercând cu osârdie ceea ce este faptă bună, pentru ca printr-însa
să se apropie de Dumnezeu şi cu Acesta, prin minte, să se unească. Celui
ce astfel vieţuieşte i se dă pricepere, bărbăţie, înţelepciune, cunoştinţă
nemincinoasă şi bogăţie nejăfuită, ca prin fapta bună cea lucrătoare să se
suie către privirea Făcătorului. Iar fapta bună voitoare se numeşte, fiindcă
cu alegerea şi cu sineşi voirea voim noi să facem pre binele, nu fără de
voie şi cu de-a sila; iar pricepere se numeşte aceea ce aduce în minte cele
folositoare. Şi de voieşti să adaug puţin la prostul acesta cuvânt al meu, ca
o pecete de aur, spre învăţătură pentru cel după chipul şi după asemănare
făcut, adecă pentru omul cel prea cinstit decât toate zidirile lui Dumnezeu,
jivina cea gânditoare şi după asemănarea Lui: după chip se numeşte tot
omul, după vrednicia minţii şi a sufletului, după necuprindere, după
nevedere, după nemurire şi după stăpânirea de sine; iar după asemănare
este numai după cuvântul faptei bune şi după faptele cele cu nume
Dumnezeiesc numite şi următoare de Dumnezeu. Asemenea lui Dumnezeu
este acela ce are iubire de oameni către cei de un neam cu dânsul, cel
îndurat şi milostiv, cel ce iubeşte pre cel împreună-rob şi arată toată
milostivirea întru împreună-pătimire. „Faceţi-vă, zice Hristos Dumnezeul
nostru, desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mat.
5,48). Iar pe cea după chip o are tot omul, că darurile lui Dumnezeu sunt
necăite; însă pe cea după asemănare numai rarii şi singurii, cei îmbunătăţiţi
şi Sfinţi, o păstrează, aceia care urmează bunătăţii lui Dumnezeu, după cât
este cu putinţă oamenilor. De a Cărui prea bună iubire de oameni (dea
Dumnezeu) să ne învrednicim şi noi, după ce bine Îl vom plăcea Lui prin
faceri de bine şi după ce următori ne vom face celor ce din veac bine au
plăcut lui Hristos Dumnezeu. Că a Lui este mila, şi Lui I se cuvine toată
slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui
Părinte, şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Lui Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
937
 Pentru Sfânta Treime
Deci credem într-Unul Dumnezeu, o Începătură fără de început, nezidit
și nefăcut, neperitor și fără de moarte, veșnic și nemărginit, nescris-
împrejur și nehotărât-împrejur, nemărginit întru putere, singuratic și
nealcătuit, fără de trup și fără de stricăciune, fără de patimă, neschimbat și
neprefăcut, nevăzut și neapropiat, izvor al bunătății și al dreptății, lumină
înțelegătoare, putere care nu se măsoară decât numai de voia Sa, pentru că
toate câte voiește poate, făcător al tuturor zidirilor celor văzute și nevăzute,
întemeietor și păzitor al tuturor, purtător de grijă a toate, pre toate ținându-
le și stăpânindu-le și împărățindu-le cu împărăție fără de sfârșit și fără de
moarte, nimic potrivnic având, pre toate plinindu-le, de nimic
cuprinzându-Se, ci mai vârtos pre toate cuprinzându-le și covârșindu-le,
fără de spurcăciune peste toate ființele trecând și mai presus de toate
lucrurile fiind, covârșind toată ființa ca Cel ce este mai presus de ființă și
mai presus de toate cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, de bunătate și
de plinire. Acesta, orânduind toate începătoriile și rânduielile și stând mai
presus de orice începătorie și rânduială, mai presus de ființă și de viață și
de cuvânt și de cuget, fiind Însuși lumină și bunătate și viață și ființă, ca
Cel ce nu are de la altul a fi, ci este izvor de ființă celor ce sunt, de viață
celor vii și de cuvântare celor cuvântători, pricină a tuturor bunătăților,
cunoscând toate mai înainte de facerea lor, Se mărturisește ca o Ființă, o
Dumnezeire, o Putere, o Voie, o Lucrare, o Începătorie, o Stăpânire, o
Domnie și o Împărăție, cunoscută însă în trei ipostasuri desăvârșite, Tatăl
și Fiul și Sfântul Duh, fără amestecare unite și fără despărțire deosebite,
lucru mai presus de minte și de cuvânt, întru care ne-am și botezat după
porunca Domnului. Și credem întru Unul Tatăl, începătura tuturor și
pricina, nepricinuit și nenăscut, făcător al tuturor, Tată firește numai al
Unuia-Născut Fiului Său, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru
Iisus Hristos, și Purcegător al Preasfântului Duh, și întru Unul Fiul lui
Dumnezeu, Cel Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți
vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
938
născut, nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut, nașterea
Lui fiind fără de ani și fără de început, nefiind adus dintru neființă întru
ființă, ci fiind pururea împreună cu Tatăl și întru Tatăl, Raza Slavei, Chipul
Ipostasului Tatălui, Înțelepciunea și Puterea cea vie, Cuvântul ipostatnic și
Icoana cea ființească și vie a lui Dumnezeu celui nevăzut. Pentru că nu a
fost cândva Tatăl fără de Fiul, nici Tatăl mai înainte de Fiul, ci întru
aceeași veșnicie Tatăl și Fiul, fiind cu neputință a zice că Dumnezeu ar fi
fost lipsit de cea firească naștere, căci tată fără de fiu nu se poate numi, iar
a spune că Tatăl s-ar fi făcut Tată mai pe urmă ar fi hulă mai grea decât
toate, de vreme ce nașterea este a naște din ființa sa pe cel asemenea după
fire. Deci, la nașterea Fiului, păgânească și cu totul străină de dreapta
cugetare este socoteala care îndrăznește a zice cum că ar fi mijlocit vreo
vreme și că după Tatăl s-ar fi făcut existența Fiului, de vreme ce dintru
Însuși, adică din ființa Tatălui, mărturisim nașterea Fiului, iar dacă nu vom
da a fi Fiul dintru început împreună cu Tatăl din Carele este născut, atunci
aducem schimbare ipostasului Tatălui, căci, nefiind tată, s-ar fi făcut pe
urmă tată, lucru cu neputință și hulitoriu, pentru că făpturile, dieşi s-au
făcut pe urmă, nu s-au făcut din ființa lui Dumnezeu, ci dintru neființă
întru ființă au fost aduse prin voia și puterea Lui, fără ca prin aceasta să se
atingă vreo schimbare firii dumnezeiești, pe când nașterea este scoatere din
ființa celui ce naște a celui ce se naște asemenea după ființă, iar zidirea și
facerea sunt aducerea din afară a ceea ce se zidește și se face, nu din ființa
celui ce zidește, și fără vreo asemănare după ființă cu Dânsul. Pentru
aceasta, la Dumnezeu, Carele singur este fără de patimă, neprefăcut,
neschimbat și pururea întru același chip petrece, atât nașterea, cât și zidirea
sunt fără de patimă, însă nu de aceeași rânduială, căci fiind firește fără de
patimă și fără de stricăciune, ca Cel ce este singuratic și nealcătuit din
ceva, nu are fire să sufere nici patimă, nici stricăciune, nici când naște, nici
când zidește, nici nu are trebuință de ajutorul cuiva, ci nașterea, fiind
lucrare a firii și scoțând din ființa Sa pe Cel născut, este fără de început și
veșnică, pentru ca Cel ce naște să nu sufere schimbare și pentru ca să nu
fie Dumnezeu întâi și Dumnezeu pe urmă, primind adăugire, iar zidirea,
fiind lucrare a voinței, nu este împreună-veșnică cu Dumnezeu, căci ceea
939
ce se aduce dintru neființă întru ființă nu are fire a fi împreună-veșnic cu
Cel ce nu are început și pururea este. Și precum nu asemenea lucrează
omul și Dumnezeu, căci omul nu aduce nimic dintru neființă întru ființă, ci
cele ce le face le face din materie pusă înainte, nu numai voind, ci și mai
întâi socotind, închipuind în minte ceea ce va să facă, apoi lucrând cu
mâinile, suferind osteneală și trudă, și adeseori nici neizbutind a face lucrul
după voia sa, iar Dumnezeu, numai voind, dintru neființă întru ființă pe
toate le aduce, tot astfel nu asemenea naște Dumnezeu și omul, pentru că
Dumnezeu, fiind fără de ani și fără de început, fără de patimă și fără de
stricăciune, fără de trup, Unul și fără de sfârșit, naște fără de ani și fără de
început, fără de patimă și fără de stricăciune, fără de însoțire, fără de
început și fără de sfârșit, neavând nașterea Sa cea necuprinsă de minte nici
început, nici încetare, căci fără de ani naște fiind neschimbat, fără de
stricăciune fiind nepătimitor și fără de trup, fără de însoțire fiind Unul și
neavând trebuință de altul, iar fără de sfârșit și fără de încetare fiind fără de
început și pururea întru același chip petrecând, pentru că cel cu adevărat
fără de început este și cu adevărat fără de sfârșit, iar cel ce este fără de
sfârșit numai după dar, precum îngerii, nu este fără de început. Deci
Dumnezeu, Cel ce pururea este, naște pe Cuvântul Său cel desăvârșit fără
de început și fără de sfârșit, ca nu în timp să nască Cel ce este mai presus
de timp și de fire, pe când omul, dimpotrivă, naște fiind supus facerii și
stricăciunii, curgerii și înmulțirii, având firea împărțită în parte bărbătească
și parte muierească și având trebuință una de alta, lucru care nu se cuvine
a fi cugetat despre Dumnezeu, Cel ce este mai presus de toate și covârșește
toată gândirea și înțelegerea. Astfel învață Sfânta Sobornicească și
Apostolească Biserică, că întru aceeași veșnicie este Tatăl și întru aceeași
veșnicie este Fiul Cel Unul-Născut, dintr-Dînsul născut fără de ani, fără de
stricăciune, fără de patimă și neînțeles de minte, în chipul pe care singur
Dumnezeul tuturor îl știe, precum întru aceeași clipă este focul și întru
aceeași clipă este lumina dintr-dînsul, nu mai întâi focul și apoi lumina, ci
amândouă împreună, iar precum lumina din foc pururea se naște și pururea
întru foc petrece fără a se despărți de dânsul, tot așa și Fiul din Tatăl se
naște fără despărțire și fără depărtare, pururea întru Tatăl fiind, cu
940
deosebirea că lumina este felurime firească a focului, pe când Fiul lui
Dumnezeu Cel Unul-Născut, dieşi Se naște fără despărțire și pururea
petrece în Tatăl, are ipostasul Său deosebit de al Tatălui. Pentru aceasta
Cuvânt și Strălucire Se numește, fiind născut fără de însoțire, fără de
patimă, fără de ani și fără de stricăciune, nedespărțit din Tatăl, iar Fiul și
Chip al Ipostasului Tatălui Se numește, pentru că este desăvârșit și
ipostatnic și întru toate asemenea Tatălui, afară de nenaștere. Iară Unul-
născut Se numește, pentru că Unul din Unul Tatăl, și numai El, întru un
chip negrăit și neasemănat, S-a născut, căci nu se află altă naștere care să
se asemene nașterii Fiului lui Dumnezeu, nici nu este alt Fiu al lui
Dumnezeu, fiindcă, dieşi și Duhul Sfânt purcede din Tatăl, aceasta nu se
face cu chip de naștere, ci cu chip de purcedere, alt chip de existență fiind
acesta, necuprins de minte și necunoscut, precum necuprinsă și
necunoscută este și nașterea Fiului, pentru care pricină toate câte are Tatăl
ale Lui sunt, afară de nenaștere, care nu arată vreo deosebire de ființă, nici
vreo dregătorie mai mare sau mai mică, ci numai chipul existenței,
asemenea precum Adam, nenăscut fiind, pentru că este zidit de Dumnezeu,
iar Set născut fiind, pentru că este fiu al lui Adam, iar Eva din coasta lui
Adam purceasă fiind, pentru că nu s-a născut, nu se deosebesc între ei
după fire, căci oameni sunt, ci numai după chipul existenței, adică după
felul în care sunt. Pentru aceasta se cuvine a ști cu de-amănuntul că graiul
agheniton, când se scrie cu un singur „n”, însemnează „nezidit” și
„nefăcut”, iar când se scrie cu doi „n”, agheniton, însemnează „nenăscut”,
și astfel, după înțelesul dintâi, se deosebește ființă de ființă, căci alta este
ființa cea nezidită, arătată prin agheniton cu un „n”, și alta ființa cea zidită,
arătată prin gheniton, iar după înțelesul cel de-al doilea nu se face nici o
deosebire de ființă, fiindcă și la dobitoace ipostasul celui dintâi este
„nenăscut”, dar nu „nezidit”, deoarece au fost zidite de Făcătorul, prin
Cuvântul fiind aduse la existență, însă nu s-au născut dintr-un altul de
același fel, și astfel, după primul înțeles, graiul agheniton se potrivește
tuturor celor trei ipostasuri dumnezeiești, pentru că sunt deoființă și
nezidite, iar după al doilea înțeles nu se potrivește decât Tatălui, căci
numai El este nenăscut, neavând de la alt ipostas existența Sa, în vreme ce
941
numai Fiul este născut, pentru că S-a născut din ființa Tatălui fără de
început și fără de ani, iar numai Duhul Sfânt este purces, din ființa Tatălui
purcegându-Se, nu născându-Se, așa precum ne învață Dumnezeiasca
Scriptură, dieşi chipul nașterii și al purcederii rămâne cu totul neajuns de
minte. Și se mai cuvine a ști că nu de la noi s-au mutat către Fericita
Treime numirile de Părinte, de Fiu și de Purcedere, ci dimpotrivă, de acolo
s-au dăruit nouă, precum mărturisește Dumnezeescul Apostol, zicând că de
la Tatăl se numește toată părintimea din cer și de pe pământ, iar dacă
spunem că Tatăl este începutul Fiului și mai mare decât Fiul, nu înțelegem
prin aceasta că ar fi mai întâi decât Fiul după vreme sau după fire, căci prin
Fiul au fost făcute veacurile, ci numai după pricină, adică pentru că Fiul Se
naște din Tatăl, iar nu Tatăl din Fiul, și pentru că Tatăl este pricinuitorul
Fiului în chip firesc, asemenea cum nu din lumină iese focul, ci din foc
lumina. Pentru aceasta, când auzim că Tatăl este începutul și mai mare
decât Fiul, se cuvine a înțelege că aceasta este după pricină, iar nu după
ființă, căci precum nu spunem că focul este de altă ființă decât lumina, tot
așa nu este cu putință a spune că Tatăl este de altă ființă decât Fiul, ci
amândoi sunt de una și aceeași ființă, și precum zicem că focul luminează
prin lumina care iese din el, fără a socoti lumina drept unealtă slujitoare, ci
drept putere firească, tot așa mărturisim că Tatăl toate câte le face le face
prin Fiul Său Cel Unul-născut, nu ca printr-o unealtă slujitoare, ci ca prin
putere firească și ipostatnică, astfel încât toate câte face Tatăl le face
deopotrivă și Fiul, cu deosebirea că lumina nu are ipostas deosebit de foc,
pe când Fiul este ipostas desăvârșit, deosebit de ipostasul Tatălui, precum
mai înainte s-a arătat. Și pentru că nu este cu putință a se afla în lucrurile
cele zidite o icoană sau o asemănare care să arate fără schimbare chipul
Sfintei Treimi, de vreme ce tot ce este zidit este alcătuit, trecător,
schimbăcios, scris-împrejur, supus formei și stricăciunii, este limpede că
nu poate înfățișa curat Dumnezeiasca Ființă, Care este mai presus de ființă
și slobodă de toate acestea, iar că toată zidirea este supusă multora dintre
aceste însușiri și, după firea ei, stricăciunii, este lucru arătat. Asemenea
credem și într-Unul Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din
Tatăl purcede și în Fiul Se odihnește, Care împreună cu Tatăl și cu Fiul
942
este închinat și slăvit, ca Cel ce este deoființă și împreună-veșnic, Duhul
cel din Dumnezeu, cel drept și stăpânitor, izvorul înțelepciunii, al vieții și
al sfințeniei, Dumnezeu împreună cu Tatăl și cu Fiul fiind și numindu-Se,
nezidit și plin, ziditor și atotțiitor, atotlucrător și atotputernic, nemărginit
întru putere, Care stăpânește toată zidirea fără a fi stăpânit, îndumnezeiește
fără a Se îndumnezei, împlinește fără a Se împlini, împărtășește fără a Se
împărtăși, sfințește fără a Se sfinți, Mângâietor fiind ca Cel ce primește
rugăciunile tuturor, întru toate asemenea Tatălui și Fiului, Care din Tatăl
purcede, prin Fiul Se dă și Se face împărtășit întregii zidiri, Care singur
zidește, dă ființă tuturor, sfințește și ține toate, ipostatnic fiind, adică întru
al Său deosebit ipostas stând, nedespărțit și nedepărtat de Tatăl și de Fiul,
având toate câte are Tatăl și Fiul, afară de nenaștere și de naștere. Căci
Tatăl este nepricinuit și nenăscut, nefiind din cineva, nici având ceva din
cele ce are de la altul, ci El Însuși fiind începătură și pricină tuturor, atât a
ființei, cât și a felului de a fi, iar Fiul este din Tatăl cu chip de naștere, iar
Duhul Sfânt tot din Tatăl, dar nu cu chip de naștere, ci de purcedere, și
deosebirea dintre naștere și purcedere o știm din dumnezeiasca
descoperire, însă chipul acestei deosebiri ne rămâne cu totul neajuns de
minte, cu toate că nașterea Fiului și purcederea Duhului sunt împreună și
fără de început, întru aceeași veșnicie. Deci toate câte are Fiul și Duhul de
la Tatăl le au, și însăși ființa, căci de nu ar fi Tatăl, nici Fiul n-ar fi, nici
Duhul, și de nu ar avea Tatăl ceva, nici Fiul, nici Duhul n-ar avea, pentru
că pentru Tatăl, adică pentru că este Tatăl, există Fiul și Duhul, și pentru
Tatăl Fiul și Duhul au toate câte are El, afară de nenaștere, de naștere și de
purcedere, căci numai prin aceste însușiri ipostatice se deosebesc între ele
cele trei Sfinte Ipostasuri, nu după ființă, ci prin semnul propriu al
ipostasului, rămânând nedespărțit despărțite. Și mărturisim că fiecare
dintre cele trei este ipostas desăvârșit, pentru ca nu cumva să înțelegem o
fire desăvârșită alcătuită din trei nesăvârșite, ci să cunoaștem o ființă
singuratică, mai presus și mai înainte de toată săvârșirea, în trei ipostasuri
desăvârșite, căci ceea ce se încheagă din nesăvârșite este fără îndoială
alcătuit, iar din ipostasuri desăvârșite este cu neputință a se face alcătuire,
pentru care nici nu spunem că firea este din ipostasuri, ci în ipostasuri, iar
943
nesăvârșite numim acelea care nu păzesc chipul lucrului ce se desăvârșește
din ele, precum piatra, lemnul și fierul, care fiecare în parte sunt
desăvârșite după firea lor, dar către casa ce se zidește din ele nu sunt
desăvârșite, căci nici una dintre ele nu este casa însăși. De aceea numim
desăvârșite ipostasurile, ca să nu cugetăm vreo alcătuire în Dumnezeiasca
fire, fiindcă alcătuirea este început și pricină a despărțirii, și iarăși spunem
că cele trei ipostasuri sunt unele întru altele, ca nu cumva să aducem
mulțime sau gloată de dumnezei, astfel încât, prin cele trei ipostasuri, să
înțelegem că nu este nici amestecare, nici alcătuire, iar prin deoființimea
lor, prin aceeași voie, lucrare, putere, stăpânire și mișcare, să cunoaștem că
nu este nici despărțire, ci că este un Dumnezeu cu adevărat: Dumnezeu,
Cuvântul și Duhul Lui. Și se cuvine a ști că alta este a se vedea cu lucrul și
alta a se vedea cu mintea și cu cugetul, pentru că în toată zidirea
despărțirea ipostasurilor se vede cu lucrul, precum Petru se vede despărțit
de Pavel, iar împărtășirea, împreunarea și unimea se văd numai cu mintea
și cu cugetul, fiindcă socotim cu mintea că Petru și Pavel sunt de aceeași
fire și au o fire de obște, fiecare fiind jivină cuvântătoare muritoare, trup
însuflețit cu suflet cuvântător și gânditor, astfel încât firea de obște se
cunoaște cu mintea, iar ipostasurile nu sunt unele întru altele, ci fiecare stă
deosebit și separat, având multe care le despart, prin loc, prin vreme, prin
socoteală, prin putere, prin chip, prin deprindere, prin așezarea trupului,
prin vrednicie, prin dregătorie și prin toate însușirile ipostatice, și mai ales
prin aceea că nu sunt unele întru altele, ci despărțite, pentru care le și
numim doi oameni, sau trei, sau mulți. Și aceasta este cu putință a se vedea
la toate lucrurile cele zidite, unde despărțirea ipostasurilor se arată cu
lucrul, iar unimea și obștimea numai cu cugetul, însă la Sfânta și cea mai
presus de ființă, mai înaltă decât toate și necuprinsă Treime, se întâmplă
dimpotrivă, pentru că acolo obștimea și unimea se văd cu lucrul, din
pricina împreună-veșniciei, a aceleiași ființe, a aceleiași lucrări și voințe, a
unei singure uniri a socotinței, a aceleiași stăpâniri, puteri și bunătăți și a
unei singure porniri a mișcării, nu ca asemănare, ci ca identitate adevărată,
fiindcă una este ființa, una bunătatea, una puterea, una voința, una
lucrarea, una stăpânirea, nu trei asemenea uneia alteia, ci una și aceeași
944
mișcare a celor trei ipostasuri, pentru că fiecare dintre ele nu are mai
puțină unire către celălalt decât către sine, astfel încât întru toate una sunt
Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, afară de nenaștere, naștere și purcedere. Iar
despărțirea se cunoaște numai cu cugetul, pentru că un Dumnezeu
mărturisim, iar deosebirea o înțelegem numai în însușirile părintimii, ale
fiimii și ale purcederii, după pricină și pricinuit și după desăvârșirea
ipostasului, adică după chipul estimii, căci nici depărtare de loc nu putem
spune despre Dumnezeirea cea nescrisă-împrejur, fiindcă ipostasurile sunt
unele întru altele, nu prin amestecare, ci prin ținere reciprocă, după
cuvântul Domnului Care a zis: „Eu întru Tatăl și Tatăl întru Mine”, și nici
deosebire de voie, sau de socotință, sau de lucrare, sau de putere, sau de
altceva nu putem spune, deoarece toate acestea sunt cele care la noi nasc
despărțirea cu lucrul și cu totul deplină. Pentru aceea nici trei dumnezei nu
numim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, ci un singur Dumnezeu
mărturisim în Sfânta Treime, căci Fiul și Duhul se aduc la un singur
Pricinuitor, fără a se alcătui sau amesteca după rătăcirea lui Sabelie, ci
unindu-se nu prin amestecare, ci prin ținere unul de altul, având și locuirea
cea întru sine, adică pe unul în altul, fără nici o tulburare sau amestecare, și
nici despărțindu-se sau tăindu-se cu ființa după rătăcirea lui Arie, pentru că
Dumnezeirea este neîmpărțită în cele despărțite, fiind, ca să spunem pe
scurt, asemenea la trei sori care se țin unul de altul fără nici o depărtare de
loc, având una și aceeași lumină. Deci când privim la Dumnezeire, la
Pricina cea dintâi, la singura stăpânire și la una și aceeași mișcare și voie,
ființă, putere, lucrare și domnie ale Dumnezeirii, una este cea văzută de
mintea noastră, iar când luăm aminte la cele întru care este Dumnezeirea,
sau mai degrabă care sunt Dumnezeirea, adică la cele ce din Pricina cea
dintâi sunt fără de ani, deopotrivă în slavă și nedepărtate, anume la
ipostasurile Fiului și ale Duhului, atunci trei sunt cele ce de noi sunt
închinate. Unul este Tatăl, Tatăl, fără de început, adică nepricinuit, pentru
că nu este din cineva; unul este Fiul, Fiul, nu nepricinuit, pentru că este din
Tatăl, dar dacă socotim începutul după vreme, este și fără de început,
pentru că Făcătorul vremilor nu este sub vreme; și unul este Duhul Sfânt,
Care iese din Tatăl nu cu chip de fiime, ci de purcedere, fără ca Tatăl să se
945
depărteze de nenaștere pentru că a născut, sau Fiul de naștere pentru că S-a
născut din Nenăscut, sau Duhul să se mute în Tatăl ori în Fiul pentru că a
purces, căci însușirea este nemișcată și nu se schimbă, pentru că altfel nu
ar mai rămâne însușire. Căci dacă Tatăl ar deveni Fiul, nu ar mai fi Tată cu
adevărat, și dacă Fiul ar deveni Tată, nu ar mai fi Fiul cu adevărat, fiindcă
unul este Tatăl, unul este Fiul și unul este Sfântul Duh, iar Tatăl nu îl
numim din cineva, ci Tată al Fiului, Fiul nu îl numim pricină sau Tată, ci
din Tatăl și Fiul al Tatălui, iar pe Duhul Sfânt îl numim din Tatăl și Duh al
Tatălui, nu însă „din Fiul”, ci Duh al Fiului, precum spune Apostolul: „De
nu are cineva Duhul lui Hristos, acesta nu este al Lui”, mărturisind
totodată că prin Fiul Se arată și Se dă nouă, căci El a suflat și a zis: „Luați
Duh Sfânt”, așa precum din soare sunt raza și strălucirea, soarele fiind
izvorul razei și al strălucirii, iar prin rază ni se dă strălucirea care ne
luminează și se împărtășește nouă. Iar pe Fiul nu îl numim nici al Duhului,
nici din Duhul, ci păzim neschimbată și neamestecată dreapta mărturisire a
Sfintei, deoființei și de viață făcătoarei Treimi.
Pentru chipul zămislirii lui Dumnezeu Cuvântului şi pentru
Dumnezeiasca Lui întrupare
Că Îngerul Domnului au fost trimis către Sfânta Fecioară, care se trăgea
din seminţia lui David („că arătat este că din Iuda a răsărit Domnul nostru,
din care seminţie nimeni nu s-au apropiat de Altar”, precum au zis
Dumnezeiescul Apostol; pentru care pricină pre urmă vom zice mai cu de-
amăruntul), căreia şi binevestindu-i zicea: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de
dar, Domnul este cu tine”; iar ea s-au spăimântat de cuvântul lui. Şi zice
către dânsa Îngerul: „Nu te teme, Maria, că ai aflat dar la Domnul, şi vei
naşte fiu, şi vei chema numele Lui Iisus, că El va mântui pre norodul Său
de păcatele lor”. Pentru aceea şi Iisus „Mântuitor” se tâlcuieşte. Iar ea,
nedomirindu-se, zice: „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce de bărbat nu
ştiu?”; iarăşi zice Îngerul către dânsa: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine
şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul Care Se
naşte din tine Se va chema Fiul lui Dumnezeu”. Iar ea atunci zice către el:
„Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Deci, după ce s-au
946
plecat Sfânta Fecioară, au venit, după cuvântul Domnului carele au zis
Îngerul, peste dânsa Duhul Sfânt, Carele o au curăţit pre ea şi putere i-au
dat primitoare de Dumnezeirea Cuvântului, împreună şi născătoare. Şi
atunci au umbrit peste dânsa Înţelepciunea şi Puterea cea ipostatică a lui
Dumnezeu Celui Preaînalt, Fiul lui Dumnezeu, zic, Cel deofiinţă cu Tatăl,
ca o sămânţă dumnezeiască, şi au închegat Lui-Şi din sfintele şi
preacuratele ei sângiuri trup însufleţit, cu suflet cuvântător şi înţelegător,
pârgă adecă a frământăturii noastre; nu cu chipul zămislirii celei din
sămânţă, ci cu chipul zidirii Ziditorului, prin Sfântul Duh, nu prin
creşterile cele câte puţin făcându-se desăvârşit chipul trupului, ci deodată
săvârşindu-se, Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu făcându-Se ipostas trupului.
Pentru că Dumnezeu Cuvântul nu S-au unit cu trup carele să fi fost mai
întâi întru al său deosebit ipostas, ci, sălăşluindu-Se în pântecele Sfintei
Fecioare cu nescriere-împrejur, întru al Său ipostas din preacuratele
sângiuri ale Pururea-Fecioarei Şi-au zidit trup însufleţit, cu suflet
cuvântător şi înţelegător, pârgă luând Lui-Şi a frământăturii omeneşti,
Însuşi Cuvântul făcându-Se ipostas trupului. Pentru aceasta este împreună,
întru aceeaşi dată, trup: întru aceeaşi dată trup al lui Dumnezeu Cuvântul
şi, întru aceeaşi dată, trup însufleţit, cuvântător şi înţelegător. Pentru aceea
nu zicem om îndumnezeit, ci Dumnezeu înomenit¹. Căci, fiind cu firea
Dumnezeu desăvârşit, S-au făcut cu firea om desăvârşit Acestaşi, nu
schimbându-Se cu firea, nici cu nălucire arătând rânduiala întrupării, ci cu
trupul carele l-au luat din Sfânta Fecioară, însufleţit cu suflet cuvântător şi
înţelegător, şi carele întru dânsul avea pre acestea, unindu-Se după ipostas
fără de amestecare şi fără de schimbare şi fără de despărţire, neschimbând
firea Dumnezeirii Sale întru fiinţa trupului, nici fiinţa trupului Său întru
firea Dumnezeirii Sale, nici din firea cea Dumnezeiască a Lui şi din firea
cea omenească, care au luat, o fire alcătuită făcând.
Pentru cele două firi, împotriva Monofisiţilor
Că fără de schimbare şi fără de prefacere s-au unit firile una cu alta, cât
nici firea cea Dumnezeiască nu s-au strămutat dintru a sa singurătate şi
nematerialnicime, nici cea omenească nu s-au schimbat în firea
947
Dumnezeirii sau s-au prefăcut întru nefiinţă, nici din cele două firi o fire
alcătuită s-au făcut. Pentru că firea cea alcătuită nici cu una dintru acele
firi din care s-au alcătuit nu poate fi deofiinţă, fiindcă s-au făcut alta din
altele. Precum trupul cel alcătuit din patru stihii nici cu focul nu se zice
deofiinţă, nici foc se numeşte, nici aer se zice, nici apă, nici pământ, nici
cu vreuna dintru acestea este deofiinţă. Deci, dacă după unire, precum zic
ereticii, al unei firi alcătuite au fost Hristos, din fire singuratică şi
nematerialnică S-au schimbat în alcătuită, şi aşa nici cu Tatăl, a Căruia
firea este singuratică, este deofiinţă, nici cu Maica, pentru că ea nu este
alcătuită din Dumnezeire şi omenire; nici iarăşi este întru Dumnezeire şi
omenire. Şi nici Dumnezeu nu Se va numi, nici om, ci numai Hristos; şi va
fi numele acesta „Hristos” nu nume al ipostasului Lui, ci, precum socotesc
ei, al unei firi. Iar noi nu dogmatisim cum că Hristos este de o fire
alcătuită, nici din altele altceva, precum din suflet şi din trup omul, sau din
patru stihii trupul, ci din altele aceleaşi. Pentru că mărturisim cum că din
Dumnezeire şi din omenire Dumnezeu desăvârşit Acelaşi şi om desăvârşit
este şi Se zice, şi din două firi este, şi în două firi. Iar numele Hristos
zicem că este al ipostasului, care nu se zice cu singurime, ci este
însemnătoriu al amândurora firilor. Pentru că El S-au uns pre Sine-Şi,
ungând ca un Dumnezeu trupul cu Dumnezeirea Sa şi ungându-Se ca un
om; pentru că El este şi aceasta şi aceea. Iar ungere a omenirii este
Dumnezeirea. Deci, Dacă de o fire alcătuită fiind Hristos este deofiinţă cu
Tatăl, va fi dară şi Tatăl alcătuit şi deofiinţă cu trupul, care lucru a-l zice
este necuviincios şi plin de toată hula. Cum încă şi o fire se va face
primitoare a deosebirilor celor fiinţeşti, care sunt împotrivitoare unele
altora? Căci cum este cu putinţă aceeaşi fire împreună să fie zidită şi
nezidită, muritoare şi nemuritoare, scrisă-împrejur şi nescrisă-împrejur? Iar
Dacă, zicând ei că Hristos este numai o fire, singuratică pre aceasta o vor
zice, sau numai singur Dumnezeu pre El Îl vor mărturisi şi nălucire vor
aduce, nu întrupare, sau numai singur om, precum zicea Nestorie; şi unde
va fi atunci desăvârşit întru Dumnezeire şi desăvârşit întru omenire? Când
încă şi de două firi vor zice pre Hristos, Dacă Îl zic pre El după unire de o
fire alcătuită? Căci cum că mai înainte de unire au fost Hristos numai de o
948
fire, fiecăruia este arătat. Ci aceasta este pricina ereticilor de se amăgesc, a
zice că aceeaşi este firea şi ipostasul. Dară, de vreme ce noi o fire zicem a
oamenilor, trebuie a şti cum că nu căutând la suflet şi la trup zicem aceasta,
că cu neputinţă este a zice cum că sufletul şi trupul, asemănându-se unul
cu altul, sunt de o fire; ci fiindcă multe ipostasuri sunt ale oamenilor şi toţi
pre aceeaşi hotărâre a firii primesc (pentru că toţi sunt alcătuiţi din suflet şi
din trup şi toţi sunt împărtăşiţi din firea sufletului şi au fiinţa trupului şi
felul cel de obşte), pentru aceasta a celor multe şi deosebite ipostasuri o
fire zicem, fiecăruia adecă ipostas două firi având şi în două firi fiind, a
sufletului zic şi a trupului. Iară la Domnul nostru Iisus Hristos nu este cu
putinţă a lua fel de obşte şi cuprinzător. Pentru că nici s-au făcut, nici este,
nici se va face cândva alt Hristos din Dumnezeire şi omenire şi în
Dumnezeire şi omenire, Acestaşi Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit.
Pentru aceasta nu este cu putinţă a zice o fire la Domnul nostru Iisus
Hristos, ca precum la cel netăiat, carele este alcătuit din suflet şi din trup
zicem, aşa şi la Hristos cel din Dumnezeire şi omenire. Pentru că acolo
este netăiat, iară Hristos nu este netăiat, că nici are fel de hristenire care să
i se zică asupra. Pentru aceasta dară, din două firi desăvârşit, din
Dumnezeire adecă şi din omenire, zicem că s-au făcut unirea, nu după
adunare-întru-una, sau tulburare, sau împreună-turnare, sau amestecare,
precum au zis de-Dumnezeu-urgisitul Dioscor şi Evtihie şi Sevir şi ceata
lor cea spurcată; nici după feţe, sau după dragoste, sau după vrednicie, sau
după întocmeala la un sfat, sau după cinstea cea deopotrivă, sau după
numirea cu acelaşi nume, sau după buna voinţă, precum au zis urâtorii de
Dumnezeu Nestorie şi Diodor şi Theodor al Mopsuestiei şi adunarea lor
cea drăcească; ci după alcătuire, adecă după ipostas, fără de schimbare şi
fără de tulburare şi fără de prefacere şi fără de despărţire şi fără de
depărtare, şi în două firi desăvârşite fiind. Un ipostas mărturisim al Fiului
lui Dumnezeu, şi după ce S-a întrupat, pre acelaşi ipostas zicându-l al
Dumnezeirii şi al omenirii Lui, şi pre amândouă firile mărturisindu-le că se
păzesc întru El după ce s-au unit, nu deosebi şi deoparte punând pre
fiecare, ci unite una cu alta întru un ipostas alcătuit. Pentru că fiinţească
zicem pre unire, adecă adevărată şi nu după nălucire; iară fiinţească nu ca
949
cum amândouă firile ar fi făcut o fire alcătuită, ci fiindcă sunt unite una cu
alta cu adevărat întru un ipostas alcătuit al Fiului lui Dumnezeu; încă şi
deosebirea lor cea fiinţească hotărâm că se păzeşte. Pentru că ce au fost
zidit au rămas zidit, şi ce au fost nezidit, nezidit; ce au fost muritor au
rămas muritor, şi ce au fost nemuritor, nemuritor; ce au fost scris-împrejur
au rămas scris-împrejur, şi ce au fost nescris-împrejur, nescris-împrejur; ce
au fost văzut au rămas văzut, şi ce au fost nevăzut, nevăzut. Unul
străluceşte cu minunile, iară altul S-a supus ocărilor. Iară Cuvântul, fiindcă
sunt ale Lui cele ce sunt ale sfântului Său trup, pre cele omeneşti le face
ale Sale şi pre trup îl împărtăşeşte din cele ale Lui, după chipul dării şi
împărtăşirii celei deopotrivă, pentru încăperea părţilor întru sine, adecă a
uneia întru alta, şi pentru unirea cea după ipostas, şi pentru că Unul au fost
şi Acelaşi Cel ce lucra şi cele dumnezeieşti şi cele omeneşti, în fiecare din
amândouă chipurile, cu împărtăşirea celuilalt. Pentru aceasta şi Domnul
Slavei se zice că S-a răstignit, măcar că Dumnezeiasca Lui fire nu au
pătimit, şi Fiul Omului se mărturiseşte că mai înainte de patimă în Ceriu au
fost, precum Însuşi Domnul au zis. Pentru că Unul şi Acelaşi au fost
Domnul Slavei, Cel ce cu firea şi după adevăr Fiul Omului, adecă om, S-a
făcut. Şi ale Lui şi minunile şi patimile a fi le cunoaştem, măcar de şi cu
alta făcea minunile, şi cu alta Acelaşi suferea patimile. Pentru că ştim că
precum unul este ipostasul Lui, aşa se păzeşte deosebirea cea firească a
firilor. Dară cum se va păzi deosebirea, Dacă nu se vor păzi cele ce au
deosebirea între sine? Pentru că deosebirea este deosebire a celor ce se
deosebesc. Deci cu cuvântul cu carele se deosebesc firile lui Hristos între
dânsele, adecă cu cuvântul fiinţei, cu acesta zicem că Se uneşte El cu
marginile: după Dumnezeire adecă cu Tatăl şi cu Duhul, iară după omenire
cu Maica Sa şi cu noi. Că deofiinţă este Acestaşi după Dumnezeire cu Tatăl
şi cu Sfântul Duh, iară după omenire cu Maica Sa şi cu toţi oamenii. Iară
cu cuvântul cu carele se unesc firile Lui zicem că Se deosebeşte El de Tatăl
şi de Duhul, de Maica Sa şi de ceilalţi oameni. Pentru că se unesc firile Lui
prin ipostas, având un ipostas alcătuit, cu carele Se deosebeşte de Tatăl şi
de Duhul, de Maica Sa şi de noi.

950
 Pentru numărul firilor
Şi precum la Dumnezeire o fire mărturisim, dară cum că trei ipostasuri
cu adevărat sunt zicem, şi pre toate cele fireşti şi fiinţeşti singuratice le
grăim, iară pre deosebirea ipostasurilor numai în cele trei însuşiri, adecă în
cea fără de pricină şi Părintească, şi în cea pricinuită şi Fiască, şi în cea
pricinuită şi Purceasă, o cunoaştem că este; şi pre ele cum că sunt
nedespărţite şi nedespreunate unele de altele şi unite, şi cum că încap fără
de amestecare între sine, adecă unele întru altele, le ştim: unite adecă fără
de amestecare, pentru că trei sunt, măcar de şi sunt unite; iară deosebite
fără de despărţire, că măcar de şi fiecare a sa deosebită stare are, adecă este
desăvârşit ipostas şi pre însuşirea sa, adecă pre chipul estimii sale, deosebit
îl are, dară însă sunt unite cu fiinţa şi cu însuşirile cele fireşti şi cu a nu se
despărţi nici a se despreuna de ipostasul cel Părintesc, şi un Dumnezeu
sunt şi se zic. Întru acestaşi chip şi la dumnezeiasca şi negrăita şi care toată
mintea şi înţelegerea covârşeşte rânduiala întrupării lui Dumnezeu
Cuvântul şi Domnului nostru Iisus Hristos, unuia din Sfânta Treime, două
firi mărturisim, Dumnezeiască şi omenească, care s-au împreunat
amândouă şi s-au unit după ipostas, dară un ipostas carele s-a făcut alcătuit
din amândouă firile. Şi zicem cum că şi după unire se păzesc amândouă
firile întru unul ipostasul cel alcătuit, adecă întru unul Hristos, şi cum că cu
adevărat sunt ele şi însuşirile lor cele fireşti, însă unite fără de amestecare
şi fără de despărţire deosebite şi numărate. Şi precum cele trei ipostasuri
ale Sfintei Treimi fără de amestecare sunt unite şi fără de despărţire
despărţite şi se numără, şi numărul despărţire sau despreunare sau
înstrăinare şi tăiere între dânsele nu face, pentru că un Dumnezeu
cunoaştem, pre Tatăl şi pre Fiul şi pre Duhul Sfânt, întru acestaşi chip şi
firile lui Hristos, dieşi sunt unite, dară fără de amestecare sunt unite, şi
dieşi încap între sine, adecă una întru alta, dară pre schimbarea şi
prefacerea uneia întru alta nu o primesc; că păzeşte fiecare neschimbată
pre însuşirea sa cea firească. Pentru aceea şi se numără, şi numărul nu
aduce despărţire, pentru că unul este Hristos şi întru Dumnezeire şi întru
951
omenire desăvârşit. Că numărul nu este pricinuitoriu de despărţire sau de
unire, ci însemnătoriu al sumei celor ce se numără, sau unite de vor fi, sau
despărţite: unite adecă, precum că cincizeci de pietre are zidul acesta; iară
despărţite, precum că cincizeci de pietre se află în câmpul acesta; şi iarăşi,
unite, că două firi sunt în cărbune, a focului zic şi a lemnului; iară
despărţite, că firea focului este alta şi a lemnului alta, alt chip unindu-le şi
despărţindu-le pre ele, iară nu numărul. Deci precum cu neputinţă este pre
cele trei ipostasuri ale Dumnezeirii, măcar de şi sunt unite între dânsele
unele cu altele, a le zice un ipostas, ca să nu facem amestecare şi pierzare
deosebirii ipostasurilor, aşa şi pre cele două firi ale lui Hristos, care sunt
unite după ipostas, cu neputinţă este a le zice o fire, ca să nu facem
pierzare şi amestecare şi nefiinţă deosebirii lor.
Cum că toată firea cea Dumnezeiască întru una din Ipostasurile ei s-au
unit cu toată firea cea omenească, şi nu parte cu parte
Cele de obşte şi cuprinzătoare se zic peste cele mărunte şi deosebite care
sunt supuse sub dânsele. Deci de obşte este fiinţa, ca ceea ce este fel; iară
mărunt şi deosebit este ipostasul. Dară mărunt şi deosebit se zice nu pentru
că parte din fire are şi parte nu are, ci pentru că este mărunt şi deosebit cu
numărul, ca un netăiat. Căci ipostasurile se zic că se deosebesc cu numărul,
iară nu cu firea. Deci se zice fiinţa peste ipostas, pentru că în fiecare din
ipostasurile ei cele de un fel toată deplin este fiinţa. Pentru aceea nici se
deosebesc ipostasurile unele de altele cu fiinţa, ci cu întâmplările, care sunt
însuşirile cele însemnătoare cu care se însemnează ipostasul, iară nu firea.
Pentru că pre ipostas îl hotărâm că este fiinţă împreună cu întâmplări.
Drept aceea ipostasul are ceea ce este de obşte, împreună cu semnele şi cu
însuşirile sale cele deosebite, încă şi a avea starea sa deosebită; iară fiinţa
singură de sine nu are stare, ci întru ipostasuri se priveşte. Deci când
pătimeşte unul din ipostasuri, toată fiinţa a căreia ipostasul a pătimit se
zice că a pătimit întru unul din ipostasurile ei; însă nu urmează nevoie ca şi
toate ipostasurile cele de un fel împreună să pătimească cu ipostasul cel ce
pătimeşte. Deci aşa mărturisim, cum că firea Dumnezeirii toată deplin este
în fiecare din ipostasurile ei: toată întru Tatăl, toată întru Fiul, toată întru
952
Sfântul Duh; pentru aceea şi desăvârşit Dumnezeu este Tatăl, desăvârşit
Dumnezeu Fiul, desăvârşit Dumnezeu Duhul cel Sfânt. Aşa şi la întruparea
lui Dumnezeu Cuvântul, Unuia din Sfânta Treime, zicem cum că toată şi
deplin Dumnezeiasca fire întru unul din ipostasurile sale s-au unit cu toată
firea omenească, şi nu parte cu parte. Că zice Dumnezeiescul Apostol cum
că „întru Dânsul locuieşte toată plinirea Dumnezeirii trupeşte”, adecă în
trupul Lui. Şi al acestuia ucenic, purtătoriul de Dumnezeu şi întru
cunoştinţa cea mare a lucrurilor celor dumnezeieşti vestit Dionisie, zice
cum că cu totul deplin întru unul din ipostasurile sale S-a împărtăşit cu noi.
Dară însă nu pentru aceasta vom fi siliţi a zice cum că toate ipostasurile
Sfintei Dumnezeiri, adecă câte trei, s-au unit după ipostas cu toate
ipostasurile omenirii; pentru că nici cu un chip nu S-au împărtăşit Tatăl şi
Duhul cel Sfânt la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, fără numai cu
bunăvoinţă şi voire. Iară cu toată firea cea omenească zicem că S-a unit
toată fiinţa Dumnezeirii; pentru că nimic nu a lăsat Dumnezeu Cuvântul
din cele ce a sădit în firea noastră când ne-a zidit pe noi dintru început, ci
toate le-a luat asupra Lui: trup adecă, suflet înţelegător şi cuvântător şi
însuşirile acestora. Că jivina aceea ce este lipsită de una dintru acestea nu
este om; că El tot deplin pe mine tot deplin m-a luat asupra Sa şi tot deplin
cu tot deplin S-a unit, ca la tot deplin să dăruiască mântuirea; că ce nu s-ar
fi luat ar fi rămas nevindecat. Deci Cuvântul lui Dumnezeu S-a unit cu
trupul prin mijlocirea minţii, care este în mijloc între curăţenia lui
Dumnezeu şi între grosimea trupului; pentru că stăpânirea sufletului şi a
trupului o are mintea, iară mintea este partea cea mai curată a sufletului.
Dară şi stăpânirea minţii o are Dumnezeu, şi când i se dă voie de la
Dumnezeu, mintea lui Hristos îşi arată stăpânirea sa; dară se biruieşte şi
urmează lui Dumnezeu şi acestea lucrează care voieşte dumnezeiasca voie.
Şi mintea S-a făcut lăcaş al Dumnezeirii celei unite cu dânsa după ipostas,
precum şi trupul, iară nu împreună-lăcuitoare, precum părerea cea spurcată
a ereticilor se amăgeşte, zicând că un vas de un obroc nu va putea încăpea
două obroace, trupeşte pe cele nematerialnice judecându-le. Dară cum
Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit şi deofiinţă cu Tatăl şi cu noi se va
zice Hristos, Dacă o parte a firii celei Dumnezeieşti cu o parte a firii celei
953
omeneşti s-au unit întru Dânsul? Iară firea noastră zicem că S-a sculat din
morţi şi S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui, nu pentru că toate
ipostasurile oamenilor au înviat şi au şezut de-a dreapta Tatălui, ci pentru
că toată firea noastră întru ipostasul lui Hristos a făcut aceasta; că zice
Dumnezeiescul Apostol: „Împreună cu Dânsul ne-a sculat şi ne-a aşezat
întru Hristos”. Încă şi aceasta zicem, cum că unirea s-a făcut din fiinţele de
obşte; că toată fiinţa este de obşte a ipostasurilor celor ce se cuprind de
dânsa, şi nu este cu putinţă a afla fire, adecă fiinţă măruntă şi deosebită. Că
aşa ar urma a zice pe aceleaşi ipostasuri şi de o fiinţă şi de altă fiinţă, şi pe
Sfânta Treime, după Dumnezeire, şi de o fiinţă şi de altă fiinţă a o zice.
Deci aceeaşi fire se priveşte în fiecare ipostas. Şi când grăim cum că firea
Cuvântului S-a întrupat, precum au zis fericiţii bărbaţi Atanasie şi Chiril,
zicem cum că Dumnezeirea S-a unit cu trupul; drept aceea nici putem a
zice cum că firea Cuvântului a pătimit, căci nu a pătimit Dumnezeirea întru
Dânsul, ci zicem cum că firea omenească a pătimit întru Hristos,
neînsemnând cu aceasta pe toate ipostasurile oamenilor. Aşijderea şi
mărturisim cum că Hristos a pătimit cu firea omenească. Pentru aceasta,
firea Cuvântului zicând, însemnăm pe Însuşi Cuvântul; iară Cuvântul şi
firea cea de obşte o are, şi ipostasul cel deosebit.
Cum că Născătoare de Dumnezeu este Sfânta Fecioară.
Împotriva Nestorienilor
Iară pre Sfânta Fecioară chiar şi cu adevărat Născătoare de Dumnezeu o
propovăduim. Că precum Dumnezeu adevărat este Cel ce S-au născut
dintr-însa, aşa Născătoare de Dumnezeu adevărată este aceea ce pre
Dumnezeu cel adevărat dintr-însa întrupat L-au născut. Iară Dumnezeu
zicem cum că S-au născut dintr-însa nu ca cum Dumnezeirea Cuvântului ar
fi luat dintr-însa început de a fi, ci fiindcă Dumnezeu Cuvântul, Cel ce mai
înainte de veci, fără de ani, din Tatăl S-au născut, şi fără de început şi
pururea-veşnic împreună cu Tatăl şi cu Duhul este, în zilele cele mai de pe
urmă, pentru mântuirea noastră, în pântecele ei S-au sălăşluit şi dintr-însa,
fără de prefacere, S-au întrupat şi S-au născut. Că nu om prost au născut
Sfânta Fecioară, ci Dumnezeu adevărat; nu gol, ci întrupat; nu din cer
954
trupul pogorându-L şi ca printr-un solin printr-însa trecând, ci dintr-însa
trup deofiinţă cu noi luând şi întru Sine a avea starea făcându-L. Că de s-ar
fi adus trupul din cer şi nu s-ar fi luat din firea noastră, ce ar fi fost
trebuinţă de înomenire? Pentru că înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul
pentru aceasta S-au făcut, ca însăşi firea aceea ce au grieşit şi au căzut şi s-
au stricat să biruiască pre tiranul cel ce o au amăgit şi aşa de stricăciune să
se izbăvească, precum zice Dumnezeiescul Apostol: „Fiindcă prin om
moartea, şi prin om învierea morţilor”. Dacă cea dintâi este adevărată,
atunci şi cea de-a doua. Iară de şi zice: „Adam cel dintâi din pământ,
pământesc, iară Adam cel de-al doilea, Domnul din cer”, nu zice cum că
trupul este din cer, ci arată cum că nu este numai om prost. Pentru că iată
că şi Adam pre El L-au numit, şi Domn, însemnând pre amândouă. Pentru
că Adam se tâlcuieşte „făcut din pământ”; iară „făcut din pământ” arătat
este cum că este firea omului, aceea ce s-au zidit din pământ. Iară numele
„Domn” este arătătoriu al fiinţei celei Dumnezeieşti. Şi iarăşi zice
Apostolul: „Au trimis Dumnezeu pre Cel Unul-Născut Fiu al Său, făcut
din muiere”. Nu au zis „prin muiere”, ci „din muiere”. Deci a însemnat
Dumnezeiescul Apostol cum că El Însuşi este Cel Unul-Născut Fiu al lui
Dumnezeu şi Dumnezeu, Carele din Fecioară S-au făcut om, şi El Însuşi
este Cel ce din Fecioară S-au născut, Carele este Fiul lui Dumnezeu şi
Dumnezeu. Dară S-au născut trupeşte, ca Cel ce S-au făcut om, nu în om
mai înainte zidit lăcuind ca într-un proroc, ci fiinţeşte şi după adevăr
făcându-Se om, adecă întru al Său ipostas trup însufleţit cu suflet
cuvântător şi înţelegător făcându-L a avea starea şi El făcându-Se Lui
ipostas. Că aceasta însemnează „făcut din muiere”. Căci cum Cuvântul lui
Dumnezeu Acesta S-ar fi făcut sub lege, de nu S-ar fi făcut om deofiinţă cu
noi? Pentru aceea cu dreptate şi cu adevărat Născătoare de Dumnezeu pre
Sfânta Maria o numim. Că numele acesta pre toată taina Întrupării o
încheie. Că Dacă Născătoare de Dumnezeu este aceea ce au născut, cu
adevărat Dumnezeu este Cel ce dintr-însa S-au născut, cu adevărat şi om.
Căci cum din muiere S-ar fi născut Dumnezeu, Cel ce are existenţa mai
înainte de veci, de nu S-ar fi făcut om? Pentru că Cel ce este Fiul Omului
arătat este cum că este om. Iară Dacă Acesta ce S-au născut din muiere
955
Dumnezeu este, arătat că Unul este Cel ce din Dumnezeu-Tatăl S-au
născut după fiinţa cea Dumnezeiască şi fără de început, şi în anii cei mai
de pe urmă din Fecioară au iieşit după fiinţa cea ce are început şi este sub
vreme, adecă cea omenească. Iară aceasta un ipostas şi două firi şi două
naşteri însemnează ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iară „născătoare de
Hristos” nicidecum nu zicem pre Sfânta Fecioară, pentru că spre lepădarea
cuvântului acestuia „Născătoare de Dumnezeu”, spurcatul şi pângăritul şi
cu socotealele iudeu Nestorie, vasul necinstirii, şi spre necinstea aceleia ce
una cu adevărat este cinstită mai presus decât toată zidirea, Născătoarea de
Dumnezeu, această numire a aflat-o ca pre o surpătoare. Pentru că Hristos
era şi David împăratul şi Aaron arhiereul; că acestea sunt cele ce se
ungeau, împărăţia şi preoţia. Şi tot omul cel purtătoriu de Dumnezeu poate
să se zică hristos, dară nu Dumnezeu cu firea, precum şi urgisitul de
Dumnezeu Nestorie s-au semeţit a zice pre Cel născut din Fecioară
purtătoriu de Dumnezeu. Dară nouă să nu ne fie a-L zice sau a-L socoti pre
El purtătoriu de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat. Că Însuşi Cuvântul trup
S-au făcut, născându-Se din Fecioară şi iieşind Dumnezeu cu trupul cel
luat, carele acum şi acela Se îndumnezeieşte de Dânsul, îndată ce S-au
adus întru fiinţă, întrucât împreună S-au făcut acestea trei: luarea, starea,
îndumnezeirea acelui trup despre Cuvântul. Şi aşa se înţelege şi se zice
„Născătoare de Dumnezeu” Sfânta Fecioară, nu numai pentru firea
Cuvântului, ci şi pentru îndumnezeirea omenirii, ale cărora împreună cu
minune S-au lucrat şi zămislirea şi starea: zămislirea adecă a Cuvântului,
iară a trupului starea cea întru Însuşi Cuvântul; însăşi Maica lui
Dumnezeu, mai presus de fire, dând Făcătorului a Se face şi Dumnezeului
şi Ziditorului a toate a Se înomeni, Carele au îndumnezeit ce au luat,
păzind unirea celor unite întru acest fel precum S-au şi unit: nu numai ce
este dumnezeiesc zic, ci şi ce este omenesc a lui Hristos, Care este mai
presus de noi şi ca noi. Că nici fiind mai înainte ca noi, mai pe urmă S-au
făcut mai presus de noi, ci pururea din cea dintâi stare amândouă acestea
au fost, fiindcă din zămislirea cea deodată au avut starea întru Însuşi
Cuvântul. Deci ce au luat omenesc este după firea sa, iară al lui Dumnezeu
şi dumnezeiesc este mai presus de fire; încă şi însuşirile trupului celui
956
însufleţit le-au avut, că le-au primit Cuvântul cu cuvânt de iconomie, care
după rânduiala mişcării celei fireşti cu adevărat fireşte se făcea.
Pentru rugăciunea Domnului
Rugăciunea este suire a minţii către Dumnezeu sau cerere de la
Dumnezeu a celor ce să cuvin. Cum dară Domnul la învierea lui Lazăr şi
în vremea patimii s-au rugat? Că nici de suirea cea către Dumnezeu avea
trebuinţă sfânta Lui minte, fiindcă s-au unit o dată după ipostas cu
Dumnezeu Cuvântul; nici de cererea cea de la Dumnezeu, că unul este
Hristos. Ci pre faţa noastră făcându-o a Sa, şi închipuind întru sine pre cele
ale noastre, şi pildă nouă făcându-Se, şi învăţându-ne pre noi de la
Dumnezeu să cerem, şi către Dânsul mintea să o înălţăm, şi prin sfânta Sa
minte făcând cale nouă spre suirea cea către Dumnezeu. Că precum au
suferit patimile, dându-ne nouă biruinţă asupra lor, aşa să şi roagă, făcând
cale nouă spre suirea cea către Dumnezeu, şi pentru noi toată dreptatea
plinind, precum au zis către Ioan, şi împăcând cu noi pre Tatăl Său, şi ca
pre o începătură şi pricină pre El cinstindu-L, şi arătând că nu este
protivnic lui Dumnezeu. Căci când, la învierea lui Lazăr, zicea: „Părinte,
mulţumescu-Ţi ţie că M-ai ascultat pre Mine, şi Eu ştiam că pururea Mă
asculţi; ci pentru norodul carele stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-
ai trimis”, au nu tuturor este prea arătat cum că, ca pre o începătură a Sa şi
pricină, cinstind pre Tatăl Său, şi arătând că nu este protivnic lui
Dumnezeu, acestea au zis? Iară când zicea: „Părinte, de este cu putinţă,
treacă de la Mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu”,
au nu fiecăruia este cunoscut cum că învăţându-ne pre noi ca, întru ispite,
de la singur Dumnezeu să cerem ajutoriul, şi să alegem mai mult decât
voia noastră pre cea Dumnezeiască? Şi arătând cum că cu adevărat pre cele
ce sânt ale firii noastre le-au făcut ale Sale? Şi cum că, după adevăr, are
doua voi, fireşti adecă şi potrivite firilor Lui, dară nu împotrivnice?
„Părinte” zice, ca Cela ce este deofiinţă; „de este cu putinţă”, nu ca cum nu
ar fi ştiut (că ce este cu neputinţă la Dumnezeu?), ci învăţându-ne pre noi
ca să alegem mai mult decât voia noastră pre cea Dumnezeiască. Că numai
aceasta este cu neputinţă, care Dumnezeu nu voieşte, nici lasă. „Însă nu
957
precum Eu voiesc, ci precum Tu”: ca Cela ce este Dumnezeu, de aceeaşi
voie este cu Tatăl; iară ca Cela ce este om, fireşte arată pre voia omenirii.
Că aceasta fireşte să întoarce de către moarte. Iară aceea ce zice:
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, o au zis pre
faţa noastră făcându-o a Sa. Căci nici este Dumnezeu al Lui Tatăl, fără
numai de să va despărţi, cu subţiri gândiri ale minţii, ce este văzut de ce
este nevăzut, şi să va pune El în rânduiala noastră; nici au fost lăsat
vreodată de Dumnezeirea Sa, ci noi am fost cei lăsaţi şi trecuţi cu vederea.
Pentru aceasta, pre faţa noastră făcându-o a Sa, acestea S-a rugat.
Când S-au numit Hristos
Nu precum oarecare mint, cum că mintea s-au unit cu Dumnezeu
Cuvântul mai înainte de întruparea cea din Fecioară, şi de atuncea S-au
numit Hristos. Aceasta este necuviinţa bârfelilor lui Origen, carele
dogmatisia că sufletele sânt mai înainte de trupuri. Iară noi zicem cum că
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este şi S-au numit Hristos după ce în
pântecele Sfintei Fecioare S-au sălăşluit, şi trup fără de schimbare S-au
făcut, şi S-au uns trupul cu Dumnezeirea, că ungere este aceasta a
omenirii, precum zice Bogoslovul Grigorie. Încă şi sfinţitul Chiril al
Alexandriei, către Împăratul Teodosie scriind, acestea au zis: „Pentru că
zic eu că nu să cuvine a să numi Hristos Iisus nici Cuvântul cel din
Dumnezeu fără de omenire, nici lăcaşul cel ce S-au născut din muiere,
nefiind unit cu Cuvântul. Pentru că Cuvântul cel din Dumnezeu nu întru alt
chip să înţelege Hristos, fără numai împreunat fiind cu omenirea după
unirea cea iconomicească, cu chip negrăit”. Şi către Împărătesele aşa scrie:
„Oarecare zic că numele acesta, adecă Hristos, să cuvine numai Cuvântului
Celui ce S-au născut din Dumnezeu-Tatăl, deosebit şi singur înţelegându-
Se şi fiind; iară noi nu aşa ne-am învăţat a socoti sau a zice, căci când
Cuvântul S-au făcut trup, atuncea zicem că S-au şi numit El Hristos Iisus.
Că de vreme ce S-au uns cu untul-de-lemn al bucuriei, adecă cu Sfântul
Duh, de Dumnezeu şi Tatăl, pentru aceasta Hristos să numeşte. Iară cum că
ungerea este pentru omenire, nu poate să se îndoiască cineva din cei ce s-
au obicinuit drept a socoti”. Încă şi Athanasie pururea-pomenitul, în
958
Cuvântul cel pentru mântuitoarea Arătare, întru acest chip zice:
„Dumnezeu Cel ce mai înainte era, mai înainte de venirea în trup, nu au
fost om, ci Dumnezeu era la Dumnezeu, nevăzut şi fără de patimă fiind;
iară când S-au făcut om, numele acesta, «Hristos», i să aduce pentru trup,
de vreme ce urmează numelui patima şi moartea”. Iară de şi zice
Dumnezeiasca Scriptură: „Pentru aceasta Te-au uns pre Tine, Dumnezeule,
Dumnezeul Tău cu untul-de-lemn al bucuriei”, să cuvine a şti că de multe
ori Dumnezeiasca Scriptură întrebuințează vreme trecută în loc de vreme
viitoare, precum aceasta: „Iară după aceea pre pământ S-au arătat, şi cu
oamenii împreună au petrecut”. Că încă nu S-au arătat, nici împreună cu
oamenii petrecuse Dumnezeu, când acestea să grăiau. Şi: „La râul
Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns”: că acestea încă nu să făcuse.
Către cei ce întreabă de au născut Sfânta Născătoarea de Dumnezeu
doua firi şi de s-au răstignit pre Cruce doua firi
ἀγένητον (aghéniton) şi γενητόν (ghéniton), când să scriu cu un ν (n), să
cuvin firii şi însemnează nezidit şi zidit. Iară ἀγέννητον (aghénniton) şi
γεννητόν (ghénniton), adecă nenăscut şi născut, care să scriu cu doi ν (nn),
nu să cuvin firii, ci ipostasului. Deci Dumnezeiasca fire este ἀγένητος,
adecă nezidită, iară toate cele după Dumnezeiasca fire sânt γενητά, adecă
zidite. Să priveşte dară la firea cea Dumnezeiască şi nezidită: nenaşterea la
Tatăl, pentru că nu S-au născut; iară naşterea la Fiul, pentru că din Tatăl S-
au născut veşnic; iară purceaderea la Duhul cel Sfânt. Şi a tot felul de jivini
ipostasurile cele dintâiu sânt ἀγέννητα, adecă nenăscute, dară nu ἀγένητα,
adecă nefăcute. Pentru că s-au făcut de Ziditoriul, dară nu s-au născut din
altele Asemene. Pentru că γένεσις este zidire; iară γέννησις, la Dumnezeu
adecă, din singur Tatăl iieşirea Fiului celui deofiinţă; iară la trupuri,
iieşirea ipostasului celui deofiinţă din împreunarea bărbatului şi a muierii.
Drept aceea cunoaştem cum că aceasta, adecă a să naşte, nu este a firii, ci a
ipostasului. Că de ar fi fost a firii, nu s-ar fi văzut întru aceeaşi fire născut
şi nenăscut. Deci ipostas au născut Sfânta Născătoarea de Dumnezeu,
carele să cunoaşte în doua firi: după Dumnezeire adecă, din Tatăl născut
fără de ani, iară mai pre urmă în vreme dintr-însa întrupat şi cu trup născut.
959
Iară dacă cei ce întreabă ar fi zis cum că cel ce S-au născut din Sfânta
Născătoarea de Dumnezeu în doua firi este, zicem: aşa, cu adevărat, în
doua firi este, că Dumnezeu este acestaşi şi om. Asemene şi pentru
răstignire, şi pentru înviere şi înălţare, că nu a firii sânt acestea, ci a
ipostasului. Deci Hristos, în doua firi fiind, au pătimit cu firea cea
pătimitoare şi S-au răstignit. Că cu trupul S-au spânzurat pre Cruce, iară nu
cu Dumnezeirea. Deci dacă, întrebându-i noi: „Au doua firi au murit?”, vor
zice: „Nu”, zicem: drept aceea dară nici doua firi s-au răstignit; ci S-au
născut Hristos, adecă Dumnezeu Cuvântul, întrupându-Se, S-au născut cu
trupul, S-au răstignit cu trupul, au pătimit cu trupul, fără de patimă
rămâind Dumnezeirea Lui.

Cum întâi-născut să numeşte Cel Unul-născut, Fiul lui Dumnezeu

Întâi-născut este cel ce întâi S-au născut, sau unul-născut de va fi, sau şi
mai înainte de alţi fraţi. Deci dacă s-ar fi numit Fiul lui Dumnezeu întâi-
născut, iară unul-născut nu s-ar fi numit, am fi prepus cum că este El întâi-
născut decât zidirile, ca o zidire fiind; dară de vreme ce şi întâi-născut, şi
unul-născut să numeşte, şi să cuvine şi amândoua a le păzi la dânsul, întâi-
născut decât toată zidirea îl zicem pre El, fiindcă şi El este de la
Dumnezeu, şi zidirea de la Dumnezeu. Însă El, din fiinţa lui Dumnezeu şi
Tatăl singur fără de ani născut fiind, cu cuviinţă Fiul unul-născut, întâi-
născut, iară nu întâi-zidit să zice. Pentru că zidirea nu din fiinţa Tatălui, ci
cu voia Lui, dintru nefiinţă întru fiinţă S-au adus. Iară întâi-născut întru
mulţi fraţi, că Unul-născut fiind şi din Maică (de vreme ce S-au împărtăşit
sângelui şi trupului, Asemene nouă, şi om S-au făcut), ne-am făcut şi noi
printr-Dînsul fii ai lui Dumnezeu, fii făcându-ne după dar prin Botez. El,
Cel ce fireşte este Fiu al lui Dumnezeu, S-au făcut întâi-născut întru noi,
cei ce ne-am făcut cu punere şi după dar fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai Lui.
Pentru aceea şi zicea: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru”. Nu au zis
„Tatăl nostru”, ci „Tatăl Meu”, fireşte adecă, şi „Tatăl vostru” după dar. Şi
„Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Şi nu au zis „Dumnezeul nostru”,
ci „Dumnezeul Meu”. Iară de vei despărţi cu supţiri gândiri ceea ce să
960
veade de ceea ce să înţelege, [atunci au zis] „şi Dumnezeul vostru”, ca un
Ziditoriu şi Domn.
Pentru Sfintele şi Preacuratele Taine ale Domnului
Bunul, şi preabunul, şi mai presus de toată bunătatea Dumnezeu, Carele
cu totul şi întru toate bunătate fiind, pentru cea preamultă bogăţie a
bunătăţii Sale, n-au suferit a fi El singur bun (adecă firea Sa), de nimeni
fiind împărtăşit, ci şi pentru aceasta au făcut întâi adecă pre gânditoarele şi
Cereştile Puteri, apoi lumea cea văzută şi simţită, pre urmă, din fire gândită
şi simţită, pre om. Deci toate cele făcute de Dânsul se împărtăşesc de
bunătatea Lui cu aceasta că sânt. Căci toate de la El au pre a fi, de vreme
ce întru El sânt cele ce sânt, nu numai pentru că El dintru nefiinţă întru
fiinţă pre acestea le-au adus, ci şi pentru că lucrarea Lui pre cele făcute de
Dânsul le păzeşte şi le ţine. Iară mai vârtos pre jivini, pentru că se
împărtăşesc de bunătate atât cu aceasta că sânt, cât şi cu aceasta că au
viaţă. Iară cele cuvântătoare, nu numai pentru cele ce s-au zis mai sus, ci şi
pentru cuvântare mai vârtos au dobândit împărtăşirea bunătăţii, că mai
aproape oareşcum sânt de Dânsul, măcar de şi El fără de asemănare mai
presus de toate Se află. Deci omul, cuvântător şi de-sinieşi-stăpânitor fiind
făcut, stăpânire au luat neîncetat prin a sa voinţă a se uni cu Dumnezeu, de
va rămânea întru cel bun, adecă întru ascultarea Celui ce l-a zidit. Dară
fiindcă au călcat porunca Celui ce l-a făcut pre el, şi au căzut supt moarte
şi stricăciune, Făcătorul şi Ziditoriul neamului nostru, pentru îndurările
milei Sale, S-au asemănat nouă întru toate, făcându-Se om, afară de păcat,
şi S-a unit cu firea noastră. Că de vreme ce au dat nouă pre a Sa icoană şi
pre al Său Duh, şi nu le-am păzit, priimeşte El pre firea noastră cea săracă
şi neputincioasă, ca pre noi să ne curăţească, şi să ne facă fără de
stricăciune, şi iarăşi părtaşi Dumnezeirii Lui să ne aşeze. Deci se cuvenea
nu numai pârga firii noastre să se împărtăşească de Cel mai bun, ci şi tot
omul cel ce va voi, şi cu a doua naştere să se nască, şi să se hrănească cu
hrană streină şi naşterii cuviincioasă, şi aşa să ajungă la măsura săvârşirii.
Drept aceea prin naşterea Sa, adecă prin întrupare, şi prin Botez, şi prin
patimă, şi prin înviere au izbăvit firea noastră de păcatul strămoşului, de
961
moarte şi de stricăciune, şi S-au făcut începătură învierii, şi cale şi chip pre
Sinieşi şi pildă S-au pus, ca şi noi, în urmele Lui urmând, să ne facem, cu
punerea, ceea ce El este fireşte, fii adecă şi moştenitori ai lui Dumnezeu, şi
împreună cu El moştenitori. Pentru aceasta au dat nouă, precum am zis, a
doua naştere, ca precum, din Adam născându-ne, ne-am asemănat lui,
moştenind blestemul şi stricăciunea, aşa şi din El născându-ne, să ne
asemănăm Lui, şi să moştenim nestricăciunea, şi blagoslovenia, şi slava
Lui. Şi de vreme ce duhovnicesc este Adamul acesta, se cădea şi naşterea
duhovnicească să fie, Asemenea şi mâncare. Dară fiindcă îndoiţi oarecari
sântem şi alcătuiţi, se cuvine şi naşterea îndoită să fie, Asemenea şi
mâncare alcătuită. Deci naşterea prin apă şi prin Duh s-a dat nouă, zic
adecă prin Sfântul Botez; iară mâncare este însăşi Pâinea Vieţii, Domnul
nostru Iisus Hristos, Carele din Cer S-a pogorât. Că vrând să primească
moartea cea de bunăvoie pentru noi, în noaptea întru care pre Sinieşi S-a
dat, aşăzământ nou au aşezat sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, şi printr-înşii
tuturor celor ce cred întru El. Deci în Foişorul sfântului şi slăvitului Sion,
Paştile cele vechi cu ucenicii Săi mâncând, şi plinind legea cea veche, au
spălat picioarele ucenicilor, chipul Sfântului Botez dând. Apoi, frângând
pâine, au dat lor, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, carele
pentru voi se frânge, spre iertarea păcatelor”. Asemenea şi paharul de vin
şi de apă luând, au dat lor, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este
sângele Meu, al Legii cei Nouă, carele se varsă pentru voi spre iertarea
păcatelor. Aceasta să faceţi spre a Mea pomenire. Că de câte ori veţi mânca
pâinea aceasta, şi veţi bea paharul acesta, moartea Fiului Omului vestiţi, şi
Învierea Lui mărturisiţi, până ce va veni”. Deci Dacă „Cuvântul lui
Dumnezeu viu este şi lucrătoriu”, şi „toate câte au vrut Domnul au făcut”;
Dacă au zis: „Facă-se lumină”, şi s-a făcut; „facă-se întărire”, şi s-a făcut;
Dacă „cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit, şi cu Duhul gurii Lui
toată puterea lor”; Dacă cerul şi pământul, apa şi focul şi aerul, şi toată
podoaba lor cu Cuvântul Domnului s-au săvârşit, încă şi însăşi jivina cea
preavestită, omul zic; Dacă, voind, Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om, şi
sângiurile cele curate şi fără de prihană ale Sfintei pururea-Fecioare trup
le-a făcut Luişi fără de sămânţă, au nu poate pre pâine să o facă trup al
962
Său, şi pre vin şi pre apă sânge? Au zis întru început: „Să răsară pământul
iarbă verde”, şi până acum, ploaie făcându-se, răsare vlăstările sale, de
dumnezeiasca poruncă împingându-se el şi împuternicindu-se. Au zis
Dumnezeu: „Acesta este trupul Meu”, şi „Acesta este sângele Meu”, şi
„Aceasta faceţi spre a Mea pomenire”, şi, cu cea atotputernică porunca
Lui, până ce va veni, se face. Că aşa au zis: „Până ce va veni”. Şi puterea
Sfântului Duh, ceea ce umbrează, prin chemare se face ploaie la această
nouă lucrare. Că precum toate câte au făcut Dumnezeu, cu lucrarea
Sfântului Duh le-au făcut, aşa şi acum, lucrarea Duhului lucrează cele ce
sânt mai presus de fire, pre care nu poate a le încăpea fără numai singură
credinţa. „Cum va fi mie aceasta”, zicea Sfânta Fecioară, „de vreme ce
bărbat nu cunosc?” Răspunde Gavriil Arhanghelul: „Duh Sfânt va veni
peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri pre tine”. Şi acum întrebi:
Cum pâinea se face trup al lui Hristos, şi vinul şi apa sânge al lui Hristos?
Zic ţie şi eu: Duh Sfânt vine peste dânsele, şi face aceaste lucruri mai
presus de cuvânt şi de gândire. Iară pâine şi vin se ia pentru că ştie
Dumnezeu neputinţa omenească; că de multe ori despre cele ce nu sânt
obişnuite se întoarce îngreţoşindu-se. Pentru aceasta, făcând pogorârea cea
obişnuită, prin cele obişnuite firii face cele mai presus de fire. Şi precum la
Botez, de vreme ce obicei este oamenilor cu apă să se spele, şi cu
untdelemn să se ungă, au împreunat cu untdelemnul şi cu apa pre dar
Duhului şi o au făcut pre dânsa baie a naşterii de-a doua, întru acest chip,
de vreme ce obicei este oamenilor pâine a mânca, şi apă şi vin a bea, au
împreunat cu acestea pre Dumnezeirea Sa, şi le-au făcut pre ele trup şi
sânge al Său, ca prin cele obişnuite şi după fire, întru cele mai presus de
fire să ne facem. Trup este cu adevărat unit cu Dumnezeirea, însuşi trupul
cel din Sfânta Fecioară. Nu cum că trupul cel înălţat din cer să se pogoare,
ci cum că însăşi pâinea şi vinul se prefac în trup şi sânge al lui Dumnezeu.
Iară de cerci chipul cum se face, de ajuns îţi este ţie a auzi că prin Duhul
Sfânt, precum şi din Sfânta Născătoarea de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt,
Luişi şi întru Sinieşi Domnul trup au luat; şi mai mult nimic nu ştim, ci
cum că Cuvântul lui Dumnezeu adevărat este, şi lucrătoriu, şi
atotputearnic, iară chipul, necercat. Nu cu nepotrivire este încă şi aceasta
963
să zicem, că precum fireşte pâinea prin mâncare, şi vinul şi apa prin
băutură, în trupul şi sângele celui ce au mâncat şi au băut se prefac, iară nu
se face alt trup afară de cel dintâi trup al lui, întru acest chip şi pâinea
punerii înainte, vinul şi apa, prin chemarea şi venirea peste dânsele a
Sfântului Duh, mai presus de fire se prefac în trupul şi în sângele lui
Hristos, şi nu sânt doua, ci unul şi acelaşi. Deci se face celor ce cu credinţă
după vrednicie se împărtăşesc, spre iertarea păcatelor, şi spre viaţă veşnică,
şi spre păzire şi a sufletului şi a trupului. Iară celor ce întru necredinţă cu
nevrednicie se împărtăşesc, spre muncă şi pedeapsă, precum şi moartea
Domnului, celor credincioşi adecă s-a făcut viaţă şi nestricăciune, spre
dobândirea fericirii cei veşnice, iară celor necredincioşi şi ucigaşilor
Domnului, spre muncă şi pedeapsă veşnică. Şi nu este chip pâinea şi vinul
al trupului lui Hristos, să nu fie!, ci însuşi trupul Domnului îndumnezeit,
fiindcă însuşi Domnul au zis: „Acesta este”, nu chip al trupului, ci „trupul
Meu”; şi nu chip al sângelui, ci „sângele Meu”. Şi mai înainte de aceasta,
Iudeilor: „Că de nu veţi mânca trupul Fiului Omului, şi de nu veţi bea
sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi”; „pentru că trupul Meu adevărată
este mâncare, şi sângele Meu adevărată este băutură”; şi iarăşi: „Cel ce Mă
mănâncă pre Mine, viu va fi”. Pentru aceasta cu toată frica, şi cu curată
ştiinţă, şi cu neîndoită credinţă să ne apropiem, şi cu adevărat va fi nouă
precum credem, de nu ne vom îndoi. Şi să-L cinstim pre El cu toată
curăţenia sufletului şi a trupului, pentru că îndoit este. Să ne apropiem la
Dânsul cu dragoste fierbinte, şi în chipul Crucii palmele închipuindu-le, să
primim trupul Celui răstignit, şi punând peste Dânsul ochii şi buzele şi
fruntea, cu Dumnezeiescul Cărbune să ne împărtăşim, ca focul dragostei
cei dintru noi luând, şi înfocare cea din cărbune, să ardă păcatele noastre,
şi să lumineze inimile noastre, şi cu împărtăşirea Dumnezeiescului foc să
ne aprindem şi să ne îndumnezeim. Cărbune au văzut Isaia, iară cărbunele
nu este lemn singur, ci unit cu foc; aşa şi pâinea împărtăşirii, nu pâine
singură este, ci unită cu Dumnezeirea. Iară trup unit cu Dumnezeirea nu o
fire este, ci una adecă a trupului, iară alta a Dumnezeirii cei unite cu
dânsul. Pentru aceasta amândoua nu este o fire, ci doua. Melhisedec,
Preotul lui Dumnezeu Celui Preaînalt, cu pâine şi cu vin au primit pre
964
Avraam când se întorcea de la tăierea celor de alt neam. Masa aceea mai
înainte închipuia pre masa aceasta de taină, precum şi Preotul acela
închipuire era şi icoană a lui Hristos, adevăratului Arhiereu. „Că tu”, zice,
„eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”. Pre pâinea aceasta o
închipuiau pâinile punerii înainte. Aceasta este jertfa cea curată şi fără de
sânge care, de la răsăriturile soarelui până la apusuri, prin Prorocul au zis
Domnul că I se aduce. Trup este şi sânge al lui Hristos, spre întemeierea
sufletului nostru şi a trupului întrând, nu mistuindu-se, nu stricându-se, nu
spre şezut mergând, să nu fie!, ci spre a noastră fiinţă şi păzire, de toată
vătămarea păzitoriu, de toată întinăciunea curăţitoriu; măcar de şi aur
stricat va lua, prin alegătoarea înfocare îl curăţeşte, ca nu în veacul ce va să
fie împreună cu lumea să ne osândim. Căci curăţeşte prin boale şi prin
felurimi de necazuri, precum zice Apostolul: „Că de ne-am fi judecat pre
înşine, nu ne-am fi osândit; iară judecându-ne, de Domnul ne pedepsim, ca
nu împreună cu lumea să ne osândim”. Şi aceasta este ceea ce zice: „Că
cela ce se împărtăşeşte cu trupul şi sângele Domnului cu nevrednicie,
osândă luişi mănâncă şi bea”. Printr-dînsul curăţindu-ne, ne unim cu trupul
Domnului şi cu Duhul Lui, şi ne facem trup al lui Hristos. Această pâine
este pârgă a pâinii cei ce va să fie, care este epiusios (ἐπιούσιος), adecă
„cea spre fiinţă”. Pentru că acest cuvânt, adecă epiusios, arată sau pre ceea
ce va să fie, adecă pre a veacului ce va să fie, sau pre ceea ce se ia spre
păzirea fiinţei noastre. Deci ori aşa, ori aşa de se va lua, cu cuviinţă trupul
Domnului se zice, că duh de-viaţă-făcătoriu este trupul Domnului, fiindcă
din Duhul cel făcătoriu de viaţă S-a zămislit: „Pentru că ce este născut din
Duhul, duh este”. Însă aceasta o zic nu neprimind pre firea trupului, ci
vrând să arăt că acesta este făcătoriu de viaţă şi Dumnezeiesc. Iară Dacă şi
oarecare antitipa, adecă „în locul chipului”, trupului şi sângelui Domnului
pre pâine şi pre vin au numit, precum au zis Purtătoriul de Dumnezeu
Vasilie, nu după ce s-au sfinţit au zis ei, ci mai înainte de a se sfinţi, pre
această jertfă aşa numind-o. Şi Cuminecătură se zice, pentru că printr-însa
ne cuminecăm cu Dumnezeirea lui Iisus. Iară Împărtăşire se numeşte şi
este cu adevărat, pentru că ne împărtăşim noi printr-însa cu Hristos şi
primim trupul Lui şi Dumnezeirea; încă ne împărtăşim şi ne unim şi unii
965
cu alţii printr-însa. Că de vreme ce dintr-o pâine ne împărtăşim, toţi un trup
al lui Hristos şi un sânge, şi mădulare unii altora ne facem, un trup
dinpreună al lui Hristos fiind. Deci cu toată puterea să ne păzim a nu lua
împărtăşire de la eretici, nici a le da lor. Că „nu daţi”, zice Domnul, „cele
sfinte câinilor, nici aruncaţi mărgăritarii voştri înaintea porcilor”, ca nu
părtaşi credinţei cei rele şi osândei lor să ne facem. Că Dacă cu adevărat
unire este cu Hristos şi a unora cu alţii, cu adevărat şi cu toţi cei ce
împreună cu noi se împărtăşesc ne unim cu voinţa. Că din voinţă se face
unirea aceasta, nu fără de voinţa noastră. „Pentru că toţi un trup sântem, că
dintr-o pâine ne împărtăşim”, precum zice Dumnezeiescul Apostol. Iară
închipuiri ale celor ce vor să fie se zic nu ca cum nu sânt cu adevărat trup
şi sânge al lui Hristos, ci căci acum adecă printr-însele ne împărtăşim cu
Dumnezeirea lui Hristos, iară atuncea gânditoriu, prin singură vedere.
Pentru cele ce să zic la Hristos
Din cele ce să zic la Hristos, chipuri soborniceşti sânt patru; pentru că
unele şi mai înainte de întrupare să potrivesc la dânsul, iară altele în
vremea unirii, iară altele după unire, iară altele după înviare. Şi ale celor ce
să potrivesc mai înainte de întrupare, chipuri sânt şase. Pentru că unele
dintr-însele arată pre unirea firii, cum că este deofiinţă cu Tatăl, precum
aceea ce zice: „Eu şi Tatăl una sântem”; şi aceea: „Cela ce m-au văzut pre
mine, au văzut pre Tatăl”; şi aceea: „Carele în chipul lui Dumnezeu fiind”;
şi cele de acest fel. Iară altele, pre ipostasul cel desăvârşit, precum aceea:
„Fiu al lui Dumnezeu”; şi „Chip al ipostasului lui”; şi aceea: „Îngerul
Sfatului celui Mare, Sfetnic Minunat”; şi cele Asemene. Iară altele, pre
încăpearea ipostasurilor a unuia întru altul, precum aceea: „Eu întru Tatăl,
şi Tatăl întru mine”, şi pre starea cea nedepărtată, precum acestea:
Cuvântul, şi Înţelepciunea, şi Puterea, şi Strălucirea. Pentru că şi cuvântul
în minte (iară cuvânt zic pre cel fiinţesc), şi înţelepciunea Asemene, şi
întru cel ce poate puterea, în lumină strălucirea, fără de nici o depărtare
stau, dintru acestea izvorând. Iară altele să potrivesc la dânsul ca la Cela ce
este din Pricinuitoriul Tatăl, precum aceea: „Tatăl meu mai mare decât
mine este”; pentru că de la dânsul are şi pre a fi, şi pre toate câte are. Însă
966
pre a fi are cu chipul naşterii, iară nu cu al zidirii, precum este aceea: „Eu
de la Tatăl am iieşit, şi viu”; şi: „Eu viez pentru Tatăl”. Iară toate câte are,
nu cu împărtăşire, nici cu învăţătură, ci ca de la Pricinuitoriul, precum este
aceea: „Nu poate Fiul să facă de la sinieşi nimic, de nu va vedea pre Tatăl
ceva aşa făcând”. Că de nu ar fi fost Tatăl, nici Fiul. Că din Tatăl este Fiul,
şi întru Tatăl, şi împreună cu Tatăl, iară nu după Tatăl. Asemene şi cele ce
face, dintr-dînsul şi împreună cu dânsul. Că una şi aceeaşi – nu
asemănătoare, ci aceeaşi – este a Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh
voinţa, lucrarea şi puterea. Iară altele să zic ca ale bunei voinţe cei
Părinteşti, prin lucrarea lui, adecă a Fiului, împlinindu-se, însă nu ca prin o
unealtă sau slugă, ci ca prin Cel înfiinţat şi ipostatnic al lui Cuvânt, şi
Înţelepciune, şi Putere, fiindcă o mişcare să cunoaşte în Tatăl şi în Fiul,
precum aceea: „Toate printr-dînsul s-au făcut”; şi aceea: „Trimis-au
cuvântul Lui şi i-au vindecat pre ei”; şi aceea: „Ca să cunoască că Tu m-ai
trimis”. Iară altele, cu chip prorocesc. Şi dintru acestea, unele, ca cele ce
vor să fie, precum aceea: „Arătat va veni”; şi aceea a lui Zaharia: „Iată
Împăratul tău vine la tine”; şi cea zisă de Miheia: „Iată Domnul va iieşi din
locul Său, şi Se va pogorî, şi Se va sui peste cele înalte ale pământului”.
Iară altele, adecă cele ce vor să fie, să zic ca cele ce au trecut, precum
aceea: „Acesta este Dumnezeul nostru. După acestea pre pământ S-au
arătat şi cu oamenii împreună au petrecut”; şi aceea: „Domnul m-au zidit
pre mine început căilor Sale spre lucrurile Sale”; şi aceea: „Pentru aceasta
Te-au uns pre Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău, cu untul-de-lemn al
bucuriei mai mult decât pre părtaşii Tăi”; şi cele ca de acest fel. Deci cele
mai înainte de unire să vor zice la El şi după unire; iară cele după unire,
mai înainte de unire nicidecum, fără numai cu chip prorocesc, precum am
zis. Iară ale celor din vremea unirii chipuri sânt trei. Căci când despre
partea cea mai înaltă facem cuvântul, „îndumnezeire a trupului” şi
„încuvântare” şi „înălţare” zicem, şi cele ca de acest fel, pre bogăţiia ceea
ce s-au făcut trupului din unirea şi împreunarea cea către înaltul Dumnezeu
Cuvântul arătându-o. Iară când despre partea cea mai de jos, „întrupare” a
lui Dumnezeu Cuvântului zicem, „înomenire”, „deşertare”, „sărăcie”,
„smerenie”, că acestea şi unele ca acestea din amestecare cea cu omenirea
967
să zic la Cuvântul şi Dumnezeu. Iară când despre amândoua împreună,
„unire” zicem, „împărtăşire”, „ungere”, „împreunare firească”, „asemănare
a chipului”, şi cele ca de acest fel. Deci pentru chipul acest de-al treilea să
zic cele doua chipuri ce s-au zis mai sus, că prin unire să arată ce au luat
fiecare din încăpearea şi împreunarea sa cu acela ce au avut starea
împreună. Că pentru unirea cea după ipostas să zice trupul că s-au
îndumnezeit, şi Dumnezeu s-au făcut, şi părtaş Dumnezeirii Cuvântului; şi
iarăşi Dumnezeu Cuvântul S-au întrupat, şi om S-au făcut, şi zidire să zice,
şi Cel mai de pe urmă să numeşte. Nu cum că cele doua firi s-au schimbat
întru o fire alcătuită – pentru că este cu neputinţă să stea împreună, întru o
fire, fireştile însuşiri cele împrotivitoare între sine – ci pentru că cele doua
firi s-au unit după ipostas şi pre încăpearea cea întru dânsele neamestecată
şi neschimbată o au. Iară încăpearea s-au făcut nu despre trup, ci despre
Dumnezeire, pentru că este cu neputinţă trupul să încapă prin Dumnezeire;
ci Dumnezeiasca fire, o dată încăpând prin trup, au dat şi trupului pre
încăpearea cea negrăită către dânsa, pre care unire o numim Însă să cuvine
să ştim că, la chipul cel dintâi şi al doilea al celor ce să zic în vremea
unirii, împotrivă să veade. Căci când pentru trup facem cuvântul,
„îndumnezeire”, şi „încuvântare”, şi „înălţare”, şi „ungere” zicem. Că
acestea sânt despre Dumnezeire şi să privesc împrejurul trupului; iară când
pentru Cuvânt, „deşertare” zicem, „întrupare”, „înomenire”, „smerenie”, şi
cele ca de acest fel, care, precum am zis, de la trup să zic la Cuvântul şi
Dumnezeu, că însuşi pre acestea le-au răbdat de voie. Iară ale celor după
unire chipuri sânt trei. Întâiu, cel arătătoriu al Dumnezeeştii firi, precum
aceea: „Eu întru Tatăl, şi Tatăl întru Mine”; şi: „Eu şi Tatăl una sântem”. Şi
toate câte mai înainte de întrupare să zic la dânsul, acestea şi după
întrupare să vor zice la El, afară numai că n-au luat trup, şi pre cele fireşti
ale Lui. Al doilea, cel arătătoriu al omenirii, precum aceea: „Ce mă căutaţi
să mă omorâţi, om carele am grăit voao adevărul?”; şi aceea: „Aşa să
cuvine să se înalţe Fiul Omului”, şi cele ca de acest fel. Iară a acestora care
cu chip omenesc la Mântuitoriul Hristos s-au zis şi s-au scris, ori în graiuri,
ori în lucruri, chipuri sânt şase: Pentru că unele dintr-însele fireşte cu
iconomie s-au lucrat şi s-au grăit, precum naşterea cea din Fecioară,
968
creşterea şi sporirea cea cu vârsta, foamea, setea, osteneala, lacrima,
somnul, pătrunderea piroanelor, moartea şi cele ca de acest fel, câte sânt
patimi fireşti şi neprihănite. Că întru toate acestea este împreunare a
Dumnezeirii cu omenirea, afară numai că să creade că sânt cu adevărat ale
trupului, nimic dintru acestea pătimind Dumnezeirea, ci prin acestea
iconomisind mântuirea noastră. Iară altele cu prefacere, precum a întreba:
„Unde aţi pus pre Lazăr?”, mergerea la smochin, a să da în laturi,
rugăciunea, şi aceea: „S-au făcut a mearge mai departe”. Că de acestea şi
de cele Asemene acestora nici ca un Dumnezeu, nici ca un om avea
trebuinţă, însă cu chip omenesc să prefăcea spre ceea ce cerea trebuinţa şi
folosul. Precum să prefăcea că să roagă, pentru ca să arate cum că nu este
împrotivnic lui Dumnezeu, şi cum că, ca pre un Pricinuitoriu al Lui,
cinsteaşte pre Tatăl. Că întreabă nu că nu ştiia, ci ca să arate că împreună
cu a fi Dumnezeu este şi om cu adevărat. Că să dă în laturi ca să ne înveaţe
a nu fi noi îndrăzneţi, nici a ne arunca pre înşine în ispite. Iară altele, după
primirea la sinieşi şi aducerea, precum aceea: „Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lăsat?”; şi aceea: „Pre cel ce n-au
cunoscut păcat, pentru noi păcat l-au făcut”; şi aceea: „Făcându-să pentru
noi blestem”; şi aceea: „Şi însuşi Fiul să va supune Celui ce i-au supus Lui
toate”. Că nici ca un Dumnezeu, nici ca un om s-au lăsat vreodată de Tatăl;
nici păcat, nici blestem s-au făcut, nici are trebuinţă să se supue Tatălui.
Căci, ca Cel ce este Dumnezeu, deopotrivă cu Tatăl este, şi nici
împrotivnic, nici supus; iară ca cela ce este om, niciodată nu s-au făcut
neascultătoriu Tatălui, pentru ca să aibă trebuinţă de supunere. Deci pre a
noastră faţă făcându-o a Sa, şi cu noi puindu-Să pre Sinieşi, zicea acestea.
Căci noi eram cei vinovaţi păcatului şi blestemului, ca nişte nesupuşi şi
neascultători, şi pentru aceasta lăsaţi. Iară altele, pentru despărţirea cea
socotită cu mintea. Că de vei despărţi cu mintea pre cele ce cu adevărat
sânt nedespărţite, adecă pre trup de Cuvântul, să zice şi rob, şi neştiutoriu,
pentru că era al firii cei roabe şi care nu ştie; şi de nu s-ar fi unit trupul cu
Dumnezeu Cuvântul, rob era şi neştiutoriu. Dară pentru unirea cea după
ipostas cu Dumnezeu Cuvântul, nici rob era, nici neştiutoriu. După acest
chip şi Dumnezeu al său pre Tatăl L-au numit. Iară altele, pentru arătarea
969
cea către noi şi încredinţarea, precum aceea: „Părinte, proslăveaşte-mă pre
Mine cu slava care am avut la Tine mai înainte de a fi lumea”. Pentru că El
şi au fost proslăvit, şi este, dară nouă nu era arătată şi încredinţată slava
Lui. Şi cea zisă de Apostolul: „Carele mai înainte s-au rânduit Fiu al lui
Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei, dintru învierea din morţi”.
Pentru că prin minuni, şi prin înviare, şi prin venirea Sfântului Duh s-au
arătat şi s-au crezut de lume că este Fiu al lui Dumnezeu. Şi aceea:
„Sporiia cu înţălepciunea şi cu dar”. Iară altele, după primirea la Sinieşi a
feaţii Iudeilor, cu Iudeii numărându-Să pre Sinieşi, precum către
Samarineanca zice: „Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi, noi ne închinăm căruia
ştim, că mântuirea din Iudei este”. Al treilea chip este cel ce arată pre un
ipostas şi vesteaşte împreună pre amândoua firile, precum aceea: „Eu viez
pentru Tatăl; şi cel ce mă va mânca pre Mine, şi acela viu va fi pentru
Mine”; şi aceea: „Merg la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea”; şi aceea: „Nu ar
fi răstignit pre Domnul Slavei”; şi aceea: „Nimene nu s-au suit în Ceriu,
fără numai cela ce s-au pogorât din Ceriu, Fiul Omului, Carele este în
Ceriu”¹, şi cele Asemene. Şi din cele după înviare, unele să cuvin
Dumnezeirii, precum aceea: „Botezindu-i pre ei în numele Tatălui, şi al
Fiului, şi al Sfântului Duh”, aicea Fiul ca un Dumnezeu înţălegându-Să; şi
aceea: „Iată Eu cu voi sânt în toate zilele până în sfârşitul veacului”¹, şi
cele Asemene, căci ca un Dumnezeu este cu noi. Iară altele să cuvin
omenirii, precum aceea: „S-au apucat de picioarele Lui”; şi aceea: „Şi
acolo Mă vor vedea”, şi cele Asemene. Iară a celor ce după înviare să
cuvin omenirii, chipuri sânt multe. Pentru că unele au fost cu adevărat,
dară însă nu după fire, ci cu iconomie, spre a încredinţa cum că însuşi
trupul cel ce au pătimit au înviat, precum ranele, mâncare şi băutura cea
după înviare. Iară altele cu adevărat, şi după fire, precum a să muta din loc
în loc fără de osteneală şi prin uşile încuiate a întra. Iară altele, după
prefacere, precum aceea: „Să făcea că mearge mai departe”. Iară altele să
cuvin la amândoua firile, precum aceea: „Mă voiu sui la Tatăl meu, şi Tatăl
vostru, şi Dumnezeul meu, şi Dumnezeul vostru”; şi aceea: „Va întra
Împăratul Slavei”; şi aceea: „Au şăzut de-a dreapta scaunului măririi întru
cele înalte”. Iară altele să cuvin ca celui ce împreună cu noi să pune pre
970
Sinieşi, după chipul despărţirii cei socotite cu subţire gândire, precum
aceea: „Dumnezeul meu, şi Dumnezeul vostru”. Deci să cuvine pre cele
înalte a le da la firea cea Dumnezeiască şi mai înaltă de patimi şi de trup;
iară pre cele smerite, la cea omenească; iară pre cele de obşte, la Cel
alcătuit dintru amândoua, adecă la Unul Hristos, Carele este Dumnezeu şi
om, şi a le şti pre amândoua ale unuia şi acestuiaşi Domnului nostru Iisus
Hristos. Că ce este a fiecăruia cunoscând noi, şi cum că amândoua de la
Unul văzindu-le că să fac, drept vom creade, şi nu ne vom amăgi. Dintru
care toate acestea şi deosebirea firilor celor unite să cunoaşte, şi cum că,
precum zice Dumnezeescul Kiril, după felurime firească nu este aceeaşi
Dumnezeirea şi omenirea, dară şi cum că Unul este Fiul şi Hristos şi
Domnul, şi fiindcă Unul este, una este şi Faţa Lui, că pentru cunoştinţa
deosebirii firilor, nici întru un chip nu să despărţeşte unirea cea după
ipostas.
Pentru cinstea sfinţilor şi a moaştelor lor
Să cuvine să cinstim pre sfinţi ca pre nişte prieteni ai lui Hristos, ca pre
nişte fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu, precum zice Ioan Bogoslovul şi
Evanghelistul: „Iară câţi L-au primit pre El, le-au dat lor stăpânire ca fii ai
lui Dumnezeu să se facă”; „Deci nu mai sânt slugi, ci fii; iară de sânt fii,
sânt şi moştenitori, moştenitori adecă ai lui Dumnezeu, şi împreună-
moştenitori cu Hristos”. Şi Domnul, întru Sfinţitele Evanghelii, zice
Apostolilor: „Voi prieteni ai Mei sânteţi. Nu vă mai numesc pre voi slugi,
că sluga nu ştie ce face Domnul ei”. Iară Dacă şi Împărat al împăraţilor, şi
Domn al domnilor, şi Dumnezeu al dumnezeilor, Ziditorul tuturor şi
Domnul, să numeşte, cu adevărat şi sfinţii sânt şi dumnezei, şi domni, şi
împăraţi. Al acestora Dumnezeu, şi Domn, şi Împărat este, şi să numeşte
Dumnezeu. „Că Eu sânt”, zice lui Moisì, „Dumnezeul lui Avraam, şi
Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov”; şi dumnezeu al lui Faraon
pre Moisì l-au făcut Dumnezeu. Iară dumnezei îi zic, şi împăraţi, şi domni,
nu fireşte, ci ca pre cei ce au împărăţit şi au domnit peste patimi, şi pre
asemănarea Dumnezeeştii icoane, după care s-au făcut, nestricată o au
păzit (că împărat să numeşte şi icoana împăratului), şi ca pre cei ce cu
971
voinţa s-au unit cu Dumnezeu, şi L-au primit pre El înlăuntrul lor
lăcuitoriu, şi cu împărtăşirea Lui s-au făcut, după dar, ceea ce El este
fireşte. Deci cum nu să cuvine să cinstim pre cei ce s-au făcut slugi şi
prieteni şi fii ai lui Dumnezeu? Pentru că cinstea care să aduce către cele
bune împreună-slugi arătare are a dragostii cei către Stăpânul cel de obşte.
Aceştea cămări şi curate lăcaşuri s-au făcut ale lui Dumnezeu. „Că voiu
lăcui întru ei şi voiu umbla, zice Dumnezeu, şi voiu fi lor Dumnezeu”. Iară
cum că „sufletele drepţilor sânt în mâna lui Dumnezeu şi nu să va atinge
de dânsele moartea”, zice Dumnezeiasca Scriptură. Că moartea sfinţilor
somn mai vârtos este decât moarte, că „s-au ostenit în veacul de acum şi
vor fi vii până în sfârşit”, şi „cinstită este înaintea Domnului moartea
Cuvioşilor Lui”. Ce dară este mai cinstit decât a fi în mâinile lui
Dumnezeu? Că viaţă este Dumnezeu, şi lumină, şi cei ce sânt în mâna lui
Dumnezeu în viaţă şi în lumină sânt. Iară cum că şi prin minte şi în
trupurile lor au lăcuit Dumnezeu, zice Apostolul: „Au nu ştiţi că trupurile
voastre sânt bisearică a Sfântului Duh Celui ce lăcuiaşte întru voi?”, „iară
Duhul Domn este”; şi: „Dacă cineva pre biserica lui Dumnezeu va strica,
strica-l-va pre el Dumnezeu”. Deci cum nu să cuvine să cinstim pre
bisericile cele însufleţite ale lui Dumnezeu, pre lăcaşurile cele însufleţite
ale lui Dumnezeu? Aceştea, trăind, cu îndrăzneală stau înaintea lui
Dumnezeu. Izvoară de mântuire au dat nouă Stăpânul Hristos pre moaştele
sfinţilor, în multe chipuri pre facerile de bine vărsând, mir cu bună
mireazmă izvorând. Şi nimene să nu fie necredincios. Că Dacă din piatră
vârtoasă şi tare au izvorât apă în pustie, voind Dumnezeu, şi din falca de
măgariu lui Sampsón celui ce înseta, au doară cu necredinţă este din
moaştele cele de mucenici mir cu bună mireazmă a izvorî? Nicidecum,
celor ce ştiu puterea lui Dumnezeu şi cinstea sfinţilor cea de la Dânsul. În
Lege, tot cel ce să atingea de mort necurat era, dară aceştea nu sânt morţi.
Că de când Cela ce este însăşi Viaţa şi Pricinuitoriul vieţii întru cei morţi s-
au socotit, pre cei ce întru nădejdea învierii şi întru credinţa cea către El au
adormit nu morţi îi numim. Pentru că trup mort cum poate să facă minuni?
Cum dară printr-înşii dracii să gonesc, boale să depărtează, bolnavi să
tămăduesc, orbi iarăşi văd, leproşi să curăţesc, ispite şi necazuri să risipesc,
972
toată darea bună de la Părintele Luminilor printr-înşii, la cei ce cu
neîndoită credinţă cer, să pogoară? Câte ai fi făcut ca să afli ajutătoriu
carele să te ducă pre tine la împăratul cel muritor şi pentru tine cuvânt să
pună către el? Dară pre apărătorii neamului omenesc, pre cei ce fac
rugăciuni pentru noi către Dumnezeu, oare nu să cuvine să-i cinstim? Aşa,
cu adevărat, să cuvine să-i cinstim, bisearici ridicând lui Dumnezeu întru
numele lor, darri aducându-le, pomenirile lor cinstindu-le şi întru dânsele
duhovniceaşte veselindu-ne, ca veselia să fie cuviincioasă celor ce ne-au
chemat; ca nu, vrând noi a-i cinsti, împotrivă să-i mâniem pre ei. Că cu
cele ce Dumnezeu să cinsteaşte, de acelea şi robii Lui să vor veseli, iară de
cele ce Dumnezeu să mâhneaşte, de acelea şi ostaşii Lui să vor mâhni. „În
psalmi, şi în laude, şi în cântări duhovniceşti”, şi în umilinţă şi milostenie
către cei ce au trebuinţă, noi, credincioşii, să cinstim pre sfinţi, cu care mai
vârtos şi Dumnezeu să cinsteaşte. Stâlpi şi icoane văzute lor să le ridicăm,
şi noi înşine stâlpi însufleţiţi ai lor şi icoane, cu urmarea faptelor celor
bune, să ne facem. Pre Născătoarea de Dumnezeu, ca pre ceea ce este chiar
şi cu adevărat Maică a lui Dumnezeu, să o cinstim; pre Prorocul Ioan, ca
pre cela ce este Înainte-mergătorul şi Botezătoriu, Apostol şi Mucenic,
pentru că „nu s-au sculat întru cei născuţi din muieri mai mare decât Ioan”,
precum Domnul au zis, şi al Împărăţiei Cerurilor el întâiu propoveduitoriu
s-au făcut; pre Apostoli, ca pre nişte fraţi ai Domnului şi însuşi-văzători şi
slujitori ai Patimilor Lui, „pre care şi mai înainte cunoscându-i Dumnezeu
şi Tatăl, mai înainte i-au rânduit să fie Asemene chipului Fiului Lui”, întâi
pre Apostoli, a doua pre Proroci, a treia pre Păstori şi Dăscali; şi pre
Mucenicii Domnului, care sânt alieşi din toate ceatele ca nişte ostaşi ai lui
Hristos şi au băut Păharul Lui, şi s-au botezat cu Botezul Morţii Lui cei
făcătoare de viaţă, ca pre cei ce sânt părtaşi Patimilor Lui şi slavei, al
cărora Voievod este Arhidiaconul lui Hristos, şi Apostolul, şi Întâiul
Mucenic Ştefan; şi pre Cuvioşii Părinţii noştri, pre Purtătorii de Dumnezeu
Pustnici, cei ce s-au chinuit cu muceniia ştiinţii, cea mai îndelungată şi mai
ostenicioasă, care „au umblat în cojoace şi în piei de capre, lipsiţi fiind,
necăjiţi, de rău supăraţi, în pustii rătăcind, şi în munţi, şi în peşteri, şi în
crăpăturile pământului, cărora nu era lumea vrednică”; pre cei mai înainte
973
de dar, Proroci, Patriarhi, Drepţi, care mai înainte au vestit venirea
Domnului. A tuturor acestora, privindu-le petrecerea, să le râvnim credinţa,
dragostea, nădejdea, râvna, viaţa, suferirea pătimirilor, răbdarea cea până
la sânge, ca şi cununilor slavei cu dânşii să ne împărtăşim.
Pentru Icoane
Iară de vreme ce oarecare ne prihănesc pre noi pentru că ne închinăm şi
cinstim chipul Mântuitoriului, şi al Stăpânii noastre, încă şi ale celorlalţi
sfinţi şi slugi ale lui Hristos, auze că dintru început Dumnezeu pre om
după chipul Său l-au făcut. Pentru ce dară unii altora ne închinăm? Nu
pentru alt, fără numai pentru căci sântem făcuţi după chipul lui Dumnezeu.
Că precum zice grăitoriul de cele Dumnezeieşti şi marele întru cele
Dumnezeieşti Vasilie, că „cinstea chipului trece la acela al căruia este
chipul”. Pentru care pricină norodul cel mozaicesc se închina împrejurul
cortului, celui ce purta icoană şi chip al celor cereşti, iară mai vârtos al
întregii zidiri? Că zice Dumnezeu către Moisì: „Vezi să faci toate după
chipul care ţi s-au arătat ţie în munte”. Încă şi Heruvimii care umbriia
Oltariul, au nu lucruri de mâini omeneşti era? Ce încă şi biserica cea
vestită din Ierusalim, au nu era de mâini făcută şi de meşteşug omenesc
lucrată? Iară Dumnezeiasca Scriptură prihăneşte pre cei ce se închină celor
ciopliţi şi pre cei ce jertvesc dracilor. Jertviia Ellinilor, jertviia încă şi a
Iudeilor, însă Ellinii jertveau dracilor, iară Iudeii lui Dumnezeu. Şi jertva
Ellinilor era lepădată şi osândită, iară a drepţilor lui Dumnezeu
bineprimită. Pentru că a jertfit Noe şi a mirosit Dumnezeu miros de bună
mireasmă, primind buna mireasmă a voinţei celei bune şi a dragostii celei
către Dânsul. Aşa şi cele cioplite ale Ellinilor, fiindcă erau închipuiri ale
dracilor, sânt lepădate şi oprite. Osebire de acestea, a lui Dumnezeu celui
nevăzut, şi fără de trup, şi nescris-împrejur, şi neînchipuit, cine poate să
facă asemănare? A închipui dară pre Dumnezeu este lucru cu totul
nebunesc şi păgânesc. Drept aceea în Legea veche nu era obicei închinarea
icoanelor. Dară fiindcă Dumnezeu, pentru milostivirea milei Sale, S-au
făcut om cu adevărat pentru mântuirea noastră, nu precum S-au arătat lui
Avraam în chip de om, nici precum Prorocilor, ci după fiinţă S-au făcut cu
974
adevărat om, şi a umblat pre pământ, şi cu oamenii împreună a petrecut, a
făcut minuni, a pătimit, S-au răstignit, a înviat, S-au înălţat, şi toate acestea
întru adevăr S-au făcut şi S-au văzut de oameni, şi s-au scris spre
pomenirea noastră şi învăţătura celor ce n-am fost atunci de faţă, ca cei ce
nu am văzut, dară am auzit şi am crezut, să dobândim fericirea Domnului.
Însă de vreme ce nu toţi ştiu carte, nici se îndeletnicesc cu cetirea, Părinţii
au socotit ca oarecari isprăvi în icoane să se scrie acestea, spre scurtă
aducere-aminte. Cu adevărat, de multe ori, neavând noi în minte Patimile
Domnului, dară icoana Răstignirii lui Hristos văzind, şi întru pomenirea
mântuitoarei Patimi viind, căzind ne închinăm, nu materiei, ci Celui ce este
închipuit în icoană; precum nici materiei Evangheliei, nici materiei Crucii
ne închinăm, ci chipului. Pentru că ce deosebire are crucea aceea care nu
are într-însa chipul Domnului, de cea care are? Aceasta şi pentru Maica lui
Dumnezeu să se înţeleagă, căci cinstea ce se face la aceasta se aduce la Cel
ce S-au întrupat dintr-însa. Aşijderea încă şi isprăvile sfinţilor bărbaţi ne
îndeamnă pre noi spre bărbăţie şi râvnă, şi spre urmarea faptei celei bune a
lor, şi spre slava lui Dumnezeu. Căci, precum am zis, cinstea care se aduce
către cele bune împreună-slugi arătare este a dragostii celei către Stăpânul
cel de obşte, şi cinstea chipului trece la acela al căruia este chipul. Însă
nescrisă este această predanie, precum şi a ne închina spre răsărit, şi a ne
închina Crucii, şi altele multe acestora asemene. Să aduce încă şi oarecare
istorie, cum că Avgar, carele împărăţea peste cetatea Edesineanilor, a trimis
zograf ca să zogrăvească chipul Domnului asemenea; şi neputând zograful
pentru strălucirea feţei care lumina, Însuşi Domnul, măhrama pre faţa Sa
cea Dumnezeiască şi făcătoare de viaţă punând, a tipărit pre măhramă
chipul feţei Sale, şi aşa l-au trimis lui Avgar, celui ce-L poftia. Iară cum că
şi multe nescrise ne-au dat nouă Apostolii, scrie Pavel, Apostolul
neamurilor: „Pentru aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile noastre, care le-
aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin cartea noastră”. Şi către Corintheni:
„Iară vă laud pre voi, fraţilor, că toate ale mele le pomeniţi, şi precum v-
am dat vouă rânduielile, ţineţi”.
Pentru Scriptură

975
 Unul este Dumnezeu, Cel ce se propovăduieşte de Legea cea Veche şi de
cea Nouă, Carele în Treime este lăudat şi proslăvit, Domnul zicând: „Nu
am venit să stric Legea, ci să o împlinesc”. Că El au lucrat mântuirea
noastră, pentru care este toată Scriptura şi toată taina; şi iarăşi: „Cercaţi
Scripturile, că acestea mărturisesc pentru Mine”. Şi iarăşi Apostolul
zicând: „În multe feluri şi în multe chipuri, dedemult Dumnezeu grăind
părinţilor noştri prin Proroci, în zilele aceaste mai de pe urmă au grăit nouă
prin Fiul”. Deci prin Duhul Sfânt au grăit Legea şi Prorocii, Evangheliştii
şi Apostolii, şi Păstorii şi Dascălii. Deci „toată Scriptura de Dumnezeu este
insuflată cu adevărat şi folositoare”. Pentru aceea preabun lucru este şi
preafolositoriu de suflet a cerca Dumnezeieştile Scripturi. Că precum
pomul cel răsădit lângă izvoarele apelor, aşa şi sufletul, cel ce se adapă cu
Dumnezeiasca Scriptură, se îngraşă şi dă roadă coaptă, adecă credinţă
pravoslavnică, şi cu frunze pururea înverzite, cu lucruri zic lui Dumnezeu
plăcute, se împodobeşte. Pentru că şi spre lucrare îmbunătăţită, şi spre
videnie neturburată din Sfintele Scripturi ne îndreptăm. Căci îndemnare
spre toată fapta cea bună şi abatere despre toată răutatea aflăm întru
acestea. Deci de vom fi iubitori de învăţătură, vom fi şi mult învăţaţi. Că
cu silinţa, şi cu osteneala, şi cu dar lui Dumnezeu, Celui ce dă, se
îndreptează toate. „Că cel ce cere ia, şi cel ce caută află, şi celui ce bate i
se va deschide”. Să batem dară întru cel preafrumos Rai al Scripturilor, cel
binemirositoriu, cel preadulce, cel preafrumos, cel ce răsună la urechile
noastre cu tot felul de cântări ale gânditoarelor, purtătoarelor de Dumnezeu
păsări, cel ce se atinge de inima noastră şi, necăjită fiind ea, o mângâie,
turburată, o potoleşte, şi de bucurie veşnică o umple; cel ce înalţă mintea
noastră la cele dintre umerii Dumnezeieştii Porumbiţe, care sânt cu aur
poleite şi preastrălucite, şi cu cele prealuminate ale aripilor ei o suie către
Fiul Cel Unul-Născut şi moştenitorul săditoriului viei celei gânditoare, şi
printr-Dînsul o aduce la Tatăl Luminilor. Însă nu în treacăt să batem, ci cu
osârdie mai vârtos şi cu îngăduială. Să nu ne trândăvim bătând, că aşa ni se
va deschide. De vom ceti o dată, şi de doua ori, şi nu vom înţelege cele ce
cetim, să nu ne trândăvim, ci să îngăduim, să ne îndeletnicim, să întrebăm.
„Că întreabă”, zice, „pre părintele tău, şi îţi va vesti ţie; pre cei bătrâni ai
976
tăi, şi îţi vor spune ţie”. Că nu a tuturor este ştiinţa. Să scoatem din izvorul
Raiului curgeri preacurate şi neîmpuţinate, care saltă în viaţă veşnică. Să
ne îndulcim şi fără de saţiu să ne desfătăm, pentru că neîmpuţinat au dar.
Iară Dacă ceva de folos şi de la cei de afară vom putea să culegem, nu din
cele oprite este acest lucru. Să ne facem iscusiţi zarafi, pre aurul cel curat
şi adevărat adunându-l, iară pre cel rău lepădându-l. Să luăm cuvinte bune,
iară pre dumnezeii cei de râs şi basnele cele streine câinilor să le aruncăm.
Că preamultă putere dintr-însele am fi putut câştiga împotriva lor. Însă se
cuvine să ştim că douazeci şi doua de cărţi sânt ale Legii celei Vechi, după
slovele ce sânt la limba evreiască. Că douazeci şi doua de slove au, dintru
care cinci se îndoiesc şi se fac acestea douazeci şi şapte; că îndoit este Haf,
şi Mem, şi Nun, şi Pe, şi Sadì. Pentru aceasta şi cărţile, după chipul acesta,
douazeci şi doua adecă se numără, dară se află douazeci şi şapte, fiindcă
cinci dintru acestea se îndoiesc. Că se împreună Ruth cu Judecătorii şi se
numără la Evrei o carte; Cea Întâi şi a Doua a Împărăţiilor, o carte; Cea a
Treia şi a Patra a Împărăţiilor, o carte; Cea Întâi şi a Doua a
Paralipomenonului, o carte; Cea Întâi şi a Doua a lui Esdra, o carte.
Aşadară se încheie cărţile în patru cincimi, şi rămân alte doua, întrucât sânt
cărţile cele canonisite întru acest chip: Cinci ale Legii, Facerea, Ieşirea,
Preoţia, Numerii, A Doua Lege. Aceasta este cea dintâi cincime, care şi
Punere de Lege se numeşte. A doua cincime, cărţile ce se numesc Grafía,
iară de oarecare Aghiógrafa, adecă Sfinte Scripturi: Iisus al lui Navì,
Judecătorii împreună cu Ruth, Cea Întâi a Împărăţiilor împreună cu Cea
de-a Doua, o carte; Cea a Treia împreună cu Cea de-a Patra, o carte; şi cele
doua ale Paralipomenonului, o carte. A treia cincime, cărţile cele scrise în
stihuri: a lui Iov, Psaltirea, Pildele lui Solomon, Ecleziastul acestuia,
Cântarea Cântărilor a acestuia. A patra cincime, cărţile cele proroceşti: cei
doisprezece Proroci, o carte; Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniil; apoi cele
doua ale lui Esdra împreunându-se într-o carte, şi Esthir. Iară Panaretos,
care este Înţelepciunea lui Solomon, şi Înţelepciunea lui Iisus, care tatăl lui
Sirah o au alcătuit evreiaşte, iară ellineaşte o au tălmăcit Iisus, nepotul
acestuia şi fiul lui Sirah, preabune şi frumoase sânt, dară nu se numără,
nici stau în Sicriul Legii. Iară ale Legii Nouă sânt acestea: patru
977
Evanghelii, cea de la Matthei, cea de la Marcu, cea de la Lucà, cea de la
Ioan; Faptele Sfinţilor Apostoli, scrise de Luca Evanghelistul; şapte
Epistole Soborniceşti: a lui Iácov una, ale lui Petru doua, ale lui Ioan trei, a
lui Iuda una; ale lui Pavel Apostolul, epistole patrusprezece; Apocalipsa lui
Ioan Evanghelistul; Canoanele Sfinţilor Apostoli, scrise prin Climent.

Sfântul Filimon
Prea Cuviosul Părintele nostru Filimon, din Purtătorii de Dumnezeu
Părinţi, trezvitor şi plângător a fost; iar întru care ani a înflorit, istoria nu
ne arată. Dar ca un bun cucernic şi mult iscusit, liniştea foarte a iubit-o,
mai mult decât alţi bătrâni, şi următor cu de-adinsul s-a arătat Marelui
Arsenie, precum vor vedea cei ce voiesc din cuvântul acesta. Întru
rugăciune şi întru cereri, zi şi noapte, în peştera sa pustnicească a petrecut,
ca într-o desfătată cămară; şi cu izvoarele lacrimilor pururea curgătoare şi
cu suspinurile adesea ori udându-se pe sine, nu că ar fi avut vreo prihană
întru sine, ci, având partea cea mai bună şi trecând cu iubire de Dumnezeu
toată fiinţa, şi cea simţitoare, şi cea gânditoare, ca un surd şi mut a stat
înaintea lui Dumnezeu; şi astfel, învrednicindu-se de minunatul şi
Dumnezeiescul dar, părtaş a fost luminii. La această lumină, ca la o
strălucire de Soare, lipindu-se cu ispitire, cu socoteală, cu osârdie şi cu mai
înainte-vedere, şi neîncetat ţinându-se de linişte şi de tăcere, Prea Slăvitul
Filimon Prea Cuviosul s-a îmbogăţit pe sine cu belşug de har. Martor
vrednic de credinţă al celor zise este însuşi cuvântul acesta ce ne stă
înainte; întru care sfinţita trezvire a socotitoarei învăţături, deşi se uneşte şi
cu alte cuvinte asemenea, ca într-o porfiră de Dumnezeu ţesută în prea
luminată bunătate, totuşi şi către lucrare se întinde, şi către privirea minţii
sporeşte, întărind adevărul prin lucruri, prin vreme îndelungată şi prin
ispitire. Dacă deci cuiva îi este dorinţa a se dezbrăca de spurcatele şi fără
de chip haine ale patimilor, adică de omul cel vechi, şi a se îmbrăca cu
haina darului şi a luminatei nepătimiri, care este omul cel nou întru Hristos
978
Iisus: acestea, învăţându-le des din acest cuvânt şi, după putere, sârguindu-
se cu lucrul a le împlini, cu lesnire va primi ceea ce doreşte.
Pentru Sfântul Filimon, Cuvânt foarte folositor
Spuneau Părinţii despre Ava Filimon sihastrul că, încuiindu-se pre sine
într-o peşteră puţin depărtată de Lavra ce se numea „Romieva“, s-a dat cu
totul pustniceştilor nevoinţe gânditoare, pomenind pururea cuvântul
Marelui Arsenie, care grăia întru sine: „Filimoane, pentru ce ai ieşit tu
aicea?“; şi astfel, petrecând multă vreme în peştera aceea, lucrând la
împletituri şi cosând coşniţe pe care le da Economului spre hrană, luându-
şi în schimb puţină pâine, neavând nicio grijă de trup şi mâncând numai
pâine cu sare o dată la două zile, se arăta a fi înlăuntru luminat de
Dumnezeu şi învrednicit de nespuse taine, petrecând întru adâncă
duhovnicească veselie. Şi, mergând la biserică în toate Sâmbetele şi
Duminicele, umbla singur, nelăsând pre nimenea să se apropie de dânsul,
pentru ca nu cumva să-i tulbure lucrarea minţii, iar în Biserică şedea într-
un unghiu cu faţa către pământ plecată, slobozind izvoare de lacrămi şi
neîncetat întristându-se împreună cu pomenirea morţii, după chipul
Sfinţilor Părinţi şi mai ales al Marelui Arsenie, căruia cu toată sârguinţa se
nevoia a-i urma. Iar când eresurile au început în Alecsandria şi în laturile
dimprejur, el, despărţindu-se de acolo, s-a dus în Lavra numită a lui
„Nicanor“, unde Pavlin, iubitorul de Dumnezeu, l-a primit cu dragoste,
punându-l într-un loc al său, întru linişte desăvârşită, şi aşezându-l fără de
nicio grijă, neîngăduind nimănui să-i tulbure liniştea, iar el însuşi numai la
vreme de trebuinţă îi aducea pâine; şi astfel, în ziua Sfintei Învieri a
Domnului nostru Iisus Hristos, stăteau amândoi în vorbiri despre
pustniceşti nevoinţe duhovniceşti. Şi fiindcă vorba s-a atins de viaţa
pustnicească, atunci Sfântul Filimon a înţeles că şi cucernicul său frate
Pavlin poartă înlăuntru dorul de a vieţui în pustie; pentru aceea, arătându-i
cu cuvinte pustniceşti tot chipul Scripturilor, l-a învăţat că este cu
neputinţă omului a sta înaintea lui Dumnezeu fără de linişte desăvârşită,
precum oarecând Moisi, minunatul Părinte, se învrednicise prin linişte a
înţelege tainele Domnului. Căci liniştea naşte nevoinţa, iar nevoinţa naşte
979
plânsul, plânsul naşte frica, frica naşte smerenia, smerenia naşte vederea,
iar vederea naşte dragostea; şi dragostea face pre suflet fără de durere şi
nepătimaş, încât atunci omul cunoaşte că nu este departe de Dumnezeu.
Pentru acestea toate grăia lui că se cade ţie, cu linişte desăvârşită, a-ţi
curăţi mintea şi a-i da ei necontenită lucrare duhovnicească; că precum
ochiul, întorcându-se spre cele simţite, vede cele văzute, aşa şi mintea cea
curată vede cele gândite şi se spăimântă de vederea cea duhovnicească,
fiind cu anevoie trasă de acolo, iar cu cât se trezveşte pre sine prin linişte şi
curăţirea poftelor, cu atât se învredniceşte cunoştinţei, şi atunci este mintea
desăvârşită când, călcând fireasca sa înţelegere, se uneşte cu Dumnezeu, şi,
având dregătorie împărătească, mai mult sărăcia o voieşte decât poftele
multe, chiar de i s-ar aduce lui şi toate împărăţiele. De aceea, dacă îţi este
voia să ajungi întru aceste bunătăţi, fără de grijă fii şi de către tot omul
depărtat rămâi, şi fugind fugi de lume, umblând cu osârdie pre calea
Sfinţilor, leapădând grija despre chipul cel din afară, având chip smerit şi
haine proaste, şi obiceiu prost, şi graiu neviclean, şi păşirea fără mărirea
cea deşartă, şi glas fără de chip, vieţuind în sărăcie şi nebăgat în seamă de
toţi, şi mai ales decât acestea păzindu-ţi mintea şi trezvirea şi răbdarea
întru toate cele mai grele, păzind cu tot dinadinsul neschimbate şi
nevătămate bunătăţile agonisite şi ferindu-te pe tine cu de-adinsul de a
primi vreo poftă din cele ce intră cu lenevire; că deşi liniştea taie poftele
cele sufleteşti, însă când acestea, de noi zgândărite fiind, se scarpină,
atunci mai cu tărie se învăpăiază şi se sălbătăcesc şi, pre cel ce le are, mai
mult îl silesc spre greşeală, aşa precum şi ranele cele trupeşti, frecate şi
scărpinate, se fac nevindecate. Că poate chiar şi cuvântul cel deşert a ne
despărţi de pomenirea lui Dumnezeu, ajutând dracii spre aceasta şi
plecându-se simţirea lor; că mare nevoinţă şi frică este a păzi pre suflet,
pentru care se cade a te despărţi cu totul de lume şi a-ţi întoarce sufletul de
la pătimirea trupului, fiind fără cetate, fără masă, străin dulceţilor,
neiubitor de argint, neagonisitor, neiuţos, nenumit, neschimbat,
nedeprinzător lucrurilor omeneşti, smerit cugetător, milostiv, bun, blând,
tăcut, gătit cu inima a primi toate cele ce vor fi închipuite întru tine de
Dumnezeiasca cunoştinţă; că nu este cu putinţă a scrie pe tablă nouă de nu
980
vei şterge mai întâi scrisorile cele dintâi de pre dânsa, precum ne învaţă pre
noi Marele Vasile, şi aşa ceata Sfinţilor Părinţi, despărţită fiind de viaţa cea
lumească, netulburată au păzit întru dânşii înţelepciunea cea cerească şi cu
dumnezeieştile legi pre sine s-au întărit, şi cu lucruri şi cu cuvinte de bună
credinţă au strălucit. Şi şi-au omorât „mădulările cele de pre pământ” (Col.
3,5) cu înfrânarea şi cu învăţătura Dumnezeieştilor Scripturi, şi,
deschizându-li-se ochii cei de gând ai sufletului, au văzut pre Împăratul
Puterilor, făcându-li-se dor mare şi călduros, că aprinzându-se în suflet
foarte neţinută Dumnezeiasca dorinţă, cuprinde trupul de Duhul şi se face
omul cu totul duhovnicesc; și acestea sunt cele întru care se învrednicesc
lucrătorii fericitei linişti, care, depărtându-se pe sine de toată mângâierea
cea omenească, singuri către singur Stăpânul, Carele este în ceruri, vorbesc
curat neîncetat. Acestea auzind acel iubitor de Dumnezeu frate şi
aprinzându-i-se sufletul de Dumnezeiasca dorire, merse cu dânsul în schit,
unde Părinţii cei mari au arătat alergarea bunei credinţe, şi sălăşluindu-se
în Lavra Sfântului Ioan Colov, dădură Economului Lavrei toată purtarea de
grijă, de vreme ce voiau să petreacă cu totul în linişte şi în tăcere, şi au
vieţuit cu darul lui Dumnezeu întru toată liniştea, ieşind numai în Sâmbete
şi Duminici la Biserică, iar în celelalte zile petrecând în rugăciune şi
slujbe, fieştecarele deosebi. Şi era slujba Sfântului Bătrân astfel: noaptea
cânta Psaltirea împreună cu cântările lui Moisi, negrăbindu-se, şi citea un
Evanghelist, iar apoi cădea zicând întru sine „Doamne, miluieşte”,
întinzându-şi ochii minţii către Dumnezeu, încât nicicum nu putea
răspunde celui ce-i grăia, şi aşa, puţin somn primind, iarăşi la zori cânta
întâiul ceas, şezând pe scaunul său şi privind la răsărit, şi iarăşi citea de la
Apostol şi de la Evanghelist, şi aşa citea toată ziua, necurmat cântând şi
rugându-se, încât de multe ori, răpindu-se cu mintea întru vedere, nu ştia
ce este pre pământ. Iar fratele, văzându-l aşa necurmat întru slujbele lui
Dumnezeu şi câteodată schimbat de dumnezeieştile cugete, zise către
dânsul: „Greu îţi este, Părinte, a te osteni cu atâta bărbăţie întru
bătrâneţe?”; iar el i-a răspuns: „Să crezi, fiule, că atâta osârdie şi dorire
către sfânta rugăciune a băgat în sufletul meu Dumnezeu, că nu pot a sfârşi
orânduiala ei; iar dorirea către Dumnezeu şi nădejdea către binele cel ce va
981
să fie biruieşte slăbiciunea trupească, încât nu numai în celelalte vremi să
aibă mintea zburată la cer, ci încă şi în vremea mesei”. Şi odinioară, fiind
întrebat de fratele ce vieţuia cu el ce este vederea tainelor şi văzându-l pe
acesta că foarte doreşte a se înştiinţa, vrând, i-a răspuns: „Grăiesc ţie, fiule:
când se va curăţi mintea cuiva până la sfârşit, Dumnezeu descoperă
puterile slujirii şi vederea chipurilor îngereşti”. Şi iarăşi l-au întrebat:
pentru ce, Părinte, te îndeletniceşti mai mult decât cu altă Dumnezeiască
Scriptură cu Psaltirea şi pentru ce, cântând încet, te închipuieşti ca şi cum
ai vorbi de faţă cu cineva?, iar el a răspuns: „Zic ţie, fiule, că aşa s-a
închipuit puterea Psalmilor în smeritul meu suflet, încât, precum
Prorocului David, nici eu nu pot altfel, pentru că Psalmii cuprind toată
Dumnezeiasca Scriptură”; şi aceasta a mărturisit-o celui ce-l întreba cu
mare smerenie, pentru folosul lui şi pentru nedepărtata întrebare. Deci a
venit un frate oarecare, anume Ioan, din locul ce se cheamă „laturile de pe
lângă mare”, către acest Sfânt şi mare Părinte Filimon, şi, cuprinzând
picioarele lui, a zis: „Ce voi face, Părinte, ca să mă mântuiesc? Că văz că
mintea mea zboară încoace şi încolo întru cele ce nu se cade”; iar el, puţin
socotind, a zis: „Această patimă sufletească este din cele din afară şi
petrece în tine pentru că n-ai dobândit încă dorirea cea desăvârşită către
Dumnezeu şi nu a venit întru tine căldura dragostei Lui şi a cunoştinţei
Lui”; şi a zis fratele: „Dar ce voi face, Părinte?”, iar el i-a grăit: „Mergi
îndată şi ai învăţătură ascunsă în inima ta, care poate să-ţi curăţască mintea
dintru acestea”; însă fratele, neştiind ce este aceasta, zise către Bătrânul:
„Ce este învăţătura cea ascunsă, Părinte?”, iar el i-a zis: „Mergi şi
trezveşte-te în inima ta şi în cugetul tău, cu frică şi cu cutremur, şi zi:
«Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă», că şi
Fericitul Diadoh aşa le da celor începători”. Deci mergând fratele, şi cu
ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Părintelui liniştindu-se, puţin s-a
îndulcit de această învăţătură, iar dacă s-a depărtat năprasnă această
dulceaţă de la el şi neputând a se ruga şi a lucra, iarăşi a venit către
Bătrânul şi i-a spus ce i s-a întâmplat; şi i-a zis Bătrânul: „Acum ai
cunoscut tu urma liniştii şi a lucrării minţii şi ai gustat puţin din această
dulceaţă; ci să ai pururea în inima ta această zicere, fie de mănânci, fie de
982
bei, fie de eşti în vorbă cu cineva, fie de te afli afară de chilie sau pe cale,
să nu se ducă cugetul trezvirii de la tine, ci cu minte neînşălată roagă-te cu
această rugăciune şi chiar la însăşi trebuinţa cea de nevoie să nu aştepţi, că
mintea ta te va învăţa în taină rugându-se; şi aşa vei putea înţelege adâncul
Dumnezeieştii Scripturi şi puterea cea ascunsă care este într-însa; şi să-ţi
fie ţie necontenită lucrarea minţii, ca să împlineşti cuvântul Apostolesc ce
grăieşte: «Neîncetat vă rugaţi» (1 Tes. 5,17); de aceea ia aminte cu toată
luarea-aminte şi-ţi păzeşte inima, ca să nu primească gânduri viclene şi
deşarte şi fără de folos, ci în toată vremea – dormind, sculându-te,
mâncând, bând şi vorbind – inima ta cu cugetul cel ascuns să ia aminte,
uneori învăţându-se în Psalmi, iar alteori rugându-se în aceeaşi rugăciune:
«Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă»; şi iarăşi,
când cânţi cu limba, ia aminte să nu grăiască gura unele şi mintea să cugete
altele”. Şi iarăşi l-a întrebat fratele: „În somn multe năluciri văz”, iar
Bătrânul i-a răspuns: „Nu te lenevi, nici te împuţina, ci mai înainte de a
adormi fă rugăciune cu mintea în inima ta şi stai împotriva gândurilor, ca
nu ele să se poarte împrejurul voii diavolului, ci Dumnezeu să te
primească, şi pe cât îţi este puterea, te nevoieşte, ca după învăţătura cea
curată, şi în Psalmi să adormi şi să nu laşi cugetul tău a primi gânduri
străine, ci întru care te rogi, întru acelea să te şi culci, ca dormind să te
păzească pe tine şi sculându-te să grăiască cu tine în inima ta; şi să zici şi
Sfântul Simbol al Credinţii în inima ta şi cu buzele să grăieşti într-Unul
Dumnezeu, că cel ce slăveşte pe Dumnezeu cu adevărat este izvor şi păzire
a tuturor bunătăţilor”. Şi iarăşi l-a întrebat fratele grăind: „Fă dragoste,
Părinte, şi să-mi spui mie care lucrare are mintea ta; învaţă-mă şi pe mine
ca să mă mântuiesc”; iar el a zis: „Ce voieşti acestea multe ale ispitei?”,
dar fratele, sculându-se şi apucându-i picioarele, le săruta şi îl ruga să-i
spună; şi, după mult ceas, i-a zis: „Nu poţi purta acestea, că acestea sunt
ale bărbatului care până la sfârşit s-a curăţit de cugetele cele rele şi a trecut
prin toate faptele cele bune, făcându-le în înţelegere şi putând să împartă
fiecărui simţ lucrul cel cuviincios; drept aceea, dacă eşti poftitor unora ca
acestea, ţine învăţătura Sfinţilor, cea ascunsă în inimă curată; că dacă vei
petrece în rugăciune şi în învăţătura Sfintelor Scripturi, ţi se vor deschide
983
ţie ochii sufletului cei de gând şi îţi va fi ţie veselie şi bucurie mare şi
dorire nespusă şi călduroasă; că aprinzându-se trupul de Duh, face pe om
cu totul duhovnicesc; deci, dacă te va învrednici Domnul a te ruga cu
inimă curată, fie în noapte, fie în zi, fără tulburare şi întru linişte, să nu iei
aminte la pravila ta, ci, după puterea ta, întinde-te ca să te lipeşti de
Dumnezeu cu această trezvire şi El va lumina inima ta spre lucrarea cea
duhovnicească de care te-ai apucat”. Şi către acestea a adăugat Bătrânul:
„Când a venit la mine un Bătrân şi m-a întrebat despre aşezarea minţii
mele, i-am spus că doi ani am petrecut înaintea lui Dumnezeu în rugăciune
din toată inima, rugându-L întins să-mi dăruiască mie pecetluirea
neîncetată în inimă a rugăciunii pe care El a dat-o Ucenicilor Lui; iar
Domnul, cel mare întru daruri, văzând osteneala mea şi răbdarea, mi-a dat
cererea; şi încă a zis că gândurile despre lucrurile deşarte care sunt în suflet
sunt boala deşertăciunii şi a negrijii lui, pentru care se cuvine după
Scriptură cu toată luarea-aminte să păzim inima noastră, cântând şi
rugându-ne fără răspândire, cu minte curată; şi aşa voieşte Dumnezeu ca
noi să arătăm către Dânsul osârdie mai întâi cu ostenelile faptelor bune,
apoi cu dragoste şi cu neîncetată rugăciune, şi El ne va da nouă calea
mântuirii; că arătat este că nu este altă cale care să ne suie la cer decât
desăvârşita linişte, fără de desăvârşita depărtare de tot răul, agonisirea a tot
binele, dragostea cea desăvârşită către Dumnezeu şi petrecerea cu Dânsul
în cuvioşie şi dreptate, şi astfel cel ce le are pe acestea degrabă va călători
către cetele cele cereşti” Către acestea, fieştecăruia ce voieşte a se urca la
cereasca înălţime se cuvine, fără de altă rânduială, a omorî mădulările cele
de pe pământ, fiindcă atunci când sufletul nostru se va îndulci de vederea
celor adevărate bunătăţi, nu se mai întoarce către niciuna dintre patimile
pornite de pofta păcatului, ci, întorcându-se de la toată trupeasca dulce
pătimire, primeşte cu cuget curat şi neîntinat arătarea lui Dumnezeu; şi
astfel ne trebuie nouă mare pază, multe ostenele trupeşti şi curăţire a
sufletului, ca să sălăşluim pe Dumnezeu în inimile noastre şi, în cealaltă
vreme, fără de greşeală să împlinim Dumnezeieştile Lui porunci, şi ca
însuşi El să ne înveţe a păzi tare legile Lui, slobozind asupra noastră, ca
razele soarelui, lucrările Sale, cu darul Sfântului Duh pus întru noi. Cu
984
ostenelele şi cu ispitele suntem datori a curăţi chipul după care suntem
zidiţi noi, cuvântători, şi a ne învrednici a primi toată înţelegerea şi
asemănarea lui Dumnezeu, purtând simţirile curate de toată spurcăciunea
prin spălarea lor în cuptorul ispitelor şi venind astfel întru împărăteasca
vrednicie; că Dumnezeu a zidit firea omenească să fie părtaşă tuturor
bunătăţilor care pot fi privite gânditor, adecă dănţuirile îngerilor, ale
Domniilor, ale Puterilor, ale Începătoriilor, ale Stăpâniilor, lumina cea
neapropiată şi slava cea prea-luminoasă. Iar tu, când vei isprăvi vreo faptă
bună, vezi ca să nu se înalţe cugetul tău asupra fratelui, că tu ai putut
isprăvi aceea, iar el s-a lenevit, că aceasta este începutul mândriei, şi cu
toată puterea sileşte-te ca nimic să nu faci după plăcerea omenească; şi
când te lupţi cu vreo patimă, vezi să nu te mâhneşti, nici să te împuţinezi
cu sufletul pentru că lupta stă asupra ta, ci sculându-te, aruncă-te pre sineţi
înaintea feţei Domnului din toată inima zicând: „Judecă, Doamne, pre cel
ce mă necăjesc” (Ps. 34,1), fiindcă nu sunt puternic împotriva lor, iar El,
văzând smerenia ta, degrab va trimite ajutorul Său. Iar când mergi cu
cineva în cale, nu primi vorbe deşarte, ci dă minţii tale lucrarea
duhovnicească pe care o avea, ca să fie întru dânsa bună deprindere şi
uitare a dulceţilor lumii şi ca să nu iasă din limanul nepătimirii; şi astfel, cu
şi mai multe cuvinte învăţând Bătrânul pre fratele, l-a slobozit. Însă nu
trecând mult timp, el iarăşi a venit şi, începând vorba, a întrebat ce să facă,
Părinte, că în rugăciunea de noapte somnul îl îngreuiază şi nu-i dă trezvie a
se ruga şi a priveghea mai mult, şi dacă se cade a lua lucrul în mâini când
cântă; iar la acestea Bătrânul a zis că atunci când poate a se ruga cu trezvie
să nu se atingă de rocodelie, iar când îl va cuprinde dormitarea, atunci,
nevoindu-se puţin împotriva ei şi împiedecându-şi cugetul, să se atingă de
rocodelie; iar el iarăşi l-a întrebat dacă Părintele singur nu se îngreuiază cu
somnul în vremea slujirii lui, şi Stareţul a zis că nu aşa uşor, dar totuşi,
când năpădeşte câteodată dormitarea, se mişcă puţin şi începe a citi de la
început Evanghelia de la Ioan, înălţând către Dumnezeu ochiul minţii, şi
dormitarea îndată piere; asemenea face şi cu gândurile, că atunci când vine
vreunul, el îi iese înainte ca focul cu lacrămile şi acela piere, însă tu încă
nu te vei întrarma astfel asupra lor, ci mai vârtos să ţii învăţătura ascunsă şi
985
cu osârdie săvârşeşte cele aşezate de Sfinţii Părinţi, rugăciunile de zi,
ceasul al treilea, al şaselea, al nouălea şi vecernia, precum şi cele de
noapte, şi cu toată puterea să te sileşti a nu face nimic după plăcerea
oamenilor şi să te fereşti a nu avea vrajbă cu vreunul dintre fraţi, ca să nu
te depărteze pre tine de la Dumnezeul tău. Tot aşa, cu stăruinţă să păzeşti
cugetul tău nerăşchirat, cu toată osârdia luând aminte gândurilor celor
dinlăuntru, iar când, stând în Biserică, vei avea gând a te împărtăşi cu
Sfintele lui Hristos Taine, să nu ieşi dintr-însa până nu vei primi pacea cea
desăvârşită, şi, stând la un loc, să nu te mişti de acolo până la otpust,
cugetând în sineţi că te afli în cer şi cu Sfinţii îngeri ai lui Dumnezeu
vorbeşti, şi, având a-L primi pe Dânsul întru inima ta, să te găteşti către
aceasta cu frică şi cu cutremur, ca nu cumva cu nevrednicie să te faci
părtaş Sfintelor Puteri; bine într-armând astfel Stareţul pe fratele şi dându-l
Domnului şi Duhului darului, l-a slobozit. Iar către aceasta fratele ce trăia
cu dânsul povestea următoarele: şezând odinioară lângă el, l-am întrebat
dacă a fost ispitit de înfricoşările dracilor trăind în pustie, iar el mi-a
răspuns: „Iartă, frate, dar dacă Dumnezeu ar slobozi asupra ta ispitele de la
diavolul care au venit asupra mea, nu cred că vei putea răbda amărăciunea
lor; mie, în şaptezeci de ani şi mai mult, multe ispite mi-au venit, trăind în
multe pustii şi în desăvârşită tăcere; dar de ce m-am ispitit şi ce am răbdat
eu de la aceşti draci, spre amărăciunea lor, nefolositor este acelora care
încă nu au gustat liniştea; în astfel de ispite totdeauna aşa am urmat: am
aruncat necontenit nădejdea mea la Dumnezeu, Căruia I-am dat făgăduinţa
lepădării, şi El m-a izbăvit din toată nevoia; pentru aceasta, frate, eu nicio
purtare de grijă pentru mine nu fac, căci ştiu că El Se îngrijeşte pentru
mine şi foarte uşor rabd ispitele ce vin asupra mea; şi eu numai una Îi aduc
Lui, ca neîncetat să mă rog; nu mai puţin ajută şi aceea, nădăjduind că, pe
cât scârbele şi nevoile năpădesc mai mari, pe atât se gătesc şi cununile
celor ce le rabdă, fiindcă la Dreptul Judecător şi unele, şi altele deopotrivă
se cumpănesc. Iar dacă ai intrat în mijlocul luptei să te lupţi, luptă-te
însufleţindu-te cu aceea că foarte mulţi sunt cei ce se luptă cu noi
împotriva vrăjmaşilor lui Dumnezeu, mai mulţi decât pâlcurile vrăjmaşilor,
şi cum am putea noi sta cu îndrăzneală împotriva înfricoşatului vrăjmaş al
986
nostru dacă nu puternica Dreaptă a lui Dumnezeu-Cuvântul ne-ar ajuta, ne-
ar îngrădi şi ne-ar acoperi? Cum ar putea răbda firea omenească năpădirile
lui? Auzi ce zice Dreptul Iov: «Cine va descoperi faţa îmbrăcămintei lui?
şi la încheerea zilei lui cine va intra? Porţile feţei lui cine le va deschide?
împrejurul dinţilor lui este frică; fegăţii lui paveze de aramă, iar legăturile
lui ca piatra Smirinului; unul de altul se lipesc şi Duh nu trece printr-înşii,
bărbat cu fratele său se vor lipi; împreună se vor ţine şi nu se vor despărţi;
întru strănutarea lui va străluci lumina şi ochii lui sunt ca luceafărul; din
gura lui ies ca nişte flăcări de foc şi scapără ca nişte gratii aprinse; şi din
nările lui iese ca un fum de cuptor aprins cu cărbuni de foc; sufletul lui ca
cărbunele şi ca para focului iese din gura lui; şi în cerbicea lui stă putere şi
înaintea lui curge pierzare; şi cărnurile trupului lui sunt lipite, turnate
preste el şi nu se vor clăti; inima lui este înfiptă ca o piatră şi stă ca un ilău
neclătit; şi când se întoarce el, înfricoşează fiarele cele cu patru picioare
care sar pe pământ; de-l vor întâmpina suliţe, nimic nu-l vor înfricoşa, nici
suliţa ridicată, nici zaua; că socoteşte fierul ca paiele şi arama ca lemnul
putred; nu-l va vătăma pe el arc de aramă şi lovitura de piatră o socoteşte
ca iarba; trestiile le socoteşte ca nimic şi râde de frica purtătorului de foc;
aşternutul lui, ţepuşe ascuţite, şi tot aurul mării sub el ca nişte tină nespusă;
fierbe adâncul ca o căldare şi marea o socoteşte ca un vas de unsoare; şi pe
portarul adâncului ca pe un rob, socotit-au adâncul ca un loc de plimbare;
nimic nu este pe pământ asemenea lui, făcut să se batjocorească de îngerii
Mei; pe tot cel înalt vede şi el este împăratul tuturor celor din ape» (Iov 41,
9–24)." Iată împotriva căruia avem noi a lupta, frate, iată cum şi prin ce
cuvinte a închipuit pe acest tiran, însă biruinţa asupra lui se face
lesnicioasă celor ce, după cum trebuie, trec viaţa pustnicească, din pricina
sărăciei lor, din pricina lepădării lor de lume, din pricina faptelor celor
bune şi mari şi din pricina aceea că noi avem pe Cel ce se luptă cu noi; că
cine, apropiindu-se către Domnul şi primind frica Lui în minte, nu s-a
schimbat cu firea, luminând pe sine cu Dumnezeieştile legi şi fapte, şi nu
şi-a făcut sufletul luminos, bun şi vrednic a străluci cu Dumnezeieştile
cugete? Mintea nu poate fi niciodată deşartă când are pe Dumnezeu întru
sine, căci El o îndeamnă cu nesaţiu a se abate către lumină, şi Duhul nu
987
lasă sufletul a se momi cu patimile care aşa lucrează neîncetat, ci, ca un
oarecare împărat suflând cu înfricoşată mânie, fără cruțare le taie; iar unul
ca acesta niciodată nu se întoarce îndărăt, ci cu practica faptelor bune, cu
înălţarea mâinilor către cer şi cu rugăciunea minţii ţine biruinţa în luptă.
Spunea acelaşi frate că, pe lângă multe alte fapte bune, avea Ava Filimon şi
aceasta: nu putea răbda nicicum un cuvânt în deşert, iar dacă cineva,
uitându-se, spunea ceva ce nu era de folos sufletului, el cu totul nu lua
aminte; asemenea, când eu mă duceam undeva pentru oarecare lucru, el nu
mă întreba pentru ce am umblat, şi când mă întorceam nu mă întreba unde
am fost şi ce am lucrat. Aşa odinioară am intrat în Alecsandria pentru
oarecare trebuinţă de nevoie şi de acolo, cu un lucru bisericesc, m-am
pornit la Ţarigrad, nespunând aceasta robului lui Dumnezeu; iar după ce
am petrecut acolo vreme destulă, cercetând pe fraţii cei cucernici de acolo,
m-am întors către dânsul la Schit. Văzându-mă Bătrânul, s-a bucurat, şi
după obicinuita rugăciune de întâmpinare a şezut, dar de nimic nu m-a
întrebat, ci a petrecut după obicei, în lucrarea minţii sale. Iar când, vrând a-
l ispiti, vreo câteva zile nu i-am dat pâine să mănânce, el nici pâine nu a
cerut, nici nimic la aceasta n-a zis; atunci, făcând metanie, l-am întrebat:
„Fă dragoste, Părinte, spune-mi mie, nu te-ai scârbit că nu ţi-am adus ţie
după obicei să mănânci?”; iar el a răspuns: „Iartă-mă, frate, dacă douăzeci
de zile nu-mi vei da pâine, eu la tine nu o voi cere, fiindcă, pe cât rabd cu
sufletul, pe atât rabd şi cu trupul”; şi astfel era el, îndeletnicindu-se cu
vederea adevăratelor bunătăţi. Zicea el: „De când am venit în Schit, nu am
lăsat gândul meu a ieşi afară de pereţii chiliei şi nici în cugetul meu nu am
primit vreun gând afară de frica lui Dumnezeu şi de judecata veacului
viitor, ţinând în pomenire groaznica judecată a păcătoşilor, focul cel veşnic
şi întunericul cel mai din afară şi aceea că trăiesc sufletele păcătoşilor şi
ale drepţilor, şi ce bunătăţi sunt gătite drepţilor şi cum fiecare primeşte
plata după osteneală: unul pentru osteneala nevoinţei, altul pentru
milostenie şi dragostea nefăţarnică, altul pentru neagoniseală şi întreaga
lepădare de lume, altul pentru smerita înţelepciune şi desăvârşita linişte,
altul pentru ascultarea cea desăvârşită, altul pentru iubirea de străini; şi
toate acestea ţinându-le în minte, nu am dat voie nici unui cuget să lucreze
988
întru mine şi nici nu pot fi cu oamenii, nici nu pot a-mi îndeletnici mintea
cu dânşii, ca să nu mă despart de Dumnezeieştile cugetări”. Şi către
acestea a adăugat şi spunea despre un oarecare liniştitor, cum că ajunsese
la nepătimire şi din mâinile îngerului primea pâine pentru hrană, iar din
pricina lenevirii s-a lipsit de această cinste, căci când sufletul slăbănogeşte
de la privitoarea şi întinsa luare-aminte, îl cuprinde noaptea; că unde nu
luminează Dumnezeu, acolo toate se răşchiră ca întru întuneric şi nu poate
atunci sufletul a căuta către Dumnezeu cel Unul şi a se cutremura de
cuvântul Lui. „Dumnezeu de aproape sunt Eu, zice Domnul, şi nu
Dumnezeu departe; au ascunde-se-va cineva întru cele ascunse şi Eu nu-l
voi vedea? Au nu umplu Eu cerul şi pământul?” (Ier. 23,24). Şi despre
mulţi asemenea care au pătimit ne aducea aminte. Aducea şi căderea lui
Solomon, care, aşa de înţelept şi slăvit fiind, era ca un luceafăr ce răsare
dimineaţa, luminând pe toţi cu strălucirea înţelepciunii, iar pentru o mică
dulceaţă a pierdut toată slava; şi aşa de înfricoşat este a ne momi lenevirea;
ci ni se cuvine să ne rugăm neîncetat, ca niciun gând, aflându-ne, să nu ne
despartă pe noi de Dumnezeu şi mintea să nu-şi închipuie altceva în loc de
El; că numai curata inimă, făcându-se încăpere Sfântului Duh, vede întru
sine pe singur Dumnezeu, ca într-o oglindă. Ascultând acestea şi privind la
lucrul lui, am înţeles că întru dânsul desăvârşit au încetat patimile trupeşti
şi că el a fost osârdnic îndrăgitor a toată săvârşirea; aşa că totdeauna se
vedea schimbat Dumnezeescul Duh (din slavă în slavă), şi suspina cu
suspinuri negrăite, care într-însul se învârtea şi pe el îl măsura, şi cu toate
se nevoia ca nimic venind să nu-i tulbure curăţenia minţii şi nici vreo
spurcăciune în taină să nu se lipească de dânsul. Văzând eu aceasta şi
îndemnat de râvnă pentru chipul vieţii lui, cu osârdie m-am apropiat de el
întrebându-l cum aş putea şi eu să-mi agonisesc curăţenia minţii precum o
are Sfinţia Sa; iar el a răspuns: „Mergi şi osteneşte-te, că pentru aceasta se
cere osteneală şi durerea inimii; că bunătăţile Dumnezeieşti, vrednice de
osârdnica căutare şi osteneală, nu se vor da nouă dacă vom şedea pe paturi
şi vom dormi, că şi bunătăţile pământeşti nimănui nu se dau fără osteneală;
şi cel ce voieşte a veni în sporire se cuvine mai întâi să-şi taie toate voile şi
poftele şi să agonisească neîncetat plâns şi neagoniseală, neluând aminte la
989
greşalele altora, ci numai la ale sale şi pentru dânsele să plângă ziua şi
noaptea, şi să nu aibă deşartă prietenie cu nimeni dintre oameni; fiindcă
sufletul ce se scârbeşte de sărăceasca sa aşezare şi este rănit cu pomenirea
păcatelor sale de mai înainte se face mort lumii, precum şi lumea moartă
este pentru dânsul; atunci patimile trupului se fac nelucrătoare, iar omul
nelucrător pentru ele. Şi cel ce se leapădă de lume şi cu Hristos se
împreună, îmbrăţişând liniştea şi iubind pe Dumnezeu, păzeşte chipul Lui
şi cu asemănarea Lui se îmbogăţeşte, că de sus primeşte dăruirea Duhului
şi se face lăcaş al lui Dumnezeu, iar nu al dracilor, şi faptele cele bune le
închină lui Dumnezeu; aşa sufletul se face curat şi slobod de spurcăciunile
trupului şi, neavând întinăciune şi prihană, se îmbracă la sfârşit cu cununa
dreptăţii şi luminează cu frumuseţea bunătăţilor.” Deci întru cine, de la
începutul lepădării de lume, nu s-a sălăşluit în inima lui plânsul, nici
lacrămi duhovniceşti, nici pomenire despre muncile cele fără de sfârşit,
nici linişte adevărată, nici rugăciune neîncetată, nici cântare de Psalmi şi
învăţătură întru Dumnezeieştile Scripturi, întru cine acestea nu s-au făcut
deprindere, aşa încât chiar nevrând el, mintea să-l îndemne a lucra acestea,
nici frica lui Dumnezeu să domnească în sufletul aceluia, unul ca acela se
odihneşte întru legătura prieteniei cu lumea şi nu poate avea mintea curată
întru rugăciune; fiindcă numai blagocestia şi frica lui Dumnezeu curăţesc
sufletul de patimi şi lucrează pre minte slobodă, ducând-o în fireasca ei
aşezare a vedereii şi înlesnindu-i ei a se atinge de Cuvântarea de
Dumnezeu, pre care o primeşte în chipul fericirelor, că pentru cei ce s-au
învrednicit de aceasta, slujeşte ca o arvună a viitorului şi păzeşte
duhovniceasca aşezare neclătită. Şi aşa, cu toate puterile să ne silim pentru
lucrarea care ne suie pre noi la blagocestie, adecă la gânditoarea curăţie, al
cărei rod este fireasca, teologhiceasca privire; fiindcă lucrarea este suire
către privire, după cum zice pătrunzătoarea şi teologhiceasca minte a
Sfântului Grigorie Teologul; iar dacă ne vom lenevi de lucrarea aceea, vom
fi străini de toată iubirea de înţelepciune. Căci, deşi cineva ar ajunge la
vârful bunătăţilor, totuşi îi trebuie ostenelele nevoinţei, care împilează
pornirele trupului cele fără de rânduială şi strânsă păzire a cugetului, şi cu
un asemenea chip abia putem noi a ne pregăti pentru sălăşluirea lui
990
Hristos; că pe cât se înmulţeşte dreptatea noastră, pe atâta se înmulţeşte şi
duhovniceasca bărbăţie, şi mintea, venind întru săvârşire, cu totul se
lipeşte de Dumnezeu şi se luminează de Dumnezeiasca lumină şi i se
descoperă taine negrăite. Atunci cu adevărat cunoaşte ea unde este
înţelepciunea, unde puterea, unde cunoştinţa pentru înţelegerea tuturor,
unde lungimea anilor şi viaţa, unde lumina ochilor şi pacea; fiindcă, atât
timp cât mintea se îndeletniceşte cu patimile, îi este cu neputinţă a se
îndulci de cele zise. Aşa că faptele bune şi prihănirile oarbă o fac pre
minte: acelea, ca să nu cunoască faptele cele bune; iar acestea, ca să nu
vadă prihanele. Iar când va primi ea odihnă de la luptă, se învredniceşte de
duhovniceasca dăruire, şi atunci neîncetat fiind lucrată de dar, cu totul se
face văzătoare de lumină şi neruptă de vederea lucrării celei duhovniceşti;
un om ca acesta nu mai este legat de cele de aici, ci a trecut din moarte în
viaţă. Cel ce începe a urma cu neprihănită viaţă şi voieşte cu râvnă a se
apropia către Dumnezeu, i se cuvine a avea neprihănită inimă şi buze
curate, ca cuvântul ce va ieşi din curatele lui buze curat să poată cu
vrednicie a căuta pe Dumnezeu; fiindcă sufletul ce s-a lipit de Dumnezeu
neîncetat cu El vorbeşte. Să dorim, frate, a ajunge la aşa înălţime de fapte
bune, să încetăm de a ne lipi de pământ cu patimile, căci cel ce s-a nevoit
şi a ajuns apropiere către Dumnezeu şi s-a împărtăşit luminii Lui şi s-a
rănit cu dorire către Dânsul, acela se îndulceşte cu Dumnezeiasca şi
neajunsa veselie duhovnicească, precum zice Dumnezeescul Proroc:
„Desfătează-te în Domnul şi ţi se va da ţie cererile inimii tale; şi va scoate
ca lumina dreptatea ta şi judecata ta ca amiază-zi” (Ps. 36,4.6). Şi care
dorire este aşa de tare şi neţinută ca aceea ce Dumnezeu a vărsat-o în
sufletul cel curăţit de tot păcatul? Asemenea suflet, din adevărata aşezare a
inimii, zice: „Rănită sunt de dragoste astăzi!” (Cânt. Cânt. 2,5). Negrăite şi
neînţelese sunt strălucirile Dumnezeieştii frumuseţi; nu poate cuvântul a le
închipui, nici auzul a le încăpea; căci dacă ar încăpea, atunci ar fi cu
putinţă a fi înţelese; însă la strălucirea zilei de vei arăta, la luminarea lumii,
la lumina soarelui, toate acestea sunt neîndestulătoare spre alăturare cu
slava aceea şi cu multă scădere înaintea feţei adevăratei lumini, ca o noapte
adâncă şi întuneric nepipăit înaintea curatei lumini celei de amiază-zi; aşa
991
ne-au predat nouă şi Vasilie cel minunat între Dascăli, din iscus cunoscând
acestea şi învăţându-se. Acestea şi mai multe decât acestea spunea fratele
cel ce a trăit cu Ava, şi cine nu se va minuna de dânsul şi pentru
următoarea ca o adevărată dovadă a marei smerenii lui? Fiind învrednicit
de darul Preoţiei de demult şi cu adevărat atingându-se de cele cereşti cu
viaţa şi cu cunoştinţa, el totdeauna fugea de Dumnezeieştile Sfinte lucrări,
ca de o sarcină prea grea, aşa că în curgere de mulţi ani ai nevoinţei lui nu
se învoia a se apropia către Sfânta Masă pentru lucrarea cea Sfântă; iar de
Dumnezeieştile Taine se împărtăşea numai când se întâmpla a intra în
vorbă cu oamenii, deşi nici atunci nu vorbea ceva pământesc, ci numai cele
pentru folosul sufletului celorlalţi ce căutau voroavă de la dânsul. Iar când
voia a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine, atunci, mai înainte de aceasta,
mult supăra pe Dumnezeu milostivindu-L cu rugăciuni, cu cântări de
Psalmi şi mărturisiri, că se spăimânta de glasul Preotului când zicea
vozglasul: „Sfintele Sfinţilor!”, zicând că în vremea aceea toată Biserica
este plină de Sfinţii îngeri, iar Împăratul Puterilor, cu taină sfinţit lucrând,
pâinea şi vinul le preface întru Trupul şi Sângele Său, prin Sfânta
împărtăşire sălăşluindu-Se în inimile noastre; pentru aceea adăoga el că se
cuvine nouă a fi neprihăniţi şi curaţi şi ca şi cum am fi afară de trup, fără
de toată îndoiala şi clătire, a îndrăzni la împărtăşirea Preacuratelor lui
Hristos Taine, ca să ne facem părtaşi luminării ce se face dintr-însele.
Mulţi dintre Sfinţii Părinţi vedeau pe Sfinţii îngeri care îi apărau de tot ce
este necuvios; pentru aceea şi el singur se ţinea într-o adâncă tăcere,
nevorbind cu nimenea. Şi iată ce a mai spus acel frate: când era nevoie
Stareţului ca singur să-şi vândă rocodelia sa, ca să nu se facă oarecare
minciună ori jurământ, sau cuvânt de prisos, sau alt chip de păcat din
vorbire şi târguială, el sta prefăcut la chip ca nebun, şi fiecare voind a
cumpăra rocodelie de la dânsul lua şi-i da lui cât voia; lucra el coşuri mici,
iar plata pentru ele o primea cu multă mulţămire, nimic mai mult vorbind,
acest iubitor de înţelepciune Bărbat. AMIN.

992
 Sfântul Teognost
Prea Cuviosul Teognost, Părintele capetelor celor de faţă, au fost
Alecsandrean tâlcuitor, despre care pomeneşte Fotie în cetirea 106 ori alt
cineva, şi în ce vreme a trăit cu încredinţare a zice nu putem; însă, după
cum din rod se arată pomul, şi acesta a fost din numărul celor ce au vieţuit
bine cu lucrarea şi cu cunoştinţa şi, pentru curăţenia vieţii, s-a învrednicit a
avea întru sine pe Prea Sfântul Duh, cu a Căruia străluciri luminându-se în
minte şi cu vieţuitoarele suflări însufleţit fiind, ca o cântare oarecare sfântă
a cânta, zicând aceste capete. Aşa că întru dânsele şi credincios chip se
aşterne a vieţii celei lucrătoare şi se arată nerătăcita suire către viaţa cea
privitoare, iar mai mult decât aceasta, cel ce doreşte poate a se învăţa şi
cum trebuie să fie, şi cum trebuie să lucreze cel cinstit cu treapta Preoţiei;
şi mai ales aceluia care, cu iubire de osteneală, le va ceti, acestea îi vor
aduce bogată năravnică învăţătură şi credincioasă ducere de mână către
mântuitoarea trezvire.

Ale prea Cuviosului

Părintelui nostru Teognost,
Capete 75
Pentru lucrare, pentru vedere şi pentru Preoţie
Prea Cuvioşilor Părinţi: Lazăr şi Varlaam,
Teognost cel prea prost şi nevrednic de toată lumea
1. Atuncea socoteşte că ai adevărata faptă bună, când pe toate cele de pe
pământ desăvârşit le vei defăima şi vei avea gata pe inimă, prin curată
ştiinţă, totdeauna a te duce către Domnul; şi dacă voieşti a fi cunoscut de la
Dumnezeu, fă-te necunoscut de la oameni, pe cât îţi este cu putinţă, căci

993
astfel, ascuns fiind întru smerenie, te vei afla arătat înaintea Celui ce vede
cele ascunse.
2. Vezi pe mângâierile cele de prisosit ale trupului şi te fereşte de
dânsele, ca nu cumva să scadă ştiinţa sau ceva să ia din ostenelele tale,
fiindcă, precum odihna cea de aici intră pe furiş peste ostenelele ce au
apucat mai înainte de nepătimire, aşa şi desfătarea trupească se face pricină
de pagubă, nu lipsire a celor dulci, ci cădere din cele mai bune prin
îmbrăţişarea celor deşarte.
3. Fii furnică avându-te pe sineţi, şi verme întru toată simţirea, ca să te
faci om de Dumnezeu zidit, că de nu va fi aceasta întâi, nu va urma cea de
pe urmă; şi pe cât te vei pogorî, pe atâta te vei înălţa, iar când şi pe sineţi
ca pe un nimic înaintea Domnului te vei socoti, după Cântătorul de Psalmi
(Ps. 38, 6–7), atuncea te vei face mare din mic pe taină, şi când te socoteşti
că nu ai şi nu ştii nimic, atuncea eşti bogat şi cu fapta, şi cu cunoştinţa cea
lăudată întru Domnul.
4. „Zdrobeşte braţul celui păcătos şi rău” (Ps. 9, 35), adică al dulceţilor
şi al vicleniei, dintru care toată răutatea se naşte; zdrobeşte-l încă prin
înfrânare şi prin nerăutatea cea din smerenie, ca astfel, de se va cerceta
păcatul tău la vremea dovedirii celor lucrate, să nu se afle ceva, căci
greşalele se şterg când pricinele lor, prin care s-au lucrat păcatele, urându-
le noi şi asupra lor nevoindu-ne, pe biruinţa cea dintâi o chemăm înapoi cu
biruinţa cea de pe urmă.
5. Nimic este mai bun decât rugăciunea cea curată, dintru care, ca dintr-
un izvor, izvorăsc faptele bune: priceperea, blândeţea, dragostea,
înfrânarea, sprijineala cea din lacrămi făcându-se întru noi de la Dumnezeu
împreună cu mângâierea; iar frumuseţea acesteia este a fi cugetul întru
singure cele zise şi înţelese şi pofta nesăţioasă totdeauna de dobândirea lui
Dumnezeu; că atunci când pe Stăpânul său, prin privirea celor ce sunt, Îl
urmează mintea şi Îl caută cu dorire arzătoare şi cu sete se află a-L vedea
pe Cel nevăzut, apoi, văzând întunerecul ascunderii Lui, se întoarce iarăşi
întru sine, prea cu evlavie strângându-se, îndestulându-se pentru o vreme

994
cu vederea ce i s-a descoperit spre folos şi cu aceasta mângâindu-se, dar
bine nădăjduind că negreşit atuncea va ajunge pe Cel dorit, când,
dezlegându-se arătările şi nălucirea cea din umbră ca într-o oglindă şi
ghicitură, va avea înaintea feţei curată vedere de-a pururea (1 Cor. 13, 12).
6. Strânge-te şi te sfieşte de vederile cele prea înalte dacă încă nu te-ai
suit la nepătimirea cea prea desăvârşită, şi nu alerga fără oprire poftind
cele mai presus de tine, căci, de voieşti – zice – să te faci Cuvântător de
Dumnezeu şi văzător împreună cu aceasta, prin petrecere suie-te şi prin
curăţenie câştigă-ţi pe Curăţitorul; dar, aducându-mi aminte de Cuvântarea
de Dumnezeu, vezi pe înălţimea acesteia şi nu te întinde către nemărginire,
că nu se cuvine nouă, celor ce încă cu laptele faptelor bune ne adăpăm, a
încerca să zburăm către aceasta, ca nu cumva să cadă tuleiele ca ale puilor
nedesăvârşiţi, deşi mierea cunoştinţei sileşte pe dorire; iar când, cu
întreaga înţelepciune şi cu lacrămi curăţindu-ne şi de la pământ ca Ilie sau
ca Avacum ridicându-ne, am începe de acum răpirea în nori, atuncea, cu
curată rugăciune, văzătoare şi nerăspândită, aflându-ne afară de simţiri şi
căutând pe Dumnezeu, poate şi din parte ne vom atinge de Cuvântarea de
Dumnezeu.
7. Poate pofteşti a te învrednici Dumnezeieştii vederi şi arătări în cuget?
Mai întâi îmbrăţişează viaţa cea paşnică şi liniştită şi, îndeletnicindu-te,
cunoaşte-te pre sineţi şi pe Dumnezeu; iar dacă aceasta va fi, nimic nu te
opreşte ca, într-un vânt subţire, în aşezarea cea curată şi netulburată de
toată patima, pe Cel ce este tuturor nevăzut a-L vedea cu mintea, mântuire
fiindu-ţi ţie prin cunoştinţa Lui cea mai adevărată, bine vestindu-ţi.
8. Precum, când înainte aleargă fulgerul, îndată se aşteaptă tunetul, aşa
unde Dumnezeiasca milostivire a strălucit, acolo furtuna patimilor se alină,
şi unde este această lucrare, acolo împreună călătoreşte cu cel ce a câştigat-
o şi arvuna fericirii celei de acolo; iar în sufletul care iubeşte lumea mai
mult decât pe Ziditorul şi cu împătimire se află către cele văzute şi se ţine
cu totul de dulceţile trupeşti, acolo nu este Dumnezeiasca milă şi nici
nădejde de nepătimire.

995
 9. Pe Dumnezeu ce este şi unde este nu-L căuta cu mintea, căci El este
mai presus de fiinţă şi cu locul neţinut, ca Cel ce este mai presus de toate;
ci numai pe Dumnezeu-Cuvântul, ca într-o oglindă, priveşte-L pe cât este
cu putinţă, slobozind raze luminoase cu Dumnezeiasca fire şi aflându-se în
loc socotit Cela ce este pretutindenea; însă pe cât te vei curăţi, după atâta
strălucire te vei învrednici.
10. Cunoştinţă adevărată poftind şi deplinei adeveriri de mântuire
neîndoită, mai înainte filosofeşte a rupe legăturile cele pătimaşe ale
sufletului către trup şi ocolind împătimirea celor materialnice, pogorându-
te întru adâncul smereniei, vei afla Mărgăritarul cel de mult preţ al
mântuirii tale, ca într-un vas de lut ascuns în Dumnezeiasca cunoştinţă şi
pre strălucirea împărăţiei lui Dumnezeu mai înainte logodind-o ţie.
11. Celui ce supunerea cea gânditoare a isprăvit-o şi a îndreptat-o şi a
supus trupul Duhului nu îi mai trebuie supunere omenească, căci acesta se
supune Cuvântului lui Dumnezeu şi Legii ca un supus bine-cunoscător; iar
întru acela în care încă este luptă şi război al trupului împotriva sufletului,
nevoie este a se supune şi a avea voievod şi ocârmuitor care să-l
ocârmuiască cu ştiinţă şi bine să-l înarmeze, ca nu cumva de duşmanii cei
gândiţi să se robească împreună cu patimile pentru neiscusinţă
cufundându-se.
12. Când de nicio patimă nu te vei supăra şi Dumnezeiescul dor creşte
înlăuntru în inima ta şi când, socotind moartea ca pe un somn, nu te
înfricoşezi, ci mai vârtos doreşti dezlegarea, atuncea ai câştigat după
cuviinţă şi arvuna mântuirii şi împărăţia Cerurilor o porţi înlăuntrul tău, cu
bucurie negrăită veselindu-te.
13. Preoţiei celei Dumnezeieşti şi cinstite te-ai învrednicit; să ştii că pe
sineţi mai înainte te-ai îndatorit a te avea jertfit prin omorârea patimilor şi
a dulceţilor şi aşa să îndrăzneşti a te atinge de jertfa cea de viaţă făcătoare
şi înfricoşată, dacă nu voieşti ca, asemenea materiei lesne de ars, de
Dumnezeiescul foc să te arzi de tot; căci, dacă Serafimul fără de cleşte n-a
îndrăznit de Dumnezeiescul cărbune să se atingă (Isaia 6, 6), cu cât mai

996
vârtos tu fără nepătimire te vei atinge? Prin care şi limba o vei avea sfinţită
şi buzele curăţite, şi pre suflet curat împreună cu trupul, iar mâinile tale,
mai strălucite decât tot aurul, să fie ca nişte slujitoare ale focului Celui mai
presus de fiinţă şi ale jertfei Dumnezeieşti.
14. Pricepe cu tărie puterea celor ce se zic: că mântuirea aceea a lui
Dumnezeu totdeauna o primeşti, pe care odată văzând-o Simeon Bătrânul
s-a spăimântat şi pentru slobozire se ruga; şi dacă nu te-ai înştiinţat de la
Duhul Sfânt că eşti primit mijlocitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, ca
un înger întocmai, să nu îndrăzneşti cu aruncare în primejdie asupra
înfricoşatei şi prea curatei săvârşiri a celor Dumnezeieşti, pe care şi îngerii
o cinstesc, iar mulţi dintre Sfinţi, ca de o nestricăciune, cu prea multă
evlavie s-au sfiit, ca nu cumva, ca Ţan acela cu părerea bunului, să te
prăpădeşti.
15. Ia aminte de sineţi, după cel ce a zis (1 Tim. 4, 16), că de şi vreun
lucru întinat s-ar fi făcut mai înainte întru tine din neputinţă, cu
Dumnezeiescul foc să se mistuiască şi pentru ale tale păcate mai înainte
totdeauna să aduci prinos, ca astfel, ca un vas de alegere bine trebuincios,
curat şi vrednic de o jertfă ca aceasta, să te poţi preface întru firea
argintului sau şi a aurului, de ai fi fost vreodată şi de lemn sau de lut,
numai dacă vei avea din îndrăzneala cea cu nădejde pe Dumnezeu
plecându-Se ţie; că unde este Dumnezeu gata spre ascultare, nu este nicio
împiedicare în schimbarea aceasta.
16. Deci caută la câtă cinste, întocmai cu a îngerului, te-ai învrednicit şi
sârguieşte-te a rămânea neprihănit în treapta în care ai fost chemat prin
toată fapta bună şi curăţenie; căci pe luceafărul cel ce a căzut îl ştii din ce
fel în ce fel s-a prefăcut pentru trufie, care lucru, ca nu şi tu să-l pătimeşti,
avându-te pe sineţi pământ şi cenuşă şi lături şi câine oarecare, plângi
totdeauna, căci cu totul te învredniceşti în Dumnezeiasca împărtăşire a te
face rudenie, prin lucrarea şi înfricoşata şi sfinţita săvârşire a celor Sfinte,
pentru iubirea de oameni cea negrăită a lui Dumnezeu.

997
 17. Cel Sfinţit se cuvine să fie curat de toate patimile, dar mai ales de
curvie şi de pomenirea de rău, nici subţire nălucire să aibă, de nu voieşte
ca, un vătămat sau ca unul uns mai înainte cu funingină pe obraz,
atingându-se de Trup împărătesc, să fie urâcios şi greţos.
18. Cu curgeri de lacrămi mai întâi, mai mult decât zăpada albindu-te,
iar apoi prin ştiinţă albit prin curăţenie, aşa să te atingi de cele Sfinte ca un
Sfânt, prin albiciunea cea dinafară, în chipul îngerului arătând pe cea
dinlăuntru frumuseţe a sufletului pe taină; şi vezi să nu te adeverezi în
săvârşitoarea începătorie a celor Dumnezeieşti numai cu predaniile cele de
la oameni, ci fie-ţi ţie şi darul cel ascuns şi tainic, cele mai înalte
înţelepţindu-te.
19. Nestricăciune şi nemurire poftind, cu cinste şi cu evlavie şi cu
credinţă unelteşte făcătoarele de viaţă şi pe cele ce nu se strică, dorind şi
ducerea cea de aici, ca unul ce te-ai făcut desăvârşit prin credinţă; iar dacă
te temi de moarte, încă nu te-ai amestecat prin dragoste cu Hristos, pe Care
te-ai învrednicit cu însuşi mâinile tale a-L jertfi şi de ale Cărui cărnuri te
saturi; că dacă te-ai fi amestecat, te-ai fi sârguit a te duce unde este Cel
iubit, de trup şi de viaţa cea de aici nicio purtare de grijă făcând.
20. Al Trupului lui Dumnezeu şi jertfitor făcându-te şi părtaş prin
comunicătură, eşti dator a te face împreună sădit cu El prin asemănarea
morţii Lui, „nemaivieţuind ţieţi, după Apostol, ci Celui ce pentru tine S-a
răstignit şi a murit” (2 Cor. 5,15); iar dacă vieţuieşti trupului şi lumii cu
împătimire, găteşte-te prin moarte către munca cea fără de moarte, de nu te
vei opri de voie mai înainte de sfârşit de la jertfa cea fără de Sânge, fiindcă
mulţi şi aici, dintre cei ce nevrednic lucrează cele Sfinte, cu moarte
grabnică şi fără veste răpindu-se, la muncile cele de acolo s-au trimis.
21. Căci un preot oarecare, întru aceeaşi vreme şi monah, slavă de
evlavie având, şi de mulţi cinstit pentru arătarea şi vestea cea dinafară, iară
dinlăuntru, pe ascuns, înverşunat fiind şi întinându-se, Dumnezeiasca şi
Sfinţita Jertfă săvârşind, când s-a apropiat la cântarea de laudă a
Heruvicului şi, plecându-şi grumazii după obicei înaintea Sfintei Mese, a

998
început a ceti „Nimenea nu este vrednic”, de năprasnă s-a aflat mort, într-o
formă ca aceasta, lăsându-l sufletul.
22. Decât cuvântul drept şi decât cunoştinţa curată nimic nu este mai de
nevoie şi mai de folos, căci de aici se face întru noi frica şi dorul către
Dumnezeu: aceea, curăţindu-ne prin evlavie şi sfială, iar acesta,
desăvârşindu-ne prin deprindere luminătoare şi prin socoteală şi desluşire,
lucrând pe minte înalt călătoare prin vedere şi suire duhovnicească; însă
fără frică este cu neputinţă a trece către Dumnezeiescul dor şi prin el a
zbura şi a se odihni întru cele nădăjduite.
23. Deci vino, plecându-te mie, tu cel aprins cu dorul mântuirii, şi
aleargă cu fierbinţeală până vei ajunge, căutând cu durere, cerând
necontenit şi bătând cu răbdare până ce vei dobândi, temelie înfigând
credinţă tare şi smerenie, şi atuncea vei ajunge pe Cel dorit, nu numai când
vei dobândi lăsarea păcatelor, ci când nu te vei mai speria nici te vei mai
teme de vreo sculare asupra ta a vreunei patimi, ci fără frică şi cu
îndrăzneală te vei despărţi de trup.
24. Caută cu multe lacrămi a lua deplină adeverire, însă nu înainte de
sfârşit, dacă eşti smerit cugetător, ca nu cumva înainte de vreme, făcându-
te fără grijă, să o defaimi; ci aproape de ieşire s-o afli, dar cu temei, ca nu,
bizuindu-te, să te arăţi batjocorit din trufie şi să greşeşti despre cel poftit,
vremea cea nădăjduită atunci apucându-te; şi unde te vei duce, ticăloase,
fără de arvună şi fără de adeverirea aceea care nemincinos mântuieşte şi se
dă prin Duhul Sfânt?
25. Nepătimirea cea făcătoare de Dumnezeu iubind-o, prin ascultare mai
întâi şi prin smerenie află pe cea dorită, ca nu prin altă cale călătorind
osteneală să-ţi pricinuieşti; iar nepătimire are nu acela ce uneori se supără
de patimi, iar alteori se linişteşte şi se odihneşte, ci acela ce totdeauna se
desfătează întru nepătimire şi, pricinile patimilor fiind de faţă, rămâne
nemişcat, mai ales acela care nici în cuget nu pătimeşte către închipuirile
acestora.

999
 26. Luptându-se şi ocărând cu semeţie vine vrăjmaşul asupra sufletului
când iese din trup, făcându-se pârâş amar şi înfricoşat pentru cele greşite;
dar se poate vedea atunci sufletul cel iubitor de Dumnezeu, măcar deşi cu
multe păcate de multe ori înainte s-a pătruns, nespăimântându-se de
pomenirile şi îngrozirile aceluia, ci mai vârtos întărindu-se întru Domnul şi
întraripându-se cu bucurie şi bizuindu-se pe Sfintele Puteri ce îl
povăţuiesc, şi îngrădindu-se cu lumina credinţei, strigând cu multă
îndrăzneală asupra vicleanului: „Ce este ţie şi nouă, izgonitule din Ceruri
şi robule rău? Nu ai stăpânire asupra noastră; Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
şi asupra noastră şi asupra tuturor are stăpânire; Lui I-am greşit, Lui şi
răspuns vom da; amanet având noi al milostivirii şi al mântuirii, pe cinstita
Cruce a Acestuia; iar tu fugi departe de la noi, pierzătorule, nimica ţie cu
robii lui Hristos.” Acestea zicându-le sufletul cu îndrăzneală, îndată dă
dosul diavolul, tânguindu-se că nu poate sta împotriva Numelui lui
Hristos; iar sufletul, mai sus fiind, zboară asupra vrăjmaşului pălmuindu-l
precum cel ce se numeşte „iute sburător”, adică şoimul, pre corb; şi după
acestea de Dumnezeieştii îngeri se duce bucurându-se în locurile ce i-au
fost hotărâte după aşezarea lui.
27. Dragostea către lucrurile cele curgătoare nu te va trage pe tine jos la
pământ, dacă pe cele cereşti le oglindeşti; iar dacă vreo împătimire către
cele pământeşti te leagă, te asemeni vulturului celui ţinut în laţ de unghie şi
oprit de a zbura înainte; deci socoteşte-le pe toate gunoaie, prin nădejdea
celor mai bune (Filip. 3, 8), şi trupul însuşi, chemând vremea, scutură-l şi
urmează îngerului lui Dumnezeu care te povăţuieşte.
28. Precum nu este cu putinţă banului care nu are chipul împăratului să
fie rânduit în vistieriile împărăteşti împreună cu cel obicinuit, aşa cu
neputinţă este fără cunoştinţă dreaptă şi fără nepătimire a primi arvuna
fericirii celei de acolo şi cu îndrăzneală şi cu deplină adeverire a trece din
cele de aici către cele nădăjduite şi împreună cu aleşii a ne rândui; iar
cunoştinţă zic nu înţelepciune lumească, ci ştiinţa aceea nerătăcită a lui
Dumnezeu şi a celor Dumnezeieşti, prin care iubitorul de Dumnezeu se

1000
înalţă către îndumnezeire prin darul Duhului, netrăgându-se în jos de
patimi.
29. Chiar de ai fi isprăvit toată fapta cea bună lucrătoare, nici aşa să nu
te nădăjduieşti pe tine că ai ajuns la nepătimire şi fără grijă să petreci cu
bucurie în lume, ca nu, închipuiri de patimi de aici tipărind în minte,
nelesnire să afli ducându-te; ci întotdeauna, cu frică, ca un copil
povăţuindu-te, grijăşte-te de firea ta cea schimbătoare şi prefăcută,
depărtându-te cu înţelepciune de pricinile patimilor; că nepătimirea cea
desăvârşită, neschimbăcioasă este întru cei ce au ajuns la dragostea cea
desăvârşită şi întru cei ce, prin vedere necontenită, s-au ridicat mai presus
de simţiri şi cu trupul s-au suit mai presus de smerenie, de care nu se mai
atinge văpaia patimilor, fiindcă acestea s-au tăiat şi s-au curmat prin glasul
Domnului, schimbându-se şi deprinzându-se acum întru nestricăciune.
30. Nepătimirea iubeşte-o şi doreşte-o, nu mai înainte de vreme, ca nu să
pătimeşti ceea ce a pătimit cel întâi zidit, împărtăşindu-se fără de vreme
din lemnul cunoştinţei; ci lucrând întru răbdare prin cuprinzătoarea
înfrânare şi întinsă rugăciune şi păzindu-te prin prihănirea de sine şi prin
smerita cugetare cea desăvârşită pe cele lucrate, aşteaptă în vreme bine
cuviincioasă darul nepătimirii, după multă furtună şi tulburare ajungând la
limanul odihnei; că nu este nedrept Dumnezeu a închide uşa nepătimirii
celor ce drept călătoresc, când se cade a intra.
31. Mergi către furnică, o, leneşule (Pil. 6, 6), şi învaţă-te lucrarea cea cu
iubire de osteneală de la dânsa; şi nu uita că Dumnezeu, Cel neavând lipsă
de bunătăţile noastre şi prea deplin fiind, cu dăruire bogată face bine şi
mântuie în dar pe voitori şi pe cunoscători, deşi primeşte cu iubire şi lucrul
ce îl aducem noi după putere; deci dacă, ca un datornic, te osteneşti pentru
bunătăţile ce mai înainte s-au făcut ţie de la Dânsul, bine este şi aproape
este Dumnezeiasca milă; iar dacă socoteşti că L-ai îndatorit pe Dumnezeu
prin bunătăţile ce ţi se par că le lucrezi, te-ai rătăcit de la adevăr, căci cum
ar fi datornic Făcătorul de bine? Dar şi aşa, aleargă ca un năimit şi câte
puţin sporind, vei ajunge cu mila lui Dumnezeu la lucrul ce se cere de la
tine.
1001
 32. Voeşti şi altă cale de mântuire, iar mai vârtos de nepătimire, să-ţi
arăt? Sileşte pe Ziditorul întru rugăciune cu toată puterea ca să nu te
greşeşti de lucrul pus înainte, mijlocitori către Dânsul punând totdeauna pe
toate Puterile Cereşti şi pe toţi Sfinţii împreună cu Preacurata Maica lui
Dumnezeu; şi nepătimire încă nu cere, ca un nevrednic de acest dar, ci cere
mântuire cu durere şi vei lua împreună cu aceasta şi pe aceea, că aceasta
argintului, iar aceea aurului celui curat se aseamănă; şi să ai mai ales
lucrare ascunsă, care este slujitoare a lui Dumnezeu şi cuvinte ale unor
taine ascunse către El, cuvinte ce te fac pe tine Dumnezeu după har, de
care se veseleşte şi se pleacă Dumnezeu.
33. Nevoeşte-te ca să iei arvuna mântuirii pre ascuns, înlăuntru întru
inima ta, cu adeverire neîndoită, ca să nu afli tulburare şi înfricoşare
nenădăjduită în vremea ieşirii; şi atuncea o ai luat, dacă nu mai ai pre
inimă prihănindu-te întru oarecare neajungere, şi pre ştiinţă bătându-te
întru întărâtări; dacă sălbăticia fiarelor patimilor s-au domesticit de tine cu
Dumnezeiescul dar; dacă lacrămile mângâierii izvorăsc şi mintea curat şi
nerăspândit se roagă; şi când cu blândeţe, întru gătirea inimii, aştepţi pre
moartea cea neprimită, împreună şi înfricoşată.
34. „Graiurile vieţii celei vecinice”, pre care s-au mărturisit de
Verhovnicul Apostolilor (Ioan 6, 68) cum că le are Dumnezeu-Cuvântul,
sunt cuvintele celor ce s-au făcut de Dânsul, iar cela ce cu taină le învaţă
de la El ca un nespurcat încă de aicea le-a câştigat şi viaţa cea vecinică şi
arvuna Duhului şi nădejdea cea neruşinată a mântuirii; iar cela ce cinsteşte
mai mult pre trup decât sufletul şi are împătimire şi ţinere către cele
pământeşti nu se învredniceşte de acestea.
35. Cuvântător nu este cela ce are numai cuvânt vorbitor, că pre acesta
tot omul îl are, ci cela ce pre Cuvântarea de Dumnezeu o caută şi urmează
a căuta pre Dumnezeu; şi nicidecum nu va afla ce este cu fiinţa Cel mai
presus de fiinţă, căci aceasta este cu neputinţă la toată firea, „ci prin
înţelepciunea cea ziditoare a celor ce sunt şi prin pronie şi prin ocârmuire
şi chivernisire şi păzire”, întru care se află şi ca şi cum se vede Preabunul

1002
Meşter, în chip precum şi un ziditor de casă prin lucrul mâinilor sale se
cunoaşte (Înţ. Sol. 13, 1.4.5).
36. Neagoniseală precum se cade, fără de nepătimire, nu vei isprăvi; nici
nepătimire fără dragoste; nici pe aceasta fără frică şi curată rugăciune; nici
pre acestea fără credinţă şi negrijire, prin care, întraripându-se mintea, pre
cugetul cel către cele de jos râvnitor îl leapădă şi zboară la cele înalte şi la
cele de sus, pre al său Stăpân căutându-L.
37. Păzeşte curăţenia de pre lumina ochilor ca să te faci Biserică a lui
Dumnezeu şi casă prea-iubită, că cu neputinţă este fără întreaga
înţelepciune a te face al lui Dumnezeu; iar pre acestea le naşte dorul cel
Dumnezeiesc şi neîmpătimirea şi fugirea de lume, şi împreună le păzeşte
smerita cugetare şi înfrânarea şi rugăciunea cea necontenită şi vederea cea
duhovnicească, împreună cu nemânierea şi lacrămile cele întinse; iar
frumuseţea socotelii, fără de nepătimire, nu o vei dobândi.
38. Nimenea să nu te amăgească frate, cum că „fără de sfinţenie, după
Apostolul, se vede Dumnezeu” (Evr. 12, 14), că nu primeşte Dumnezeu,
Cel prea-bun şi mai presus de toată curăţia, a Se arăta celui necurat; că
precum „nevrednic de El este cela ce pre tatăl sau pre muma sa mai mult
decât Acesta iubeşte, sau iarăşi pre fiu sau pre fiică” (Mat. 10, 37), aşa şi
cela ce orice din cele vremelnice şi materialnice iubeşte, iar şi cu mult mai
mult cela ce pre păcatul cel urât şi puturos îl cinsteşte mai mult decât pre
dragostea Domnului; că leapădă Dumnezeu pre cela ce nu se întoarce
despre întinăciune, „că nici stricăciunea pre stricăciune o va moşteni” (1
Cor. 15, 50).
39. Dumnezeiască dragoste fără de cunoştinţă nu te vei învrednici, nici
pre aceasta fără de credinţă; iar credinţă zic nu aşa pre cea goală şi proastă,
ci pre ceea ce se face întru noi din lucrarea faptelor bune; iar adevărata
umilinţă atunci o vei dobândi, când prin înfrânare şi priveghere şi
rugăciune şi smerenie, pre dulceaţa cea firească a trupului veştejind-o, te
vei răstigni împreună cu Iisus, nemaivieţuind cu împătimire, ci

1003
Dumnezeiescul Duh vieţuind şi umblând cu nădejdea mântuirii celei de sus
(2 Petru 1, 10).
40. „Întru acestea am cunoscut că m-ai voit pe mine – strigă şi tu către
Dumnezeu – că nu se va bucura vrăjmaşul meu de mine” (Ps. 40, 12), până
în sfârşit tiranisuindu-mă prin patimi şi trudindu-mă; ci ca mai înainte de
sfârşit, din mâna lui să mă răpeşti pe mine şi a vieţui duhovniceşte după
plăcerea Ta, învrednicindu-mă prin sfârşit bun, mântuit înaintea Divanului
Tău să mă pui, unde pre arvuna mântuirii, pentru mila Ta şi spre adeverirea
cea fără de îndoială să o primesc, ca nu tulburat în vremea ieşirii şi negătit
aflându-mă să socotesc necazul nesuferit şi mai amar decât moartea şi
decât munca.
41. Nu este aşa lucru prost, gol şi întâmplător credinţa şi nădejdea, ci
credinţa de suflet tare are trebuinţă, iar nădejdea de socoteală şi inimă
dreaptă; că cum va crede cineva cu lesnire celor ce nu se văd, fără darul? şi
cum va nădăjdui cele nearătate ce vor să fie, dacă nu va avea oarecare, din
îndreptare, cercare a darurilor Domnului, prin care şi pentru cele viitoare ar
fi luat deplin adeverire precum pentru cele de faţă? Drept aceea întru
amândouă şi de faptă bună şi de plecarea şi ajutorul lui Dumnezeu avem
trebuinţă; care nefiindu-ne nouă de faţă, în zadar ne ostenim.
42. Naşterea faptei bune cu adevărat este ori cunoştinţa, ori nepătimirea,
ori amândouă acestea; iar de nu, apoi deşartă s-a făcut şi nu este adevărată
ceea ce se părea nouă faptă bună; că dacă ar fi fost, s-ar fi împodobit şi cu
roadele, nu numai cu frunzele; iar acum ori pre plăcerea oamenilor, ori pre
plăcerea de sine, neadevărată şi nu iubitoare de Dumnezeu este, ori altceva
din cele ce nu plac lui Dumnezeu târând după sine; dar noi pricina
îndreptându-o vom dobândi spre folos, fără de îndoială, şi pre darul
Bunului Dumnezeu, ce ne aduce când se cade şi câtă trebuie, pre
cunoştinţă şi pre nepătimire.
43. „Înţelege noimele vrăjmaşului” (2 Cor. 2, 11) prin luminarea darului
şi, aruncându-te pe sineţi înaintea lui Dumnezeu cu plângere, mărturiseşte-
ţi neputinţa; nimic să nu ai pe tineţi, deşi ţi se pare că eşti ceva, că te pleacă

1004
amăgitorul; nici iar rugându-te pentru dăruirea darurilor, decât numai să fie
pricinuitoare de mântuire şi păzitoare de smerita cugetare; şi caută pre
cunoştinţa ce nu te umflă, ca pre una ce este pricină de cunoştinţă a lui
Dumnezeu, şi ca să nu te stăpâneşti până la sfârşit de patimi ca de nişte
tirani, ci ca să te slobozi din trup întru nepătimire, ori întru milă pentru
greşale, lucru cel mai smerit.
44. Precum nu este cu putinţă a zbura la cele înalte şi la cele de sus fără
aripi, aşa nici a dobândi cele nădăjduite fără de adeverirea şi vestirea cea
fără de îndoială cea de aici; iar deplina adeverire se face din smerita
cugetare cea desăvârşită sau din darul Sfântului Duh, întru cei desăvârşit
împăcaţi cu Dumnezeu, întru care este şi nepătimirea cu adevărat, sau din
parte, sau mai desăvârşit, după împăcare şi după curăţire; iar cei ce întru alt
fel de trup se despart, ca într-o iarnă a patimilor, sau Sâmbătă, adică
despărţiţi de fapte bune (Mat. 24, 20), sunt sub judecată şi sub cercare ca
nişte vinovaţi în vremea despărţirii.
45. Mântuindu-te în dar, mulţămeşte Mântuitorului Dumnezeu, iar de
voieşti şi daruri a-I aduce, adu-I din sufletul tău cel văduvit pre cei doi
bani, cu bună cunoştinţă – smerenie zic şi dragoste – şi le va primi pe
acestea, bine ştiu, mai mult decât mulţimea faptelor bune ce se aruncă de la
cei mulţi în Gazofilachia mântuirii; iar dacă şi ca Lazăr (Ioan 11) ai
trebuinţă de înviere, după ce te-ai omorât de patimi, pune chiar pe acestea
două, ca pe nişte surori adevărate, înainte mijlocitoare către Dânsul, şi
negreşit vei dobândi lucrul cel căutat.
46. Pre fapta bună cea lucrătoare isprăvindu-o, nu vei putea printr-însa
singură a te apropia către nepătimire, ca şi curat împreună şi nerăspândit să
te rogi, dacă nu şi duhovniceşti vederi ar diadohisi pre minte – ale
cunoştinţei celei lucrătoare şi ale înţelesurilor celor ce sunt – de care,
întraripindu-se şi strălucindu-se, se înalţă cu totul prin darul adevăratei
rugăciuni, cu întindere în sus, către luminele cele de un neam ale
nematerialnicelor rânduieli de sus, şi de acolo, pre cât îi este cu putinţă,
către lumina cea mare şi cu trei luminători, a Treimii celei Dumnezeeşti
începătoare, se poartă.
1005
 47. Nu ne vom munci în veacul viitor pentru aceea că am păcătuit, nici
ne vom osândi pentru aceasta, luând cu soartă fire schimbăcioasă şi
nestatornică, ci pentru că, după ce am păcătuit, nu ne-am pocăit, nici ne-
am întors de la calea cea rea către Domnul, deşi stăpânire şi vreme de
pocăinţă am luat şi, mai mult, pe Cel bun – Care este Dumnezeu – iar nu
pe cel protivnic, ca pe un pătimaş, să-L arătăm pe taină, ca şi cum ar fi El
muncindu-se sau mâniindu-se; ci pre răutate, iar nu pre noi, că El este afară
de toată patima şi de toată munca, deşi se zice că El Se închipuieşte după
lucrurile şi aşezările noastre, ca o oglindă fiecăruia, cu vrednică dare
pentru cele lucrate în viaţă răsplătind.
48. Clătindu-te din starea cea mai bună, nu te spăimânta, ci îndreptează-
te degrab, alergând înapoi la starea cea mai dinainte cu scârbă şi cu
mâhniciune şi cu aspră prihănire de sine, iar încă şi cu destulă vărsare de
lacrămi întru zdrobirea Duhului, prin care, ieşind din căderea cea
întâmplată, vei veni în sânul mântuitoarei bucurii, şi de acolo înainte
întemeindu-te şi păzindu-te cu toată puterea, ca nu iarăşi, pre Judecătorul
mâniindu-L, să ai trebuinţă de lacrămi şi de necaz spre împăcare şi
milostivire; iar dacă nu aicea va fi aceasta, apoi negreşit de muncă în
veacul cel ce va să fie.

Pentru Preoţie
49.Iarăşi, pentru cinstita Preoţie ne este nouă cuvântul, ca ceea ce de
rânduială şi de curăţie îngerească are trebuinţă şi de mai multă întemeiere,
iar după aceasta şi de întreagă înţălepciune, mai mult decât cea mai
dinainte; fiindcă acela pângărit poate ceva puţin curat să se facă, iar cel
curat cum cu adevărat nu se va pângări, de nu am voi noi înşine,
amestecând cu lumina întunerecul şi cu mirul mireasma cea bună pre
putoarea cea rea, şi astfel vaiul şi pierzarea să le moştenim ca nişte furători
de cele Sfinte, asemenea lui Anania şi Sapfira.

1006
 50. Din vas pierdut împreună şi netrebnic, deşi ţi se pare că, cu
vrednicie, te-ai suit la treapta Preoţiei cea întocmai cu îngerii şi cerească,
pentru o mică curăţie, vas de alegere şi Domnului bine trebuincios
făcându-te, ca Pavel, fereşte cu mare grijă cinstea neîntinată căreia te-ai
învrednicit, păzind Dumnezeescul dar ca lumina ochiului, ca nu,
spurcându-te fără luare-aminte, să te lepezi dintru înălţime în groapă cu
adevărat, şi cu anevoie să mai afli întoarcere înapoi.
51. Înţelege ca un mintos că, atunci când Dumnezeu pe cineva îl face
drept, „nimenea nu este cine să osândească“, şi dacă, fiind chemat, ai intrat
în darul cel mai presus de lume al Dumnezeieştii Preoţii, să nu-ţi mai pese
pentru viaţa cea mai dinainte, chiar dacă undeva s-a întâmplat ceva, căci
prin Dumnezeu şi prin îndreptarea ta aceea s-a curăţit; ci să-ţi fie ţie
sârguinţă şi trezvire după aceea, ca să nu întuneci Darul, şi chiar dacă
cineva fără de minte se va îndoi de sfinţita ta vrednicie pentru cele trecute,
ia în urechi Dumnezeiescul glas ce răsună întru noi: „Cele ce Dumnezeu
le-au curăţit, tu nu le spurca“.
52. Uşoară este vrednicia Preoţiei şi jugul bun, dar numai până când
darul este primit precum se cuvine, şi se îndreptează, şi nu este cumpărat
cu preţ stricăcios; iar dacă ceea ce este necumpărat s-ar cumpăra cu
sârguire omenească sau dar omenesc, şi chemarea nu este de sus, atunci
sarcina se face grea foarte, ca purtată afară de vrednicie şi mai presus de
putere, iar jugul se face aspru şi vârtos, roade grumazul şi puterea celui ce-
l trage şi nu-l lasă până nu-l va slei şi-l va vătăma cu totul.
53. După ce te-ai vârât sub jugul Preoţiei cu îndrăzneală, îndreptează-ţi
căile şi taie drept cuvântul adevărului, cu frică şi cutremur, lucrându-ţi
mântuirea prin însuşi adevărul, căci Dumnezeul nostru este foc ce
mistuieşte; şi dacă te vei atinge de acest foc ca aurul sau argintul, nu te
teme de aprindere, precum nici tinerii Vavilonului; iar dacă eşti fânos şi
trestios, ca un cugetător al celor pământeşti, cutremură-te să nu te arzi cu
totul de focul cel ceresc, dacă nu vei fugi ca Lot de urgia cea a tainelor,
căci nu ştiu dacă nu au fost unii care, în greşeli mici fiind, prin acest foc al

1007
slujbei celei Preasfinte s-au curăţit, rămânând nearsi şi nevătămaţi precum
rugul cel neputincios.
54. Dacă pătimeşti aprindere ca un curgător de sămânţă şi nu te poţi
smulge pentru obiceiul cel vechi, cum îndrăzneşti asupra celor ce şi
îngerilor sunt neapropiate? Deci ori înfricoşează-te şi depărtează-te de
Dumnezeiasca Sfinţită Săvârşire şi astfel vei milostivi dreptatea lui
Dumnezeu, ori, rămânând nesimţitor şi neîndreptat, aşteaptă să cazi în
mâinile Dumnezeului Celui viu cu urgie, Care nu te va cruţa, ci cu
nemilostivire te va munci pentru că ai îndrăznit asupra nunţii celei
împărăteşti cu suflet şi haină întinată, nevrednic nu numai de şedere, ci nici
de intrare.
55. Am cunoscut pe un oarecare dintre cei sfinţiţi, care îndrăznea asupra
celor Dumnezeieşti cu nevrednicie, fiindcă căzuse în patima curviei, şi
acela a căzut întâi în boală grea şi cumplită, apropiindu-se de moarte; iar
după ce toate le-a făcut pentru dezlegarea răului şi nu dobândea nimic, ba
mai vârtos i se întindea boala, venindu-şi în sine şi cunoscând că se
omoară pentru nevrednica slujire a celor Sfinte, s-a lepădat de îndată cu
jurământ de Sfinţita Liturghie, şi numaidecât după aceasta i s-a dat
vindecare desăvârşită, încât nici urmă de boală n-a rămas.
56. Luminată este vrednicia Preoţiei şi îmbrăcămintea ei, dar numai cât
timp şi sufletul străluceşte înlăuntru prin curăţenie; iar dacă, prin neluare
aminte, se întinează şi conştiinţa îi mărturiseşte aceasta, atunci, defăimând-
o pentru ruşine, lumina se face întuneric şi pricinuitoare de foc şi de
întuneric veşnic, dacă nu cumva, lăsând această cale primejdioasă, ne vom
întoarce la alta, care prin fapta bună şi smerenie duce fără primejdie în
Împărăţia lui Dumnezeu.
57. Câştigarea mântuirii se face prin prostime şi prin fapta bună, nu prin
slăvita Preoţie care cere petrecere îngerească; deci ori fă-te ca îngerii
nepătimaş şi cugetător afară de lume şi de trup, ca astfel să păşeşti pe scara
cea cerească, ori, cunoscându-ţi neputinţa, teme-te de înălţimea ei şi alege
petrecerea cea multora iubită, care nu mai puţin te împrieteneşte cu

1008
Dumnezeu, şi în care, chiar dacă vei cădea, lesnicioasă este ridicarea prin
căinţă, cu mila şi cu darul lui Dumnezeu.
58. „Trupul şi sângele împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni“, şi
cum tu, împărtăşindu-te cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu, nu te faci un
trup cu El, având astfel înlăuntru împărăţia cerurilor şi totuşi rămânând
încins de patimile trupului şi ale sângelui? Teme-mă să nu rămână Duhul
lui Dumnezeu în tine, ca într-un trupesc, şi atunci vei fi tăiat în două la
Judecată, luându-se de la tine Preoţia şi trimiţându-te în munca cea
veşnică.
59. Dacă nu ai frica lui Dumnezeu înaintea ochilor, ţi se pare lucru mic a
lucra cele Sfinte cu nevrednicie, amăgindu-te iubirea de sine şi socotind
aceasta ca bun înaintea lui Dumnezeu; dar aceasta au pătimit şi Daftan şi
Aviron, pe care pământul i-a înghiţit, şi astfel, temându-te cu adevărat,
înţelege măreţia lucrului, şi cu curăţie şi vrednicie, ca să nu zic întocmai ca
un înger, lucrează cele ale Preoţiei Dumnezeieşti, ori opreşte-te ca un
priceput, ca nu cumva, defăimând şi amăgindu-ţi conştiinţa, să spui atunci,
la Judecată: „Frica de care mă înfricoşam au venit peste mine“.
60. Cu trezvire şi durere pentru tine însuţi, adu cu zdrobire şi lacrămi
jertfa cea mântuitoare de lume, spre împăcare şi milostivire, căci cine te va
avea ca tine să-l doară pentru tine după moarte? Pentru aceea, apucând
înainte ca un înţelept, îngroapă-te pe tine însuţi de acum şi pomeneşte-te
înainte, punând înaintea lui Dumnezeu, pe Sfânta Masă, Sfintele acestea,
spre mijlocirea mântuirii.
61. Negrăită este dulceaţa sufletului când, în deplină adeverire, se
desparte de trup şi îl leapădă ca pe o haină, dobândind cele nădăjduite şi
mergând cu pace către îngerul cel luminat care îl poartă prin văzduh
nevătămat de duhurile răutăţii, suindu-se cu bucurie şi îndrăzneală, până la
închinarea Făcătorului, de unde primeşte hotărârea de a se rândui împreună
cu cei asemenea în fapta bună, până la învierea cea de obşte.
62. Străin cuvânt pare a fi acela care zice că, deşi tras încoace şi încolo
de poftele ce tiranisesc înainte-prinderile minţii, totuşi cel ce se află la
1009
ieşire, întru adâncul smereniei, nu este mai prejos decât cel nepătimaş, căci
piatra scumpă a smereniei este mai vrednică decât toate, fiind nu numai
pricinuitoare de împăcare şi curăţire înaintea lui Dumnezeu, ci şi de intrare
împreună cu cei aleşi în cămara de nuntă a Împărăţiei.
63. Luând curăţire a greşalelor de la Dumnezeu, slăveşte pe Cel
nepomenitor de rău şi răbdător, întărindu-te cu toată puterea împotriva
greşalelor cele de voie, căci deşi pocăinţa cea de fiecare zi este milostivire
până la ieşire, totuşi ţi se pare lucru necunoscător şi nemulţumitor că ai
greşit cu lesnire şi în cunoştinţă; dar izgonind câinele desnădăjduirii cu
piatra nădejdii celei bune, şi cerând cu neruşinare şi statornicie, ţi se vor
lăsa păcatele multe, ca tu, ca unul dator, să iubeşti mai mult pe Cel
milostiv şi prea bun în veacul ce va să fie.
64. Când, lucrându-te de Dumnezeiescul dar, te vei afla înaintea lui
Dumnezeu cu lacrimi în rugăciune, tăvăleşte-te pe pământ în chipul crucii,
bătându-te peste cap, şi cere dezlegarea cea de aici, ca pe o slobozire din
stricăciune şi izbăvire din ispite, însă nu după voia ta, ci precum
Dumnezeu voieşte, şi când, şi unde, dorindu-ţi plecarea şi iubindu-o cu
lacrimi, dacă s-ar fi întâmplat atunci să fii dus către Domnul întru adâncul
smereniei spre stingerea văpăii dorului; dar acum rabdă întârzierea,
Dumnezeu prevăzând ceva mai bun, şi totuşi ceri neabătut şi cu jurământ,
nelăsând nimic neîncercat, ca să nu cazi de la Dumnezeu.
65. Fiind purtător de trup, nu iscodi cele gândite precum sunt ele, chiar
dacă partea gânditoare a sufletului te îndeamnă prin curăţie către acestea,
căci, de nu s-ar dezlega partea netrupească de suflare şi sânge, nu ar putea
socoti precum se cade cele de sus; deci mai înainte gândeşte-te la ieşirea
din materie ca dintr-un al doilea şi întunecat pântece, către cele
nematerialnice şi luminoase, şi veseleşte-te slăvind pe Făcătorul, care ne
trece prin moarte la cele nădăjduite, păzindu-te de dracii necurăţi ce umblă
împrejur şi vrăjmăşesc sporirea ta, mai ales la sfârşitul vieţii, fiindcă ai fost
zidit schimbăcios şi supus prefacerii pentru libertatea ta.

1010
 66. Atunci vrăjmaşul ne întâmpină cu cele mai slabe şi totodată mai
înfricoşate ispite, când simte că sufletul a agonisit mari măsuri ale faptei
bune, şi cunoaşte aceasta şi din graiurile rugăciunii, şi din suirea mai
presus de doimea materialnică a trupului şi simţurilor, şi atâta ne
pizmuieşte, încât caută să ne lipsească şi de viaţă, neştiind el cât bine ne
pricinuieşte, lămurindu-ne prin răbdare şi împletindu-ne cununi mai
strălucite.
67. Nu este altă luptă mai mare decât cea a curăţiei şi fecioriei, căci şi
îngerii laudă pe cel ce cinsteşte neînsurarea, şi nu mai puţin decât
pătimitorii se încununează, căci, fiind legat de trup şi sânge, a se sili cineva
să urmeze nematerialniciei celor fără de trup este o osteneală ce cere multe
sudoare şi trudă, atât de mare şi înaltă este această ispravă, încât puţin
lipseşte să pară cu neputinţă, dacă nu ar întări-o darul lui Dumnezeu şi
nădejdea bunătăţilor gătite nevoitorilor.
68. Trupul, umezindu-se cu multă băutură şi dormitare, devine mare
piedică pentru întreaga înţelepciune, iar întreaga înţelepciune cea adevărată
rămâne nemişcată şi în nălucirile somnului; căci fuga minţii către acestea
este semn că poartă încă boala patimii, iar dacă te vei învrednici prin dar
ca, fiind în somn, să vorbeşti cu Dumnezeu fără de trup, atunci mintea
rămâne nepipăită şi păzitoare a sufletului şi a trupului, ca un câine ce se
trezeşte pentru lupii ce bântuie şi nu se jertfeşte lor.
69. Prea slăvit cuvânt îţi spun, şi nu te minuna, că există între Dumnezeu
şi suflet o taină ascunsă, dar aceasta este a măsurilor prea înalte, ale
curăţiei desăvârşite şi ale dragostei şi credinţei, când omul, prin împăcarea
desăvârşită, se uneşte cu Dumnezeu prin prietenie şi rugăciune şi privire
necontenită; întru aceasta Ilie a încuiat cerul, iar Moisi a despărţit Marea
şi, prin întinderea mâinilor, a biruit pe Amalec, şi Iona din chit şi din adânc
s-a mântuit, căci sila aduce pe Dumnezeu Cel iubitor de oameni acolo
unde voieşte; iar cel ce s-a învrednicit acestei măsuri, deşi petrece în trup,
a covârşit măsura stricăciunii şi a muriciunii, aşteptând moartea ca un
somn de obşte, ca prin ea să fie trimis cu dulceaţă către cele nădăjduite.

1011
 70. Cucernicindu-te de patimile cele stăpâneşti şi de deşertarea lui
Dumnezeu Cuvântul pentru noi, dar încă şi de jertfirea şi amestecarea întru
noi a Trupului şi a Sângelui Celui de viaţă făcător şi Dumnezeiesc, de a
căror nu numai împărtăşire, ci şi Sfinţită lucrare ne-am învrednicit,
smereşte-te pe tine însuţi ca o oaie de junghiere, socotindu-i în adevăr pe
toţi mai mari decât tine şi covârşindu-te, şi sârguieşte-te ca să nu răneşti
ştiinţa cuiva fără de socoteală mai ales, şi fără de sfinţenie să nu
îndrăzneşti asupra slujirii celor Sfinte, ca nu, arzându-te ca iarba de focul
Dumnezeiesc şi topindu-te ca ceara, să te sfârşeşti cu pierzare.
71. Aşa cu adevărat se cade, căci dacă vei lucra precum se cuvine
înfricoşata Săvârşire a celor Sfinte, Dumnezeieşti şi Cinstite, şi nu te va
bate ştiinţa ta întru nimic din toate, atunci dintru aceasta să nădăjduieşti
mântuire, căci mai presus de toată lucrarea şi vederea să face în tine
folosul cel mare al acestei slujiri; iar dacă nu va fi aşa, chiar tu însuţi vei
vedea, şi mai bine este cu totul a te îndepărta, prin bună cunoştinţă a
neputinţei tale, de înălţimea Preoţiei, decât să te ţii cu nesăvârşire şi
necunoştinţă de aceasta, părându-te celor mulţi că eşti înalt, dar zăcând în
cădere vrednică de plâns prin nevrednicie.
72. Atât de înaltă este slujba Cinstitei Preoţii şi împăcarea către
Dumnezeu, şi înduplecarea ce o aduce, decât toată cântarea de Psalmi şi
rugăciunea, precum soarele covârşeşte stelele, căci pe Însuşi Cel Unul-
Născut îl jertfim şi îl punem înainte şi îl aducem întru rugăciune pe Cel ce
în dar s-a junghiat pentru păcătoşi din iubirea de oameni, şi nu numai
pentru lăsarea păcatelor, ci şi pentru toate cele de care ne rugăm spre folos,
şi pentru moştenirea împărăţiei cerurilor, dacă ştiinţa nu este spurcată; şi
trupul, unit fiind cu Dumnezeirea, ca un cărbune arzător mistuieşte toată
materia fărădelegilor şi luminează inimile celor ce vin cu credinţă, iar
Dumnezeiescul Sânge şterge şi curăţăşte mai presus decât tot isopul toată
spurcăciunea şi întinăciunea celor ce, cu toată puterea şi cu curăţie, nu cu
necurăţie, îndrăznesc asupra celor Sfinte, chiar dacă ceva ar fi răspuns
după întâmplare.

1012
 73. Nu trupul lui Dumnezeu Cuvântul cel înălţat, au zis unii dintre
Sfinţi, se pogoară din Cer ca să se jertfească, ci însuşi pâinea şi vinul se
prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos, prin credinţă şi frică şi dorire şi
evlavie, când cel învrednicit de Dumnezeiasca Preoţie săvârşeşte Sfinţita
slujire, şi schimbarea aceasta se primeşte prin lucrarea şi venirea asupră a
Sfântului Duh, nu făcându-se alt trup decât cel Stăpânesc, ci întru acela
prefăcându-se, nestricăcios făcându-se, iar nu stricăcios; deci de câtă
curăţenie şi sfinţenie are trebuinţă Preotul, atingându-se de Dumnezeiescul
Trup, şi de ce fel de îndrăzneală, făcându-se mijlocitor între Dumnezeu şi
oameni, şi având împrejurul său ca împreună-rugători pe Preacurata Maică
a lui Dumnezeu, toate Puterile cereşti ale îngerilor şi pe toţi Sfinţii din
veac; mie mi se pare că de vrednicie îngerească sau arhanghelicească are
trebuinţă cu adevărat, precum şi de împrietenire cu acestea.
74. Asemenea se cuvine ţie, o Pisinie (frate), a şti că acoperite se pun
Sfintele înainte, după simbolul credinţei, pe Sfânta Masă, vrând să se
sfinţească, ca şi cum s-ar ruga într-un chip negrăit pentru cei ce le aduc şi
ar striga în taină către Cel ce locuieşte în ceruri, iar Acela, privind, nu trece
alăturea, şi văzând, nu trece cu vederea, ci aduce aminte de deşertarea
pentru noi, de pogorârea negrăită şi de iubitoarea de oameni junghiere, că
nu în dreptate fiind noi, ne-a dăruit preţ de răscumpărare prin pătimire, şi
pe noi, cei greşiţi, ne-a miluit şi ne-a chemat înapoi.
75. Şi chiar dacă, îngrijindu-te de curata rugăciune care uneşte mintea
nematerialnică cu Dumnezeu nematerialnic, ai ajuns ca într-o oglindă a
vedea odihna ce va să te primească, ca unul ce ai primit arvuna Duhului şi
ai împărăţia cerurilor înlăuntru întru toată simţirea şi deplina adeverire, cu
toate acestea să nu primeşti a te slobozi din trup fără de mai înainte-
cunoştinţa morţii, ci încă roagă-te cu de-adinsul pentru aceasta şi fii bine
nădăjduit că o vei dobândi aproape de ieşire, dacă va fi de folos, către care
şi găteşte-te totdeauna, lepădând toată temerea, ca trecând prin aer şi
scăpând de duhurile răutăţii, cu îndrăzneală şi fără de temere să păşeşti
înlăuntrul bolţilor cereşti, unindu-te cu cetele îngereşti şi adăogindu-te
celor aleşi şi drepţi din veac, şi văzând, pe cât este cu putinţă, pe
1013
Dumnezeu, iar apoi bunătăţile cele de la Dânsul şi pe Cuvântul lui
Dumnezeu luminat de raze mai presus de ceruri, slujindu-se şi cinstindu-se
cu prea Curatul Trup dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul, de toată oastea
cerească şi de toţi Sfinţii, AMIN.

Sfântul Filofteu Sinaitul

Filofteu, Prea Cuviosul Părintele nostru, fostul Egumen al Cuvântătoarei
turme ceii din Sinai, care pentru aceasta „Sinait” s-au numit, în ce vreme a
înflorit şi s-au sfârşit nu să ştie, iar această carte de faţă, împărţită în 40 de
capete, pre o aleasă de dânsul fiind alcătuită şi, pentru multe pricine ce nu
să poate a zice, de Duhovnicească înţălepciune şi de sufletescul folos plină,
s-au adăugat aici către ceata celorlalte capete de trezvire, că multe sunt cu
adevărat de trebuinţă spre îndreptarea ştiutei trezviri, şi spre păzirea minţii
şi curăţia inimii.
Capetele Sfântului Filofteu Sinaitul
1. Este întru noi înşine un război gândit, mai cumplit decât cel simţitor,
şi se cuvine lucrătorului bunei credinţe a alerga cu toată sârguinţa şi a goni
după scopos întru minte, ca să agonisească desăvârşita aducere-aminte de
Dumnezeu, păstrată în inimă ca un mărgăritar sau altă piatră scumpă; şi să
i se pară vrednic a vinde toate, şi trup şi viaţă de acum, numai ca să câştige
în inimă pe Dumnezeu singur, căci precum a zis Dumnezeiescul Gură de
Aur, îndeajuns este vederea cea după minte a lui Dumnezeu spre a pierde
pe războinicii cei vicleni.
2. Datori suntem, deci, noi, cei ce nevoim cu mintea, a alege lucrări
duhovniceşti din Dumnezeieştile Scripturi şi a le pune în minte ca pe nişte
plasturi însănătoşitori; şi, de dimineaţă, cu prea-sârguincioasă aducere-
aminte de Dumnezeu şi cu rugăciunea cea neîncetată a lui Iisus Hristos în
suflet, să stăm cu bărbăţie şi asprime în porţile inimii, omorând prin straja
cea gânditoare pe „toţi păcătoşii pământului” (cf. Ps. 101, 8, Biblia 1936),

1014
şi tăind „capetele celor puternici” prin Domnul (cf. Ps. 17, 44, Biblia
1936), adică începuturile gândurilor celor luptători; căci, într-o oarecare
măsură, cunoaştem şi rânduiala, şi lucrarea Dumnezeiască ce ne întâmpină
în sudorile cele lăuntrice. Aşa se cuvine a lucra, silindu-ne până la vremea
mesei; iar după aceasta, mulţumind Domnului, Celui ce pentru singura Sa
iubire de oameni ne umple îndoit, duhovniceşte şi trupeşte, să petrecem
restul vremii în aducere-aminte şi cugetare de moarte; şi, astfel, în
fieştecare zi, abia vom putea scăpa prin Domnul de mrejele vrăjmaşului
celui gândit. Din întărirea acestei lucrări se nasc cele trei fapte bune:
credinţa, nădejdea şi dragostea, dintre care credinţa aşază în noi adevărata
frică de Dumnezeu, nădejdea izgoneşte frica cea de rob, iar dragostea,
născută din nădejdea „care nu ruşinează” (Rom. 5, 5, Biblia 1936),
împlineşte legea şi prorocii (cf. Mat. 22, 40) şi niciodată nu cade.
3. Rari sunt cei ce se liniştesc cu partea cea cuvântătoare şi se
învrednicesc să guste bucuria cea dumnezeiască după mângâiere, căci
numai aceia, deprinzând meşteşugul lucrării duhovniceşti, pot să se
apropie de dânsa; iar dacă voim să umblăm în iubirea de înţelepciune cea
după Hristos, prin păzirea minţii şi prin trezvire în lucrarea cea gânditoare,
prin înfrânarea mâncărilor şi băuturilor, să începem calea aceasta cu
dreaptă cumpănire. Trezvirea, precum se grăieşte, este calea ce duce întru
împărăţie, şi cea dinlăuntru, şi cea viitoare, iar lucrarea gândită albeşte
năravurile minţii şi o mută din pătimaşă în nepătimire; căci asemenea este
unei ferestruici luminoase prin care se pleacă Dumnezeu şi Se arată minţii.
4. Unde este smerenia şi aducerea-aminte de Dumnezeu, împreună cu
trezvirea şi desimea rugăciunii întemeiate ca un stâlp împotriva
vrăjmaşilor, acolo este locul lui Dumnezeu; adică, cerul inimii, întru care
ceata drăcească se teme a petrece, pentru că Dumnezeu însuşi lăcuieşte
acolo.
5. Nimic nu este mai tulburător decât multa vorbire, şi nimic mai
vătămător trezviei decât limba neînfrânată, care poate pierde statornicia
sufletului; căci ceea ce zidim în fieştecare zi, risipim prin multă cuvântare,
şi ceea ce adunăm cu osteneală, pierdem prin bârfeală. Deci se cuvine a
1015
pune hotar acesteia sau chiar silă împotriva ei, slujind cuvintelor numai
spre trebuinţă, căci cine va putea spune toată paguba ce vine din limbă?
6. Întâia uşă care duce în Ierusalimul cel gândit al luării-aminte este
tăcerea gurii întru înţelegere, chiar dacă mintea încă nu s-a liniştit; a doua
este înfrânarea cu măsură întru mâncări şi băuturi; iar a treia, care curăţeşte
mintea şi trupul, este cugetarea neîncetată şi aducerea-aminte de moarte.
Frumuseţea acesteia, pe care odinioară am văzut-o cu duhul şi nu cu
ochiul, şi de a cărei dulce-amărui rană m-am veselit, am dorit-o ca pe o
soţie a vieţii mele întregi, vrând a mă uni cu ea, a o avea tovarăşă în somn
şi în veghe, şi a gusta împreună cu ea cele ce vor fi după stricăciunea
trupului; însă adeseori nu m-a lăsat uitarea cea întunecată, fiica diavolului.
7. Război ascuns este cel ce vine de la duhurile răutăţii, lovind sufletul
prin gânduri; căci ele, fiind nevăzute, se apropie de minte potrivit
asemănării firii ei, arătând arme, curse, înşelăciuni şi războaie, alături cu
biruinţe şi căderi de amândouă părţile. Numai una îi lipseşte acestui război
gândit, faţă de cel văzut: hotărârea vremii. Cel simţit are soroc şi rânduială;
acesta însă vine pe neaşteptate, înconjurând partea cea mai tainică a inimii
şi omorând sufletul prin păcat. Şi pentru ce se face această luptă? Ca să se
împlinească în noi voia lui Dumnezeu, pe care o rostim grăind: „Facă-se
voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (Luca 11, 2, Biblia 1936); iar
voia Lui sunt poruncile. Iar cel ce, fiind gânditor întru Domnul, îşi opreşte
mintea cu trezvire de la nălucirile dracilor, şi pândind împreună cu
Dumnezeu intrările lor şi împletiturile nălucirilor, va ajunge la meşteşugul
războiului nevăzut. Pentru aceea şi Domnul, întinzându-le înainte ochilor
scoposul poruncilor, ca un Dumnezeu cunoscând gândurile lor, a pus
poruncile Sale spre înfricoşarea celor ce le calcă.
8. Când vom fi agonisit oarecare deprindere întru înfrânare şi depărtare
de relele cele ce se văd, care prin cele cinci simţiri lucrează asupra noastră,
atunci, urmând acestora, vom putea şi inima a o păzi, şi cu o dorire
fierbinte a gusta prin minte bunătatea lui Dumnezeu; căci nu pentru altceva
ni s-a dat legea curăţirii inimii, decât pentru ca norii vicleşugului, ieşind
din văzduhul inimii şi risipindu-se prin desimea rugăciunii, să lase loc unui
1016
senin curat, întru care să putem vedea pe Iisus, Soarele dreptăţii, şi să ne
luminăm în minte cu înţelesurile cuvintelor Mărirei Lui; de vreme ce
acestea nu obişnuiesc din fire a se arăta tuturor, ci numai acelora ce-şi
curăţesc cugetul.
9. Aşa se cuvine să luăm aminte, ca nu cumva săvârşind în fieştecare zi
cele ce nu se cuvine, să ne arătăm cu nevrednicie înaintea lui Dumnezeu;
căci, precum zice prorocul Osea: „Mila şi judecata păzind, apropie-te la
Dumnezeul tău totdeauna” (Osea 12, 6 — Biblia 1936), iar Malahia zice
din partea Domnului: „Fiul slăveşte pre Tatăl şi sluga pre Domnul său se
teme; şi dacă Părinte sunt Eu, unde este slava Mea? şi dacă Domn sunt,
unde este frica Mea?” (Mal. 1, 6 — 1936). Iar Apostolul ne învaţă: „Să ne
curăţim pre noi înşine de toată spurcăciunea trupului şi a duhului” (2 Cor.
7, 1 — 1936); şi încă: „Cu toată păzirea păzeşte-ţi inima, că dintr-însa sunt
ieşirile vieţii” (Pilde 4, 23 — 1936); iar Domnul zice: „Curăţeşte mai întâi
partea dinăuntru a paharului, ca să fie şi cea din afară curată” (Matei 23, 26
— 1936).
10. Vorbirile cele fără vreme aduc uneori urâciune din partea celor ce
ascultă, iar alteori dosădire şi batjocură, defăimând nebunia graiurilor;
alteori pricinuiesc întinăciune a cunoştinţei, iar alteori osândire de la
Dumnezeu şi întristare a Sfântului Duh, care este mai înfricoşată decât
toate celelalte.
11. Cel ce curăţeşte inima sa şi smulge păcatul din rădăcină prin
Domnul, osteneşte pentru cunoştinţa cea mai dumnezeiască şi vede în
minte cele nevăzute de mulţi, nu se cuvine nicidecum a se înălţa asupra
cuiva, căci nimic nu este întru cele zidite mai curat decât cel fără de trup şi
nimeni mai cunoscător decât îngerul; iar acela, înălţându-se, „ca un fulger
din cer a căzut” (cf. Luca 10, 18), şi înţelegerea lui cea înaltă s-a socotit
necurăţie înaintea lui Dumnezeu; prin urmare, arătaţi sunt cei ce sapă
aurul, dar nu toţi lucesc înaintea Domnului.
12. Zice Apostolul: „Cel ce se luptă, de toate se înfrânează” (1 Cor. 9, 25
— 1936), căci nu este cu putinţă celui ce are pântecele plin de bucate să se

1017
întrarmeze împotriva începătoriilor şi stăpâniilor, a puterilor celor nevăzute
şi voitoare de răutate, de vreme ce trupul, legat de pofte şi îndrăznind
pururea împotriva Duhului, îl trage în jos; căci „împărăţia lui Dumnezeu
nu este mâncare şi băutură” (Rom. 14, 17 — 1936), şi „cugetarea trupului
nu poate să placă lui Dumnezeu” (Rom. 8, 7–8 — 1936), pentru că trupul,
fiind pământesc, amestecat cu sânge, căldură şi greutate, se îndulceşte întru
dulceţile pieritoare ale veacului acestuia şi nu poate a se supune celor de
sus, ci pururea atârnă spre cele pământeşti.
13. De multă smerenie avem nevoie noi, cei ce ne grijim prin Domnul de
străjuirea minţii, atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea oamenilor,
zdrobind totdeauna inima şi meşteşugind tot ceea ce o poate smeri; iar
această zdrobire o lucrează aducerea-aminte a vieţuirii noastre de mai
înainte în lume, dacă se pomeneşte cu de-amănuntul, precum şi pomenirea
păcatelor din pruncie, afară de cele trupeşti, care de asemenea pregătesc
inima spre zdrobire, născând smerenie, lacrimi şi mulţumire către
Dumnezeu. Dar şi aducerea-aminte de moarte, cea pururea curgătoare şi
arătată, naşte plângere dulce, bucurie şi trezvie a minţii, smerind cu putere
toată înălţarea. Iar pomenirea patimilor Domnului nostru Iisus Hristos, prin
aducerea lor înainte în chip viu, naşte lacrimi şi smereşte sufletul, precum
şi numărarea facerilor de bine ale lui Dumnezeu către noi, văzute şi
nevăzute, de vreme ce lupta noastră este împotriva dracilor mândriei.
14. Nu lepăda, din pricina iubirii de sine, acestea toate, ierburi
mântuitoare şi vindecătoare de suflet, o omule!, căci nici ucenic al lui
Hristos, nici următor lui Pavel încă nu eşti; căci Apostolul grăieşte: „Nu
sunt vrednic să mă numesc apostol” (1 Cor. 15, 9 — 1936), şi iarăşi: „pe
mine, cel ce eram mai înainte hulitor, prigonitor şi batjocoritor” (1 Tim. 1,
13 — 1936). Vezi, o mândrule, cum Sfântul nu era uitător vieţuirii sale
celei de mai înainte? Şi toţi sfinţii, dintru începutul zidirii până astăzi, prin
asemenea smerenie s-au îmbrăcat cu Sfânta haină a lui Dumnezeu; iar
Domnul nostru Iisus Hristos, deşi Dumnezeu necuprins şi negrăit, a arătat
în trup calea vieţii veşnice şi a sfinţeniei, îmbrăcându-Se în smerenie.
Pentru aceasta şi Puterile cele de sus păzesc această bunătate, ştiind în ce
1018
fel a căzut satana din mândrie; şi ştim şi noi cum Adam, din acelaşi păcat,
s-a prăbuşit. Având deci atâtea pilde, se cuvine să ne smerim pururea, cu
sufletul şi cu trupul, cu cunoştinţa şi cu voirea, cu graiurile şi cu
înţelesurile, pre din afară şi pre dinlăuntru, ca să nu avem împotriva
noastră pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. „Domnul celor mândri li se
împotriveşte, iar celor smeriţi le dă har” (Pilde 3, 34 — 1936); „necurat
este înaintea lui Dumnezeu tot cel înalt cu inima” (Pilde 16, 5 — 1936); iar
„cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14 — 1936); şi
„învăţaţi-vă de la Mine, că blând sunt şi smerit cu inima” (Matei 11, 29 —
1936). Pentru aceasta ni se cuvine a lua aminte.
15. „Vedeţi, zice Mântuitorul nostru, să nu se îngreuieze inimile voastre”
(Luca 21, 34 — 1936), iar Apostolul adaugă: „Cel ce se luptă, de toate se
înfrânează” (1 Cor. 9, 25 — 1936); pentru aceea, cunoscând toate cele ce
sunt către noi grăite în Dumnezeiasca Scriptură, se cuvine să sugrumăm
viaţa prin înfrânare, şi mai înainte de toate prin buna rânduială a
mâncărilor, obişnuind trupul cu măsură şi cumpătare, pentru ca astfel şi
săltările părţii poftitoare să se alineze cu lesnire şi să se supună părţii
cuvântătoare, Stăpânului ei firesc; şi dacă aceasta este vrednic de a fi
numită bunătate adevărată de către cei ce au dobândit prin deprindere
ispitirea binelui, adică a se depărta cu totul de orice chip al răului, atunci
pricina curăţeniei este însăşi lucrarea lui Dumnezeu, pricinuitorul şi
dătătorul tuturor bunătăţilor, iar după El, înfrânarea potrivită şi măsurată
din fieştecare zi.
16. Precum satana, împotrivindu-se lui Dumnezeu prin a nu face voia
Lui, care este împlinirea poruncilor, prin care noi înşine ne încercăm cu
Dumnezeu în luptă, aşa iarăşi Dumnezeu, prin noi, voieşte să-Şi
săvârşească Preasfânta Sa Voie, adică lucrătoarea putere a poruncilor Sale
de viaţă făcătoare, surpând gândul pierzător al celui viclean prin plecarea
şi ascultarea noastră; căci sfătuirea neînţeleaptă a vrăjmaşului, care pare a
se pune împotriva lui Dumnezeu, spre călcarea poruncilor prin nebăgare de
seamă, este însăşi aceea pe care Dumnezeu o sfărâmă prin neputinţa firii
omeneşti. Căci poruncile Evangheliei, îndreptând în chip vădit cele trei
1019
părţi ale sufletului şi făcându-le sănătoase prin cele poruncite, mărturisesc
cum Hristos le înnoieşte şi le vindecă; iar diavolul, văzut este, luptă ziua şi
noaptea împotriva acestor trei părţi ale noastre, arătându-se astfel că luptă
împotriva poruncilor lui Hristos, deoarece Hristos tocmai pe acestea trei le
învaţă: partea iuţoasă, partea poftitoare şi partea cuvântătoare. De pildă:
cel ce se mânie pe fratele său „este vinovat judecăţii” (Matei 5, 22 —
1936), iată lecuirea părţii iuţoase; iar vrăjmaşul, ştiind aceasta, caută a o
surpa prin gândurile pricinilor, ale ţinerii de minte a răului, ale pizmei, ale
mândriei, ale iubirii de biruinţă, uneltind astfel ca partea cuvântătoare,
stăpâna după fire a părţii iuţoase, să-şi părăsească conducerea şi să lase
frâiele iuţimii neocârmuite. Şi când mânia pierde ocârmuitorul, atunci gura
scoate la arătare cele sădite în inimă prin gândurile vrăjmaşului, aşa cum a
zis Domnul: „Din prisosinţa inimii vorbeşte gura” (Luca 6, 45 — 1936). Şi
dacă vrăjmaşul reuşeşte a împinge cuvintele cele aflate în ascuns la ieşirea
afară, omul nu va rosti doar „raca”, ci va cădea adesea şi în cuvinte
dosăditoare şi chiar în ucideri. Iar toate acestea le unelteşte vicleanul,
fiindcă Dumnezeu, dând poruncă să nu ne mâniem în deşert, a lăsat totuşi
în voia noastră izgonirea gândurilor rele prin rugăciunea grabnică şi prin
luarea aminte, lucru care, dacă s-ar fi lucrat de la început, întru nimic nu ar
fi izbutit vrăjmaşul.
17. Iar care sunt poruncile pentru partea poftitoare? Domnul a zis: „Cel
ce a privit spre femeie spre a o pofti, iată a preacurvit cu dânsa în inima sa”
(Matei 5, 28 — 1936); iar lucrătorul răutăţii, cunoscând aceasta, împleteşte
în minte mreji felurite, zugrăvind chipuri şi feţe desfrânate, aducând
auzului cuvinte zădărâtoare şi toate cele pe care cei iscusiţi ai minţii le
cunosc. Deoarece, deşi omul s-a depărtat de materia ce aprinde pofta,
războiul acesteia îl poartă înlăuntru prin patimi, iar vrăjmaşul se arată în
cuget ca un zugrav necurat.
18. Iar ce porunceşte Stăpânul pentru partea cuvântătoare? — „Eu însă
vă spun: să nu vă juraţi nicidecum” (Matei 5, 34 — 1936), şi iarăşi:
„Cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu” (Matei 5, 37 — 1936), şi: „Cel ce
nu se leapădă de toate şi nu-Mi urmează, nu este Mie vrednic” (Luca 14,
1020
33 — 1936), precum şi: „Intraţi prin uşa cea strâmtă” (Matei 7, 13 —
1936). Iar vrăjmaşul, ca un voievod viclean, vrând a robit partea
cuvântătoare, care este prin fire conducătoarea întregului suflet, o
împrăştie prin gânduri de îndrăcire, prin nepăsare şi nedeosebire, iar mânia
şi pofta le ridică precum pe nişte slujitori, înjugându-le spre cădere cu cele
cinci simţiri. Astfel ochii devin iscoditori, urechile iubitoare de auzuri
deşarte, mirosul slăbănogit, gura neînfrânată, mâinile slobode spre lucruri
necuviincioase, din care se nasc: nedreptatea, nebunia, pângărirea, frica, în
locul celor patru virtuţi cuprinzătoare: dreptatea, înţelepciunea, întreaga
înţelepciune (castitatea) şi bărbăţia. Când însă cele trei părţi ale sufletului
se ocârmuiesc bine, simţirile se opresc de la necuviinţă, iar mintea,
liniştindu-se, păzeşte cu uşurinţă poruncile Dumnezeieşti; dar când puterile
se tulbură, poruncile se calcă prin nepăsare, iar călcătorii au înainte ori
pocăinţă, ori muncă în veacul viitor. De aceea bine este a trezvi mintea
pururea, spre a păzi cu adevăr poruncile lui Dumnezeu.
19. Sufletul, ca un zid înconjurat de duhurile răutăţii, se leagă de acestea
cu legături ale întunericului şi, din pricina aceasta, nu poate a se ruga
precum se cuvine; dar dacă începe cu rugăciune să alerge către Dumnezeu
şi să se trezvească după putere, încet-încet se dezleagă prin rugăciune de
legătura întunerecului. Atunci cunoaşte că înlăuntrul inimii este o altă
luptă, o altă împotrivire ascunsă, o altă bătălie a cugetelor, de la duhurile
răutăţii pornită; precum mărturiseşte Scriptura: „Dacă duhul celui ce
stăpâneşte se va sui asupra ta, nu părăsi locul tău” (Ecl. 10, 4 — 1936),
căci locul minţii este starea întărită în fapta bună, iar nu în sfatul
păcătoşilor, precum este scris: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul
necredincioşilor” (Ps. 1, 1 — 1936). Iar Apostolul ne învaţă: „Să aveţi
mijloacele voastre încinsese cu adevărul” (Efes. 6, 14 — 1936), căci
adevărul întăreşte mintea în această luptă nevăzută.
20. Se cuvine nouă a ţine pre Hristos cu mare tărie şi neclintire,
împotriva celor ce se nevoiesc neîncetat a-L smulge dinlăuntrul sufletului,
pentru ca „să nu iasă Iisus", precum spune Evanghelia, „mulţime de
gânduri fiind în locul sufletului" (Ioan 5, 13 — 1936), căci nu este cu
1021
putinţă a-L păstra pe Acesta fără durerea inimii şi fără osteneală
neadormită. De aceea să pipăim cu luare-aminte vieţuirea Lui cea în trup,
ca prin smerenie să ne ocârmuim vieaţa noastră; să ţinem în simţire
patimile Lui, pentru ca şi pe cele necăjitoare ale noastre să le suferim cu
râvnă către El; să gustăm rânduiala Lui cea negrăită şi pururea pogorâtoare
către noi, ca dintr-o bună gustare a sufletului să cunoaştem că „bun este
Domnul". Iar peste toate, sau mai înainte de toate, să credem fără îndoială
Celui ce vine la noi în fieştecare zi, şi venirea Lui, oricum s-ar întâmpla, cu
bună mulţumire şi cu sărutare s-o primim, deprinzându-ne numai către
Dumnezeu a privi, „Care toate le chiverniseşte prin Cuvântul Înţelepciunii
Dumnezeieşti". Şi dacă pe acestea le vom lucra, nu departe de Dumnezeu
ne vom afla, pentru că, precum a zis un Purtător de Dumnezeu, blagocestia
este „nesăvârşitoare săvârşire", urcuş neîncetat întru Cel necuprins.
21. Cel ce bine răscumpără viaţa sa, şi în toate se îndeletniceşte cu
aducerea-aminte de moarte, acela fură cu înţelepciune mintea de la patimi,
pentru că deprinderea aceasta îi dă putinţa de a vedea cu multă iscusinţă
lucrarea făţişă a dracilor şi mişcările lor cele de fiecare ceas. Iar cel ce
petrece fără această aducere-aminte, curăţind numai prin cunoştinţă inima,
şi neadăpându-se cu gândul cel plângător şi smerit, socotindu-se că a supus
prin osteneli toate patimile pierzătoare, se află legat de una, şi aceea mai
rea decât toate: înalta cugetare. Şi cade, fiind fără Dumnezeu, întru
înălţarea minţii, pentru că, precum a zis Apostolul: „Cunoştinţa îngâmfă,
iar dragostea zideşte" (1 Cor. 8, 1 — 1936); iar sufletul ce adună
cunoştinţe de ici şi de colo, dar nu are înlăuntru scânteia iubirii, lesne se
ridică peste alţii şi se prăpădeşte. Însă cel ce îşi aduce aminte de moarte,
mai ales spre seară, acela mai iute loveşte năvălirile dracilor şi le
izgoneşte, decât cel ce altfel îşi rânduieşte mintea.
22. Obişnuieşte din fire aducerea-aminte cea frumoasă a lui Dumnezeu,
adică pomenirea lui Iisus, împreună cu mânia cea după Dumnezeu şi cu
amărăciunea cea mântuitoare, a risipi toate amărăciunile meşteşugite ale
gândurilor, toate înţelegerile, cuvintele, nălucirile şi chipurile întunecate,
pe care vrăjmaşul, ca un perzător, caută a le înghiţi pe suflete. Însă
1022
chemarea lui Iisus pe toate le arde cu lesnire, căci „întru nimenea altul nu
este mântuire" şi chiar El a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15,
5 — 1936).
23. Să păzim cu toată străjuirea inima, în fieştecare ceas şi în cea mai
mică parte a ceasului, de gândurile care, ca o negură, întunecă oglinda
sufletului, întru care se scrie şi luminează Iisus Hristos, Înţelepciunea şi
Puterea lui Dumnezeu. Acolo, înlăuntru, se caută împărăţia Cerurilor;
acolo se ascund grăuntele, mărgăritarul, aluatul şi toate tainele
Evangheliei, dacă ochiul minţii se curăţeşte. Căci pentru aceasta a zis
Domnul: „Împărăţia Cerurilor înlăuntru vostru este” (Luca 17, 21 —
1936), arătând că toată Dumnezeirea se sălăşluieşte în adâncul inimii.
24. Trezvirea luminează ştiinţa, iar ştiinţa, curăţită, ca o lumină
dezvelită, risipeşte întunericul; iar întunericul, izgonit fiind prin neîncetata
trezvire, face ca cele ascunse să se arate iarăşi minţii. Trezvirea învaţă
lupta cea nevăzută, războiul cel cuvântător, meşteşugul săgeţilor îndreptate
spre gânduri, pentru ca mintea să nu fie rănită, ci ascunsă în Hristos,
luminându-se cu dorul luminii. Căci lumina aceasta, din care cel ce gustă
flămânzeşte iarăşi, trage mintea precum soarele trage ochiul, şi este
netâlcuită, dar înţeleasă de cel ce s-a rănit de ea. Şi mintea voieşte a grăi
despre această lucrare, despre care zice Scriptura: „Pacea să o aveţi cu toţii
şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14
— 1936), pentru că pacea şi sfinţenia sunt rădăcina dragostei şi a
curăţeniei.
25. Să înarmăm mânia numai împotriva dracilor, care prin gânduri ne
războiesc, iar nu împotriva oamenilor; iar chipul războiului celui
dinlăuntru să-l ascultăm şi să-l lucrăm: să unim trezvirea cu rugăciunea,
căci trezvirea curăţeşte rugăciunea, iar rugăciunea luminează trezvirea.
Trezvirea, pândind neadormit intrările cugetelor, le opreşte la poartă şi
cheamă în ajutor pe Domnul Iisus Hristos, ca să izgonească pe cei vicleni;
iar Iisus, glăsuindu-Se în inimă, risipeşte pe demoni împreună cu nălucirile
lor.

1023
 26. Să păzeşti mintea cu mare grijă; iar când cunoşti gândul, să-i grăieşti
împotrivă şi degrabă să chemi pe Hristos în ajutor. Iar dulcele Iisus, încă tu
grăind, va răspunde: „Iată, sunt de faţă, a-ţi da ţie apărare”. Şi de vei vedea
valuri mai mari decât cele dintâi ridicându-se asupra ta, şi sufletul
părându-ţi-se că se cufundă, adu-ţi aminte că şi Ucenicii au strigat în
vremea furtunii, iar Hristos „a certat vânturile şi marea” (Matei 8, 23–26
— 1936). Iar când se va face linişte, fie măcar un ceas sau un sfert,
slăveşte pe Cel ce te-a mântuit şi cugetă la moarte.
27. Cu inima să călătorim întru simţirea sufletului, pentru că luarea-
aminte şi rugăciunea, înjugându-se în fieştecare zi, se fac asemenea carului
de foc al lui Ilie, înălţând pe lucrător spre cer. Inima cea curată, prin
trezvire, se face cer înţelegător, având în ea soarele, luna şi stelele cele
duhovniceşti, şi încăpere lui Dumnezeu Celui neîncăput. Pentru aceasta se
cuvine a aduce laudă şi lucrare, oprind cele cinci simţiri şi luptând cu
gândurile ce se nasc, subţiind trupul prin priveghere şi înfrânare, muncind
sufletul cu aducerea-aminte de moarte, iar mintea adunând-o cu pomenirea
lui Iisus Hristos, căci mai ales în nopţi mintea vede cu lumină cele ale lui
Dumnezeu.
28. Să nu dispreţuim ostenelile nevoinţelor trupeşti, căci după cum grâul
răsare din pământ, aşa din osteneală răsare bucuria duhovnicească şi
iscusinţa celor bune.
Să nu amăgim ştiinţa, spunându-i cele mântuitoare, dar nelucrându-le, ci
să o deprindem în adevăr prin trezvirea lucrătoare, curăţind-o, căci atunci
ea scoate judecăţi grabnice şi sănătoase pentru îndreptarea sufletului,
mustrând cu asprime păcatul şi arătând vindecarea prin pocăinţă.
29. Precum fumul, ridicându-se din lemne, întâi îngreuiază ochii, dar
mai apoi arată şi veseleşte lumina, aşa şi luarea-aminte, păstrând neadormit
ochiul minţii, întâi aduce greutate, dar ajungând în rugăciune şi chemând
pe Iisus, luminează inima. Iar pomenirea Lui dă strălucire mai bună decât
toate bunătăţile.

1024
 30. Vrăjmaşul obişnuieşte a tulbura mintea şi a o trage spre pofte
trupeşti, dorind ca omul, chip al lui Dumnezeu, să umble după pântece;
pentru aceasta Dumnezeu a zis: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi între
femeie” (Facerea 3, 15 — 1936). De aceea se cuvine a răsufla totdeauna
către Dumnezeu, ca să rămânem nerăniţi de săgeţile diavolului cele
aprinse, căci Domnul a zis: „Acoperi-l-voi pe dânsul, pentru că a cunoscut
Numele Meu” (Ps. 90, 14 — 1936), şi iarăşi: „Aproape este mântuirea Lui
de cei ce se tem de Dânsul” (Ps. 84, 10 — 1936).
31. Fericitul Apostol Pavel, vasul alegerii, grăitorul cel întru Hristos şi
mult iscusit în războiul cel dinlăuntru, nevăzut şi gânditor, scriind către
Efeseni, arată limpede vrăjmăşia aceasta lăuntrică, zicând: „Lupta noastră
nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor,
împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunerecului acestui veac,
împotriva duhurilor răutăţii cele din văzduh” (Efes. 6, 12 — 1936). Iar
Apostolul Petru întăreşte: „Trezviţi-vă, privegheaţi, că potrivnicul vostru,
diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită; căruia staţi
împotrivă, tari fiind în credinţă” (1 Pet. 5, 8-9 — 1936). Iar Domnul nostru
Iisus Hristos, vorbind despre felurimea voinţelor celor ce primesc cuvântul
Evangheliei, a zis: „Apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inimă, ca nu
cumva, crezând, să se mântuiască” (Luca 8, 12 — 1936). Şi iarăşi Pavel:
„Mă bucur de Legea lui Dumnezeu după omul cel dinlăuntru, dar văd altă
lege în mădularele mele, oştindu-se împotriva legii minţii mele şi făcându-
mă rob legii păcatului” (Rom. 7, 22-23 — 1936). Toate acestea le-a grăit
spre a ne descoperi lupta ascunsă, învăţându-ne să cunoaştem ceea ce de
noi înşine nu vedem.
32. Obişnuieşte din fire cunoştinţa, dacă nu este îngrădită cu ocărârea de
sine şi cu smerenie, a se înălţa într-un chip nebăgat de seamă, părându-i-se
că este mai presus decât mulţi. Dar pe noi, cunoscându-ne neputinţa,
Apostolul ne învaţă, zicând: „Fraţilor, nu socotesc despre mine că am
ajuns; ci una fac: cele din urmă uitându-le, iar către cele dinainte
întinzându-mă, alerg spre ţintă, la răsplata chemării celei de sus întru
Hristos Iisus” (Filip. 3, 13-14 — 1936). Şi iarăşi: „Eu aşa alerg, nu ca fără
1025
ţintă; aşa mă lupt, nu ca bătând în vânt; ci îmi supţiez trupul şi-l robesc, ca
nu cumva, altora propovăduind, eu însumi netrebnic să mă fac” (1 Cor. 9,
26-27 — 1936). Iar despre sine zice: „Hristos Iisus a venit în lume să
mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim. 1, 15 —
1936). Aşadar nevoie ne este să ne smerim, fiindcă firea noastră este
ţărână, şi să ne aducem aminte de Dumnezeu, pentru că spre aceasta am
fost zidiţi; şi să ne nevoim spre înfrânare, ca uşori să alergăm întru Hristos
Iisus.
33. Cu neputinţă este celui ce s-a dat gândurilor viclene a fi curat în
omul cel din afară, pentru că nepraznicul gând necurat va odrăsli la vremea
sa lucrul necurat. Şi precum privirea cea curvă vine din ochiul cel
dinlăuntru întunecat, tot aşa iubirea de a auzi cuvinte de ruşine vine din
ascultarea lăuntrică a şoaptei dracilor. Deci datori suntem prin Domnul a
ne curăţi pe noi înşine, şi lăuntrul şi dinafară, păzind fieştecare simţire şi
tăind-o în fiecare zi de la patimi şi lucrări rele. Căci precum altădată, întru
necunoştinţă, am slujit păcatului cu toată mintea şi simţirile, tot aşa acum,
mutându-ne întru viaţa cea după Dumnezeu, se cuvine cu toată mintea a
sluji Dumnezeului Celui viu şi voii Lui celei drepte.
34. Este mai întâi asupreală, apoi împreunare, după aceea învoire, pe
urmă robire, şi în cele din urmă patimă înfiptă prin desime şi obicei. Iată
rânduiala meşteşugului diavolesc şi înşelăciunea cea asupra noastră
lucrătoare, precum şi Sfinţii Părinţi au hotărât.
35. Asupreala este gândul cel subţire sau închipuirea unui lucru, ivită ca
o umbră tânără în inimă şi arătată minţii. Împreunarea este convorbirea
minţii cu acea arătare, fie patima lucrând, fie nepătimaş. Învoirea este
plecarea sufletului către acel chip. Robirea este răpirea inimii fără voie,
scoaterea ei din starea cea bună. Iar patimă adevărată este înrădăcinarea
îndelungată a acestei învoiri în suflet. Dintre acestea: prima este fără păcat;
a doua, nu cu totul; a treia este deja chemare la luptă, fie spre cunună, fie
spre osândă.

1026
 36. Robirea este într-un fel în vremea rugăciunii şi într-alt fel în afara ei;
iar patima, dacă nu este vindecată prin pocăinţă, aşteaptă pedeapsa
veacului viitor. Cel ce stă împotriva asuprelei dintru început, tăind-o cu
nepătimire, a tăiat cu o lovire toate celelalte rădăcini. Această luptă o au şi
călugării, şi cei din lume, şi biruirea aduce cununi, iar înfrângerea, chinuri.
Deci să ne nevoim în ascuns, ca sfaturile viclene să nu le aducem în lucruri
văzute, ci tăinuind păcatul în inimă, să aflăm înlăuntru împărăţia Cerurilor,
păzind curăţia inimii şi umilinţa către Dumnezeu.
37. Mulţi dintre monahi nu cunosc înşelăciunea minţii pe care o rabdă de
la draci; şi se nevoiesc numai cu fapta dinafară, negrijindu-se de minte,
petrecând prosteşte, necunoscând întunecimea patimilor lăuntrice. Aceştia
numesc păcat numai lucrurile văzute, iar luptele din cuget, biruinţele şi
căderile nu le pricep, căci vederea firească nu le vede. Despre ei zice
Scriptura: „Şi am zis: pace; dar nu era pace” (Iezechiil 13, 10 — 1936).
Pentru aceşti fraţi să ne rugăm şi să-i învăţăm, ca să se depărteze nu numai
de lucrările rele, ci şi de lucrarea răutăţii din inimă. Căci una este fapta lui
Hristos şi alta este taina, şi numai celor cu mintea curată li se descoperă.
38. Cuprinzătoare a multor bunătăţi este aducerea-aminte de moarte:
naşte plânsul, îndeamnă la înfrânare, aduce aminte de gheena, este maică a
rugăciunii şi a lacrimilor, strajă a inimii, nepătimire a lutului, izvor al
cunoştinţei şi al socotelii; iar fiicele ei sunt frica lui Dumnezeu cea îndoită
şi curăţirea inimii de gândurile pătimaşe. Întru aceasta se vede lupta cea
anevoie de biruit de către cei ce se nevoiesc în Hristos.
39. Lovirea năprasnică a războiului, năvălirile neaşteptate şi tulburările
celor din afară vatămă nu puţin luarea-aminte a minţii şi o scot din a sa
aşezare, abătând-o de la mai bine. Iar pricina tuturor pierderilor noastre
este lipsa de grijă în ceasul ispitelor.
40. Nimic nu ne vatămă în întristările acestei lumi, dacă în fiecare zi
vom fi gata a întâmpina cele de scârbă, având totdeauna în minte cuvântul
Apostolului: „Bine voiesc în neputinţe, în defăimări, în nevoi” (2 Cor. 12,

1027
10 — 1936), şi iarăşi: „Toţi cei ce voiesc să vieţuiască întru Hristos Iisus
cu bună credinţă, prigoniţi vor fi” (2 Tim. 3, 12 — 1936).
A Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ilie Ecdicul

Dumnezeescul acesta Părinte Ilie, care şi Ecdicul (adică Apărătorul)
numit a fost, dacă este acelaşi cu Ilie Criteanul, Ucenicul învăţăturilor
Sfântului Grigorie Teologul, sau altul deosebit, nouă nu ne este cunoscut
cu încredinţare; însă din aceste capete ce ni s-au păstrat, îl putem cunoaşte
ca pe un bărbat lucrător, suit la vârful înţelepciunii celei din afară, şi încă
mai mult la cea Duhovnicească şi mai bună, căci puterea lui în cuvinte şi
îmbelşugata lui slavă de fapte bune cu lesnire poate fiecare cunoscător a le
vedea, aşa precum şi noi am cunoscut şi ne-am minunat de îmbelşugatul
rod al năravnicelor şi înţelegătoarelor învăţături, cu care sufletul se
îndestulează după adevăr. Şi precum frunzele acoperământului arată
frumuseţea şi rodnicia pomului, aşa şi acestea, zicerile lui cele bune, se dau
ca podoabă şi hrană la masa Părintelui celui ce pregăteşte cetirea
iubitorilor de învăţătură; iar noi, cu dragoste, vă poftim a intra şi a şedea
sub umbra acelei frumoase şi bine mirositoare livezi, sădite cu multe şi
înalte sădiri ale cuvintelor Duhovniceşti şi adăpate cu pâraiele
înţelepciunii: ca nu numai să vă îndulciţi din curgerea lucrătoarei
înţelepciuni, ci şi din poamele teoriei, până la săturare, să gustaţi.

Capetele Sfântului Ilie Ecdicul

Adunări de flori
Partea întâi

1028
 1. Se cuvine fiecărui creştin ce drept crede în Dumnezeu să nu fie
niciodată fără de grijă, nici să petreacă în uşurătate de cuget, ci totdeauna
să aştepte, cu smerită cugetare, venirea ispitei, pentru ca atunci când
aceasta îl va ajunge să nu se spăimânteze, nici să se turbure cu tulburare
fără de minte, ci cu mulţumită să rabde osteneala scârbei, înţelegând în
taina inimii că psalmistul zice: „Ispiteşte-mă, Doamne, şi mă cearcă,
încearcă rărunchii mei şi inima mea“ (Ps. 25,2 – 1936), şi iarăşi: nu a zis
că învăţătura Ta m-a împietrit, ci „m-au îndreptat până în sfârşit“ (Ps.
17,39 – 1936), arătând că prin ispită se încununează cel ce rabdă şi prin
cercare se întăreşte cel credincios.
2. Începutul tuturor bunătăţilor este frica lui Dumnezeu, care ca un
temelie nerobită se pune în suflet, iar sfârşitul lor, precum o cunună
desăvârşită, este dorirea lui Dumnezeu, prin care mintea se aprinde de o
dragoste neostoită către Cel necuprins, şi din frică se mută în iubire,
precum din umbră în lumină.
3. Începătura a tot binele este cuvântul lucrător şi lucrarea ce se naşte din
cuvânt; căci nu este bună lucrarea lipsită de cuvânt adevărat, nici cuvântul
ce iese din gură fără ca lucrarea să-i urmeze, ci amândouă împreună
lucrând se întăresc şi se dau spre zidire sufletului, precum trupul şi suflarea
care nu se despart.
4. Lucrarea trupului este postul cel bine măsurat şi privegherea cea
trează; iar lucrarea gurii este cântarea psalmilor, rugăciunea neîncetată şi
tăcerea cea cinstită mai mult decât orice cuvântare; iar lucrarea mâinilor
este osteneala fără cârtire, făcută cu răbdare şi cu bună rânduială; iar
lucrarea picioarelor este alergarea grabnică spre ceea ce este de trebuinţă şi
de ascultare, potrivit cu începutul cel bun ce s-a semănat în inimă.
5. Înaintea tuturor acestora stau mila şi adevărul, ca nişte călăuze ale
tuturor faptelor bune, iar zămislirea lor este smerenia, cea fără de care nici
mila nu se curăţeşte, nici adevărul nu se aşază în dreptatea lui, nici una nici
alta neputând a vedea sfârşit bun. Căci lucrarea nesocotită, lipsită de
cumpăna cuvântului, se rătăceşte ca nişte tineri fără povăţuitor, iar

1029
cuvântul nepurtător de fapte bune este gol şi nearătat, oricât s-ar împodobi
cu chipuri plăcute.
6. Sufletul cel bărbătesc, deşi este asemenea unei muieri prin firea sa
supusă, totuşi ţine ca nişte sfeşnice aprinse şi lucrarea şi vederea, făcând
cele ce se cuvin, biruind prin statornicie şi osteneală cele împotrivitoare;
iar sufletul slăbănogit şi dedat dulceţilor lucrează cele potrivnice şi se face
rob patimilor, lipsindu-se de acestă îndoită strălucire.
7. Nu ajunge sufletului spre izbăvirea desăvârşită de răutăţi numai
răbdarea pătimirilor celor de voie, dacă nu va primi şi pe cele fără voie,
arzătoare şi curăţitoare, căci sufletul este asemenea unei săbii ce nu poate
fi întărită şi neîndoită, dacă nu va trece prin focul durerilor de voie şi prin
apa necazurilor fără voie; şi aşa, prin amândouă, se păzeşte neştirbit de
împotrivirile celor ce vin asupra lui.
8. Precum ale ispitelor celor de voie, trei sunt pricinele cele mai
soborniceşti: sănătatea, bogăţia şi slava; aşa şi ale celor fără de voie trei
sunt: pagubele, dosădirele şi neputinţele. Şi să fac acestea unora, adecă
spre zidire, iar altora spre surpare.
9. De faţă înainte stă sufletului, adecă dorirea şi necazul; iar trupului,
dulceaţa şi durerea. Şi pricină a durerii este dulceaţa. Pentru că, voind a
scăpa de cea întru durere întristăcioasă simţire, către dulceaţă aleargă. Iar
necazului îi este dorirea (poftele).
10. În lăuntru aşezată, adecă îmbunătăţitul, are pre bunătate; iar măreţul
în deşert pre cea din aflare izvodită o are. Iar pre răutate sârguitorul o are
pre dinafară; iar în adâncată o are pre răutate iubitorul de dulceaţă.
11. Lucrare a sufletului este înfrânare întru prostime, şi prostimea cu
înfrânarea lucrându-se.
12. A minţii lucrare este cea întru înţelegere (a afla) rugăciune, şi întru
rugăciune înţelegere.

1030
 13. De puţine ori, adecă şi nu cu osârdie întru răutate se află cel ce urăşte
pre acesta; iar mai de multe ori şi mai cu dinadinsul cel ce se apropie către
pricinele răutăţii.
14. Cărora nu după înainte-punere le este pocăinţa, acestora adeseaori le
este şi greşalele. Iar celor ce fără înainte-punere le este greşeala, acelora
vestită le este pocăinţa; şi pricina aceştia nu adeseaori.
15. Simţirea şi ştiinţa, cu cuvântul la împotrivă-vorbire se adună, ca
paşnică; şi Dumnezeiescul Cuvânt în mijlocul acestora face a se afla, ca să
nu se ruşineze pentru îndrăzneală sau pentru nemăsurarea celor ce se
grăiesc.
16. Nu cela ce cu lucrurile nu nedreptăţeşte pre sufletul său, acela şi cu
cuvântul nespurcat l-au păzit pre acesta; nici cela ce cu lucrurile nu
nedreptăţeşte pre sufletul său, acela şi cu cuvântul nespurcat l-au păzit pre
acesta; nici cela ce cu acesta îl păzeşte nespurcat, iată şi cu spurcăciune nu
l-au spurcat. Pentru că de trei feluri sunt greşalele.
17. Nu vei putea vedea faţa faptei bune cu dulceaţă, încă faţa răutăţii
privindu-o; şi urâtă ţie atunci se arată cea de-a doua, când, din dulceaţa cea
dorită gustând, şi pre vederea unui chip ca acestuia îl vei înstrăina.
18. Prin gânduri, iar nu prin lucruri, cu mai înainte povăţuire luptă dracii
pre suflet. Pentru că lucrurile singure pentru sineşi se luptă. Şi a lucrurilor,
adecă, auzul este pricina şi vederea; iar a gândurilor, obiceiul şi dracii.
19. De trei feluri, adecă, aflăm pre cea păcătuitoare parte a sufletului: în
lucruri, în cuvinte şi în cugete, şi nedreptăţind pre frumuseţea nepăcătuirii.
Pentru că se cuvine a păzi fără de păcat pre cele cinci simţiri şi pre
cuvântul cel vorbitor, „prin care cel ce nu păcătuieşte, bărbat desăvârşit
este, puternic a-şi înfrumuseţa şi pre celelalte părţi ale sufletului” (Iac. 3, 2
– Biblia 1936).
20. În şase părţi se împarte partea cea necuvântătoare a sufletului; în
cinci simţiri, cuvântul vorbitor. Care cuvânt, când este nepătimaş, trezveşte

1031
toate celelalte părţi, nedespărţit împărţindu-se în ele. Iar când este pătimaş,
le spurcă pre toate.
21. Nici trupul poate a se curăţi fără de post şi priveghere; nici sufletul
fără de milă şi adevăr; şi nici mintea fără de a lui Dumnezeu vorbire şi
vedere. Pentru că aceste însoţiri, întru acestea sunt prea arătate.
22. Îngrădit fiind sufletul cu aceste fapte bune, nebiruită de ispite îşi
păzeşte cetatea sa, care este răbdarea. Căci zice Cuvântul: „Întru răbdarea
voastră veţi agonisi sufletele voastre” (Luca 21, 19 – Biblia 1936). Iar dacă
altele va avea, şi nu acestea, este ca o cetate neîngrădită, care încă de
depărtatul vuiet, cu legăturile fricii se va cutremura.
23. Nu câţi întru cele după cuvânt sunt înţelepţi, aceştia şi întru cele
după înţelegere; ci câţi întru cele după înţelegere, aceştia şi întru simţirea
cea din afară se vor afla. Pentru că, măcar deşi pre toţi supuşii îi are
simţirea, ci nu de asemenea îi dau ei dajdiele. Pentru că din prostime cei
mai mulţi, întru cele după dânsa a o cinsti precum aceea cere, nu ştiu.
24. După fire netăiată este înţelegerea; însă se taie şi se împarte în multe
părţi. Unuia se dă mai multă, iar altuia mai puţină parte; până când,
crescând fapta cea bun-lucrătoare, va uni cu sine pre faptele cele
începătoare şi, potrivit pentru fiecare, va împlini bunătatea. Mulţi, din lipsa
vieţii celei lucrătoare şi a înţelegerii, au primit parte mai mică.
25. Întru cele protivnice firii puţini înţelegători se vor afla; iar întru cele
fireşti, mulţi. Pentru că către acelea, cea după fire înţelegere lăsând, acolo
puţini înţelegere are; fiindcă întru cele ce nu se cuvin şi nu sunt după fire,
ci şi nelăudătoare, pun pre înţelegere.
26. Întru cei cu bună cunoştinţă, vremea şi măsura sunt mesenii. Iar
masa aceea este adevărul; pentru care nimic din cele ce caută nu află,
intrând tatăl păcatului la sufletul cel ce se duce acolo.
27. Milostiv adevărat este nu cel ce dă cele prisositoare, ci cela ce iartă
cele de nevoie celor ce răpesc.

1032
 28. Unii, adecă, prin bogăţia cea materialnică câştigă pre cea
nematerialnică cu legile milosteniei; iar alţii prin cea nematerialnică
leapădă pre cea materialnică, întru simţirea cei neîmpuţinate făcându-se.
29. Drăgăstos este fieştecăruia a se îmbogăţi întru bunătăţi; iară
scârbicios este celui ce s-a îmbogăţit Dumnezeieşte, şi nu este lăsat mai
mult a se veseli de dânsa.
30. Din afară, adecă, sănătatea sufletului se pare; iar dinlăuntru, dacă se
cuvine cu adevărat, din afară adecă se face boala aceea prin secerarea
mustrărilor, iar dinlăuntru, sănătatea acestuia, prin înnoirea minţii. Fără de
minte dar este cel ce leapădă mustrarea şi neruşinarea, căci zace totdeauna
în boniţa nesimţirii (nedurerii), adecă în spital.
31. Nu te scârbi asupra celui ce fără de voie cu mâinile îţi lucrează ţie
(mântuirea). Ci căutând spre urâciunea ta ceea ce se deşartă, ticăloşeşte-te,
adecă, însuţi pre sine şi fericeşte pre cel ce se face ţie pricinuitor al
folosului acestuia, prin iconomia lui Dumnezeu.
32. Nu pentru ceva cumplit să te desnădăjduieşti de boala ta; ci prin
doftoriile cele mai lucrătoare ale iubirii de osteneală departe fii de aceasta,
cel ce te nevoeşti pentru sănătatea sufletului.
33. Să nu te sfieşti de Cela ce la bună vreme te răneşte pre tine; ci
apropie-te către Acesta, şi îţi va arăta ţie cât este de bună aceea care încet
şi lin taie pre simţirea ta, şi vei mânca miezuri dulci pre cele din sănătate,
după ce se va cheltui lepădătura cea din amărăciune.
34. Precum simţi durerile, pe atâta primeşti pre Cela ce prin mustrări ţi le
arată ţie pre acestea; pentru că al curăţeniei cei desăvârşite pricinuitor ţie
se face, fără de care, în locul cel curat al rugăciunii, nu poate a se face
mintea.
35. Când te vei mustra, sau a tăcea se cuvine, sau cu blândeţe a răspunde
celui ce asupră-ţi grăieşte; nu pentru a alcătui pre ale sale celui ce te
mustră, ci pentru ca să ridici pre cel ce s-a poticnit, poate, pre cel ce întru
neştiinţă mustră.

1033
 36. Cel ce se pocăieşte mai înainte de a se chema, de cel ce l-a scârbit
pre el pre dreptate nimic nu se păgubeşte de cele cuviincioase; iar cel ce
după mângâiere se pocăieşte, de îmbelşugare pre jumătate se păgubeşte.
Însă câştigă pre cea mai înainte lepădată cel ce nici odinioară pentru scârbă
nu se află despărţit de adunare; însă adauge şi plată luişi cel ce pre greşeală
o pune deasupra sa întru toate.
37. Nici cel înalt cu mintea cunoaşte în cel fel îi sunt greşalele sale; nici
smeritul cugetător pre ale sale bunătăţi. Pentru că îl acopere, adecă pre
acela, răutatea cea fără de minte; iar pre acesta, smerenia cea plăcută lui
Dumnezeu.
38. Mândrul nu voieşte a se aduna cu cei de asemenea cu cinstea întru
cei buni; iar între cei împotrivnici răi alăturându-se, către cei ce-l
covârşesc, cu suferire îşi socoteşte greşeala sa.
39. Ocărârea, adecă, tare; iar lauda slăbănogit pre suflet îl lucrează şi
mai zăbavnic către cele bune.
40. Alcătuirea bogăţiei este aurul; iar a faptei bune, smerenia. Deci
precum cel ce se lipseşte de aur sărac este, măcar deşi este întru cele
dinafară şi mai luminat, întru acest chip fără de smerenie îmbunătăţit nu va
fi cel ce se nevoieşte.
41. Precum neguţătorul fără de aur nu este neguţător, măcar deşi foarte
spre neguţătorie este sârguitor; aşa şi fără de smerita cugetare nu se va afla
întru stăpânirea îndulcitoarelor fapte bune cel ce se deprinde, măcar deşi
foarte ar nădăjdui spre înţelepciunea sa.
42. Cel ce se scârbeşte pentru smerita cugetare mai jos de a sa înălţime
se face; iar mai înalt, cel ce, fără de aceea, nici sufere de voie a se număra
nici lângă cei mai mici; şi pentru aceasta, pentru şederile cele mai de sus,
scârbă arată.
43. Bine este, adecă, nevoitorul să cugete pre cele mai mici decât
lucrarea sa, şi să lucreze pre cele mai bune decât a sa plecare; pentru că

1034
întru acest chip şi oamenilor adevărat cinstit se va afla, şi lui Dumnezeu
neruşinat lucrător.
44. Cel ce se teme ca să nu se arate străin de cei ce şed în cămara cea de
mire, i se cuvine sau să se îndrepteze întru toate poruncile lui Dumnezeu,
sau pre una, smerita cugetare, să o facă a sa.
45. Amestecă pre înfrânare cu prostime, şi împerechează adevărul cu
smerita cugetare, şi te vei arăta împreună-ospătător cu dreptatea, la a căruia
masă iubesc a se aduna toate celelalte fapte bune.
46. Orb este adevărul fără de smerita cugetare; pentru aceasta şi pre
împotriva-cuvântare o unelteşte povăţuitor a se răzema el pre ceva
ostenindu-se; însă nu află, fără numai pre întărirea pomenirii de rău.
47. Obiceiul cel bun mărturiseşte pre frumuseţea faptei bune; iar buna
stare a mădulărilor pre aşezarea sufletului.
48. Întâia bunătate, adecă, este aceea: ca nici într-o parte a greşi; iar a
doua, aceea: a nu ascunde prin ruşine greşeala sa, nici a se înălţa pentru
dânsa, ci mai vârtos a se smeri. Şi defăimându-te mult pe sineţi să te
defaimezi şi să primeşti cu bucurie certarea. Iar aceasta nefăcându-se,
netare este tot ceea ce se aduce lui Dumnezeu.
49. Către cea de voie rea pătimire se cuvine şi pre cea fără de voie a o
primi: pre cea de la draci, zic, de la pagubă şi de la neputinţă. Pentru că cel
ce nu primeşte pre aceea, ci cârteşte, asemenea este cu cel ce nu cu sare, ci
numai cu miere voieşte să mănânce pâinea sa; care are prieten totdeauna
pre dulceaţă, iar pre nesaţiu de-a pururea îl are megieş.
50. Stăpân fiind, în chip de rob îmbrăcat se vede cel ce cu
Dumnezeieştile cuvinte spală haina cea învechită a aproapelui, sau o coase
cu facerile de bine. Însă să socotească cel ce face pre acestea ca nu cumva,
pentru a nu săvârşi pre aceea ca un rob, să-şi piarză şi plata şi vrednicia
stăpânului în care se află el, pentru slava deşartă.
51. Precum „credinţa celor ce se nădăjduiesc, adeverire este” (Evr. 11, 1
— Biblia 1936), aşa sufletului adevărata înţelepciune, iar faptei bune
1035
smerenia. Şi minune! cum însuşi cele desăvârşite, fără de cele
întâmplătoare, nesăvârşite sunt!
52. „Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta” (Ps. 120, 8 — Biblia 1936),
a bucatelor, adecă, şi a graiurilor, cu înfrânare. Pentru că cel ce se
înfrânează spre intrarea şi ieşirea bucatelor şi a graiurilor scapă de pofta
cea din ochi şi pre mânia cea din mândrie o îmblânzeşte. Pentru care şi se
cuvine mai înainte de toate, cel ce se nevoieşte, să facă nevoinţa şi în tot
chipul să se sârguiască; pentru că prin acestea partea cea lucrătoare, adecă,
se însănătoşează, iar cea văzătoare se întăreşte.
53. Unii, adecă, pentru intrarea bucatelor multă nevoinţă fac; iar pentru
ieşirea graiurilor, cu lenevire se află. Unii ca aceştia nu ştiu a lepăda mânia
de la inimă şi pofta de la trup, după Eclisiastul (11, 9), prin care inima cea
curată se obişnuieşte a se zidi de la înnoitorul Duh.
54. Neprisosirea bucatelor, adecă la felurime, [este] cea mai mică a
hranei; iar nevinovăţia graiurilor, la cea mai bună felurime a tăcerii se va
afla.
55. Aprinde rărunchii tăi cu nemâncarea bucatelor şi cercă pre inima ta
cu înfrânarea graiurilor; şi vei avea spre slujirea bunătăţilor pre cea
poftitoare parte şi pre cea mânioasă.
56. Dulceaţa celor de sub pântece, adecă, jos cade la cei ce postesc,
trupul îmbătrânind; iar încă petrece lângă gâtul celui ce n-au ajuns a o
munci cu dreptate pre dulceaţă. Deci se cuvine a se sârgui, prin pricina
celui pricinuit, a şterge ocara, ca nu, străin aflându-te acolo de cea întreagă
înfrânare a faptei bune, cu ruşine să te îmbraci.
57. De nevoie este pustnicului a şti când şi cu ce fel de bucate a hrăni pre
trup ca pre un vrăjmaş, iar când a-l mângâia ca pre un prieten, şi când, ca
pre un neputincios, a-l întări; ca nu se tăinuiască, adecă, cele ale
vrăjmaşului prietenului, şi cele ale prietenului vrăjmaşului, şi cele ale
acestuia iarăşi înaintea celui neputincios punându-le, şi pre amândoi, ca
cum amintindu-i, în vremea ispitirii îi va afla luptându-l pre el.

1036
 58. Când cela ce se hrăneşte mai cinstită face pre hrana decât pre
desfătare, atunci darul lacrimilor, viind către dânsul, a-l mângâia începe şi
pre altfel de dulceaţă face a o uita; ca ceea ce fără de asemănare cu
dulceaţa acestora s-a înghiţit.
59. De la cel ce se lăţeşte s-au ascuns lacrimile; însă iarăşi izvorăsc
acelea celui ce iubeşte calea cea strâmtă.
60. Nu este fără de scârbă nici păcătosul, nici dreptul: acela, că nu cu
totul a lăsat răutatea; iar acesta, că încă nu s-a atins de săvârşire.
61. Din cele întru noi, cele după putere fapte bune sunt: rugăciunea şi
tăcerea; iar din cele nu întru noi, ci ca mai de multe ori ale aşezării trupului
sunt postul şi privegherea. Deci care este mai cu îndemânare nevoitorului,
pre aceea a o unelti se cuvine.
62. Casă adevărată a sufletului este răbdarea, pentru că se ţine împrejur
întru dânsa; iar avere îi este smerenia, pentru că se hrăneşte printr-însa.
63. De nu vei răbda întru osteneli, cu laude nu te vei cinsti. Iar mai
înainte, de dulceaţă privind spre durere, vei scăpa de cea de întristare a
acesteia.
64. Să nu te legi cu cel mic (rău) şi nu vei sluji celui mai mare; pentru că
nu s-au obicinuit răul cel mai mare înaintea celui mai mic a se zămisli.
65. Privind către cele mai mari, înfricoşat vei fi celor mai mici, şi lesne
defăimător te vei arăta acestora, către acelea lepădându-te a privi.
66. Nu vei putea a ajunge la cele mai mari din fapte bune, atingându-te
de vârful celor după putere.
67. Întru care stăpâneşte mila şi adevărul, întru aceea şi tot orice ar fi lui
Dumnezeu bine plăcut este; pentru că aceea, adecă, pre nimenea nu judecă
fără de milă, iar acesta spre nimenea se milostiveşte fără de adevăr.
68. Cu prostimea amestecând pre înfrânare, întru luare-în-scurt vei fi a
fericirii ceii de acolo.

1037
 69. Nu vei vedea nicidecum pre patimile cele ce te luptă pe tine, dacă nu
mai întâi pre pământul dintru care se hrănesc îl vei lăsa nearat.
70. Unii, adecă, numai pre spurcăciunea trupului se sârguesc a o curăţi;
iar alţii şi pre a sufletului; pentru că aceia, adecă, numai împotriva celui
după putere păcat au luat putere; iar aceştia împotriva patimilor; iar
împotriva poftelor, prea puţini.
71. Materie vicleană a trupului este înlăuntru-pătimirea; iar a sufletului,
dulce-pătimirea; iar a minţii, spre-pătimirea. La aceea, adecă, pipăirea; iar
la acesta, celelalte simţiri; iar la cel de la sfârşit, protivnica aşezare.
72. Dulce-pătimaşul aproape este de înlăuntru-pătimaşul; iar spre-
pătimaşul, de dulce-pătimaşul; iar departe de amândoi este nepătimaşul.
73. În lăuntru-pătimaşul este cela ce are pre partea cea păcătuitoare a
cuvântării mai silnică, măcar deşi nu greşeşte afară încă; iar dulce-pătimaş
este cela ce are pre lucrarea păcatului mai slabă decât a cuvântării, măcar
deşi pătimeşte înlăuntru; iar spre-pătimaşul este cela ce cu slobozenie mai
vârtos decât cu robia celor dinlăuntru petrece; iar nepătimaş este cel ce pre
deosebirea tuturor acestora nu o cunoaşte.
74. Pierde din suflet înlăuntru-pătimirea, adecă prin post şi prin
rugăciune; iar dulce-pătimirea, prin priveghere şi prin tăcere; iar spre-
pătimirea, prin linişte şi prin luarea aminte; iar nepătimirea se alcătuieşte
din „Pomenirea lui Dumnezeu”.
75. Din buzele nepătimaşului, ca nişte „faguri de miere” pică cuvintele
vieţii celei veşnice. Deci cine s-ar fi învrednicit de buzele acelea a le atinge
pre ale sale şi prin mijlocul ţâţelor aceleia a se sălăşlui, şi de mirosul cel
dulce al hainei aceleia a se împărtăşi, adecă de legile faptelor bune a se
îndulci, „acelora ce sunt, zice, mai presus decât toate aromatele simţitoarei
cunoştinţe” (Cânt. Cânt. 4, 11).
76. Goli de haina iubirii de sine poate sunt mulţi; iar de haina iubirii de
împodobire, puţini sunt; iar de haina slavei deşarte, care şi pre urmă se
grăieşte, goi vei afla pre cei nepătimaşi.

1038
 77. De trupul cel văzut, adecă, tot sufletul se va goli; iar de al păcatului,
acela ce s-a împărtăşit în viaţa cea de aici din cele dulci, puţine.
78. Morţi, adecă, din vii toţi se vor vedea; însă se vor omorî păcatului
singuri cei ce l-au urât pre acesta din aşezământ.
79. Cine s-a văzut pre sineşi gol de păcat mai înainte de moartea cea de
obşte a trupului? Şi cine este cel ce s-a cunoscut pre sine şi pre a sa fire în
ce fel va fi mai înainte de goliciunea ceea ce va să fie?

PARTEA A DOUA
Pentru rugăciune
80. Când, în mijlocul celei simţitoare şi celei a minţii lumină, stă
cuvântătorul suflet, atunci i se dă, după simţitoarea lumină, a lucra cele ale
trupului; iar după cea a minţii, cele ale Duhului. Iar dacă s-a întunecat întru
dânsul lumina minţii, i s-a lămurit, pentru vechiul obicei, lumina simţirii.
Deci dacă fiecare, cu rugăciunea în minte, nu va fi aşa, atunci acela spre
cele Dumnezeieşti a privi nu poate. Nevoie este dar acestuia între întunerec
şi lumină a fi: între întunerec, după nălucire; iar întru lumină, după
deprinderea întoarcerii.
81. Mintea cea pătimaşă nu poate a intra înlăuntru, prin porţile cele
strâmte ale rugăciunii, de nu mai întâi va lepăda grija cea după deprindere;
ci totdeauna se va osteni neîncetat, fără de roadă, în umbrele grijii aceleia.
82. Să petreacă împreună, în minte, rugăciunea precum raza în soare;
fără de care grijele cele simţitoare, ca oarecare nori fără de apă împrejur
zburând, opresc pre minte de la a sa Lumină.
83. Puterea rugăciunii, adecă, este flămânzirea bucatelor cea de voie. Iar
flămânzirea, adecă, este aceea: nici a auzi, nici a vedea, nici nimic ceva din
cele lumeşti ceea ce nu este de toată nevoia. Pentru acestea cel ce nu face
grijă, pre zidirea postului nu o a întărit; iar pre zidirea rugăciunii, întru
dânsa a se risipi o au făcut.

1039
 84. De nu se va înstrăina mintea din toate cele simţitoare, să se facă sus
purtată nu poate, şi pre a sa vrednicie nu o cunoaşte.
85. Al zilei, adecă, semn este postul, pentru cea arătată faptă; iar al
nopţii, pentru cea nearătată, este rugăciunea. Deci cel ce trece pre
amândouă faptele acestea, întru celelalte amândouă cu dreptate va ajunge
la cetatea ce a ţintit, dintru care a fugit durerea şi scârba şi suspinarea.
86. Lucrarea cea duhovnicească şi fără de cea trupească cu mare
osteneală a se alcătui s-a obicinuit. Deci fericit este cel ce socoteşte mai
bună pre lucrarea cea nematerialnică decât pre cea materialnică. Pentru că
prin aceasta a împlinit lipsa lucrului, vieţuind viaţa cea ascunsă a
rugăciunii şi arătată lui Dumnezeu.
87. A răbda noi, adecă, întru credinţă ne roagă Dumnezeiescul Apostol,
„şi a ne bucura întru nădejde, şi întru rugăciune a petrece” (Rom. 12, 12),
ca binele bucuriei întru noi să petreacă. Iar dacă cel ce nu rabdă nu este
credincios, şi cel ce nu se bucură nu este cu bună nădejde, pentru aceasta
este aşa: că a lepădat pre rugăciune, pre pricina bucuriei, a nu petrece întru
dânsa.
88. Întru cele lumeşti gânduri, dintru început petrecând mintea, au
câştigat atâta prieteşug cu dânsa; câtă apropiere nu ar fi câştigat cu
rugăciunea cea desăvârşită? Pentru că întru cele ce zăboveşte, zice, întru
acelea şi a se lăţi s-a obicinuit.
89. Precum, de al său lăcaş despărţindu-se de demult, mintea şi-au uitat
strălucirea cea de acolo; aşa se cuvine iarăşi, întru uitarea acestora de aici
făcându-se, către acelea a mai alerga prin rugăciune.
90. Precum un oarecare prunc către ţâţele cele moarte ale maică-sii dacă
se va afla, aşa mintea către rugăciune nu va putea să o mângâie pre dânsa;
iar către ceea ce se află întru altfel, ca un prunc ce adoarme de dulceaţă în
braţele ei.
91. Acolo, zice, la sânul plângerei, adecă al vieţii celei îmbunătăţite,
după cea întru cântare, ar fi zis şi Mireasa, rugăciunea către al său

1040
îndrăgitor: „Da-voi ţie ţâţele mele, dacă cu totul mie te vei da” (Cânt. Cânt.
6, 10).
92. Nu poate a avea iubire către rugăciune cela ce nu s-a lepădat de toată
materia.
93. Osebit de viaţă şi de suflare, afară de altele fii întru rugăciune, dacă
voieşti cu singură mintea a fi.
94. A minţii celei iubitoare de Dumnezeu mărturie îi este rugăciunea cea
singură-gânditoare şi cuvântul cel al bună-vreme al cugetului celui
înţelept, şi de un chip să fie gustul simţirii celei slobode. Deci întru acestea
trei a se însănătoşa cele ale sufletului se grăiesc.
95. A se netezi bine şi a se muia ca a pruncilor se cuvine firea celui ce se
roagă; ca, după firea acelora, şi a acestuia fire să primească cu bună
supunere pre cea dintru rugăciune, înlăuntru rânduită, luminare. Drept
aceea nu se leneveşte cel ce voieşte a se împreuna cu dânsa.
96. Nu toţi pre acelaşi scop îl au întru rugăciune. Ci unul, adecă, pre
acesta; iar altul pre celălalt. Unul, adecă, se roagă, ca dacă este cu putinţă,
totdeauna inima lui să fie cu rugăciunea; iar altul, şi spre a o săvârşi pre
aceasta; iar altul, ca nu de gânduri să se taie întru rugăciune. Însă toţi se
roagă sau a se păzi întru bunătate, sau a nu fi duşi împreună cu răutatea.
97. Dacă din rugăciune nimenea nu este nesmerit (pentru că cel ce se
roagă se sfărâmă cu smerenie), nu, adecă, cu smerenie se roagă cel din
afară îndrăzneţ (lăudăros).
98. Către văduva aceea ce pornea spre izbândă pre Judecătorul cel crud
privind, cel ce se roagă nu se va necăji nici odinioară pentru zăbovirea
făgăduinţei celor bune (Luca 18, 3).
99. Nu va petrece cu tine rugăciunea, dacă zăbovesc înlăuntru gândurile
cele deşarte şi din afară vorbirile cele goale; ci ea, rugăciunea, degrabă se
va întoarce către acela care, pentru dânsa, mai mult va tăia acelea în sine.

1041
 100. Dacă nu vor intra graiurile rugăciunii întru sânurile sufletului, nu se
vor lăsa lacrimile împrejur a se vărsa preste fălcile obrazului.
101. Vor răsări mănunchile, adecă, lucrătorului de pământ, dacă nu pre
faţa pământului va arunca seminţele; iar monahului vor izvorî lacrimile,
dacă cu osteneală va unelti rugăciunea.
102. Cheie a împărăţiei Cerurilor este rugăciunea. Pre aceasta cel ce o
ţine cum se cuvine vede pre bunătăţile cele păzite întru dânsa prietenilor
ei; iar pre singure cele de faţă împrejur le priveşte cel ce nu are îndrăzneală
întru aceea.
103. Nu poate mintea în vremea rugăciunii a grăi cu îndrăzneală către
Dumnezeu: „Rupt-ai legăturile mele, Ţie voiu jertfi jertfă de laudă” (Ps.
115, 7), dacă nu se vor rupe, prin dorirea celor mai bune, frica (sau voinţa),
trândăvirea, multa dormitare şi dulceaţa mâncărilor, dintru care se naşte
păcatul.
104. Afară de Catapiteazma cea dintâi stă întru rugăciune cel ce se
răspândeşte; iar dinlăuntru se face cel ce o săvârşeşte pre dânsa cu singură
gândirea; iar întru Sfintele Sfinţilor s-a ivit singur cel cu pacea gândurilor
celor fireşti şi pre cele ce covârşesc pre toată mintea le socoteşte, şi se
învredniceşte oarecărora de acolo Dumnezeieşti arătări.
105. Când, de la cele din afară îndeletniciri, se va depărta sufletul,
îngreuindu-se cu rugăciunea, atunci ca oarecare văpaie înconjurând-o pre
dânsa aceea (rugăciunea), precum pre fer focul, înfocat pre tot îl lucrează.
Şi este sufletul, adecă, acelaşi, însă nu încă şi pipăit; pentru că nici ferul cel
înfocat de atingerile cele din afară este pipăit.
106. Fericit este cel ce în viaţa aceasta aşa a se vedea s-a învrednicit, şi
pre chipul său cel cu firea de tină, prin darul de foc văzându-l.
107. Intrătorilor înlăuntru (adecă noilor începători) greu le zace asupra-
le legea rugăciunii ca un stăpân oarecare; iar celor sporiţi, precum o
dorinţă care sileşte pre cel flămând la o masă de mult preţ.

1042
 108. Pre cei ce bine uneltesc pre cea lucrătoare faptă bună, uneori
rugăciunea, ca un nor, umbrindu-i, opreşte de la dânşii pre gândurile cele
arzătoare; iar alteori, ca cu nişte picături ale lacrimilor pre aceştia
răurându-i, le arată videniile cele duhovniceşti.
109. Dulce, adecă, se va afla dulceaţa alăutei lovindu-se de cineva din
afară; iar sufletul, neîmpreunându-se întru rugăciune tainicei glăsuiri întru
Duhul, bine-uneltit nu s-a obicinuit a se face. „Pentru că ce ne vom ruga,
precum se cuvine, nu ştim”, şi celelalte (Rom. 8, 26) tot spre aceasta aduce
pre cel ce se roagă. AMIN
PARTEA A III-a
(139 de capete)
Se luminează mintea, de cunoscătoare priviri către înălţime ridicându-se,
cetind cuvintele acestea; însă iarăşi se întunecă, înglodindu-se în patimi.
1. De nevoie este să ştie cel cunoscător când, adecă, mintea lui este în
laturea înţelegerii, şi când este în laturea gândurilor, şi când întru cea după
simţire; şi întru aceasta iarăşi, întru cele ce sunt, oare în vreme, sau întru
cele afară de vreme, mai vârtos se află.
2. Întru înţelegere nefiind mintea, întru gânduri cu adevărat este; iar întru
gânduri fiind, întru înţelegere nu este. Însă întru simţire făcându-se, cu
toate este.
3. Prin înţelegere, mintea adecă trece către cele înţeleptoare; iar prin
gând, către cele cuvântătoare cu cuvântul; şi către cele lucrătoare, prin
nălucirea simţirii.
4. Întru sineşi aducându-se mintea, nimic, nici din cele după simţire, nici
din cele ce sunt după gândire, nu vede; ci goale-minţii Dumnezeieşti
străluciri, care izvorăsc pace şi bucurie.
5. Alta este mintea lucrului, şi alta cuvântul lui, şi alta ceea ce sub
simţire se aduce. Şi aceea, adecă, este fiinţa; iar aceluia, întâmplarea; iar
acestuia este osebirea lucrului celui ce zace dedesubt.

1043
 6. Multe căi trecând mintea, nesăţioasă se arată; iar aducându-se către
una, a rugăciunii, mai înainte de săvârşire strâmtorată se vede, rugând pre
părtaşul a se întoarce către acelea dintru care a ieşit.
7. Dintru înălţime aducându-se jos mintea, nu aleargă iarăşi acolo, dacă
nu va face pre cea desăvârşită defăimare a celor de jos prin îndeletnicirea
pentru cele Dumnezeieşti.
8. Dacă nu poţi a face pre sufletul tău a fi cu singure gândurile cele
pentru dânsul, măcar sileşte pre trupul tău a singurătăţi, socotind de-a
pururea pre ticăloşia cea pentru dânsul. Pentru că aşa, cu vreme, cu mila
lui Dumnezeu, şi către cea dintâi vrednicie a bunului neam vei putea a
alerga.
9. Lucrătorul, adecă, poate cu lesnire a supune pre minte rugăciunii; iar
privitorul, pre rugăciune minţii. Acela, adecă, de la chipurile cele văzute
adunându-şi simţirea; iar acesta, aducând sufletul către cuvintele cele
ascunse în chipuri. Şi acela, adecă, supune pre minte a nu cunoaşte
cuvintele celor fără de trupuri. Şi fără de trup sunt cuvintele trupurilor şi
osebite fiinţele lor.
10. Când pre mintea ta o vei slobozi de pătimirea cea dulce a trupului, şi
a mâncărilor, şi a averilor, atunci, măcar ce ai face, aducere (dar) curată lui
Dumnezeu se va socoti. Şi ţi se va răsplăti ţie cu deschiderea ochilor inimii
tale, şi luminându-te, a te învăţa întru cuvintele lui Dumnezeu cele
înlăuntru scrise întru dânsa, care mai mult decât mierea şi fagurul se vor
socoti gâtlejului tău celui de gând, cu dulceaţa cea dată afară din ele.
11. Nu vei putea a face pre minte mai presus decât poftirea trupului, şi a
averei, şi a mâncării celor nu de nevoie, dacă nu o vei duce pre dânsa în
latura cea curată a Dreptăţilor; întru care cea a morţii şi a lui Dumnezeu
pomenire, iarăşi izvorând, va şterge de pre cea pământească inimă toată
scularea poftei.
12. Nimic, nici decât cugetul morţii mai înfricoşat, nici decât pomenirea
lui Dumnezeu mai minunat. Iar aceasta este dăruitoare de veselie; pentru

1044
că: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu”, zice Prorocul, „şi m-am veselit”
(Ps. 76, 3); şi înţeleptul: „Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi nu
vei greşi” (Sirah 7, 38). Însă cu neputinţă este a se face cineva întru ţinerea
celei de a doua, neluând iscusul a crimei celei dintâi.
13. Până ce nu va vedea mintea, cu descoperită faţă, pre slava lui
Dumnezeu, nu va putea sufletul a grăi întru simţirea sa: „Iar eu mă voi
veseli întru Domnul” (Ps. 103, 35), „bucura-mă-voi de mântuirea Lui” (Ps.
19, 5); pentru că acoperământul iubirii de sine zace pre inima lui, spre a nu
i se descoperi lui temeliele lumii, care sunt cuvintele celor ce s-au făcut,
netrecând pre cele de voie osteneli şi pre cele fără de voie.
14. Nu „după fugirea din Egipet” (Ieș. 12, 41), care este păcatul cel după
lucrare; nici „după trecerea Mării” (Ieș. 14, 29), zic, a robiei celei după
ţinere; ci după petrecerea în pustie, ceea ce zace în mijlocul răutăţilor celor
lucrătoare şi mişcătoare, povăţuitorul de norod al lui Israil va putea privi
„pământul făgăduinţei”, care este nepătimirea, „trimiţând pre puterea sa
cea văzătoare şi luminătoare” (Deut. 32, 49).
15. Deci cei ce şed în pustie, adecă întru nelucrarea patimilor, cu singur
auzul au pre bunătăţile pământului fericirii aceleia; iar cei ce socotesc pre
cele dintru dânsul s-au făcut, adecă, întru înţelegere subţire a privirilor
celor ce se văd; iar cei ce s-au învrednicit a intra întru dânsul, cu toată
simţirea, a celor dintâi, zic, şi a celor de-a doua priviri s-au săturat.
16. Nu „s-au răstignit împreună cu Hristos” (Gal. 5, 24)²¹ cel ce are încă
fireştile mişcări ale trupului; nici „împreună s-au îngropat” (Col. 2, 12) cel
ce este tras de sufleteştile cugetări; deci cum „va învia împreună cu
Dânsul” (Col. 2, 13) unul ca acesta a vieţui întru învoirea vieţii?
17. Trei fiind în suflet cele mai cuprinzătoare din bunătăţi, postul,
rugăciunea şi tăcerea, de nevoie este, adecă, celui din rugăciune, vrând a se
odihni, întru oarecare firească privire a cugeta; iar celui din tăcere, întru
cea de nărav învăţătoare vorbă; iar întru cealaltă, cu bun dar, hrana celui ce
posteşte.

1045
 18. Până când este mintea întru cele Dumnezeieşti, păzeşte pre cel după
asemănare, şi bună, şi milosârdică aflându-se; iar întru cele după simţire
fiind, dacă adecă la bună vreme şi cu cuviinţă se pogoară, iscusinţă dând şi
luând, întru acelea bine însănătoşind, iarăşi întru sine se întoarce,
mulţămind. Iar afară de vreme şi de trebuinţă pogorându-se, ca un oarecare
voievod mai iscusit se va afla, pre puterea sa cea multă tăindu-o când se va
lupta cu împotrivnicii.
19. Raiul cel ascuns întru noi al nepătimirii chip este al celui ce va să
primească pre cel Drepţi. Însă nu toţi afară de acela se vor afla, câţi n-au
putut a se face întru cel înlăuntru cuprins (adecă al nepătimirii).
20. Soarele cel simţit, adecă, străine pre razele sale le face de casele cele
încuiate; iar cel înţelegător nu ar fi slobozit pre cele dulci întru sufletul cel
ce aşteaptă, neavând închise simţirile despre cele văzute.
21. Cunoscător este cel ce pre pogorârile sale, adecă, cu mare cuviinţă,
iar pre ale sufletului suișuri cu smerită cuviinţă le rânduieşte.
22. Albina, adecă, zburând împrejurul florilor, de acolo pre pricina mierii
o câştigă; iar sufletul, feluri de veacuri împrejur umblând, de acolo
dulceaţă în minte sloboade.
23. Cerbul, adecă, mâncând şerpi, aleargă la izvoarele apelor să stingă
veninul (Ps. 41, 1); iar sufletul, rănindu-se cu săgeţile cele Dumnezeieşti,
trage către Cel ce l-a rănit, pre dragostea cea neîncetată.
24. Spurcate gânduri, adecă, în viaţa cea călugărească odrăslesc; iar
scorniri, întru cea despărţită. Iar întru sufletul cel mult liniştit, gândurile
adecă s-au gonit; iar numai minţii goale ale trupurilor către dânsul apropie
cuvintele cele pentru pronie şi pentru judecată, ca oarecare temelii ale
pământului descoperite lui le arată.
25. Întru viaţa cea despărţită, bărbătească şi femeiască, cu prostime a se
vedea nu s-a obicinuit; pentru că aceasta întru cea călugărească se va afla,
întru care a bărbatului şi a femeii deosebire, pentru cea după asemănare
întru Hristos, nu se va cunoaşte.

1046
 26. Gândurile nici ale părţii celei necuvântătoare sunt sufletului (pentru
că nu este gând întru cele necuvântătoare); nici ale celei înţelegătoare (de
vreme ce nici întru înger nu sunt); ci naşteri sunt ale însăşi celei
cuvântătoare, pre nălucire uneltindu-o ca pre o scară: se suie, adecă, către
minte de la simţire, pre cele ce sunt ale ei vestindu-le minţii; şi se pogoară
către aceea (către simţire de la minte), pre cele ce sunt ale aceleia
sfătuindu-le (adecă prin gânduri).
27. Precum unii dintru adânc în sus suindu-se, şi se ispitesc a se apuca
de ceva întru ajutor, aşa gândurile răutăţii se vor afla ca o corabie a răutăţii,
primejduindu-se de potopul lacrimilor.
28. După ceea ce zace înainte felurime a sufletului, sau ca tâlharii cei
după mare a îneca, sau ca nişte vâslaşi împreună a ajuta, se adună
gândurile împrejurul celui ce se primejduieşte: unii, adecă, trag către lucrul
necuvioaselor gânduri; iar alţii, alegând apropiere, către limanul cel lin pre
corabie o abat.
29. Al şaptelea fiind gândul slavei deşarte, dorind sufletul a-l lepăda ca
pre cel mai de pe urmă, dacă nu va dezbrăca pre cele dinaintea lui, nu va
putea a se îmbrăca întru cel ce este al optulea după dânsele, pre carele şi
„lăcaş ceresc" a-l numi ştie Dumnezeiescul Apostol, şi „prin suspinuri a
putea a se îmbrăca” (2 Cor. 5, 2) pe cei ce se golesc de cele materialnice
printr-însul.
30. Către rugăciunea cea desăvârşită, adecă, îngereşti gânduri s-au
obicinuit a veni; iar către cea de mijloc, duhovniceşti; iar către cea de nou-
începător, fireşti cuvântări.
31. Precum bunul neam prin al gândului prin spic, aşa şi curăţia privirii
prin rugăciune a se arăta s-a obicinuit. Însă a câştigat acela, adecă, spre
apărare de păsările cele ce adună seminţele, ca pre oarecare suliţe, pre
aţapocil care îl învăluiesc împrejur; iar aceea, pre cei ce se nevoiesc întru
ispititoarele gânduri, spre acelora surpare.

1047
 32. Cele văzute, prin lucrarea adecă a sufletului, sunt ca nişte aripi
argintuite ale porumbiţei; iar cele gândite, zic adecă cele dintre umeri,
pentru privire, „ca întru strălucire de aur” sunt (Ps. 67, 14). Pentru că
sufletul cel ce nu s-a împodobit, a zbura şi a se odihni nu poate, unde e
lăcaşul celor ce se veselesc.
PARTEA a IV-a
Lucrătoare şi Privitoare (Capete)
33. Pârgele (primele roade) din arie şi din curătoare (locul unde se
vântură şi se curăţă grâul), de demult, adecă, celor vechi li s-au poruncit să
le ducă în Biserică (Ieș. 23, 16). Iară acum, noi, adecă, pre pârgele cele
lucrătoare se cuvine să le aducem lui Dumnezeu: pre înfrânare şi pre
adevăr; iar fapte bune cele privitoare: pre dragoste şi pre rugăciune. Prin
acelea, adecă, pre pofta cea necuvioasă şi pre întărâtările mâniei să le
tăiem; iar prin acestea, pre cugetele cele deşarte şi pre năvălirile cele de la
aproapele (tăindu-le).
34. Începătură, adecă, a celei lucrătoare este înfrânarea şi adevărul; iar
mijlocul, întreaga înţelepciune şi smerita cugetare; iar sfârşitul ei, pacea
gândurilor şi sfinţenia trupului.
35. Lucrare este nu aceea numai a putea lucra cu prostime pre cele bune,
ci şi aceea de a le lucra precum se cuvine pe acestea, vremea şi măsura
celui ce lucrează împreună aducându-se către cele ce se lucrează.
36. Privire este nu numai ceea ce a vedea, precum sunt trupurile cu firea,
ci şi ceea ce vede pre cuvintele lor către ce se văd.

37. Nu este nici lucrarea întărită fără de privire, nici privirea, adecă, fără
de lucrare. Pentru că se cuvine şi lucrarea cu vrednică cuvântare a fi, şi
privirea, lucrătoare. Că prin aceea, adecă, netare se află răutatea; iar prin
aceasta, puternică se află fapta bună, cu bunăvoirea bunătăţii.

1048
 38. Margean, adecă, a celor lucrătoare este omorârea patimilor; iar
sfârşit a celor cunoscute, privirea faptei bune.
39. Precum materia, vederii; aşa lucrarea, privirii. Şi precum ochiul
feţei; aşa privirea, lucrării se arată.
40. În stadiea faptei bune, cel lucrător, mulţi, adecă, aleargă, „însă unul
ia darul” (1 Cor. 9, 24), cel ce mai înainte de sfârşit, prin privire, doreşte să
vie aicea.
41. Băutura umilinţei, adecă, bea lucrătorul întru rugăciune; şi cu pahar
prea puternic se adapă (se îmbată) privitorul. Unul, adecă, întru cele după
fire filosofând; iar altul, şi pre sineşi necunoscându-se când se roagă.
PARTEa a IV-a
Lucrătoare şi Privitoare
42. Nu se lasă cel lucrător întru duhovniceasca privire la multă vreme să
îngăduiască; pentru că se află ca ospătat de cineva şi din casa aceluia
degrab, pe taină, ieşind.
43. Ca întru nişte porţi intră lucrătorii poruncilor lui Dumnezeu când se
roagă; şi ca întru nişte curţi ale faptelor bune, cu cântări, privitorii
mulţămind. Unii, adecă, că s-au dezlegat de legături; iar alţii, că şi robiţi au
prins pre cel ce îi luptă pre ei.
44. Se cuvine, după stăpânirea celei lucrătoare, şi stăpânirea celei
privitoare să se afle; ca nu, după asemănarea corăbiei, cel ce nu potrivit îşi
poartă împrejur vetrelele, sau primejdie să rabde a vânturilor cu cumpliţie
pentru nemăsurarea lor, sau pagubă a duhurilor pentru împuţinarea cea din
corabie.
45. Vâslaşi, adecă, înţelege al corăbiei celei de gând, pre gândurile cele
blagocestive; iar vâsle, pre puterile cele vieţuitoare ale sufletului: pre
mânie şi pre poftă, pre voire şi pre înainte-voire. Ale acestora, adecă, cel
lucrător întru trebuinţă le are totdeauna; iar nu totdeauna şi cel privitor.
Pentru că, în vremea rugăciunii, pre toate acestea lăsându-le, însuşi pre

1049
sine, pre cârmele înţelegerii punându-se, peste toată noaptea priveghind
întru privire, laude aduce Atotţiitorului; măcar undeva şi ceva cântare
drăgăstoasă luând, adapă sufletul său. De departe socotind pre cele ale altei
mări: înălţări şi sunătoare porniri, înspăimântându-se de Dumnezeieştile
judecăţi şi îndreptări.
46. Cel ce se află între lucrare şi între privire, nici cu totul face înotare ca
corăbierii cu vâslele, nici cu totul cu cele gânditoare vetrele; ci prin
amândouă pre trebuinţa bunei înotări o lucrează, cu dulceaţă purtând şi pre
osteneala cea lucrătoare pentru măsura privirii, şi pre cuvintele privirii cele
nesăvârşite, pentru ajutorul cel de la lucrare.
47. Cel privitor, adecă, având pre fire împreună alergând cu înainte-
voire, precum oarecare curgere, fără de osteneală face înotarea; iar
lucrătorul, aflând pre zălog împotriva înainte-voirii, mult vifor rabdă al
gândurilor şi mai se primejduieşte întru deznădăjduire a veni pentru
greutate.
48. Nici ţarina nu s-a obicinuit a da îndărăt sămănătorului sămânţa
curată şi mult îmbelşugată nelucrându-se bine; nici cel ce trece pre cea
lucrătoare, dacă nu cu nevoinţă pre aceasta o va trece, şi fără de arătare, nu
va vedea pre cel din rugăciune rod, şi mult, şi curat.
49. Cu pământul cel călcat adesea ori se asamănă cugetul cel frecat cu
urmele cele neîncetate ale rugăciunii. Pentru că acela, adecă, neted va fi;
iar acesta, drept către primire. Acela pentru picioarele cele moi; iar acesta,
rugăciunea cea curată.
50. Întru cele materialnice, adecă, are mintea ajutător pre gând; iar întru
cele nematerialnice, dacă pre acela nu îl va lăsa, ca pre un bolditor îl va
avea, pre cel ce îmboldeşte.
51. Acoperământ are, adecă, lucrătorul întru rugăciune preste inima sa,
pre cunoştinţa celor simţitoare a se descoperi neputând pentru ţinere; iar
numai privitorul, pentru neţinere, cu faţă descoperită poate a vedea, din
parte, pre slava lui Dumnezeu.

1050
 52. Rugăciunea cea cu duhovnicească privire pământ al făgăduinţei este,
întru care curge ca laptele şi ca mierea cunoştinţa cea pentru pronie şi
pentru judecata cuvintelor lui Dumnezeu. Iar ceea ce este cu ceva lucruri
fireşti, Egipet este, întru care cel ce se roagă face pomenire a poftelor celor
mai groase. Iar cea proastă, mană este din pustie, care, pentru a fi de un
chip, celor nerăbdători închizând pre cele mai bune prin dorirea celor
făgăduite; iar celor răbdători, într-una ca această strâmtorată hrană,
pricinuind pre gustarea cea mai bună şi petrecătoare.
53. Lucrarea, adecă, împreună cu privirea este ca un trup cu duh
stăpânitor; iar fără de privire, ca un trup cu duh înainte-voitor se va socoti.
54. A sufletului celui cuvântător, curte, adecă, este simţirea; iar biserică,
cugetele; iar arhiereu, mintea. Deci în curte stă mintea aceea ce taie de
gândurile cele fără de vreme; iar în biserică, aceea ce taie de cele în bună
vreme; iar de nici una dintru acestea, cel ce s-a învrednicit a intra în
Dumnezeiasca Sfinţitorie.
55. Plângere, adecă, şi cântare, şi vai în casa sufletului celui lucrător
pentru osteneală se va afla; iar „glasul bucuriei şi al mărturisirii” (Ps. 41,
5) pentru cunoştinţă, în casa celui privitor se va auzi.
56. Lucrătorul, adecă, doreşte să se dezlege, pentru osteneală, şi cu
Hristos a fi; iar privitorul binevoieşte mai vârtos în trup a petrece (Filip. 1,
23), şi pentru bucuria ce o primeşte din rugăciune, şi pentru folosul ce se
face aproapelui.
57. Întru cei mai cuvântători, adecă, privirea decât lucrarea mai înainte
povăţuieşte; iar întru cei mai proşti, lucrarea decât privirea; într-un sfârşit,
adecă, amândouă sfârşindu-se. Iar mai în scurt, acesta se va arăta întru cei
ce privirea decât lucrarea mai înainte povăţuieşte.
58. Raiul, adecă, este privirea celor gânditoare. Întru acesta
cunoscătorul, ca întru a sa casă, înlăuntru cu rugăciunea intră; iar
lucrătorul, ca un drumeţ se va arăta, dorind adecă înlăuntru a se ivi, însă

1051
nelăsându-se, pentru a covârşi gardul mai mult decât vârsta duhovnicească
a lui.
59. Patimile cele trupeşti, adecă, cu fiarele sunt asemenea; iar cele
sufleteşti, cu păsările. Ci pre acelea, adecă, le goneşte lucrătorul de la via
cea cuvântătoare; dar nu încă şi pre păsări, dacă nu va veni întru privire
duhovnicească, măcar că şi mai vârtos face multă sârguinţă pentru păzirea
celor dinlăuntru.
60. Cel ce întru a năravului bună-cuviinţă este, lucrător a fi nu poate,
dacă nu şi el, după Patriarhul Avraam, afară va fi: precum din pământul
său, adecă din fireasca lege; iar precum din rudenia sa, din cea după vârstă
iubire a vieţui. Pentru că aşa şi acesta, ca o pecete, va lua pre ridicarea
dulceţii celei soborniceşti, peste care, împrejur zăcând acoperământul cel
din naştere, nu lasă a ni se da nouă slobozenia cea desăvârşită.
61. Precum mânzul nu rabdă primăvara la iesle a fi şi a mânca cele ce
sunt într-însa, aşa nici neîncepătorii nu rabdă strâmtorarea cea din
rugăciune a fi multă, cu dulceaţa mai vârtos, precum mânzul, dorind a ieşi
în largul fireştii priviri decât a se afla întru cântarea Psalmilor şi cetire.
62. Precum fapta bună cea lucrătoare, cu postirea şi cu privegherea
„încinse are mijloacele” (Efes. 6, 14) adecă pre cele vieţuitoare puteri ale
sale, aşa cea văzătoare faptă bună pune ca pre nişte sfeşnice arzând pre
cele două cunoscătoare puteri: tăcerea şi rugăciunea. Aceea, adecă, acelora,
pre cuvântare ca pre un învăţător; iar aceasta, acestora, pre cuvântul cel
înlăuntru aşezat ca pre un împodobitor de mireasă.
63. În via cea rodită a rugăciunii, pre mintea cea nesăvârşită nu o lasă să
intre; iar numai şi abia ca pre nişte săraci, struguri din vârf, întru glăsuirea
Psalmilor cea goală (2 Lege 24, 21).
64. Precum nu toţi cei ce intră către vorbirea împăratului a prânzi
împreună cu dânsul pot, aşa nici cei ce merg către vorbirea rugăciunii întru
privirea cea dintru dânsa se vor vedea.

1052
 65. Al mâniei frâu, adecă, se va face tăcerea cea la bună vreme; iar al
poftei celei necuvioase, cea măsurată mâncare; iar al gândului celui cu
anevoie ţinut, rugăciunea cea singură gândită.
66. Şi cel ce întru adâncul cel de jos se afundă pentru cel simţit, şi cel ce
întru al cunoştinţei pentru cel gândit mărgăritar ca pre acela să-l scoată,
dacă nu se va goli, acela, adecă, de haine; iar aceasta de simţire, amândoi
vor greşi de cea căutată.
67. Mintea ceea ce se face înlăuntru cugetului când se roagă, ca mirele
cu mireasa în cămară vorbind se va afla; iar cel ce nu se sloboade a intra,
stând din afară strigă suspinând: „Când mă voiu duce la cetatea
îngrădirii?” sau: „Cine mă va povăţui?” (Ps. 107, 11) şi (Ps. 39, 6) până a
nu privi la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase.
68. În ce fel este gâtului hrana cea fără de sare, într-acel fel se va socoti
şi minţii rugăciunea cea ce fără de umilinţă se face.

69. Sufletul, căutând încă rugăciune, adecă, cel ce se chinuieşte în

vremea naşterii; iar cel ce a ajuns, cel ce a născut; şi, plin făcându-se de
bucurie pentru naştere.
70. Vechiul Amoreu trăind în Muntele Sionului (Num. 14, 41); (2 Lege
1, 44) ieşea pierzând pre cei ce vreau să treacă (Jud. 11, 19). Şi cum
vicleana uitare opreşte pre cei ce se ispitesc a se sui mai înainte de curăţia
inimii la înalta şi curata rugăciune.
71. Rugăciunii cei curate, întru vrăjmăşie multă s-au obicinuit a-i fi
dracii; îi înfricoşează pre aceştia nu mulţimea Psalmilor, precum pre
vrăjmaşii cei din afară oastea, ci a acestor trei împreună unirea: a minţii
către cuvânt, şi a cuvântului către simţire.
72. Rugăciunea cea goală, adecă, precum pâinea se va arăta celor ce se
roagă, întărind; iar ceea ce este cu oarecare privire, precum untdelemnul,
îngrăşând; iar cea fără de chip, precum vinul cel cu bun miros, dintru care
cel ce cu nesaţiu se satură se uimeşte (Ps. 103, 16-17).
1053
 73. Măgarul cel sălbatec se grăieşte că râde de mulţimea norodului
cetăţii şi cel cu un corn, de nimenea putând a se lega; iar mintea,
împărăţind peste cuvintele cele fireşti şi peste cele împotriva firii, îşi râde,
adecă, de gândurile deşertăciunii rugându-se; însă nici de la unul din cele
de sub simţire poate a o stăpâni.
74. Cel ce scutură toiagul, adecă, asupra câinilor îi sălbătăceşte asupra
sa; iar cel ce se nevoeşte asupra dracilor cu curăţie se roagă.
75. Se cuvine celui ce se nevoeşte să strângă pre simţirea sa întru cea de
un chip hrană; iar pre minte, întru rugăciunea cea de sine-povăţuitoare.
Pentru că aşa, neţinută făcându-se de patimi, şi întru răpire către Domnul
va veni când se roagă.
76. Cei dulce-pătimaşi, rugându-se, fiind ca nişte bălţi, au gândurile ca
nişte broaşte ce se desfătează; iar cei puţin-pătimaşi sunt ca nişte păsări
care se îndulcesc a zbura dintr-o creangă pre alta, aceştia au în deosebite
priviri schimbările; tăcerea însă este firească celor nepătimaşi şi multă
linişte a gândurilor şi a înţelegerilor au ei când se roagă.
77. De demult, adecă, cea a lui Moisi Mariam, văzând căderea
vrăjmaşilor, luând timpanul înainte celor ce cânta, cele de biruinţă a
început (Ieș. 15, 20); iar acum, spre bună lauda sufletului celui ce a biruit
pre patimi, cea mai bună întru bunătăţi, dragostea, sculându-se, pre alăuta
cea cu cântare ca pre oarecare privire uneltindu-o, ceea ce demult au făcut
întru acest chip, spre covârşirea frumuseţii, nu încetează, cu cele
dimprejurul ei bucurându-se, a lăuda pre Dumnezeu.
78. Când se vor ţinea în inima celui ce se roagă cuvintele Psalmului, cu
desimea cea întru rugăciune, atunci şi inima, ca nişte pământ bun, începe
însăşi de sine a aduce: ca nişte trandafiri, adecă pre vederea celor fără de
trup; şi ca nişte crini, pre cele luminoase din trupuri; şi ca nişte flori
mirositoare, pre felul şi nelesne-vederea Dumnezeieştilor judecăţi.
79. Întru materie legându-se văpaia, de lumină purtătoare se face; iar
sufletul, de materie dezlegându-se, de Dumnezeu-purtător se află. Şi aceea

1054
a se înălţa s-a obicinuit până la cea de desubt ardere; iar acesta, până la
săvârşirea cea întru Dumnezeiasca îndrăgire.
80. Sufletul care desăvârşit s-a tăiat de la sine şi cu totul s-a întins la
rugăciune, nu când voieşte se pogoară jos, mai sus de făpturi aflându-se; ci
când cu dreptate a fi i se pare, toate ale noastre cu măsură şi cu cumpănă
Celui ce le îndreptează.
81. Când din suflet, adecă, trândăvia se va goni şi din cugetare
vicleşugul se va scutura, atunci mintea, goală făcându-se cu prostime şi cu
viaţa cea nemeşteşugită şi fără de tot acoperământul cel după ruşine,
cântare nouă cântă lui Dumnezeu. Şi mulţumind, lovind cântare cu veselie,
cu aceasta prăznuieşte înnoirea vieţii ce va să fie.
82. Când şi cele Dumnezeieşti lucrări va începe a lucra sufletul cel ce se
roagă, atunci este asemenea miresei ce zice acestea în cântare, către cei cu
năravurile asemenea: „Frăţiorul meu, băgat-au mâna sa pre bortă, şi
pântecele mi s-a turburat spre El” (Cânt. C. 5, 5).
83. Şi ostaşul, de la război întorcându-se, pre greutatea armelor o
leapădă; şi lucrătorul, intrând în privire, pre gânduri. Pentru că nici acela
are trebuinţă de arme, fără numai în război; nici acesta de gânduri, dacă nu
pe taină petrece întru cele de sub simţire.
84. Lucrătorii, în care stare se află, văd trupurile; iar privitorii, în ce fire
sunt. Singuri cei mai înainte-văzători văd cuvintele amândurora acestora.
85. În cuvintele celor trupeşti se cunosc cei fără de trupuri; iar întru cei
fără de trupuri, Cuvântul cel mai presus de fiinţă, către Care sileşte a se
dezlega tot sufletul cel bun.
86. Cuvintele celor fără de trupuri, descoperindu-se celor simţitori, sunt
ca oasele pe care nimenea nu le ştie, din cei ce nu s-au făcut afară de
împătimirea celor simţite.
87. Aruncă şi ostaşul armele, isprăvindu-se lupta; şi privitorul, gândurile,
înălţându-se către Dumnezeu.

1055
 88. Voievodul, lipsindu-se de dobândă în luptă, se scârbeşte. Aşa şi
lucrătorul, când nu se învredniceşte duhovniceştii priviri în rugăciune.
89. Cerbul aleargă spre izvoarele cele trupeşti-priviri ale apelor; iar de
cea prea dulce a rugăciunii, spre razele celor fără de trupuri.
90. Nici ochiul trupului nu poate vedea pre bobul grâului, nici mintea
lucrătorului pre aşa fire: dacă nu se va goli, acela de învăluire, iar aceasta
de ţinerea ce împrejur o acopere pe ea.
91. Se ascund stelele după răsăritul soarelui, şi gândurile, după ce mintea
se întoarce întru împărăţia sa.
92. După sfârşitul celei lucrătoare, duhovniceştile priviri, vărsându-se
împrejurul minţii ca oarecare raze ale Soarelui, de la Cel hotărât ivindu-se,
se par de afară de Dânsul a veni, ale Lui fiind, şi pentru curăţie
cuprinzându-l pre dânsul.
93. Unele ca acestea poate a grăi şi mintea cea privitoare, când de sus,
din cer, se va pogorî, plecându-se de nevoile firii; în ce fel şi cel ce a grăit:
„Ce este mai minunat decât Dumnezeiasca frumuseţe? Care dorire e mai
puternică şi mai nesuferită decât ceea ce se face de la Dumnezeu în sufletul
ce s-a curăţit de toată răutatea?” Şi din aşezământ grăind: „Că rănită sunt
eu cu dragostea” (Cânt. C. 2, 5; 5, 9).
94. Al aceluia este graiul: „Înferbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu, şi
în cugetul meu se va aprinde foc” (Ps. 38, 4), care nici s-a ostenit în urma
lui Dumnezeu a urma prin rugăciune, nici ziua omului poftit-a să o vadă.
95. Să grăiască şi lucrătorul suflet, după lepădarea relelor, precum aceea
în cântări către răii draci şi gânduri viclene care îl îndeamnă iarăşi „a căuta
la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase” (Ps. 39, 6): „Dezbrăcatu-m-am de
haina mea, cum mă voiu îmbrăca cu ea? Spălat-am picioarele mele, cum le
voiu întina?” (Cânt. C. 5, 3).
96. A sufletului celui iubitor de Dumnezeu este a grăi: „Spune-mi mie,
Păstorule bune, unde paşti pre oile tale? Şi unde odihneşti întru amiază-zi

1056
pre mieluşeii tăi? Ca acestora urmând, să nu fiu ca un lepădat întru turmele
prietenilor tăi” (Cânt. C. 1, 6).
97. Căutând sufletul lucrător pre cuvintele rugăciunii şi neputând, unele
ca acestea după cea întru cântări şi acesta strigă: „Pre aşternutul meu, în
nopţi, am căutat pre carele am iubit; căutat-u-l-am şi nu l-am aflat pre el;
chemat-u-l-am, şi nu m-a auzit.” Dar: „Scula-mă-voi cu mai ostenicioasă
rugăciune şi, împrejurând prin cetate, pre uliţe şi pre la târguri, voi căuta
pre carele am iubit” (Cânt. C. 3, 1-2). Poate se va afla de mine Cel ce întru
acestea fiind şi de toată aceasta afară: „Sătura-mă-voi când mi se va arăta
slava Ta” (Ps. 16, 15).
98. Când tot sufletul va începe a se face lăcrămos dintru bucuria cea
întru rugăciune, atunci şi el îndrăzneşte, ca Mireasa către Mire, strigând:
„Pogoară-se frăţiorul meu în grădina sa şi mănânce pre ceea făcută
mângâiere a lacrimelor mele, ca pre o roadă a pomilor” (Cânt. C. 5, 1).
99. Când sufletul lucrătorului, din mulţimea şi bunătatea făpturii, va
începe a se minuna de Făcătorul şi, cu dulceaţa cea de la dânsele, va începe
a se mângâia, şi acesta strigă: „Ce te-ai înfrumuseţat, Mire, Rodul
Părintelui tău? Floarea câmpului şi cedrul Lui precum cedrul Libanului.
Sub umbra Lui am dorit şi am şezut, şi dulce este rodul Lui în gâtlejul
meu” (Cânt. C. 2, 1-3).
100. Dacă cel ce primeşte pre împăratul în căsuţa sa aşa luminat se află
şi împrejur privind şi de toată bucuria plin, cu cât mai vârtos sufletul, când
se curăţeşte, primind, după nemincinoasa făgăduinţă a Aceluia, pre
Împăratul împăraţilor? Însă cu cucernicie foarte unul ca acesta a-şi întări
pre sine dator este: afară aruncând tot ceea ce se pare nu spre odihna
Aceluia; iar înlăuntru aducând tot ce este spre plăcerea Aceluia.
101. Cel ce aşteaptă a se chema de împăratul ca mâine, pentru ce altă va
avea grijă, fără decât numai pentru cugetarea cuvintelor celor ce sunt spre
plăcerea aceluia? Pe aceasta păzindu-o sufletul, nu se va arăta negătit la
judecata cea de acolo.

1057
 102. Fericit este sufletul cel ce, pentru a aştepta pre Domnul său a veni
astăzi, nu socoteşte nimic pre osteneala zilei, nici pre a nopţii. Pentru aceea
aşteaptă arătarea Aceluia îndată dimineaţa.
103. Pre toţi îi vede Dumnezeu, şi văd pre Dumnezeu cei ce nu văd
nimic când se roagă. Şi câţi, adecă, văd pre Dumnezeu, şi aud de la
Dânsul; iar câţi nu aud, nici îl văd pe El. Deci fericit este cel ce crede că se
vede de Dumnezeu, pentru că nu se vor clătina picioarele lui, afară de
plăcerea Aceluia.
104. Bunătăţile împărăţiei celei ce este înlăuntru nostru (Luca 17, 21),
pre care ochiul cel iubitor de podoabă nu le-a văzut, şi auzul cel iubitor de
cinste nu le-a auzit, şi pre inima cea deşartă de Sfântul Duh nu s-a suit,
logodiri sunt ale bunătăţilor celor ce vor să se dea drepţilor întru împărăţia
ce va să fie de la Dumnezeu. Şi cel ce nu se desfătează întru acestea, care
sunt rodurile Duhului, întru desfătarea acelora nu poate fi.
105. Gândurile celor lucrători se asamănă cerbilor. Precum aceştia
locuiesc pre vârfurile munţilor pentru frica vânătorilor, iar pentru dorinţa
de a se hrăni se pogoară în văi, aşa şi aceştia: nici totdeauna în privire
duhovnicească pot a fi, pentru neputinţa lor; nici totdeauna în cea firească,
pentru că nu totdeauna caută linişte. Că văzătorii privirelor pământeşti
înainte-văzători se fac.
106. Picăturile cele de rouă, adecă, adapă brazdele pământului; iar
aşezările sufletului întru rugăciune se umezesc de suspinuri izbucnind de la
inimă.
107. Cea înţeleasă în Treime Dumnezeire nimeni nu a văzut-o într-o
vedenie materialnică doime, şi de cea aproape unime mai presus nu s-a
arătat; nici decât aceasta va fi mai sus, nelucrând al său unul întru cele ce
cunoaşte mintea.
108. Nu este aşa cu greutate a tăia calea râului, ca să nu curgă în jos,
precum este a ţine pornirea minţii ca întru cele văzute să nu se
răspândească, când voieşte a se înălţa către cele înalte şi de un neam cu

1058
dânsa când se roagă; măcar că aceasta este după fire, iar cealaltă nu după
fire.
109. Mintea, ceea ce s-a curăţit înlăuntru despre cele văzute, de atâta
înspăimântare şi bucurie se umple, cât nimic alt din cele pământeşti nu
poate a încăpea, măcar de s-ar strecura către dânsa toate cele poftitoare.
110. Ajunge celor zise legile firii ca să ne minunăm de dânsele; iar
vieţile cele socotitoare ce se află bine înflorite izvorăsc dulceaţă a
duhovniceştii mese, ca o dulce băutură din curate flori.
111. Întru răuroasele flori ale grădinii, albinele roiului împrejurul mătcii
zboară; iar întru umilinţa ceea ce neîncetat se face în suflet, împrejurând ca
nişte prietene, puterile cele înţelegătoare împreună lucrează pre cele dorite.
112. În lumea cea văzută, ca altă oarecare lume se vede omul; iar întru
cea înţelegătoare, gândul. Pentru că al cerului şi al pământului şi al celor
din mijloc acesta acelora le este vestitor. Iar al minţii şi al simţirii şi al ceii
de pe lângă dânsa, mărturisitor este gândul, fără de care amândouă lumile
ar fi fost surde.
113. Nu aşa cu bucurie călătoreşte cel ce s-a slobozit, fiind robit într-o
vreme, precum mintea, slobozindu-se de ţinere, călătoreşte către cele
cereşti ca către ale sale, cu vesel picior.
114. Celuia ce nu cu luare-aminte se roagă, ci cu răspândire, varvară,
adecă, psalmul i se va socoti lui, şi el psalmilor, şi ca un varvar şi ca nişte
sălbateci amândoi dracilor se va socoti.
115. Nu una şi aceeaşi este cui „lumea s-a răstignit” şi cine „lumii”.
Pentru că celor dintâi le slujesc postul şi privegherea; iar acelora,
neagoniseala şi defăimarea. Afară de al doilea, ostenelele celor dintâi sunt
nefolositoare.
116. Nimenea nu poate a se ruga cu curăţie, ţinându-se de patima iubirii
de frumuseţe şi a iubirii de cinste. Pentru că, având lipire către acestea,
gândurile ţinerii şi ale deşertăciunii se fac ca nişte funii, împleticindu-se pe

1059
lângă dânsul, trăgând jos pre mintea ce se ispiteşte a zbura în vremea
rugăciunii, ca pre o pasăre legată.
117. Cu neputinţă este, în vremea rugăciunii paşnică a se face mintea
ceea ce nu a câştigat pre iubita înfrânare şi dragoste. Pentru că una se
nevoieşte a strica pe vrăjmăşia cea din trup ce este asupra sufletului; iar
alta — pe cea deasupra aproapelui, a o strica pentru Dumnezeu. Şi pentru
aceea pacea ceea ce covârşeşte toată mintea, viind, se făgăduieşte a face
lăcaş întru cela ce întru acest fel s-a împăcat.
118. De nevoie este celu ce se nevoieşte a intra întru împărăţia lui
Dumnezeu (Mat. 11, 12), să prisosească întru bunătăţi: lucrul dreptăţii lui,
întru milostenie, prin darea cea din lipsă; iar întru ostenelele cele de pace,
prin judecata răbdării pentru Dumnezeu.
119. Nici cel ce este întru fapta bună lipsit pentru lenevire, nici cel ce
prisoseşte pentru părere, înlăuntru adăpostirii celei după nepătimire se va
afla. Pentru că nici unul, nici altul nu s-a făcut întru desfătarea bunătăţilor
din dreptate, în mijloc aflându-se între dânşii lipsa şi covârşirea.
120. Nici pământul, de nu va dărui plugarului sămânţă mult înmulţită, nu
poate să-l facă pre el bogat, numai sămânţa dându-i sau şi puţin oarecare
adaos; nici lucrătorului cea săvârşită, dacă nu se va afla sârguinţă cea către
Dumnezeu mai bună decât înainte-voirea lui, drept a se face nu poate.
121. Nu toţi cei ce nu iubesc pre aproapele pot a-l urî; nici cei ce nu îl
urăsc pre el, a-l iubi. Şi alta este a zavistui înainte-sporirea aceluia, iar alta
a nu te face împiedecător aceluia către înainte-sporire. Iar treapta răutăţii
celei mai de pe urmă se va afla că nu numai a muşca pentru întâiuciunile
aceluia, ci şi a cleveti pre unele ca acestea ale aceluia, ca şi cum nu sunt
bune.
122. Altele sunt patimile cele trupeşti şi altele cele sufleteşti; altele cele
după fire şi altele afară de fire. Şi cel ce pre unele le lucrează, iar pentru
celelalte nu face purtare de grijă ca să le lepede, asemenea este omului ce

1060
pune gard înalt împrotiva fiarelor şi se îndulceşte împreună cu păsările ce
mănâncă strugurii viei celei cuvântătoare, care sunt cu adevărat luminaţi.
123. Mai întâi se face sufletul întru nălucirea răului, apoi întru poftire;
după aceea întru dulceaţă sau scârbă, apoi întru simţire; şi după aceasta
întru pipăire, la arătare şi la nearătare. Întru toate acestea împreună
urmează gândurile, afară de cea dintâi mişcare, care neprimindu-se, tot răul
cel după lucrarea aceasta nelucrător se va afla.
124. Cei ce se apropie către nepătimire, de singure nălucirile se clatină;
iar de poftire, cei puţin pătimaşi; iar întru simţirea răului lucrează cei ce
rău uneltesc asupra celor de trebuinţă, însă scârbindu-se; iar întru pipăire,
cei ce se împreună cu ea fără de scârbă.
125. Dulceaţa întru toate mădularele trupului are scaun, iar nu se vede
supărând pre toţi tot într-un fel. Ci la unele, adecă, mai vârtos întru partea
cea poftitoare a sufletului; iar la altele, întru cea mânioasă; iar la altele,
întru cea cuvântătoare: prin îndrăcirea pântecelui, prin neţinerea mâniei şi
prin vicleşug, pricinele tuturor necuvioaselor patimi.
126. De nevoie este, adecă, pre simţiri ca pre porţile Cetăţii a le
deschide; dar de nevoie este, întru deschiderea celor de nevoie, a nu lăsa să
intre împreună şi neamurile cele ce voiesc război, şi luptării pricinuitori
făcându-ne.
127. Dulceaţa, adecă, maică a poftirii este; iar a mâniei, iuţimea firii; iar
a zavistiei, vicleşugul se face maică. Şi nu are pace cu cei de pe urmă cel
ce nu se nevoieşte împotriva începătorilor; nici poate a intra întru
adăpostirea măsuratei pătimiri cel ce nu cu sila lucrează poruncile.
128. Cei ce alungă năvălirile nu lasă să intre înlăuntru gândurile ca nişte
viermi în via cea cuvântătoare, şi spre vătămare a se face celor ale
acestora. Iar cei ce alcătuiesc, adecă, dar nu împreună se îndulcesc, cu
prostime le lasă (gândurilor) a intra, iar nu a se apropia de ceva dintru ale
lor. Iar cei ce cu dulceaţă, adecă, împreună vorbesc cu patimile prin
gânduri, iar întru alcătuire nefiind, sunt asemenea cu cel ce lasă pre vierul

1061
cel sălbatec înlăuntru ţarinei şi al gardului a intra, însă nu îl lasă pre el să
se sature din strugurii viei; apoi îl află pre el mai tare decât puterea lor,
întru alcătuirea patimilor de multe ori aflându-se.
129. N-au ajuns încă întru prostime cei ce au trebuinţă de gardul
nevoinţei cel din înfrânare. Pentru că cel desăvârşit zice: „nu se înfrânează,
ci cel ce se nevoieşte”. Şi asemenea este cu cel ce are vie sau holdă, nu
prin mijlocul altora, ci într-un unghi oareunde; şi pentru aceasta trebuieşte
multă pază şi trezvire. Pentru că acelui ce a ajuns întru multă prostime,
despre toate părţile via neatinsă se face; ca a împăratului sau a altuia
oarecare stăpân înfricoşat, şi din singur auzul făcând pre tâlhari şi pre
trecători a se teme de apucare.
130. Mulţi se suie pre crucea pătimirii celei rele, însă puţini primesc şi
pre pironirea ei. Că ai ostenelelor şi ai necazurilor celor după înainte-
voirea lor sunt mulţi ascultători; iar ai celor ce vin nu cu înainte-voire,
numai cei ce au murit desăvârşit lumii acesteia şi odihnei ei.
131. Mulţi, adecă, de toate hainele cele de piele se dezbracă; iar de cea
de pe urmă, care este a slavei deşarte, numai cei ce s-au îngreţoşat de
maica aceea, de iubirea de sine.
132. Lauda oamenilor şi odihna trupului cel ce le primeşte, adecă, însă
nesuferind acestea, de haina cea de pe urmă a slavei deşarte gol făcându-
se, s-a învrednicit a se îmbrăca de aici întru strălucirea cea din cer, a
lăcaşului celui căutat întru multe suspinuri.
133. Alta este fapta şi alta lucrarea. Şi aceasta, adecă, e arătătoare a
păcatului celui săvârşit; iar aceea, numai a dulcei pătimiri ce înlăuntru se
lucrează, iar nu din afară: precum cei ce din pământul lor nu sunt mişcaţi,
însă dau dajdie stăpânitorului pentru cele dorite lui.
134. Gustul ţinându-se de dulceaţă, cu neputinţă este a nu împreună
urma şi toate celelalte simţiri; măcar deşi celor mai reci li se pare a păciui
cele de sub pântece, precum celor îmbătrâniţi, care din veştejire nu
pătimesc înfocare. Ci nu pentru că cea stearpă nu naşte preacurvind se va

1062
chema înţeleaptă; iar întreg înţelept, pre cel ce nu pătimeşte înlăuntru l-am
fi zis şi care nici cu vederea nu se îndulceşte.
135. Întru hrană, în chip şi în glas se vădeşte în ce fel este partea cea
poftitoare a sufletului; şi cu cele îndulcitoare, şi cu cele ce întru alt fel se
află, în gust, în vedere şi în auz: fie uneltindu-le pre dânsele, fie rău
uneltindu-le, fie de mijloc către amândouă aflându-se.
136. Întru cei ce nu povăţuiesc înainte frica, ca cele ce nu au păstor,
gândurile întru tulburare se vor afla; iar întru bună rânduială, şi înlăuntrul
staulului celui cu bună legiuire, urmându-i sau înaintea lui mergând.
137. Al credinţei fiu este frica; iar al poruncilor, aceasta este păscător. Şi
cel ce nu a câştigat pre maica, oaie a se arăta a păşunii celei după Domnul
nu se va învrednici.
138. Unii, adecă, numai pre începuturile bunătăţilor le au; iar alţii, şi pre
mijloacele acestora; iar alţii, şi pre săvârşirile lor; fără de care ca un ostaş
gol fieştecare se va afla, sau ca un dregător fără leafă. Şi pentru aceasta
acela numai pre a sa casă o păzeşte de cei ce se apucă să o surpe; iar
acesta, nu întru cinste necuvioasă se află cu care s-ar aduna.
139. Cei ce ne îndeamnă pre noi, cei ce suntem nesăvârşiţi, să petrecem
împreună cu dulceţile gâtului, asemenea oarece fac cu cei ce poruncesc a
tăia ranele ce acum vin întru vindecare, sau a scărpina râile pentru
dulceaţă, sau a mânca pre cele ce aprind pre friguri, sau a deşgrădi pre via
sa şi a lăsa să intre ca un porc sălbatic pre înţelegerea trupului şi pre
cugetele cele bune, ca pre nişte struguri a le paşte. Cărora a se supune nu
se cuvine, nici celor fără de vreme momele a se pleca, şi ale oamenilor şi
ale patimilor; ci mai vârtos a întări gardul prin înfrânare, până ce vor înceta
a răcni fiarele, adecă patimile cele trupeşti, şi gândurile cele deşarte a nu se
pogorî ca nişte păsări să strice pre via sufletului celui îmbelşugat cu
videniile cele întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia i se cuvine slava şi
stăpânirea în vecii vecilor.
AMIN.

1063
 Sfântul Petru Damaschin
Acela cuviosul Părintele nostru Petru Damaschin, fostul Episcop al
Damascului, au trăit întru împărăţia lui Constantin Copronim, pe la anii
775. Trecând mai întâi viaţa pustnicească, au fost aşa de neagonisitor, că
nici cărţi avea ale lui, după cum singur mărturiseşte; dar primind de la alţii
cărţile Sfintei Scripturi, ale Vechiului şi Noului Aşezământ, şi scrierile
tuturor Sfinţilor Părinţi, au fost aşa iubitor de osteneală, că, învăţându-se în
legea Domnului ziua şi noaptea, şi adăpându-se de acolo cu râurile cele
făcătoare de viaţă, s-au arătat cu adevărat după Psalmistul: pom înalt şi
ceresc, răsădit lângă singure izvoarele Duhului. Că acela, odată în vremea
sa îşi dă rodul său, iar acesta, în toată vremea, neîncetat petrecea nelipsit şi
totdeauna, înflorind, făcea roade duhovniceşti, frumoase vederii, dulci
gustului şi mirositoare mirosului, care hrănesc toate simţirile trupeşti şi
sufleteşti, şi din care curge nemuritoare şi bine-mirositoare dulceaţă. Că
multe şi mari roade au adus în viaţa sa cu ostenelele pustniciei, dar încă
mai mari la moarte, cu primirea cununii muceniciei (pentru înfiinţarea rău-
slăvitorului eres al Maniheilor şi al Arabilor. Vlad: fiul stăpânitorului
arabesc, Irim, i-au tăiat lui limba şi l-au trimis în surgunie în nenorocita
Arabie, unde Sfântul Petru, curat vorbind şi lucrând cele sfinţite, s-au
săvârşit). Iar după moarte ne aduce el roade şi mai mari cu covârşirea,
lăsându-ne ca o părintească şi nefurată moştenire această cu adevărat
frumoasă şi prea plină de tot binele Carte, care este alcătuită cu mare
sârguinţă, cu iubire de osteneală şi negrăit Dar. Ea este, de obşte, de suflet
mântuitoare: lauda tuturor faptelor bune, vistieria vederii, adunarea
duhovniceştilor dăruiri, înălţimea dumnezeieştilor fericiri, jertfelnicul
trupeştilor fapte, subţire alegere a patimilor, cornul cel îmbelşugat al
pustniceştii vieţuiri, încăperea dumnezeieştii cunoştinţe şi a înţelepciunii;
şi, ca să zic în scurt, cuprinzătoarea zicere a Sfintei Trezviri. Ştiind această
înrudire a Cărţii „Filocalia”, care mult ne-a ajutat către împlinirea
scoposului nostru celui început, am socotit de trebuinţă a lipi şi această
1064
carte dimpreună cu celelalte; ca, cum ar zice cineva: Filocalie cu Filocalie;
mărime cu mărime; cea cuprinzătoare împreună cu cea pe larg. Că cu
neputinţă ni s-au arătat nouă a o depărta pe aceasta, cum am zis: lanţul
duhovniceştilor roade, adunarea dumnezeieştii cete de sfinţite năravuri ale
nevoitorilor (singură această carte ne-ar fi înfiinţat pe noi întru
necunoştinţa binelui, nesuferind a sa despărţire de ceilalţi Sfinţi Părinţi,
care o ştiu şi o iubesc pe dânsa, care să nu fie). Ca nu nouă din partea
aceasta să împuţinăm cumpărăturile care trebuinţa cere şi această
adăugare. Şi totodată nelipsind şi pe fraţii noştri de mare folos, fiindcă
totdeauna înmulţirea binelui face, după obicei, şi mare bunătate. Dacă
cineva voieşte a afla două aripi ale porumbului duhovnicesc, pe care David
le-a căutat, dar nu le-a aflat, acela, cu iubire de osteneală, să citească
această Carte. Că minunat va afla el întru dânsa o aripă a faptelor, toată de
argint, şi alta a privirilor, toată de aur; cu ajutorul cărora, înălţându-se de la
cele pământeşti, va zbura către înălţimea Cerească. Şi ca o porumbiţă
bună, mutându-se în locuri înalte, se va odihni întru Cereasca fericire.
A Prea Cuviosului şi de Dumnezeu Purtătorului,
Părintelui nostru, Sfinţitului Mucenic Petru Damaschin
De multe şi mari daruri învrednicindu-mă, după Dar, eu ticălosul, de la
Dumnezeu, şi neavând nicicând odinioară vreun bine făcut, m-am temut nu
cumva, prin deşertăciune şi trândăvie, să vin întru uitarea unor daruri ca
acestea şi a atâtor faceri de bine ale lui Dumnezeu şi ale greşalelor mele, şi
nici măcar bine-cunoscător şi mulţămitor către Făcătorul de bine să mă
arăt; pentru care pricină am scris această aducere aminte, spre mustrarea
ticălosului meu suflet, adunând laolaltă câte scripturi ale Sfinţilor Părinţi şi
vieţi şi cuvinte am cetit, şi punându-le după nume, ca să le am spre
pomenire şi aducere aminte de cuvintele lor, măcar în parte, de vreme ce
nicidecum cu totul carte osebită n-am agonisit vreodată, ci de la iubitorii
de Hristos le luam, precum şi toate trebuinţele cele trupeşti, din dragostea
lui Dumnezeu, iar după ce cu toată îndeletnicirea le cetiam, le dădeam
iarăşi acelora. Şi acestea sunt: şi cel Nou, şi cel Vechi Aşezământ; iar din
cel Vechi: Psaltirea, cei patru Împăraţi, Înţelepciunile, Profeţiile,
1065
Paralipomenii; iar din cel Nou: Faptele Apostolilor, scrierile lor, Sfinţitele
Evanghelii şi tâlcuirile tuturor acelora ce au grăit, cele Părinteşti şi cele
învăţătoare ale celor mari: ale lui Dionisie, Atanasie, Vasilie, Grigorie
Cuvântătorul de Dumnezeu, Gură de Aur, Grigorie Nisis, Antonie, Arsenie,
Macarie, Nil, Efrem, Isaac, Marco, Damaschin, Scărarul, Macsim,
Dorofteiu, Filimon şi ale tuturor Sfinţilor, vieţile şi cuvintele lor. Şi
învrednicindu-mă eu, nevrednicul, cercării tuturor acestor cărţi, cu toată
slobozenia şi sârguinţa, căutam a afla începutul mântuirii şi al pierzării
omului, şi dacă oare toată întreprinderea omenească, sau orice meşteşugire,
poate mântui sau nu, şi ce este aceea ce se caută de la toţi, şi cum cei vechi
şi cei noi au bine-plăcut lui Dumnezeu: unii întru bogăţie, alţii întru
sărăcie; unii în mijlocul multor păcătoşi, alţii în pustie; unii întru însurare,
alţii întru feciorie; şi pretutindeni şi în tot locul şi începătura aflăm şi viaţă,
şi moarte, şi mântuire, şi pierzare; însă nu numai aceasta, ci şi întru noi,
călugării, feluri de aşezări aflăm: supunere sub părinte, a trupului şi a
sufletului; linişte, care curăţeşte pre suflet; sfătuire duhovnicească, în loc
de supunere; egumenie şi arhierie; şi din toate aceste feluri aflăm şi
mântuiţi, şi perişi. Şi nu numai pentru acestea mă minunez, ci şi pentru
îngerul cel de demult, care din cer, din nematerialnică fire fiind şi întru
înţelepciune şi toată bunătatea petrecând, de năprasnă diavol s-a făcut,
întunerec şi necunoştinţă şi început şi sfârşit a toată răutatea şi vicleşugul;
apoi de Adam, care întru atâta cinste şi desfătare a bunătăţilor şi apropiere
de Dumnezeu, şi cu înţelepciune şi bunătate fiind împodobit împreună cu
Eva înlăuntrul Raiului, de năprasnă izgonit s-a făcut, şi pătimaş şi muritor,
cu osteneală şi nevoinţă lucrând întru sudoare şi necaz mult; iar dintru
aceştia, Cain împreună cu Avel, singuri fraţi în tot pământul, cum au putut
să fie biruiţi de pizmă şi de vicleşug şi să nască uciderea şi blestemul şi
cutremurul; apoi din seminţia acestora, pentru ale cărora mulţimi de greşeli
s-a făcut potopul; şi iarăşi, pentru iubirea de oameni, pe cei din corabie
Dumnezeu mântuindu-i, unul dintre dânşii, Hanaan, fiul lui Ham, care
păcătuise, a fost blestemat de Noe, pentru ca să nu strămute dreptul Noe
blagoslovenia lui Dumnezeu pe fiul în locul părintelui; iar după aceştia: de
cei de la Turn, de Sodomiteni, de Israilteni, de Solomon, de Nineviteni, de
1066
Ghezi, de Iuda şi de toţi cei ce s-au făcut întru bunătăţi şi apoi s-au abătut
spre răutate. Şi astfel mă mir cum, bun fiind Preabunul Dumnezeu şi mult-
îndurat, a slobozit să se facă ispitele şi necazurile lumii, cele multe şi de
multe feluri: unele dintr-însele, vrând, după slobozenie, adecă ostenelele
pocăinţei, ale foamei, ale însetării, ale plângerii, ale lipsirii celor de nevoe,
ale înfrânării de cele dulci, topirile trupului întru postnicie, privigherile,
durerile, lacrămile cele multe şi amare, suspinurile, frica morţii şi a dării de
seamă, a lăcuinţei în iad cu dracii, înfricoşata zi a judecăţii, ruşinea ce va
să fie înaintea a toată zidirea, cutremurul, mustrarea cea amară pentru
fapte, cuvinte şi cugete, îngrozirea, mânia, muncile cele veşnice şi de
multe chipuri, plânsul cel nefolositor şi lacrimile cele neîncetate,
întunericul cel neluminos, frica, durerea, căderea, necazul, strâmtorarea şi
sugrumarea sufletului în veacul de acum şi în cel ce va să fie, împreună cu
primejdiile cele din lume: înecările corăbiilor, bolile cele de multe feluri,
fulgerele, tunetele, grindinele, cutremurele, foametele, înecările, morţile
cele de năprasnă şi fără de vreme şi, în general, toate câte ni se fac nouă
fără de voie dureroase după slobozire; iar pe altele, nevrând Dumnezeu, ci
noi şi dracii le pricinuim: sfeturile, patimile, păcatele cele în multe feluri şi
chipuri, ale cărora trecând mai înainte, cuvântul va arăta numirile, din
neînţelegere până la deznădăjduire şi desăvârşită pierzare, năpădirea
dracilor, războaiele, tirania patimilor, părăsirile, tulburările şi prefacerile
vieţii, mâniile, clevetirile şi tot necazul, pe care noi înşine, vrând, ni le
aducem, şi unii asupra altora, nevoind Dumnezeu; şi iarăşi mă minunez
cum, în mijlocul atâtor răutăţi şi primejdii, mulţi s-au mântuit, nimenea
putând a-i împiedica, iar alţii au pierit, nevoind Dumnezeu. Şi aceste toate,
şi altele mai multe, din Dumnezeieştile Scripturi înţelegându-le, cu mare
durere şi osteneală m-am zdrobit cu sufletul, ca apa vărsându-mă (Ps.
21,14), şi de multe ori întru nepricepere soseam, măcar că nu aveam prea
multă simţire din cele grăite, căci de le-aş fi simţit cu adevărat, nu aş fi
putut rămânea întru această viaţă, care este plină de răutate şi de
neascultare de Dumnezeu, prin care s-au făcut cumplitele cele ce sunt în
veacul de acum şi în cel ce va să fie; însă, dobândind din Dar poftirea
căutărilor mele şi luând din socotelile Sfinţilor Părinţi lămurire, am aflat
1067
aşa: cum că începătura a tot binele este cunoştinţa cea firească, dată de la
Dumnezeu, fie direct, fie prin Scripturi prin om, fie prin înger, fie prin ceea
ce se dă de la Dumnezeiescul Botez spre păzirea sufletului fieştecărui
credincios, care se numeşte şi ştiinţă, şi aducere-aminte a Dumnezeieştilor
porunci ale lui Hristos, prin care se păzeşte Darul Sfântului Duh întru cel
ce se botează, dacă ar fi voit să le păzească pe ele; şi după cunoştinţă vine
voirea omului, căci ea este începutul mântuirii, adecă a lăsa omul voile şi
înţelegerile sale şi a face voile şi înţelegerile lui Dumnezeu, şi dacă acestea
ar putea să le facă, nu se află în toată zidirea lucru, sau apucare, sau loc,
care să-l poată împiedica pe el să nu se facă aşa precum Dumnezeu, dintru
început, a voit să fie: după chip şi după asemănarea Lui, şi cu punerea lui
Dumnezeu, după Dar, nepătimaş, drept, bun şi înţelept, fie întru bogăţie,
fie întru sărăcie, fie întru feciorie, fie întru însurare, fie întru începătorie şi
slobozenie, fie întru supunere şi slujire, şi pretutindeni: în toată vremea şi
locul şi lucrul. Pentru aceasta şi cei mai înainte de Lege, şi în Lege, şi în
Dar, mulţi drepţi se află, căci mai înainte au cinstit cunoştinţa lui
Dumnezeu şi voilor Lui au supus voile şi înţelegerile lor, iarăşi pe mulţi
din aceleaşi vremi şi apucări îi aflăm pierduţi, pentru că pre ale lor voi şi
înţelegeri le-au cinstit înaintea celor ale lui Dumnezeu. Şi acestea aşa fiind,
au însă osebire locurile şi izvodirile, pentru că dator este fiecare a avea
socoteală, ori prin smerita cugetare cea de la Dumnezeu dată, ori prin
întrebarea celor ce au Darul socotelii; căci fără de acestea, nu sunt bune
cele ce se fac, măcar de ni s-ar părea, necunoscând, că sunt bune; iar din
socoteală deprinzându-se puterea omului spre ce fel de apucare voieşte să
vie, aşa începe în lucrare a bine-plăcea lui Dumnezeu; însă, precum s-a zis,
dator este întru toate a se lepăda de voile sale, pentru a nemeri scoposul cel
Dumnezeiesc, adecă izvodirea întru care îl voieşte Dumnezeu a petrece, iar
dacă nu aşa, apoi nu poate nicidecum a se mântui nici întru una, căci din
călcarea lui Adam pătimaşi toţi ne hrănim şi, din deprinderea patimilor, nu
voim binele cu bucurie, nici cunoştinţa lui Dumnezeu nu o poftim, nici din
dragoste nu facem binele, precum cei nepătimaşi, ci mai vârtos patimile şi
vicleşugurile le iubim, iar bunătăţile nicidecum nu le voim, fără numai de
nevoie, pentru frica muncilor, şi aceasta mai ales cei ce primesc Cuvântul
1068
Domnului cu adevărată credinţă şi înainte-punere; iar ceilalţi nici aşa nu
voim. Şi necazurile vieţii şi muncile celor ce vor să fie, socotindu-le întru
nimic, cu tot sufletul patimilor slujesc; iar unii, nici simţind amărăciunea
acestora, de nevoie şi nevrând petrec în durerile faptelor bune; şi astfel s-
au făcut nouă cele vrednice de urâciune, poftite dintru neînţelegere, căci
precum cei ce bolesc au trebuinţă de tăieri şi de arsuri pentru sănătatea pe
care au pierdut-o, aşa şi noi avem trebuinţă de ispite şi de ostenelele
pocăinţei şi de frica morţii şi a muncilor, ca iarăşi să chemăm sănătatea
sufletului cea dintru început şi să lepădăm boala pe care nepriceperea
noastră ne-a pricinuit-o. Şi deci, pe câtă durere mai vârtos Doctorul
sufletelor noastre ne dă, de voie sau fără de voie, pe atâta suntem datori a
mulţumi iubirii Lui de oameni şi a primi aceasta cu bucurie, căci, bine
făcându-ne nouă, El a înmulţit cele dureroase, de voie prin pocăinţă şi fără
de voie prin ispite şi prin munci; căci cei ce nu voiesc a fi necăjiţi de
muncile cele ce vor să fie, însă pot şi de cele de acum, de voie, să se
izbăvească de boală; iar necunoscătorii, măcar pentru frica muncilor şi a
ispitelor celor de multe feluri, să se vindece, după Darul Doctorului; iar cei
ce iubesc boala şi petrec într-însa, muncile cele veşnice cu vrednicie şi-le
mijlocesc loruşi, asemănându-se dracilor şi cu dreptate împreună cu dânşii
vor primi muncile cele veşnice, care sunt gătite lor, fiindcă au voit
împreună cu dânşii a fi nerecunoscători către Făcătorul de bine. Căci nu
toţi primesc facerile de bine asemenea, ci unii focul Domnului, adecă
Cuvântul Lui, primindu-l prin lucrare, ca ceara se moi cu inima; iar alţii,
prin nelucrare, ca tina mai vârtos aspri şi împietriţi se arată. Şi de vreme ce
nu primim de asemenea, nu sileşte Domnul pre cineva din noi, ci precum
Soarele îşi trimite razele şi luminează toată lumea, şi cel ce voieşte a-l
vedea, acela îl vede, iar cel ce nu voieşte nicidecum nu este silit; şi nimeni
nu este pricinuitor al lipsei luminii, fără numai însuşi cel ce nu voieşte a o
vedea; căci Dumnezeu a făcut şi ochiul, şi Soarele, iar omul are stăpânire a
vedea sau a nu vedea. Aşa şi aici: Dumnezeu străluceşte tuturor
cunoştinţele ca nişte raze, iar credinţa o dă ca pe un ochi; deci cel ce
voieşte prin credinţă să primească cunoştinţa cea adevărată şi întărită, prin
lucruri păzeşte pomenirea, căruia Dumnezeu îi dă şi mai mare osârdie şi
1069
cunoştinţă şi putere. Căci din cunoştinţa firească se naşte osârdia celui ce o
alege, şi din osârdie puterea spre lucrare, iar prin lucrare se păzeşte
pomenirea; şi din pomenire se face mai mare lucrare, şi prin aceasta se dă
mai mare cunoştinţă; şi din această cunoştinţă se naşte înfrânarea patimilor
şi răbdarea celor cu durere, din care ies îndeletnicirea cea după Dumnezeu
şi cunoştinţa Darurilor lui Dumnezeu şi a greşalelor sale, întru care bună
cunoştinţă se naşte frica lui Dumnezeu, de unde este păzirea poruncilor,
adecă plângerea, blândeţea, smerita cugetare, din care se naşte socoteala, şi
din aceasta vederea înainte, adecă a vedea greşalele cele viitoare şi a le tăia
mai înainte de vreme, prin iscusinţă şi prin aducere-aminte de cele ce s-au
făcut mai înainte, prin curăţia minţii, şi de cele de faţă şi cele ce se vor
face; şi din acestea se naşte nădejdea, din nădejde nepătimirea şi prin
aceasta dragostea cea desăvârşită. Şi atunci unul ca acela nu voieşte
nicidecum ceva afară de voia Dumnezeiască, ci şi însăşi viaţa aceasta
vremelnică o părăseşte cu bucurie pentru dragostea lui Dumnezeu şi a
aproapelui, prin înţelepciunea şi sălăşluirea Sfântului Duh şi prin punerea
de fii, căci „împreună s-au răstignit, şi împreună s-au îngropat, şi împreună
s-au sculat” (Rom. 6, 3–5), şi împreună s-au înălţat cu Hristos înţelegător,
prin urmarea Lui, adecă prin petrecerea cea în lume; şi, în scurt, cu înfierea
după Dar se face Dumnezeu, luând arvuna fericirii celei de acolo, precum
zice Teologul în cele pentru cele opt gânduri, făcându-se nepătimaş, drept,
bun şi înţelept, având întru sine pe Dumnezeu, precum Însuşi Hristos a zis
(Ioan 14,20), prin păzirea poruncilor Lui, după rânduiala cea dintâi şi
celelalte patru pentru care voi grăi după acestea, când voi arăta împlinirea
poruncilor. Ci de vreme ce acum, pentru cunoştinţa faptelor bune s-a grăit,
vom zice şi pentru patimi: vine cunoştinţa, precum Soarele, iar nebunul, de
voie îşi închide ochii, adecă voirea, prin necredinţă sau lenevire, şi îndată
cade întru uitare prin nelucrarea ce se face din trândăvie, căci din
neînţelepţie se naşte trândăvia, iar din trândăvie nelucrarea, din nelucrare
uitarea, şi din uitare iubirea de sine, adecă a iubi voile şi înţelegerile sale;
acestea fiind iubirea dulceţilor şi iubirea de slavă, prin care se iveşte
iubirea de argint, rădăcina tuturor răutăţilor (1 Tim. 6,10), din care vine
grija pentru cele lumeşti, iar din grija aceasta se naşte necunoştinţa cea
1070
desăvârşită a Darurilor lui Dumnezeu şi a greşalelor sale, iar din
necunoştinţă se face sălăşluirea celorlalte patimi, adecă a celor opt înainte-
stătătoare: a îndrăcirii pântecelui, dintru care curvia; din curvie iubirea de
argint; din iubirea de argint mânia, când nu dobândeşte cineva voia sa; din
mânie necazul; din necaz trândăvia; din trândăvie mărirea deşartă; iar din
mărirea deşartă mândria. Şi din acestea opt se naşte toată răutatea, şi
patimile, şi păcatul, iar din acestea toate se naşte deznădăjduirea şi
pierzarea cea desăvârşită. Şi cela ce este înghiţit de acestea vine întru
cădere de la Dumnezeu şi întru asemănarea dracilor, precum s-a zis; căci în
mijlocul amândurora căilor stă omul, grăiesc: a dreptăţii şi a păcatului, şi
întru care voieşte îşi face alergarea, şi întru aceea petrece, iar calea luându-
l pe el şi cei ce îl povăţuiesc pe dânsul, ori îngeri şi oameni buni după
Dumnezeu, ori draci şi oameni răi, până la sfârşit îl duc nevrând; cei buni
către Dumnezeu şi întru Împărăţia Cerurilor, iar cei ai păcatului către
diavolul şi întru munca cea veşnică. Şi nimenea nu este pricinuitor al
pierzării, fără numai voia sa, iar al mântuirii este Dumnezeu, Care dă
zidirii şi a fi, şi bine-a-fi, şi cunoştinţa, şi puterea, pe care nu le poate avea
omul afară de Darul lui Dumnezeu; dar nici diavolul nu poate da ceva către
pierzare, nici voire potrivnică, nici slăbănogire, nici necunoştinţă fără de
voie, nici altceva nicidecum, ca să silească pe om, ci numai aducerea
aminte a răului o aruncă în ascuns. Deci cela ce lucrează binele, lui
Dumnezeu îi este dator a-L lăuda şi a-I sluji Darului, ca Cel ce toate, după
a fi, ni le-a dăruit nouă; iar cela ce voieşte voia cea potrivnică şi o face,
numai pe sine să se prihănească şi să se pricinuiască, căci nimenea nu îl
poate trage cu sila, de vreme ce Dumnezeu însuşi l-a făcut pe om de sine-
stăpânitor, ca vrednic de laudă să se arate de la Dânsul, voind mai înainte a
cinsti pe Cel Bun, şi nu din nevoia firii, precum cele necuvântătoare şi
neînsufleţite, ci precum se cuvine celui cuvântător, pe care Dumnezeu l-a
cinstit. Iar noi, de bună voie şi mai ales cu alegere, răul îl facem,
deprinzându-l de la aflătorul răutăţii; şi nu ne sileşte pe noi Dumnezeu, Cel
prea-covârşit în bunătate, ca nu, siliţi fiind şi neascultând, să avem osândă
mai mare, nici ridică de la noi stăpânirea de sine pe care, cu bunăvoinţă,
ne-a dăruit-o nouă. Ci cela ce voieşte a face binele să-L ceară prin
1071
rugăciune de la Dumnezeu, şi îndată i Se dă cunoştinţa şi puterea, ca Darul
să se arate cu dreptate trimis de la Dumnezeu; căci şi fără de rugăciune ne-
ar fi dăruit, precum şi după rugăciune, iar precum nu are laudă cel ce
primeşte văzduhul spre a fi viu, ştiind că fără de acesta nu poate trăi, ci mai
vârtos este dator a mulţumi Celui ce l-a făcut şi i-a dăruit simţirea mirosirii
şi sănătatea spre a primi văzduhul şi a fi viu, tot aşa şi noi suntem datori a
mulţumi lui Dumnezeu, Care şi rugăciunea, şi cunoştinţa, şi puterea, şi
faptele cele bune, şi pe noi, şi toate cele ce sunt pentru noi, după Dar, le-a
făcut, şi nu numai atât, ci toată meşteşugirea Sa nu încetează a o lucra spre
a birui răutatea noastră şi a vrăjmaşilor noştri draci. Şi fiindcă însuşi
diavolul, pierzând cunoştinţa lui Dumnezeu prin neînţelegere şi mândrie,
de nevoie s-a făcut necunoscător, şi pentru aceasta nu poate de la sine a
cunoaşte ceva să lucreze, ci vede pe Dumnezeu ce face ca să ne
mântuiască pe noi, şi din aceasta se învaţă viclenindu-se şi meşteşugind a
lucra asemenea spre pierzarea noastră; căci urăşte pe Dumnezeu şi,
neputând a face ceva împotriva Lui, ne luptă pe noi, cei după chipul lui
Dumnezeu, părându-i-se că prin aceasta izbândeşte împotriva Lui. Şi ne
află ascultători voii lui, precum zice Gură de Aur: că văzând diavolul pe
Dumnezeu făcând pe Eva ajutor lui Adam, diavolul a prefăcut pe aceea
ajutătoare spre călcarea poruncii; Dumnezeu a dat poruncă pentru ca,
păzind-o Adam, să păzească pomenirea Darurilor şi să fie bine-cunoscător
Făcătorului de bine, iar diavolul a făcut ca însăşi porunca să fie pricină de
neascultare şi de moarte. Şi în locul prorocilor a ridicat proroci mincinoşi,
în locul apostolilor, apostoli mincinoşi; în locul legii, călcare de lege; în
locul faptelor bune, răutăţile; în locul poruncilor, călcările; în locul a toată
dreptatea, tot păcatul; şi în locul dogmelor celor drepte, eresuri urâte. Şi
văzând pe Hristos pogorându-Se, pentru nemărginita bunătate către sfinţii
Mucenici şi către Cuvioşii Părinţi, arătându-Se, ori prin Sine însuşi, ori
prin înger, sau prin altă negrăită rânduială (Ioan 14,20), a început şi
diavolul a arăta oarecărora înşelări multe spre pierzare; şi pentru aceasta au
scris Părinţii cei cu socoteală că nu se cade a primi unele ca acestea, ori
prin chipuri, ori prin lumină, ori prin foc, ori prin orice altă nălucire, căci
meşteşugeşte a înşela în somn sau treaz, iar dacă omul primeşte aceasta,
1072
mintea, din părere şi din nelucrare, ajunge a-şi închipui forme şi năluciri ca
şi cum ar fi arătări ale lui Dumnezeu sau ale îngerului; şi de multe ori
dracii, în somn sau trezvie, se arată ca şi când ar fi biruiţi, meşteşugind
toate spre pierzarea celor ce li se pleacă. Drept aceea, când face diavolul
acestea, greşeşte de toată nădejdea sa, căci grăiesc Sfinţii Părinţi cum că în
vremea rugăciunii datori suntem a avea mintea neînchipuită, fără formă,
nevăpsită, nicidecum primind ceva, nici lumină, nici foc, nici alt chip, ci în
singure graiurile ce se grăiesc să ne închidem cugetul cu toată puterea; căci
cel ce se roagă cu gura singură, văzduhului se roagă şi nu lui Dumnezeu,
că Dumnezeu minţii ia aminte, iar nu cuvintelor, precum oamenii. „În duh
şi în adevăr se cuvine a se închina lui Dumnezeu” (Ioan 4,24), şi „Vreau
cinci cuvinte să grăiesc cu mintea mea, decât întunecime cu limba” (1 Cor.
14,19). Atunci diavolul, nepricepându-se, ne aduce gând de deznădăjduire,
zicând că alte vremi au fost acelea şi alţi oameni, întru care a arătat
Dumnezeu minunile, ca să creadă, iar acum nu este trebuinţă a osteni,
zicând: „Iată, toţi suntem creştini şi botez purtăm; «Cel ce a crezut şi s-a
botezat se va mântui» (Marcu 16,16); ce mai avem nevoie de altceva?” Iar
dacă ne vom pleca nouă acestor graiuri şi vom rămâne aşa, pustii cu
adevărat vom fi, numai nume având de creştini, neştiind că cel ce a crezut
şi s-a botezat este dator a păzi toate poruncile lui Hristos şi, când pe toate
le va fi împlinit, să zică: „Rob netrebnic sunt!” (Luca 17,10), precum
Domnul a zis către Apostoli, învăţându-i „a păzi toate câte v-am poruncit
vouă” (Matei 28,20). Căci tot cel ce se botează leapădă grăind: „Mă lepăd
de Satana şi de toate lucrurile lui; şi mă împreun cu Hristos şi cu toate
poruncile Lui.” Şi unde este lepădarea noastră, dacă nu vom părăsi tot
păcatul şi patimile pe care le voieşte diavolul? Şi nu mai vârtos din tot
sufletul le vom urî? Şi nu vom iubi pe Hristos prin păzirea poruncilor Lui?
Şi cum vom păzi poruncile Lui dacă nu vom lepăda toată voia şi toată
înţelegerea noastră? Iar voiri şi înţelegeri se numesc acelea care se
împotrivesc poruncilor lui Dumnezeu. De multe ori sunt oarecare care, ori
din amestecare, ori din obişnuinţă, iubesc binele întru oareşicare lucruri şi
urăsc răul, căci sunt şi înţelegeri bune, asemenea acelora ce au mărturii din
Dumnezeieştile Scripturi, însă acestea au trebuinţă de socoteală de la cei
1073
iscusiţi, pentru că fără socoteală nici acestea, care se grăiesc bune, nu sunt
bune, fie pentru că sunt afară de vreme, fie afară de ceea ce se cuvine,
adecă afară de vrednicie, fie din pricina necunoştinţei celui ce înţelege cele
grăite; căci nu numai Scriptura, ci şi ceea ce ar urma să fie întrebat, dacă
nu vor lua aminte amândoi, şi cel ce întreabă, şi cel ce este întrebat, se fac
departe de înţelegerea celor grăite şi nu o mică pagubă îşi aduc, fiindcă şi
eu însumi am păţit de multe ori acestea, întrebând şi fiind întrebat, iar când
am înţeles ceea ce se grăia precum se cuvine şi m-am deprins mai pe urmă
cu acestea, m-am spăimântat cum cuvintele erau aceleaşi, iar înţelegerile
se aflau una de alta atât de depărtate; şi aşa, întru toate celelalte avem
trebuinţă de socoteală, ca să ştim cum suntem datori a lucra voia lui
Dumnezeu, căci El, cunoscând firea noastră cu de-adinsul ca un Făcător al
tuturor, a rânduit ceea ce ne este de folos şi a legiuit nu cele străine de fire,
ci tocmai cele ale firii, afară numai de desăvârşirea celor ce voiesc de bună
voie a se sui către El mai presus de fire, precum fecioria, neagoniseala,
smerita cugetare, care nu sunt fireşti, afară de bine-recunoştinţă, aceasta
fiind firească, iar smerita cugetare fiind mai presus de fire; căci cel smerit
cugetător petrece toată fapta sa întru nimicnicia de sine, socotindu-se dator,
deşi nimic nu este dator, şi se pune pe sine sub toţi, iar cel bine-
recunoscător, fiind dator, îşi mărturiseşte datoria; precum şi cel ce
miluieşte, miluieşte din cele ce are, ceea ce nu este mai presus de fire,
precum este neagoniseala, nici cel ce petrece întru însurare nu este
asemenea celui ce păzeşte fecioria, căci darul acesta este mai presus de
fire; pentru aceea unul se mântuieşte dacă îşi părăseşte voile sale şi
împlineşte pe ale lui Dumnezeu, iar altul ia cununa răbdării şi slava de la
Dumnezeu, ca cel ce a lăsat nu numai cele neoprire de lege, ci împreună cu
acestea şi însăşi firea sa, biruind-o cu ajutorul lui Dumnezeu, iubind pe
Dumnezeu cel mai presus de fire din tot sufletul şi, după putere, urmându-I
nepătimirea. Iar pentru că nu cunoaştem nici pe noi înşine, nici cele ce se
fac de noi, nici scoposul acestora, nici ceea ce se cere de la toţi, pentru
aceasta ni se arată nouă Dumnezeieştile Scripturi şi cuvintele Sfinţilor,
neunite şi neîmpreună glăsuite, şi ale bărbaţilor celor vechi, ale Prorocilor
şi ale Drepţilor, şi ale Sfinţilor celor noi; şi cei ce acum voiesc a se mântui
1074
află cu neîmpreună glăsuire lucruri asemenea, vedem cum că tot omul,
dacă va voi să se mântuiască, nimenea nu-l poate împiedica, nici vremea,
nici locul, nici apucarea, numai să nu petreacă afară de trebuinţa lucrului
pe care voieşte a-l face, ci precum se cade, cu socoteală, către scoposul cel
Dumnezeiesc, plecându-şi toată înţelegerea sa; căci nu cele ce se fac sunt
de nevoie, ci pentru ce se fac; nici nu păcătuim fără de voie, dacă nu de
bună voie, cu gândul întâi, ne alcătuim împreună cu păcatul şi cădem întru
robie, iar atunci însăşi mintea, fără de voie, pe cel robit îl împinge spre
păcat. Şi tot aşa şi greşalele ce se fac întru necunoştinţă izvorăsc din cele
ce se fac întru cunoştinţă, căci dacă nu s-ar îmbăta cineva de vin, ori de
poftă, nu şi-ar pierde cunoştinţa; iar din îmbătare începe mintea a se
întuneca, şi din întunecare a cădea, şi din cădere a muri; nu moartea a venit
prin necunoştinţă, ci beţia cea întru cunoştinţă a adus moartea cea întru
necunoştinţă. Şi multe va afla cineva întru înţelegeri, cum că din cele cu
voie cădem în cele fără de voie, şi din cele întru cunoştinţă în cele întru
necunoştinţă, pentru că ni se arată nouă cele dintâi uşoare şi dulci, pentru
aceasta venim întru cele de a doua fără voie prin necunoştinţă. Deci, dacă
am fi voit din început a păzi poruncile aşa precum ne-am botezat, nu am fi
venit întru atâtea rele, nici am fi avut trebuinţă de ostenelele şi durerile
pocăinţei; dar chiar şi aşa, dacă vom voi, Darul cel de-al doilea al lui
Dumnezeu, adecă pocăinţa, poate să ne aducă iarăşi la frumuseţea cea
dintru început; iar dacă nu ne îngrijim nici de aceasta, de nevoie, precum
dracii cei ce nu se pocăiesc, în veşnica muncă mergem împreună cu dânşii,
vrând mai vârtos, decât nevrând; căci nu spre urgie ne-a zidit Dumnezeu,
ci spre mântuire, ca bunătăţile Lui primindu-le cu mulţumire şi cu bună
cunoştinţă să ne arătăm către Făcătorul de bine; dar lenea noastră,
îndepărtându-ne de cunoştinţa Darurilor Lui, ne-a adus în trândăvie, iar
trândăvia în uitare, din care necunoştinţa a împărăţit întru noi. Iar când
voim a pune început spre a ne întoarce de unde am căzut, de multă
osteneală avem trebuinţă, fiindcă nu voim a părăsi voile noastre, ci ni se
pare că împreună cu voile lui Dumnezeu vom putea face şi pe ale noastre,
ceea ce este cu totul cu neputinţă; căci Însuşi Domnul a zis: „nu fac voia
Mea, ci voia Tatălui Meu Celui ce M-a trimis” (Ioan 6,38), măcar că o voie
1075
este a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, precum şi o fire nedespărţită;
însă acestea pentru noi le-a grăit, după voia trupului; căci dacă trupul nu se
va înghiţi şi omul nu se va face tot purtat de Duhul lui Dumnezeu, nu poate
lucra voia cea Dumnezeiască fără de silă; iar când Darul Duhului Se va
împărţi întru noi, atunci nu se va mai face voia omului, ci orice se va face,
voia lui Dumnezeu este; şi atunci pace avem, şi fii ai lui Dumnezeu se vor
chema unii ca aceştia, fiindcă voiesc voia Părintelui, precum şi Fiul lui
Dumnezeu şi Dumnezeu. Iar acestea cu neputinţă este cineva a le afla afară
de păzirea poruncilor, prin care se face tăierea a toată dulceaţa, adecă a
voii celei osebită, şi a toată durerea, care, suferită cu răbdare, aduce rod;
căci din neînţelegere se nasc dulceaţa şi durerea, precum mai înainte s-a
grăit, şi din acestea toată răutatea. Căci nebunul, iubitor de sine fiind, nu
poate fi iubitor de frate, nici iubitor de Dumnezeu, nici nu are înfrânare,
adecă a voilor ce-i plac, nici răbdare a celor cu durere; ci uneori,
dobândind voia sa, creşte într-însul dulceaţa şi înălţarea, iar alteori,
nedobândindu-o şi tiranizându-se pentru durerea aceasta, vine întru
împuţinare de suflet şi întru sugrumarea sufletului, care este logodire a
gheenei. Iară din cunoştinţă, adecă din înţelegere, se naşte înfrânarea şi
răbdarea, fiindcă cel înţelept îşi înfrânează voia sa şi suferă durerea cea
pentru aceasta, iar de dulceaţă, ca pe un nevrednic pe sine socotindu-se, se
face bine-cunoscător şi mulţumitor Făcătorului de bine, temându-se nu
cumva pentru multele bunătăţi pe care i le-a dăruit Dumnezeu în veacul de
acum să se păgubească în cel ce va să fie; şi aşa, prin înfrânare, lucrează şi
celelalte fapte bune, socotindu-se pe sine dator întru toate, neavând nimic
cu care să răsplătească Făcătorului de bine, ci şi faptele cele bune ca pe o
datorie mai mare le socoteşte, pentru că primeşte şi nu dă, şi numai că s-a
învrednicit a mulţumi lui Dumnezeu şi primeşte mulţumirea Lui o are ca
pe o datorie mai mare, vieţuind pururea în mulţumire, săvârşind toată
bunătatea şi, pe sine, pururea mai datornic şi mai dedesubtul tuturor
arătându-se prin smerită cugetare. Veselindu-se întru Dumnezeu, Cel ce-i
face lui bine, şi cu cutremur bucurându-se, vine către Dumnezeiasca şi
nestrămutata dragoste prin smerită cugetare, primind cele dureroase ca pe
unele vrednice şi socotind că mai vârtos şi de mai multe decât cele ce vin
1076
asupra lui este vrednic a pătimi; şi se bucură pentru că s-a învrednicit
măcar puţin a se necăji în veacul acesta şi a primi, măcar ca o uşurare, din
muncile cele multe pe care le-a gătit sieşi în cel viitor. Iar pentru că întru
aceasta îşi cunoaşte neputinţa şi nu se înalţă, şi pentru că s-a învrednicit a
cunoaşte şi a suferi acestea din Darul lui Dumnezeu, vine întru dorire
Dumnezeiască; căci smerita cugetare este naştere a cunoştinţei, iar
cunoştinţa este naştere a ispitelor. Cel ce s-a cunoscut pe sine primeşte
cunoştinţa tuturor; şi cel ce se supune lui Dumnezeu supune Lui şi toată
meşteşugirea trupească; iar după ce smerenia se va fi împărţit în toate
mădularele lui, se vor supune lui toate. Căci cel ce s-a cunoscut pe sine,
precum zic Sfinţii Vasilie şi Grigorie, se află în mijloc între mărime şi
smerenie: având suflet gânditor şi trup muritor şi pământesc, niciodată nu
se înalţă, nici nu deznădăjduieşte, ci, ruşinându-se de sufletul cel
înţelegător, de toate cele prea urâte se întoarce, iar neputinţa sa cunoscând-
o, de toată înălţarea fuge. Aşadar, cel ce şi-a cunoscut astfel neputinţa, prin
multe ispite ale patimilor, sufleteşti şi trupeşti, ştie puterea lui Dumnezeu
cea nemărginită, cum izbăveşte pe cei smeriţi care strigă către Dânsul din
inimă, prin rugăciunea cea dureroasă; şi se face rugăciunea unuia ca acesta
ca o desfătare, ştiind cum că fără de Dumnezeu nu poate nimic a face şi, de
frică să nu cadă, se nevoieşte a se lipi de Dumnezeu, minunându-se cum l-
a izbăvit Dumnezeu din atâtea ispite şi patimi şi mulţumind Celui ce poate
izbăvi, iar împreună cu mulţumirea primeşte smerenia şi dragostea. Şi nu
cutează a judeca pe cineva, ştiind cum că precum i-a ajutat lui Dumnezeu,
tot aşa poate şi altora când voieşte, precum zice Sfântul Macsim; şi poate
că este puternic cineva a se lupta cu multe patimi şi a le birui, însă, având
despre sine socoteală cum că este neputincios, pentru aceasta degrab i-a
ajutat Dumnezeu, ca să nu piară de tot sufletul lui; şi multe altele socotind
cel ce-şi cunoaşte neputinţa sa, petrece necăzut. Dar cu neputinţă este a
veni cineva întru aceasta, dacă nu va pătimi multe ispite, sufleteşti şi
trupeşti, iar prin puterea lui Dumnezeu, prin răbdare se va întări şi va
deprinde iscusinţa; iar unul ca acesta nu cutează nicidecum a-şi face voia
sa fără de întrebarea celor iscusiţi, nici a-şi alcătui singur înţelegerea. Căci
ce trebuinţă are cel ce voieşte nu spre a fi viu trupeşte, ci spre a se mântui
1077
sufleteşte, să facă sau să gândească ceva osebit? Iar dacă cineva nu
cunoaşte ce voinţă este dator a părăsi şi ce înţelegere, să ispitească tot
lucrul şi toată înţelegerea prin depărtarea şi ţinerea acestora, şi ce fel de
supărare aduce: căci dacă, făcându-se, aduce dulceaţă, iar oprindu-se,
aduce durere rea, dator este a o defăima mai înainte, până a nu zăbovi, căci
va avea mult a se osteni spre a o birui când va simţi vătămarea ei. Iar
aceasta o grăiesc pentru tot lucrul şi toată înţelegerea fără de care putem
vieţui trupeşte şi a plăcea lui Dumnezeu; căci obiceiul, zăbovindu-se,
primeşte puterea firii, iar dacă nu i-o dai, slăbeşte şi, câte puţin, piere. Că
ori obiceiul cel bun, ori cel rău, vremea ştie a-l hrăni, precum hrăneşte
materia; pentru aceasta suntem datori pe cel bun cu toată puterea a-l cugeta
şi a-l lucra, ca venind deprinderea, obiceiul singur, de la sine, să lucreze
ceea ce se cuvine fără osteneală, precum Părinţii, întru cele mici, au biruit
pe cele mari. Căci cel ce nu se pleacă a primi trebuinţa cea de nevoie a
trupului, ci o împinge spre calea cea strâmtă şi necăjită, cum va veni întru
iubirea de agoniseală? Că nu numai agoniseala cea multă este iubire de
agoniseală, ci orice ar avea cu împătimire, ori afară de trebuinţă, ori mai
presus de trebuinţă; că mulţi din Sfinţii cei vechi, precum Avraam, Iov,
David şi alţii mulţi, multă agoniseală aveau, dar nu era întru ei împătimire,
ci aveau lucrurile ca ale lui Dumnezeu şi prin ele se socoteau mai vârtos a-
I bine-plăcea Lui. Iar Domnul, fiind prea desăvârşit şi Însuşi Înţelepciunea,
a tăiat şi rădăcina: că nu numai bani şi averi a nu avea i-a învăţat prin
desăvârşită bunătate pe cei ce-L urmează Lui, ci nici sufletul, adecă voia
sau înţelegerea lor proprie. Şi aceasta ştiind Părinţii, fugeau de lume ca de
o împiedicare către desăvârşire, nu numai de lume, ci şi de voile lor, căci
niciunul din ei nu şi-a făcut voia sa vreodată; ci unii, întru supunere, ca în
locul lui Hristos aveau pe Părintele cel duhovnicesc întru toată înţelegerea;
iar alţii, în pustie şi întru fugirea desăvârşită de oameni, Însuşi Dumnezeu
îl aveau învăţător, pentru Care şi moartea după voie au suferit; iar alţii au
ţinut calea cea împărătească, liniştind bine cu unul sau cu doi, având unul
pe altul sfetnici buni spre bună-plăcerea lui Dumnezeu; şi câţi au fost
rânduiţi începători peste alţi fraţi, după îndemnarea Părintească, întru
supunere petreceau, păzind aşezămintele Părinţilor lor, şi aşa s-au făcut
1078
toată apucarea cea bună. Iar acum, de vreme ce nu voim nici cei întru
supunere, nici cei întru începătorie a părăsi voile noastre, pentru aceasta
nimeni nu vine întru sporire; şi poate că pentru aceea, dacă mai este, a
rămas fuga de lume şi de lucrurile lumeşti, ca cineva să călătorească în
calea cea bărbătească şi să liniştească cu unul sau doi, şi poruncile lui
Hristos să le cugete ziua şi noaptea, împreună cu toată Scriptura, ca măcar
prin mustrare, fie din ştiinţă, fie din luare aminte la cetire şi rugăciune, să
ajungă întru porunca cea dintâi, adecă în frica lui Dumnezeu, care se face
din credinţă şi din cugetarea Dumnezeieştilor Scripturi; iar prin aceasta să
vină la plângere, prin care vine la celelalte porunci, precum a zis
Apostolul: „Credinţa, nădejdea şi dragostea” (1 Cor. 13,13). Căci cel ce
crede Domnului se teme de muncă; iar cel ce se teme de muncă păzeşte
poruncile; şi cel ce păzeşte poruncile rabdă necazurile; şi cel ce rabdă
necazurile va avea nădejdea întru Dumnezeu; iar nădejdea desparte mintea
de toată împătimirea, şi fiind astfel despărţită, va avea dragostea cea spre
Dumnezeu. Acestea, oriunde le-ar face cineva, se mântuieşte. Iar liniştea,
ca o începătură a curăţeniei sufletului fiind, fără osteneală izvodeşte toate
poruncile celui ce le voieşte mai înainte: „Fugi, taci, linişteşte-te”, zice
Sfântul Arsenie, căci acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii; şi iarăşi: „Fugi de
oameni şi te vei mântui”, căci vorbirile nu lasă mintea a-şi vedea greşalele,
nici vicleşugurile dracilor ca să se păzească omul pe sine, nici facerile de
bine ale lui Dumnezeu şi purtările de grijă, din care vine cunoştinţa lui
Dumnezeu şi smerenia. Şi pentru aceasta dator este cel ce voieşte a călători
calea cea scurtă către Hristos, adecă către nepătimire, către cunoştinţă şi
către desăvârşita şi bucuroasa săvârşire, să nu se abată nici la dreapta, nici
la stânga, ci în toată petrecerea sa să păşească cu mare sârguinţă pe calea
cea împărătească, fugind cu tărie şi de prisosuri, şi de lipsuri, ca de două
slăbiciuni care amândouă nasc dulceaţă, şi nici cu mulţimea mâncărilor şi a
vorbirilor să nu-şi întunece mintea, pregătind-o spre orbire prin răspândiri,
dar nici prin postiri prea întinse şi prin privegheri peste măsură să nu-şi
tulbure mintea şi cugetul; ci, mai vârtos, cele şapte chipuri ale faptelor
trupeşti să le lucreze cu bună rânduială şi răbdare, ca pe o scară necontenit
suindu-se, ţinând odată toate cele şapte, şi înaintând către fapta năravului
1079
celui bun, prin care se dăruiesc vederile cele duhovniceşti de la Darul lui
Dumnezeu celui ce crede, precum zice Domnul (Marcu 9,23; Ioan 7,38), şi
precum s-a scris că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi
folositoare” (II Tim. 3,16). Şi să ştie că nimeni nu poate împiedica pe cel
ce voieşte a se mântui, nici altul nu are stăpânire asupra noastră, afară
numai de Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit, Care este totdeauna gata spre ajutor
şi spre acoperământ întru toate ispitele celor ce strigă către El şi voiesc a
face Sfânta Sa voie; căci fără de El nu poate cineva nicidecum bine a lucra,
nici rău a pătimi fără de voia Lui, dacă nu El Însuşi slobozind spre
pedeapsă pe cel ce greşeşte, şi spre mântuirea sufletului lui. Şi trebuie a
înţelege cum că lucrurile cele rele sunt ale noastre, născute din trândăvia
noastră şi din lucrarea dracilor, iar cunoştinţa, bunătatea şi puterea sunt
Daruri ale lui Dumnezeu, precum şi toate celelalte; şi cum că, după Dar, „a
dat stăpânire tuturor ca fii ai lui Dumnezeu să se facă” (Ioan 1,12), prin
păzirea Dumnezeieştilor porunci; şi cum că tocmai poruncile ne păzesc cel
mai mult pe noi, fiind ele însele Dar al lui Dumnezeu, căci fără Darul Lui
nici pe acestea nu le putem păzi, şi nu avem ce aduce Lui, fără numai
credinţa şi voirea. Şi cuprinzător vorbind, toate dogmele cele drepte, din
credinţă adevărată şi din auzire ţinându-le, încep lucrarea neclătinată,
precum într-o şcoală învăţăturile, astfel încât cu sârguinţă să se deprindă
întru lucrul celor şapte fapte trupeşti mai înainte arătate, care sunt acestea:
Arătarea trebuincioasă şi înfrumuseţată pentru cele şapte fapte trupeşti este
aceasta:
Întâi, liniştea, adică petrecerea cea fără de grijă, care desparte pe om de
toată tulburarea şi grija lumească, ca să poată, prin depărtarea de oameni şi
de lucruri, să fugă de tulburare şi de cel ce umblă ca un leu răcnind
împrejur, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5,8), prin vorbire şi prin
grijile vieţii; şi ca numai o grijă să aibă, cum să placă lui Dumnezeu şi cum
să-şi facă sufletul neosândit în ceasul morţii, şi prin toată îndeletnicirea să
se deprindă a vedea furările dracilor şi greşalele sale, cele mai presus de
năsipul mării, şi ca praful în supţirătate, necunoscute celor mulţi; şi,
plângând pururea pentru firea omenească, să se mâhnească şi iarăşi să se

1080
mângâie de la Dumnezeu, ca un bine-cunoscător făcându-se, şi să se
bucure că a ajuns să vadă cele ce nu nădăjduia vreodată a le vedea
petrecând afară de chilie; şi, cunoscându-şi neputinţa şi puterea lui
Dumnezeu, să se teamă şi să nădăjduiască deopotrivă, nici îndrăznind a
cădea din cunoştinţă, nici, uitând iubirea de oameni a lui Dumnezeu, să se
desnădăjduiască, oricâte i s-ar întâmpla.
A doua este postirea cu măsură, adică a mânca o dată pe zi şi a nu se
sătura, hrănindu-se dintr-un chip prost şi din cele ce se află fără de grijă, pe
care nu le pofteşte sufletul, afară numai de nu s-ar afla altceva; aceasta, ca
îndrăcirea pântecelui, a gâtului şi pofta să fie biruite, iar mintea să petreacă
în pace, şi ca nici de chipul unor mâncări să nu se înstrăineze cu totul, ca şi
cum ar fi rele cele ce foarte bune le-a făcut Dumnezeu, nici iarăşi pe toate
să le înghită fără măsură şi cu iubire de dulceaţă, ci într-un chip, în fiecare
zi, câte una mâncând cu înfrânare, să le folosească spre slava lui
Dumnezeu, depărtându-se de extremisme, precum fac ereticii cei
blestemaţi; iar despre vin, să îşi aducă aminte că este trebuincios la
bătrâneţe, în neputinţă şi în frig, însă şi atunci cu măsură, iar în tinereţe şi
în vreme de fierbinţeală şi sănătate, apa este mai bună, şi aceasta, puţină,
pentru că sănătatea este mai de preţ decât toate faptele trupeşti.
A treia este privegherea cu măsură, adică jumătate de noapte pentru
somn, iar jumătate pentru cântarea psalmilor, pentru rugăciune, suspinuri şi
lacrimi; căci prin postirea şi privegherea măsurată, trupul se face bine
plecat sufletului, sănătos şi gata pentru tot lucrul bun, iar sufletul primeşte
bărbăţie şi luminare spre a vedea şi a împlini cele bune.
A patra este cântarea de psalmi, adică rugăciunea trupească, prin psalmi
şi prin plecările genunchilor, ca trupul să se smerească, sufletul să se plece,
dracii să fugă, îngerii să vină în ajutor, iar omul să cunoască de unde
primeşte ajutor, ca nu cumva, necunoscând, să se înalţe, socotind că ale
sale sunt lucrurile, şi astfel Dumnezeu să-l lase căzând, spre a-şi cunoaşte
neputinţa.

1081
 A cincea este rugăciunea duhovnicească, făcută cu mintea, care
depărtează de toată gândirea şi ţine mintea numai în cuvintele ce se
grăiesc, căzând către Dumnezeu cu zdrobire negrăită, şi căutând în toate
apucările şi înţelegerile numai voia Lui, primindu-se nicidecum vreun
gând, sau închipuire, sau formă, sau lumină, sau foc, sau altceva, ci stând
ca una ce vede pe Dumnezeu şi vorbeşte numai cu El; căci aceasta este
rugăciunea curată, potrivită celui lucrător, iar celui văzător i se dau altele
mai mari.
A şasea este citirea cuvintelor şi vieţilor Părinţilor, nicidecum despre
dogme străine sau eretice, ci ca să se deprindă din Dumnezeieştile
Scripturi şi din socoteala Părinţilor cum să biruiască patimile şi să câştige
bunătăţile, şi ca mintea să se umple de cuvintele Sfântului Duh, uitând
graiurile necuvioase şi înţelegerile nefolositoare auzite în lume; şi ca, prin
împreună-lucrarea rugăciunii şi a citirii, să vină la cugetări bune; că
rugăciunea ajută citirea în linişte, iar citirea ajută rugăciunea curată, când
omul ia aminte celor ce se grăiesc, şi nu citeşte sau cântă cu nebăgare de
seamă, ci cu multă socoteală; deşi nu poate încă înţelege pe deplin puterea
lor, din pricina întunecării patimilor, totuşi prin smerenie foloseşte, căci nu
din auzire numai vine cunoştinţa lui Dumnezeu, ci şi din faptele lucrate,
precum meşteşugarul nu se face meşter numai din vedere sau auzire, ci din
lucru, din greşeală, din îndreptare prin cei iscusiţi şi din îndelung răbdare;
aşa şi cunoştinţa duhovnicească vine prin Dar de la Dumnezeu celui
smerit. Că cel ce citeşte Scripturile şi i se pare că înţelege o parte nu este
lucru mare, dacă este şi lucrător; dar nici aceasta nu este cunoştinţa lui
Dumnezeu, ci numai auzire a cuvintelor celor ce au avut cunoştinţa,
precum prorocii, iar el încă nu. Iar şi eu asemenea, adunând din Scripturile
Dumnezeieşti nu de la Duhul auzind, ci de la cei ce au auzit, ca unul ce
află despre un om sau o cetate din cele spuse de cunoscători.
A şaptea este întrebarea celor iscusiţi pentru tot cuvântul şi fapta, ca nu
cumva, din neiscusinţă şi plăcere de sine, înţelegând una în locul alteia, să
rătăcească iarăşi şi iarăşi, căzând în părerea de sine, socotind că ştie
precum se cuvine, neştiind nimic, după Apostol (1 Cor. 8,2).
1082
 Iar după acestea şapte fapte trupeşti, se cuvine a avea răbdare în toate
câte vor veni asupra lui, pe care le va slobozi Dumnezeu spre deprinderea,
iscusinţa şi cunoaşterea neputinţei sale, neîndrăznind şi nici desnădăjduind,
oricât bine sau rău i s-ar întâmpla; şi despre tot visul, lucrul sau cuvântul
deşert, mereu să se întoarcă şi să cheme Numele lui Dumnezeu mai mult
decât răsuflarea, în tot locul, în tot lucrul şi în toată vremea, căzând către
Dânsul din suflet, adunând mintea de la toate înţelegerile lumii şi căutând
numai voia Lui. Şi atunci începe mintea a vedea greşalele sale ca năsipul
mării, şi aceasta este începutul luminării sufletului şi semn al săvârşirii lui,
şi se face sufletul smerit, zdrobit, socotindu-se pe sine dedesubtul tuturor
cu adevărat; şi începe a înţelege facerile de bine ale lui Dumnezeu, şi pe
cele deosebite, şi pe cele cuprinzătoare, din Scripturi, şi greşalele sale; şi
păzeşte poruncile întru cunoştinţă, pe cea dintâi şi pe celelalte, pentru că
Domnul ca o scară le-a pus, şi nu poate cineva să sară peste una şi să
ajungă la cealaltă, ci ca pe nişte trepte, din cea dintâi suie în cea a doua, şi
din aceasta în cea a treia, până ce Dumnezeu îl va face pe om, după Dar,
ceea ce sunt poruncile pentru cei ce le doresc.
Cum cel ce voesc a păzi poruncile,
trebuie a începe cu frica lui Dumnezeu, ca să nu cază în prăpastie
Iar dacă cineva voieşte înainte de toate să apuce spre împlinirea
poruncilor cu sârguinţă mai mare şi nu din alte părţi, trebuie să ştie că
altfel, neavând temelia cea potrivită, va cădea în adâncime şi, mai vârtos,
în prăpastie; căci precum cele şapte Daruri ale Duhului nu pot fi urcate de
cineva dacă nu începe din frică, aşa nici fericirile Domnului nu pot fi
atinse fără această începută temere, de vreme ce „începutul înţelepciunii
este frica Domnului” (Ps. 110,9), precum a zis David. Iar alt Proroc,
vorbind mai lămurit despre aceste trepte, a zis: „Duhul înţelepciunii şi al
priceperii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoştinţei şi al dragostei,
Duhul fricii lui Dumnezeu” (Is. 11,2); şi Însuşi Domnul, începând a învăţa,
a pus întâi frica, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul” (Mat. 5,3), adică cei
ce se fac cutremuraţi de frica lui Dumnezeu şi au zdrobirea negrăită a
sufletului. Căci ca o temelie a pus Domnul această poruncă, ştiind că fără
1083
ea, chiar de ar petrece cineva în cer, nu-i este de folos dacă are mândrie în
inimă, prin care diavolul, Adam şi mulţi alţii au căzut; pentru aceasta dator
este cel ce voieşte a păzi cea dintâi poruncă, frica, să petreacă în multă
îndeletnicire şi cu mare luare aminte, cugetând la toate întâmplările vieţii
mai înainte scrise, la cele ce covârşesc toată măsura, la facerile de bine ale
lui Dumnezeu cele nemăsurate şi neurmate, la câte a făcut şi face cu noi
prin cele văzute şi nevăzute: prin porunci şi dogme, prin înfricoşări şi
făgăduinţe, păzindu-ne, hrănindu-ne, ocârmuindu-ne, viii făcându-ne,
izbăvindu-ne de vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi; la bolile pe care le aduce
nerânduiala noastră şi la vindecările ce ni se dau prin rugăciunile şi solirile
Sfinţilor Lui asupra păcatelor, fărădelegilor şi păgânătăţilor noastre, pe
care pururea le rabdă, îndelung răbdând, pentru toate câte am făcut, facem
şi vom face, din toate acestea fiind izbăviţi prin Darul Lui. Şi să cugete
cum Îl mâniem cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul şi cum nu numai ne
suferă, ci lucrează în noi mai mult binele, prin Sine, prin îngeri, prin
Scripturi, prin Drepţi, Proroci, Apostoli, Mucenici, învăţători şi Cuvioşi
Părinţi; şi, socotind chinurile unora şi nevoinţele altora, să se minuneze de
pogorârea Domnului nostru Iisus Hristos, de petrecerea Lui în lume, de
prea-curatele patimi, de Cruce, de moarte, de îngropare, de înviere, de
înălţare, de pogorârea Sfântului Duh, de minunile negrăite care pururea şi
în fiecare zi se fac; de Rai, de cununi, de înfierea cu care ne-a învrednicit şi
de toate câte cuprinde Dumnezeiasca Scriptură; şi, cugetând la cele mai
presus de acestea, să se uimească înţelegând iubirea de oameni a lui
Dumnezeu, dar să se şi cutremure şi să se minuneze de îndelunga Lui
răbdare şi de suferirea Lui faţă de noi. Şi să se mâhnească de paguba pe
care a pătimit-o firea noastră, adică de nepătimirea cea cu chip îngeresc, de
Rai, de toate bunătăţile din care am căzut şi în ce răutăţi ne-am pogorât,
grăiesc: în draci, în patimi şi în păcate, şi să se zdrobească cu sufletul
pentru răutatea noastră şi pentru lucrarea cea vicleană a dracilor.
Pentru a doua poruncă, şi cum că din Frică să naşte plânsul
Și aşa îi dăruieşte lui Dumnezeu plânsul cel fericit, adică a doua
poruncă, pentru că zice Domnul: „Fericiţi cei ce plâng” (Mat. 5,4), nu
1084
pentru ceva din cele lumeşti, ci pe ei înşişi şi pe aproapele lor plângând din
dragoste şi din împreună-pătimire, făcându-se asemenea celor ce jelesc pe
mort, deoarece, prin înţelegerile cele înfricoşate ale celor mai dinainte de
moarte şi ale celor de după moarte, suspină din adâncul inimii cu lacrimi
multe, amare şi dureroase şi cu plângeri negrăite; şi nu mai are grijă nici de
cinste, nici de necinste, ci însăşi viaţa o defaimă şi hrana o uită adeseori,
apăsat fiind de durerea inimii şi de plângerea cea necontenită. Și astfel,
Darul lui Dumnezeu, Maica cea de obşte a tuturor, îi dăruieşte lui
blândeţea, care este începutul urmării lui Hristos, adică a treia poruncă,
precum zice: „Fericiţi cei blânzi” (Mat. 5,5), făcându-l pe om asemenea
unei pietre întărite, neclătinate de vânturile şi valurile vieţii, ci având
aceeaşi statornicie în îndestulare şi în lipsă, în lesnire şi în nelesnire, în
cinste şi în necinste, în orice vreme şi lucrul, cunoscând prin bună
socoteală că toate trec, şi cele dulci, şi cele dureroase, şi că viaţa aceasta
este cale către veacul ce va să fie; şi cum că toate, fie că le voim, fie că nu,
se fac cu noi, iar noi în deşert ne tulburăm, pierzând cununa răbdării şi
arătând împotrivire voii lui Dumnezeu, deoarece „toate câte face
Dumnezeu sunt foarte bune” (Fac. 1,31), măcar că noi nu le înţelegem.
Pentru aceasta a zis: „Pe cei blânzi îi va povăţui întru judecată” (Ps.
24,10), mai ales întru buna socoteală a lucrurilor; iar blândul nici în
vremea mâniei nu se tulbură, ci mai vârtos se bucură, ca unul ce a aflat
vreme de câştig şi de filosofie, socotind că ispita nu vine fără pricină, ci fie
că a mâhnit pe Dumnezeu, fie pe fratele, fie pe altcineva, cu ştiinţă sau fără
ştiinţă, şi că prin aceasta i s-a dat prilej de iertare şi vreme ca să primească,
prin răbdare, dezlegare de o parte a multelor sale greşeli; şi iarăşi: „dacă nu
va lăsa datoriile celui ce îi este lui dator, nici Tatăl nu-i va lăsa lui
datoriile” (Mat. 6,15), şi că alta nu este mai grabnică spre iertare decât
aceasta, zicând: „Lăsaţi şi se va lăsa vouă” (Lc. 6,37). Şi astfel se bucură
că s-a învrednicit să cunoască şi să lucreze acestea după asemănarea lui
Hristos, făcându-se blând prin darul poruncii; însă se şi mâhneşte pentru
fratele, căci pentru păcatele lui a fost ispitit de vrăjmaşul cel de obşte,
ispita făcându-se doctorie spre vindecarea neputinţei lui, deoarece toată
ispita se slobozeste de la Dumnezeu ca o tămăduire a sufletului bolnav,
1085
dăruind iertare celor mai dinainte făcute, şi celor de faţă, şi oprind pe cele
viitoare. Astfel, nici diavolul nu are laudă, nici cel ce ispiteşte, nici cel ce
se ispiteşte: diavolul este vrednic de urâciune ca făcător de rele fără purtare
de grijă; cel ce ispiteşte este vrednic de milă, căci nu din dragoste o face, ci
batjocorindu-se şi chinuindu-se; iar cel ce se ispiteşte suferă pentru
greşalele sale, nu pentru altul, căci nimeni nu este fără de păcat; iar dacă ar
fi cineva (ceea ce este cu neputinţă), acela ar suferi cu nădejdea răsplăţii şi
cu frica muncii. Iar Dumnezeu, neavând trebuinţă şi tuturor dând câte le
folosesc, este vrednic de mulţumire, pentru că rabdă pe diavol şi răutatea
oamenilor şi răsplăteşte tot binele şi mai înainte de păcat, şi după păcat,
celor ce se pocăiesc. Şi, deprinzând astfel toată socoteala celui ce s-a
invrednicit să păzească a treia poruncă, nu se va mai batjocori întru
cunoştinţă sau necunoştinţă, ci luând darul smereniei, se socoteşte pe sine
nimic, căci blândeţea este naşterea smereniei, iar smerenia este uşa
nepătimirii, şi prin ea intră în dragostea cea desăvârşită şi necăzută cel ce
îşi cunoaşte firea, ce a fost înainte de a fi şi ce va fi după moarte,
cunoscând că omul nu este nimic altceva decât o mică şi degrabă pieritoare
împuţiciune, mai rea decât toată zidirea, căci nici o zidire, însufleţită sau
neînsufleţită, n-a strămutat vreodată sfatul lui Dumnezeu, ci numai firea
omenească, aceea care primeşte atâta facere de bine şi totuşi necontenit
întărâtă pe Dumnezeu. Şi aşa se învredniceşte de a patra poruncă: dorirea
faptelor bune. „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate” (Mat.
5,6), adică de fapta bună trupească şi sufletească; căci dacă nu va gusta
cineva lucrul, nu ştie de ce se lipseşte, precum zice Marele Vasile, iar cel
ce a gustat, mult doreşte. După ce a gustat dulceaţa poruncilor şi a
cunoscut că, puţin câte puţin, ele îl duc spre urmarea lui Hristos, omul
doreşte să câştige şi celelalte, încât pentru acestea defaimă şi moartea de
multe ori. Iar simţind tainele lui Dumnezeu ascunse în Scripturi,
însetoşează tot mai mult spre a le înţelege, şi pe cât ia cunoştinţă, pe atât se
aprinde, ca unul ce bea văpaie; şi pentru că Dumnezeirea este necuprinsă
tuturor, rămâne pururea însetat. Şi aşa se învredniceşte de milă prin
porunca a cincea: „Fericiţi cei milostivi” (Mat. 5,7), căci milostiv este cel
ce miluieşte pe aproapele din cele ce a primit de la Dumnezeu, bani,
1086
bucate, virtute, cuvânt spre folos, rugăciune, răbdarea celor ce îl necăjesc,
socotindu-se dator, pentru că mai mult a primit decât i se cere şi pentru că
s-a învrednicit să se numească milostiv precum Dumnezeu (Lc. 6,36). Iar
cel ce nu voieşte să miluiască firea sa, cum îndrăzneşte să roage pe
Dumnezeu să-l miluiască pe el? Și aşa, cel ce s-a învrednicit poruncilor dă
nu numai ale sale, ci şi însuşi sufletul pentru aproapele, căci aceasta este
milostenia cea desăvârşită, după pilda lui Hristos care pentru noi a răbdat
moartea, învăţându-ne să murim unul pentru altul, nu numai pentru
prieteni, ci şi pentru vrăjmaşi. Şi astfel, prin neîmpătimire, se învredniceşte
poruncii a şasea: „Fericiţi cei curaţi cu inima” (Mat. 5,8), cei ce au
întemeiat fapta bună pe gânduri sfinte şi au ajuns să vadă lucrurile după
fire, intrând în pacea gândurilor. Iar pacea aceasta o are cel ce supune
trupul Duhului, pentru ca trupul să nu mai poftească împotriva Duhului, ci
Darul Duhului să împărăţească în suflet, dăruindu-i Dumnezeiasca
cunoştinţă, prin care poate suferi goniri, ocări şi necazuri pentru dreptate,
bucurându-se că plata lui este multă în ceruri (Mat. 5,10–12). Căci prin
Darul lui Dumnezeu, toate fericirile fac pe om blând, flămând de dreptate,
milostiv, nepătimaş, făcător de pace, suferind durerea cu bucurie pentru
dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui; şi pentru aceasta datori suntem
mult a mulţumi lui Dumnezeu, şi pentru darurile de acum, şi pentru cele
viitoare: împărăţia cerurilor, mângâierea, umplerea de tot binele, mila,
vederea lui Dumnezeu, plata cea multă în ceruri, urmarea lui Hristos şi
sfârşitul celor dorite, căci „Singur Dumnezeu este fericit, locuind în lumină
neapropiată” (1 Tim. 6,16). Iar deşi noi avem datoria de a păzi poruncile, şi
chiar mai mult, datoria de a fi păziţi prin ele, totuşi iubitorul de oameni
Dumnezeu dăruieşte darurile, şi aici, şi în veacul ce va să fie, celui ce
crede Lui. Deci, din toate acestea ce se lucrează prin fericita plângere,
mintea primeşte uşurare de patimi, împăcându-se cu Dumnezeu pentru
păcatele sale prin lacrimile cele multe şi amare, şi împreună se răstigneşte
cu Hristos în chip gânditor prin fapta bună ce îndreaptă viaţa, adică prin
păzirea poruncilor, precum s-a zis, şi prin păzirea celor cinci simţiri, ca nu
cumva să facă ceva mai mult decât trebuinţa. Iar când mintea ţine în frâu
pornirile necuvântătoare ale sufletului, începe a înfrâna patimile ce o
1087
împresoară, adică mânia şi pofta, astfel că, atunci când mânia se
sălbăticeşte, o potoleşte cu moliciunea poftei, iar când pofta se aprinde fără
socoteală, o domoleşte cu asprimea mâniei; şi aşa intrând întru sine
mintea, îşi cunoaşte vrednicia ei de stăpânitoare de sine, primind a vedea
toate lucrurile după fire, căci i se deschide ochiul cel stins pe care diavolul
îl orbitase prin stăpânirea patimilor. Şi astfel se învredniceşte omul a se
îngropa împreună cu Hristos în chip gânditor faţă de lucrurile lumii,
nemaifiind furat de buna lor închipuire cea dinafară, ci văzând aurul,
argintul şi pietrele scumpe ca fiind din pământ asemenea celorlalte,
precum lemnul şi piatra, iar pe om însuşi ca o putrejune şi mică ţărână în
groapă după moarte; şi toate cele frumoase ale vieţii le socoteşte ca pe o
nimica, cunoscând schimbările lor necontenite, văzute cu dreaptă socoteală
ce izvorăşte din cunoaştere, făcându-se mort lumii şi lumea moartă lui,
lepădându-se de dânsa cu bucurie, găsind nu silă, ci odihnă şi nepătimire.
Şi prin aceasta, prin curăţia sufletului, se învredniceşte a învia împreună cu
Hristos în chip gânditor, primind vârtute spre a vedea fără patimă
frumuseţile celor dinafară şi a slăvi prin ele pe Cel ce le-a făcut; şi văzând
puterea şi Pronia lui Dumnezeu care este în toate zidiriile, precum şi
bunătatea şi înţelepciunea Lui, după Apostolul (Rom. 1,20), şi tainelor
celor ascunse în Dumnezeieştile Scripturi făcându-i-se părtaş, mintea se
învredniceşte de înălţarea împreună cu Hristos prin vederea făpturilor
gânditoare, care este cunoştinţa tuturor puterilor celor de sus. Atunci, din
lacrimile cele multe ale priceperii şi ale bucuriei, mintea înţelege cele
nevăzute din cele văzute şi pe cele veşnice din cele vremelnice, socotind că
dacă lumea aceasta vremelnică, ce se grăieşte a fi loc de surgunie şi osândă
pentru cei ce au călcat poruncile lui Dumnezeu, este atât de bună, cu cât
mai vârtos sunt bunătăţile cele veşnice şi nepricepute „pe care le-a gătit
Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul” (1 Cor. 2,9); iar dacă acele
bunătăţi sunt nepricepute cu prea mare întrecere, cu cât mai presus este
Dumnezeu Însuşi, Cel ce toate le-a făcut din nimic? Iar dacă cineva s-ar
îndeletnici a păzi toate faptele trupeşti şi sufleteşti ale blagocestiei ce se
grăiesc de Părinţi, şi nu ar crede nici unui vis sau înţelegeri care nu are
mărturie din Scripturi, şi ar fugi de toată împreunarea deşartă, ca să nu
1088
audă sau să citească ceva deşert, mai ales în privinţa ereziilor, atunci s-ar
înmulţi în el lacrimile priceperii şi ale bucuriei până într-atâta încât ar bea
din ele pentru mulţimea lor; şi astfel ar veni la alt fel de rugăciune, cea
curată, care se cuvine văzătorului. Căci precum alte citiri se cuvin
lucrătorului, şi alte lacrimi, şi alta rugăciune, aşa acum, fiindcă mintea a
ajuns la vederile cele duhovniceşti, îi este de trebuinţă să cetească toate
Dumnezeieştile Scripturi, neînfricoşându-se de graiurile lor cele cu
anevoie de pătruns, precum lucrătorii neputincioşi încă, pentru
necunoştinţă; iar pentru că s-a ostenit în faptele trupeşti şi în cele ale
năravului, împreună s-a răstignit cu Hristos şi împreună s-a îngropat prin
cunoştinţa lucrurilor şi a schimbărilor firii, şi s-a sculat prin nepătimire şi
cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu cele din zidiriile simţite, iar prin acestea
s-a ridicat împreună cu Dânsul la cele mai presus de lume, prin cunoştinţa
celor gânditoare şi a tainelor Scripturilor. Astfel, din frică ajunge la
blagocestie, din blagocestie la cunoştinţă, din cunoştinţă la sfat, adică la
socoteală, din socoteală la putere, din putere la pricepere, şi din pricepere
vine în înţelepciune; căci prin toate faptele şi vederile mai sus arătate se
învredniceşte de rugăciunea cea curată şi desăvârşită, ce se lucrează din
pace şi din dragostea lui Dumnezeu, intrând în sălăşluirea Sfântului Duh.
Aceasta este ceea ce se grăieşte: că dobândeşte pe Dumnezeu în sine,
având arătarea şi sălăşluirea Lui lăuntric, precum a zis Sfântul Ioan Gură
de Aur, făcându-se trup şi suflet după putinţă asemenea lui Hristos, fără de
păcat, şi având mintea lui Hristos, pentru ca prin Darul şi înţelepciunea
Duhului să înţeleagă cunoştinţa lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti.
Despre cele patru fapte bune ale sufletului
Iară chipurile înţelepciunii sunt patru: întâi, înţelegerea, adică cunoştinţa
celor ce se cuvin a le face şi a celor ce nu se cuvin a le face, şi deşteptarea
minţii; apoi întreaga înţelepciune, adică întreaga alcătuire a înţelegerii,
întrucât poate omul a se ţine pe sine afară de lucru, cuvânt şi gând care nu
plac lui Dumnezeu; iar bărbăţia este vârtutea şi aşteptarea răbdătoare în
durerile şi ispitele cele după Dumnezeu; iar dreptatea este împărţirea
dreaptă ce dă fiecărei fapte partea ei deopotrivă. Aceste patru fapte bune
1089
soborniceşti se nasc din cele trei puteri ale sufletului astfel: din cea
gânditoare, adică din minte, se nasc două, înţelegerea şi dreptatea (care
este socoteala); din cea poftitoare se naşte întreaga înţelepciune; iar din cea
iutoasă, bărbăţia. Iar fiecare dintre acestea are în mijlocul ei două patimi
potrivnice firii: înţelegerea are mai sus înţelegerea cea mai presus de fire,
iar jos neînţelegerea; întreaga înţelepciune are sus împietrirea, iar jos
neînfrânarea; bărbăţia are sus obrăznicia, iar jos temerea; iar dreptatea are
sus iubirea de prea puţină avere, iar jos iubirea de prea multă avere. Şi
acestea patru sunt chipuri ale Celui Ceresc, iar cele opt patimi sunt chipuri
ale celui pământesc; iar toate acestea le cunoaşte cu de-adinsul Dumnezeu,
atât pe cele dintâi făcute, cât şi pe cele de faţă, şi pe cele ce vor să fie; iar
oamenii le cunosc numai din parte, după Darul lui Dumnezeu, în măsura în
care prin lucrul faptelor bune le-au învăţat de la Dânsul şi s-au învrednicit
a se face după chipul şi asemănarea Lui. Pentru că cel ce se laudă a şti
precum se cuvine numai din auzire minte, căci mintea omului nu poate,
fără un povăţuitor de mână, a se sui în cer vreodată, nici nefiind suitoare şi
nevăzând, poate spune cuiva ceea ce n-a văzut; ci dacă aude ceva din
Scriptură, numai acelea este dator a le grăi din auzire cu bună cunoştinţă şi
a mărturisi pe Părintele cuvântului, precum a zis Marele Vasilie. Iar cel ce i
se pare că are cunoştinţă petrece mai rău decât necunoscătorul, pentru că
părerea ce i se pare nu-l lasă să ajungă la ceea ce se cuvine, după cum zice
Sfântul Macsim; căci este o necunoştinţă lăudată, precum spune Sfântul
Ioan Gură de Aur, aceea în care cineva, întru cunoştinţă fiind, cunoaşte
cum că nu cunoaşte; iar altă necunoştinţă, mai depărtată decât toată
necunoştinţa, este atunci când cineva cunoaşte că nu cunoaşte; însă mai
este şi o cunoştinţă mincinoasă cu numele, când cuiva i se pare că ştie,
„nimica ştiind”, precum zice Apostolul (1 Cor. 8,2).

Pentru cunoştinţa cea lucrătoare

Este cunoştinţă adevărată şi este necunoştinţă cu totul, însă mai bună
decât toate este cunoştinţa cea prin lucrare; căci la ce foloseşte omul dacă
ar avea toată cunoştinţa şi mai ales ar lua-o de la Dumnezeu după Dar,
1090
precum Solomon, lucru cu neputinţă a se mai întâmpla altcuiva vreodată,
şi totuşi ar merge în munca veşnică, iar nu ar lua adeverire, din lucruri şi
din credinţă adevărată, prin mărturisirea ştiinţei, că s-a slobozit de munca
ce va să fie, pentru ca să nu-l defaime pe el propria inimă că s-a lenevit de
ceva ce îi era dator după putere, precum zice Teologul: „Dacă nu ne-ar
defăima inima noastră, îndrăzneală avem către Dumnezeu” (1 Ioan 3,21).
Dar şi această ştiinţă, precum zice Sfântul Nil, nu rătăceşte prin sine însăşi,
ci este adesea acoperită şi dosădită de întunecarea patimilor, după cum
scrie cel al Scării; căci dacă numai vicleşugul obişnuieşte a întuneca
mintea, făcând-o oarbă prin părere şi nelăsând-o să lucreze ceea ce i se
pare, după cum spune Marele Vasilie, ce vom mai zice despre cel ce
slujeşte patimilor dacă lui i s-ar părea că are ştiinţă curată? Şi mai ales
văzându-l pe Apostolul Pavel, întru care Hristos vieţuia cu lucrul şi
cuvântul, mărturisind: „nimic întru mine nu ştiu împotriva mea, dar nici
prin aceasta nu m-am îndreptat” (1 Cor. 4,4). Căci din multa nesimţire li se
pare multora cum că sunt ceva, fiind nimic; şi „când vor zice că au pace,
atunci le vine pieirea" (1 Tes. 5,3), nu pentru că ar fi avut pace, ci pentru că
numai grăiau despre ea, socotind-o întru sine, după cum tâlcuieşte cel cu
Gura de Aur. Şi precum scrie Sfântul Iacov, fratele Domnului, despre unii:
„uitători făcându-se de păcatele lor” (Iac. 1,25). Astfel, mulţi, spune cel al
Scării, neştiindu-se pe sine din pricina mândriei, îşi închipuie că au
nepătimire şi celelalte virtuţi. De aceea şi eu, fiind pururea ţinut de cei trei
uriaşi ai diavolului despre care a scris Sfântul Marcu Pustnicul, şi
temându-mă ca nu cumva, nesocotind măsura mea, să mă aflu ieşit afară
din calea cea dreaptă, precum spune Sfântul Isaac, am alcătuit această
adunare de faţă; pentru că cel ce urăşte mustrarea îşi pecetluieşte patima
mândriei, precum spune cel al Scării, iar cel ce aleargă către ea se
slobozeşte de legătură. Căci „neînţelegătorului care întreabă pentru
înţelepciune, înţelepciune i se va socoti lui” (Pil. 17,28), după cum spune
Solomon. Pentru aceea am pus la început numirile cărţilor şi ale Sfinţilor,
ca să nu mă lungesc arătând la fiecare cuvânt al cui este; deoarece Sfinţii
Părinţi, după cum mărturisesc, au scris de multe ori cuvintele
Dumnezeieştilor Scripturi, precum Grigorie Teologul pe ale lui Solomon şi
1091
ceilalţi, iar Simeon Metafrastul spune despre cel cu Gura de Aur că este
nebunie a lăsa cuvintele aceluia şi a grăi pe ale mele, deşi ar putea cineva,
pentru că toţi au luat din acelaşi Duh Sfânt. Totuşi unele locuri le numesc,
arătând a cui este zicerea, pentru frumuseţe şi pentru smerenie, punând
înainte cinstea Scripturilor; iar altele le las nenumite, pentru mulţimea lor,
ca nu spre prea mare lungime să se întindă cuvântul.
Cum că faptele trupeşti sunt unelte celor sufleteşti
Dar, de vreme ce mai folositoare decât toate este aducerea-aminte deasă
şi statornică, iată că din cele mai multe ale celor grăite voi începe a le
spune, arătând de la început că nu sunt ale mele acestea, ci graiuri şi
socotiri ale Sfinţilor Bărbaţi şi ale Dumnezeieştilor Scripturi; căci grăieşte
Damaschinul că faptele bune cele trupeşti, şi mai cu seamă uneltele
faptelor bune, sunt de neapărată trebuinţă atunci când cineva le petrece
întru smerenie şi în cunoştinţă Dumnezeiască, fiindcă fără acestea nu se
pot săvârşi nici faptele cele bune sufleteşti, iar de nu ar fi astfel, ci ar fi
singure, de sine, nimic nu folosesc, după cum nici pomii fără roadă nu sunt
de folos, şi nici fără îndeletnicire şi voinţă nu poate cineva, vreodată, să
înveţe meşteşugire sau întărire întru o lucrare. Pentru aceea şi noi, având
trebuintă de lucrare, trebuie să avem şi cunoştinţă, iar prin toate acestea, de
îndeletnicirea aceea fără de care nu poate omul să dobândească vreodată
faptă bună; şi cel ce s-a învrednicit a se îndeletnici cu totul şi neîntrerupt a
dobândit bunătatea cea desăvârşită; iar cel ce nu poate astfel, măcar într-o
parte să nu se lenevească. Fericiţi însă sunt cei ce se îndeletnicesc cu totul,
fie supunându-se cuiva, lucrători şi liniştiţi după cuvânt, fie întru linişte şi
fără de grijă faţă de toate, supunându-se întru totul voii lui Dumnezeu, cu
sfătuirea celor iscusiţi în fiecare cuvânt, lucrare şi înţelegere, căci aceştia
voiesc să ajungă fără osteneală la nepătimire şi la cunoştinţa
Dumnezeiască prin îndeletnicirea cea întreagă după Dumnezeu, precum
însăşi Scriptura a zis prin Prorocul: „Îndeletniciţi-vă şi cunoaşteţi că Eu
sunt Dumnezeu” (Ps. 45,10). Iară noi, oamenii cei vieţuitori în lume, şi cei
ca şi cum am fi călugări, să ne îndeletnicim măcar într-o parte precum
Drepţii cei de demult, ca să cercăm ticălosul nostru suflet înainte de moarte
1092
şi să-i pricinuiască această cercare îndreptare ori smerenie, iar nu
desăvârşită pierzare prin necunoştinţa cea cu totul nepăsătoare şi prin
greşelile cele din neştiinţă şi din ştiinţă. Căci David, deşi era împărat, îşi
uda aşternutul cu lacrimi în fiecare zi şi noapte (Ps. 6,6), din simţirea fricii
Dumnezeieşti, precum este scris în Iov: „Cutremuratu-s-au perii mei…”
(Iov 4,14). Deci şi noi, măcar o parte din zi şi din noapte să ne
îndeletnicim aşa, şi să vedem ce vom răspunde Dreptului Judecător în ziua
aceea înfricoşată a Judecăţii; să ne purtăm grijă mai ales pentru nevoia
fricii de muncile cele veşnice, iar nu pentru aceea cum vor trăi săracii şi
cum vor spori în bogăţie iubitorii de argint; şi nu toată grija noastră să o
punem, fără înţelegere, în lucrurile acestei lumi, precum zice cel cu Gura
de Aur. Că a lucra se cuvine, însă nu a ne îngriji şi a ne jertfi pentru multe,
după cuvântul Domnului către Marta (Lc. 10,41), căci grijile vieţii nu lasă
pe om să se îngrijească de sufletul său şi să cunoască în ce stare se află,
precum o face cel ce se îndeletniceşte şi ia aminte de sine, după cum este
scris în Lege: „Ia aminte de sine…” (Deut. 15,9). Iar pentru această zicere,
„Ia aminte de sine”, Marele Vasilie a scris un cuvânt vrednic de mare
mirare şi plin de toată înţelepciunea.
Cum că cu neputinţă este a ne mântui fără de păzirea minţii cea cu de-
adinsul
Iar fără de luarea-aminte şi deşteptarea minţii este cu totul cu neputinţă a
ne mântui şi a ne izbăvi de diavolul, de acela care „ca un leu răcnind
umblă împrejur şi caută pe cine să înghită” (1 Pet. 5,8), după cum zice
Damaschinul; pentru aceea însuşi Domnul, mai ales către ucenicii Săi,
grăia: „Privegheaţi!”, vestindu-ne mai înainte că trebuie să fim pregătiţi
spre un răspuns primit de Dumnezeu, răspuns care se zideşte din lucrări şi
din luarea-aminte. Căci dracii, precum zice Sfântul Ilarion, fiind
nematerialnici şi fără somn, îşi pun toată grija întru a ne lupta necontenit şi
a pierde sufletele noastre prin cuvânt, prin faptă şi prin gând; iar noi,
dimpotrivă, ne împrăştiem când spre desfătare şi slavă vremelnică, când
spre grijile lumii şi nenumărate alte ale vieţii, şi nici măcar o mică parte nu
voim a o da cercării vieţii noastre, ca astfel mintea, deprinzând obişnuinţa,
1093
să poată, chiar fără osteneală, să ia aminte la sine şi să ne ferească de
cursele vrăjmaşului. „Ia aminte de tine, că prin mijlocul multor curse
treci”, zice Solomon (Sir. 9,18), cuvânt pe care cel cu Gura de Aur l-a
tâlcuit cu multă luminare şi desăvârşită înţelepciune, arătând deplin ce sunt
aceste curse; iar Domnul, vrând să taie toată grija cea deşartă, ne-a
poruncit să defăimăm chiar şi grija pentru hrană şi îmbrăcăminte (Mt.
6,34), pentru ca o singură grijă să avem: aceea de a ne mântui ca o
căprioară din laţ şi ca o pasăre din cursă, şi pentru ca, prin negrijă faţă de
cele materiale, să dobândim iuţeala privirii acestui dobitoc şi zborul cel
înalt al păsării. Şi cu adevărat minunat este că însuşi Solomon, împărat
fiind, astfel grăia, şi tatăl său asemenea grăind şi făcând; iar el, având atâta
luare-aminte, atâtea nevoinţe, toată înţelepciunea şi fapta bună, şi după ce
a primit atâtea daruri şi arătări lăuntrice ale lui Dumnezeu, totuşi, vai!, s-a
biruit de păcat, încât într-un singur ceas a căzut pentru atâtea cumplite
fapte (3 Împ. 11,3). Oare nu este aceasta plină de cutremur şi de înfricoşare
pentru cei ce iau aminte, după cum spun Părinţii: Scărarul şi Pustnicul
Filimon? Cum dar nu ne cutremurăm noi şi nu fugim de grijile acestei
vieţi, văzând neputinţa noastră, noi, care nu suntem nimic şi, asemenea
celor necuvântătoare, nici măcar nu simţim primejdia? O, de aş fi păzit
firea mea precum o păzesc necuvântătoarele!, zice unul dintre Părinţi, căci
câinele este mai bun decât mine şi cele asemenea acestora.
Pentru că cei ce voesc să se vază pre sine întru care năravuri sunt,
nu întru alt fel, fără numai prin fugirea voilor sale,
şi prin supunere şi linişte, şi mai ales cei pătimaşi
Deci, dacă voim cu adevărat să ne vedem pe noi înşine şi să cunoaştem
în ce fel de nărav purtător de moarte ne aflăm, se cuvine să fugim nu
numai de voile noastre, ci şi de lucrurile vieţii, şi, lepădându-ne de toate, să
ne îndeletnicim cu durere în sfânta şi fericita lucrare după Dumnezeu (Ps.
45,10), cercând fiecare cu multă luare-aminte sufletul său prin cugetarea
Dumnezeieştilor Scripturi, fie întru supunere desăvârşită cu mintea şi
trupul, fie întru linişte, acea petrecere cu totul lăudată şi îngerească, mai

1094
ales cei pătimaşi şi neînfrânaţi împrejurul poftelor mici şi mari ale lor.
„Şezi în chilia ta, şi aceasta toate te va învăţa pe tine”, zice Părintele; şi
iarăşi: „Liniştea este început al curăţeniei sufletului”, precum mărturiseşte
Marele Vasilie; iar Solomon spune că „migăială vicleană a dat Dumnezeu
fiilor omeneşti, ca să se ostenească întru cele deşarte” (Ecl. 1,13), pentru
ca, fugind de nelucrarea necuvântătoare şi pătimaşă, să nu cadă mai adânc
în cele rele. Iar cel ce s-a izbăvit prin Darul lui Dumnezeu de amândouă
prăpăstiile, şi de nelucrarea cea neroditoare, şi de împrăştierea cea
lumească, şi s-a învrednicit a purta Schima monahală, chip îngeresc după
asemănarea lui Dumnezeu, este dator, mai mult decât toţi, să se
îndeletnicească necontenit şi cu mintea să ia aminte în toată lucrarea, şi să
păstreze în sine o cugetare petrecătoare după Dumnezeu, spre a se ţine pe
treapta la care a fost ridicat, precum îi învaţă Sfinţii Părinţi, Efraim şi
ceilalţi, pe cei începători: unul să aibă necontenit psalm în buze, altul stih,
iar alţii să ia aminte cu mintea la psalmi şi tropare, chiar dacă încă nu s-au
învrednicit de vreo vedere duhovnicească, pentru ca nimeni, nici în lucrare,
nici în călătorie, nici înainte de somn, să nu se afle vreodată afară de
cugetarea lăuntrică; iar împlinind canonul ce i s-a rânduit, să se grăbească
îndată a încuia mintea în cugetarea lui Dumnezeu, ca nu cumva, aflând-o
vrăjmaşul goală de pomenirea Domnului, să arunce asupra ei cumplite
războaie. Şi toate acestea sunt poruncite tuturor; însă dacă cineva, prin
multă nevoinţă, adică prin faptele cele bune trupeşti şi sufleteşti, se va
învrednici a pătrunde în lucrarea duhovnicească şi va plânge cu mintea
pentru sufletul său, acela este dator să păzească precum lumina ochilor
gândirea care aduce lacrimile cele dureroase, până ce „focul şi apa”, după
rânduiala duhovnicească, se vor despărţi: focul fiind durerea inimii şi
credinţa cea fierbinte, iar apa lacrimile; dar acestea nu se dau tuturor, zice
Marele Atanasie, ci numai celor care, prin pomenirea neîncetată întru
linişte, s-au învrednicit a vedea înfricoşatele lucruri ce sunt mai înainte şi
după moarte, precum zice Isaia Pustnicul: „Urechea liniştitorului minunat
aude.” De aceea este scris: „Îndeletniciţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt
Dumnezeu” (Ps. 45,10), căci singura această nevoinţă are puterea de a
naşte în om cunoştinţa lui Dumnezeu şi de a ajuta, mai ales, pe cei foarte
1095
pătimaşi şi neputincioşi, prin petrecerea fără grijă, prin fugirea de lume şi
de vorbe şi de griji, care întunecă mintea, nu numai cele lumeşti, ci chiar şi
cele ce par nevinovate, precum zice Scărarul: „Mic fir de păr a tulburat
ochiul.” Şi Sfântul Isaac ne povăţuieşte să nu socotim că iubirea de argint
este numai alipirea de aur şi de avere, ci orice lucrul spre care atârnă
gândul; căci Domnul zice: „Unde este comoara voastră, acolo va fi şi
inima voastră” (Mt. 6,21), fie ea în cele dumnezeieşti, fie în lucrurile şi
înţelesurile pământeşti. Pentru aceasta tuturor li se cuvine să se îngrijească
şi să se îndeletnicească după Dumnezeu: cei din lume, măcar pe jumătate,
cum s-a zis mai sus, ca prin puţină osteneală să intre în înţelegere şi
cunoştinţă duhovnicească; iar cei liberi cu totul de griji, să se dedice pe
deplin şi să aibă toată voia întru a bine plăcea lui Dumnezeu, ca El să vadă
intenţia lor şi să le dăruiască odihna prin cunoştinţa Duhovnicească,
aducându-i treptat către vederea cea dintâi, prin care se câştigă zdrobirea
de inimă şi sărăcia cu duhul; iar apoi, ridicându-i din vedere în vedere, să-i
învrednicească a păzi toate fericirile, până ce vor ajunge în pacea
gândurilor, care este, precum zice Sfântul Nil, luând mărturia din psalm,
locul lui Dumnezeu: „Şi s-a făcut în pace locul Lui” (Ps. 75,2).
Pentru cele opt priviri gânditoare (Duhovniceşti)
Iar privirile duhovniceşti, precum mi se pare după mărturia Sfinţilor,
sunt opt la număr: cele şapte dintâi aparţin veacului acestuia, fiind lucrări
ale sufletului în vremea nevoinţei, iar a opta este lucrarea veacului ce va să
fie, după cum grăieşte Sfântul Isaac.
Întâia privire este cunoştinţa necazurilor şi a ispitelor acestei vieţi, după
Sfântul Dosofteiu, prin care omul se mâhneşte adânc de toată paguba pe
care a pătimit-o firea omenească prin păcat şi vede cât s-a depărtat de
frumuseţea cea dintru început.
A doua este cunoştinţa greşalelor noastre şi a nenumăratelor facerilor de
bine ale lui Dumnezeu, după cum arată Scărarul, Sfântul Isaac şi mulţi
dintre Părinţi, prin care sufletul se vede dezgolit în toată neputinţa lui şi

1096
pricepe cât de mult l-a acoperit bunătatea dumnezeiască, chiar şi atunci
când el însuşi a umblat în neştiinţă şi întunecare.
A treia privire este înţelegerea celor cumplite ce sunt mai înainte de
moarte şi după moarte, aşa precum se află arătat în toate Dumnezeieştile
Scripturi, care pun înaintea minţii judecata, despărţirea, măsura faptelor şi
starea sufletului în veşnicie, pentru ca omul, cutremurându-se, să se
întoarcă spre pocăinţă.
A patra este înţelegerea petrecerii Domnului nostru Iisus Hristos în
lume, şi a Ucenicilor şi Apostolilor Lui, precum şi a celorlalţi Sfinţi,
Mucenici şi Cuvioşi, atât cuvintele cât şi lucrările lor, prin care sufletul se
luminează şi îşi vede calea pe care este dator a merge.
A cincea privire este cunoştinţa firii şi a schimbării lucrurilor, precum
învaţă Grigorie şi Damaschin, prin care omul ajunge să înţeleagă rânduiala
lumii şi legile puse de Dumnezeu în creaţie. A şasea este privirea celor ce
sunt, adică cunoştinţa şi înţelegerea zidirilor simţite ale lui Dumnezeu,
contemplarea ordinii, frumuseţii şi înţelepciunii Sale în toate lucrurile
văzute.
A şaptea este înţelegerea zidirilor gânditoare, adică a puterilor celor
netrupeşti şi a lucrărilor lor, după măsura dăruită de Dumnezeu.
Iar a opta, cea mai înaltă dintre toate, este cunoştinţa despre Dumnezeu,
care se numeşte Cuvântare de Dumnezeu, lucrare ce se dă numai în veacul
ce va să fie, celor ajunşi la desăvârşirea nepătimirii.
Aceste opt priviri se împart astfel: cele trei dintâi sunt ale celui lucrător,
pentru ca, prin multe şi amare lacrimi, să-şi cureţe sufletul de toate
patimile, iar după dar să poată primi de la Dumnezeu şi pe celelalte; iar
cele cinci de pe urmă sunt ale văzătorului, adică ale cunoscătorului, ca
acela să poată păzi bine atât faptele bune trupeşti, cât şi pe cele învăţătoare
de nărav, adică sufleteşti, şi să le lucreze pururea, din care se învredniceşte
simţirii acelor înţelesuri arătate şi gândite. Căci din cea dintâi privire
primeşte lucrătorul începutul cunoştinţei, şi din acel ceas începe a se îngriji

1097
de lucrare şi a cugeta în înţelesurile ce i se dau, sporind întru ele până ce va
veni în deprinderea unor asemenea vederi; şi astfel, de la sine însuşi,
ajunge întru celelalte cunoştinţe, trecând firesc din una în alta. Iar pentru
ca să se facă mai arătat ceea ce grăim, voi spune câte ceva despre fiecare în
parte, deşi nu pot descoperi pe deplin ce se vede şi ce se lucrează în
acestea, ci numai spre a arăta pricina pentru care suntem datori a ne
cunoaşte pe noi înşine şi a înţelege ce să facem atunci când darul începe a
deschide ochii sufletului, spre a se minuna şi a se cutremura din
înţelesurile şi graiurile ce pot săde înlăuntrul nostru frica cea mântuitoare,
adică zdrobirea sufletului.
Arătare trebuincioasă pentru întăia cunoştinţă,
şi cum să cuvine a să începe aceasta
Pentru întâia cunoştinţă, din care se nasc şi celelalte, se cuvine mai întâi
să vorbim, şi anume că cel ce s-a învrednicit a intra în această primă
luminare este dator să stea către răsărituri, precum odinioară Adam, şi să
cugete astfel: „Şezut-a Adam atunci şi a plâns înaintea desfătării Raiului,
bătându-şi faţa cu mâinile şi grăind: Milostive, miluieşte-mă pe mine cel
căzut!” Asemenea, să-şi aducă aminte şi de celălalt icos: „Văzând Adam pe
îngerul care îl împingea şi a închis uşa grădinii celei dumnezeieşti, a
suspinat din adânc şi a zis: Milostive, miluieşte-mă pe mine cel căzut!” Și,
semănând în sufletul său toate câte s-au făcut atunci, să înceapă plângerea
cu suspinuri din tot sufletul, şi, clătinându-şi capul cu durerea inimii, să
grăiască: „Vai mie, păcătosului, ce am pătimit! Vai mie, ce am fost şi ce m-
am făcut! Vai mie, ce am pierdut şi ce am aflat! În locul Raiului, această
lume stricată; în locul lui Dumnezeu şi al petrecerii cu îngerii, pe diavolul
şi pe dracii cei necuraţi; în locul odihnei, osteneală; în locul bucuriei şi
desfătării, necazul şi întristarea lumii; în locul păcii şi al veseliei
neîncetate, frica şi lacrimile cele dureroase; în locul faptelor bune şi al
dreptăţii, nedreptăți şi păcate; în locul bunătăţii şi nepătimirii, răutăţi şi
patimi; în locul înţelepciunii şi al locuirii cu Dumnezeu, necunoştinţă şi
izgonire; în locul negrijii şi al slobozeniei, viaţa cea plină de multe griji şi
robia cea prea rea. Vai mie! Cum împărat m-am zidit şi rob patimilor din
1098
neînţelegere m-am făcut! Amar mie ticălosului! Cum în locul vieţii, moarte
am agonisit prin neascultare! Amar, amar, vai mie, vai mie! Ce am pătimit
prin nesfătuire! Ce voi face eu, ticălosul? Aici război, aici tulburări; aici
boli, aici ispite; aici primejdii, aici înecări ale corăbiilor; aici frici, aici
necazuri; aici patimi, aici păcate; aici amărăciune, aici strâmtorări. Amar
mie, ce voi face, unde voi fugi? Strâmte îmi sunt toate, precum zice
Susana. Ce să cer nu ştiu: că dacă viaţă aş cere, mă tem de ispitele vieţii şi
de schimbările ei fără de rânduială!” Apoi să aducă aminte cum a văzut
Satana, pe cel ce odinioară strălucea ca luceafărul de dimineaţă, devenit
diavol şi grăind împotrivă; cum pe cel dintâi zidit l-a izgonit; pe Cain l-a
făcut ucigaş de frate; pe Hanaan blestemat; pe Sodomiţi arşi de foc; pe Isav
căzut; pe israeliţi urgisiţi; pe Ghezi şi pe Iuda Apostolul prăbuşiţi prin
iubirea de argint; pe marele împărat şi proroc tânguindu-se pentru două
păcate; pe Solomon, cu atâta înțelepciune, căzut; dintre cei şapte diaconi şi
dintre cei patruzeci de mucenici, unii căzuţi, precum zice Marele Vasilie:
veselindu-se începătorul relelor, a răpit din cei doisprezece pe Iuda, din
Eden pe om, şi dintre cei patruzeci pe cel căzut. Despre care acelaşi Vasilie
iarăşi plângând zice: „Deşertul cu mintea şi veşnicul de tânguire, care de
amândouă vieţile s-a lipsit şi prin foc s-a topit şi către focul cel nestins s-a
dus.” Şi, pomenindu-i pe cei fără număr care au căzut, nu numai
necredincioşi, ci şi mulţi dintre cei ce au nevoit în vremea Părinţilor, după
multe sudori, să zică: „Ce sunt eu, cel mai rău şi mai neputincios decât
toţi? Ce voi zice despre mine? Când Avraam, despre sine, grăia că este
pământ şi cenuşă; când David se numea pe sine câine mort şi purice; când
Solomon se numea copilaş mic, neştiind dreapta şi stânga; când cei trei
tineri mărturiseau: ruşine şi ocară ne-am făcut Ţie; când Isaia grăia: Vai
mie, că sunt om cu buze necurate!; când Ieremia se socotea prea tânăr şi
neîndemânatic; când Apostolul Pavel se numea pe sine întâiul păcătos; şi
ceilalţi toţi, nimic fiind, aşa mărturiseau. Ce voi face eu, deci? Unde mă
voi ascunde de relele mele cele multe? Ce voi face eu, care sunt nu numai
nimic, ci mai rău decât acela care niciunde nu este nimic? Acela măcar nu
a păcătuit, nici binefaceri nu a primit, precum eu. Vai mie! Cum voi săvârşi
restul vieţii mele? Cum voi scăpa de cursele diavolului? Că dracii sunt
1099
nematerialnici şi fără de somn, iar moartea este aproape, iar eu sunt
neputincios!” Şi atunci să strige din tot sufletul: „Doamne, ajută-mă pe
mine, nu lăsa zidirea Ta să piară, că Ţie Îţi pasă de mine, ticălosul! Arată-
mi, Doamne, calea în care voi merge, că către Tine am ridicat sufletul meu.
Nu mă părăsi, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine; ia
aminte spre sufletul meu, Doamne al mântuirii mele!” Şi aşa se va zdrobi
sufletul, dacă are cât de mică simţire, iar zdrobindu-se în astfel de cugete şi
deprinzând frica cea dumnezeiască, începe mintea a înţelege şi a cugeta
cuvintele privirii celei de-a doua.
Pentru a doua privire
Vai mie ticălosului, ce voi face şi ce mă voi face, eu care mult am greşit
şi multe faceri de bine am primit, iar neputincios sunt peste măsură, având
asupra mea ispite multe şi trândăvia ce mă ţine, iar uitarea mă întunecă şi
nu mă lasă să mă văd pe mine însumi şi mulţimea relelor mele, ştiind bine
că necunoştinţa este rea şi călcarea cea întru cunoştinţă este şi mai rea, iar
fapta bună cu anevoie se îndreaptă, în timp ce patimile sunt multe, dracii
vicleni, păcatul lesnicios, moartea aproape şi darea de seamă amară; amar
mie, ce voi face, unde voi scăpa de mine însumi, de vreme ce chiar eu sunt
pricina pierzării mele, că m-am cinstit cu stăpânirea de sine şi nimeni nu
mă poate sili, ci eu singur am păcătuit şi păcătuiesc pururea, şi lenevos
petrec în tot lucrul bun, iar cel ce ar trebui să mă silească, adică eu însumi,
nu se află, şi tot eu sunt acela ce trebuie să-mi fiu pricină de îndreptare, în
timp ce Dumnezeu, bun şi iubitor de oameni, pururea doreşte pocăinţa şi
întoarcerea mea către El, îngerii mă iubesc şi mă păzesc, oamenii
asemenea voiesc sporirea mea, iar dracii nu pot pe cineva să-l silească dacă
nu voieşte el însuşi să piară, fie din lenevire, fie din desnădăjduire; dar cine
este pricina tuturor acestora, dacă nu numai eu, ticălosul? Iată puţin am
cunoscut cum piere sufletul meu şi totuşi nu voiesc a pune început bunei
cinstiri. Pentru ce, suflete al meu, te leneveşti asupra ta? Pentru ce nu te
ruşinezi înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui păcătuind, aşa cum te
ruşinezi înaintea oamenilor? Vai mie ticălosului, vai mie, că nici măcar ca
de un om nu mă ruşinez de Dumnezeu, Făcătorul şi Stăpânul meu! Căci
1100
înaintea unui om nu îndrăznesc să păcătuiesc, ci toată meşteşugirea o fac
ca să mă arăt drept şi nevinovat, iar înaintea lui Dumnezeu stând, gândesc
cele viclene şi grăiesc fără ruşine; o, nebunia mea, că răul făcând nu mă
tem de Dumnezeu cel ce vede toate, iar unui om nu pot să-i mărturisesc ale
mele spre îndreptare; amar mie că de muncă ştiu şi nu voiesc a mă pocăi,
împărăţia cerească o iubesc, dar fapta bună nu o am; întru Dumnezeu cred,
dar poruncile Lui neîncetat le calc; pe diavol îl urăsc, dar cele ce-i plac lui
nu încetez a le face. Dacă m-aş ruga, mă lenevesc şi ca un nesimţitor mă
aflu; dacă postesc, mă înalţ şi mai mult mă osândesc; dacă aş privighea, mi
se pare că fac ceva de seamă, spre a mă socoti vrednic, deşi nici aceasta nu
este trebuincioasă spre laudă; dacă citesc, ori pentru multa învăţătură şi
mărirea deşartă mă întunec mai mult, ori cunoscând şi nefăcând mă
osândesc cu mai mare asprime. Dacă, prin darul lui Dumnezeu, încetez de
a păcătui prin faptă, prin cuvânt păcătuiesc pururea, iar dacă şi de aceasta
m-ar acoperi darul Domnului, atunci prin gânduri Îl întărât, neîncetat, pe
Făcătorul meu.
O, ce voi face? Oriunde m-aş duce, păcate aflu; pretutindenea draci;
desnădăjduirea însă este mai rea decât toate. Pe Dumnezeu L-am întărâtat,
pe îngeri asemenea i-am mâhnit, pe oameni i-am vătămat şi smintit de
multe ori. Aş fi vrut, Doamne, cu lacrămi să şterg zapisul greşalelor mele
şi în cealaltă vreme a vieţii mele, prin pocăinţă, să-Ţi bineplăcesc Ţie, dar
vrăjmaşul mă amăgeşte şi îmi luptă neîncetat sufletul; pentru aceasta strig:
Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă! Păcătuit-
am Ţie, Mântuitorule, ca fiul cel risipitor: primeşte-mă, Părinte, pe mine
cel ce mă căiesc şi mă miluieşte, Dumnezeule! Strig către Tine, Hristoase
Mântuitorule, glasul vameşului: curăţeşte-mă ca pe acela şi mă miluieşte!
Oare ce va fi în cele de apoi? Sau ce este ceea ce va să fie? Vai mie
ticălosului, vai mie! Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvor de
lacrămi, ca să plâng după vrednicie? Pentru că eu nu pot a face aceasta;
veniţi, munţilor, acoperiţi-mă pe mine păcătosul! O, ce voi zice? Câte bune
mi-a făcut Dumnezeu, pe care numai El le ştie, şi câte rele a arătat neştiinţa
mea, prin faptă, prin cuvânt şi cuget, întinând pururea pe Făcătorul de

1101
bine; şi pe cât El îndelung rabdă, pe atât eu îl defăimez, făcându-mă mai
nesimţitor decât pietrele cele neînsufleţite. Dar nu mă desnădăjduiesc, ci
cunosc iubirea Ta de oameni; pocăinţă nu am, nici lacrămi, pentru aceea Te
rog pe Tine, Mântuitorule: mai înainte de sfârşit întoarce-mă şi îmi dă
pocăinţă, ca să mă izbăvesc de muncă. Doamne Dumnezeul meu, nu mă
părăsi, că nimic nu sunt înaintea Ta, ci păcătos întru totul; şi unde aş afla
simţirea relelor mele celor multe, când tocmai această nesimţire este mare
osândă? Ce se cuvenea să faci, Doamne, pentru mine, după dar, şi nu ai
făcut? Pentru mine ai făcut cerul şi pământul, cele patru stihii şi toate cele
alcătuite din ele, precum zice Teologul. Iar celelalte le voi tăcea, că nu este
vreme să grăiesc despre mulţimea binefacerilor Tale; căci cine poate
pricepe facerile de bine cele nemăsurate ce le faci pentru mine, măcar de ar
avea şi minte îngerească? Iar eu, pentru nepocăitul meu obicei, din toate
voi cădea, ticălosul. Şi astfel, cugetând unele ca acestea, după oarecare
vreme vine întru a treia cunoştinţă şi, plângând neîncetat, grăieşte…

Pentru privirea a treia

Vai mie, ce fel de luptă are sufletul când se desparte de trup; vai mie, cât
lăcrimează atunci şi nu este nimeni care să-l miluiască, căci, pironindu-şi
ochii către îngeri, în deşert se roagă, iar către oameni întinzându-şi
mâinile, nu are pe cel ce să-i vină în ajutor, şi eu plâng şi mă tânguesc când
cuget la moarte şi văd în mormânt zăcând frumuseţea noastră, cea zidită
după chipul lui Dumnezeu, grozavă, neslăvită, fără chip şi fără strălucire; o
minune şi o taină înfricoşată este aceasta care s-a făcut cu noi, cum ne-am
dat stricăciunii şi ne-am înjugat cu moartea cu adevărat prin porunca lui
Dumnezeu, precum este scris (Facere 3,19). Vai, vai, ce voi face, eu, întru
tot ticălosul, în vremea morţii, când vor înconjura dracii sufletul meu şi vor
avea scrise înaintea lor toate lucrările mele, cele cu voie şi fără voie, cele
cu cuvântul, şi cu lucrul, şi cu cugetul, cerând de la mine răspuns pentru
toate, şi vai mie, că şi fără de alt păcat sunt osândit pentru poruncile pe
care nu le-am păzit cu cuviinţă. O ticăloase suflete, spune-mi acum: unde
sunt făgăduinţele Botezului, unde este împreunarea cu Hristos şi lepădarea
1102
de satana, unde este păzirea poruncilor lui Dumnezeu, unde este urmarea
lui Hristos prin faptele bune trupeşti şi sufleteşti prin care m-am chemat
creştin, unde este făgăduinţa chipului călugăresc? Iar dacă invoci neputinţa
trupească, unde este credinţa cea care aruncă toată grija spre Dumnezeu,
prin care ai fi putut să muţi şi munţii, de ai fi câştigat-o ca un grăunte de
muştar (Matei 17,20)? Unde este desăvârşita pocăinţă, care depărtează cu
totul orice lucru şi cuvânt viclean? Unde este zdrobirea sufletului şi
plânsul cel desăvârşit, unde este blândeţea, milostenia, curăţia inimii de
gândurile cele viclene? Unde este înfrânarea cea cuprinzătoare, care ţine
toate mădularele trupului şi întreaga înţelegere şi voie, nemişcându-se
afară de trebuinţa cea de nevoie spre mântuirea sufletului sau spre vieţuirea
trupească? Unde este răbdarea, care suferă necazurile cele în multe chipuri
pentru Împărăţia Cerurilor; unde este mulţumirea întru toate, rugăciunea
neîncetată, grija morţii, lacrimile minciunii, dacă la ale dragostei nu am
ajuns, priceperea cea după Dumnezeu, care păzeşte sufletul de cursele
vrăjmaşilor şi luptătorilor; unde este întreaga înţelepciune, care depărtează
tot ceea ce nu se face după Dumnezeu, fie lucrat, fie gândit; unde este
bărbăţia, ce suferă cele cumplite şi îndrăzneşte asupra vrăjmaşilor prin
nădejde; unde este dreptatea, care dă fiecăruia cele deopotrivă; unde este
smerita cugetare, care cunoaşte neputinţa proprie şi necunoştinţa, şi iubirea
de oameni a lui Dumnezeu, prin care vrei să te izbăveşti de toată
meşteşugirea vrăjmaşului; unde este nepătimirea şi dragostea cea
desăvârşită; unde este pacea care covârşeşte toată mintea (Filipeni 4,7),
prin care doream a mă numi fiu al lui Dumnezeu? Căci pe toate acestea
dator este să le aibă cel ce voieşte, fie şi fără puterea trupească, numai din
înainte-voirea sufletului. Oare ce voi zice la acestea, ce voi face eu
ticălosul? Căci chiar dacă puţin mă îndrept din neadeverire, totuşi mă
vădesc că m-am lenevit cu totul într-o parte dintre cele ce erau datoria mea
după putere, şi astfel sub iad voi fi, precum zice Marele Atanasie. Vai de
mine ticălosul, ce mi-am adus mie nu numai prin cele în care am păcătuit,
ci mai ales prin cele pentru care nu am voit să mă pocăiesc; că dacă m-aş fi
căit precum curvarul, ar fi primit întoarcerea mea iubitorul de oameni
Părinte; dacă m-aş fi cunoscut pe mine precum vameşul, pe mine singur,
1103
iar nu pe altul judecând, aş fi primit şi eu iertare de la Dumnezeu; dar mai
ales, dacă m-aş fi rugat din tot sufletul precum acela. Iar acum nici pe sine
nu mă văd a fi unul ca acela, pentru aceasta mă tem de locuinţa în iad cu
dracii şi de judecata cea ce va să fie; că acolo râu de foc este, şi scaunele,
şi cărţile deschise, îngerii şi toată firea oamenilor stând înainte, toate goale
şi arătate înaintea Judecătorului Celui Drept. Vai mie, cum voi suferi
mustrarea, mânia înfricoşatului şi nemitarnicului Judecător, alergarea
îngerilor celor nenumăraţi, cererea cu înfricoşată îngrozire a socotelii,
hotărârea cea fără întoarcere, tânguirea cea neîncetată şi lacrima cea
nefolositoare, întunericul cel neluminos, viermele cel neadormit, focul cel
nestins şi muncile cele în multe chipuri, căderea din împărăţie, depărtarea
de sfinţi, îndepărtarea de îngeri şi înstrăinarea de Dumnezeu, împuţinarea
sufletului şi moartea cea veşnică. Vai mie păcătosului, ce am pătimit şi
pentru ce să pier rău, când încă am vreme de pocăinţă; Stăpânul mă
cheamă şi eu să nu mă duc? Până când, suflete al meu, vei petrece în
greşeli, până când mutarea pocăinţei? Adu-ţi aminte de judecata ce va să
fie, strigă lui Hristos Dumnezeu: „Cunoscătorule de inimi, greşit-am, mai
înainte până a nu mă osândi pe mine, miluieşte-mă!” ca să nu auzim
atunci, în venirea Ta înfricoşată, Hristoase: „Nu vă ştiu pe voi” (Luca
13,25). Căci în Tine mi-am pus nădejdea, Mântuitorule, deşi poruncile Tale
nu le lucrăm din pricina lenevirii noastre; pentru aceasta ne rugăm Ţie:
cruţă sufletele noastre. Vai mie, Doamne, că Te-am mâniat şi n-am simţit;
dar aceasta mă cutremură, ticălos fiind: oare voi mai trăi puţin ca să plâng
amar, să spăl întinarea trupului şi a sufletului meu? Sau doar un ceas
plângând, iarăşi încetez, rămânând nesimţitor ca întotdeauna? Oare ce voi
face ca să aflu durerea nesocotită a sufletului? Voi posti şi voi priveghea,
dar fără smerenie nu mă folosesc; voi cânta cu gura şi voi citi, dar patimile
mi-au întunecat mintea şi nu pot pricepe puterea celor grăite; voi cădea cu
osârdie înaintea Ta, dătătorule al bunătăţilor, dar nu am îndrăzneală; s-a
desnădăjduit viaţa mea, s-a pierdut sufletul meu; Doamne, ajută-mă şi
precum pe vameşul primeşte-mă (Luca 18,14), căci ca fiul curvar zic şi eu:
„Greşit-am la cer şi înaintea Ta” (Luca 15,18); şi ca femeia cea care a
lăcrimat, nu mă lepăda, ci primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc. Căci
1104
şi eu, ticălosul, sunt desnădăjduit pentru mulţimea păcatelor mele, dar în
noianul cel nemărginit al îndurărilor Tale îmi arunc desnădejdea sufletului;
şi cutez a-mi aduna mintea în sfânta Ta pomenire şi, sculându-mă, măcar o
cerere voi face în frică şi cutremur mult, ca să mă învrednicesc şi eu,
nevrednicul, a fi robul Tău şi, după dar, a avea minte fără patimă,
neînchipuită, fără formă şi nematerialnică; să cad înaintea Ta, unuia
Dumnezeu şi Făcătorului tuturor, precum Daniil odinioară înaintea
îngerului Tău, pe genunchi şi pe coatele umerilor (Daniel 8,17), aducându-
Ţi întâi mulţumire, apoi mărturisire, şi aşa să încep a căuta Sfânta Ta voie
eu, ticălosul, mărturisind Ţie darul pentru toate bunătăţile în care m-ai
învrednicit, pe mine, ţărâna şi cenuşa, şi pentru că m-ai învrednicit cu
singura minte să stau înaintea Ta pământean fiind, strigând din tot sufletul
către Tine, precum mi se pare că mă aflu în faţa Ta. Stăpâne mult
milostive, mulţămescu-Ți Ție, slăvescu-Te și Te laud, și mă închin înaintea
Ta, că m-ai învrednicit pe mine nevrednicul a aduce mulțămire în ceasul
acesta, și a avea oarecare aurire și simțire pentru minunatele Tale faceri de
bine, cele ce ai făcut și faci cu noi după Dar, atât sufletești cât și trupești,
nemăsurate și neurmate, arătate și nearătate, cunoscute și necunoscute;
mărturisesc darurile Tale și nu ascund facerile Tale de bine, ci
propoveduiesc milele Tale, grăind cu Psalmistul: „Mărturisi-mă-voi Ție,
Doamne Dumnezeul meu, cu toată inima mea, și voi slăvi Numele Tău în
veac, că mila Ta mare este spre mine” (Ps. 35,11-12), că nespusă este
suferirea și îndelunga Ta răbdare asupra mulțimii păcatelor mele și a
fărădelegilor pe care le-am făcut, le fac și voiesc a le face, dintru care m-a
izbăvit Darul Tău, fie ele în cunoștință sau necunoștință, în cuvânt, în lucru
sau în cuget, toate acestea cunoscându-le Tu, Doamne, știutorule de inimi,
din ziua nașterii mele până la sfârșitul vieții mele; pentru care îndrăznesc
eu, prea ticălosul, a sta înaintea Ta și a mărturisi: păcătuit-am, nelegiuit-
am, strâmbătate am făcut și rău înaintea Ta am lucrat, și nu sunt vrednic a
privi înălțimea Cerului. Ci îndrăznind la iubirea Ta de oameni cea nespusă
și mai presus de minte bunătate, strig: „Miluește-mă, Doamne, că
neputincios sunt” (Ps. 6,2) și iartă-mi mie mulțimea relelor mele, și nu mă
lăsa a mai păcătui nici a mă rătăci din calea cea dreaptă, nici a vătăma sau
1105
necăji pe cineva; ci înfrânează toată răutatea mea și obiceiul cel viclean, și
pornirea cea necuvântătoare a sufletului și a trupului, a mâniei și a poftei,
și mă învață să fac Sfânta Ta voie. Și miluiește, Doamne, pe frații și
părinții mei și pe toți de pretutindenea: pe monahi și pe preoți, pe
născătorii mei, pe frați și rudenii, pe cei ce ne slujesc și ne-au slujit, pe cei
ce se roagă și ne-au poruncit să ne rugăm pentru dânșii, pe cei ce ne urăsc
și pe cei ce ne iubesc, pe cei pe care i-am vătămat sau i-am scârbit
vreodată, pe cei ce mi-au făcut mie vreodată rău sau vor mai face, și pe toți
cei ce cred întru Tine. Și iartă-ne nouă toată păcătuirea, cea de voie și cea
fără de voie, și păzește viața noastră și ieșirea din lumea aceasta de
duhurile cele necurate și de toată ispita, păcatul și vicleșugul, și de părere,
desnădăjduire, necredință, mândrie, înălțare, temere, înșelare, tiranie, și de
furarea și cursa diavolului; și ne dăruiește toate cele folositoare sufletelor
noastre în acest veac și în cel ce va să fie, precum binevoiește iubirea Ta de
oameni. Și odihnește pe cei mai înainte duși părinții și frații noștri, și prin
rugăciunile tuturor miluiește ticăloșia mea, milostivește-Te spre pierzarea
mea, vezi durerea mea întru toate, îndreptează viața mea, ocârmuiește
petrecerea mea și sfârșitul în pace, și fă din mine ce voiești și precum
voiești, fie că voiesc, fie că nu voiesc, numai să nu mă lipsesc de starea cea
de-a dreapta Ta în ziua Judecății, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul
meu, măcar de aș fi cel mai de pe urmă dintre toți robii Tăi mântuiți; și
împacă lumea și miluiește pe toți precum știi, și mă învrednicește pe mine
împărtășirii Preacuratului Tău Trup și Cinstitului Tău Sânge, spre iertarea
păcatelor, spre împărtășirea Sfântului Tău Duh, spre logodirea vieții
veșnice întru Tine împreună cu aleșii Tăi, prin solirea Preacuratei Maicii
Tale, a Puterilor Cerești și a tuturor Sfinților. Că bine ești cuvântat în vecii
vecilor, Amin.
Iar apoi, întorcându-mă către Preacurata și către Puterile Cerești, grăiesc:
„Întru tot Sfântă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, și voi toate Cereștile
Puteri ale Sfinților Îngeri și Arhangheli, și toți Sfinții, soliți pentru mine
păcătosul. Stăpâne Dumnezeule, Părinte Atotțiitorule, Doamne, Fiule
Unule-Născut, Iisuse Hristoase, și Duhule Sfinte, o Dumnezeire, o Putere,

1106
miluiește-mă pe mine robul Tău nevrednic, că bine ești cuvântat în veci,
amin." Și îndată zic către gândurile mele: „Veniți să ne închinăm și să
cădem la Împăratul nostru Dumnezeu”, de trei ori, și încep a ceti Psalmii,
făcând după fiecare Antifon întreit „Sfinte Dumnezeule”, închizând mintea
întru cele ce se grăiesc; iar după sfârșitul celor patruzeci de „Doamne,
miluiește”, și după fieștecăruia Antifon, rugăciune făcând, zic în mine,
închinându-mă: „Greșit-am, Doamne, iartă-mi mie”, o dată; apoi sculându-
mă și ridicând mâinile în sus, zic: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine
păcătosul”, o dată. Iar când Darul smerește inima și aduce umilință, datoria
este să păzesc mintea nelucrătoare, chiar dacă gura încetează cântarea, iar
cugetul se robește robirii celei bune, după cuvântul Sfântului Isaac, căci
atunci nu este vremea răsădirii, ci a culesului; și de aceea trebuie să rămân
în acele înțelegeri, ca să se adâncească umilința inimii și lacrămile cele
după Dumnezeu să izvorască, căci „umilindu-te, rămâi într-însul”, precum
zice cel al Scării. Căci toată lucrarea trupească, postul, privegherea,
cântarea psalmilor, cetirea, liniștea și toate celelalte, pentru aceasta se fac:
ca să curățească mintea; iar mintea fără plângere nu se poate curăți ca să se
unească cu Dumnezeu prin rugăciunea curată, care o eliberează de toate
înțelegerile și o face fără de chip și fără de formă. Toate acestea sunt bune,
dar fiecare are trebuință de socoteală, ca să se facă bine și la vreme; căci
fără socoteală nu cunoaștem firea lucrurilor. Și poate că unii se smintesc
când văd nepotrivindu-se unele cuvinte ale Sfinților Părinți cu rânduielile
Bisericii, precum cântarea troparelor și a cântărilor; dar cel al Scării zice
despre cei ce plâng după Dumnezeu că aceștia nu se vor apleca spre
cântări; iar Sfântul Isaac scrie despre cei ce se roagă curat că adesea mintea
se adună în rugăciune, și fără silire cade omul la pământ precum Daniil, cu
mâinile întinse și ochii la Crucea lui Hristos, și gândurile se schimbă, iar
mădularele slăbesc de înțelegerile cele noi și minunate ce se nasc în inimă.
Mulți Sfinți au scris despre acestea, că prin trezvia minții nu numai
cântările și psalmii se covârșesc, ci și mintea singură se uită pe sine,
precum zice Sfântul Nil. Iar Biserica, cunoscând neputința noastră, a
rânduit cântările și troparele ca prin dulceața lor să ne tragă spre
Dumnezeu, necunoscători fiind, ca fără de voie; iar cei ce au cunoștință se
1107
ridică prin cuvinte la înțelegeri duhovnicești, precum zice Damaschin, și
pe cât sporim în obiceiul gândurilor după Dumnezeu, pe atât dorirea Lui
ne trage mai sus, ca să ajungem a ne închina „în Duh și în adevăr” (Ioan
4,24), și după Apostolul: „Cinci cuvinte voi zice cu mintea mea, decât zece
mii în limbă” (1 Cor. 14,19), și iarăși: „Voiesc ca bărbații în tot locul să
ridice mâini cuvioase, fără de mânie și fără de gânduri” (1 Tim. 2,8); căci
una sunt lecuirile neputinței și alta sunt săvârșirile minții. Şi aceasta este
deslegarea unora ca acestora căutări, pentru că toate adecă sunt bune în
vremea lor, însă nu toate în vreme nepotrivite să văd necunoscătorilor, căci
fieştecărui lucru, precum zice Solomon, „vremea este la tot lucru” (Ecl.
3,1); iar când ar ajunge cineva la gânduri bune, dator este a lua aminte cu
de-adinsul ca să rămâie într-însul unele ca acestea priviri, ca nu cumva din
lenevire sau din înălţare a se părăsi de Dar, precum grăieşte Sfântul Isaac,
că dacă cresc în sufletul omului gândurile cele după Dumnezeu şi îl aduc
spre maî mare umilinţă şi smerenie, dator este pururea a mulţămi şi a
mărturisi lui Dumnezeu, ca unul ce s-a învrednicit a cunoaşte unele ca
acestea, nevrednic pre sine socotindu-se; iară de vor înceta şi se va
întuneca iarăşi cugetul şi se va pierde frica şi plângerea, dator este a se
mâhni şi a se smeri cu lucrul şi cu cuvântul, de vreme ce acuma l-a părăsit
pe el Darul, spre ca să-şi cunoască neputinţa sa şi prin smerenie să câştige
îndreptare, precum zice Marele Vasilie, că dacă nu s-ar fi lenevit cineva de
plânsul cel după Dumnezeu, nu s-ar fi lipsit de lacrămi atunci când ar fi
voit. Pentru aceasta datori suntem pururea a cunoaşte neputinţa noastră şi
Darul lui Dumnezeu, nici a ne desnădăjdui pre noi înşine orişice ni s-ar
întâmpla, nici iarăşi a îndrăsni ca şi cum am fi ceva, ci mai ales a nădăjdui
pururea spre Dumnezeu cu smerenie. Şi acestea adecă celuia ce caută
lacrămi multe i se cuvin, atât cu lucrul cât şi cu cuvântul, pentru că de atâta
Dar s-a învrednicit şi n-a păzit cunoştinţa lui Dumnezeu, fie pentru
lenevirea cea ce a apucat înainte, fie pentru cea de faţă, fie pentru cea ce va
să fie, fie pentru înălţare precum s-a grăit; iară celuia ce de bună voie a
părăsit unele ca acestea dăruiri, grăiesc adecă despre plâns, lacrămi,
înţelegerile cele luminos strălucitoare, ce alt i se cade, fără numai vaiul,
pentru că nu are lumea mai nebun decât pe unul ca acesta, ca pre cela ce s-
1108
a învrednicit de cele afară de fire, prin care trebuia, după Dar, să ajungă la
cele mai presus de fire, adică la lacrămile înţelegerii şi ale dragostei, şi
pentru oarecare nimicuri, gânduri streine sau voiri osebitate, se întoarce în
necunoştinţa dobitoacelor, „precum câinele la borâtura sa” (2 Pet. 2,22).
Însă de ar voi şi s-ar îndeletnici iarăşi după Dumnezeu, în cetirea
Dumnezeieştilor Scripturi cu luare aminte şi cu grija morţii, şi şi-ar păzi
mintea, pre cât ar putea, de gândurile cele deşarte întru rugăciune, atunci
are a afla iarăşi cele ce a perdut; şi mai ales dacă nu s-ar scârbi nicicând
asupra cuiva, măcar de ar pătimi cele mai mari rele de la dânsul de multe
ori, şi de nu va lăsa nici pe altul a se necăji asupra lui, ci cu toată puterea îl
va vindeca pe acela, cu lucrul şi cu cuvântul, atunci mai ales se veseleşte
mintea, izbăvindu-se de turburarea mâniei, şi se face iscusit spre a nu se
lenevi nicidinioară de sufletul său, temându-se să nu fie iarăşi părăsit; şi
din frică petrece necăzut, având pururea lacrămile pocăinţei şi ale
plânsului, până ce se va sui în ale dragostei şi ale bucuriei, dintru care va
veni întru pacea gândurilor cu Darul lui Hristos. Şi acestea adecă aşa sunt;
iară noi ceî încă pătimaşi şi grei la inimă datori suntem pururea a cugeta
graiurile plânsului şi a cerca pre înşine în fieştecare zi, şi mai înainte de
canonul cel hotărât, şi în mijlocul acestuia, şi la sfârşit, măcar puţin
lucrând, ceî mai neputincioşi spre cea după Dumnezeu deşteptare şi
îndeletnicire, precum zice Sfântul Isaac; ori deşerţi şezând împreună, ceî
ce au ochi nedormitaţi şi cuget treaz, precum zice cel al Scării, pentru ca să
se stoarcă sufletul nostru şi să înceapă a lăcrăma, precum zice Sfântul
Dorofteiu. Ci acestea s-au grăit adecă pentru cele mai înainte arătate întru
cele trei vedenii, ca să ne învrednicim a veni întru celelalte vedenii, dintru
care acum urmează cea de-a patra.
Pentru privirea a patra
Aceasta este gândirea cea prea dulce a pogorârii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos şi a petrecerii Lui în lume, gândire din care ne vine, după
puţin, puterea de a uita chiar şi hrana trupească, precum zice Marele
Vasilie, şi precum pe preaferecitul David l-am auzit că uita a mânca pâinea
sa (Ps. 101,5), după cum zice cel al Scării, căci întru aceasta se hrăneşte
1109
cugetul omului cu cele minunate ale lui Dumnezeu, întru îngrozire multă,
şi se nedumereşte spre răsplătire, precum arată Vasilie văzătorul de cele
cereşti, întrebând: „Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a
răsplătit nouă?”, căci pentru noi Dumnezeu S-a făcut întru oameni; pentru
firea cea stricată, „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi” (Ioan
1,14); către cei nemulţumitori, Făcătorul de bine; către cei robiţi,
Slobozitorul; spre cei ce şedeau întru întuneric, Soarele dreptăţii; pe Cruce,
Cel fără de patimă răbdând; în iad, Lumina; în moarte, Viaţa; învierea
pentru cei căzuţi, către Care strigăm: „Dumnezeul nostru, slavă Ţie!”. Şi
iarăşi grăieşte Ioan din Damasc: „Umplutu-s-a de aceasta cerul, şi
marginile pământului s-au înfricoşat, că Dumnezeu S-a arătat oamenilor
trupeşte, şi pântecele Tău S-a făcut mai desfătat decât cerurile; pentru
aceasta pe Tine, de Dumnezeu Născătoare, începătoriile cetelor îngerilor şi
ale oamenilor Te măresc”. Şi iarăşi: „Înfricoşatu-s-a tot auzul de negrăita
pogorâre a lui Dumnezeu: cum Cel Preaînalt, de bunăvoie, S-a pogorât
până la trup, din pântece feciorelnic făcându-Se om, pentru cea
Preacurată…”. Şi ne cheamă: „Veniţi, noroadelor, ascultaţi-mă pe mine; să
ne suim la muntele cel sfânt, cel ceresc, nematerialnic, ca să stăm în
cetatea Dumnezeului Celui viu, şi să privim gânditor Dumnezeirea cea
nematerialnică a Părintelui şi a Duhului, care au strălucit întru Fiul Cel
Unul-Născut; şi îndulcitu-m-ai cu dorire, Hristoase, şi m-ai schimbat cu
Dumnezeiasca Ta dragoste; ci arde cu focul cel nematerialnic păcatele
mele şi mă învredniceşte a mă desfăta de desfătarea cea întru Tine, ca, de
cele două veselindu-mă, să măresc bună-venirea Ta, Bunule; că ‘tot eşti
dulceaţă, Mântuitorule, tot eşti poftire şi dorire cu adevărat nesăţioasă, tot
eşti frumuseţe neurmată’ (Cânt. C. 5,17)”. Iar cel ce a luat prin faptele cele
bune trupeşti şi sufleteşti cunoştinţa unora ca acestora şi a tainelor ascunse
întru cuvintele Sfinţilor Bărbaţi şi ale Dumnezeieştilor Scripturi, şi mai
ales ale Sfinţitelor Evanghelii, acela nu încetează din dorirea lui Dumnezeu
şi din lacrimile cele multe, care i se fac lui fără de silă şi de-a pururea; iar
noi, cei ce numai auzim din sfintele Scripturi, datori suntem necontenit a
ne îndeletnici şi a cugeta, ca prin multa vreme să se tipărească în inima
noastră dorul lui Dumnezeu, precum zice Sfântul Maxim şi precum făceau
1110
Părinţii mai înainte de a lua cunoştinţa cea din sineşi şi dorul cel arzător;
căci, precum zice cineva pentru Sfinţii Mucenici, „tot dorul lor se întindea
către singur Stăpânul”, unindu-se cu dragostea Lui şi cântând. Şi precum
Damaschin spune pentru cei trei tineri: pentru legile părinteşti, fericiţii în
Babilon, înainte primejduindu-se, au scuipat porunca cea nesocotită a
împăratului, şi, împreunaţi fiind cu focul de care nu s-au mistuit,
Atotţiitorului vrednică cântare au adus. Astfel, când ar simţi cineva
minunile lui Dumnezeu, după mărturia Sfântului Isaac, tot se uimeşte şi
uită chiar şi viaţa sa, din înţelegerea Dumnezeieştilor Scripturi; nu precum
noi, care puţin ne uimeşte cuvântul, iar apoi din trândăvie, din uitare şi
necunoştinţă iarăşi ne întunecăm şi ne facem simţitori patimilor. Pentru că
cel ce s-a curăţit prin plâns de patimi acela vede tainele cele ascunse în
toate Scripturile şi din toate se înfricoşează, iar mai ales din Sfinţita
Evanghelie, din lucrările şi cuvintele ei; şi vede cum cele cu neputinţă firii
omeneşti, înţelepciunea lui Dumnezeu le-a făcut lesnicioase, încât omul,
după puţină vreme, ajunge prin Dumnezeu bun, încât să iubească şi pe
vrăjmaşi (Mat. 5,44), îndurător, precum Tatăl este (Lc. 6,36), nepătimaş,
precum Dumnezeu este, având toată fapta bună şi desăvârşirea, precum
Părintele desăvârşit este (Mat. 5,48). Şi toate acestea Sfinţita Carte le
învaţă pe om, pentru ca după chipul lui Dumnezeu să se facă. Şi cine nu s-
ar minuna de neguţătoria Sfintei Evanghelii, care, din singura înainte-
voinţă, dă toată odihna şi în veacul de acum şi în cel ce va să fie, cu multă
cinste, precum zice Domnul: „Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc.
18,14)? Căci Petru, lăsând mrejele, a primit cheile Cerurilor; Apostolii,
părăsind cele puţine ale lor, lumea întreagă au câştigat, iar în veacul viitor
„cele ce ochiul nu a văzut şi urechile nu au auzit şi la inima omului nu s-au
suit” (I Cor. 2,9). Şi nu numai la Apostoli s-au făcut acestea, ci la toţi cei
ce înainte le aleg până astăzi, precum zic Părinţii: că, deşi osteneală mare
aveau, însă multă odihnă câştigau, prin viaţa cea netulburată şi fără de
grijă.
Şi cine ni se pare nouă că are odihnă mai mare şi cinste mai înaltă: cel ce
se îndeletniceşte după Dumnezeu şi împlineşte poruncile Lui, sau cel ce

1111
petrece în tulburări, în griji şi în divanuri lumeşti? Cel ce vorbeşte pururea
cu Dumnezeu prin Scripturi şi rugăciune curată şi lacrimi, sau cel ce
priveghează în furări şi fapte fără de lege, câştigând moartea cea îndoită şi
osteneala fără folos? Căci, dacă moartea pentru păcat o primim cu trudă şi
necinste, fără dobândă, oare cum nu am primi moartea pentru mântuire,
prin care se agoniseşte viaţa veşnică? Dar orbire este aceasta: pentru a pieri
suferim osteneli, iar pentru a ne mântui nici viaţa nu o iubim. Căci moartea
pentru împărăţia cerurilor zace înaintea noastră, dar nu o alegem; şi de
aceea suntem mai prejos decât tâlharul şi spărgătorul de morminte, sau
decât ostaşul care, pentru pâine, moartea cea viitoare cu cea de faţă o rabdă
de multe ori. Iar dacă pentru Hristos ar fi cel dintâi scop al vieţii, atunci s-
ar da împărăţia cerurilor celor ce o aleg înainte: în veacul de acum, prin
defăimarea lumii, prin robirea lucrurilor şi biruirea trupului, prin credinţa
cea bună asupra morţii; iar în veacul ce va să fie, prin Darul Învierii celei
de obşte, împreună cu Hristos vecinic împărăţind. Căci moartea este
deopotrivă la păcătos şi la drept, însă deosebirea este multă: şi mor
amândoi ca muritori, dar unul moare fără plată, poate şi osândit, iar celălalt
fericit este şi întru veacul de acum şi întru cel ce va să fie. Şi ce este lucru
mare a câştiga bani, pe care, chiar nevrând, îi va lăsa omul atunci când i se
pare că îi are, nu numai în vremea morţii, ci şi mai înainte de aceasta, de
multe ori, cu multă ruşine şi osteneală şi durere, şi poate chiar moartea unii
au răbdat pentru aceştia, după ispitele nenumărate ale bogăţiei, adică frica,
grija, necazul şi tulburarea cea necontenită, şi de voie şi fără de voie; iar
Sfânta poruncă izbăveşte pe om dintru toate acestea şi dăruieşte negrijă şi
netemere, şi, de multe ori, chiar veselie negrăită, mai ales acelora ce de
bună voie mai înainte cinstesc neaverea, astfel încât nu este dar mai preţuit
decât a se face cineva nepătimaş, neţinându-se nicidecum de mânie, nici de
pofta lucrurilor celor din lume, ci pe toate cele poftite multora socotindu-le
întru nimic, şi ridicându-se deasupra tuturor, ca unul ce petrece în Rai sau,
şi mai înalt, în Cer, prin negrijă şi prin îndeletnicirea cea după Dumnezeu;
căci, atunci când va răbda cu bucurie cele ce vin asupra lui, orice s-ar
întâmpla îl odihneşte, şi, iubind pe toţi, de toţi se face iubit, iar, defăimând
toate, se înalţă mai presus de toate, şi când nu voieşte a avea ceva pentru
1112
care se luptă şi se necăjeşte altul nedobândindu-o, şi poate chiar s-a osândit
dobândind ceea ce dorea, atunci acela, care nu pofteşte nimic, se izbăveşte
prin poruncă de toate relele veacului acestuia şi ale celui viitor; căci cel ce
nu voieşte a avea ceva, nici chiar dintre cele pe care nu le are, de toate este
odihnit şi de bogăție este departe, pe când cel ce pofteşte cele ce nu are
suferă muncă prea mare încă de acum, înaintea muncii celei veşnice. Şi
unul ca acesta rob este, măcar de i s-ar părea că este împărat şi bogat; iar
ce greutate găsim noi în poruncile Domnului, pe care, ticăloşii, nu le
împlinim fără plată, cu atâta osârdie? Căci cel ce a putut înţelege chiar şi
din parte Darul Sfintei Evanghelii şi cele ascunse întru aceasta, găsind
faptele şi învăţăturile Domnului, poruncile şi dogmele Lui, înfricoşările şi
făgăduinţile, acela ştie ce fel de comori necheltuite a aflat, deşi nu poate
povesti după cuviinţă unele ca acestea, căci nespuse sunt cele cereşti; căci
Hristos în Evanghelie S-a ascuns, şi cel ce voieşte a-L afla pe El este dator,
precum zice, a vinde toate averile sale şi a cumpăra Evanghelia, pentru ca
nu numai să-L afle pe El prin cetire, ci şi să-L primească întru sine însuşi,
prin urmarea petrecerii Lui celei din lume. Pentru că cel ce caută pe
Hristos, zice Sfântul Maxim, nu este dator a-L căuta pe El din afară, ci
întru sine, adică a se face cu trupul şi cu sufletul precum Hristos, fără de
păcat, după ceea ce este cu putinţă omului, păzind mărturisirea credinţei cu
toată puterea, pentru ca, stăpânind peste toată voia sa şi biruind voile prin
defăimarea lor, să împărăţească, măcar în lume de neam prost şi smerit ar
fi; căci ce folos are cel ce i se pare că este împărat şi se stăpâneşte mânia şi
pofta asupra lui, iar în veacul viitor află munca veşnică, dacă n-a păzit
poruncile cele dumnezeeşti? O, nebunie! Cum lepădăm bunătăţile şi
poftim cele potrivnice, nevrând să luăm prin puţine cele vremelnice pe cele
mari şi veşnice? Şi ce este mai prost decât puţină apă rece, ori o bucată de
pâine, ori depărtarea voii şi înţelegerii sale cele mici, prin care stă nouă
înainte împărăţia cerurilor, cu Darul Celui ce a zis: „Iată, împărăţia lui
Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca 17,21), căci nu este departe, zice
Damaschin, nici dinafară, ci înlăuntru; numai voieşte a birui patimile şi
iată o ai dobândit întru tine, spre a vieţui după plăcerea lui Dumnezeu; iar
dacă nu voieşti, nimic nu ai; căci împărăţia lui Dumnezeu, zic Părinţii, se
1113
numeşte vieţuire cu plăcere dumnezeiască, şi întâia venire a Domnului, şi a
doua. Şi pentru aceasta a doua venire s-a scris mai înainte, în graiurile
plângerii, iar pentru cea dintâi cel ce a înţeles-o din Dar, întru simţirea
sufletului, este dator a grăi cu multă cutremurare aşa: „Mare eşti, Doamne,
şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu ajunge spre lauda
minunilor Tale; iată, prea Dulcele meu Stăpâne, robul Tău stă înaintea Ta
fără glas şi deşert, aşteptând luminarea cunoştinţei celei de la Tine, căci Tu
ai zis, Doamne, că fără de Tine nu putem face nimic (Ioan 15,5); Tu dar
învaţă-mă cele despre Tine; pentru aceasta am cutezat a şedea la
preacuratele Tale picioare, ca sora lui Lazăr, prietenul Tău, ca să aud şi eu
ceva gânditor, nu despre Dumnezeirea Ta cea necuprinsă, ci despre
petrecerea Ta cea trupească în lume, ca să iau oarecare mică simţire din
cele grăite în Sfânta Evanghelie a Darului Tău, şi cum ai petrecut cu
noi, ,,blând şi smerit cu inima” (Mat. 11,29), precum a grăit prea Sfânta Ta
Gură, spre a ne învăţa şi pe noi; şi cum, în atâta sărăcie fiind Tu, Cel bogat
în milă, în osteneală şi însetoşare de bună voie, Tu, Cel ce ai dat
Samarinencii apa cea vie, zicând: ,,Cel însetat să vină la Mine şi să bea”
(Ioan 7,37), că Tu eşti izvorul vindecărilor; şi cine poate lăuda petrecerea
Ta cea din lume?” Deci, de vreme ce m-ai învrednicit pe mine, ţărâna,
cenuşa, praful, călcătorul şi de sine-omorâtorul, cel ce Ți-am greşit Ţie
multe şi pururea păcătuiesc, a înţelege, măcar din parte, ceva din faptele şi
din graiurile Tale, şi chiar a cuteza să Te întreb pentru acestea, fiindcă din
credinţă mi se pare a Te vedea pe Tine, Cel nevăzut de toată făptura, Te
rog, iartă cutezarea mea, căci Tu ştii, Doamne cunoscătorule de inimi, cum
că nu ispitind întreb, ci caut a mă deprinde, crezând că, dacă mă vei
învrednici de cunoştinţa cea de la Tine, ca un iubitor de oameni vei dărui şi
lucrării mele, după putere, împreună-lucrătoare, precum dăruieşti celor ce
Te iubesc şi voiesc a urma petrecerii Tale celei în trup, prin care, după Dar,
ne-ai chemat creştini; şi deşi nici unul dintre noi nu poate, precum Ucenicii
Tăi, a suferi moartea cea pentru vrăjmaşi, totuşi măcar sărăcia Ta şi fapta
lor cea bună să le câştigăm, fiecare dintre noi potrivit înaintealegerii sale,
pentru că, deşi cineva în toate zilele ar muri pentru Tine, nici astfel nu ar
putea fi slobozit de datorie, Tu, Doamne Dumnezeule, fiind desăvârşit şi
1114
om desăvârşit fără de păcat, petrecând în lumea aceasta şi suferind pentru
toţi toate, iar noi, dacă ceva pătimim, pentru noi înşine şi pentru păcatele
noastre pătimim. Şi cum să nu se uimească mintea omenească socotind
nespusa Ta pogorâre, căci Tu, Dumnezeu fiind necuprins, Atotputernic şi
Atotţiitor, şezând peste Heruvimii ce grăiesc înţelepciunea ce se
înmulţeşte, pentru noi, cei ce dintru început mult Te-am mâniat, Te-ai
smerit pe Tine însuţi într-atât încât ai primit naştere şi hrănire, goniri şi
împroşcări cu pietre, de asemenea pălmuiri, batjocuri şi scuipări, apoi
Cruce şi piroane, burete şi trestie, oţet şi fiere şi câte nu este vrednic
urechea a le auzi; şi după toate acestea, cu suliţa s-a împuns nestricăcioasa
Ta Coastă, din care ai izvorât nouă viaţă veşnică, cinstitul Tău Sânge şi
apă. Pentru aceasta cânt naşterea Ta şi pe Ceea ce Te-a născut pe Tine, pe
care Fecioară o ai păzit atât înainte, cât şi după Naştere; mă închin Ţie,
Celui ce în peşteră şi în iesle Te-ai înfăşat; Te slăvesc pe Tine, Cel ce Te-ai
depărtat în Egipt cu prea Curata Maica Ta şi ai lăcuit în Nazaret,
supunându-Te Părinţilor după trup: Părintelui care se legiuia şi Maicii celei
în adevăr; Te cânt pe Tine, Cel ce în Iordan Te-ai botezat de la Mergătorul
Tău înainte, şi pe Părintele care Te-a mărturisit, şi pe Sfântul Duh care S-a
arătat peste Tine şi a arătat Botezul Tău, şi pe Ioan Botezătorul, Prorocul şi
Sluga Ta. Te slăvesc, Doamne, pe Tine, cel ce ai postit pentru noi şi Te-ai
ispitit de bună voie şi ai biruit pe vrăjmaşul prin trupul pe care L-ai luat
din noi, dăruind şi nouă biruinţă asupra lui prin nespusa Ta înţelepciune; şi
pe Tine Te laud, Cel ce ai petrecut cu Ucenicii Tăi, ai curăţit leproşii, ai
îndreptat pe şchiopi, ai dat lumină orbilor, auz şi grai surzilor şi muţilor; pe
Tine Te măresc, Cel ce binecuvântând pâinile ai săturat mulţimi, şi pe
Mare ai umblat ca pe uscat, şi pe gloate le învăţai despre lucrări şi priviri,
despre Tatăl şi despre Sfântul Duh le grăiai, şi toate cele folositoare spre
mântuirea noastră le vestiai; şi pre-vrăjmaşul înainte apucându-l, patimile
le-ai desrădăcinat şi le-ai smuls prin învăţătura Ta cea mai presus de minte;
iar pe cei nebuni i-ai înţelepţit, pe cei vicleni, neînţelepţi i-ai ruşinat; pe cei
morţi i-ai înviat prin negrăita Ta putere, şi dracii îi izgoneai cu stăpânire ca
un Dumnezeu a toate; şi nu numai acestea făcând Tu însuţi, ci şi slugilor
Tale dăruindu-le stăpânire a face chiar şi mai mari, precum ai zis (Ioan
1115
14,12). Mare este Numele Tău, Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvinte
al lui Dumnezeu, cel prea dulce nume al mântuirii noastre; mare este slava
Ta, mari sunt lucrările Tale, minunate sunt cuvintele Tale şi mai dulci decât
mierea şi fagurul (Ps. 18,11). Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Şi cine poate a
lăuda sau a slăvi pogorârea Ta, bunătatea, puterea, înţelepciunea,
petrecerea Ta în lume şi învăţătura Ta, care fireşte şi cu lesnire învaţă viaţa
cea îmbunătăţită, precum ai zis: „Lăsaţi şi se va lăsa vouă” (Lc. 6,37) şi
iarăşi: „Căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide… şi toate câte voiţi
să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor” (Mt. 7,7–12). Şi cine, luând
simţire la poruncile Tale şi la celelalte cuvinte, nu se va îngrozi gândind
nemărginita Ta înţelepciune, înţelepciunea lui Dumnezeu, viaţa tuturor,
bucuria îngerilor, lumina negrăită, învierea morţilor, Păstorul cel bun ce-Şi
pune sufletul pentru oi (Ioan 10,14)? Laud Schimbarea Ta la faţă,
Răstignirea, îngroparea şi Învierea, Înălţarea şi şederea de-a dreapta
Tatălui; venirea Sfântului Duh şi a doua Ta venire cu slavă multă şi
necuprinsă. Slăbit-am, Doamne, înaintea minunilor Tale şi aş fugi către
tăcere, precum cel uimit, dar nu ştiu ce să fac, căci dacă voi tăcea mă
îngrozesc, iar dacă voi grăi, mă nedumeresc şi mă uimesc, cunoscându-mă
nevrednic de Cer şi de pământ şi vrednic de toată munca, nu numai pentru
păcatele mele, ci şi, cu mult mai vârtos, pentru bunătăţile pe care,
nemulţumitor fiind, le-am primit de la Tine. Şi, umplându-mi sufletul de
tot binele, Doamne prea Bunule, am priceput lucrurile Tale din parte şi mi-
am umplut cugetul, făcându-mă întru nimic, văzând toate ale Tale, dar
cunoştinţa nu este a mea, nici lucrarea, ci a Darului Tău; pentru aceasta
pun mâna la gură, precum odinioară Iov (40,4), şi fug către Sfinţi din
nedumerire. Şi către Tine, Stăpână a lumii, Bună, mă întorc, căci Tu ştii că
nu avem îndrăzneală către Dumnezeu, pe Care L-ai născut, dar la Tine,
nădăjduind, cădem, rugându-te ca prin îndrăzneala ta înaintea Fiului Tău,
Dumnezeului nostru, să ne dăruiască simţire darurilor Sale şi ale Sfinţilor,
căci cum atâtea bunătăţi s-au arătat prin Tine şi cum numai pe Tine Te-a
ales Vas vrednic al Sălăşluirii Sale Cel ce toate le cunoaşte mai înainte de a
fi, rămâne negrăit şi cu totul mai presus de fire; pentru aceasta, cu adevărat
de Dumnezeu Născătoare Te mărturisim noi, cei mântuiţi prin Tine,
1116
Fecioară Curată, şi împreună cu cetele celor fără de trup Te mărim, căci pe
Dumnezeu nimeni dintre oameni nu-L poate vedea, spre Care nici îngerii a
privi nu cutează, dar prin Tine, prea Curată, S-a arătat oamenilor Cuvântul
întrupat, pe Care slăvindu-L cu oştile cereşti, pe Tine Te fericim. Ce să Te
chemăm, dar, pe Tine, cea plină de Dar? Cer, pentru că ai răsărit pe Soarele
dreptăţii; Viţă, pentru că ai odrăslit Rodul vieţii; Maică, pentru că ai născut
pe Dumnezeu întrupat? Pe Tine Te rog să mijloceşti pentru noi, ca să se
miluiască sufletele noastre, ale celor ce cu dreaptă credinţă Te mărturisim
Pururea-Fecioară, aşa precum ai zis mai înainte (Lc. 1,48), căci pe Tine
toate neamurile Te vor ferici, singură Născătoare de Dumnezeu, mai
cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare, iar pentru că cele
ale Tale nu le pot înţelege, mă voi întoarce a grăi cele ale celorlalţi Sfinţi,
minunându-mă de toate. Cum petreceai în pustie, o Botezătorule şi înainte-
mergătorule al Domnului, şi cu ce numire se cuvine a te chema pre tine,
Prorocule: înger, pentru că ai petrecut ca unul fără de trup; Apostol, pentru
că ai vânat neamurile; sau Mucenic, pentru că pentru Hristos capul ţi s-a
tăiat; pre Carele roagă-L neîncetat să mântuiască sufletele noastre? Căci,
precum zice Solomon, „Pomenirea Dreptului cu laude” (Pild. 10,8), iar ție,
mergătorule înainte, îți este destulă mărturia Domnului, Care te-a arătat
mai cinstit decât toți Prorocii, pentru că te-ai învrednicit a boteza, în
repejuni, pe Cel ce era propovăduit din veac. Sfinţilor Apostoli şi Ucenici
ai Mântuitorului, voi, cei ce v-aţi făcut singuri văzători ai tainelor şi aţi
propovăduit pe Cel ce nu Se vedea şi început nu avea, grăind: „Întru
început era Cuvântul” (Ioan 1,1), deşi nu v-aţi zidit mai înainte de îngeri,
nici de la oameni aţi învăţat, ci din înţelepciunea cea de sus; pentru
aceasta, îndrăzneală având, rugaţi-vă pentru sufletele noastre, că mă
minunez de a voastră iubire către Dumnezeu, Doamne, pe Tine iubindu-Te
curat pe pământ, toate le-au socotit gunoi, ca numai pe Tine să Te
dobândească, şi pentru Tine trupurile şi le-au dat bătăilor, pentru aceasta
măririle lor se suie ca sole pentru noi, ca pentru sufletele noastre să se
roage. Şi cum, oameni fiind şi trup de lut purtând, aţi arătat atâtea bunătăţi,
încât aţi suferit moarte pentru cei ce vă omorau pe voi, şi cum cei puţini aţi
biruit toată lumea, voi, cei proşti şi necărturari, care aţi biruit pe împăraţi şi
1117
pe cei puternici, iar voi neîntrarmaţi, goli şi îmbrăcaţi numai cu neputinţa
trupului, prin aceea gonind pe dracii cei nevăzuţi? Şi care dar a fost una ca
această putere, sau mai ales credinţa, prin care aţi luat puterea Sfântului
Duh, voi şi Sfinţii Mucenici care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat?
Rugaţi-vă către Domnul să se miluiască sufletele noastre: Apostolii,
Mucenicii, Prorocii, Ierarhii, Cuvioşii... Cine nu se uimeşte de Sfinţii
Mucenici văzând lupta cea bună cu care s-au nevoit, cum, în trup fiind, pe
vrăjmaşul cel fără de trup l-au biruit, mărturisind pe Hristos şi
întrarmându-se cu Crucea, pentru care s-au făcut izgonitori ai dracilor şi
luptători ai vrăjmaşilor, rugându-se neîncetat să se mântuiască sufletele
noastre? Căci, precum cei mai înainte de voi, cei trei Cuconi, nu cu
nădejdea plăţilor au grăit: „Deşi nu ne va izbăvi, nicicum nu ne vom
lepăda de Dânsul” (Dan. 3,18). Mă minunez de smerenia voastră, Sfinţilor
trei Tineri, că în mijlocul văpăii, nefiind dumeriţi spre mulţumire, aţi zis:
„Şi nu este în vremea aceasta nici Voievod, nici Proroc, nici Povăţuitor…
ci întru suflet smerit şi zdrobit, şi duh de smerenie” (Cânt. celor trei Tineri,
2–4). Mă minunez şi de puterea lui Dumnezeu care s-a făcut întru voi şi în
Prorocul Ilie, căci, precum zice Damaschin, din văpaia Cuvioşilor ai
izvorât rouă, iar jertfa Dreptului cu apă ai ars-o, pentru că toate le faci
Hristoase cu singură voirea Ta. Şi acum, între atâtea minuni, nu ştiu pe
care s-o socotesc mai întâi: neguţătoriea Sfintei Evanghelii, faptele
Apostolilor, nevoinţele Sfinţilor Mucenici sau luptele Sfinţilor Părinţi, ale
celor vechi şi ale celor noi, ale bărbaţilor şi ale femeilor? Vieţile tuturor şi
cuvintele lor, sau tâlcuirile şi socotelile lor? Nu mă pricep şi mă
spăimântez. Ci rog pe Tine, Doamne iubitorule de oameni, ca să nu se facă
acestea spre osânda mea, pentru nevrednicia mea şi pentru năravul meu cel
nemulţămitor, atunci când voi socoti atâtea taine pe care le-ai descoperit
Sfinţilor Tăi şi, prin ei, mie, păcătosului şi nevrednicului robului Tău. Că
iată, Stăpâne, robul Tău stă înaintea Ta deşert şi fără de glas, ca mort
petrecând, neîndrăznind a grăi sau a socoti altceva fără ruşine, ci, după
obicei, căzând dintru adâncul sufletului, strig: „Stăpâne mult milostive…”
Deci se cuvine a ne sârgui şi la cealaltă rugăciune şi la Psalmi, întru
păzirea năravurilor sufletului şi ale trupului, ca să vină sufletul spre
1118
deprinderea Dumnezeieştilor înţelegeri, şi să poată înţelege toate tainele ce
zac în Dumnezeieştile Scripturi, şi lucrurile cele minunate întru multă
simţire, şi îngrozindu-se de Darurile lui Dumnezeu, să ajungă la a-L iubi
numai pe El şi cu bucurie să pătimească pentru Dânsul, precum toţi Sfinţii,
căci pline sunt Dumnezeieştile Scripturi de toată îngrozirea, precum zice
Solomon. Şi împreună cu celelalte minuni, mă minunez de Mană şi de
puterea lui Dumnezeu, căci aceeaşi Mană până a doua zi nu se păzea, ci se
topea şi se umplea de vermi (Ieş. 16,20), ca necredincioşii să nu se
îngrijească pentru mâine; iar în năstrapa ce era în cort rămânea pururea
nevătămată. Şi de focul care, arzând, o lăsa nearsă, şi de razele soarelui
care o topeau, ca nu cumva nesăţioşii să adune mai mult decât trebuinţa. O,
minune! cum lucrează Dumnezeu pretutindenea mântuirea oamenilor,
precum zice Domnul despre Dumnezeiasca Pronie: „Tatăl Meu până acum
lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5,17). Cel ce se îndeletniceşte întru aceasta,
după Dumnezeu, învaţă din Dumnezeieştile Scripturi simţitor, iar de la
Pronia Lui,, gânditor, şi începe a vedea lucrurile după fire, precum grăiesc
Sfinţii Părinţi Grigorie al Nisei şi Damaschin; şi astfel nu se mai fură de
frumuseţile dinafară ale lumii acesteia, nici se amăgeşte, ca cei pătimaşi,
de frumuseţi, bogăţie, slavă deşartă şi trecătoare, nici de umbrele ce stau
asupra lor.
Pentru a cincea privire
Pentru că, dintru această a cincea cunoştinţă, care după Proorocul se
numeşte „Sfat” (Isa. 11,2), începe omul a cunoaşte, precum s-a zis mai
înainte la sfârşitul fericirilor, firea şi schimbarea zidirilor celor simţitoare,
înţelegând cum că toate câte se văd sunt din pământ şi iarăşi în pământ se
întorc, după cuvântul Eclisiastului: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate
sunt deşertăciune” (Ecl. 1,2), şi precum acelaşi Damaschin grăieşte zicând
că toate cele omeneşti câte nu urmează după moarte sunt desăvârşită
deşertăciune, că nu rămâne bogăţia, nici călătoreşte împreună slava, pentru
că, venind moartea, pe toate acestea le prăpădeşte şi le sfărâmă, şi cu
adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis, că întru
deşert se tulbură tot cel născut din pământ, precum mărturiseşte Scriptura,
1119
întrucât, atunci când ni se pare că dobândim lumea, în aceeaşi vreme în
groapă ne sălăşluim, acolo unde sunt împăraţii şi săracii deopotrivă, şi
acolo unde toate ale oamenilor se sfârşesc şi se nimicesc, iar chipul celui
ce a fost se ascunde sub tăcerea pământului.
Pentru a şasea (cunoştinţă) privire
Şi întru deprinderea neîmpătimirii i se dă omului cunoştinţa a şasea, care
se numeşte „vârtute” (Ps. 28,11; Isa. 11,2), şi atunci începe el, fără de
patimă, a vedea frumuseţile zidirelor celor simţitoare, înţelegând că trei
sunt aşezările tuturor gândurilor: cel omenesc, cel drăcesc şi cel îngeresc.
Cel omenesc este atunci când, suindu-se asupra inimii o gândire subţire din
zidiri, precum bărbat, aur sau orice alt lucru dintre cele simţite, se iveşte
simpla pomenire; iar cel drăcesc este alcătuit din înţelegere şi patimă,
aşezând pe om în mintea sa fie spre prieteşug trupeasc şi dobitoceşte,
adecă spre o ţinere ce nu după Dumnezeu se face către prietenie, ci numai
către curvie, fie iarăşi spre urâciune fără de socoteală, adecă spre
pomenirea de rău sau spre prihănirea cuiva, iar pe aur îl aţâţă fie spre
iubirea de argint, fie spre furare, fie spre răpire, sau spre orice asemenea
lucruri dintru acestea, ori spre hulă şi urâciune împotriva lucrurilor lui
Dumnezeu, ca din amândouă părţile să-şi lucreze omul pierzarea; căci dacă
nu iubim lucrurile după cuviinţă, ci le cinstim mai mult decât dragostea lui
Dumnezeu, nimic nu ne deosebim de cei ce se închină idolilor, grăieşte
Sfântul Macsim, iar dacă le urâm ca pe unele ce nu sunt foarte bune, iarăşi
pe Dumnezeu Îl mâniem. Iar gândul îngeresc este vederea cea nepătimaşă
a lucrurilor, care stă în mijlocul amânduror pierzărilor şi păzeşte mintea,
despărţind scoposul cel drept de cele şase curse ale diavolului care o
înconjoară, de sus şi de jos, de-a dreapta şi de-a stânga, dinlăuntru şi din
afară, adecă de înălţare, de necunoştinţă, de urâciune, de prietenie
dobitocească, de lene şi de grija cea multă şi necuvântătoare, pentru ca
adevărata cunoştinţă să rămână ca un bold în mijlocul acestora; căci
aceasta se învaţă de la îngeri aceia care s-au omorât pe sine lumii, făcând
mintea nepătimaşă spre a vedea toate precum se cade. Deci mintea nu
trebuie să treacă nici din sus de scoposul drept prin înălţare, părându-i-se
1120
că înţelege ceva din prea-înaltă înţelegere; nici jos prin necunoştinţă, ca
una ce nu poate ajunge săvârşirea; nici de-a dreapta, prin întoarcerea şi
urâciunea lucrurilor; nici de-a stânga, prin prietenia dobitocească şi
împătimire; nici dinlăuntru, prin lenevire şi necunoştinţă sobornicească;
nici din afară, prin multă lucrare şi sârguinţă necuvântătoare, izvorâte din
împuţinare sau viclenie; ci cunoştinţa să se primească cu răbdare, cu
smerită cugetare şi cu bună nădejde din credinţă adevărată. Căci atunci
când omul înţelege ceva în parte, se înalţă spre dragostea Dumnezeiască,
iar când nu poate înţelege, dobândeşte prin nedumerire smerita cugetare; şi
prin nădejdea cea petrecătoare şi credinţă ajunge la scoposul lucrului ce se
caută, neurând nimic ca pe un rău, nici iubind dobitoceşte, ci socotind pe
om spre a se minuna cum mintea lui este chip nehotărât al lui Dumnezeu
Celui nevăzut, deşi acum în trup se hotărăşte, precum zice Marele Vasilie;
şi cum ajunge ea până la marginile formelor, precum Dumnezeu, purtând
grijă pentru lume; şi cum mintea se închipuieşte spre tot lucrul şi se
vopseşte cu închipuirea celui ce se primeşte în ea; iar când se învredniceşte
a se face în Dumnezeu Cel nevăzut şi neînchipuit, atunci se face nevopsită
şi neînchipuită; şi se minunează cum poate păzi toate gândirile şi cum nici
cele de pe urmă ale înţelegerilor nu pot schimba pe cele dintâi, nici cele
dintâi nu pot vatămă cu totul pe cele de pe urmă, ci ca într-o vistierie le
ţine toate fără uitare; şi cum, voind mintea, prin limbă arată cele gândite nu
numai cele proaspete, ci şi pe cele mult mai înainte învistierite; şi cum,
ieşind pururea cuvintele, aceeaşi minte rămâne nelipsită şi neîmpuţinată.
Iar cugetând iarăşi trupul, se miră cum ochii, urechile şi limba primesc din
afară trebuinţa spre voile sufletului, unii prin lumină, alţii prin văzduh, şi
cum nicio simţire nu împiedică pe cealaltă, nici poate ceva a face afară de
scoposul sufletului; şi cum trupul cel neînsufleţit, prin porunca lui
Dumnezeu, amestecat s-a făcut cu sufletul cel înţelegător şi cuvântător,
zidit de Sfântul Duh prin însuflare, precum zice Damaschin; şi cum unii,
necunoscând aceasta, socotesc că este din Dumnezeirea cea mai presus de
fiinţă, ceea ce este cu neputinţă; pentru că, zice Gură de Aur, ca să nu se
socotească mintea omenească a fi Dumnezeu, a pus în ea Dumnezeu uitare
şi necunoştinţă, ca din acestea să câştige smerenie; şi iarăşi, voind
1121
Ziditorul, face despărţire în această firească amestecare: sufletul cel
cuvântător sau sus în cer, sau jos în iad va merge, iar trupul cel pământesc
în pământ se întoarce din care a fost luat; şi prin Darul Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, la a doua venire, cele despărţite se vor împreuna
iarăşi, ca fiecare să ia după lucrurile sale. O minune! cine ar simţi puţin
taina aceasta şi nu s-ar minuna şi îngrozi, căci pe om îl ridică din pământ
după atâtea rele pe care le-a lucrat, defăimând poruncile Lui, şi iarăşi îi dă
nemurirea cea de demult, deşi nu a păzit poruncile Celui ce îl păzea pe el
de stricăciune? Şi minunându-se omul de toate acestea şi învăţând prin
gândire îngerească, vede frumuseţea aurului şi trebuinţa lui şi se
minunează cum din pământ s-a făcut un asemenea lucru pentru noi, ca cei
neputincioşi, împărţind prin milostenie, să se mântuiască, iar cei ce nu au
voit a-l împărţi, prin ispite să se ajute spre mântuire, dacă primesc cu
mulţumire cele ce vin asupra lor; şi se mântuiesc amândoi; iar cei ce mai
înainte cinstesc necâştigarea se încununează ca cei ce lucrează mai presus
de fire; pentru că, precum cei ce se nevoiesc spre feciorie, tot aşa şi ei nu
cinstesc aurul ca pe ceva vrednic de închinare, ci ca pe o făptură a lui
Dumnezeu, trebuitoare spre viaţa trupească şi spre mântuire, nu de urât, ci
de întrebuinţat cu înfrânare şi dragoste; şi, văzând prost frumuseţea şi
trebuinţa a tot lucrul fără patimă, cel luminat doreşte pe Făcătorul. Şi astfel
socoteşte toate zidirele simţitoare, cele de sus şi de jos, cerul, soarele, luna,
stelele, norii, suflările, ploile, zăpada, grindina, tunetele, fulgerele,
vânturile, văzduhurile şi schimbarea lor, vremea, anii, zilele, nopţile,
ceasurile, sferturile, pământul, marea, dobitoacele fără de număr, jivinele
cele cu patru picioare, fiarele, cele ce se târăsc, păsările, izvoarele, râurile,
sadurile şi ierburile nenumărate, cele domestice şi cele sălbatice, şi vede în
toate rânduiala, aşezarea, mărimile, frumuseţile, alcătuirea, întoarcerea
iarăşi la sine, rămânerea lor întru stricăciune; şi, cuprinzând în minte toate
acestea, se îngrozeşte minunându-se de Ziditorul, cum din nefiinţă cu
singură poruncă au fost aduse cele patru stihii, pământul, apa, focul şi
văzduhul, şi cum cele potrivnice nu se strică unele pe altele, şi cum pentru
om le-a făcut Dumnezeu pe toate, mici fiind acestea faţă de pogorârea lui
Hristos, precum zice Teologul. Şi cunoscând bunătatea lui Dumnezeu şi
1122
înţelepciunea ascunsă în zidiri, puterea şi pronia, precum a zis El însuşi lui
Iov, apoi se minunează şi de cuvintele şi cărţile prin care, prin puţină şi
neînsufleţită cerneală, atâtea taine ne-au fost descoperite; şi se minunează
că Sfinţii Prooroci şi Apostoli prin multă osteneală şi dragoste către
Dumnezeu au dobândit atâtea bunătăţi, iar noi prin simpla cetire ne
deprindem, căci ca nişte cărţi cuvântătoare ne grăiesc nouă prin slove. Şi
cunoscând acestea, crede că nimic în zidire nu este deşert, nici rău, ci chiar
cele făcute afară de voia lui Dumnezeu, El le preface în bunătăţi prin
minune: căderea diavolului, de pildă, nu a fost voia lui Dumnezeu, ci s-a
făcut spre folosul celor ce se mântuiesc, pentru că, slobozit fiind spre a
ispiti pe cei ce mai înainte aleg binele, spre măsura fiecăruia, ca să fie
batjocorit de oamenii îmbunătăţiţi şi întocmai cu îngerii, biruindu-se prin
răbdare şi prin credinţă în Puitorul de nevoinţă, de la Care primesc
cununile nestricăciunii cu Darul şi iubirea Lui de oameni, pentru că El este
Cel ce a biruit şi biruie pe şarpele cel fără de ruşine. Şi cel ce a luat Darul
cunoştinţei duhovniceşti cunoaşte că „toate sunt bune foarte” (Fac. 1,31),
precum a zis Făcătorul; iar cel ce abia se apropie de cunoştinţa lui
Dumnezeu se cuvine să cunoască întru smerenie că nu ştie, grăind
necontenit „nu ştiu”, precum zice Gură de Aur; căci a zis: dacă cineva ar
zice pentru înălţimea cerului că atâta este, iar eu aş zice „nu ştiu”, adevărul
aş fi spus, măcar deşi acela se rătăceşte părându-i-se că ştie, fiindcă cel ce
nu ştie precum se cuvine, zice Apostolul (1 Cor. 8,2), încă n-a cunoscut
nimic cum trebuie. Pentru aceasta datori suntem, din credinţă adevărată şi
din întrebarea celor iscusiţi, a primi dogmele Bisericei şi socotelile
învăţăturilor pentru Dumnezeieştile Scripturi şi pentru zidirile cele
simţitoare şi cele gânditoare, ca să nu ne întărim întru a noastră înţelegere
şi să cădem în degrab, precum zice Sfântul Dorofteiu, ci întru toate a afla
necunoştinţa sa datori suntem, pentru ca, cercând cineva şi necrezând
înţelegerilor sale, să dorească a se învăţa şi, nedumerindu-se, să ajungă
prin multă cunoştinţă a cunoaşte necunoştinţa sa, din înţelepciunea lui
Dumnezeu cea nemărginită; căci mintea cea înţelegătoare, zice Teologul,
primeşte cu adevărat înţelegătoare simţire când s-ar curăţi pre sine lui
Dumnezeu, însă spre mai mare frică datori suntem a avea cunoştinţa, ca nu
1123
cumva să se afle vreo dogmă vicleană în suflet ascunsă, care să poată a-l
pierde pe om, afară de alt păcat, precum zice Marele Vasilie. Pentru
aceasta nu se cade, nici din defăimare, nici din osârdia cea în deşert mărită,
a alerga spre cunoştinţa aceasta mai înainte de vreme, ci după rânduiala
poruncilor lui Hristos şi după cunoştinţele cele mai înainte grăite,
lucrându-le fără de înălţare şi, prin răbdare şi prin lacrămi multe, cele ale
fricii şi ale plângerii, spălându-şi sufletul şi venind întru a vedea după fire;
iar întru deprinderea acelora făcându-se, atunci de sineşi singură vine
mintea spre cunoştinţa aceasta, de îngeri fiind povăţuită gânditor. Iar dacă
s-ar afla cineva cutezător şi ar voi a intra, mai înainte de cele dintâi, întru
cele de a doua, să cunoască cum că nu numai că nu poate nemeri scoposul
plăcerii lui Dumnezeu, ci şi multe războaie are a ridica asupra sa, şi mai
ales din vederea cea împrejurul omului, precum am auzit pentru Adam;
căci nimic nu foloseşte pătimaşilor a face lucrurile celor nepătimaşi, sau a
lua în minte înţelegeri, precum nici pruncilor hrana cea tare, măcar deşi
este foarte folositoare celor desăvârşiţi. Pentru aceasta cu socoteală este
dator a dori şi a se depărta ca un nevrednic, şi nici din desnădăjduire şi
lenevire a se întoarce când ar veni Darul, nici iarăşi din obrăznicie a căuta
ceva mai înainte de vreme, pentru ca nu, căutând cele ale vremii mai
înainte de vreme, precum zice cel al Scării, nici în vreme să le
dobândească, ci rătăcindu-se, să nu afle nici îndreptare de la oarecare om
sau scriptură; căci dacă ar avea cineva scopos după Dumnezeu întru
smerenie şi întru răbdarea ispitelor ce îi vin asupră, căutând lucru din
nedumerire şi rătăcindu-se într-aceasta, are a afla deslegare de la
Dumnezeu şi astfel, cu multă ruşine şi cu bucurie, se întoarce înapoi
căutând calea Părinţilor; pentru că ceea ce după Dumnezeu se face şi nu
după altceva, zice cel al Scării, spre bine se socoteşte nouă de la Dar,
măcar deşi ar părea foarte nu bun ceea ce se face. Iar dacă nu este aşa, nici
răbdare are multă, nici smerenie, ci pătimeşte cele ce mulţi au pătimit din
nebunia lor, crezând înţelegerilor lor şi părându-li-se bine a călători fără de
povăţuitor sau fără de iscusinţă, ceea ce numai din răbdare şi smerenie se
face cu bine; căci iscusinţa nu are necaz, nici ispită, poate nici război, iar
dacă de la Dumnezeu ar fi slobozit puţin spre luptă, această ispită celui
1124
iscusit îi este pricinuitoare de multă bucurie şi folosinţă, pentru că spre
deprinderea iscusinţei şi bărbăţiei este îngăduită. Deci semnul iscusinţei
sunt lacrămile şi zdrobirea sufletului înaintea lui Dumnezeu, şi fugirea spre
linişte şi spre Dumnezeu cu răbdare, şi cercarea cu durere a Scripturilor, şi
cu credinţă dorirea scoposului lui Dumnezeu; iar semnul celui dintâi este
acesta: a se îndoi despre ajutorul lui Dumnezeu, a se ruşina a întreba cu
smerenie, a fugi de linişte şi de cetire, a iubi grija şi împerecherile,
părându-i-se că dintru acestea va dobândi odihnă, care nu este, ci
dimpotrivă atunci prind rădăcini patimile, şi mai mari se fac ispitele, şi se
înmulţeşte împuţinarea sufletului şi nemulţumirea şi trândăvia din multa
necunoştinţă. Căci altele sunt ispitele fiilor spre pedepsire şi învăţătura
deprinderii, şi altele cele ale vrăjmaşilor spre perzare, iar mai ales când
cineva, din mândrie, se batjocoreşte, căci „Dumnezeu celor mândri le stă
împotrivă, iar celor smeriţi le dă Dar“ (Pil. 3,34); şi tot necazul care are
răbdare este bun şi folositor, iar cel ce nu are răbdare este întoarcere a lui
Dumnezeu şi nefolositor, de nu-l va vindeca cineva prin smerita cugetare,
căci altă doftorie nu este; fiindcă cel smerit, cugetând, prin sineşi se
prihăneşte şi se pricinueşte pe sine când s-ar necăji, şi nu pe altcineva, şi
dintru aceasta rabdă, căutând de la Dumnezeu deslegare şi aflând-o se
bucură, şi cu mulţumită rabdă. Şi făcându-se astfel întru iscusinţa unora ca
acestora, primeşte cunoştinţă şi, cunoscându-şi necunoştinţa şi neputinţa,
caută cu osteneală pe Doctorul şi, căutându-L, află vindecarea (Mat. 7,8),
precum Însuşi Hristos a zis; şi dobândind-o, doreşte mai mult şi, dorind,
iarăşi doreşte; şi curăţindu-se pe sine după putere, se nevoieşte a face loc
Celui ce se doreşte, iar Acela, aflând loc, locuieşte, precum zice Cartea
bătrânilor, şi locuind păzeşte casa sa şi o luminează, şi luminându-se omul
cunoaşte, şi cunoscând se cunoaşte, precum zice Sfântul Ioan Damaschin.
Deci acestea şi cele mai întâi grăite, după rânduială se cade a le păzi, şi
câte ar putea cineva înţelege se cade să le lucreze, iar câte nu poate a le
înţelege, cu tăcere să mulţumească, precum zice Sfântul Isaac, şi să nu
cuteze a întreba fără de ruşine, căci zice acelaşi de la Pilde (25,16): „Când
vei afla miere, mănâncă cu măsură, ca nu, umplându-te, să verşi“, iar
Teologul zice că privirea cea neînfrânată poate împinge în prăpăstii, când
1125
cineva caută mai presus de măsură şi nu voieşte a zice: „Dumnezeu ştie
aceasta, iar eu cine sunt?“; şi a crede că Cel ce a făcut munţii şi chitii cei
mari, Acelaşi este găurind şi acul albinei, precum zice Marele Vasilie. Iar
cele ce din virtute au sosit în înţelegere, acela le cunoaşte din cele
simţitoare pe cele gânditoare şi din cele văzute şi vremelnice pe cele
nevăzute şi veşnice; şi înţelegând din Dar pentru Puterile cele de sus,
grăieşte că nu este vrednică toată lumea unui drept; şi socotind, zice cel cu
Gura de Aur: înaintea mea stau atâtea neamuri şi limbi, şi totuşi dreptul
este mai mare decât toate, iar îngerul mai mare decât omul, şi ajunge
vederea unuia spre toată îngrozirea; şi iarăşi: ce a pătimit Daniil, cel
întocmai cu îngerii, văzând pe înger? (Dan. 8,17).
Pentru a şaptea privire
Pentru că, învrednicindu-se cineva de cunoştinţa a şaptea, se minunează
de mulţimea puterilor celor fără de trupuri, ale Stăpâniilor, ale Scaunelor,
ale Domniilor, ale Serafimilor, ale Heruvimilor, adecă ale celor nouă cete,
câte întru toate Dumnezeieştile Scripturi se află, a cărora fire, putere şi
celelalte bunătăţi ce împrejurul lor se văd sunt cunoscute numai lui
Dumnezeu, Făcătorul lor; şi cum după rânduială stau; şi ce alte vrednicii
au cetele cele de sus, pentru care, zice cel cu Gura de Aur, se tâlcuieşte
„Domnul Savaot“, adică Domnul Oştilor Puterilor; şi cum unii altora le
dau luminarea: îngerii, zice, pe noi oamenii ne luminează, iar ei de la
Arhangheli primesc luminarea, şi aceia de la Începătorii, şi aşa fiecare
ceată de la cea mai înaltă primeşte luminarea şi cunoştinţa; şi iarăşi cum
neamul omenesc este o oaie, grăiesc, pe care nu Dumnezeu a pierdut-o, ci
ea singură, iară a îngerilor sunt nouăzeci şi nouă; şi socotind înţelepciunea
şi puterea Ziditorului, cum atâtea mulţimi a făcut prin singură porunca,
întâi, zice Teologul, gândindu-se asupra puterilor celor îngereşti, şi
celelalte. Şi intrând, gânditor, dinlăuntru Bisericii, adecă a Catapiteazmei,
se face nematerialnic, precum zice Sfântul Isaac, căci închipuirile are
Biserica cea dinafară a lumii acesteia, iar Catapiteazma, adecă uşile
Altarului, ale tărâmului Cerului, iar Sfintele Sfintelor ale celor mai presus
de lume, unde cei netrupeşti şi nematerialnici neîncetat laudă pe
1126
Dumnezeu şi pentru noi se roagă, precum zice Marele Atanasie; şi aşa vine
întru pacea gândurilor şi, Fiu al lui Dumnezeu după dar făcându-se,
cunoaşte tainele cele ascunse în Dumnezeieştile Scripturi. Căci, precum
grăieşte Damaschin, „desfăcutu-s-a Catapiteazma Bisericii celei
Dumnezeieşti întru Răstignirea Ziditorului“, arătând credincioşilor
adevărul cel ascuns întru Scripturi: „Binecuvântat eşti, Dumnezeul
Părinţilor noştri“. Şi, precum zice Sfântul Cozma, scriitorul de cântări,
„din lemn gustând cel dintâi dintre oameni, întru stricăciune s-a sălăşluit,
căci cu lepădare prea necinstită a vieţii osândit fiind, pe tot neamul a
împărtăşit boalei, ca oarecare vătămare stricătoare de trupuri“ (Fac. 3,19);
iar pământenii, aflând a doua chemare (Rom. 5,12) prin lemnul Crucii,
strigăm: … (continuarea cântării).
Pentru a opta privire
Iară dintru această a şaptea cunoştinţă se înalţă mintea întru cunoştinţa
cea către Dumnezeu, prin rugăciunea cea a doua şi curată, care se cuvine
privitorului, întrucât, întru singură pornirea rugăciunii, să se răpească
mintea de Dumnezeiasca dorire, încât cu totul să nu mai ştie ceva din
lumea aceasta, precum zic Sfinţii Părinţi: Macsim şi Damaschin; şi nu
numai pre toate le uită mintea, ci şi însuşi pe sine, căci, zice Sfântul Nil,
dacă încă îşi ştie mintea pe sine, nu este încă întru singur Dumnezeu, ci şi
întru sine; iar Sfântul Macsim grăieşte că atuncea primeşte mintea arătări
pentru Dumnezeu, şi se face Cuvântător de Dumnezeu, învrednicindu-se
venirii Sfântului Duh. Iară pentru Dumnezeu auzind, să nu-i pară cuiva,
din necunoştinţă, că însuşi Dumnezeu ar fi cele ce se văd împrejurul Lui,
bunătatea, îmbunătăţirea, dreptatea, sfinţirea, lumina, focul, fiinţa, firea,
puterea, înţelepciunea şi unele ca acestea, zice Marele Dionisie; nici câte
poate mintea a le cuprinde sau hotărî împrejur, căci nehotărâtă este
Dumnezeirea şi nescrisă împrejur, şi nu Se teologhiseşte dintru cele ce sunt
după Sine, ci dintru cele dimprejurul Lui, precum zice acelaşi către Sfântul
Timotei, mărturie aducând de la Sfântul Ilarion; iar cu mai multă dreptate
şi mai cu evlavie este a zice: necuprinderea, neurmarea, neispitirea, şi tot
câte nu este cu putinţă a le hotărî, pentru că mai presus de cuget şi de minte
1127
este, şi Luişi singur cunoscut, un Dumnezeu în trei Ipostasuri, fără de
început, fără de sfârşit, prea bun şi prea lăudat. Şi cele ce se grăiesc pentru
Dânsul în Dumnezeiasca Scriptură se spun nu spre a arăta ce este, ci, din
nedumerire, spre a cunoaşte noi numai că este Dumnezeu, şi nu ce este,
căci necunoscut este de toată firea cea cuvântătoare şi înţelegătoare. De
aceea asemenea, despre întruparea Fiului lui Dumnezeu şi despre unirea
cea după Ipostas, precum zice Sfântul Chiril, se cuvine a ne minuna; şi
cum, întru Dumnezeirea Lui, s-a înfiinţat Trupul pe care l-a luat dintru noi,
precum zice Marele Vasilie, căci precum fierul cu focul, aşa este şi unirea,
pentru ca să cunoaştem pe unul Hristos în două firi, precum Damaschin a
zis către Născătoarea de Dumnezeu: un Ipostas ai născut, însă în două firi,
tu, cea întru tot fără de prihană, pe Dumnezeu Cel ce S-a întrupat, Căruia
toţi Îi cântăm: „Dumnezeule, bine eşti cuvântat“. Şi iarăşi: „Cel nehotărât,
rămânând neschimbat, cu trupul după Ipostas S-a unit întru tine, ca un
milostiv, tu cea întrutot Sfântă, Cel singur binecuvântat“.
Cum că întru Dumnezeeştile scripturi nu este neglăsuire
Și simplu, orice cetire sau cântare a Psalmilor socotind-o, cel ce s-a
luminat puţin găseşte cunoştinţă şi Cuvântare de Dumnezeu, şi pre fiecare
scriptură o vede mărturisită de cealaltă scriptură; iar cel ce are încă mintea
neluminată i se pare cum că s-ar afla în Dumnezeeştile Scripturi oarecare
împotriviri, ceea ce nu este, să nu fie; căci în Scripturi unele sunt mărturii
de la alte scripturi, iar altele ţin de vreme, de pricină sau de faţă, şi pentru
aceasta toată zicerea Scripturii neprihănită este, iar ceea ce nouă ni se arată
dinafară de aceste chipuri nu este din vina Scripturii, ci este lucrul
necunoştinţei noastre, şi nu se cade a prihăni Scripturile, ci cu toată puterea
a le păzi precum se află, iar nu după voia sa, precum făceau Elinii şi Iudeii,
care nu vroiau să zică „nu ştiu ce este aceasta“, ci din părere şi plăcere de
sine prihăneau Scriptura şi firea lucrurilor, şi au înţeles după părerea lor,
iar nu după voia lui Dumnezeu, pentru aceea s-au rătăcit şi spre toată
răutatea s-au abătut. Căci tot cel ce caută scoposul Scripturii nu va alcătui
vreodată înţelegerea sa, fie bună, fie rea; ci, precum zic Marele Vasilie şi
cel cu Gura de Aur, Dumnezeiasca Scriptură are învăţător şi nu învăţăturile
1128
lumii; şi orice ar pune Dumnezeu în inima cea curată, fără de socotire
omenească, aceea este primită, dacă împreună cu dânsa se află şi mărturie
din Sfintele Scripturi, precum zice Marele Antonie; căci înţelegerile ce vin
de la sine în minte celor ce se liniştesc după Dumnezeu, fără silire, sunt
primite, zice Sfântul Isaac. Deci a cerca şi a se socoti cineva este voia sa şi
ştiinţă trupească, şi mai ales dacă sileşte Scriptura, ca un fur spre tâlcuire
(Ioan 10,1), zice Gură de Aur, şi nu intră prin uşa smeritei cugetări, ci
suindu-se aiurea; căci silind scoposul Scripturii, sau prihănind-o, spre a
alcătui cunoştinţa sa iară, mai ales necunoştinţa sa, nu este pe pământ mai
neînţelegător decât omul acesta. Şi ce înţelegere este aceasta, ca cineva,
precum voieşte, să facă scoposul Scripturii şi îndrăzneşte a schimba
zicerile ei? Iar acela este cu adevărat ştiutor care, văzând zicerile neclintite
şi aflând prin înţelepciunea Duhului tainele ascunse, le întăreşte din
Scripturile Dumnezeieşti, şi mai ales de la cei trei mari luminători, Vasilie,
Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, sau aflând mărturia din aceeaşi
zicere, sau din altă zicere a Scripturii care arată pentru aceea; şi aceasta cu
cuviinţă, că de la Duhul Sfânt au şi înţelegerea şi grăirea, ca unii vrednici.
Deci tot lucrul care nu are mărturie cum că este bun, ci îndoială, nu se cade
a-l lucra cineva, nici a se pogorî gândul împreună cu dânsul; căci ce
trebuinţă este a părăsi lucrul cel arătat şi mărturisit bun a fi şi lui
Dumnezeu plăcut, şi a lucra altul, ori bun, ori nu? Fără decât numai după
patimă este. Şi acestea aşa sunt.
Despărţire a cunoştinţii tuturor şi a rugăciunii
Iară pentru cele opt cunoştinţe se cuvine nouă a şti cum că întru cele
patru dintâi, adică pe zicerile cele înainte-scrise întru fieştecare, datori
suntem a le grăi întocmai, iar întru celelalte patru, precum s-a zis pentru
Sfântul Filimon, numai „Doamne, miluieşte!” a rosti pentru toate, având
mintea neîncetat uimită şi întinsă spre înţelegeri; căci aşa se cuvine a fi
petrecerea sârguitorului, ca uneori să aibă mintea întru vederea celor
simţitoare, alteori întru cunoştinţa celor gânditoare şi întru neînchipuire,
iarăşi întru gândirea dumnezeieştilor Scripturi şi întru rugăciunea cea
curată, iar trupul să fie când în cetire, când în rugăciune, când în lacrimi
1129
pentru sine ori pentru aproapele din împreună-pătimire după Dumnezeu,
când în lucrare spre ajutorul celui bolnav cu sufletul sau cu trupul, pentru
ca toate ale lui să se facă asemenea lucrărilor Sfinţilor îngeri, şi nicidecum
pentru vreo grijă a lumii acesteia; şi Dumnezeu, Cel ce l-a ales şi l-a osebit
spre a fi vorbitor împreună cu Dânsul şi i-a dăruit o astfel de petrecere şi
negrijă, Acela însuşi va face grija lui şi îl va hrăni şi sufleteşte şi trupeşte,
după cuvântul: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Ps. 54,23).
Şi pe cât îşi va pune el nădejdea spre Dumnezeu întru toate cele ce sunt
după sine, cu sufletul şi cu trupul, pe atât Îl va afla pe El grijindu-se de
dânsul, încât se va socoti pe sine mai prejos de toată zidirea, văzând
mulţimea darurilor lui Dumnezeu, cele arătate şi cele nearătate, cele
sufleteşti şi cele trupeşti, şi ca unul ce mult dator fiind, nicidecum nu se va
putea înălţa întru vreun lucru de ruşine înaintea facerilor de bine ale Lui;
iar pe cât Îi mulţumeşte şi se nevoieşte a sili pe sine pentru dragostea Lui,
pe atât Dumnezeu Se apropie de el prin darurile Sale şi voieşte a-l odihni şi
a-l face să cânte împărăţiile pământului şi, afară de acestea, să-i dăruiască
şi răsplătire în veacul ce va să fie. Căci Sfinţii Mucenici, deşi boleau şi
erau munciţi de vrăjmaşi, aveau dorul împărăţiei şi dragostea lui
Dumnezeu care biruia durerile, şi aceasta, o singură putere de a birui
vrăjmaşii socotind-o mare mângâiere şi datorie, îi făcea adesea nesimţitori;
asemenea şi Sfinţii Părinţi, silindu-se mult pe sine la începuturi prin
nevoinţe de multe feluri şi prin războaiele ce se făceau de la duhurile
răutăţii, biruiau prin dor şi prin nădejdea nepătimirii, căci după osteneală
cel fără de patimă se face fără grijă, ca unul ce a biruit patimile; însă celui
pătimaş i se pare că se află bine, dar aceasta este din orbire, fiindcă numai
cel ce se luptă are cu adevărat osteneală şi război, voind a birui patimile şi
neputând; şi pentru ca să îl smerească, Dumnezeu îl lasă uneori să fie biruit
de vrăjmaş, ca prin aceasta să câştige smerenie. Pentru aceea dator este
fiecare a-şi cunoaşte neputinţa şi a fugi cu tărie de cele ce îl vatămă, ca să
uite obiceiul cel dintâi; căci dacă nu fuge mai întâi de împătimire şi nu
câştigă tăcerea cea desăvârşită, nu poate ajunge nici la vreo lucrare fără
patimă, nici la cuvânt bun neîncetat; pentru aceasta întru tot lucrul se
cuvine desăvârşita fugire de grijă, ca să nu fie tras iarăşi spre obiceiul cel
1130
vechi. Însă nimeni, auzind din citire despre smerita cugetare, despre
nepătimire sau despre unele ca acestea, să nu i se pară că le are, ci
fieştecare să caute şi să afle întru sine semnul lucrului său, căci fără semn
adevărat nimic din acestea nu se poate socoti dobândit.
Pentru smerita cugetare
Iară semne ale smeritei cugetări sunt acestea, ca omul, având toată fapta
cea bună, şi trupească şi sufletească, să socotească totuşi pre sine mai mult
dator a fi lui Dumnezeu, ca unul ce multe a luat prin Dar, nevrednic fiind,
şi orice ispită i-ar veni de la draci sau de la oameni să se socotească pe sine
vrednic de unele ca acestea şi chiar de altele încă mai grele, pentru ca
măcar puţin din datoria sa să se socotească slobozit şi la judecată să afle
uşurare de muncile ce se nădăjduiesc asupra lui; iar dacă nu ar pătimi
asemenea încercări, mult să se necăjească şi să se nevoiască, căutând a afla
ceva prin care să silească pe sine; iar când dobândeşte vreo astfel de ispită,
luând-o ca pe un dar de la Dumnezeu, încă şi mai mult se smereşte,
neputând nicicum a afla ce ar putea răsplăti Făcătorului de bine pentru
aceasta, şi astfel petrece pururea lucrând, socotindu-se necontenit pe sine
mai dator decât înainte.
Pentru nepătimire
Iară semnul nepătimiriî poate acesta este: ca întru toate a fi omul fără de
turburare şi fără de frică, ca cela ce prin Darul lui Dumnezeu a luat putere
a putea toate, după Apostolul (Filip. 4,13), întru a nu avea nicidecum grijă
pentru trup, ci, cu câtă silă s-ar nevoi şi ar ajunge întru odihna ce se naşte
din deprindere, mulţămind iarăşî izvorăşte altă silă, pentru ca pururea să se
afle luptat şi biruind cu smereniea; şi aceasta este sporirea omului, pentru
că cele ce se fac fără de silă nu sunt lucruri, zice Sfântul Isaac, ci mai
vârtos Daruri, iar dacă odihna s-a născut din faţa ostenelii, este dăruire a
biruinţei şi nicidecum vrednică de laudă, că nu cei ce primesc plata se
laudă, ci cei ce se silesc întru lucrare şi nu iau nimica. Şi ce avem a zice?
Câte am face şi câte am mulţămi Făcătorului de bine, cu atâtea datori
suntem numai, iar cu mult mai multe; de vreme ce El nelipsit este şi de

1131
nimic nu are trebuinţă, iar noi „fără de Dânsul nu putem ceva bine a face”
(Ioan 15,5). Pentru că cela ce s-a învrednicit a lăuda pre Dumnezeu, acela
mai ales dobândeşte, ca o mare şi vrednică de laudă Dăruire, şi, pe cât
laudă, pe atât mai mult dator se face, şi sfârşit sau tăiere a cunoştinţei lui
Dumnezeu, sau a mulţămirii, sau a smereniei, sau a dragostei nu află,
pentru că acestea nu sunt ale veacului acestuia ca să aibă sfârşit, ci ale
veacului celui fără de sfârşit, care sfârşit nu are, ci mai ales creştere a
cunoştinţelor şi a Darurilor, şi cela ce s-a învrednicit acestora, cu lucrul şi
cu cuvântul, să slobozeşte de toate patimile. Deci cela ce voeşte a le
câştiga pe acestea dator este a petrece lângă Dumnezeu şi nicidecum grijă
a avea pentru veacul acesta, nici a se spăimânta de vreo ispită, pentru că
dintru aceasta va să se suie la mai mare sporire şi la mai înaltă treaptă; şi
nicidecum din visuri rele şi ca şi cum bune, nici din gândire oarecare
vicleană sau bună, nici din necaz, nici din bucurie, nici din părere, nici din
cunoştinţă, nici din adânc, nici din înălţime, nici din părăsire, nici din
oarecare ajutorinţă, ca şi cum din vârtute, nici din nebăgare de seamă, nici
din sporire, nici din osârdie, nici din arătată nepătimire, nici din multă
împătimire, ci viaţă liniştită şi negrijilnică a păzi cu smerenie, crezând că
nimenea nu poate face rău nevoind noi, iar spre a ne înălţa numai, şi spre a
nu scăpa pururea la Dumnezeu, poate. Şi să se arunce pe sine înaintea lui
Dumnezeu, căutând întru toate voia Lui a se face, grăind către tot gândul
ce vine către dânsul: „nu ştiu cine eşti, Dumnezeu ştie de eşti bun sau nu,
că eu în mâinile Lui m-am aruncat şi mă arunc pre sine-mi, şi Lui Îi pasă
pentru mine; pentru că precum din nefiinţă m-a făcut, aşa şi după Dar are a
mă mântui, dacă plăcut Lui ar fi; singură voia Lui cea Sfântă să se facă în
veacul de acum şi în cel ce va să fie, precum voeşte şi când ar voi, că eu
voia nu am; una ştiu, că multe am greşit, multe şi faceri de bine primesc şi
nimic nu am ce să-I aduc Lui fără numai credinţă şi voire, şi nici măcar
după putere cu lucrul sau cuvântul nu mulţămesc bunătăţii Lui; ci întru
toate acestea poate şi voieşte pe toţi a-i mântui, şi cu toţi şi pe mine,
precum voeşte; că de unde ştiu eu, om fiind, de mă voieşte aşa sau altfel?”
Deci eu pentru frica păcătuirii am fugit şi am venit aici, şi pentru păcatele
mele şi neputinţele cele multe şed deşert în chilie, precum cei ce se ţin în
1132
legături, aşteptând hotărârea Stăpânului; şi chiar de s-ar vedea omul pe
sine deşert şi pierdut, să nu se spăimânteze, pentru că de nu ar ieşi din
chilie, spre zdrobirea sufletului şi spre lacrămi cu durere va veni; iar de ar
avea multă osârdie spre toată lucrarea cea duhovnicească şi lacrimă, să nu
socotească aceasta bucurie, ci furare şi gătire a războiului. Şi cuprinzător,
tot lucrul, bun sau protivnic, dator este a-l defăima, pentru a petrece fără
turburare întru toate, liniştind şi după putere nevoindu-se, făcând câte a
luat, de a avut sfetnic pe cineva, iar de nu, pe Hristos dator este a-L avea,
ca întru toată apucarea şi gândul pe El să-L întrebe prin rugăciunea curată
din inimă şi cu smerenie; nicidecum cutezând cum că s-a făcut iscusit
Monah, până ce ar întâmpina pe Hristos în veacul ce va să fie, precum zice
Scărarul şi Avva Agaton. Şi dacă are gândul tot spre a mulţămi lui
Dumnezeu, însuşi îl învaţă pe el voia Sa, ori gânditor adeverindu-l pe el,
ori prin oarecare om sau scriptură; şi de are tăria voilor sale pentru Dânsul,
însuşi cu bucurie nepovestită îl va face să ajungă întru săvârşire, precum
nu ştie el; şi aceasta văzându-o, foarte se minunează, cum de pretutindenea
începe a izvorî bucuria şi cunoştinţa şi din tot lucrul află folos; şi
împărtăşeşte Dumnezeu într-însul, ca într-unul ce nu are voia sa, pentru a
se supune Sfintei voinţe a Lui, şi se face ca un împărat; căci de şi-ar aduce
aminte, fără de osteneală şi gata i se face lui de la Dumnezeu cela ce face
grijă pentru dânsul; şi aceasta este credinţa care s-a zis: „Dacă aţi avea
credinţă...” (Mat. 17,20), şi pre această credinţă se zidesc celelalte fapte
bune, după Apostolul (1 Cor. 15,2). Pentru aceasta vrăjmaşul toată
meşteşugirea face ca să despartă pe om de linişte şi să-l arunce în grijă şi,
în chip oarecare, necredincios să se afle, nădăjduind spre a sa petrecere şi
putere, sau cu totul, sau din parte; şi dintru această pricină ia vrăjmaşul
putere să-l biruiască şi ca pe un ticălos să-l ia robit. Iar cel ce a cunoscut
acestea, toată desfătarea şi odihna lumii părăsindu-le ca pe unele ce nimic
nu sunt, se sârgueşte spre negrijire: ori întru supunere având pe
povăţuitorul în locul lui Hristos şi arătându-i acestuia toată înţelegerea cu
cuvântul şi cu lucrul, ca nicidecum ceva să nu aibă ale sale, ori pentru
linişte, din credinţă întărită, de toate fugind, având în locul tuturor pe
Hristos, Care i se face lui toate, precum zice cel cu Gura de Aur şi
1133
Damaschin, în veacul de acum şi în cel viitor: hrănindu-l, îmbrăcându-l,
bucurându-l, mângâindu-l, veselindu-l, odihnindu-l, învăţându-l,
luminându-l şi, simplu, precum ucenicii Lui, aşa şi acesta are grijă, deşi nu
osteneşte precum aceia, dar credinţă întărită are, pentru care nu face grijă
de sine precum ceilalţi oameni, ci pentru frica duhurilor, precum Apostolii
frica Iudeilor (Ioan 20,19), şade în chilie, aşteptând pe Învăţătorul, ca prin
cunoştinţa celor ce sunt, adică prin cunoştinţa zidirilor Lui, să-l ridice
gânditor din patimi şi pace să-i dăruiască, precum Apostolilor, uşile fiind
încuiate, zice Sfântul Macsim.
Pentru cele şapte fapte trupeşti, cunoştinţă prea aleasă
Iară pentru cele mai înainte scrise întru începutul cuvântului, adecă cele
şapte fapte trupeşti şi cele de nărav învăţătoare, de-a pururea să cuvine a le
păzi, şi nicî a le micşora prin lipsire, nicî a le creşte cu covârşire, afară
numai dacă este vremea războiului celui trupesc, fie pentru tinereţea ce
clocoteşte, fie pentru virtutea ce întrece şi are trebuinţă de nevoinţă mai
presus de măsură, fie iarăşî pentru neputinţă, care cere mică odihnă, nu
însă cu deslegare desăvârşită, care poate vătăma şi pe cei neputincioşi,
precum a zis Sfântul Isaac, ci după nevoe să-ţi faci odihna ca o doftorie a
neputinţei, iar nu ca pricinuire sufletului spre a slăbi întinderea nevoinţei;
pentru că deslegarea este atunci când cu tot sufletul ar voi cineva odihna,
iar odihna, zic Părinţii, pre cei tineri şi sănătoşi obicinuieşte a-i vătăma.
Căci, precum mărturisesc Sfinţii Vasilie şi Macsim, spre tămăduirea
foamei şi a setei sunt trebuincioase pâinea şi apa, iar pentru sănătatea şi
puterea trupului, celelalte bucate, din iubire de oameni, ne-au fost dăruite;
şi ca nu cumva, un chip pururea mâncându-se, să aducă în nedulceaţă pe
cel neputincios, ci una câte una, precum s-a zis înainte, sunt folositoare;
pentru că depărtarea de bucate şi neîngrânarea aduc neputinţele, iar
înfrânarea şi schimbarea mâncărilor în fiecare zi se fac pricinuitoare de
sănătate, ca trupul să se păzească fără de dulceaţă şi nebolnăvicios, şi să fie
ajutător spre dobândirea faptelor celor bune. Şi acestea, adecă, către cei ce
se nevoiesc s-au grăit; iar cei pătimaşi, prin pruncimea cea întru Hristos, de
multe ori pentru multe zile nu mănâncă, uitând trupul, precum Sfântul
1134
Sisoe, care, după ce a mâncat, căuta să se împărtăşească cu Prea Curatele
Taine, din uimirea cea către Dumnezeu; şi precum zice Apostolul, spre
folosul multora: „Oare de ne-am uimit cu mintea, lui Dumnezeu; ori de
suntem aşezaţi cu mintea, vouă suntem" (2 Cor. 5,13). Şi precum grăieşte
şi Marele Vasilie pentru oarecare, şi alţii asemenea lor, nici mâncând
împreună cu alţii mulţimea bucatelor nu aveau simţire aceştia, ci ca nimic
mâncând se aflau, pentru că mintea unora ca aceştia nu este în trup ca să
simtă odihna sau durerea lui. Şi arătat este de la mulţi Părinţi şi de la
Sfinţii Mucenici, şi arătat este şi de la Sfântul acela despre care a scris
Sfântul Nil, cum că era un bătrân în pustie rugându-se cu mintea, pe care,
din slobozirea lui Dumnezeu spre folosul său şi al multora, dracii îl luau de
mâini şi de picioare şi îl scuturau întru înălţime, şi iarăşî, ca să nu-şi
vateme trupul când va cădea din atâta înălţime, îl primeau în rogojină; şi
aşa făcând de multe ori, îl ispiteau dacă pot pogorî mintea lui din Ceruri, şi
nu au putut aceasta a o săvârşi. Deci unul ca acesta când ar simţi mâncare
şi băutură sau oarecare din cele trupeşti? Şi iarăşi Sfântul Efrem, după ce a
biruit toate patimile sufleteşti şi trupeşti cu Darul lui Hristos, ca să nu se
afle deşert de războaiele vrăjmaşului şi, din negrăita smerenie, să nu se
odihnească precum i se părea, cerea să i se ia Darul nepătimirii; pentru
care Ioan cel al Scării, îngrozindu-se, a scris cum că sunt oarecare mai
nepătimaşi decât nepătimaşii, precum singur acela zice, şi celelalte.
Pentru dreapta socoteală
Pentru această trebuinţă avem a păzi dreapta socoteală în tot lucrul, ca în
vreme potrivită să judecăm toată izvodirea, pentru că dreapta socoteală
lumină este, arătând celui ce o are vremea, izvodirea, aşezarea omului,
vârtutea, vrâsta, puterea, neputinţa, voirea, osârdia, petrecerea,
deprinderea, necunoştinţa, puterea trupului şi amestecarea lui, sănătatea,
boala, năravul, locul, împreunarea, hrănirea, credinţa, aşezământul,
scoposul, vieţuirea, volnicia, ştiinţa, priceperea cea firească, sârguinţa,
privegherea, zăbăvnicia şi cele asemenea acestora; apoi firea lucrurilor,
uneltirea, suma, chipurile şi scoposul lui Dumnezeu care zace în
Dumnezeieştile Scripturi, precum şi mintea fieştecărei ziceri, după cum se
1135
vede în zicerea Evangheliei de la Ioan, când au venit Elinii căutând a
vedea pe Domnul, şi îndată El a zis: „Venit-au ceasul…” (Ioan 12,22),
arătând limpede că ajunsă era chemarea neamurilor şi că vremea patimii se
începea, punând aceasta ca un semn; căci dreapta socoteală pe toate
acestea le luminează, şi nu numai acestea, ci şi scoposul tâlcuirilor
Părinţilor, că nu lucrul ce se face este ceea ce se caută, ci pricina pentru
care se face, după cum grăieşte Sfântul Nil. Şi cel ce lucrează fără
cunoştinţa celor mai înainte zise se osteneşte mult, dar nimic nu poate
săvârşi, precum mărturisesc Sfântul Antonie şi Sfântul Isaac pentru cei ce
se nevoiesc spre bunătăţile trupeşti, iar de lucrarea minţii lenevesc, deşi
aceasta este ceea ce se cere, precum zice Sfântul Macsim: să dai trupului
lucrarea după putere, iar toată nevoinţa o abaţi spre minte. Căci cel ce
lucrează cele trupeşti uneori se biruie de îndrăcirea pântecelui, de dormirea
cea multă, de grijă, de multa cuvântare, şi din acestea se întunecă mintea;
iar alteori, prin prea întinsă postire, priveghere şi întrecere a ostenelelor, se
tulbură cugetul; însă cel ce poartă grijă de minte priveşte, se roagă,
cuvântează de Dumnezeu şi toată fapta bună o poate îndrepta, pentru că
omul cel priceput, cu meşteşug, se sileşte a micşora cât poate trebuinţele
trupeşti, ca din aceasta să se facă fără de grijă sau puţin cu grijă spre
păzirea poruncilor, precum zice Domnul: „Nu vă grijiţi…” (Mt. 6,25–34).
Iar întru multa grijă nici pe sine nu poate omul a se vedea, şi cum ar vedea
cursele vrăjmaşului cele gătite mai înainte de vreme? Căci vrăjmaşul nu
totdeauna face război arătat, precum grăieşte Gură de Aur, că de ar fi aşa,
nu am cădea cu lesnire în cursele lui şi puţini s-ar afla cei ce se mântuiesc,
precum zice Domnul (Lc. 13,23); ci el, când voieşte pe cineva a-l arunca în
cele mari, îi slăbeşte mai întâi grija spre cele mici şi nearătate: înainte de
prea-curvie, aduce vederea cea deasă şi necuviincioasă; înainte de ucidere,
mânia cea mică; înainte de întunecarea cugetului, grija cea puţină; şi
înainte de aceasta, iarăşi, grija de nevoe a trupului; pentru aceasta Domnul,
ca Cel ce cunoaşte înainte vicleniile dracilor, porunceşte a tăia mai înainte
de vreme pricinile, ca nu socotindu-se lesne iertate cele mici, să cădem în
cele mari şi cumplite păcate, zicând: „S-a zis celor de demult…, iar Eu zic
vouă…” (Mt. 5,21). Drept aceea, cel ce s-a învăţat din Sfânta Evanghelie
1136
se cade să facă şi să ia aminte cele învăţate de Mântuitorul, spre a se izbăvi
din cursele vrăjmaşului şi a avea poruncile ca pe o mare cinste şi facere de
bine, căci cu prea multă înţelepciune mântuiesc sufletul; pentru că
poruncile sunt daruri ale lui Dumnezeu, şi cu dreptate a zis fratele
Domnului: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este…”
(Iac. 1,17); iar Damaschin zice: „Pus-ai nouă neruşinată solitoare, pe ceea
ce Te-a născut, Hristoase; cu rugăciunile acesteia dă-ne nouă Duh milostiv,
dătător de bunătate, care din Tatăl iese prin Tine.” Căci cel ce a iubit darul
luării-aminte la Dumnezeieştile Scripturi află tot binele ascuns întru ele,
precum zice Domnul: „Cel ce s-a învăţat întru împărăţia cerurilor…” (Mt.
13,52), adecă întru îndeletnicirea cea după Dumnezeu şi întru cetirea
Scripturilor; căci alta faţă arată Scriptura celorlalţi oameni, măcar de li s-ar
părea că o cunosc, şi alta celui ce s-a deosebit pe sine spre a se ruga
neîncetat, având pomenirea lui Dumnezeu ca răsuflare, întru toate—măcar
dacă în lume ar fi prost şi neştiutor în învăţăturile oamenilor, după cum
grăieşte Marele Vasilie; iar mai ales prostimii şi smereniei Se arată
Dumnezeu, zice Scărarul, iar nu ostenelelor sau înţelegerii care se strică,
căci chiar de ar avea cineva înţelegere mare, de nu ar avea smerenie,
Dumnezeu Se întoarce de la acela; pentru că mai bun este omul prost în
cuvânt, iar nu în cunoştinţă, precum zice Apostolul (2 Cor. 11,6). De vreme
ce cunoştinţa cea duhovnicească dar este, iar meşteşugul cuvântului
învăţătură omenească este, precum şi celelalte învăţături ale lumii, care nu
folosesc spre mântuirea sufletului, şi aceasta se vede la Elini. Drept aceea,
cetirea este spre aducerea aminte celor iscusiţi şi spre învăţătură celor
neiscusiţi. Iar când va afla Dumnezeu inimă curată de toate lucrurile şi
învăţăturile lumeşti, atunci, ca într-o carte nescrisă, scrie acolo dogmele
Sale, zice Marele Vasilie. Aceasta o zic pentru ca nimeni să nu citească
cele ce nu ajută spre plăcerea lui Dumnezeu; iar de va fi citit ceva fără
folos, să se nevoiască degrabă a şterge pomenirea aceea prin citire
duhovnicească. Dacă este lucrător, să citească Vieţile şi cuvintele
Părinţilor; iar dacă darul l-a ridicat la cunoştinţă duhovnicească, să citească
Dumnezeieştile Scripturi, ca unul ce poate, după Apostol, „asupra a toată
înălţarea ce se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu” (2 Cor. 10,5), a
1137
izbândi toată neascultarea prin lucrarea şi cunoştinţa cea adevărată a
poruncilor şi dogmelor lui Hristos cele Dumnezeieşti. Iar afară de aceasta
nicidecum să nu citească altceva; căci ce trebuinţă este a lua duh necurat în
locul Duhului Sfânt? Căci întru care cuvânt se îndeletniceşte cineva, duhul
cuvântului aceluia voieşte să-l aibă, deşi nu i se vede cu anevoe, precum
celor iscusiţi.
Pentru cetirea cea după Dumnezeu
Deci să fie cetirea după Dumnezeu, spre a nu se rătăci mintea, căci
aceasta este însăşi începătura mântuirii; „Urăşte, zice Solomon, glasul
întăririi” (Pilde 11,15), adică al vrăjmaşului, precum şi rătăcirea cugetului
este începutul păcătuirii, după cum grăieşte Sfântul Isaac; iar cel ce voieşte
a scăpa desăvârşit de această rătăcire în chilie se cade să se îndeletnicească
adeseori, şi dacă este încă sub prieteşugul trândăviei, să lucreze puţin,
asemenea celui fără de patimă şi cunoscător, spre folosul altora şi spre
ajutorul celor neputincioşi, precum făcea cel mai mare dintre Părinţi,
pogorându-se împreună şi asemănându-se celor pătimaşi prin smerită
cugetare, ca unul ce putea pretutindenea a avea pe Dumnezeu în sine şi a
se îndeletnici în cunoştinţa cea după Dumnezeu şi în lucrarea mâinilor şi
chiar în târg, după cum zice Marele Vasilie către cei foarte desăvârşiţi,
întrucât aceştia chiar în mijlocul norodului sunt ca şi cum ar fi singuri întru
sine şi întru Dumnezeu pururea; iar cel ce nu are încă acestea şi voieşte a
da carte de slobozenie trândăviei, se cade ca toată vorbirea oamenilor şi
somnul cel fără de cuviinţă să le lepede de la sine şi să lase pe trândăvie
să-i topească trupul şi sufletul până ce ea însăşi se va depărta, văzând
răbdarea lui în îndeletnicirea cea neîncetată după Dumnezeu şi în
rugăciunea curată şi în cetire; căci orice război, dacă vede în sine ceva
putând a săvârşi, petrece luptând, iar dacă nu poate, se depărtează, fie
desăvârşit, fie pentru o vreme; pentru aceasta dator este cel ce voieşte a
birui pe vrăjmaşul a avea toată răbdarea, căci „cel ce va răbda până la
sfârşit, acela se va mântui” (Mt. 10,22), şi cu dreptate este, zice Apostolul,
„a da necaz celor ce ne necăjesc pre noi, iar nouă celor necăjiţi răsuflare”
(2 Tes. 1,6–7). Deci nu este rău niciun lucru care se face după Dumnezeu
1138
cu smerenie, însă deosebiri au lucrurile şi izvodirile; şi tot ceea ce este
afară de trebuinţa cea de neapărată nevoie se face împiedicare celui ce
voieşte a se mântui, adică tot ceea ce nu ajută spre mântuirea sufletului sau
spre viaţa cea trupească. Căci nu bucatele sunt rele, ci lăcomia pântecelui;
nici banii sau avuţia, ci împătimirea; nici grăirea, ci deşarta cuvântare; nici
dulceaţa celor ale lumii, ci neînfrânarea; nici dragostea către ai săi, ci
lipsirea din aceasta spre plăcerea lui Dumnezeu; nici îmbrăcăminţile cele
spre acoperire şi spre izbăvire de frig şi arşiţă, ci cele de prisos şi scumpe;
nici oasele ca apărătoare de lovituri şi fiare şi oameni, ci cele cu două sau
trei rânduri şi cu mare cheltuială; nici a avea cineva lucru nu este rău, ci a-l
avea fără trebuinţă; nici cărţi a avea, ci a nu le avea spre cetirea după
Dumnezeu; nici a avea prieteni, ci pe cei ce nu sunt de folos sufletului; nici
femeia este rea, ci curvia; nici bogăţia, ci iubirea de argint; nici vinul, ci
beţia; nici mânia cea firească, dată spre pedepsirea păcatului, ci întoarcerea
ei împotriva celor de un neam; nici a fi începător, ci iubirea de începătorie;
nici slava, ci iubirea de slavă şi mărirea deşartă, care este mai rea decât
toate acestea; nici bunătatea nu este rea, ci părerea de bunătate; nici
cunoştinţa, ci părerea că eşti cunoscător; şi ceea ce este mai rău decât toate,
a nu-şi cunoaşte cineva propria necunoştinţă; nici lumea nu este rea, ci
patimile; nici firea, ci cele afară de fire; nici unirea, ci unirea spre rău şi nu
spre mântuirea sufletului; nici mădularele trupului, ci rea uneltirea
acestora. Căci nu spre a pofti cele ce nu se cuvin s-au făcut vederea, ci spre
a vedea zidirea şi a slăvi pe Ziditorul şi a călători către cele ce folosesc
sufletului şi trupului; nici auzul nu este spre a primi clevetirea şi nebuna
cuvântare, ci spre a auzi cuvântul lui Dumnezeu şi din orice glas al
oamenilor, păsărilor sau al zidirilor a slăvi pe Făcătorul; nici mirosirea nu
este spre moartea sufletului şi spre împrăştierea cu mireasma cea simţită,
precum zice Teologul, ci spre a răsufla văzduhul dăruit nouă de Dumnezeu
şi a slăvi pe El, fără de care nimeni nu poate fi viu, nici om, nici dobitoc.
Pentru aceasta mă minunez de înţelepciunea Făcătorului, cum cele mai de
nevoe tuturor le-a făcut lesne de aflat, văzduhul, focul, apa şi pământul, şi
nu numai pe acestea, ci şi pe cele ce mântuiesc sufletul le-a făcut mai
lesnicioase decât celelalte, iar cele ce aduc pieire, mai anevoioase; precum
1139
sărăcia obişnuieşte a mântui mai mult sufletul, iar bogăţia se face celor mai
mulţi împiedicare; şi sărăcia o află oricine, pe când bogăţia nu stă în
puterea noastră. Apoi: necinstea, smerenia, răbdarea, ascultarea, supunerea,
înfrânarea, postirea, privegherea, tăierea voii, boalele trupeşti, mulţumirea
în toate acestea, ispitele, pagubele, lipsirile celor de nevoe, depărtarea de
dulceţi, golătatea, îndelunga răbdare şi toate izvodirile cele pentru
Dumnezeu sunt neîmpiedicate, şi nimeni nu se luptă cu ele, ci mai ales dă
voie celor ce le voiesc, fie cu voie, fie fără voie venind asupra lor; iar cele
ce duc la pierzare sunt anevoie de aflat: bogăţia, slava, mândria,
neprimirea, stăpânirea, neînfrânarea, multa mâncare, multa băutură, multa
dormitare, a face voia proprie, sănătatea şi vârtutea trupului, voinţa fără
ispită, dobânzile, împărtăşirea dulceţilor, îmbrăcăminţile multe şi scumpe,
pentru care multă este nevoinţa, iar aflarea puţină, iar folosinţa vremelnică
şi necazul mult, iar desfătarea puţină; căci celor ce le au şi celor ce nu le
au, dar poftesc a le avea, toate acestea necaz le pricinuiesc, deşi nu este rău
nimic în ele, ci în uneltirea lor rea, precum s-a zis. Căci nu spre a fura şi a
răpi şi a întinde mâinile rău unul asupra altuia s-au făcut nouă mâinile şi
picioarele, ci spre a le câştiga spre toată lucrarea după Dumnezeu, spre
milostenie celor săraci şi neputincioşi, spre ajutorul celor în nevoie; iar cei
mai puternici cu sufletul şi cu trupul, prin necâştigare şi prin urmarea lui
Hristos şi a Sfinţilor Lui Ucenici, le au spre slava lui Dumnezeu şi spre
minunarea de înţelepciunea Lui cea ascunsă în toate mădularele noastre. Şi
cum mâinile şi degetele, chiar cele mici, sunt gata spre toată meşteşugirea,
lucrarea, scrierea şi izvodirea prin Pronia lui Dumnezeu, din care se naşte
cunoştinţa meşteşugurilor, a scrierilor, a înţelepciunii, a doftoriilor
tămăduitoare, a limbilor şi a slovelor de multe feluri. Şi, cuprinzând, toate
cele ce s-au făcut, se fac şi se vor face, pentru bunătatea Sa desăvârşită
nouă ni s-au dăruit, spre a vieţui trupeşte şi a ne mântui sufleteşte, dacă
după scoposul lui Dumnezeu vom unelti toate cele ce sunt şi prin aceasta Îl
vom slăvi cu toată cunoştinţa cea bună; iar dacă nu, cădem şi pierim, şi
toate cele ce sunt ni se fac spre necaz în veacul de acum şi, nu numai, ci şi
în cel viitor spre muncă veşnică, precum s-a zis mai înainte.

1140
 Pentru dreapta socoteală cea adevărată
Cela ce, cu Darul lui Dumnezeu, a primit darul dreptei socoteli, născut
din multa smerită cugetare, este dator a-l păzi cu toată puterea, ca
nicidecum să nu lucreze sau să grăiască ceva fără dreaptă socoteală, pentru
ca nu cumva, greşind întru cunoştinţă din nebăgare de seamă, să-şi
pricinuiească lui osândă mai mare; iar cel ce încă nu a dobândit darul
acesta, este dator nicidecum a alcătui înţelegere, sau cuvânt, sau lucru, fără
întrebare, şi fără credinţă adevărată, şi fără rugăciune curată, fără de care
nu se poate sui întru dreapta socoteală cea fără de minciună; căci aceasta se
naşte din smerita cugetare, precum s-a zis, şi naşte celui ce o are pe dânsa
cunoştinţa, după cum grăiesc Sfinţii Părinţi, Moisi şi Scărarul, pentru ca
acela ce o poartă să vadă mai înainte meşteşugirile cele ascunse ale
vrăjmaşului şi să taie pricinile lor mai înainte de vreme, după cuvântul lui
David: „Şi au privit ochiul meu întru vrăjmaşii mei” (Ps. 91,11); iar
semnele dreptei socoteli sunt acestea: a cunoaşte fără minciună cele bune
şi cele protivnice, apoi a şti Dumnezeiasca voie întru toate izvodirile; iar
ale vederii adică ale cunoştinţei sunt: a cunoaşte greşalele sale mai înainte
de a se face lucrul, şi a cunoaşte cele ce se lucrează de la draci după furare,
şi totodată a pătrunde tainele cele ascunse în Dumnezeieştile Scripturi şi în
zidirile cele simţitoare. Deci are, pe lângă acestea, maica lor, smerenia, a
cărei semn, precum s-a grăit, se cunoaşte şi din aceasta: că dacă cineva este
într-adevăr smerit cugetând, dator este a avea toată bunătatea şi, ca unul ce
este mai mult dator, a crede cu adevăr că se află dedesubtul a toată zidirea;
iar dacă nu aşa se află, însuşi acest lucru îi este dovadă că este mai rău
decât toată zidirea, chiar de i s-ar părea că petrece întocmai cu îngerii; căci
şi îngerul cel în adevăr nu a putut, după atâta bunătate şi înţelepciune, să
placă Făcătorului fără smerenie; ce dar va zice cel ce îşi pare a fi înger,
afară de smerenia, pricina tuturor bunătăţilor celor ce sunt şi celor ce vor
să fie, din care se naşte dreapta socoteală, precum s-a zis, care luminează
marginile, fără de care toate sunt întunecoase? Pentru că lumină este
dreapta socoteală, şi, precum se grăieşte, pentru aceea mai înainte de tot
cuvântul şi de tot lucrul avem trebuinţă de luminarea aceasta, ca văzându-

1141
le pe celelalte să ne minunăm, şi ne minunăm şi de Dumnezeu, cum în
întâia şi Doamna zilelor întâi lumina a făcut (Fac. 1,3), pentru ca nu cele ce
aveau a se face după aceasta să rămână nevăzute, ca unele ce n-ar fi, după
cum zice cel din Damasc; lumină este, aşadar, dreapta socoteală; însă mai
de nevoie decât toate darurile este cunoştinţa ce se naşte dintr-însa, pentru
că ce poate fi mai de nevoie decât a vedea cineva furările dracilor şi, cu
Darul ajutând, a-şi păzi sufletul? Şi mai de nevoie decât toate lucrurile este
curăţenia ştiinţei, zice Sfântul Isaac, şi sfinţenia trupului, fără de care
nimenea nu va vedea pe Domnul, precum zice Apostolul (Evrei 12,14).
Pentru a nu să desnădăjdui, deşi mult greşaşte cineva
Însă nu se cuvine nouă a ne desnădăjdui, fiindcă nu aşa se cade a fi; rău
este, o, omule, că ai greşit, însă pentru ce năpăstuieşti pe Dumnezeu şi Îl
socoteşti neputincios din necunoştinţă, de vreme ce acela care a făcut
pentru tine atâta lume pe care o vezi nu poate, oare, să mântuiască sufletul
tău? Iar de grăieşti că şi aceasta este osânda ta, precum şi împreună-
pogorârea Lui, pocăieşte-te şi primeşte pocăinţa ta precum a primit pe
curvarul şi pe curvia; iar dacă nici aceasta nu o poţi, ci din obicei greşeşti
întru ceea ce nu voieşti, atunci ai smerenie ca Vameşul şi ajunge ţie spre
mântuire (Lc. 18,13). Căci cel ce păcătuieşte fără pocăinţă, dar nu se
desnădăjduieşte, este de nevoie să socotească pe sine sub toată zidirea şi să
nu cuteze a osândi sau a prihăni pe vreun om, ci mai ales să se minuneze
de iubirea lui Dumnezeu de oameni şi să se arate bine-cunoscutor către
Făcătorul de bine, având şi alte bunătăţi; că deşi a ascultat pe diavolul spre
a păcătui, totuşi pentru frica lui Dumnezeu nu ascultă pe vrăjmaşul care îl
împinge spre desnădăjduire, şi din această parte este al lui Dumnezeu,
având bună cunoştinţă, mulţumire, răbdare şi frica de Dumnezeu a nu
judeca, ca să nu fie judecat, toate acestea fiind foarte de nevoie. Şi precum
zice cel cu Gura de Aur despre gheena, că în scurt ne face nouă bine mai
mult decât împărăţia cerurilor, căci prin gheena mulţi intră în împărăţie, iar
prin împărăţie puţini, tot astfel iubirea de oameni a lui Dumnezeu ne
goneşte cu frica şi ne îmbrăţişează cu mila, şi prin amândouă ne mântuim
cu darul lui Hristos. Căci precum cei ce se luptă cu multe patimi sufleteşti
1142
şi trupeşti, dacă rabdă şi nu îşi pierd stăpânirea de sine prin lenevire şi nici
se desnădăjduiesc, se încununează, aşa şi cel ce a aflat nepătimirea cu
uşurinţă şi odihnă cade degrabă, dacă nu ar mărturisi pururea darurile şi
dacă ar cuteza a osândi pe cineva; căci atunci se arată cum, cu aşa putere,
şi-a câştigat bogăţie luişi, zice Sfântul Macsim. Şi precum mare primejdie
are cel pătimaş şi încă neîmpărtăşit de luminarea cunoştinţei, dacă s-ar face
începător peste oareşicare, precum zice Damaschin, tot astfel primejdie are
şi cel ce a primit nepătimirea de la Dumnezeu şi cunoştinţa duhovnicească,
dacă nu ar folosi şi altor suflete; aşadar nimic nu foloseşte neputinciosului
precum fugirea la linişte, şi nimic pătimaşului şi necunoscătorului precum
supunerea întru aceasta. Căci nu este nimic mai bun decât a cunoaşte
cineva neputinţa sa şi necunoştinţa sa, nici ceva mai rău decât a nu le
cunoaşte; nici vreo patimă aşa de urâtă precum mândria, nici vreo patimă
aşa de vrednică de batjocură precum iubirea de argint, aceasta care este
rădăcina tuturor relelor (1 Tim. 6,10), căci banii pe care oamenii îi lucrează
din materia pământului cu multă osteneală iarăşi în pământ îi pun deşerţi.
Pentru aceasta zice Domnul: „Nu vă strângeţi comori pe pământ… unde
este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Mt. 6,19-21); căci
mintea omenească, unde se zăboveşte cu dorul, acolo se trage de obicei, fie
în lucrurile cele pământeşti, fie în bunătăţile cereşti şi veşnice, iar obiceiul,
zăbovind, dobândeşte putere firească, zice Marele Vasilie. De aceea, când
se află cineva bolnav, atunci mai cu seamă este dator a lua aminte la
mărturia ştiinţei pentru a slobozi sufletul de toată osânda, ca nu cumva să
sosească sfârşitul vieţii şi să se căiască fără de folos şi să plângă în veci;
aşadar cel ce nu poate suferi pentru Hristos moarte simţitoare precum
Mucenicii, măcar pe cea după voie să o sufere gânditor, şi va fi mucenic cu
ştiinţa, dacă nu se va supune dracilor sau voilor celor ce se luptă cu dânsul,
ci îi va birui precum Sfinţii Mucenici şi Cuvioşii Părinţi, că unii simţitor,
iar alţii gânditor au mărturisit; iar puţin silindu-se cineva, poate birui pe
vrăjmaşul, sau, puţin lenevindu-se şi întunecându-se, poate pieri.
Scurtă cuvântare: spre câştigarea bunătăţilor,
şi spre depărtarea răutăţilor
1143
 Nimic așa, zice Marele Vasilie, nu obicinuiește a întuneca pre cuget
precum vicleșugul, nici a lumina pre minte precum cetirea întru liniște, nici
a aduce grabnică durere sufletului precum gândirea morții, nici a lucra
sporire nearătată precum ocărârea de sine și tăierea voilor sale, nici
pierzare nevăzută precum părerea și plăcerea de sine, nici întoarcere către
Dumnezeu și nepedepsire a omului precum cârtirea, nici lesnire spre păcat
precum turburarea și multa cuvântare; nici scurtă și iscusită lucrare spre
câștigarea faptei bune precum singurătatea și împreună-cugetarea, nici
bună cunoștință și mulțumire precum cugetarea Darurilor lui Dumnezeu și
a răutăților noastre, nici creștere a faptelor bune precum laudele lor, nici
mântuire fără de voie precum ispitele, nici mai scurtă cale către Hristos,
adică spre nepătimire și înțelepciunea Duhului, precum calea cea
împărătească, care se depărtează și de prea-întrecere și de lipsire întru
toate; nici altă faptă bună nu poate înțelege voia Dumnezeiască precum
smerita cugetare și părăsirea toată a înțelegerii și voii sale; nici alt ajutor
nu este în tot lucrul bun precum rugăciunea cea curată; nici altă piedică
spre câștigarea faptei bune precum grija și înălțarea cugetului, măcar de ar
fi aceasta foarte mică. Căci pre câtă curăție are cineva, pre atâta se vede
greșind multe dintru vederea sa; și pre cât multe greșește, pre atâta se
întunecă, măcar de i s-ar părea a avea curăție; și iarăși, pre câtă cunoștință
are, pre atâta se vede necunoscător; și pre cât nu cunoaște necunoștința sa
și pe cea din parte cunoștință duhovnicească, pre atâta se pare sieși
cunoscător. Iar pre cât suferă nevoitorul necazuri, pre atâta biruie pre
vrăjmașul, și pre cât se nevoește a face bine într-o zi, pre atâta dator este în
toate zilele vieții sale, zice Sfântul Marco, de ar fi puterea și osârdia sa; iar
dacă darul lui Dumnezeu a venit și pentru aceasta a putut, ce laudă are unul
ca acela, când i se pare a face bine de la sineși și îi osândește cu nedreptate
pe cei ce nu pot? Pentru că cel ce cere ceva de la aproapele, de la sineși
mai vârtos este dator a cere. Așadar, precum cei ce păcătuiesc sunt datori,
ca cei ce au întărâtat pre Dumnezeu, tot astfel cei acoperiți de darul lui
Dumnezeu, pentru neputința lor și gătirea spre desnădăjduire, datori sunt
mai ales a se cutremura ca cei ce multe datoresc; și precum mare prăpastie
este necunoștința scripturilor, zice Sfântul Epifanie, tot astfel mai mare
1144
răutate este călcarea lor întru cunoștință; și precum mai mare este sufletul
decât trupul, tot așa mai mare este facerea de bine a sufletului prin cuvânt
decât cea a trupului prin rugăciune. Și când rabdă cineva pe aproapele său
ca să nu se mâhnească cel ce îl năpăstuiește, ci să-i odihnească voia în
vremea turburării, zice Sfântul Dorofteiu, purtând greutatea lui și rugându-
se pentru dânsul și poftind mântuirea lui și toate bunătățile trupești și
sufletești, aceea este curata nepomenire de rău, care curățește sufletul și îl
înalță către Dumnezeu; căci mângâierea omului este mai bună decât toată
lucrarea și bunătatea, de vreme ce nimic nu este mai mare și mai desăvârșit
decât dragostea aproapelui întru bunătăți. Iar semn al acesteia este nu
numai a nu avea ceva din cele de care aproapele are trebuință, ci și moarte
a suferi pentru dânsul cu bucurie, după porunca Domnului (Ioan 15,13), și
a socoti toate acestea ca o datorie cu cuviință; căci dator este a iubi pe
aproapele până la moarte, nu numai pentru îndreptarea firii, ci și pentru
sângele cel prea cinstit al lui Hristos care s-a vărsat pentru noi și care a
poruncit acestea. „Nu fii iubitor de sine, zice Sfântul Macsim, și vei fi
iubitor de Dumnezeu; nu fii cu plăcere de sine și vei fi iubitor de frate.” Și
aceasta se lucrează din nădejde, iar nădejdea se naște din credința cea
adevărată, adică din a nu avea cineva grijă nicidecum pentru viața sa sau
pentru moarte, ci a lăsa toată grija la Dumnezeu, precum s-a zis mai înainte
despre cel ce voiește a dobândi semnele nepătimirii, a căror temelie este
credința; iar cel ce are această credință este dator a socoti că, precum
Dumnezeu pe toate le-a făcut și pre noi împreună cu toate dintru neființă
pentru desăvârșita bunătate, tot astfel cu adevărat va rândui și sufletul și
trupul, precum știe Însuși.
Pentru cum câştigă cineva credinţa cea adevărată
Insă cel ce doreşte câştigarea aceştiea, care este temelia tuturor
bunătăţilor, şi uşa tainilor lui Dumnezeu, şi biruinţă fără de osteneală
asupra vrăjmaşilor, şi mai de nevoe decât toată fapta bună, şi aripi ale
rugăciunii, şi sălăşluire a lui Dumnezeu în suflet, dator este a răbda toate
ispitele cu care va fi ispitit de vrăjmaşi şi de gândurile cele multe şi felurite
pre care nimenea nu poate a le socoti, nici a le spune, nici a le afla, fără
1145
numai aflătorul răutăţii, diavolul; ci să îndrăznească unul ca acesta că, de
va birui cu silă multă ispitele ce vin asupră-i, şi va ţine mintea neplecată
gândurilor ce răsar în inima lui, are să biruiască deodată toate patimile,
pentru că nu el este cel ce a lucrat biruinţa, ci Hristos, care prin credinţă a
venit într-însul. Pentru unii ca aceştia zice Domnul: „Că cela ce are
credinţă cât un bob de muştar, va zice muntelui acestuia…“ (Mat. 17,20).
Iar de s-ar slăbi gândul şi s-ar pleca spre împresurarea cugetelor, să nu se
teamă, nici să se desnădăjduiască, nici să scrie sufletului său cele ce se zic
de către începătorul răutăţii, ci cu răbdare, după putere, să lucreze faptele
bune şi păzirea poruncilor, întru linişte şi îndeletnicire după Dumnezeu,
asupra tuturor gândurilor ce se ridică de voie. Căci toată meşteşugirea şi
nălucirea, noaptea şi ziua pornind vrăjmaşul, şi neaflând pe om îngrijit de
jucăriile şi închipuirile cele ce pornesc de la dânsul, ci urându-le şi
lepădându-le, se depărtează; şi primind lucrătorul poruncilor lui Hristos
iscusinţă pentru neputinţa vrăjmaşului, nu se mai înfioară de meşteşugurile
lui, ci cu bucurie face tot lucrul bineplăcut lui Dumnezeu fără opreală,
întărindu-se cu credinţa şi ajutându-se de Dumnezeu, întru Care a crezut.
Pentru aceasta însuşi Domnul zice: „Toate sunt cu putinţă celui credincios”
(Marcu 9,23). Căci nu el este cela ce bate război cu vrăjmaşul, ci
Dumnezeu, Cel ce Se îngrijeşte de dânsul prin credinţă. Şi zice prorocul:
„Pre Cel preaînalt l-ai pus scăpare ţie…” (Ps. 90,2). Pentru că unul ca
acesta nu mai face grijă pentru ceva, cunoscând că „Calul se găteşte la
război, iar mântuirea este a Domnului” (Pilde 21,31); şi pentru aceasta
cutează asupra tuturor, precum grăieşte Sfântul Isaac: „Câştigă credinţă
întru tine ca să calci pre vrăjmaşii tăi.” Căci nu petrece ca un stăpânitor de
sine, ci ca un dobitoc dându-se de voie lui Dumnezeu, precum zice
prorocul: „Dobitoc m-am făcut la Tine, şi eu pururea cu Tine” (Ps. 72,22).
Şi zice omul către Dumnezeu: „Voeşti a mă odihni prin cunoştinţa Ta, nu
grăiesc împotrivă; voeşti iarăşi, pentru smerenie, ispite a slobozi asupra
mea, asemenea sunt cu Tine; nu am nimic de la mine însumi, căci fără de
Tine nu m-am făcut din nefiinţă, nici viu a fi sau a mă mântui pot; fă orice
voieşti cu zidirea Ta. Crez că bun fiind, bine vei rândui asupra mea spre
folos, măcar că nu cunosc acestea; nici sunt vrednic a le cunoaşte, nici silit
1146
a le deprinde, căci poate nici răsuflarea nu îmi este de folos. Nici uşurarea
războiului cutez a o cere, deşi sunt neputincios întru toate, căci nu ştiu ce
îmi este de folos; Tu ştii toate, şi precum ştii lucrează, numai să nu greşesc
orice s-ar face; ci fie că voiesc, fie că nu voiesc, mântuieşte-mă, dacă
aceasta Ţie Ţi-e plăcută. Eu lucru nu am, înaintea Ta sunt ca un fără de
suflet; sufletul meu în prea Curatele Tale mâini îl pun şi în veacul de acum,
şi în cel ce va să fie. Tu toate le poţi şi toate le cunoşti, şi tot binele tuturor
îl voieşti şi pururea pofteşti mântuirea mea.” Şi grăieşte iarăşi: „Arătat este
din toate facerile Tale de bine, cele făcute şi cele ce se fac, arătate şi
nearătate, cunoscute şi necunoscute; şi din pogorârea Ta la noi cea mai
presus de minte, Fiule şi Cuvinte al lui Dumnezeu. Deci cine sunt eu să
cutez a-Ţi spune Ţie, Cunoscătorule de inimi? Numai acestea grăiesc, ca să
se cunoască mie şi vrăjmaşilor mei că limanul mântuirii mele eşti Tu; şi
din Darul Tău am cunoscut că Dumnezeul meu eşti Tu. Şi nu cutez a zice
multe, ci mintea mea nelucrătoare şi mută voiesc a o pune lângă Tine; însă
nu eu, ci Darul Tău lucrează toate. Căci nu ştiu vreo binefacere a mea
odinioară, ci mulţimi de răutăţi pururea; pentru care căzând înaintea Ta
chip de rob arăt, ca unul ce sunt dator a mă pocăi şi a mă cunoaşte rob al
Tău, şi fiu al slujitoarei Tale (Ps. 115,7). Şi grăiesc: „Să nu mă laşi,
Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, a face sau a gândi cele
ce nu voieşti; că-mi ajunge mie mulţimea păcatelor mele celor mai înainte;
ci precum voieşti, miluieşte-mă. Păcătuit-am, miluieşte-mă precum ştii.
Cred, Doamne, că asculţi glasul meu cel ticălos; ajută necredinţei mele,
Tu, Cel ce mi-ai dăruit mie a fi şi creştin a fi. Mare este mie, zice Carpatie,
că m-am chemat călugăr şi creştin, precum ai zis către robul Tău: «Mare
este ţie că s-a chemat Numele Meu peste tine» (Isaia 49,6). Mai bună îmi
este mie această chemare decât toate împărăţiile pământului şi decât cerul;
numai să nu greşesc de chemarea prea dulcelui Tău nume; Stăpâne mult-
milostive, mulţumesc Ţie…” Şi precum alte cetiri sunt cuviincioase
lucrătorului, şi alte graiuri, şi alte lacrămi, şi alte rugăciuni, tot aşa şi altă
credinţă, afară de cea dintâi, care naşte liniştea, aceea este credinţa auzului,
iar aceasta este credinţa privirii, precum zice Sfântul Isaac; şi vederea este
mai tare decât auzul. Căci din cunoştinţa cea firească se naşte întâi credinţa
1147
cea de obşte a pravoslavnicilor, din aceasta îndeletnicirea cea după
Dumnezeu, postul, privegherea, cetirea, psalmii, rugăciunea şi întrebarea
celor iscusiţi, iar din toate acestea se nasc bunătăţile sufletului, adică
păzirea poruncilor şi aşezarea obiceiurilor, din care se naşte credinţa cea
mare, nădejdea şi dragostea cea desăvârşită, care răpeşte mintea către
Dumnezeu în rugăciune. Şi după ce se va învrednici cineva a grăi cu minte
adunată rugăciunea Domnului, precum o grăiau Sfântul Filimon, Sfântul
Irina, Apostolii şi Cuvioşii, atunci se arată curăţia lucrării; iar cele ce sunt
afară de aceasta sunt înşelare din părere, că Dumnezeirea este nehotărâtă şi
nescrisă împrejur, şi mintea, care s-a făcut întru sine, aşa i se cade a fi, ca,
după Dar, să se învrednicească venirii Sfântului Duh; „nu în închipuire, ci
prin credinţă umblăm” (2 Cor. 5,7). Pentru aceasta se cade a zăbovi în
nevoinţă, ca să se tragă mintea spre cele Dumnezeieşti prin multă vreme,
cu Darul, dintru obişnuinţă; căci dacă nu ar afla mintea ceva mai mare
decât lucrurile simţitoare, nu şi-ar trage poftirea către acelea, nici ar părăsi
cele ce de mult le-a obişnuit. Şi precum iubitorii de oameni şi nepătimaşii
nu se vatămă prea mult din lucrurile vieţii, fiindcă bine pe acestea le
rânduiesc, tot aşa cei ce au darurile cele mari scriu lui Dumnezeu
îndreptările.
Pentru că mai mult foloseşte pătimaşilor liniştea
Tuturor adecă foloseşte liniştea şi fugirea de lucruri şi de oameni, însă
mult mai ales celor pătimaşi şi neputincioşi; căci nu poate mintea a se face
nepătimaşă din singura lucrare cea dinafară, dacă nu va primi întru sine
multe şi duhovniceşti priviri, nici grija şi începătoria nu trece fără
vătămare peste cineva, dacă mai întâi, prin fugire, nu va fi agonisit
nepătimirea. Iar grija vieţii şi tulburarea, şi pe cei desăvârşiţi şi nepătimaşi
obişnuieşte a-i vătăma; pentru că nu se face niciun folos, zice cel cu Gura
de Aur, din lucrarea omului fără plecarea cea de sus, nici plecarea cea de
sus vine peste cel ce nu o voieşte; ci de amândouă avem trebuinţă, şi de
cea Dumnezeiască şi de cea omenească, şi de lucrare şi de cunoştinţă, şi de
frică şi de nădejde, şi de plângere şi de mângâiere, şi de temere şi de
smerenie, şi de socoteală şi de dragoste, pentru că toate acestea sunt
1148
îndoite în viaţă: ziua şi noaptea, lumina şi întunericul, sănătatea şi boala,
fapta bună şi răutatea, lesnirea şi nelesnirea, viaţa şi moartea. Căci prin
unele dintre acestea cei neputincioşi învaţă a iubi pe Dumnezeu, iar prin
altele a fugi de păcat cu frica ispitelor; iar cei tari, prin toate iubesc pe
Dumnezeu ca pe un Părinte, cunoscând că „toate sunt bune foarte” (Fac.
1,31) şi cu folos le rânduieşte Dumnezeu. Şi de cele dulci se înfrânează, iar
pe cele aspre le primesc cu osârdie, ştiind că prin unele trupurile se fac vii
spre Făcătorului, iar prin altele sufletele se ajută spre mântuire, pentru
nespusa milă a lui Dumnezeu. Deci trei sunt aşezările omeneşti: robi,
năimiţi şi fii. Robii nu iubesc binele, ci numai de frica muncilor se
depărtează de la rău, şi aceasta este, zice Sfântul Dorothei, bunătate, dar nu
bine-plăcută. Năimiţii iubesc binele şi urăsc răul, însă pentru nădejdea
plăţii. Iar fiii, cei desăvârşiţi, nu de frica muncilor fug de rău, ci cu tărie îl
urăsc pe acesta; nici binele îl săvârşesc pentru plată, ci ca pe o datorie
firească o împlinesc; şi nepătimirea o iubesc ca pe o urmare a lui
Dumnezeu şi pricinuitoare a sălăşluirii Lui înlăuntru, prin care se
depărtează de toată răutatea, măcar că nu mai zace înaintea lor
înfricoşarea. Căci dacă nu s-ar face cineva nepătimitor, nu trimite
Dumnezeu pe Sfântul Duh asupra lui, pentru ca nu, fiind încă tras de
obişnuinţă, către patimi să se afle, şi să se facă vinovat venirii Sfântului
Duh şi osândă mai mare să ia; ci atunci când, prin deprinderea faptelor
bune, nu mai are prieteşug cu vrăjmaşii, nici nu se mai mişcă spre patimi
prin obicei, atunci primeşte Darul şi neosândit rămâne întru primirea Lui.
Pentru aceasta, zice Scărarul, nu descoperă Dumnezeu voia Sa, ca nu,
deprinzând-o, să facem neascultare şi mai mare osândă să luăm, deşi ca
nişte prunci nu cunoaştem nemăsurata Lui milă. Căci cel ce voieşte a
deprinde voia cea Dumnezeiască dator este a muri faţă de toată lumea şi
faţă de toate voile sale; şi tot lucrul ce are îndoială nu se cade a-l face
cineva ca pe un bun, de nu ar fi cu neputinţă a vieţui sau a se mântui fără
de el; şi pentru aceasta trebuie întrebare către cei iscusiţi, iar din adevărata
credinţă şi rugăciune, luând adeverirea, să poată înainta spre nepătimirea
cea desăvârşită, care face mintea nebiruită în tot lucrul bun. Aşadar mare
este războiul, dar omul nevătămat rămâne, pentru că „puterea Mea întru
1149
neputinţă se săvârşeşte” (2 Cor. 12,9), zice Domnul către Apostol; iar
Apostolul însuşi zice: „Când sunt neputincios, atunci sunt tare” (2 Cor.
12,10). Căci neluptat a fi cineva nu este bine; pentru că dracii se
depărtează de multe ori, zice Scărarul, prin multe chipuri: sau pentru
pândire, sau pentru părere, lăsând în inimă înălţare sau altă răutate care
poate ţine locul tuturor patimilor. Căci Părinţii, zice Cartea bătrânilor, au
păzit poruncile, iar cei după dânşii le-au scris; iar noi, cele scrise le-am pus
la fereastră; şi chiar dacă voim a citi, nu ne îndeletnicim a înţelege cele ce
se grăiesc şi a le lucra; ci ori în treacăt le citim, ori ni se pare nouă mare
lucru că facem aceasta şi ne înălţăm, necunoscând că mai ales osândă
avem, de nu lucrăm, precum zice cel cu Gura de Aur: „Cunoscând, zice
Domnul, voia stăpânului său şi neîmplinind…” (Luca 12,47). Pentru că
bună este cetirea şi cunoştinţa, dar numai când aduc spre mai mare
smerenie; asemenea şi sfatul, când nu cercetează cineva viaţa învăţătorului,
precum zice Teologul: să nu cauţi vrednicia celui ce te învaţă, ci să iei
învăţătura; şi precum Domnul a zis: „Câte vor zice vouă preoţii, faceţi”
(Mat. 23,3), că nici pagubă nu este celui ce întreabă din pricina lucrurilor
celui ce îl învaţă, dar nici folos nu are, dacă nu lucrează; pentru că fiecare
pentru sine va da cuvânt (Rom. 14,12): învăţătorul pentru cuvântul său, iar
cel ce a fost învăţat pentru lucrul său; iar cele ce sunt afară de acestea sunt
afară de fire şi vrednice de osândă.
Pentru că, zice Sfântul Evstratie, Dumnezeu fiind bun şi drept, prin
bunătate ne dăruieşte tot binele, când îl vom avea cu bună cunoştinţă şi
mulţumire; iar de ne vom arăta nemulţumitori, cădem din bine după
dreapta judecată a Lui; căci din bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu
purcede nouă tot binele după fire, iar din reaua noastră lucrare, munca cea
veşnică.
Pentru că mare bine este pocăinţa cea adevărată
Insă dacă ar voi cineva iarăşi a pune început prin pocăinţă, căci zice
Scriptura: căzut-ai? scoală-te; şi iarăşi ai căzut? iarăşi te scoală,
nedesnădăjduindu-te nicidecum de mântuirea ta, oricâte s-ar întâmpla, să
nu dea nicidecum pe sine, de bunăvoie, vrăjmaşului, ci să-i ajungă lui spre
1150
mântuire această răbdare unită cu ocărârea de sine, precum şi Apostolul
zice: „Eram odinioară şi noi neînţelegători, umblând după poftele noastre”
(Tit 3,3) ş.c.l.; deci să nu te desnădăjduieşti nicidecum, necunoscând
ajutorul lui Dumnezeu, căci poate să facă câte voieşte. Ci nădăjduieşte spre
El, şi una din acestea o va lucra: ori prin oarecare ispite, ori prin alte
chipuri va rândui îndreptarea ta; ori va primi răbdarea şi smerenia ta în loc
de lucrare; ori alt chip, pe care tu nu-l ştii, îl va afla, prin iubirea Sa de
oameni, spre a mântui sufletul tău cel fără îndrăzneală. Numai să nu
părăseşti pe Doctorul, ca nu cumva să pătimeşti moartea cea îndoită,
pentru că n-ai cunoscut scoposul Lui cel ascuns. Şi precum s-a zis pentru
cunoştinţă, acum se va zice pentru lucrare: căci în mijloc între şase curse
este toată lucrarea trupească şi sufletească. De-a dreapta şi de-a stânga sunt
cursele prin prea-întrecerea ostenelelor şi prin lipsirea cea peste măsură;
sus şi jos, prin înălţarea minţii şi prin desnădăjduire; dinlăuntru şi din
afară, prin frică şi prin obrăznicie, de care zice Teologul că departe este de
la îndrăzneala cea adevărată, deşi cu numele este asemenea. Iar în mijlocul
acestor şase curse se află lucrarea cea cu măsură, întru smerenie şi întru
răbdare. Deci se cade a ne minuna de mintea omenească, cum poate ea
schimba toate cele ce sunt întru sine precum voieşte, deşi lucrurile însele
sunt neschimbate şi petrec în ale lor; căci nu acelaşi scop îl are toată lumea
pentru cele ce sunt, ci fiecare îşi unelteşte lucrurile precum voieşte: fie
bine, fie rău; cele simţitoare prin lucrul lor, iar cele gânditoare prin cuvânt
şi prin gând. Şi patru vederi sunt, precum mie mi se pare, iar după
Cuvântătorul de Dumnezeu, patru aşezări ale oamenilor: unii bine petrec şi
aici şi întru cel ce va să fie, ca toţi Sfinţii şi cei ce s-au făcut fără de
patimă; alţii numai aici primesc bine, ca cei ce dobândesc faceri de bine
sufleteşti sau trupeşti cu nevrednicie, pentru că nu au bună cunoştinţă către
Făcătorul de bine, precum bogatul acela (Lc 16,19) şi alţii asemenea lui;
alţii iarăşi numai aici se muncesc, precum cei ţinuţi cu boală îndelungată,
ca slăbănogul (In 5,5), şi cei ce se ispitesc cu mulţumire, după voia lor; iar
alţii şi aici şi încolo se muncesc, precum cei ce se ispitesc din voile lor
rele, ca Iuda şi cei asemenea acestuia. Şi iarăşi, patru scopuri au oamenii
către lucrurile cele simţitoare: unii urăsc lucrurile lui Dumnezeu, precum
1151
dracii, şi din rea voire le prihănesc; alţii le iubesc ca pe cele bune, însă cu
patimă, ca dobitoacele, negrijindu-se de privirea firească şi de mulţumire;
alţii, ca nişte oameni fireşti cu cunoştinţă duhovnicească, şi cu mulţumire,
pe toate le uneltesc cu înfrânare; iar alţii mai presus de fire, precum îngerii,
le văd pe toate spre slava Ziditorului, nimic uneltind dintru acestea, fără
numai cele de nevoe spre a vieţui, după Apostolul (1 Tim 6,8).
Pentru facerile de bine ale luî Dumnezeu, cele cuprinzătoare şi cele din
parte
Pentru aceasta datori suntem a mulţămi pururea lui Dumnezeu toţi
oamenii, atât pentru facerile de bine cele cuprinzătoare, cât şi pentru cele
de o parte, pentru cele sufleteşti şi pentru cele trupeşti; căci cele
cuprinzătoare sunt stihiile cele patru şi toate cele ce se lucrează dintr-
însele, precum şi minunile şi preaslăvitele lucrări ale lui Dumnezeu care
zac în Dumnezeieştile Scripturi; iar cele de o parte sunt câte a dat
Dumnezeu fieştecăruia om după rânduiala Sa: ori bogăţie spre a lucra
milostenie, ori sărăcie spre a lucra răbdare bine-mulţămitoare; ori stăpânire
spre dreaptă judecată şi alcătuirea bunătăţii, ori supunere şi slujire spre
gata mântuire sufletească; ori sănătate spre ajutorul celor ce au trebuinţă şi
spre lucrarea cea după Dumnezeu, ori boală spre cununa răbdării; ori
cunoştinţă şi putere spre câştigarea faptelor bune, ori neputinţă şi
necunoştinţă spre supunere întru linişte cu smerenie şi fugire de lucruri; ori
lipsire a lucrurilor fără de voie spre mântuire fără de voie şi spre ajutorul
celor ce nu pot ajunge la săvârşirea necâştigării, sau măcar la milostenie;
ori răsuflare şi bună zdravănire spre a se nevoi de bunăvoie şi a se osteni în
faptele cele bune, intrând astfel în nepătimire şi mântuind şi pe alţii; ori
ispită şi nelesnire spre a se mântui fără de voie cei ce nu pot a-şi tăia voile,
sau spre desăvârşirea celor ce pot răbda cu bucurie. Deci toate cele zise,
măcar că sunt potrivnice unele altora, sunt bune foarte după uneltire,
precum este scris: „Şi a văzut Dumnezeu toate câte a făcut, şi iată bune
foarte” (Fac. 1,31); iar afară de uneltire nu sunt bune, ci mai vârtos
vatămătoare sufletului şi trupului. Însă mai bună decât toate este răbdarea
celor necăjicioase; şi cela ce s-a învrednicit de acest mare Dar se cade să
1152
mulţumească lui Dumnezeu ca unul ce a primit cele mai mari faceri de
bine, fiindcă s-a făcut următor lui Hristos şi Sfinţilor Apostoli, şi
Mucenicilor, şi Cuvioşilor Părinţi, primind de la Dumnezeu multă putere şi
multă cunoştinţă spre a se depărta de bunăvoie de dulceţuri şi a pofti mai
ales pe cele cu nelesnire, prin tăierea voilor sale şi prin lepădarea
înţelegerilor celor ce nu sunt după Dumnezeu, pentru ca necontenit să facă
şi să înţeleagă cele plăcute Lui. Iar cei ce s-au învrednicit a unelti lucrurile
după trebuinţă sunt datori cu multă smerită mulţumire, căci cu Darul lui
Dumnezeu s-au slobozit de cele afară de fire şi de călcarea poruncilor; iar
noi, cei încă pătimaşi şi care rău uneltim lucrurile, făcându-le afară de fire,
suntem datori a ne cutremura şi a mulţumi cu mare smerenie Făcătorului
de bine, minunându-ne de nespusa Sa îndelungă-răbdare: că, deşi nu
ascultăm poruncile Lui şi lucrurile fără trebuinţă le uneltim, iar de Darurile
Lui ne întoarcem, totuşi El rabdă nemulţumirea noastră şi, făcându-ne
bine, nu ne părăseşte, ci aşteaptă pururea pocăinţa noastră până la suflarea
cea mai de pe urmă. Pentru aceasta datori suntem toţi oamenii a-I mulţumi
Lui, precum s-a zis după Apostolul: „întru toate mulţumiţi” (1 Tes. 5,18);
iar dintru această mulţumire se naşte şi „neîncetata rugăciune” (stih 17),
adică pomenirea lui Dumnezeu în tot lucrul, în tot locul şi în toată vremea.
Că orice ar lucra cineva, dator este a avea pomenirea Făcătorului în pricina
lucrului ce s-a ivit: vezi, zice, lumina, să nu uiţi pe Cel ce ţi-a dăruit-o;
vezi cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt, minunează-te şi slăveşte
pe Cel ce le-a făcut; haină ai îmbrăcat, cunoaşte pe Dătătorul ei şi laudă pe
Cel ce poartă grijă de viaţa ta; şi, simplu, toată mişcarea şi pricina să ţi se
facă spre slava lui Dumnezeu, şi iată necontenit te rogi. Şi dintru acestea să
se bucure pururea sufletul tău, după Apostolul: „Bucuraţi-vă pururea” (1
Tes. 5,16), căci pomenirea lui Dumnezeu veseleşte sufletul, precum zice
Sfântul Dorothei, mărturie aducând pe David, care a zis: „Adusu-mi-am
aminte de Dumnezeu şi m-am veselit” (Ps. 76,3).
Pentru că toate spre folosul nostru le-au făcut Dumnezeu
Cînd că toate câte sunt le-a făcut Dumnezeu spre folosul nostru, se
cuvine a pricepe că de la îngeri ne păzim şi ne învăţăm, iar de la draci ne
1153
ispitim, spre a ne smeri şi a scăpa către Dumnezeu, prin care ispitire ne
mântuim şi de înălţare şi de lenevire ne izbăvim prin frica ispitelor; iar din
cele dulci ale lumii acesteia, din sănătate, din buna zilire, din vârtute, din
odihnă, din bucurie, din lumină, din cunoştinţă, din bogăţie, din sporire
întru toate, din aşezare paşnică, din desfătare, din cinste, din stăpânire, din
îndestulare şi din toate câte se socotesc bune în viaţa aceasta, ne înălţăm
spre buna cunoştinţă şi spre mulţămire împrejurul Făcătorului de bine şi
spre a-L iubi pe El, făcând binele după putere, ca cei ce avem datorie
firească prin lucrarea binelui a-I răsplăti pentru Daruri, deşi ştim că aceasta
nu ne este cu putinţă şi ne facem mai mari datornici; Iar din cele ce se
socotesc nelesnicoase, din boală, din nelesnire, din osteneală, din necazul
fără de voie, din întunecare, din necunoştinţă, din sărăcie, din rea
nenorocire întru toate, din frică, din lipsire, din necinste, din ispitire, din
trebuinţă şi din toate cele ce se împotrivesc celor mai înainte zise, venim
spre răbdare şi spre smerenie şi spre bună nădejde întru veacul ce va să fie;
şi nu numai aceasta, ci şi în veacul de acum ni se fac pricinuiri de mari
mângâieri. Căci toate bune ni le-a dăruit nouă Dumnezeu cu minune,
pentru negrăita Sa bunătate; iar cel ce voieşte a le cunoaşte precum se
cuvine şi a le purta după iconomie, să se nevoiască spre câştigarea faptelor
bune, primind cu mulţămire toate câte îi vin, şi cele bune, şi cele
potrivnice, aflându-se întru toate fără turburare. De aceea, nu numai pentru
acestea, ci şi atunci când gând mândru i-ar pune înainte vrăjmaşul spre a-l
înălţa, îşi aduce aminte de cele mai dinainte urâte şi de cele ce se grăiseră
împotriva lui, şi astfel surpă acel gând şi vine către smerenie; iar când i-ar
pune înainte ceva prea urât, aducându-şi aminte de gândul mândru cel
dintâi îl surpă şi pe acesta. Căci, cu ajutorul Darului, surpă gândul unuia
prin pomenirea altuia, pentru ca nici spre desnădăjduire pentru cele prea
urâte, nici spre trufie pentru părere să vină vreodată; ci dacă vrăjmaşul îl
înalţă prin gânduri, el scapă către smerenie, iar dacă îl smereşte peste
măsură, el se înalţă către Dumnezeu prin nădejde, pentru ca nici îndrăznind
să cadă, nici temându-se să se desnădăjduiască până la suflarea cea mai de
pe urmă. Şi aceasta este lucrarea cea mare a Călugărului, precum zice
Cartea bătrânilor: că atunci când războinicii îi pun aceasta înainte, el pe
1154
cealaltă o aduce de faţă, iar când aceea pe cealaltă, el pe aceasta o pune în
mijloc, cunoscând că nimic din viaţa aceasta nu este neschimbat; „ci cel ce
va răbda până la sfârşit acela se va mântui”, zice Domnul (Mat. 10,22). Iar
cine voieşte a face lucrurile precum voieşte, acela nu ştie unde merge, ci ca
un orb, bătându-se de tot vântul, oricare lucru ar veni asupra lui, prin tot
aceluiaşi se face; şi ca un rob se teme de cele necăjicioase, şi ca un robit
este purtat de părere, socotindu-şi bucuria dobitocească drept a fi avuţie a
lui, fără a cunoaşte de unde sunt acestea şi ce sunt. Iar dacă grăieşte că le
ştie, atunci mai ales se orbeşte cu mărime. Aceasta se întâmplă pentru că
nu se prihăneşte pe sine, şi aceasta este plăcere de sine şi pierzare
nevăzută, precum zice Sfântul Macarie în capetele despre Călugărul
pierdut, care, după ce a văzut Ierusalimul cel de sus, rugându-se cu
oarecare fraţi şi fiind răpită mintea lui, i s-a părut că a ajuns la ceva,
nepricepând că avea şi mai mare datorie. Căci precum cei foarte pătimaşi
nu văd nici cele arătate celor mulţi, din pricina negurii patimilor, aşa şi cei
nepătimaşi cunosc, prin curăţenia minţii, cele ce de mulţi nu se cunosc.
Cum că cuvântul lui Dumnezeu, nu este multă cuvântare
Pentru că, precum zice Sfântul Macsim, cuvântul lui Dumnezeu nu este
multă cuvântare, ci atunci când toţi oamenii am grăi multe, totuşi un singur
cuvânt al lui Dumnezeu nu l-am împlinit încă, căci Dumnezeu a zis: „Vei
iubi pre Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău…” (Mat. 22,37); şi
dacă stăm să socotim câte au zis Părinţii şi câte au scris, şi câte încă
grăiesc şi scriu, vom vedea că nici aceştia nu au împlinit pe deplin acest
cuvânt. Căci „din tot sufletul”, zice Marele Vasilie, înseamnă a nu iubi
nicidecum încă ceva împreună cu Dumnezeu; şi dacă omul îşi iubeşte
sufletul său, atunci nu iubeşte din tot sufletul pe Dumnezeu, ci numai din
jumătate; iar dacă pe sineşi se iubeşte şi încă multe altele, cum va putea a
iubi pe Dumnezeu deplin sau a îndrăzni a zice aceasta? Asemenea este şi la
dragostea aproapelui: dacă pentru aproapele nu vom lepăda nici viaţa cea
vremelnică, nici pe cea ce va să fie, precum au făcut Moisi şi Apostolul,
cum vom îndrăzni a spune că îl iubim? Căci Moisi a zis către Dumnezeu
pentru norod: „De vei lăsa lor greşalele, lasă-le, iar de nu, şterge-mă şi pe
1155
mine din cartea vieţii întru care m-ai scris” (Ieş. 32,32); iar Apostolul a zis:
„Anaftema a fi de la Hristos pentru fraţii mei” (Rom. 9,3), rugându-se ca el
însuşi să piară, dacă prin aceasta s-ar mântui ceilalţi, chiar şi cei ce îl
prigoneau, „care sunt Israilteni”. Asemenea suflete au Sfinţii, căci pe
vrăjmaşi îi iubesc mai mult decât pe sine, încât în veacul de acum şi în cel
ce va să fie, mai întâi pe aproapele îl cinstesc întru toate, chiar dacă ar fi
vrăjmaş din rea voire, fără a căuta răsplătire de la cei iubiţi, ci bucurându-
se când dau altora toate cele ale lor pentru a plăcea Făcătorului de bine şi a
urma, pe cât pot, iubirii Lui de oameni, Care „este bun către cei
nemulţumitori şi răi”. Şi cu cât se va învrednici cineva a avea astfel de
Daruri, cu atât mai dator este a socoti pe sine mic şi pe Dumnezeu Cel ce l-
a ridicat din ţărână şi l-a învrednicit a urma Făcătorului. Căci a suferi
nedreptăţile cu bucurie şi fără răpştire, a face bine vrăjmaşilor, a-ţi pune
sufletul pentru aproapele, şi toate unele ca acestea, sunt Daruri ale lui
Dumnezeu, date însă celor ce voiesc a le primi prin sârguinţă, „spre a lucra
şi a păzi”, precum s-a zis către Adam (Fac. 2,15), pentru ca să rămână prin
bună cunoştinţă întru pomenirea Făcătorului de bine. Căci nici un bine nu
avem al nostru vreodată, ci toate bunătăţile noastre sunt Daruri ale lui
Dumnezeu, Care ne-a adus din nefiinţă la fiinţă. „Ce ai, care să nu fi luat?”
zice Apostolul, adică de la Dumnezeu, în Dar. „Iar dacă l-ai luat, de ce te
lauzi ca şi cum nu l-ai fi luat?”, făcându-te pe tine însuţi izvor al binelui,
ceea ce este cu neputinţă, precum zice Domnul: „Fără de Mine nu puteţi
face nimic”.
Fără de smerita cugetare, cu neputinţă este a ne mântui
Nu ştiu dacă nu cumva, din întunecarea cea multă a patimilor, ar putea
ajunge cineva într-atâta nebunie încât să i se pară că este deopotrivă cu
îngerii, sau chiar mai mare decât ei, socotind, afară de smerita cugetare, că
se poate mântui prin sine, asemenea celui dintâi luceafăr, care, pierzând
smerenia, afară de orice alt păcat, s-a făcut întunerec; iar dacă acela, care
era lumină, a căzut pentru lipsa smereniei, ce va pătimi omul, muritorul şi
ţărâna, ca să nu zic păcătosul, cel lipsit de smerenie, care, orbit fiind, poate
nici nu crede că este păcătos? Căci, zice cel cu Gura de Aur, toată nevoia
1156
omului desăvârşit este a se face întocmai cu îngerii, precum zice Domnul
(Matei 22,30), nu în veacul de acum, ci în învierea morţilor, unde nici
atunci oamenii nu sunt îngeri, ci întocmai cu îngerii, neputând nicicum să-
şi părăsească firea lor, ci doar precum aceia, prin Dar, rămân neschimbaţi,
slobozi de toată nevoia, având stăpânire aleasă asupra lor, bucurie
neîncetată şi dragoste către Dumnezeu, şi bunătăţile acelea „pe care ochiul
nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit” (1 Cor. 2,9). Iar aici, în vremea
aceasta, desăvârşit nu poate cineva să devină, ci primeşte doar ca o
logodire a bunătăţilor viitoare; şi precum cei neîmpărtăşiţi cu Daruri sunt
datori a se smeri ca nişte săraci, tot aşa şi cei ce au Darurile sunt datori a se
smeri cu mult mai mult, ca unii ce le-au primit de la Dumnezeu şi să nu se
osândească prin necunoştinţă; şi precum bogaţii sunt datori a mărturisi
Darul lui Dumnezeu prin dăruiri, tot aşa şi cei bogaţi în bunătăţile
duhovniceşti sunt datori cu şi mai mare mulţumire. Şi precum săracii
datori sunt a mulţumi lui Dumnezeu şi a iubi pe cei bogaţi care le fac bine,
pentru că primesc faceri de bine de la dânşii, tot aşa şi bogaţii, cu mult mai
mult, pentru că şi în veacul de acum, şi în cel ce va să fie se mântuiesc prin
milostenie cu pronia lui Dumnezeu, neputând altfel scăpa de ispitele
bogăţiei; iar precum ucenicii sunt datori a-şi iubi învăţătorii, tot aşa şi
învăţătorii sunt datori a-şi iubi ucenicii şi a mulţumi lui Dumnezeu unii
pentru alţii, pentru Darul Celui ce dă tuturor cunoştinţa şi orice alt bine.
Mai ales însă trebuie să mulţumească cei ce au primit puterea de a chema,
prin pocăinţă, a doua oară Darul Dumnezeiescului Botez, fără de care
nimeni nu se poate mântui; căci Domnul a spus: „Ce Mă chemaţi Doamne,
Doamne, şi nu faceţi cele ce vă zic?” (Luca 6,46). Dacă cineva, auzind
acestea, ar socoti că, de nu L-ar fi chemat, ar fi fost fără de prihană, cu cât
mai mult se osândeşte, chemându-L, dar neîmplinind poruncile! Şi
Domnul iarăşi a zis: „Dacă în lemnul cel umed fac acestea, în cel uscat ce
va fi?” (Luca 23,31), şi Solomon: „Dacă dreptul abia se mântuieşte,
nedreptul şi păcătosul unde se vor arăta?” (Pilde 11,31). De aceea omul nu
trebuie să se desnădăjduiască văzându-se strâmtorat de pretutindeni de
poruncile Dumnezeieşti, ca nu cumva să se osândească mai rău decât
ucigaşul de sine, ci trebuie cu mult mai mult să se minuneze de Scripturi şi
1157
de porunci, care atât aici cât şi în veacul viitor împing pe om spre
împlinire, ca să nu găsească undeva loc de fugă din bine în rău; iar când ar
vrea să se abată spre cele rele, aflând înaintea sa cele cumplite, se întoarce
către bine, Dumnezeu rânduind cu iubire de oameni aceste vrednice de
minune lucrări, prin care omul, chiar nevrând, se face într-un chip oarecare
desăvârşit, având totuşi stăpânire asupra voii sale. Iar cei bine cunoscători,
ruşinându-se din facerile de bine ale lui Dumnezeu, se nevoiesc precum cei
care au trecut râul dormind, după cum a zis Sfântul Efrem; şi pentru
aceasta, zice Sfântul Isaac, Dumnezeu a înmulţit ispitele, ca prin frica lor
să scăpăm către Dânsul; iar cel ce nu înţelege aceasta şi prihăneşte Darul
lui Dumnezeu din iubirea de dulceaţă, singur se omoară şi piere, căci luând
armele împotriva vrăjmaşilor, le întoarce asupra sa spre junghiere. Căci
bun fiind Dumnezeu, zice Marele Vasilie, tuturor voieşte a face bine, iar
diavolul, viclean fiind, voieşte să tragă pe toţi în răutatea sa, deşi nu poate;
şi precum părinţii iubitori de fii, uneori cu înfricoşare şi certare întorc pe
copii, dar din dragoste se poartă cu ei, aşa şi Dumnezeu sloboade ispitele
ca un toiag ce întoarce pe cei vrednici din sfătuirea cea rea a diavolului:
„Cel ce cruţă toiagul său, urăşte pe fiul său; iar cel ce îl iubeşte, cu
sârguinţă îl pedepseşte” (Pilde 13,25). Însă nouă, iubitorilor de dulceaţă şi
de sine, din amândouă părţile înaintea noastră stă primejdia: pe de o parte
căderea prin mândrie şi nepetrecerea lângă Dumnezeu, iar pe de altă parte
pedepsirea ca a fiilor, dar nu spre omorâre; de aceea se cuvine a alege
partea cea mai uşoară, pentru că mai bine este a suferi cu răbdare cele ce
vin asupra noastră şi a scăpa la Dumnezeu, decât a ne teme de primejdie şi
a cădea în mâinile diavolului spre cădere veşnică şi muncă împreună cu el.
Căci una din două stă înaintea noastră: sau a suferi cele dintâi şi
vremelnice, sau a pătimi pe cele de-a doua şi veşnice; iar de cei drepţi nu
se atinge nimic din amândouă primejdiile, pentru că ei cu bucurie iubesc
cele ce nouă ni se par nelesnicioase şi, aflând în ispite vreme de dobândă,
sărută ispitele şi rămân nerăniţi de ele. Că nu cel ce a primit săgeata şi nu
s-a rănit moare, ci cel ce a primit rana; şi oare l-a vătămat pe Iov rana, sau
pe Apostoli şi pe Mucenici i-a înfiorat vreodată? Nu, ci „se bucurau că s-au
învrednicit a fi necinstiţi pentru numele lui Iisus” (Fapte 5,41); şi cu cât
1158
luptătorul este mai încercat, cu atât mai încununat se face şi mai mare
bucurie dobândeşte, încât, auzind glas de trâmbiţă, nu la junghiere se
gândeşte, ci la darea cununilor şi se veseleşte. Prin urmare, nimic nu
lucrează biruinţa fără osteneală precum buna cutezare cu credinţă
adevărată; nici nimic nu aduce biruinţa precum iubirea de sine şi temerea
cea din necredinţă nu o pot zădărnici; nici nu duce spre bărbăţie ceva
precum sârguinţa şi iscusinţa lucrului; nici nu subţiază mintea ceva precum
cetirea în linişte; nici nu pricinuieşte uitare precum deşertăciunea; nici nu
aduce lăsare păcatelor precum nerăutatea; nici nu împacă greşalele precum
pocăinţa şi tăierea răului; nici nu sporeşte sufletul aşa de repede precum
tăierea voilor şi a înţelegerilor sale; nici nu este lucru mai mare decât a se
arunca cineva înaintea lui Dumnezeu ziua şi noaptea şi a-L ruga să facă
voia Lui în toate. Tot aşa nici nu este ceva mai rău decât iubirea de
slobozenie şi răşchirarea sufletului ori a trupului; pentru că nouă, celor ce
iubim binele din frica muncilor şi a ispitelor, nu ne foloseşte slobozenia, ci
păzirea şi fugirea de lucruri, ca măcar prin depărtarea celor ce vatămă
neputinţa noastră să ne putem lupta cu gândurile. Căci duhurile
începătoare, adică cele ce se ridică, sunt supuse celor fără patimă, care au
biruit patimile cele foarte urâte; iar cei care sunt în supunerea părintelui
biruie pe cele începătoare. Căci, zice Sfântul Macarie, Avva Cronie şi
ceilalţi Părinţi, dracii sunt şi începători şi începătorindu-se: cele
începătoare sunt mândria, părerea, slava deşartă, iar cele începătorindu-se
sunt îndrăcirea pântecelui, curvia şi cele asemenea. Iar cei ajunşi la
dragostea desăvârşită au stăpânire deplină, deoarece fac binele fără silă, se
bucură când îl fac şi nu voiesc vreodată să îl părăsească; dar dacă ceva din
afară le-ar împiedica lucrarea fără voia lor, se muncesc cu sufletul,
trăgându-se iarăşi către dorul Dumnezeiesc, întorcându-se îndată la linişte
şi la lucrare ca la o desfătare firească şi ca la o a lor obişnuinţă. Căci către
aceştia au zis Părinţii: puţin roagă-te, puţin citeşte, puţin cugetă, puţin
lucrează, puţin păzeşte-ţi mintea şi aşa cheltuieşte vremea; iar acestea le-au
spus pentru că cei fără patimă se stăpânesc pe ei înşişi şi nu se robesc
vreunei voiri necuviincioase, ci au mintea unde voiesc şi trupul supus ca
pe un rob; iar noi suntem datori a fi sub lege şi canon, pentru ca fără voie
1159
şi nevrând, ca siliţi de datorie, să facem binele, fiindcă încă iubim patimile
şi dulceţile, odihna trupului şi voile noastre, iar vrăjmaşul trage mintea
unde voieşte, iar trupul, avându-şi pornirile fără rânduială, face ca un
dobitoc ce vrea. Şi, pe drept cuvânt, unde nu este statornicie a minţii, toate
se fac dobitoceşti şi afară de fire; şi nu suntem precum adevăraţii israeliţi,
despre care Domnul a zis lui Natanail: „Iată un israilit întru care nu este
vicleşug” (Ioan 1,47), arătând bunătatea bărbatului; căci Natanail înseamnă
„darul lui Dumnezeu”, iar numele lui din naştere era Simon, iar Canaite
pentru că era din Cana Galileii, şi Israilit pentru că era „minte văzătoare de
Dumnezeu”, afară de tot vicleşugul. Căci, zice Marele Vasilie, obicei este
Scripturii ca din bunătatea bărbatului să îi dea numele, nu din naştere;
precum şi Apostolii Petru şi Pavel: Simon s-a numit Petru pentru tăria lui,
iar Saul, „turburare”, s-a numit Pavel, adică „odihnă”, pentru că precât a
tulburat mai înainte pe credincioşi, pe atât mai apoi a odihnit sufletele
tuturor prin cuvânt şi faptă, după cel cu Gura de Aur. Vezi cucernicia
Apostolului: căci aducându-şi aminte de Dumnezeu, nu învaţă până nu
aduce mai întâi mulţumirea datorată, arătând că din acolo are cunoştinţa şi
puterea; şi, potrivit, uneşte rugăciunea cu învăţătura. Şi Dumnezeiescul
Luca a lăsat neîmplinite Faptele Apostolilor nu din lenevire sau altă
nevoie, ci pentru că a plecat la Dumnezeu. Iar noi, când părăsim neisprăvit
lucrul, o facem din lenevire şi neîndestulare, pentru că nu facem lucrul lui
Dumnezeu cu sârguinţă, nu îl iubim ca pe un lucru adevărat, ci îl socotim
de prisos şi împovărător; şi pentru aceasta rămânem nesporiţi, sau ne
întoarcem înapoi, precum cei care odinioară s-au depărtat şi nu au urmat
lui Iisus (Ioan 6,66), deşi zice cel cu Gura de Aur, nu cuvântul era greu,
precum socoteau, ci dogmele ce li se spuneau; dar unde nu este voie şi
osârdie, şi cele lesnicioase se fac nelesnicioase, şi dimpotrivă.
Pentru zidirea rugăciunii prin fapte bune
Pentru că, zice Marele Vasilie, tot omul are trebuinţă de răbdare mai
înainte de toate, precum pământul de ploaie, pentru ca pe temelia credinţei,
după cum spune Apostolul (Evrei 6,7), să se poată apoi aşeza, rând pe
rând, zidirea dreptei socoteli, asemenea ziditorului iscusit care clădeşte
1160
casa sufletului şi care, pururea luând tină din pământul smereniei, aşază
piatră peste piatră, adică bunătate peste bunătate, până când se pune
acoperământul, care este dragostea cea desăvârşită; şi aşa Stăpânul casei
intră şi locuieşte în suflet, dacă găseşte portari buni, pururea purtători de
arme, adică înţelegeri luminoase şi lucruri cuviincioase lui Dumnezeu, care
pot să-L facă pe Împărat nesupărat, iar nu femeie portăriţă, care se ţine de
lucrul mâinilor, după cum tâlcuieşte Sfântul Nil istoria cea veche (Facere
18,2; 2 Împăraţi 4,1); pentru aceea Avraam Patriarhul n-a pus femeie
portăriţă, ci un bărbat viteaz, aspru şi straşnic la gând, purtător de arme,
precum şi Apostolul porunceşte, între care arme este şi „sabia Duhului,
adică graiul lui Dumnezeu” (Efeseni 6,17), ca acela ce intră către suflet fie
să fie omorât, fie lepădat, robul lui Dumnezeu fiind neadormit şi veghetor,
omorând gândurile străine prin lucrarea cea împotrivitoare şi prin cuvântul
rostirii împotrivă, lepădând tot ce vine în inimă afară de scopul lui
Dumnezeu, cu defăimare şi alungare, pentru ca mintea cea luminată din
privirea către Dumnezeu şi din înţelegerile cele Dumnezeieşti nicidecum
să nu aibă slobozenie spre împrăştiere. Iar lucrul liniştii, zice acelaşi Sfânt
Nil, este tocmai această lucrare a minţii, după cum se arată şi în alt loc,
unde ţine că grija nu este pricina întunecării minţii; căci dacă mintea n-ar fi
ţinută de pretutindeni asemenea apei în jgheab, n-ar putea cugetul să se
adune către sine şi apoi să se înalţe către Dumnezeu; iar neînălţându-se
cineva cu gândul şi negustând ceva din cele de sus, cum ar putea cu lesnire
să defaime cele de jos? Şi întrucât din credinţă suntem datori a alerga,
după Apostolul (Evrei 12,1), cu răbdare, având un singur lucru: a
bineplăcea lui Dumnezeu, vremea însăşi chemând pe cei ce bine aleargă să
cunoască şi să înţeleagă din parte cele ce vor să fie; iar la sfârşitul acestora
toate, când oglinzile se vor desface (1 Cor. 13,12), adică această viaţă
stricăcioasă se va sfârşi, atunci sufletul nu se va mai împotrivi trupului,
nici trupul Duhului (Gal. 5,17), nici trândăvia nu va mai aduce uitare, nici
uitarea necunoştinţă, precum acum pătimesc cei mulţi, motiv pentru care
avem trebuinţă a scrie spre aducere aminte. Căci de multe ori un gând ce
vine de la sine, dând silinţă spre aducerea aminte, ne poate fi, în vremea
războiului, pricină de ajutor, de uşurare sau de mulţumire, dacă are
1161
mărturie din Scriptură; iar dacă din lenevire nu ne îngrijim de acestea, în
vremea nevoii ele nu se află, şi ne păgubim de folosul lor prin uitarea cea
prea rea. Pentru aceea trebuie cu lucrul să deprindem faptele bune, ca prin
deprindere să se păzească pomenirea celui bun, iar nu doar prin cuvânt;
căci „nu este împărăţia lui Dumnezeu în cuvânt, ci în putere” (1 Cor. 4,20).
Şi cel ce caută binele prin faptă acela ştie paguba şi câştigul în treaba în
care petrece, zice Sfântul Isaac, şi astfel poate da sfat celorlalţi, ca unul
care de multe ori a pătimit şi deplin a dobândit iscusinţă; fiindcă sunt
lucruri bune la vedere, dar cu pagubă ascunsă, şi altele rele la vedere, dar
cu dobândă mare lăuntrică; pentru aceea nu orice om este credincios spre a
da sfat celor ce caută, ci numai cel ce a primit Darul dreptei socoteli şi,
prin zăbovirea în nevoinţă, a câştigat minte văzătoare, precum zice Sfântul
Macsim. Acesta sfătuieşte cu multă smerenie, nu pe toţi, ci numai pe cei ce
caută de bunăvoie şi întreabă fără silă, ca astfel cuvântul să se închipuiască
în rânduiala sufletului celui ce ascultă şi să se aprindă prin credinţă, văzând
sfătuitorul cel bun, precum pe Preaminunatul Sfetnic, pe care Prorocul
Isaia îl numeşte „Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii” (Isaia 9,6), adică
pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a zis celui care se plângea de
împărţeala moştenirii: „Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor
peste voi?” (Luca 12,14), deşi Părintele „toată judecata a dat-o Fiului”
(Ioan 5,22). Ci Domnul ne arată, prin smerenia Sa, calea mântuirii,
neştiind să silească pe cineva, ci zicând: „Oricine voieşte să vină după
Mine să se lepede de sine şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16,24), adică să nu
aibă grijă pentru viaţa sa, ci, precum Eu rabd moartea simţitoare pentru
toţi, aşa şi el, prin faptă şi cuvânt, să-Mi urmeze, asemenea Apostolilor şi
Mucenicilor; iar dacă nu poate, măcar moartea după voie să o sufere; şi
iarăşi zice către bogat: „Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde averile
tale…” (Matei 19,21). Pentru aceasta Marele Vasilie spune că a minţit
bogatul zicând: „Toate acestea le-am păzit”, fiindcă, dacă le-ar fi păzit, n-
ar fi avut averi multe, Legea poruncind: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul
tău din tot sufletul tău” (Deut. 6,5); iar a iubi „din tot sufletul” nu lasă loc
de a iubi altceva împreună cu Dumnezeu; şi dacă nu face aşa, leapădă
porunca. Iar pe „aproapele ca pe sine” (Matei 22,39) cum îl iubeşte, având
1162
multe averi, când alţii au lipsă de hrană, iar el ţine cu patimă ceea ce are?
Dacă le-ar fi avut ca Avraam, Iov şi ceilalţi Drepţi, ca daruri ale lui
Dumnezeu, nu s-ar fi dus mâhnit; şi, după cel cu Gura de Aur, credinţa lui
în cuvintele Domnului era adevărată, de aceea s-a mâhnit şi a slăbit spre
lucrare; căci mulţi sunt cei ce cred cuvintele Scripturii, dar nu pot împlini
cele scrise.
Pentru că mare bunătate este dragostea, şi sfătuirea cea cu smerenie
Deci acestea, şi altele încă mai multe decât acestea, le vedem pe Domnul
sfătuind, asemenea şi pe Apostoli scriind şi rugându-ne: „vă rugăm,
iubiţilor, să faceţi cutare şi cutare”; iar noi, în loc ca prin smerenie să
primim a ruga pe cei ce caută sfătuire de la noi, pentru ca, văzându-ne
smeriţi şi cinstindu-ne cu dragoste, să asculte cu bucurie şi să primească
învăţătură, înţelegând că nu din stăpânire, ci cu dragoste multă şi cu
smerenie grăim cuvântul Sfintei Scripturi, şi că pentru cinstea şi dragostea
pe care o au către noi se vor sârgui şi vor primi chiar şi cele nelesnicioase,
arătându-li-se lor ca lesnicioase pentru dragoste, asemenea Apostolului
Petru care, auzind de multe ori despre Cruce şi moarte, nu numai că nu se
tulbura, ci se bucura, primind una ca aceasta ca şi când nimic greu n-ar fi
fost, din pricina dragostei lui către învăţătorul şi pentru că nu se îngrijea de
minuni, precum cei necredincioşi, ci zicea: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”
(Ioan 6,68); însă nu aşa Iuda, cel ce a murit de două ori, căci spânzurat
fiind nu a murit, iar trăind fără pocăinţă şi cumplit bolnăvindu-se, s-a
despicat prin mijloc, după cum spune Apostolul Petru în Faptele
Apostolilor (1,18). Şi iarăşi Apostolul Pavel, scriind fraţilor, când zice:
„poftind bunăvoinţă a vă da vouă nu numai Evanghelia lui Hristos, ci şi
sufletele noastre” (1 Tes. 2,8), iar alteori: „noi, robii voştri pentru Hristos”
(2 Cor. 4,5), sau când îi scrie lui Timotei poruncind „a avea pe cei mai
bătrâni ca pe nişte părinţi, iar pe cei mai tineri ca pe nişte fraţi” (1 Tim.
5,1), cine este în stare să pătrundă smerenia Sfinţilor şi dragostea lor cea
înfocată către Dumnezeu şi către aproapele? De aceea, nu numai la acestea
suntem datori a lua aminte, ci şi la cei către care grăim sau scriem. Căci cel
ce voieşte a învăţa sau a da sfat, iar mai ales a aduce aminte, după cum
1163
zice cel al Scării, este dator să se cureţe mai întâi de patimi pentru a
cunoaşte fără minciună scopul lui Dumnezeu şi aşezarea sufletului celui ce
cere cuvânt; căci nu tuturor li se potriveşte aceeaşi doftorie, deşi neputinţa
pare una. Apoi trebuie să fie încredinţat despre acela care cere sfat, fie prin
supunerea desăvârşită a acestuia cu sufletul şi cu trupul, fie prin
rugăciunea lui fierbinte şi credinţa curată, fie prin faptul că a căutat
cuvântul fără vreo ispitire sau silire, ci din dorinţa sinceră de a auzi spre
mântuire, ca nu cumva amândoi să cadă în minciună, în multă cuvântare,
în vicleşug şi în alte multe primejdii; deoarece unul, silindu-se să placă
celui ce-l învaţă, poate spune ceea ce nu voieşte cu adevărat şi se ruşinează
mincinos, făţărnicindu-se că vrea să facă binele, iar celălalt, viclenindu-se,
momind pe cel neîncercat, caută să afle „caprele ascunse ale cugetului”,
pornind astfel toate meşteşugirile, după cuvântul lui Solomon: „din multa
cuvântare nu va scăpa de păcat” (Pilde 10,20). Au scris şi Marele Vasilie
care sunt greşalele unei astfel de purtări; însă acestea nu se spun pentru a
opri pe cei ce, cu bună credinţă şi din lucruri curate, se apropie spre a
învăţa, mai ales pe cei fără patimi, ci pentru a nu învăţa cu obrăznicie pe
aceia care nici din lucruri, nici din credinţă fierbinte nu voiesc a asculta, şi
pentru a nu grăi din mărire deşartă către cei încă pătimaşi, nici cu
stăpânire. Căci, precum ziceau Părinţii, celor ce nu întreabă nu li se cuvine
să li se vorbească pentru folos, ca binele să se facă din voie, după cum zice
Apostolul: „nu ca stăpânind peste turmă, ci făcându-vă chip” (1 Petru 5,3).
Şi iarăşi către Timotei: „se cuvine plugarului întâi el din roade să se
împărtăşească” (2 Tim. 2,6), pentru ca cel ce învaţă să lucreze mai întâi el
însuşi cele ce voieşte a spune; şi iarăşi: „nimeni să nu defaime tinereţile
tale” (1 Tim. 4,12), adică să nu faci nimic copilăresc, ci să fii desăvârşit în
Hristos. Tot astfel şi în cartea bătrânilor se spune că Părinţii nu grăiau
despre mântuirea sufletului fără întrebarea fraţilor, socotind aceasta deşartă
cuvântare, şi pe drept. Fiindcă din a ni se părea că avem cunoştinţă mai
mult decât altul, pornim cuvântul singuri de sine; şi după cât suntem
vinovaţi, tot după atâta ni se pare că avem slobozenie a grăi. Pe când
Sfinţii, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se socotesc mai
păcătoşi, spune Sfântul Dorotei; căci, îngrozindu-se de cunoştinţa cea
1164
pentru Dumnezeu ca de un foc, vin în nedumerire ca cei ce au primit un
dar înalt. Aşa şi îngerii Sfinţi, din nemărginita veselie şi îngrozire a
slavosloviei, nu află saturare, ci neîncetat laudă pe Stăpânul, minunându-se
de lucrările Lui, precum spune cel cu Gura de Aur. Şi precum Puterile cele
gânditoare îşi dau unele altora lumină, aşa şi cei cuvântători se învaţă unii
pe alţii: unii luând iscusinţă din Scripturi şi învăţând pe cei mai mici, iar
alţii fiind învăţaţi în taină de Sfântul Duh şi făcând cunoscut altora prin
scrisoare ceea ce li s-a descoperit. Pentru aceasta toţi suntem datori a ne
smeri lui Dumnezeu şi unii altora, ca cei ce am primit fiinţă şi toate
celelalte de la El, iar prin El primim cunoştinţa; şi cel ce are smerenie mai
mult se luminează, iar cel ce nu voieşte a se smeri rămâne în întuneric,
asemenea celui dintâi luceafăr care a căzut şi s-a făcut diavol. Pentru că
acela, fiind întâiul dintre cele mai de jos cete ale puterilor gânditoare, prin
mândrie a căzut nu numai de la cetele cele de sus, ci şi sub oamenii cei de
jos, fiind aruncat sub pământ cu cei ce l-au urmat; pentru aceea s-a spus de
multe ori că ajunge singură mândria spre pierderea sufletului. Căci cel ce
socoteşte greşalele sale mici se slobozeşte a cădea în mai mari, zice Sfântul
Isaac; iar cel ce a primit de la Dumnezeu un Dar şi arată nemulţumire, îşi
pricinuişte lipsirea lui, făcându-se nevrednic de Dar, precum zice Marele
Vasilie. Iar mulţumirea ne foloseşte, însă nu asemenea fariseului (Luca
18,11) care, osândind pe alţii, se îndreptăţea pe sine, ci asemenea celui ce
se socoteşte dator mai mult decât toţi şi mulţumeşte cu cutremur, gândind
la nespusa răbdare şi îndelungă suferire a lui Dumnezeu. Şi trebuie să ne
minunăm cum Dumnezeu, fiind fără lipsă şi prealăudat, primeşte de la noi
mulţumire, deşi noi Îl întărâtăm pururea, iar El ne copleşeşte cu faceri de
bine, cu cele cuprinzătoare şi cele din parte. Pentru aceasta au scris Sfântul
Grigorie Teologul şi ceilalţi Părinţi, nu numai pentru cele trupeşti, ci şi
pentru cele sufleteşti, prin multe chipuri fără număr; între care una este
aceasta: că unele din Scriptură sunt arătate şi bine înţelese, iar altele
ascunse şi anevoie de pătruns, pentru ca prin cele arătate să se tragă
trândavii la credinţă şi la căutarea celor ce le lipsesc, iar prin cele ascunse
să nu ajungem la mai mare osândă prin defăimare, ci cei ce voiesc din

1165
bunăvoinţă să se ostenească prin faptă, căutând cele nearătate, şi astfel să
aibă laudă, precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur.
Pentru că nu este multă cuvântare, cea mai deasă pomenire a
Dumnezeeştii Scripturi
Şi iarăşi pe aceeaşi zicere o cuprinde Dumnezeiasca Scriptură, arătând
că nu este multă cuvântare ceea ce grăieşte, ci pentru ca prin pomenirea
cea deasă, chiar şi pe cei foarte trândavi spre ascultare, spre aducere
aminte şi spre înţelegerea celor ce se grăiesc, cu prea-slăvire şi cu iubire de
oameni să-i aducă, ca nu cumva, pentru grăbnicie ori pentru micşorarea
zicerii ce s-ar întâmpla, să scape cuvântul de la auzire, mai ales când
suntem împrăştiaţi în lucrurile cele lumeşti, ale căror rosturi nu le
cunoaştem nici din parte; căci, precum zice cel cu Gura de Aur, „despre o
parte nu este parte întreagă, ci parte a părţii”, şi se va strica nu ca şi cum s-
ar prăpădi cu totul şi întru nimic s-ar face, de vreme ce altminteri n-am fi
avut cunoştinţă, nici oameni n-am fi fost, ci se va strica partea cea din
parte, pentru ca ceea ce este faţă către faţă să rămână, precum se strică
viaţa pruncului întru a se face bărbat, după cum a zis însuşi Apostolul
tâlcuind prin pilda pruncului (1 Cor. 13,10), iar cel cu Gura de Aur adaugă
că, aşa precum acum cunoaştem cerul doar că este, dar nu ştim ce este, tot
aşa atunci se va strica ceea ce este mai prejos, pentru ca ceea ce este mai
presus, adică adevărata cunoaştere, să se arate, întru cât mai mult creşte
cunoştinţa. Căci multe taine ascunse sunt în Dumnezeieştile Scripturi, şi nu
cunoaştem scoposul lui Dumnezeu în cele ce se grăiesc; de aceea zice
Teologul: „să nu te înalţi asupra noastră, celor ce mărturisim bună
cunoştinţă necunoştinţă, zicerile prihănindu-le”, pentru că este
necuvântător şi cu nebunie a nu lua aminte puterii şi scopului, ci numai
cuvintelor, precum zice Marele Dionisie, căci numai prin fericitul plâns,
atunci când îl va lucra cineva cu frică şi cu zdrobire de inimă, se face
descoperirea tainelor celor ascunse. Astfel, Prorocul Isaia zice: „Iar cei
morţi, viaţă nu vor avea” (Is. 26,14), şi iarăşi: „învia-vor morţii” (vers. 19);
însă aceasta nu este glăsuire împotrivitoare, precum pare acelora ce nu
cunosc scoposul, fiindcă pentru idolii neamurilor, neînsufleţiţi şi morţi,
1166
zice că viaţă nu vor avea, iar pentru învierea cea de obşte şi pentru veselia
drepţilor zice că morţii vor învia, ba încă şi pentru scularea celor adormiţi
ce s-au ridicat împreună cu Mântuitorul la Învierea Sa.
Asemenea şi în Sfânta Evanghelie, când se istoriseşte Schimbarea la
Faţă a Domnului, unul dintre Evanghelişti zice „după şase zile” (Marcu
9,2), iar celălalt „după opt zile” (Luca 9,28), împreună cu minunile şi
învăţăturile ce le-au precedat; însă unul, trecând peste cea dintâi şi peste
cea mai de pe urmă, a numărat cele şase din mijloc, iar celălalt, cuprinzând
şi pe aceasta şi pe aceea, a spus opt. Tot astfel Sfântul Ioan Teologul zice în
Evanghelia sa în două locuri: într-unul, „Sunt încă şi altele multe pe care
le-a făcut Iisus înaintea Ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea
aceasta” (Ioan 20,30), iar în altul: „Sunt şi altele multe pe care le-a făcut
Iisus” (Ioan 21,25), fără a mai adăuga „înaintea Ucenicilor Săi”. Pentru
care a scris Sfântul Prohor, cel ce a aşternut amândouă, că prima zicere
este pentru minunile făcute înaintea Ucenicilor şi nescrise de Teolog,
fiindcă Teologul scria după ceilalţi Evanghelişti, iar cea de-a doua este
pentru facerea lumii, când Cuvântul lui Dumnezeu era fără trup şi prin
Care Părintele a făcut toate dintru nefiinţă, zicând: „Să fie!”, şi s-au făcut;
şi dacă s-ar fi scris câte una… nu le-ar cuprinde toată lumea. Prin urmare,
toată Scriptura şi orice cuvânt al lui Dumnezeu sau al vreunui Sfânt are în
sine un scopos ascuns, fie pentru zidirea cea simţitoare, fie pentru cea
gânditoare; şi nu numai acestea, ci şi orice cuvânt omenesc are taina lui,
însă nimeni nu cunoaşte mintea zicerii, dacă nu i se descoperă, precum
zice Domnul despre vânt: „Duhul unde voieşte suflă” (Ioan 3,8). Pentru
care cel cu Gura de Aur a zis că Domnul nu pune stăpânirea văzduhului ca
pildă, ci, pogorându-Se la neputinţa lui Nicodim, a folosit vântul ca să-i
arate taina cuvântului rostit către el şi către alţii, după cum iarăşi zice:
„Cuvintele pe care vi le-am spus Eu, duh sunt” (Ioan 6,63), adică
duhovniceşti şi nu trupeşti, pentru ca cei trupeşti să nu creadă că se
grăieşte despre cele simţitoare. De aceea zice Sfântul Damaschin că, dacă
cineva nu aude de la cel ce grăieşte pentru însuşi scoposul său, nu poate
spune că-l cunoaşte; şi cum ar îndrăzni cineva a zice că ştie scoposul lui

1167
Dumnezeu cel ascuns în Scripturi, fără descoperirea Fiului, precum a zis
El: „şi căruia voieşte Fiul să-i descopere” (Mat. 11,27)? ceea ce Se dă
numai celui ce voieşte a se face vrednic prin păzirea poruncilor, fără de
care cel ce zice că ştie, minte, având nu cunoştinţă adevărată, ci numai
chibzuială omenească, după cum spune cel al Scării, căci din părere se
laudă în cele fără măsură. Iar către unii ca aceştia strigă Teologul uneori:
„O, tu iubitorule de înţelepciune!”, iar alteori: „O, tu Gramaticule!”,
mustrând înălţarea şi arătând că acela căruia i se pare că are ceva, „şi ceea
ce i se pare că are i se va lua” (Mat. 13,12), pentru că nu voieşte a zice „nu
ştiu”, precum toţi Sfinţii ziceau, ca prin smerenie să primească şi să i se
înmulţească darul, după cum şi acelora, care, deşi ştiau, grăiau că „nu ştiu
nimic”; căci, precum zice cel cu Gura de Aur, Apostolul n-a zis „nu ştiu”,
ci „nu ştiu precum se cuvine a şti” (1 Cor. 8,2), adică ştie, dar nu încă aşa
cum se cuvine.
Arătare pentru cunoştinţa cea cu numire mincinoasă
Aceasta este cunoştinţa cea cu numire mincinoasă, prin care i se pare
omului că ştie lucruri pe care niciodinioară nu le-a cunoscut, şi aceasta este
mai rea decât necunoştinţa cea cu totul, zice cel cu Gura de Aur, fiindcă nu
primeşte îndreptare de la oameni iscusiţi, socotind că bine se află,
necunoştinţa cea desăvârşită măcar având nădejde de îndreptare, iar
aceasta nici atât; pentru care grăiesc Părinţii că cele ce sunt în Scriptură
datori suntem a le căuta cu durere şi cu smerenie şi cu sfătuirea celor
iscusiţi, deprinzându-le prin lucrul mai ales decât prin cuvânt, iar pre cele
tăcute de Dumnezeieştile Scripturi nicidecum a le ispiti, fiind lucru
dobitocesc, precum zice Marele Antonie, a întreba pentru cunoaşterea celor
viitoare mai înainte de vreme, şi nu mai ales a ne abate de la acestea ca
unii nevrednici, deşi uneori, prin pronia dumnezeiască, se lucrează şi
acestea, precum la Navuhodonosor (Daniel 4) şi la Valaam cel de demult
(Numeri 22), spre folosul de obşte, deşi ei nevrednici erau şi nu de la draci
se făcea, iar mai ales atunci când s-ar face prin visuri ori prin năluciri
oarecare; ci nu acestea sunt spre căutare, ci ca prin faptele cele trupeşti şi
îndreptătoare de năravuri să ispitim Scripturile, după porunca Domnului, şi
1168
viaţă veşnică să aflăm (Ioan 5,39), pentru ca să nu căutăm numai cu
cuvântul şi din părere să socotim că înţelegem ceva, şi mai ales cele
ascunse nouă spre mai mare smerenie, ca să nu ne osândim ca unii ce am
călcat întru cunoştinţă. Căci cel ce s-a învrednicit a câştiga mintea
cunoştinţei şi se îndeletniceşte în Dumnezeieştile Scripturi şi în înţelesurile
care i se dau, de nu va stărui în smerenie şi frica lui Dumnezeu, ca un
nevrednic al celor dăruite, cu înfricoşare pierde cunoştinţa, precum Saul
împărăţia, zice Sfântul Macsim; iar cel ce se osteneşte şi se nevoieşte este
asemenea lui David, rugându-se pururea şi grăind: „Inimă curată zideşte
întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale
mele” (Ps. 50,11), ca să se facă vrednic venirii Lui, precum odinioară
Apostolii au primit Darul în ceasul al treilea, cum se arată în Fapte (2,15),
că era ceasul al treilea al zilei şi zi de Duminică, iar Cincizecimea este
Duminica a şaptea de la cea în care se face ceea ce se numeşte în limba
evreiască „Fască”, tâlcuit „slobozenie” în cea elinească, şi în Duminica
după cincizeci de zile se numeşte „al cincizecilea”, ca ceea ce este plină de
cele din mijlocul ei şi de Paştile de cincizeci de zile, după Lege; precum şi
Ioan Teologul zice în Evanghelie: „întru praznicul cel mai de pe urmă şi
mare” (8,37), fiind dare a Paştelor. În ceasul al treilea bine au moştenit
Darul, zice Damaschin, arătând tainic cele trei Ipostasuri ale Dumnezeirii,
căci una este Doamna zilelor şi nu „întâia” se numeşte, cum ar fi după
rânduiala simplă, ci „una” este numită, despărţindu-o Scriptura de
celelalte, prorocind cea veche pentru dânsa şi nelăsând s-o numească la
rând cu celelalte zile; iar în Darul cel nou Duminică se numeşte aceasta
Sfântă şi chemată zi, căci în ea s-au săvârşit cele mai domneşti lucruri:
Buna Vestire, Naşterea Domnului, Învierea Lui, şi în ea se va face învierea
de obşte a morţilor, fiindcă în această zi s-a făcut lumina cea simţită, zice
Damaschin, şi tot în ea va fi venirea Domnului, pentru ca în vecii cei
netrecuţi să rămână această zi a opta, afară de cele şapte veacuri care au
zile şi nopţi. Iar de vreme ce ne-am învrednicit a deprinde de la Sfinţi
scoposul unor asemenea lucruri, tot aşa se cuvine să deprindem şi scoposul
fieştecărei izvodiri a cuvântului de faţă, din început şi mai din sus, şi să
spunem numirile cărţilor şi ale Sfinţilor, pentru ca întotdeauna să ne
1169
aducem aminte de cuvintele lor şi spre râvna vieţii lor să ne ridicăm,
precum zice Marele Vasilie, iar celor ce nu cunosc, să le fie spre căutare,
precum zice Teologul: căci cel ce cunoaşte îşi aduce aminte, iar cel ce nu
cunoaşte are a veni spre cercare; şi de aceea s-a pus a numi după loc pe
Sfântul sau Scriptura întâmplată, pentru mai deasă aducere aminte, ca prin
puţine graiuri să avem înainte lucrurile şi cuvintele fieştecăruia, şi spre
înţelegerea zicerilor Dumnezeieştilor Scripturi ori ale învăţătorului să se
nască sfătuirea cea bună; şi să ne minunăm şi să socotim nespusa iubire de
oameni a lui Dumnezeu, cum prin hârtie şi cerneală a rânduit mântuirea
noastră, dăruindu-ne atâtea Scripturi şi învăţături ale dreptei-slăviri; şi cum
eu, prost şi trândav, m-am învrednicit a trece atâtea Scripturi, neavând nici
carte a mea, nici altceva cu totul, ci străin şi sărac fiind pururea, petrecând
în odihnă şi desfătare trupească; iar a lăsa neanumite unele lucruri este din
lenevirea mea şi spre a nu se lungi cuvântul. Iar căutările şi deslegările
lucrurilor celor de obşte s-au pus spre cunoştinţă şi mulţumită Celui ce a
dăruit Sfinţilor Săi şi Părinţilor noştri cunoştinţa şi dreapta socoteală, şi
prin ei nouă nevrednicilor, iar spre defăimarea neputinţei şi necunoştinţei
noastre. Şi s-a zis şi despre Drepţii cei de demult, care s-au mântuit în
multă bogăţie şi în mijlocul păcătoşilor şi necredincioşilor, fiind oameni de
aceeaşi fire cu noi, dar noi nu voim a ajunge la măsura săvârşirii lor, deşi
mai multă iscusinţă şi cunoştinţă a binelui şi a răului am luat, învăţând cele
ale lor, şi deşi ne-am învrednicit de mai multe Daruri şi cunoştinţe ale
Scripturilor; şi celelalte ale izvodirilor noastre, monahiceşti, spre a
cunoaşte că pretutindenea ne putem mântui dacă vom părăsi voile noastre,
iar dacă nu vom face aşa, nu vom avea odihnă. Fiindcă nici cunoştinţa, nici
lucrarea voilor Dumnezeieşti nu le putem avea, zid fiind între noi şi
Dumnezeu voia noastră proprie, care ne desparte de El; şi de nu se va
surpa zidul acesta, nu putem lucra cele ale lui Dumnezeu, ci ne aflăm afară
de Dânsul şi de vrăjmaşi suntem munciţi fără de voie; şi că liniştea este
mai mare decât toate, fără de care nu ne putem curăţi, nici cunoaşte
neputinţa noastră şi vicleşugurile dracilor; nici puterea şi pornirea lui
Dumnezeu nu le putem înţelege din Dumnezeieştile cuvinte ale cântărilor
şi citirilor. Toţi oamenii avem trebuinţă de această înţelegere, fie din parte,
1170
fie desăvârşit; şi fără ea nu putem ajunge la cunoştinţa duhovnicească şi la
smerita cugetare, prin care cel ce voieşte va înţelege tainele cele ascunse
ale Scripturilor şi ale tuturor zidirilor. Şi că nu se cuvine a unelti lucru,
cuvânt, apucare ori înţelegere afară de uneltirea cea de nevoie, sufletească
şi mântuitoare, şi cea trupească a vieţii; şi că fără dreapta socoteală nici
cele ce par bune nu sunt primite de Dumnezeu; iar lucrarea cea bună, de nu
are scopos drept, nu foloseşte omului. Troparele cele mai înainte scrise s-
au pus spre înţelegerea lor şi a celorlalte Scripturi şi ca pricină de umilinţă
pentru cei cu mintea neputincioasă, precum zice cel al Scării, că versul,
zice Marele Vasilie, trage cugetul omului spre ceea ce voieşte: spre
plângere, spre dorire, spre mâhnire sau veselie. De aceea suntem datori a
cerceta Scripturile după porunca Domnului, ca să aflăm viaţa veşnică întru
ele (Ioan 5,39), şi înţelegerii Psalmilor şi troparelor a lua aminte, pentru ca,
într-o multă cunoştinţă, să cunoaştem că nu cunoaştem; căci dacă nu ar
gusta cineva din cunoştinţă, nu ştie de câte se lipseşte, zice Marele Vasilie.
Naşterile bunătăţilor şi ale patimilor s-au scris spre iscusinţă şi cunoştinţă,
ca să ştie omul şi să se ostenească spre născătorii acestora, pe unii a-i
dobândi, pe alţii a-i birui prin lucrarea împotrivitoare. Faptele trupeşti,
precum sadurile, suntem datori a le păzi pururea prin lucrare, iar de cele
sufleteşti a lua aminte neîncetat şi a cugeta cum se câştigă fiecare bunătate,
deprinzându-ne din Scripturi şi de la Sfinţi, păzind ca pe o vistierie prin
lucrare până vom ajunge la deprinderea bunătăţii, iar apoi cu sârguinţă să
începem pe alta, căci nu putem deodată spre toate, ca să nu slăbim, zice
Marele Vasilie, ci să începem cu răbdarea celor ce vin asupra noastră şi aşa
să mergem spre celelalte cu bună întindere şi osârdie, având scoposul a
bine plăcea lui Dumnezeu. Toţi suntem datori a păzi poruncile ca nişte
creştini, neavând nevoie de osteneală trupească pentru dobândirea
bunătăţilor sufleteşti, ci de voirea curată şi de osârdia spre primirea
Darului, precum zic Marele Vasilie, Grigorie Teologul şi ceilalţi Părinţi,
deşi prin faptele trupeşti se lucrează mai cu lesnire, mai ales celor ce
liniştesc prin vieţuire fără grijă şi nerăspândire; căci nu poate omul vedea
şi îndrepta năravurile sale, dacă nu este în slobozenie şi grijă numai de cele
duhovniceşti. Pentru aceasta se cuvine ca mai întâi nepătimirea să o
1171
dobândească prin fugirea de locurile şi de agoniselile omeneşti, iar de
atunci, vremea chemând, să povăţuiască şi pe alţii, rânduind lucrurile fără
osândă şi fără vătămare, ajungând din nepătimirea cea din început la cea
desăvârşită; mai ales dacă de la Dumnezeu a primit chemarea, precum
Moisi, Samuil şi ceilalţi Proroci şi Sfinţii Apostoli spre mântuirea multora.
Se cuvine iarăşi a pune suişuri, precum zic Sfinţii Părinţi Moisi, Avvacum,
Grigorie Teologul şi alţii; căci Sfântul Prohor spune despre Sfântul Ioan
Cuvântătorul de Dumnezeu că nu a voit să lase liniştea lui iubită, deşi era
dator, ca Apostol, a nu linişti, ci a propovădui, nu ca un pătimaş fugind la
linişte, ci ca unul fără de patimă, nevrând să se despartă de privirea cea
pentru Dumnezeu şi de dulceaţa liniştii; iar alţii, din smerită cugetare, deşi
nepătimaşi, au fugit în pustiurile cele mai dinlăuntru, temându-se de
tulburare, precum Marele Sisoe, care, chemat spre odihnă de ucenicii săi,
nu s-a plecat, ci a zis: „Unde nu sunt oameni, acolo să mergem”, măcar că
ajunsese la atâta nepătimire încât era robit de dragostea către Dumnezeu şi,
din aceasta, nesimţitor fiind, nu ştia dacă a mâncat sau nu. Deci
cuprinzător, toți își tăiau voile lor întru toată liniștea și, astfel, ca niște
adevărați ucenici, se așezau la învățătorul lor pentru a învăța cum să învețe
și pe alții, cum să primească gândurile și să stăpânească peste alții, fie prin
Arhierie, fie prin Egumenie, primind de la Duhul Sfânt cu simțire
gânditoare pecetea venirii Lui, precum Sfinții Apostoli și cei mai înainte de
ei, Aron, Melhisedec și ceilalți; iar Damaschin spune că cel ce cutează cu
îndrăzneală a păși pe o astfel de treaptă, fără chemare, s-a osândit deja,
căci, dacă cei ce trec vredniciile fără poruncă împărătească primesc prea
mare osândă, cu atât mai mult se osândesc cei ce îndrăznesc asupra celor
ce sunt ale lui Dumnezeu fără porunca Lui, mai ales când socotesc din
necunoștință și părere că o astfel de apucare, înfricoșată și înaltă, ar fi
lipsită de primejdie sau spre cinste și odihnă, iar nu ca un adânc al
smereniei și ca o moarte pentru ascultători și pentru vrăjmași, vremea
chemându-i a intra înlăuntru, după chipul Apostolilor, care, fiind
nepătimași și înțelepți peste măsură, au lucrat întru învățarea altora. Iar
dacă nici măcar aceasta, adică faptul că suntem neputincioși și
neîndestulați, nu o cunoaștem, ce se cade a mai zice? Căci părerea și
1172
necunoștința orbesc pe cei ce nu voiesc prin îndeletnicire să vadă propria
lor neputință; de aceea zice cartea bătrânilor că „chilia călugărului este
cuptorul Babilonului în care cei trei Tineri au aflat pe Fiul lui Dumnezeu”,
și iarăși: „Șezi în chilia ta și toate te vor învăța pe tine”; iar Domnul a zis:
„Unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu…”, iar Solomon zice: „Nu
te abate nici la dreapta, nici la stânga, ci calea împărătească călătorește”
(Pil. 4,27), ceea ce se lucrează cu unul sau doi împreună-liniștind, nici în
singurătate prea adâncă, nici în tovărășie multă, căci mijlocul amândurora
este cel cuviincios. Și iarăși: postul smerește trupul, privegherea luminează
mintea, liniștea aduce plângerea, plângerea botează pe om, iar botezul
acesta spală sufletul și îl face fără de păcat; pentru aceea s-au scris la
sfârșit, în scurt, numele tuturor bunătăților și ale patimilor, ca să cunoaștem
câte fapte bune suntem datori a dobândi și pentru câte rele a plânge; căci
fără plâns nu se face curățire, iar plânsul nu poate fi pururea cu gâlceavă,
iar fără curățirea sufletului nu se face vestire, iar fără vestire despărțirea
sufletului de trup este primejdioasă, pentru că ceea ce nu se arată, zice
Scărarul, poate încă a fi și necrezut. Iar cele opt priviri mai înainte
pomenite nu sunt lucruri ale noastre, ci sunt plata lucrării bunătăților, și nu
suntem datori a le câștiga prin simplă cetire, măcar de ne-am sili cu osârdie
amestecată cu mândrie spre cele mai desăvârșite, adică spre cele patru de
pe urmă, fiindcă acestea sunt cerești și mintea necurată nu le poate
cuprinde; de aceea toată sârguința trebuie să o avem spre bunătățile
trupești și sufletești, și astfel se naște în noi întâia poruncă: frica lui
Dumnezeu; iar zăbovind în aceasta se naște plânsul, iar de câte ori ne
facem deprinderea uneia din priviri, atunci Darul lui Dumnezeu și Maica
cea de obște a tuturor, precum zice Sfântul Isaac, ne vor dărui cele mai
îndepărtate decât acestea, până vom câștiga în noi cele șapte cunoștințe, iar
de-a opta, care este lucrarea celui ce va să fie, vor învrednici pe cei ce
lucrează bunătățile cu sârguință și cu drept scopos, adică plăcerea de
Dumnezeu. Așadar, noi suntem datori ca, ori de câte ori va veni însuși de
la sine gândirea cea după Dumnezeu, fie întâia, fie cea de năprasnă, fie
necunoscută, precum au zis Bătrânii, îndată să lăsăm cea lumească și chiar
canonul însuși, adeseori, și să păzim cunoștința duhovnicească și umilința
1173
ca lumina ochiului, până ce, cu rânduială, se va depărta; iar de atunci
zicerile scrise ale fricii și ale plângerii să le cugetăm pururea, înainte de
canon și după acesta, și ori de câte ori avem slobozenie, ziua și noaptea, fie
la lucrul mâinilor cei neputincioși și lesne plecați somnului și trândăviei,
fie cei fără de lucru, care pot să petreacă totul în plângere și în graiurile
care se grăiesc de la dânșii și în lacrimile ce se fac; căci pentru aceasta s-au
scris, ca și cei neiscusiți, precum și eu, prin graiuri să ridicăm trândăvia
minții prin cugetare și luare aminte, fiindcă cei ce au osârdie și iscusință,
din deprinderea lucrării bunătății, știu și grăiesc mult mai mult decât cele
scrise, mai ales în vremea umilinței celei din sine. Dar să nu se socotească
cineva lucrător al unor asemenea Daruri, ci, mai presus de vrednicia sa
luându-le, să aibă trebuință de multă mulțumire și frică, ca nu cumva să
aibă osândă mai mare pentru că, neostenindu-se, s-a învrednicit lucrării
îngerilor; căci cunoștința se dă spre îndemnarea și întărirea minții, spre
păzirea poruncilor și bunătăților, ca să cunoaștem cum și pentru ce le
facem, ce se cade a face și de ce a ne depărta, ca să nu ne osândim; și
pentru ca, din cunoștință, înaripându-ne cu bucurie, să lucrăm și mai mare
cunoștință să luăm și mai multă putere și bucurie. Și, săvârșindu-se
acestea, să ne învrednicim a mulțumi Celui ce ne-a dăruit acestea, știind de
unde am primit atâtea bunătăți; iar mulțumirea, primită fiind, naște mai
mari Daruri, iar Darurile, primindu-le, ne fac să-L iubim mai mult pe
Dânsul și prin dragoste să ajungem la înțelepciunea lui Dumnezeu, al cărei
început este frica Domnului (Pil. 1,7); iar lucrarea fricii este pocăința, zice
Sfântul Isaac, prin care se face descoperirea celor ascunse. Așadar,
înțelegerile fricii se cuvine a le cugeta astfel: după rânduiala pravilei de
seară, a zice „Crezul”, „Tatăl nostru” și „Doamne, miluiește” de multe ori,
apoi a ședea spre răsărit, ca cei ce plâng pentru un mort, clătind cu capul în
durerea sufletului și cu suspinele inimii grăind cuvintele cunoștinței
întâmplate, începând de la cea dintâi până va ajunge la rugăciunea
adevărată și, astfel, a cădea cu fața înaintea lui Dumnezeu cu înfricoșare
nepovestită, rugându-se întâi cu mulțumire, apoi cu mărturisire și cu
celelalte graiuri ale rugăciunii, precum s-a zis mai înainte; căci, zice
Marele Atanasie, datori suntem a ne mărturisi pentru greșalele întru
1174
neștiință și pentru cele ce voiam a le săvârși, din care Darul lui Dumnezeu
ne-a izbăvit, ca să nu fim întrebați de acestea în ceasul morții; și iarăși unul
pentru altul, după porunca Domnului și a Apostolilor, pentru că scoposul
rugăciunii este: mulțumirea, mărturisirea și cererea. Și mulțumirea, adică a
recunoaște darul ceasului acesta și neîndestularea noastră spre mulțumire,
precum și lenevirea noastră în celelalte vremi, iar mărturisirea este a
propovădui nesfârșitele binefaceri primite, cum că nu le-am putut înțelege
pe toate, nici cunoaște, ci numai auzirea unor puține; și că pururea, arătat și
nearătat, primim faceri de bine și nespusă este îndelunga răbdare a Lui spre
mulțimea păcatelor mele, și cum că nevrednic sunt de însăși privirea în
sus, precum vameșul, și că numai către iubirea Lui de oameni îndrăznesc a
privi, precum Daniel către înger, cu îndrăzneală nevrednică. Apoi a
mărturisi pe scurt chipurile greșalelor, ca să-mi aduc aminte de ele și să
plâng; și a mărturisi neputința mea, „că să vină peste mine puterea lui
Hristos” (2 Cor. 12,9), și să mi se ierte mulțimea răutăților, neîndrăznind a
cere pentru toate, ci pentru mulțimea relelor mele; și ca să mi se înfrâneze
răutatea și obiceiul meu viclean. Și, ca unul ce nu pot sta împotrivă, rog pe
Atotputernicul să oprească năvălirile patimilor și să nu mă lase să greșesc
nici înaintea Lui, nici înaintea oamenilor, măcar din aceasta dobândind
mântuire după Dar; și ca, prin pomenire, să dobândesc durerea inimii; și a
cere pentru alții, împlinind porunca Apostolului (Iac. 5,16), și dragostea
către toți; și a număra chipurile patimilor, ca, tiranit fiind de ele, să scap la
Stăpânul și la umilință; și a cere pentru cei ce i-am necăjit și pentru cei ce
m-au necăjit sau vor să mă necăjească, ca să nu am în mine umbră de
pomenire de rău, temându-mă de neputința mea, ca nu cumva, la vremea
încercării, să nu pot răbda fără pomenire de rău și fără rugăciune pentru
dânșii, după porunca Domnului (Mat. 5,44; Lc. 6,28); pentru aceasta, zice
Sfântul Isaac, „mai înainte de boală caută pe doctor, și mai înainte de ispită
roagă-te”. Și pentru cei ce s-au dus înainte, ca să dobândească mântuire și
ca să-mi amintesc de moarte; și fiind arătare a dragostei, a mă ruga pentru
toți, având nevoie de rugăciunile tuturor; și a mă lăsa în mâna lui
Dumnezeu, spre a mă face El după voia Sa și a mă împleti cu ceilalți, ca
prin rugăciunile lor să fiu miluit, socotindu-i mai înalți decât mine; și a nu
1175
îndrăzni a cere acum iertare pentru toate păcatele, ca nu cumva,
micșorându-mă pe mine, pe alții să-i socotesc nevrednici de iertare; și ca
unul ce nu știu și nu pot nimic, alerg și caut cum binevoiește iubirea Lui de
oameni a se face, temându-mă de dreptate și rugându-mă ca un păcătos să
nu greșesc stând de-a dreapta Sa, măcar ultimul dintre toți cei ce se
mântuiesc, căci nici de aceasta nu sunt vrednic. Și a mă ruga pentru toată
lumea, precum am primit de la Biserică, ca să mă învrednicesc împărtășirii
dumnezeiești ca unei datorii; și, rugându-mă mai înainte, să aflu gata
ajutorul când voi dori să mă împărtășesc; și să-mi aduc aminte de prea
Curatele Patimi ale Mântuitorului și să vin la pomenirea dragostei; și ca
spre împreunarea cu Sfântul Duh să fie împărtășirea, că însuși Mântuitorul
mângâie pe cei ce plâng după Dumnezeu și pe cei ce Îl roagă cu lacrimi
multe zicând: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…”; și
ca să se facă spre logodirea vieții veșnice în Hristos împărtășirea prea
Curatelor și de viață făcătoarelor Taine, prin solirea Preacuratei Maicii Lui
și a tuturor Sfinților. Apoi către toți Sfinții, rugându-i să aducă ei rugăciune
Stăpânului pentru mine, ca cei ce pot; și după obicei, rugăciunea Marelui
Vasilie, ca una care are minunată cuvântare de Dumnezeu, căutând numai
voia cea dumnezeiască și binecuvântând pe Dumnezeu; și după acestea,
îndată către ale sale gânduri, cu întindere și luare aminte, începând: „Veniți
să ne închinăm”, de trei ori, și celelalte precum s-au scris, pentru ca, prin
rugăciunea inimii și cugetarea Dumnezeieștilor Scripturi, să se curățească
mintea și să înceapă a vedea tainele cele ascunse în Scripturile
dumnezeiești. Însă să fie sufletul afară de toată răutatea, și mai ales de
pomenirea de rău în vremea rugăciunii, precum zice Domnul (Marcu
11,25); căci și Marele Vasilie, pedepsind cuvântarea împotrivă ca pe cea ce
este născătoare a acesteia, poruncește Egumenului să dea metanii multe
celui ce grăiește împotrivă, până la o mie, și însemnându-i numărul a zis:
ori o mie către Dumnezeu, ori una către Egumenul, adică „iartă, Părinte”;
și prin una singură primește deslegarea legăturilor, ceea ce este adevărata
pocăință și tăiere a patimii cuvântării împotrivă; că nu este, zice Sfântul
Isaac, cuvântarea împotrivă a viețuirii creștinilor, luând uneltirea de la
Apostolul care zice: „Iar dacă cineva se ispitește a grăi împotrivă, noi un
1176
obiceiu ca acesta nu avem, nici Bisericile lui Dumnezeu” (1 Cor. 11,16),
pentru ca să cunoască cineva cum că afară de toate Bisericile și de
Dumnezeu este cel ce grăiește împotrivă; și are trebuință de minunata
aceea metanie, care, pierzându-se, nici o mie nu îi pot folosi, având
năravul cel nepocăit; căci pocăința este tăierea răului, zice cel cu Gura de
Aur, iar ceea ce se numesc metanii sunt plecări ale genunchilor, arătând
chipul robului care cade fără înălțare înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor
când greșește întru ceva, ca să afle loc de răspundere, dacă nu va grăi
nicidecum împotrivă, nici se va îndrepta pe sine ca Fariseul acela, ci mai
ales va urma Vameșului, socotindu-se pe sine mai rău decât toți și
nevrednic a privi în sus; căci, deși i s-ar părea că are pocăință, dacă se
ispitește a grăi împotriva celui ce îl judecă, binecuvântat ori nebucurisit, nu
este vrednic de iertarea cea după Dar, ca unul ce caută divan și îndreptare,
socotind că din drept ar săvârși ceva, lucru strein poruncilor Domnului și
cu adevărat nepotrivit. Căci unde sunt îndreptări în cuvinte, acolo dreptatea
se caută, iar nu iubirea de oameni, și încetează Darul, cel ce îndreptează nu
prin lucrurile dreptății, ci prin buna cunoștință și suferirea mustrărilor,
întru mulțumirea către cei ce îl mustră și întru răbdarea celor ce îl
clevetesc, cu toată nepomenirea de rău, ca rugăciunea lui să fie curată și
pocăința lucrătoare; căci, pe cât se roagă cineva pentru cei ce îl năpăstuiesc
și îl clevetesc, pe atât Dumnezeu vestește celor ce vrăjmășesc asupra lui și
îi dă lui odihnă prin rugăciunea cea curată și cu răbdare; și nu că învățăm
pe Cunoscătorul inimilor, ci ca noi, grăind cele ce cerem după slăbiciunea
noastră, să ne smerim, și ca cei ce poftesc mai mult a petrece întru purtarea
de grijă a Lui, înmulțim cuvintele, mulțumindu-I și mărturisind faceri de
bine după cât putem. Pentru că, precum zice cel cu Gura de Aur despre
Fericitul David, nu este multă cuvântare sau necuvântare a grăi de multe
ori aceeași zicere, sau una asemănătoare, ci Proorocul, purtat de dor, le
grăia spre a pecetlui în mintea celui ce se roagă sau a celui ce citește
cuvântul Scripturii; căci Dumnezeu toate le știe înainte de a se face și nu
are trebuință a auzi prin cuvânt, ci noi avem trebuință spre a cunoaște ce
cerem și ce ne rugăm, ca să avem bună cunoștință și, prin cerere, să ne
lipim de El, și nu, învăluindu-ne în gânduri, să fim biruiți de vrăjmași ca
1177
unii ce suntem afară de pomenirea lui Dumnezeu; ci, ajutându-ne
rugăciunea și cugetarea Dumnezeieștilor Scripturi, să dobândim câștigarea
bunătăților. Pentru aceasta Sfinții Părinți, altundeva, au scris prin Darul
Duhului Sfânt, din care și eu, deprinzându-mă, voi spune numirile acestora
după putință, deși nu pe toate, pentru lipsa cunoștinței.
Arătare a faptelor bune. Cele ce sunt: înţălegerea, întreaga înţălepciune,
bărbăţia, dreptatea, credinţa, nădejdea, dragostea, frica, buna cinstire,
cunoştinţa, sfatul, tăria, priceperea, înţelepciunea, zdrobirea, plângerea,
blândeţa, cercarea Dumnezeeştilor scripturi, milostenia, curăţenia inimii,
pacea, răbdarea, înfrânarea, aşteptarea, voirea cea bună, înainte-punerea,
simţirea, sârguinţa, răzîmarea cea Dumnezeiască, fierbinţeala, deşteptarea,
căldura Duhului, cugetarea, osârdia, trezvirea, pomenirea, cugetarea de
sineşi, buna cucernicie, sfiala, ruşinea, căinţa, depărtarea de rele, pocăinţa,
întoarcerea către Dumnezeu, împreunarea lui Hristos, lepădarea de
diavolul, păzirea poruncilor, păzirea sufletului, curăţenia ştiinţei,
pomenirea morţii, durerea sufletului, lucrarea bunătăţilor, osteneala,
chinuirea, petrecerea cea aspră, postul, privigherea, foamea, însetoşarea,
puţina trebuinţă, îndestularea, buna rânduială, buna închipuire, seriozitatea,
netrufia, defăimarea banilor, neiubirea de argint, lepădarea de cele lumeşti,
supunerea, ascultarea, înduplecarea, sărăcia, scăpătarea, fugirea de lume,
tăierea voilor, lepădarea de sine, sfătuirea, mărimea sufletului,
îndeletnicirea după Dumnezeu, liniştea, pedepsirea, culcarea pe jos,
nespălarea, starea, nevoinţa, luarea aminte, mâncarea cea uscată,
goliciunea, topirea trupului, singurătatea, viaţa în pustie, alinarea, veselia,
îndrăzneala, cutezarea cea bună, râvna cea Dumnezeiască, înfocarea,
sporirea, nebunia pentru Hristos, păzirea minţii, aşezarea năravurilor,
cuvioşia, fecioria, sfinţenia, curăţia trupului, nespurcăciunea sufletului,
cetirea pentru Hristos, grija cea Dumnezeiască, cunoştinţa, vrednicia,
adevărul, neiscodirea, neosândirea, lăsarea datoriilor, orânduiala, primirea
dreaptă, isteţimea minţii, potrivirea, uneltirea cea dreaptă a lucrurilor,
ştiinţa, buna creştere, iscusirea, cântarea Psalmilor, rugăciunea,
mulţămirea, mărturisirea credinţei, rugămintea, plecarea genunchilor,

1178
mângâierea, ruga, cererea, întâmpinarea, cântarea de laudă, cuvântarea de
mărire, mărturisirea păcatelor, grija, plângerea, necazul, tânguirea, durerea,
tânjirea, suspinul, plânsul, lacrămile cele cu durere, umilinţa, tăcerea,
Dumnezeiasca căutătură, vaetul, negrija despre toate, nepomenirea de rău,
nemărirea deşartă, neiubirea de mărire, prostimea sufletului, împreună-
pătimirea, neiubirea de arătare, năravul cel bun, lucrurile cele după fire,
cele mai presus de fire, iubirea de frăţime, unirea cea după Dumnezeu,
împărtăşirea, dulceaţa, aşezarea cea Duhovnicească, potolirea, sinceritatea,
nerăutatea, îmblânzirea, întregimea, prostimea, lauda, buna cuvântare,
buna lucrare, înainte-cinstirea aproapelui, dragostea cea după Dumnezeu,
deprinderea cea îmbunătăţită, desimea, felimea, buna cunoştinţă, smerenia,
neîmpătimirea, marea cuviinţă, suferirea, îndelunga răbdare, îmbunătăţirea,
bunătatea, socoteala, lesne-primirea, lesne-grăirea, neturburarea, privirea
Duhovnicească, povăţuirea, întemeierea, departe-vederea, nepătimirea,
bucuria cea Duhovnicească, întărirea, lacrămile înţelegerii, lacrăma cea
sufletească, Dumnezeiescul Dor, îndurarea, milostivirea, iubirea de
oameni, curăţenia sufletului, curăţenia minţii, vederea înainte, curata
rugăciune, nerobitul gând, tărimea, buna întindere a sufletului şi a trupului,
luminarea, câştigarea a doua oară a sufletului, urâciunea vieţii, învăţătura
precum se cuvine, dorirea morţii cea bună, pruncimea cea întru Hristos,
neclătirea, călăuzirea, îndemnarea, asemănarea, vitejia, schimbarea cea
lăudată, uimirea cea către Dumnezeu, sălăşluirea cea întru Hristos,
nemincinoasa luminare, dorirea cea Dumnezeiască, răpirea minţii,
sălăşluirea lui Dumnezeu, iubirea de Dumnezeu, iubirea de înţelepciunea
cea dinlăuntru, cuvântarea de Dumnezeu, făgăduinţa, defăimarea morţii,
sfinţirea, îndreptarea, sănătatea cea desăvârşită a sufletului, fapta bună,
lauda de la Dumnezeu, Darul, împărăţia, punerea de fii, și prin toate
împreună; iar cu punerea a se face omul (Dumnezeu) este prin Darul Celui
ce ne dă nouă biruinţă asupra patimilor, ale cărora numirile acestea,
precum mi se pare, sunt:
Arătare a patimilor: Cumpliţia, amăgirea, vicleşugul, înţelegerea cea rea,
nerânduiala, neînfrânarea, momeala, neisteţimea, nemeşteşugirea,

1179
nelucrarea, răceala, împietrirea, linguşirea, nebunia, strigarea cea fără
rânduială, ieşirea din sineşi, înţelegerea într-o parte, mojicia, semeţia,
temerea, slăbirea, nelucrarea bunătăţilor, greşeala, averea de mai mult,
năpăstuirea, necunoştinţa, lipsirea de minte, cunoştinţa cea cu numire
mincinoasă, uitarea, nesocotinţa, nesimţirea, nedreptatea, voirea cea rea,
sufletul cel fără de ştiinţă, zăbăvnicia, bârfirea, călcarea, păcatul,
nelegiuirea, fărădelegea, călcarea de lege, patima, robirea, alcătuirea cea
vicleană, împreunarea cea dobitocească, asupreala cea drăcească,
zăbovirea, odihna cea trupească afară de trebuinţă, răutatea, poticnirea,
boala sufletului, slăbirea, neputinţa minţii, lenevirea, trândăvia,
mâhniciunea cea prihănită, defăimarea lui Dumnezeu, abaterea,
întoarcerea, necredinţa, crederea cu anevoe, credinţa cea rea, împuţinarea
credinţei, eresul, unirea cu eresul, multa dumnezeire, închinarea idolilor,
necunoştinţa de Dumnezeu, păgânătatea, fermecătoria, pândirea, vrăjirea,
descântarea, lepădarea, nebunia de idoli, desfrânarea, răsfăţarea, iubirea de
multă cuvântare, sfiala trândavă, iubirea de sine, neluarea aminte,
nesporirea, înşelarea, rătăcirea, obrăznicia, otrăvirea, plângăriciunea,
mâncarea otrăvită, desmerdarea, nestâmpărarea, îndrăcirea pântecelui,
curvia, iubirea de argint, mânia, necazul, nepăsarea, mărirea deşartă,
mândria, părerea, înălţarea, trufia, orbirea minţii, urâciunea, săturarea,
gingăşimea, întunecarea capului, dulceaţa, nesăturarea, îndrăcirea gâtului,
neumplerea, mâncarea în taină, mâncarea cea fără de saţiu, mâncarea cea
singuratecă, nedeosebirea, lesnirea, sfătuirea de sineşi, nesfătuirea,
plăcerea de sineşi, plăcerea de oameni, neiscusirea bunului, nepedepsirea,
nedestoinicia, uşurarea minţii, tâmpirea, ţărănia, grăirea împotrivă, iubirea
de pricinire, cuvântarea de rău, strigarea, tulburarea, luptarea, iuţimea,
pofta cea dobitocească, fierea, întărâtarea, sminteala, vrăjmăşia, multa
iscodire, pâra cea mincinoasă, amărăciunea, grăirea cea aspră, clevetirea,
osândirea, prihănirea, urâciunea, ocărârea, dăsădirea, necinstirea,
sălbăticia, turbarea, asprimea, împletirea răului, atingerea, jurământul cel
strâmb, jurământul, nemilostenia, urâciunea de fraţi, nepotrivnicia,
uciderea de Tată, uciderea de Maică, stricarea, slăbănogirea, luarea de dar,
furarea, răpirea, zavistia, pricirea, pizma, măscăriciunea, gluma, mustrarea,
1180
batjocurile, luarea în râs, neguţăătoria, puternicia, trecerea cu vederea
aproapelui, bătaia, despreţuirea, spânzurarea, sugrumarea, nedreptatea,
neîmpăcarea, nealcătuirea, nepriceperea, pizmuirea, neîmblânzirea,
neruşinarea, nesfinţeala, robirea gândurilor, întunecarea, nevederea,
tâmpirea minţii, pătimirea către cele vremelnice, împătimirea,
deşertăciunea, neplecăciunea, greutatea capului, dormitarea sufletului,
multa dormitare, nălucirea, multa băutură, beţia, netrebnicia, moliciunea,
veselia cea dobitocească, iubirea de dulceţi, lăcomia, cuvântarea cea urâtă,
femeiciunea, aprinderea, malahiea, înşălarea spre curvie, preacurvia,
sodomia, împreunarea cu dobitocul, spurcăciunea, nesaţiul spre curvie,
întinarea sufletului, amestecarea de sânge, necurăţia, pângăriciunea,
prieteşugul cel de o parte, râsul, jocurile, jucarea, plesnirea în palme,
cântecele cele necuvioase, danţurile, ziuiturile, îndrăzneala, multa
rânduială (înţeleasă ca neorânduială multă), nesupunerea, nestăpânicia,
unirea cea prihănită, băntuiala, războiul, uciderea, începătoria de tâlhari,
furarea de cele Sfinte, dobânda cea urâtă, camăta, întinderea vicleană
(cursa), spargerea de morminte, învârtoşarea inimii, reaua vestire, cârtirea,
hula, prihănirea, nemulţămirea, sfătuirea cea rea, împuţinarea, micşorarea
sufletului, amestecarea, minciuna, bolirea limbii, deşarta cuvântare,
bucuria cea dobitocească, împrăştierea, prieteşugul cel dobitocesc, năravul
cel scump, bârfirea, vorbirele cele rele, multa cuvântare, nepriimirea,
îngreuerea, multa câştigare, pomenirea de rău, rea uneltirea, deprinderea
cea rea, iubirea de viaţă, fudulia, îngâmfarea, iubirea de începătorie,
făţărnicia, vorbirea în batjocură, răzbunarea, glumirea, biruirile, dorul cel
satanicesc, iscodirile, poticnirile, netemerea de Dumnezeu, neascultarea,
necunoştinţa, înalta înţelegere, lauda, îngâmfarea, ocărârea aproapelui,
nemilostivirea, nesimţirea, nenădejdea, lăsarea, urârea de Dumnezeu,
desnădăjduirea, omorârea de sineşi, şi prin toate, căderea de la Dumnezeu
şi cea desăvârşită perzare, care împreună toate acestea fac două sute
nouăzeci şi opt.
Pentru osăbirele gândurilor şi ale asuprelelor

1181
 De vreme ce gândurile au multă osăbire întru toate, şi unele sunt fără de
păcat, iar altele nu încă, precum este ceea ce se zice asupreală, adecă
aducere-aminte a bunului sau a răului, care nici răsplătire, nici prihană nu
are; iar după aceasta vine ceea ce se numeşte împreunare, adică vorbirea
gândului, fie spre alcătuire, fie spre lepădare, şi are laudă când ar fi plăcută
lui Dumnezeu, însă puţină, precum şi prihănire poate avea când ar fi
vicleană; apoi urmează ceea ce se zice luptare, când mintea biruieşte sau se
biruieşte, pricinuind fie cunună, fie muncă, dacă războiul ar ajunge la
lucrare; asemenea şi împreună-alcătuirea, care este îndulcirea sufletului
către gândul arătat, dintru care se naşte robia, ce poartă inima cu sila şi fără
de voie spre lucrare; iară de va zăbovi gândul pătimaş în suflet, se face
ceea ce se numeşte patimă, adică deprindere care înclină sufletul prin
obişnuinţa către sine, şi cu singură voirea, ca un alegător de sine, îl
împinge spre faptă. Iar această patimă, fără îndoială, întru toate stă fie sub
pocăinţă cu cumpănire îndată, fie sub munca ce va să fie, precum zice cel
al Scării, nu pentru război, ci pentru nepocăinţă; căci de ar fi fost altfel, nu
ar fi putut cei mulţi a primi lăsare afară de desăvârşita nepătimire, precum
însuşi acela a zis, că toţi nepătimaşi a se face nu este cu putinţă, iară toţi a
se mântui şi cu Dumnezeu a se împăca nu este dintre cele cu neputinţă.
Deci cel ce are minte leapădă pre aceea cu răutate de maică, adică
asupreala vicleană, ca să taie deodată toate relele ce se nasc dintr-însa, iar
pe asupreala cea bună o are pururea gata spre lucrare, ca să se deprindă
sufletul şi trupul în fapta cea bună şi să se slobozească de patimi cu Darul
lui Hristos. Căci nu avem cu totul nimic care să nu fi fost primit de la
Dânsul, nici ceva a-I aduce, afară numai de voirea noastră, pe care dacă o
pierdem, nici cunoştinţă, nici putere nu găsim spre lucrarea binelui. Şi
aceasta este lucrarea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, pentru ca să nu ne
osândim ca nişte deşerţi; căci nelucrarea este început al a toată răutatea. Şi
nu numai atât, ci şi singura lucrare a binelui are trebuinţă de dreaptă
socoteală, precum grăieşte cartea bătrânilor: că Fecioara aceea ce postea
câte şase săptămâni şi neîncetat cugeta la Scriptura cea veche şi cea nouă,
nu avea deosebirea celor lesnicioase şi celor nelesnicioase, deşi i s-ar fi
cuvenit din atâtea ostenele să câştige nepătimirea, însă nu s-a făcut, căci
1182
binele nu este bun dacă nu are scoposul său, adică voirea Dumnezeiască.
Căci se află în Scriptură de multe ori că în oarecare lucru Dumnezeu se
mâhneşte împotriva celui ce săvârşeşte un bine arătat la toţi, iară pe altul
ce pare a lucra răul îl primeşte, şi martor este Prorocul acela care,
întrebând pe cel rănit, şi acela grăind precum că nu a ascultat, ca un bine ca
şi cum făcând, de fiară mâncat a fost (3 Împ. 20, 35); şi Petru, căruia
părându-i-se că face bine lepădându-se a se spăla, a fost certat (Ioan 13, 8).
Pentru aceasta datori suntem cu toată puterea a căuta voia lui Dumnezeu şi
a o face, măcar deşi ni s-ar părea nouă a nu fi bună. Drept aceea nici fără
osteneală se săvârşeşte lucrarea binelui, ca să nu ne păgubim de stăpânirea
de sine şi de lauda cea din silă. Căci toate câte le rânduieşte Dumnezeu
minunate sunt şi mai presus de minte şi de gândire; şi nu numai se cuvine a
ne minuna de lucrurile ce se fac în Biserica pravoslavnicilor, ci şi de
semnele lor: cum prin Dumnezeiescul Botez ne facem fii după Dar (Ioan
1,12; Gal. 3,26), nimic lucrând mai înainte, nici după aceea, afară de
păzirea poruncilor; şi cum acestea înfricoşate, adică Botezul, şi Sfânta
împărtăşire a prea Curatului Trup şi Sânge al Domnului, nu se pot face fără
Preoţie, precum zice cel cu Gură de Aur, că întru aceasta se vede
stăpânirea cea dată lui Petru, Verhovnic al Apostolilor; căci dacă nu se vor
deschide uşile Împărăţiei Cerurilor prin lucrarea Preoţească, nimeni nu
poate intra, după cum zice Domnul: „De nu se va naşte cineva din apă şi
din Duh…” (Ioan 3,5), şi iarăşi: „De nu veţi mânca Trupul Fiului Omului
şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi” (Ioan 6,53). Şi cum
Biserica cea veche era chip al lumii: dinafară unde preoţii jertfeau, iar
dinlăuntru Sfânta Sfintelor unde se aducea tămâia cea din patru chipuri,
Livan, smirnă, stacte şi casie, arătând cele patru bunătăţi cuprinzătoare; şi
cum acestea dinafară se făceau împreună cu pogorârea lui Dumnezeu, ca
să nu se abată jidovii cu mintea pruncească spre idoli; iar Biserica nouă
este închipuire a celor viitoare, şi pentru aceasta cele ce se săvârşesc într-
însa sunt cereşti şi duhovniceşti. Că precum nouă cete sunt în Cer, aşa sunt
şi în Biserică: Patriarhi, Mitropoliţi, Episcopi, Preoţi, Diaconi, Ipodiaconi,
Ceteţi, Cântăreţi şi Călugări. Şi cum prin închipuirea cinstitei şi de viaţă
făcătoarei Cruci se izgonesc diavolii şi feluritele boli, lucru tuturor vădit şi
1183
neostenicios; şi semnele acestea, Sfinţii Părinţi le-au dat spre mărturie
împotriva necredincioşilor şi ereticilor, căci cele două degete şi mâna una
arată pe Domnul nostru Iisus Hristos, în două firi şi un Ipostas
cunoscându-L, iar dreapta arată nemărginita putere şi şederea de-a dreapta
Tatălui, şi de sus începând semnul Crucii arată pogorârea Lui către noi, iar
dreapta către stânga izgoneşte pe vrăjmaşi şi arată biruinţa asupra
diavolului celui stângaciu şi întunecat. Iar prin mici văpsele, precum zice
Grigorie al Nisei, istoria atâtor minuni ale Domnului şi ale Sfinţilor de-a
lungul veacurilor ni se arată prin Pronia lui Dumnezeu, ca văzându-le cu
ochiul luminos să dorim şi mai mult, după cum grăieşte Petru în Viaţa
Sfântului Pangratie. Deci toate cele zise dintru începutul cuvântului, fără
dreaptă credinţă nu folosesc şi nici nu se săvârşesc, precum nici credinţa
fără fapte; şi pentru credinţă şi pentru fapte au scris mulţi Sfinţi, iar spre
aducere-aminte voi zice în scurt: că fapte suntem datori a avea pe cele
scrise, fiecare în ceata sa, iar credinţa, pe cea pravoslavnică pe care am
luat-o de la acei Sfinţi arătaţi mai înainte, ca împreună cu dânşii să
dobândim bunătăţile cele veşnice, cu Darul şi iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi
închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Prea
Sfântul, Bunul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
(Sfârşitul cărţii întâi)

A Prea Cuviosului Părintelui nostru

Petru Damaschin
Cartea a doua
Cuvinte scurte douăzeci şi patru după Alfa-Vita,
pline fiind de Duhovnicească cunoştinţă
Cuvântul 1

1184
 Început al tuturor slovelor şi al fieştecărei limbi este A (alfa), măcar că
unii nu cunosc, precum şi început al tuturor faptelor celor bune este
înţelepciunea cea duhovnicească, deşi sfârşitul iarăşi al tuturor tot aceasta
este; căci, de nu se va apropia ea de minte, nu poate omul nicidecum a
lucra ceva bun, neavând auzire niciodată pentru aceasta, iar dacă, măcar
puţin, s-au învrednicit a auzi, însăşi aceasta este înţelepciunea. Şi precum
Alfa-Vita este pruncească învăţătură şi fără de aceasta nu este cu putinţă a
afla înţelepciune şi a deprinde cele de jos, aşa şi începutul cunoştinţei, deşi
foarte mic, totuşi afară de el nu se poate nicicum a afla fapta cea bună
deplină; pentru care pricină mă tem a scrie ceva pentru înţelepciune, eu cel
cu totul neînţelept, căci patru osebiri sunt, precum mi se pare, cele ce fac
mintea să poată grăi: sau darul cel de sus, mai presus de fire şi de fericire;
sau curăţenia ce se lucrează după Dumnezeu prin nevoinţă şi poate a
readuce sufletul la frumuseţea cea din început; sau iscusul învăţăturilor
celor de jos, prin omenească deprindere şi pedepsire şi prin nevoinţa
înţelepciunii celei din afară; sau şi iarăşi înşelarea cea blestemată şi
satanicească, născută din mândrie şi din vicleşugul dracilor şi din
strâmtorarea firii. Iar eu, nepărtaş fiind tuturor celor mai înainte zise, cum
voi putea a scrie? Nu mă pricep; şi nu ştiu dacă nu cumva credinţa voastră,
a celor ce mă siliţi spre aceasta după Dumnezeu, va trage darul către
treiste, de vreme ce mintea şi mâna mea nevrednice şi necurate sunt. Ştiu
însă luminat din experienţă, precum de multe ori mi s-a făcut şi se face
pururea, că, ori de câte ori, credeţi-mi Părinţilor, am voit a scrie ceva, nu
am putut a aduce în minte lucrul înainte de a ţine eu treistea; ci numai o
înţelegere mică, când din Scripturi, când din auzire, când din privirea
oareşicărora lucruri ale lumii acesteia simţite, dintru care adeseori mintea a
luat pricina. Şi îndată ce am ţinut treistea şi am început scrisul, am aflat
lucrul ce voiam a-l aşterne, pentru care aveam pe cel ce mă silea; şi aşa,
fără opreală şi fără grijă scriu, pe cât poate mâna, fără nici o aşteptare, ci
orice pune Dumnezeu în întunecata mea inimă, aceea scriu fără de
socotinţă, ca să nu mi se pară că am ceva al meu din rugăciunile altuia,
după cuvântul Apostolului, prin care şi cel al Scării vorbeşte: „Ce ai, ce n-
ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat?” (1 Cor. 4, 7,
1185
Biblia 1936). Căci înţelegerile cele ce vin de la sine fără socotinţă în
mintea celor ce lucrează după Dumnezeu se cuvine a fi primite fără
îndoială, zice Sfântul Isaac, iar aceea care este a socoti cineva este a sa
înţelegere; şi Sfântul Antonie adaugă că tot lucru sau cuvântul se cade a
avea mărturie din Scripturile cele dumnezeieşti. Pentru aceasta, precum
odinioară asinul lui Valaam a grăit (Num. 22, 28, Biblia 1936), aşa şi eu
acum voi începe a scrie, nu învăţând, să nu fie!, ci spre mustrarea
ticălosului meu suflet, pentru ca, măcar de cuvinte ruşinându-se, precum
zice cel al Scării, să înceapă lucrarea cel ce nu are lucru, ci numai cuvânt.
Şi cine ştie dacă vom mai trăi ca să putem scrie? Sau dacă voi veţi putea
săvârşi lucrul? Ci totuşi să începem amândoi amândouă, şi unde va putea
ajunge fiecare. Căci moartea noastră este nearătată şi nu ştim când va veni
sfârşitul; iar lui Dumnezeu, Celui ce cunoaşte toate, înainte-cunoscute sunt
ale noastre. Aceluia slava în vecii vecilor, AMIN.
Cuvântul 2
Vrând Cuviosul Părintele nostru Isaac a arăta credinţa, pre care o a zis
Apostolul „temelie a fi a lucrurilor celor după Dumnezeu” (1 Cor. 3, 10 –
1936), pre cea adecă a Dumnezeiescului Botez luată prin Darul lui Hristos
şi nu din lucruri, şi pentru că aceasta naşte frica ce iese din credinţă şi
păzitoare a poruncilor se face şi răbdare a ispitelor, precum zice Sfântul
Maxim, şi pentru că, după a lucra noi, atunci se face întru noi acea mare
credinţă a privirii, pentru care a zis Domnul: „De veţi avea credinţă cât un
bob de muştar…” (Luca 17, 6 – 1936), aceasta o a zis, arătând că alta este
credinţa cea de obşte a pravoslavnicilor, dogmele cele drepte despre
Dumnezeu şi despre zidirile Lui cele înţelegătoare şi simţitoare, precum
prin Darul lui Dumnezeu a luat Sfânta şi Soborniceasca Biserică, şi alta
este credinţa privirii, adecă a cunoştinţei, care nicidecum nu se
împotriveşte celei ce o naşte pe dânsa, ci mai ales obicinueşte a o întări.
Căci una, adecă cea dintâi, din auzire o am învăţat, moştenind-o de la
născătorii părinţi binecredincioşi şi de la dascălii pravoslavnicei credinţe;
iar cealaltă, dintru a crede drept şi a ne teme de Dumnezeu, întru Care am
crezut, se naşte, fiindcă din frică mai înainte am ales a păzi poruncile; şi
1186
pentru aceasta am voit a lucra bunătăţile cele trupeşti, liniştea, postul,
privegherea cea cu măsură, cântarea psalmilor, rugăciunea, cetirea,
întrebarea pentru tot gândul şi cuvântul şi apucarea de la cei ce sunt întru
iscusinţă, pentru ca prin unele ca acestea fapte să se curăţească trupul de
patimile cele prea urâte, adecă de îndărătnicia pântecelui şi de curvie şi de
banii cei ce prisosesc, îndestulându-se cu cele de faţă după Apostolul (1
Tim. 6, 8 – 1936). Şi din acestea primeşte omul virtute spre a rămâne lângă
Dumnezeu prin negrijă, deprinzând din Scripturi şi de la oameni iscusiţi
despre dogmele dumnezeieşti şi despre porunci, şi de aici începe a defăima
pe ceilalţi opt înainte-stătători ai răutăţii; şi socotind înfricoşările, se teme
de Dumnezeu nu prost, ci ca de Dumnezeu, după Sfântul Nil. Deci din
această frică începe păzirea poruncilor întru cunoştinţă, şi, pe cât rabdă
pentru fiecare poruncă moartea cea după înainte-voire, pe atâta vine întru
mai mare cunoştinţă şi vede cele ce se fac întru Dânsul de la Darul lui
Hristos; şi dintru aceasta crede cum că cu adevărat mare este credinţa
pravoslavnicilor şi începe a dori cum să placă lui Dumnezeu, şi nu se mai
îndoieşte, precum mai înainte, pentru ajutorul lui Dumnezeu, ci toată grija
lui o pune spre Dânsul, după Prorocul: „Aruncă spre Domnul grija ta și El
te va hrăni” (Ps. 54, 23, Biblia 1936). Şi precum zice Marele Vasilie, cela
ce voieşte a avea întru sine credinţa cea mare nu este dator nicidecum a
face grijă pentru viaţa sa sau pentru moarte, ci măcar de ar vedea heară,
măcar sculări asupra lui, ale dracilor sau ale oamenilor celor răi, nicidecum
nu se înfricoşează, ca cela ce cunoaşte cum că ale unui Făcător zidiri sunt
şi că împreună-roabe sunt cu dânsul, şi nu au stăpânire asupra lui de nu ar
slobozi Dumnezeu. Căci numai de El singur se teme, ca de Cela ce are
stăpânire, precum a zis Domnul: „Vă voi arăta vouă de cine să vă temeţi…
temeţi-vă de Acela ce are putere să arunce în gheena şi sufletul şi trupul;
aşa grăiesc vouă: de Acesta să vă temeţi” (Luca 12, 5 – 1936). Pentru că,
de ar fi fost altul având stăpânire afară de Dumnezeu, ni s-ar fi căzut nouă
de acela a ne teme; iar de vreme ce El singur este Făcător şi Stăpân al celor
de sus şi al celor de jos, cine este cel ce poate a face ceva fără de Dânsul?
Iar dacă zice cineva că sunt zidiri având însuşi de sine stăpânirea, voiu zice
şi eu: cum că au puterile cele gânditoare şi oamenii, asemenea şi dracii;
1187
însă rânduielile cele cereşti fără de trupuri şi oamenii cei buni nu suferă
nicidecum a vătăma pe cineva din cele împreună-slugi, măcar de este
foarte rău, ci mai ales îl miluiesc şi pe Dumnezeu îl roagă pentru dânsul,
precum zice Marele Atanasie. Iar oamenii cei răi şi învăţătorii lor, dracii
vicleşugului, voiesc adecă, dar nu pot nicidecum a vătăma pe cineva, de nu
însuşi omul ar da pricină, părăsit fiind de la Dumnezeu prin lucruri
viclene; şi aceasta se face lui de la Preabunul Dumnezeu spre pedepsire şi
mântuire, dacă voieşte el însuşi prin mulţumitoare răbdare a se îndrepta de
răutatea sa; iar de nu, spre folosul altora, fiindcă voieşte Preabunul
Dumnezeu ca toţi să se mântuiască. Iar ispitele drepţilor şi ale oamenilor
celor Sfinţi după buna voire a lui Dumnezeu se fac, şi spre săvârşirea
sufletelor lor şi spre ruşinarea vrăjmaşilor lor, dracii. Deci acestea luându-
le întru cunoştinţă lucrătorul poruncilor lui Hristos crede nu prost cum că
Dumnezeu este Hristos şi cum că poate, căci pe Acesta dracii L-au văzut şi
s-au cutremurat, ci crede cum că toate sunt Lui cu putinţă şi că toată voirea
Lui este bună şi fără de El nu se poate face vreo bunătate; şi pentru aceasta
nu voieşte a face ceva fără de Dumnezeiasca voie, măcar pentru viaţă ar fi,
căci viaţa cea adevărată este voia lui Dumnezeu, viaţă veşnică şi bună
foarte, măcar că unora li se pare dureroasă lucrarea unei asemenea vieţi. Şi
pentru aceasta mai rău sunt decât cel necredincios, eu, ticălosul, că nu
voiesc a lucra pentru ca să aflu credinţa cea mare şi printr-însa să fiu întru
frica lui Dumnezeu şi întru înţelepciunea cea începătoare a Duhului; ci
uneori, de voie închizând ochii sufletului, calc legea, iar alteori, din uitare
întunecându-mă, viez întru desăvârşită necunoştinţă şi de aceea nu cunosc
ceea ce foloseşte sufletului meu, şi viind întru obicinţă, mă fac întru
deprinderea răutăţii, încât, măcar de voi, nu pot a mă întoarce de unde am
căzut, de vreme ce voia mea se face zid de aramă în mijloc, despărţindu-
mă de Dumnezeu, precum zic Părinţii, şi nu voiesc a mă osteni ca să
risipesc zidul acesta. Căci de aş fi avut credinţa ce se face din lucrurile
pocăinţei, aş fi putut zice cu Prorocul: „În Dumnezeul meu voi trece zidul”
(Ps. 17, 30 – Biblia 1936) şi nu m-aş fi temut întru îndoiala inimii mele,
întrebându-mă: ce mă va întâmpina când voi năvăli să trec înălţimea
zidului? nu cumva prăpastie este acolo? nu cumva nu voi putea trece pre
1188
sus şi, prăpăstuindu-mă iarăşi, mă voi întoarce jos după osteneală? Care
lucruri cel ce are credinţă, cum că aproape este Dumnezeu şi nu departe,
niciodată nu le socoteşte, ci aleargă îndată către Dumnezeu, Cela ce are
toată puterea şi stăpânirea şi toată bunătatea şi iubirea de oameni, ca să
ajungă după Apostolul „nu ca văzduhul bătând” (1 Cor. 9, 26 – 1936), ci
înotând către cele de sus, lepădând toată voia cea de jos şi făcând călătoria
către Dumnezeiasca voie, până ce va auzi şi el limba cea nouă sau poate va
grăi şi tainele va cunoaşte, şi, din puterea lucrării ridicându-se în puterea
privirii şi mai ales primindu-le, toate cu Darul şi cu iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi
stăpânirea în veci, AMIN.
Cuvântul 3
Îndrăcirea pântecelului, adecă cea dintâi dintre cei opt înainte-stătători ai
răutăţii, iar frica cea dumnezeiască şi cea dintâi poruncă pe toate le surpă;
şi cel ce nu are pe aceasta nicidecum altă bunătate poate avea, căci cum ar
putea păzi porunca cela ce nu se teme, de nu cumva ar fi ajuns unul ca
acesta întru dragoste; dar şi acesta însuşi din frică a început, măcar că nu
cunoaşte cum a trecut la dânsul frica cea înlăuntru aducătoare. Iar dacă
zice cineva cum că prin altă cale a călătorit către dragoste, robit a fost: ori
de dumnezeiasca bucurie, ori de nesimţire, precum cei ce trec Râul
dormind, după cuvântul Sfântului Efrem; căci unul ca acesta, din facerile
de bine cele multe ale lui Dumnezeu, întru care s-a învrednicit prin Dar,
înspăimântându-se, iubeşte pe Făcătorul de bine; iar când cineva, cu
nesimţire petrecând întru deşertăciune şi slavă, precum bogatul acela, şi
părându-i-se cum că cei ce se topesc de frică şi petrec în ispite din păcate
pătimesc, se înalţă asupra acestora din mândrie, socotindu-se pe sine
vrednic de odihna aceea ce o a dobândit nevrednic fiind, făcându-se pe
sine nevrednic vieţii celei ce va să fie, prin această vremelnică,
dobitocească prietenie întunecându-se. Şi poate i se pare cum că întru
dragoste a ajuns şi dintru aceasta primeşte faceri de bine, mai presus decât
aceea; pentru aceasta şi mai ales nu au cunoscut împreună-pogorârea lui
Dumnezeu cea pentru dânşii, drept aceea şi fără de răspuns se vor afla la
1189
judecată unul ca acesta şi va auzi cu dreptate aceea: „Ai luat bunătăţile tale
în viaţa ta” (Luca 16, 25 – 1936). Şi aceasta arătat este dintru a fi mulţi din
necredincioşi unii ca aceştia, cu nevrednicie primind facerile de bine; şi
nimenea nu-i fericeşte dintre cei bine-slăvitori, nici zice că sunt vrednici a
fi iubiţi de Dumnezeu, sau că iubesc pe Dumnezeu, şi poate pentru aceasta
bine-norociţi sunt în viaţă. Şi aceasta aşa. Iar frica Domnului îndoită este,
precum şi credinţa: unele înlăuntru aducătoare, iar altele săvârşitoare şi din
cele înlăuntru aducătoare făcându-se; căci cela ce se teme de munci, se
teme ca un rob şi se abate de la cele rele: „Cu frica Domnului se abate
fieştecine de la rău” (Pilde 15, 29 – 1936), şi „Frica Domnului voi învăţa
pre voi” (Ps. 33, 11 – 1936). Deci acestea s-au zis pentru frica cea
înlăuntru aducătoare, după Sfântul Dorothei, ca prin frica înfricoşărilor să
venim noi, păcătoşii, la pocăinţă, căutând cum să aflăm deslegarea
păcatelor noastre; iar petrecând frica întru noi, ne învaţă calea vieţii,
precum zice: „Abate-te de la rău şi fă binele” (Ps. 33, 13 – 1936). Şi pe cât
cineva se nevoieşte spre cel bun, pe atâta frica creşte într-însul, până când
şi pre cele prea mici greşale ale lui, care odinioară întru nimic le socotea
fiind în întunericul necunoştinţei, i le arată; şi frica desăvârşindu-se, se
săvârşeşte omul şi prin plângere şi, mai mult, nu va voi a greşi, ci
temându-se de întoarcerea patimilor, petrece întru frica cea curată nerănit:
„Frica Domnului curată, care rămâne în veacul veacului” (Ps. 18, 10 –
1936). Căci frica cea dintâi nu este curată, ci mai ales din păcate este; iar
acum, fără de păcat, se teme cela ce s-a curăţit, nu ca să greşească, ci ca un
om schimbăcios şi îndemânatec spre cel rău; şi cu cât s-ar sui prin
câştigarea faptelor bune, cu atâta se teme, ca cela ce smerit cugetă şi cu
cuviinţă. Căci tot cela ce are bogăţie mai mult se teme de pagubă, de
muncă şi de necinste, iar după înălţare, de cădere; iar săracul fără grijă şi
fără frică petrece adeseori, numai să nu fie bătut. Acestea s-au zis pentru
cei foarte desăvârşiţi şi curaţi cu inima şi cu trupul; iar de este cineva încă
greşind, măcar prea mici şi de nimic greşale, să nu se înşele, căci s-a
înşelat, zice cel al Scării, pentru că nu este una ca aceasta frică curată, nici
smerenie, ci bună mulţămire de rob şi frică a înfricoşărilor. Pentru aceasta
trebuinţă are unul ca acesta de îndreptarea gândului, ca să se deprindă întru
1190
care frică este şi prin plânsul cel desăvârşit şi răbdarea necazurilor să
cureţe greşalele sale; şi aşa va putea veni în frica cea desăvârşită, cu Darul
lui Hristos. Iar semn al fricii celei dintâi este a urî păcatul şi a se mânia
asupra lui ca cel rănit de fiară; iar al celei desăvârşite este a iubi fapta bună
şi a se teme de schimbare, fiindcă nimenea nu este neschimbat; pentru
aceasta la tot lucrul în viaţa aceasta datori suntem pururea a ne teme de
cădere, văzând pe Marele Proroc şi împărat plângând pentru două păcate,
iar prin Solomon spre atâta răutate plecat; şi precum zice Apostolul: „Celui
ce i se pare că stă, să vază ca nu cumva să cadă” (1 Cor. 10, 12 – 1936). Iar
dacă zice cineva că „dragostea goneşte afară pre frică”, după Ioan Teologul
(1 Ioan 4, 18 – 1936), bine zice, ci pre cea dintâi şi înlăuntru aducătoare;
iar pentru frica cea desăvârşită, zice Prorocul şi împăratul David: „Fericit
bărbatul care se teme de Domnul, întru poruncile Lui va voi foarte” (Ps.
111, 1 – 1936), adecă a iubi foarte fapta cea bună. Şi aceasta întru
rânduiala Fiului este, pentru că nu de frica muncilor face, ci din dragostea
aceea ce scoate afară pre frică; pentru aceasta va voi foarte, şi nu ca robul,
după nevoie, făcând poruncile de frica muncilor. De care să ne izbăvim
prin Darul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,
Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în veci, AMIN.

Cuvântul 4
Arătat este, cum că blagocestia este numire în multe chipuri şi în multe
feluri, precum este şi filosofia cea din afară; pentru că, precum cele zece
învăţături, când împreună s-ar săvârşi, atunci se numeşte Filosofie, şi nu
una singură sau două învăţături fac numirea aceasta, ci chemarea tuturor
celor zece ştiinţe, aşa şi blagocestia nu este numire a unei fapte bune, ci
chemare a tuturor poruncilor, dintru a blagocesti vi, adecă a sluji bine lui
Dumnezeu. Iar dacă cineva zice că pentru credinţă este cuvântul, acela
crede bine, arătându-ne că omul mai întâi se teme de Domnul şi atunci
crede, iar nu mai ales întâi crede Domnului şi aşa se teme de Dânsul;

1191
întrucât din credinţă este frica şi dintru aceasta blagocestia, după Prorocul
care a grăit de sus pentru înţelepciune şi pogorându-se a zis: „Duhul
cunoştinţei şi al blagocestiei, Duhul fricii lui Dumnezeu” (Isaia 11, 2–3,
Biblia 1936). Şi Domnul, începând din frică, întru plângere i-a povăţuit pe
cei ce au frica; şi de aceea, după rânduială, a vorbi pentru toată
blagocestia, adecă pentru lucrarea cea duhovnicească, nu este vreme, ci
despre faptele cele trupeşti, care sunt mai întâi, adecă la început, înaintea
credinţei celei mari şi a fricii celei curate, le vom lăsa ca fiind cunoscute
tuturor; iar pentru sădurea Raiului celui gânditor, adecă pentru bunătăţile
cele sufleteşti, se va zice întru scurtă tăcere, Darul ajutând. Dintr-acelea
este cuprinzătoarea înfrânare, zic depărtarea de toate patimile, căci este
altă înfrânare aparte întru faptele cele trupeşti; şi aceea uneltirea
mâncărilor şi băuturilor o învaţă, iar aceasta ţine tot gândul şi toată
pornirea mădularelor, care nu se face după Dumnezeu, ceea ce se numeşte
înfrânarea patimilor; pentru că nu sufere cela ce o are nicidecum gând sau
mişcare a piciorului, sau a mâinii, sau a oareşicărui din celelalte mădulări,
afară de trebuinţa trupului, adecă a trăi trupeşte şi a se mântui sufleteşte. Şi
de aici se înmulţesc ispitele dracilor, văzând pe îngerul cel în trup întru
osârdie şi întru lucrarea bunătăţilor; şi aceasta poate ar fi „a lucra şi a păzi”
(Facere 2, 15, Biblia 1936), de vreme ce este lucru desăvârşit şi trebuinţă
are de păzirea cea neîncetată, ca nu cumva să se tăinuiască vreuna din
patimile cele ce stau dinafară şi să intre înlăuntru. Deci nu de aceeaşi fire
sunt cele două înfrânări şi cele două întregi înţelepciuni, ci pentru că una
opreşte curvia şi patimile cele urâte, iar cealaltă şi gândul cel prea subţire
şi neputincios îl adună către sine şi prin sine îl înalţă către Dumnezeu;
pentru aceasta nici poate cineva cu de-adinsul, prin cuvânt, a grăi sau a
cunoaşte din auz, ci numai din iscus întru lucrarea şi cunoştinţa fiecăruia
dintru acestea, care foarte înfricoşează mintea când vin. Şi cum ar putea o
numire goală atâta să poată, ca a aduce ţărâna şi a face nematerialnic pe cel
înmaterialnic? Alte nume adecă şi din pedepsirea cea dinafară le cunoaşte
ce sunt, luând pricina din adevărata cuvântare; iar iscusul şi câştigarea
faptelor bune are trebuinţă de ajutorul lui Dumnezeu şi de osteneală multă
şi prin vreme se lucrează, şi mai ales cele sufleteşti, fiindcă sunt mai
1192
tainice şi cu adevărat fapte bune. Căci faptele bune cele trupeşti şi mai ales
uneltele faptelor bune mai lesne sunt, deşi au trebuinţă de osteneli trupeşti,
iar ale sufletului, deşi de străjuirea gândului au trebuinţă, însă cu anevoie
au câştigarea îndreptată; pentru aceasta întâi legea zice: „Ia aminte de sine”
(Deuteronom 15, 9, 1936). Şi pentru acest cuvânt a scris Marele Vasilie
cuvânt vrednic de laudă; iar noi ce vom zice? Nicidecum luând aminte, ci
ca fariseii oarecare suntem. Posturi, privegheri şi unele ca acestea poate au
unii, şi de multe ori întru cunoştinţă din parte, însă dreaptă socoteală
neavând pentru că nu voim noi a lua aminte de sine şi a cunoaşte ceea ce
se cere de la noi. Pentru că nici voieşte cineva a răbda întru luarea-aminte a
gândurilor, căci din războaiele şi ispitele multe ar lua iscus, şi măcar că s-
ar face altora iscusit corăbier, el însuşi nu ar fi stăpân de corabie; ci
precum vedem, toţi orbi fiind, grăim că vedem, după farisei. Pentru aceasta
zice: „Mai mare osândă vor lua” (Matei 23, 14, 1936); căci „de am fi fost
orbi, nu am fi avut osândă” (Ioan 9, 41, 1936), ci ne-ar fi ajuns nouă buna
cunoştinţă şi a mărturisi biruinţa şi necunoştinţa. Ci vai mie! pentru aceasta
mai mare osândă avem decât elinii, precum zice Solomon, că atâtea au
scornit şi ceea ce se căuta au perdut. Dar să tăcem, ca cei ce nu avem
lucrarea; ci mai mare rău se face. Şi mai ales zice, şi mustraţi fiind, că
„cele ce se fac întru ascuns ruşine este şi a le grăi” (Ef. 5, 12, 1936). Drept
aceea pentru acestea voi tăcea, iară pentru faptele cele bune, cele vrednice
de minuni, voi începe a grăi; căci îndulcire are întunecata mea inimă din
pomenirea şi dulceaţa lor, pentru care şi dintru aceasta îmi uit măsura mea,
şi nu-mi pasă mie de osânda cea învistierită mie dintru a zice şi a nu face.
Deci înfrânarea şi întreaga înţelepciune, asemenea având puterea şi îndoite
fiind, precum s-a zis, însă acum despre cele mai desăvârşite vom grăi.
Aşadar cel ce are cu Darul lui Dumnezeu credinţa cea mare a privirii şi
frica cea curată şi dumnezeiască şi dintru acestea înfrânarea şi întreaga
înţelepciune, dacă ar voi a le ţine, dator este a stăpâni pe sine dinafară şi
dinlăuntru cu totul, şi ca un mort cu sufletul şi cu trupul să se afle faţă de
lumea aceasta şi faţă de oameni, grăind întru toate către gândul său: cine
sunt eu şi ce este ipostasul meu, fără numai îngreţoşate: în sus, pământ, iar
mai pe urmă, putrejune, iar mijlocul de toată dosădirea şi mai departe. Ce
1193
este viaţa mea şi câtă este? Un ceas, şi moartea. Ce-mi pasă mie de aceasta,
sau de acela? Acum mor, căci viaţa şi moartea Hristos le stăpâneşte; iar eu
ce mă grijesc şi mă pricep în deşert? Puţină pâine este de trebuinţă, iar
multul pentru ce? Dacă acestea le am, încetat-a toată grija; iar de nu,
pentru aceasta una mă voi griji, pentru nesăvârşirea cunoştinţei, deşi
Dumnezeu este Cel ce poartă grijă. Deci toată grija omului să fie pentru
păzirea simţirilor şi a gândurilor, ca nicidecum să nu alcătuiască sau să
facă ceva ce nu după Dumnezeu pare a fi; ci să se gătească pe sine şi spre
răbdarea celor ce vin asupra lui, şi de la draci şi de la oameni, şi din cele
dulci şi din cele nelucrătoare, încât nici dintru acestea, nici dintru acelea să
se înfioare sau să vie întru bucurie dobitocească şi părere, sau întru necaz
şi desnădăjduire, nicidecum primind îndrăznirea gândului, până când va
veni Domnul. Acestuia slava în vecii vecilor, AMIN.
Cuvântul 5
A zis Domnul: „Cela ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”
(Matei 10, 22 – 1936); iar răbdarea este împreună-alcătuire a tuturor
faptelor bune, pentru că nu stă nici una dintre ele fără aceasta, fiindcă „tot
cel ce se întoarce înapoi, nu este îndreptat întru împărăţia Cerurilor” (Luca
9, 62 – 1936); şi chiar dacă întru împărtăşirea tuturor faptelor bune i s-ar
părea cuiva a fi, nu este bine îndreptat nerăbdând până în sfârşit şi
nemântuindu-se din cursele diavolului, pentru ca întru împărăţia Cerurilor
să ajungă. Căci şi acestea, logodirea luând, de răbdare au trebuinţă, ca
desăvârşita dăruire să o primească în veacul cel viitor; pentru că întru toată
meşteşugirea şi cunoştinţa de răbdare este trebuinţă, şi cu cuviinţă, căci
nici lucrurile cele simţitoare nu se fac fără aceasta, şi măcar că s-ar face
ceva dintr-însele, de răbdare are trebuinţă ca să rămână ceea ce s-a făcut.
Şi cuprinzător grăind: tot mai întâi prin aceasta se face, şi făcându-se
printr-însa rămâne, şi fără aceasta nici stă, nici se săvârşeşte; pentru că, de
este bun, aceasta este dătătoare şi păzitoare, iar de este rău, aceasta odihnă
şi mărime de suflet dă, şi nu lasă pe cel ce se ispiteşte a fi strâmtorat din
micşorarea sufletului, care este logodirea gheenei. Aceasta obişnuieşte a
omorî desnădăjduirea cea ce ucide sufletul; aceasta învaţă pre suflet a se
1194
mângâia şi a nu se mâhni de mulţimea războaielor şi a necazurilor; pe
aceasta pierzând-o Iuda a aflat moartea cea îndoită, ca un neiscusit în
război; pe aceasta Petru, vârful Apostolilor, aflând-o, ca un iscusit întru
război, şi căzând, a biruit pe diavolul cel ce îl surpase pe dânsul; pe aceasta
aflând-o călugărul acela, care mai înainte căzuse în curvie, a biruit pe cel
ce îl biruise, precum zice Patericul, pentru că, neplecându-se gândului
desnădăjduirii ce îl împingea să se depărteze de chilie şi de pustie, el cu
răbdarea zicea către gânduri: n-am păcătuit, şi iarăşi vă zic, nu am păcătuit,
o în-Dumnezeită înţelegere şi răbdare a bărbatului celui viteaz! Fericita
aceasta a săvârşit pe Iov şi pe cele dintâi ale lui lucruri bune; pentru că,
dacă puţin s-ar fi abătut dreptul de la aceasta, toate cele dintâi le-ar fi
pierdut; însă Cel ce îi cunoştea răbdarea i-a slobozit rana spre săvârşirea
lui şi spre folosul multora. Drept aceea, cel ce cunoaşte folosul acesteia
mai înainte de toate se nevoieşte a o avea, după Marele Vasilie, care zice:
să nu baţi război cu toate patimile deodată, că poate slăbindu-te te vei
întoarce înapoi şi nu te vei afla bine îndreptat întru împărăţia Cerurilor (cf.
Luca 9, 62 – 1936), ci spre una din fiecare patimă să baţi război, începând
de la răbdarea celor ce vin asupra ta; şi cu cuviinţă, fiindcă, de nu o are
cineva pe aceasta, niciodată va putea sta în război simţitor; şi nu numai
luişi, ci şi altora fugirea şi pierderea o aduce prin abatere, după cuvântul ce
a zis Domnul către Moisi: „Cel fricos să nu iasă la război” (Deut. 20, 8 –
1936). Iar întru războiul acesta simţitor poate cineva a rămânea înlăuntru
în casă şi a nu ieşi la război, şi dintru aceasta cade din daruri şi din cununi
şi rămâne întru sărăcie şi întru necinstire; iar întru războiul cel gânditor nu
este a afla loc fără război: măcar pe toată zidirea dacă ar trece cineva,
oriunde s-ar duce războiul îl află, în pustie, fiară şi draci şi celelalte rele
pătimiri; în linişte, draci şi ispite; în mijlocul oamenilor, draci şi oameni
supărători. Şi nu este loc fără vătămare nicidecum; pentru aceasta, fără
răbdare, nu este a afla odihnă. Deci aceasta se face din frică şi din credinţă
şi începe din înţelegere; pentru că cela ce are înţelegere ispiteşte lucrurile
înainte şi aflându-le pe acestea strâmte, precum a zis Susana, înainte alege
pe cele mai bune, precum aceea; căci a zis Fericita către Dumnezeu:
„Strâmte îmi sunt mie toate; de voi face voia preoţilor celor fără de lege,
1195
piere sufletul meu prin prea-curvie, iar de nu-i voi asculta pe dânşii,
clevetesc asupra mea prea-curvie şi, ca judecători ai norodului fiind, mă
vor osândi fără vină spre moarte; însă mai bine este mie a cădea în mâinile
Celui Atotputernic, măcar că moartea îmi stă înainte” (Dan. 13, 22 –
1936). O, înţelegerea Fericitei aceleia, că aşa a judecat şi nu a greşit de
nădejde! Căci îndată ce s-a adunat norodul şi au şezut judecătorii cei fără
de lege spre a o cleveti pe dânsa şi a o osândi spre moarte ca pe o prea-
curvă, pe cea fără de prihană, Daniil, de 12 ani fiind, proroc s-a arătat de la
Dumnezeu şi a izbăvit-o pe dânsa de moarte, întorcând moartea asupra
preoţilor celor ce voiau a o judeca cu nelegiuire; şi din aceasta a arătat
Dumnezeu că aproape este de cei ce voiesc a răbda pentru Dânsul ispitele
şi a nu vinde fapta bună din pricina durerii sau a defăimării, ci mai înainte
a cinsti legea lui Dumnezeu prin răbdarea celor ce vin asupra lor,
veselindu-se întru nădejdea mântuirii. Şi cu cuviinţă; pentru că, dacă două
primejdii zac înainte, una vremelnică şi alta veşnică, oare nu este bine pe
cea dintâi a o alege? Pentru aceasta, zice Sfântul Isaac, mai bine este a
răbda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu şi a scăpa către Dânsul în
nădejdea vieţii veşnice, decât cu frica ispitelor a cădea cineva de la
Dumnezeu în mâinile diavolului şi împreună cu el a se duce în muncă (cf.
2 Cor. 8, 2; Iacov 1, 2 – 1936). Drept aceea, bine ar fi fost dacă cineva s-ar
bucura întru ispite precum Părinţii, ca un iubitor de Dumnezeu; iar de nu
suntem unii ca aceştia, măcar pe cea mai uşoară să o alegem, pentru
trebuinţa ce zace înainte; pentru că nevoie stă înainte: ori aici a ne
primejdui trupeşte şi împreună cu Hristos a împărţi duhovniceşte, în veacul
acesta prin nepătimire şi în cel viitor, ori de frica ispitelor a cădea, precum
s-a zis, şi a ne duce în veşnică muncă. Dintru care să ne izbăvească
Dumnezeu prin răbdarea celor cumplite, care este ca o piatră neclintită
înaintea vânturilor şi a valurilor vieţii, şi nici vărsare făcându-se slăbeşte
sau se întoarce înapoi cela ce a dobândit-o pe aceasta, nici iarăşi odihnă şi
bucurie aflând se duce cu părerea, ci deopotrivă se află pururea întru
norocire şi întru nenorocire, şi pentru aceasta nerănit petrece de cursele
vrăjmaşului; căci, când iarnă află, cu bucurie rabdă aşteptând sfârşitul, iar
când bine-înseninată vreme se face, aşteaptă ispita până la răsuflarea cea
1196
mai de pe urmă, după Marele Antonie, căci unul ca acesta cunoaşte cum că
nu este nimic neschimbat în viaţa aceasta, nicidecum, ci toate trec. Pentru
aceasta nici o grijă nu face pentru ceva dintru acestea, ci lui Dumnezeu le
lasă pe toate, că Lui Îi pasă pentru noi, şi Lui se cuvine toată mărirea,
cinstea şi stăpânirea, în vecii vecilor, AMIN.
Cuvântul 6
Viață este nădejdea cea fără de grijă şi bogăţie nearătată după simţire,
însă mărturisindu-se de înţelegere şi de firea lucrurilor; pentru că lucrătorii
pământului ostenesc semănând şi sădind, şi înotătorii asemenea multe
primejdii suferă, iar copiii, cetirea şi celelalte meşteşuguri învăţând, şi
aceştia toţi la nădejde privesc; pentru aceasta şi cu bucurie se ostenesc, şi
lucrurile cele gata le trimit la pierzare după ceea ce se vede, iar după ceea
ce se înţelege spre a câştiga mai mari, acestea le suferă, de multe ori
lipsindu-se chiar de cele ce vor pune. Ci acestea, adecă, va zice cineva, se
fac din iscus deprinzându-se pentru dobândă; iar pentru cele gânditoare, n-
a înviat nimenea din morţi ca să ne deprindem; deci acestea se fac din
neiscusirea Darurilor celor duhovniceşti şi a cunoştinţelor şi nu este
minune; căci şi cei neiscusiţi, dintru cei dintâi, se înfricoşează până când
primesc iscusinţa; pentru că pruncii folosul slovelor şi al celorlalte
învăţături necunoscând, fug de acestea, dar părinţii dobânda simţind, ca
nişte iubitori de fii, îi duc şi îi silesc spre unele ca acestea; iar vremea
chemând, primesc şi copiii iscusinţa şi încep nu numai a iubi pe acestea şi
pe cei ce-i silesc, ci şi singuri a pătimi cu bucurie pentru învăţăturile ce au
dobândit. Pentru aceasta şi noi datori suntem întâi din credinţă prin răbdare
a alerga şi a nu slăbi întru necazuri, şi vremea chemând, vom veni să
cunoaştem folosul celor ce se fac şi aşa vom lucra cu bucurie şi veselie
fără osteneală; căci „prin credinţă umblăm, iar nu prin vedere”, zice
Apostolul (2 Cor. 5, 7 – 1936). Ci precum nu este cu putinţă prin nădejde a
afla cineva dobânda celor ce neguţătoresc în vremea aceasta fără osteneală,
aşa nu este cu putinţă a afla cineva cunoştinţa şi odihna mai înainte de a se
osteni cu lucrul şi cu cuvântul întru faptele cele bune; şi precum aceia se
tem de pagubă şi nădăjduiesc spre dobândă până la cea mai de pe urmă
1197
răsuflare, aşa şi ceilalţi datori sunt a face, ştiind cum că lucrătorul nu
mănâncă din osteneala sa, şi pentru aceasta sărac se face şi dator poate fi
de mulţi talanţi. Pentru aceea: „Spre nădejde m-ai sălăşluit pre mine” (Ps.
4, 8 – 1936), zice Prorocul; şi „întru nădejde s-au sălăşluit” (Evr. 12, 1 –
textul 1936), zice Apostolul. Şi acestea, adecă, din firea lucrurilor şi din
dumnezeieştile Scripturi s-au grăit întru tăiere; iar dacă cineva voieşte a
deprinde iscusul, să lucreze după cât îi este cu putinţă cele şapte fapte
trupeşti, cu totul ca întru o şcoală cu neînălţare, şi de lucrarea cea
năravnică să se grijască, adecă de cea sufletească. Şi de aici, ajungând întru
nădejde şi aşteptând într-însa, va afla cunoştinţa celor ce se grăiesc întru
adeverire; şi precum dintru începutul pocăinţei, când pe cele şapte le-a
început, dintru cea dintâi lucrare, adecă din linişte, s-a aflat plata nădejdii
şi dobânda gata mai înainte de a se osteni în cele şase, adecă în postire, în
priveghere, ş.c.l., ci împreună întru cea dintâi şi începătura curăţeniei
sufletului, nevoindu-se el în linişte, îndată fu gătită dobânda; însă,
neiscusit fiind ucenicul, nu cunoaşte Darul Stăpânului. Precum nici
pruncul nu cunoaşte folosul părinţilor, măcar că mai înainte de a se naşte
el, după înainte-voire, părinţii făcători de bine erau ai acestuia, rugându-se
să se nască şi să trăiască el şi nu numai aceasta, ci să-i moştenească pe
dânşii şi să aibă cele ce i-au gătit înainte şi pe cele ce după aceasta se vor
osteni; iar acesta, necunoscând, nicidecum nu se îngrijeşte de unele ca
acestea, ci supărare socoteşte supunerea părinţilor, şi de nu ar fi nevoia
hranei şi a firii, nu ar fi cunoscător nicidecum. Deci cela ce voieşte a
moşteni împărăţia Cerurilor şi nu rabdă pe cele ce vin asupra lui, mai
neînţelegător se arată; pentru că în Dar s-a zidit şi toate cele ce sunt
luându-le, iar cele ce vor să fie nădăjduindu-le şi veşnic a împărăţi
împreună cu Hristos, cu Acela ce l-a învrednicit pe el, care nu era nimic, de
unele ca acestea şi de atâtea Daruri, şi simţitoare şi înţelegătoare, întrucât
şi Preacinstitele Sale Sânge pentru dânsul a binevoit a-l vărsa, nimic
cerând de la el, fără numai înainte a alege ca să ia bunătăţile Lui şi mai
mult nimic. Căci aceasta este singura cerere a Lui, cea cu datorie, pe care
cela ce a putut a o înţelege se înfricoşează; căci ce caută Dumnezeu de la
tine?, zice; O, neînţelegere! cum, văzând, nu vedem înfricoşatele Lui
1198
taine? Căci singura aceasta, ceea ce şi căutând se vede, mai mare dăruire
este. Cum nu înţelegem că mai bun este decât toţi cela ce se îngrijeşte de
fapta bună şi din sus decât toţi stă, mai presus zburând, măcar sărac ar fi şi
nu de bun neam? Nu am văzut Proroci în acest veac de acum, nici pe
Apostoli şi pe Mucenici, şi pentru cele ce vor să fie ne îndoim? Să vedem
vieţile lor şi ce au făcut şi de unde grăiesc ei a lua Darul şi puterea, nu
numai vieţuind, ci şi după moarte lucrând minuni; să vedem pe împăraţi şi
pe bogaţi cum se închină Sfintelor lor Icoane şi Moaşte; să vedem pe cei
îmbunătăţiţi acum, în toată buna mulţămire şi fapta bună petrecând şi întru
bucurie duhovnicească, iar pe cei bogaţi tânjind şi mai mult decât pustnicii
şi necâştigătorii ispitindu-se. Deci din aceasta nădăjduim cum că cu
adevărat fapta bună mai bună este decât toate; iar dacă nu este aşa, să
socotim cum că cei necredincioşi pe Dumnezeu, adecă pe El nu-L cunosc,
iar fapta bună o laudă, măcar că de altă credinţă se vede lor îmbunătăţitul;
pentru că ştie a se ruşina de fapta bună şi vrăjmaşul. Şi dacă credem cum
că fapta cea bună este bună, de nevoie dar Dumnezeu, Cel ce a făcut fapta
bună şi a dăruit-o oamenilor, bun este; şi dacă este bun, de nevoie este şi
drept, pentru că dreptatea este faptă bună; de aceea şi frumoasă. Iar dacă
bun şi drept este Dumnezeu, cu adevărat şi din bunătate face câte a făcut şi
face, măcar că aceasta celor răi nu li se pare, fiindcă nimic aşa nu
obişnuieşte a întuneca mintea precum vicleşugul; iar prostimii şi smereniei
Se arată Dumnezeu, şi nu ostenelelor. Însă Se iveşte nu precum li se pare
unora „din neputinţă”, ci prin vederea celor ce sunt, adecă a zidirilor Sale,
şi prin descoperirea tainelor celor ce sunt întru dumnezeieştile Scripturi.
Aceasta este plata liniştii şi a celorlalte fapte bune în veacul acesta şi în cel
ce va să fie, „care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima
omului nu s-au suit, după Apostolul, cele ce a gătit Dumnezeu celor ce-L
iubesc pe Dânsul” (1 Cor. 2, 9 – 1936) şi părăsesc voile sale, prin răbdarea
şi nădejdea bunătăţilor celor ce vor să fie. Pe care să le dobândim prin
Darul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se
cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în veci, AMIN.
Cuvântul 7

1199
 Neîmpătimirea se face din nădejde, pentru că cela ce nădăjduieşte a
dobândi aiurea bogăţie veşnică cu lesnire defaimă pe cea de sub mână,
măcar de ar avea toată odihna cea vremelnică; iar dacă şi dureroasă este
viaţa şi mult chinuită, cine pleacă pe cuvântătorul om a cinsti pe aceasta
înainte, dacă nu dragostea lui Dumnezeu, Care dă şi pe aceasta şi pe aceea
celor ce-L iubesc pe El? De nu undeva orb ar fi, nicidecum putând a vedea,
fie din necredinţă, fie din reaua înainte-voire şi vicleana obişnuinţă. Pentru
că dacă ar fi crezut, s-ar fi luminat; şi dacă ar fi primit puţină cunoştinţă a
luminării din credinţa cea adevărată, s-ar fi nevoit a risipi cel prea rău al
său obicei, şi dacă ar fi pus aceasta în suflet, Darul ar fi ajutat şi împreună
s-ar fi nevoit. Pentru aceasta zice Domnul „Puţini sunt cei ce se mântuesc”
(Luca 13, 23 – 1936), fiindcă dulci se arată cele ce se văd, măcar că amare
sunt; căci câinele, lingându-şi nasul cu limba sa, din dulceaţă nu simte
durerea, că din sângele său bea; şi îndrăcitul cu pântecele, mâncând cele ce
îl vatămă sufleteşte şi trupeşte, nu primeşte simţire a vătămării sale; şi toţi
care slujesc patimilor asemenea pătimesc din nesimţire, iar dacă s-ar şi
desmetici, din obicei iarăşi trag. Pentru aceasta zice Domnul: „Silă este
împărăţia Cerurilor” (Mat. 11, 12 – 1936), nu din fire, ci din obişnuinţa
patimilor; căci dacă din fire ar fi fost cu anevoie, nimenea nu ar fi intrat
într-însa; ci celor ce înainte o aleg, „Jugul este bun şi sarcina uşoară” a
Domnului, precum însuşi a zis (Mat. 11, 30 – 1936); iar celor ce nu aleg
dintru început „uşa cea strâmtă şi calea cea necăjicioasă”, a zis iarăşi El
„Cu anevoie este împărăţia” (Luca 13, 24 – 1936). Pentru că celor dintâi
dinlăuntru şi aproape este, pentru a o voi pe dânsa, şi îndată dobândesc
nepătimirea. Deci voirea este ceea ce împreună lucrează şi ceea ce opreşte
spre a ne mântui, şi nimica altă; ai voit ceva bun, pe acesta fă-l; nu poţi?
înainte îl alege, şi îndată îl ai, măcar neavându-l; şi aşa, după puţin,
obiceiul din năprasnă lucrează, fie bunul, fie răul. Căci dacă nu ar fi fost
aceasta, nici un tâlhar nu s-ar fi mântuit; şi nu numai atât, dar mulţi din
tâlhari au strălucit. Vezi câtă depărtare este între tâlhari şi între Sfânt, şi nu
a putut obiceiul, ci înainte-voirea a biruit. Iar cucernicul, cu Darul lui
Hristos, sau călugărul, ce-l opreşte să se facă şi el ca dânsul? Acela
departe, acesta aproape, şi cea mai multă din cale au luat-o deja prin Dar,
1200
fie fireşte, fie de la născători, blagocestia şi cucernicia moştenind. Oare nu
este străin lucru ca tâlharii şi spărgătorii mormintelor să se facă Sfinţi, iar
călugării să se osândească? Ci vai mie ticălosului! „Că ruşinea feţei mele
m-au acoperit pre mine” (Ps. 43, 17 – 1936). Împăraţii sărăcesc, precum
Iosaf şi unii ca aceştia, iar săracul nu poate pe cea dintâi obişnuinţă a o
ţinea şi fără osteneală a intra în împărăţia Cerurilor prin neîmpătimirea
lucrurilor, care nu le-au dobândit din moştenirea născătorilor; ci când au
zis: mă lepăd, de cele ce nu le avea, căci lumea şi cele din lume altul le
stăpâneşte, iar acesta a poftit numai a avea stăpânirea şi de aceasta s-a
lepădat, atunci s-a făcut mult câştigător. Şi zice: nu pot a fi necâştigător,
nici a răbda pe cele ce vin asupra-mi; pe care să le rabzi, spune-mi mie?
Temniţele şi legăturile, pe care le aveai înainte? Măcar poate boier erai,
căci cei ce au începătorii şi bogăţii aceştia mai ales pătimesc; dar care?
Lipsirea celor de nevoie, goliciunea ş.a.c. pe care le aveai cumplite? Ci să
nu lungesc cuvântul spre ruşinea celor plini de ruşine, ajunge nouă aceasta
singură: a avea împătimire de oarecare din cele ce se văd, de care cu
poftirea ne-am lepădat, spre ruşine şi ocară în veacul ce va să fie, precum
Ghezi şi Iuda; fiindcă unul a poftit cele ce nu le avea şi lepra şi durerea a
luat, iar celălalt, lepădându-se de cele ce avea, iarăşi a poftit şi a moştenit
spânzurarea şi pierzarea. Şi ce este mai mult al călugărului, dacă nu
vieţuirea în feciorie şi necâştigare? Căci celelalte porunci şi toţi ceilalţi
sunt datori a le păzi, ca pe cele fireşti; fiindcă aceea: a iubi pe Dumnezeu şi
pe aproapele, a suferi cele ce vin asupra ta, a unelti lucrurile după fire şi a
te depărta de cele viclene, măcar nu voieşte cineva, dator este (a le păzi),
că fără acestea nicidecum va afla odihnă. Căci şi legile muncesc pe cei ce
greşesc, şi stăpânitorii silesc spre facerea faptelor bune, după Apostolul:
„Că nu în zadar poartă sabiea... Dacă voieşti a nu te teme de stăpânire, fă
binele şi vei avea laudă dintr-însa” (Rom. 13, 3–4 – 1936). Iar soarta
monahului sunt cele mai presus de fire, ca unui ostaş al lui Hristos; pentru
aceasta dator este a gusta din patimile Lui, ca să dobândească şi slava Lui.
Şi aceasta firească lege este, mărturisindu-se din cele simţite: oare ostaşii
împăratului nu prin pătimirea împreună se proslăvesc? Au nu cât pătimeşte
fieştecare, atâta laudă are? Şi pre cât haina împăratului o poartă cineva, pe
1201
atât se vede mai osăbit Lui, iar de este departe, se vede străin. Aşa se
cuvine a chibzui şi pentru Împăratul nostru; pentru că pe cât cineva
pătimeşte şi urmează sărăciei Lui Hristos, gustând din patimile şi
dosădirile Lui înainte de răstignirea pentru noi, pe atâta se face mai osăbit
al Lui şi împreună-părtaş al slavei Lui, după Apostolul: „Dacă împreună
pătimim, împreună să ne şi proslăvim” (Rom. 8, 17 – 1936). Vai mie! nu
cunoaştem cât pătimesc pentru singura pâine ostaşii şi tâlharii, şi cât se
înstrăinează călătorii şi cei ce se luptă cu mările, şi câtă durere suferă
oamenii fără nădejdea împărăţiei Cerurilor, măcar că de multe ori nici
scopul ostenelii lor nu-l dobândesc; iar noi, pentru împărăţia Cerurilor şi
pentru bunătăţile cele veşnice, nu voim a răbda puţin ceva. Şi aceasta nu se
face cu multă osteneală, dacă înainte-voirea ar voi bine şi nu s-ar socoti
împovărătoare şi nesuferită câştigarea faptelor bune, ci mai ales bucurie şi
odihnă prin nădejde şi negrijă, şi prin cinstea cea fără de voie care urmează
faptei bune, căci ştie a o cinsti şi a o lăuda şi vrăjmaşii, iar sfârşitul
acesteia este bucuria şi veselia; şi nu numai sfârşitul, ci chiar într-însa are
omul bucuria amestecată, nepătimirea, precum necazul este amestecat cu
patimile vieţii materiale. De care să ne izbăvim şi să dobândim cea
nematerialnică şi veşnică viaţă prin neîmpătimirea cea ce naşte omorârea
trupului, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava,
cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor, AMIN.
Cuvântul 8
De Dumnezeu ia aminte totdeauna prin privire neîmpătimaşul, pentru că
neîmpătimirea celor simţite deşteaptă privirea celor gânditoare; iar privirea
aceea nu o are spre cele ce sunt, ci spre cele cumplite mai înainte de
moarte şi după moarte. Pentru care se învaţă de la Dar neîmpătimaşul spre
omorârea patimilor, prin plângere, ca să vină întru blândeţea gândurilor,
vremea chemând. Fiindcă din credinţă, frica, şi din aceasta, buna cinstire,
adecă înfrânarea; iar din înfrânare, răbdarea; din răbdare, plânsul; din
plâns, blândeţea; din blândeţe, flămânzirea şi însetoşarea de dreptate, adică
de toate faptele bune; iar din acestea, milostenia, după fericirile Domnului;
şi din milostenie, neîmpătimirea; iar din neîmpătimire, omorârea trupului,
1202
din suspinurile cele multe şi lacrimile amare ale pocăinţei şi ale necazului,
prin care sufletul leapădă bucuria lumii şi se hrăneşte numai din tânjire,
căci începe a-şi vedea greşalele sale ca nisipul mării; şi aceasta este
început al luminării sufletului şi semnul sănătăţii lui. Căci lacrimile cele ce
se fac mai înainte de aceasta, şi ca o înţelegere dumnezeiască, şi ca o
umilinţă, şi cele asemenea lor, sunt batjocură şi furături ale dracilor, mai
ales celor ce petrec în mijlocul oamenilor şi în tulburarea grijilor, fie şi
foarte mici; căci nu este cu putinţă, încă împilat fiind sufletul spre ceva din
cele simţite, să biruiască patimile. Iar dacă cineva pune înainte pe bărbaţii
cei vechi şi drepţi, cum le aveau pe amândouă, să cunoască cum că le
aveau, însă nu după patimă au făcut ceva cu totul; şi aceasta este arătat din
a lua ei femei şi după mulţi ani a le cunoaşte, precum s-a scris în vechea
genealogie (Fac. 5 – 1936), pentru a arăta cuvântarea de neam, cum că „şi
având, şi neavând asemenea erau” (1 Cor. 7, 29 – 1936), şi de la Iov, şi de
la ceilalţi drepţi. Şi nu numai, ci şi David împărat şi proroc era, şi Solomon
până la oarecare vreme; şi cum a zis acesta: „O grijire vicleană a dat
Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se îndeletnicească întru cele deşarte,
pentru ca să nu se abată întru cele mai rele” (Ecl. 1, 13 – 1936); şi firea
lucrurilor învaţă aceasta: căci deşi fiind milioane de griji, unii află vreme
să facă cele nelegiuite; cu cât mai ales, dacă viaţa ar fi fost fără de grijă.
Pentru aceasta, unul ca acesta să se îngrijească, că mai bine este a se
îndeletnici el în lucrurile şi înţelegerile cele dumnezeieşti deşarte după
lume, decât a cădea în altele mai rele decât acestea. Iar cel ce a ajuns cu
Darul lui Dumnezeu întru cea din parte cunoştinţă şi poate înţelege cele
cumplite mai înainte de moarte şi cele de după moarte, pe care
neascultarea le-a adus, nu este dator a părăsi aceste înţelegeri şi lucrările ce
aduc la ele întru toată liniştea şi fără de grijă, şi a se îndeletnici în cele
deşarte. Căci „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”, zice
Ecclesiastul (1, 2 – 1936). Dintr-aceasta, luând pricina Damaschin, a zis:
cu adevărat deşertăciune sunt toate, şi viaţa aceasta este umbră şi vis; că
„în deşert se tulbură tot omul”, precum zice Scriptura (Ps. 38, 9 – 1936). Şi
cu cuviinţă: căci unde sfârşitul este putrejune şi ţărână, ce poate fi mai
deşert? Pentru aceasta omorârea este neîmpătimirea, însă nu a minţii, ci a
1203
trupului, despre mişcările lui cele mai dinainte spre desfătare şi odihnă –
căci odihna este voia cea trupească, fie şi foarte mică; iar sufletul din
aceasta se îndreptează, dacă vede întru sine ceva duhovnicesc sau vreo
cunoştinţă; iar dacă şi acesta este trup, „nu va rămâne Duhul lui Dumnezeu
în el” (Fac. 6, 3 – 1936). Pentru aceasta nici nu-i pasă lui de vreun lucru
bun, ci voile trupului şi ale patimilor ce zac în el caută să le împlinească, şi
întuneric peste întuneric primind, pururea petrece în necunoştinţă, cu
osârdie. Iar cel ce s-a luminat spre a-şi vedea greşalele sale, nu încetează
plângându-se pe sine şi pe toţi oamenii, văzând atâta suferire a lui
Dumnezeu şi atâtea greşale pe care, de sus şi dintru început, le-am făcut şi
le facem pururea; şi din aceasta se face bine cunoscător, nicicum cutezând
a osândi pe cineva, ruşinându-se de facerile de bine ale lui Dumnezeu şi de
greşalele noastre. Şi pentru aceasta părăseşte toată voia sa care nu după
Dumnezeu se face şi se îngrijeşte de simţiri, ca nu cumva să facă ceva cu
totul afară de trebuinţă, după Prorocul: „Doamne, nu s-a înălţat inima mea,
nici s-au răspândit ochii mei” (Ps. 130, 1 – 1936). Dar se cuvine a lua
aminte, ca nu cumva şi acesta, după ce ar ajunge întru atâta înălţime, din
lenevire sau din înălţare să pătimească ale acelui căzut, şi poate să nu se
poată pocăi precum acela; căci păcatul este îndemânatec chiar şi celor
foarte drepţi, iar pocăinţa nu tuturor este îndemânatecă, fiindcă moartea
este aproape şi înaintea acesteia este deznădăjduirea. Drept aceea bine este
a nu cădea, iar dacă s-ar întâmpla a cădea, bine este a nu ne deznădăjdui şi
a nu ne înstrăina de iubirea de oameni a Stăpânului; căci poate El, voind,
va face milă cu neputinţa noastră, numai să nu ne depărtăm de la El, nici să
ne strâmtorăm de porunci, silindu-ne peste putere şi neputând a ajunge să
obosim. Ci să ne deprindem a înţelege cum „o mie de ani înaintea
Domnului sunt ca o zi, iar o zi ca o mie de ani” (2 Petru 3, 8 – 1936); nici
să ne îngreuem, nici să ne îndoim, ci pururea să punem început, precum zic
Părinţii: ai căzut? Scoală-te; iarăşi ai căzut? Iarăşi te scoală; numai să nu
părăseşti pe Doctorul, căci decât ucigaşul de sine, mai rău te vei osândi cu
deznădejdea. Aşteaptă-L pe El, şi El va face milă, fie prin întoarcere, fie
prin ispite, fie prin altă purtare de grijă, tu neştiind. Căci are obicei
diavolul a pune în suflet ceea ce găseşte în el: ori bucurie şi părere, ori
1204
necaz şi deznădejde, ori covârşire a ostenelelor, ori nelucrare desăvârşită,
ca şi cum ar fi înţelegeri afară de vreme şi de trebuinţă; ori întunecare şi
urâciune nesocotită către toate cele ce sunt. Şi, cuprinzând, ce fel de
materie află zăcând într-un suflet, una ca aceasta pune asupra lui, ca să nu
se facă cea trebuincioasă. Şi deci bună este şi plăcută lui Dumnezeu
lucrarea, dacă măsurată s-ar face, de către cel ce poate a judeca lucrurile şi
ar afla scoposul lui Dumnezeu cel ascuns în mijlocul celor şase patimi ce îl
înconjură: cea de sus, cea de jos, cele de-a dreapta, cele de-a stânga, cea
dinafară şi cea dinlăuntru; căci ori faptă bună după Dumnezeu, ori
cunoştinţă, are scop bun stând înlăuntrul acestor şase patimi care se
împotrivesc. Pentru aceasta are trebuinţă a întreba cineva întru tot lucrul,
după Marele Antonie; iar nu pe cel ce s-ar întâmpla, ci pe cel ce are Darul
socotelii, ca nu, neiscusit fiind, să cadă amândoi în groapă, după pilda
Evanghelică (Luca 6, 39 – 1936). Căci fără dreapta socoteală nimic bun nu
se face, fie şi foarte bun să pară celor ce nu cunosc: fie fiind afară de
vreme, fie afară de trebuinţă, fie peste măsură, fie peste putere, fie peste
cunoştinţă, şi altele multe. Cel ce are Darul dreptei socoteli, din smerita
cugetare l-a luat şi pentru aceasta toate le cunoaşte după Dar, şi vremea
chemând vine întru privire; şi de aceea din plângere şi răbdare se naşte
nădejdea şi neîmpătimirea, prin care omorârea despre lume. Şi dacă bine ar
răbda cineva, nedesnădăjduindu-se din a vedea pretutindenea strâmtorări şi
morţi şi cunoscând cum că ispita este luminare, nici iarăşi nădăjduind cum
că a ajuns la măsură, văzând lacrimile cele multe ale necazului, vine spre a
vedea luminos patimile cele sfinte ale Domnului şi din aceasta se mângâie
foarte şi se socoteşte pe sine mai prejos decât toţi întru adevăr, văzând
atâtea bunătăţi ce se fac spre dânsul de la Darul lui Dumnezeu, Căruia
slava şi stăpânirea în vecii vecilor, AMIN.
Cuvântul 9
Pentru că, a nu i se părea cuiva mare ceva a face dintru posnicie și din
suspinurile și lacrimile cele multe, i se dă lui cunoștința patimilor lui
Hristos și ale tuturor Sfinților; și acestea înțelegându-le, se îngrozește,
minunându-se împreună și zdrobindu-se pe sine întru nevoință. Căci își
1205
cunoaște neputința din vederea atâtor ispite, a cărora nu este număr: și cum
atâtea au răbdat Sfinții cu bucurie? și câte au pătimit pentru noi Domnul?
Și împreună cu acestea se luminează spre cunoștința celor ce se fac și se
grăiesc de la dânsul. Și toate cele zise în Evanghelie înțelegându-le, începe
uneori a plânge amar de necaz, iar alteori, din mulțumire, a se bucura
duhovnicește; nu că ar gândi a avea lucruri bune (căci aceasta este părere),
ci fiindcă el, păcătos fiind foarte, s-a învrednicit de privirea acestora. Și se
smerește mai ales cu lucrul și cu cuvântul, prin cele șapte fapte, și prin
fapta nărăvelnică, adică sufletească, și prin păzirea celor cinci simțiri și a
poruncilor Domnului; și nu le socotește ca pe niște lucruri bune și vrednice
de plată, ci datorie, și nicidecum nădăjduindu-se a fi slobod de datorie din
pricina mărimii cunoștințelor dăruite lui. Și se face într-un oarecare chip ca
cel robit spre înțelegerile cuvintelor ce se citesc și se cântă; și din dulceață,
de multe ori, uită fără de voie păcatele sale și începe din bucurie a lăcrăma
dulce ca mierea. Și iarăși, temându-se de înșelare, nu cumva afară de
vreme este aceasta, se sfiește, și aducându-și aminte de petrecerea lui cea
dintâi, iarăși amar lăcrimează; și astfel prin mijlocul amânduror felurilor de
lacrimi călătorește, dacă ar lua aminte și întru toate s-ar sfătui cu cineva
iscusit și ar cădea la Dumnezeu prin curata rugăciune, care este
cuviincioasă lucrătorului, într-a-și aduna mintea sa din toate cele ce a văzut
sau a auzit, spre pomenirea lui Dumnezeu, și spre a căuta numai voia lui
Dumnezeu întru toate apucările și înțelegerile sale. Iar de nu, are a se
înșela, părându-i-se că vederea va vedea pe oarecare dintre sfinți, sau
îngeri, sau pe Hristos, neștiind că cel ce caută a vedea pe Hristos nu se
cade a-L căuta din afară, ci întru sine, prin urmarea petrecerii Lui în lume
și prin a face cu trupul și cu sufletul fără de păcat, precum Hristos, și
mintea a o avea pentru Hristos, înțelegând pururea după Hristos. Iar
închipuire, sau formă, sau gând a avea în vremea rugăciunii nu numai că
nu este bine, ci mai ales foarte vătămător. Căci a nu fi mintea în locul lui
Dumnezeu au arătat Sfinții, și Sfântul Nil luând uneltirea de la Psalm: „Și
s-a făcut în pace locul Lui” (Ps. 75, 2 – 1936). Iar pacea este a nu avea
mintea nici gând bun, nici rău; căci, zice același, dacă mintea ar simți ceva,
nu este întru singur Dumnezeu, ci și întru sine. Și cu cuviință: nestrâmtorat
1206
este Dumnezeu, nehotărât, neînchipuit și fără de formă; și cel ce grăiește a
fi cu Dumnezeu singur, așa este dator a fi: nevăzător, fără formă,
neînchipuit și negrijnic; iar tot ce este afară de aceasta este înșelare
drăcească. Pentru aceasta dator este cineva a lua aminte și, fără întrebarea
celor iscusiți, să nu alcătuiască gând bun sau rău nicidecum, căci pe
amândouă nu le cunoaștem. Că dracii se închipuiesc și se arată în ce voie,
precum și mintea omenească spre ce voiește se închipuiește și se văpsește
spre închipuirea lucrului ce-l primește. Dracii o fac spre a ne înșela; iar
mintea noastră rătăcește dobitocește, ispitindu-se a ajunge ea însăși la
săvârșire. Însă, pe cât poate, dator este a o ține într-o cugetare după
Dumnezeu. Căci precum șapte sunt lucrările trupești, așa și privirile minții
opt sunt, adică cunoștințe. Și trei sunt cele înainte-grăite: privirile cele
pentru preacuratele patimi ale Domnului, pe care se cade cineva pururea a
le cugeta spre plângerea sufletului său și a celor de un neam; adică a gândi
cele cumplite ce s-au făcut dintru început prin călcare, și cum a căzut firea
în atâtea patimi, și greșalele sale, și ispitele ce se fac spre îndreptare. Apoi
moartea, și cele cumplite după moarte, care așteaptă pe păcătoși, pentru ca,
storcându-se sufletul, să se îndeletnicească întru plângere spre mângâierea
și smerenia acestuia; ca poate să nu deznădăjduiască, nici iarăși să i se pară
că a ajuns la lucrul duhovnicesc, ci să rămână întru frică și întru nădejde,
care se numește blândețea gândurilor, ce asemenea se află întru toate. Iar
aceasta, întru cunoștință și dreaptă socoteală, aduce mintea, după Prorocul:
„Pe cei blânzi îi va povățui întru judecată” (Ps. 24, 10 – 1936). Deci,
precum buna-cinstire una este cu numirea, însă multe lucrări are, așa și
cunoștința, una se numește, dar multe priviri și înțelegeri are. Pentru că
începutul faptei trupești cunoștință a fost, și fără cunoștință nimeni nu vine
spre a face binele. Și până la sfârșitul punerii de Fii, zic, și al înălțării
minții la cer întru Hristos, tot cunoștință și privire se numește. Ci una este
cea dintâi, a ostenelei, ca prin ea să se îndrepteze lucrul, precum unealta
zidirea; iar alta este după credință, ca zidul, spre a păzi din frică. Și iarăși,
cunoștința se face lucrare a bunătăților sufletului, pentru ca sădurele
Raiului să se gătească și să se sădească; apoi așa cunoștința minții și
lucrarea duhovnicească, adică statornicia și așezarea năravurilor sufletului,
1207
ca lucrătorul poruncilor cu știință să lucreze și să păzească. Din această
sârguință de săduri se face și Dumnezeiasca cârmuire: precum soarele,
ploaia, vântul și creșterea, fără de care toată osteneala lucrătorului este
deșartă, fie că și după cuvânt s-ar face; căci nici poate cineva a face ceva
bun de la sine, nici darul nu vine peste cel ce nu voiește, zice
Dumnezeiescul Gură de Aur. Deci toate sunt îndoite: fapta și cunoștința,
înainte-voirea și darul, frica și nădejdea, nevoințele și încununările; iar cele
de-al doilea nu se fac până ce nu se vor săvârși cele dintâi; iar de se vor
vedea, sunt înșelări. Precum cel neiscusit în plugărie, văzând floarea o
socotește roadă și, năvălind a o aduna, pierde rodul; așa și aici: părerea nu
lasă să se facă ceea ce se pare, zice Sfântul Nil. Pentru aceasta dator este
cineva a rămâne la Dumnezeu și cu dreaptă socoteală a face toate; și
aceasta se face din întrebarea cu smerenie și din a-și prihăni sinele și cele
ce se fac și se înțeleg de la dânsul. Căci „se preface diavolul în înger al
luminii” (2 Cor. 11, 14 – 1936), și nu este minune, căci și gândurile ce
odrăslesc de la dânsul ca niște înțelegeri ale dreptății se arată celor
neiscusiti. Smerenia este ușa nepătimirii, zice cel al Scării, iar nașterea
acesteia este blândețea, după Marele Vasilie. Căci aceasta face pe om
asemenea a se afla pururea, și în cele lesnicioase, și în cele nelesnicioase;
și nici de cinste, nici de necinste nu se îngrijește, ci cele dulci și cele
dureroase cu bucurie le primește și nu se tulbură. Precum fecioara aceea,
despre care zicea Marele Antonie: cum că șezând odinioară la un Avva, a
venit o fecioară și a zis bătrânului: „Avo, petrec cele șase din săptămână
fără hrană și pe cele vechi și pe cele noi le citesc pe de rost”. Și bătrânul i-
a răspuns: „Ți s-a făcut lipsirea ca îndestularea?” Iar ea a zis: „Nu”. „Nici
necinstirea ca lauda?”, „Nu”. „Nici vrăjmașii ca prietenii?”, „Nu”. Și i-a
zis bătrânul: „Mergi, lucrează, că nimic ai”. Și pe drept. Căci dacă atâta a
postit, iar lipsirea nu îi este ca îndestularea, și dacă a citit Scripturile pe
dinafară, iar smerenia nu o are, și nici vrăjmașii ca prietenii nu îi poate
avea, din atâtea osteneli nimic n-a dobândit. „Se cădea”, zice Domnul,
„acestea a le face și pe celelalte a nu le lăsa” (Mat. 23, 23 – 1936). Bună
este nevoința, dar împreună cu scop drept; și aceasta nu ca lucru, ci ca
unealtă către lucru se cuvine a o avea; nu ca roadă, ci ca pământul ce poate
1208
cu vreme și cu osteneală să hrănească sădurele împreună cu Dumnezeu,
dintru care se face roada: curăția minții și unirea cu Dumnezeu. A Căruia
este slava în veci. AMIN.
Cuvântul 10
Adevărat este că cel smerit-cugetător nu încetează vreodată a se smeri pe
sine, măcar de s-ar lupta toată lumea cu dânsul şi l-ar necinsti; pentru ca nu
numai fără de voie să se mântuiască, precum cei ce au răbdare, ci ca de
bună voie să alerge către patimile lui Hristos, dintru care unul ca acesta a
deprins pe cea mai mare între faptele cele bune, întru care locuieşte Duhul
Sfânt. Fiindcă aceasta este uşa împărăţiei, adică a nepătimirii; şi cel ce a
intrat prin aceasta merge către Dumnezeu. Iar fără de aceasta deşartă este
osteneala şi călătoria cea mai dureroasă; iar aceasta toată odihna dăruieşte
celui ce o are în inima sa, de vreme ce pe Hristos îl are lăcuitor înlăuntru.
Căci prin aceasta Darul rămâne şi dăruirile se păzesc. Aceasta se naşte din
multe fapte bune: din ascultare, din răbdare, din necâştigare, din sărăcie,
din Dumnezeiasca frică, din cunoştinţă şi altele; dar cu adevărat mai ales
din dreapta socoteală, care luminează marginile minţii. Să nu i se pară
cuiva că prost şi ca din întâmplare se face cineva smerit-cugetător, ci este
lucru mai presus de fire; şi, în scurt, după cât este mare dăruirea, după atâta
are multă şi nelesnirea, şi de multă înţelegere are trebuinţă, şi de răbdare
împotriva ispitelor şi a dracilor ce se împotrivesc lui, fiindcă toate cursele
lor le trece. Smerenia este naştere a cunoştinţei, iar cunoştinţa este naştere
a ispitelor. Cel ce a cunoscut pe sine i se dă lui cunoştinţa tuturor; şi celui
ce s-a supus lui Dumnezeu i se vor supune toate când va împărţi smerenia
în mădulările lui. Şi cu cuviinţă: căci prin multe ispite şi prin răbdarea
acestora se face cineva iscusit şi dintru aceasta cunoaşte neputinţa sa şi
puterea lui Dumnezeu. Şi, cunoscându-şi neputinţa şi necunoştinţa, şi
ştiind că ceea ce nu cunoştea odinioară acum a învăţat, socoteşte că,
precum odinioară nu cunoştea acestea şi nu ştia că nu cunoaşte, aşa şi
altele multe sunt a căror cunoştinţă are a o lua mai pe urmă, după Marele
Vasilie, care zice: „De nu ar fi gustat cineva din lucru, nu ştia de ce se
lipseşte”. Iar cel ce a gustat din cunoştinţă cunoaşte în parte că nu cunoaşte
1209
şi îi este cunoştinţa pricinuitoare de smerenie. Şi iarăşi: cel ce s-a cunoscut
pe sine, că zidire este schimbăcioasă, niciodată nu se înalţă întru nimic;
căci, măcar de ar avea ceva, este al Celui ce l-a zidit. Căci nimeni nu laudă
un vas, ca şi cum de sine s-ar fi făcut bine-trebuitor, ci laudă pe făcătorul
lui; iar când s-ar strica, pe pricinuitor îl prihăneşte. Iar dacă este vas
cuvântător, de nevoie şi singur de sine stăpânitor este. Astfel, întru cele
bune Făcătorul este dătător, precum şi al zidirii este pricinuitor; iar pricina
căderii şi a abaterii o slujeşte înainte-voirea celui de sine-stăpânitor. Deci,
precum cel ce petrece după dar neschimbat primeşte laudă, aşa şi prihană
cel ce primeşte răutatea şarpelui. Pentru că nu celui ce primeşte darul îi
este lauda, ci Celui ce dă, Lui i se cuvine mulţumirea; iar după dar poate
avea laudă pentru a lua cu punere înainte cele ce nu le avusese şi mai ales
pentru a recunoaşte împrejurul Făcătorului de bine. Iar de nu va face
aceasta nu numai căderea din laudă urmează, ci osândă cu a sa
nemulţămire. Iar nimeni nu cutează a grăi fără ruşine că n-ar fi luat dar; ci,
cu lucrare vicleană, furând lauda şi lăudându-se în taină, osândeşte pe cei
ce nu fac ca el, ca şi cum bogăţia ce i se pare că o are nu prin dar a primit-
o, ci singur şi-ar fi adus-o. Iar de va mulţumi şi el lui Dumnezeu, totuşi
precum Fariseul se făţărniceşte, zicând către sine: „Mulţumescu-Ţi Ţie, că
nu sunt ca ceilalţi oameni…” (Luca 18, 11 – 1936). Bine a zis
Evanghelistul, şi mai ales Dumnezeu, cunoscătorul inimilor, că „către
sineşi grăia”, iar nu către Dumnezeu; căci, deşi i se părea că grăieşte cu
gura către Dumnezeu, totuşi Cel ce cunoştea sufletul lui cel înălţat ştia că
nu către Dumnezeu a zis. Că Scriptura repetă de multe ori aceleaşi cuvinte
sau graiuri asemenea nu este, zice Gură de Aur, „cuvântare multă”, precum
li se pare unora, ci spre a se pecetlui cuvântul în inima ascultătorului. Iar
cântăreţul de psalmi, din dorire, nu voia a părăsi zicerea, precum cei ce n-
au gustat dulceaţa acesteia, ci, din trândăvie, calcă aceeaşi zicere spre a se
izbăvi de greutatea ei. Oare unul ca acesta va rodi vreodată ceva din
Dumnezeieştile Scripturi? Sau nu mai ales osândă şi întunecarea minţii,
deschizând uşa dracilor ce se luptă cu el? Căci zice Domnul: „Dacă acestea
le fac în lemnul cel verde, în cel uscat ce se va face?” (Luca 23, 31 –
1936). Şi iarăşi: „Dacă dreptul abia se mântuieşte, unde se va afla
1210
necredinciosul şi păcătosul?” (Pilde 11, 31 – 1936). Dacă pe cei cu mintea
nematerialnică şi stătătoare în pomenirea lui Dumnezeu îi luptă dracii, şi
dacă nu Dumnezeu i-ar păzi prin smerită cugetare, nu s-ar putea sui
rugăciunea lor, ci s-ar întoarce deşartă, ce vom face noi ticăloşii, care nici
măcar prin gură nu grăim în văzduh, ca târziu, milostivindu-se Dumnezeu,
să pogoare recunoştinţa şi neputinţa noastră prin buna mulţumire? Iar că şi
pe cei desăvârşiţi îi luptă dracii să auzim din Sfântul Macarie, care zice că
nimeni în veacul acesta nu se face desăvârşit, căci „arvună” este ceea ce se
dă aici. Şi mărturie aduce pentru un frate care, rugându-se împreună cu
alţii, a fost răpit cu cugetul la cer şi a văzut Ierusalimul cel de sus şi
corturile Sfinţilor; iar după pogorâre a căzut din fapta cea bună şi a ajuns la
pierzare, pentru că i s-a părut că a ajuns şi nu a cunoscut că mai mare
datorie avea, ca unul ce s-a învrednicit de o aşa înălţime, nevrednic fiind şi
ţărână după fire. Şi iarăşi zice: pe mulţi ştiu, cu adevărat, că nimeni nu este
desăvârşit aici; căci, deşi s-ar face nematerialnic şi unit cu Dumnezeu,
totuşi păcatul îi urmează după dânsul şi niciodată nu se pierde desăvârşit
înainte de moarte. Şi Sfântul Nil spune despre un oarecare că, rugându-se
şi fiind slobozit spre folosul său şi al multora, dracii îl scuturau în înălţime,
luându-l de mâini şi de picioare; iar ca să nu se vatăme trupul, îl primeau
în rogojină; şi nici aşa nu-l puteau pogorî cu mintea, din cer. Oare unul ca
acesta ar mai simţi mâncarea? Sau va avea trebuinţă de cântarea psalmilor
şi de cetire? Noi însă avem nevoie de acestea, pentru neputinţa minţii
noastre, deşi nici aşa nu voim a lua aminte. Vai, unul ca acesta Sfânt se
luptă, iar noi să nu ne grijim pentru război? Sfinţii prin smerenie se păzesc
de cursele diavolului, iar noi să ne înălţăm din necunoştinţă? „Ce ai, ceea
ce n-ai luat?” (1 Cor. 4, 7 – 1936). Şi dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai
fi luat? Şi Avva Casian zice că smerenia se naşte din cunoştinţă, şi
cunoştinţa din dreapta socoteală, din care se naşte privirea cea firească, pe
care Prorocul o numeşte „Sfat” (Is. 11, 2 – 1936), care vede lucrurile după
fire şi omoară mintea faţă de lume prin privirea zidirilor lui Dumnezeu. A
Căruia slava în veci. AMIN.
Cuvântul 11

1211
 Foarte bine este a întreba întru toate, însă pe cei iscusiţi, iară nu pe cei
neiscusiţi, căci primejdios este, pentru că aceştia nu au dreapta socoteală.
Iar dreapta socoteală cunoaşte vremea, trebuinţa, aşezarea omului, suma,
puterea, cunoştinţa celuia ce întreabă, şi înainte-voirea, şi scoposul lui
Dumnezeu, şi a fieştecărei ziceri a Dumnezeieştilor Scripturi, şi altele
multe. Căci cel ce nu are dreaptă socoteală poate osteneşte mult, însă
nimica nu poate a săvârşi. Iar de s-ar afla cineva având-o, acela este
povăţuitor al orbilor şi lumină celor ce şed întru întunerec. Şi datori
suntem acestuia a-i arăta toate şi a primi de la dânsul toate, măcar de multe
ori noi să nu vedem precum voim dintru necunoştinţă. Însă cela ce are
această daruire, din aceasta mai ales se arată: dintru a putea izvodind el
însuşi să ne facă a înţelege cele ce se grăiesc, fără de voie şi nevrând; căci
Duhul cercetează, şi arătare este a Dumnezeieştilor lucruri, dintru a putea
pleca mintea şi nevrând să creadă, precum Iona, Zaharia şi David cel din
tâlhari, pre carele îngerul l-au ţinut să nu grăiască nimic afară de canonul
său la cântare. Iar dacă nu este acum uşor a se afla cineva întru dreapta
socoteală în neamul acesta, pentru că nu este smerenia care o naşte pe
aceasta, datori suntem cu durere a ne ruga pentru fieştecare apucare, după
Apostolul: „Stăruiţi în rugăciune, priveghind întru dânsa cu mulţumire”
(Col. 4, 2 – 1936). Căci, deşi suntem lipsiţi de mâini cuvioase, adecă de
curăţenia sufletului şi a trupului, ci să ne sârguim a fi fără de gânduri şi
fără pomenire de rău; pentru că aceasta este cea Apostolească: „Vreau dar
ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini curate, fără de mânie şi
fără de gânduri” (1 Tim. 2, 8 – 1936). Iar dacă gândim ceva a fi după
Dumnezeu, să facem fără de patimă; măcar de nu ar fi desăvârşit bun, însă
pentru nedumerire şi pentru scoposul cel după Dumnezeu, spre bine va fi
socotită nouă lucrarea, de la Dar, de nu este patimă, ci către voia cea
Dumnezeiască. Şi acestea după nevoie sunt, pentru singura bunătate a lui
Dumnezeu; iar unde este voia noastră şi nu cea Dumnezeiască, acolo este
înălţare, şi nu binevoieşte Dumnezeu, nici descoperă sfatul Său, ca nu
cumva cunoscând cineva şi neîmplinind, mai mare osândă să ia. Căci câte
ne dă Dumnezeu şi câte le ţine de la noi, spre folos le lucrează, deşi noi, ca
nişte prunci, nu pricepem. Nu trimite Dumnezeu pe Sfântul Său Duh celui
1212
ce nu s-a curăţit de patimi prin faptele trupeşti şi năravnice, pentru ca nu
din obicei să se abată şi să se facă vinovat venirii Prea Sfântului Duh. Iar
dacă ar zăbovi cineva întru pustnicie, curăţind mai întâi trupul de păcatul
după lucrare, şi mic şi mare, apoi sufletul de toată pofta şi chipul mâniei, şi
alcătuind năravurile cele bune prin obicei, ca să nu facă nimic afară de
voirea minţii prin cele cinci simţiri, nici omul cel dinlăuntru să pogoare
spre ceva fără socotinţă, ci supunându-se el însuşi lui Dumnezeu, atunci şi
Dumnezeu îi supune lui toate prin Darul Sfântului Duh, prin nepătimire.
Căci se cade omului a se supune mai întâi Legii lui Dumnezeu, şi aşa
supune şi el, ca un cuvântător, pe cele de sub mână, ca un împărat al
minţii, precum dintru început s-a zidit: împărăţie înţelegătoare, întreagă
înţeleaptă, vitează şi dreaptă. Şi acum încetează mânia, prin moliciunea
poftei, iar poftirea se alină prin asprimea mâniei; şi cunoaşte omul că
însuşi de sine stăpânitor este, şi lucrează toate mădularele trupului după
porunca lui Dumnezeu, iar nu, ca mai înainte, furat de uitare şi de
necunoştinţă. Deci atunci, din îndeletnicirea cea după Dumnezeu, se face
văzător şi începe a vedea înainte cursele diavolului cele gătite, care se fac
întru nevedere după furare. Dar nu vede cele ce vor fi înainte, precum
Proorocii, căci aceasta este mai presus de fire, şi spre folosul de obşte se
dă. Iar vederea firească este aceasta: curăţindu-se mintea, ea răsare din
stăpânirea patimilor, ca dintru un întunerec acoperit fiind. Iar prin smerita
cugetare vine Darul, şi deschide ochiul sufletului, pe care îl orbise
diavolul; şi îndată începe omul a vedea lucrurile după fire, şi nu se
amăgeşte de vederea cea dinafară ca mai înainte. Căci vede cu nepătimire
aurul, argintul, pietrele cele scumpe, şi nu se înşală, nici judecă cu
împătimire, ci cunoaşte cum că din pământ sunt, precum şi celelalte
materii ale lumii, după Sfinţii Părinţi. Vede omul şi cunoaşte cum că din
pământ este şi în pământ se va întoarce; şi aceasta nu prost o socoteşte.
Căci toţi oamenii din cercare cunosc acestea, dar fiind tirăniţi de patimi se
împătimesc în lucruri. Iar de se va părea cuiva, din părere, că fără durerile
cele dintâi şi fără fapte bune a ajuns a vedea lucrurile după fire, nimic nu
este de mirare; căci aceasta o ştie a face şi pe orbi să li se pară că văd, şi pe
cei nebuni să-i mărească în deşert. Deci dacă aşa de uşor ar fi fost a vedea
1213
lucrurile după fire, printr-o gândire numai, zadarnic ar fi fost plânsul şi
curăţirea cea dintru acesta, şi nevoinţa cea în multe chipuri, şi smerenia, şi
Darul cel de sus, şi nepătimirea. Ci nu este aşa, nu este. Căci se face
aceasta uneori cu lesnire întru cei simpli şi nevinovaţi, care au mintea
curată de vicleşugurile lumii, când s-ar supune unui Părinte iscusit şi
duhovnicesc, sau, după cei vechi, după rânduiala Darului, mai înainte de a
cunoaşte el însuşi „cele de-a dreapta şi cele de-a stânga” (Pilde 4, 27 –
1936), precum zice Solomon. Iar aceea, a robi noi patimilor din tânără
vârstă şi întru tot vicleşugul, şi cu lesnire rea lucrare a ne nevoi în scurt, cu
toată osârdia, fără de osteneală şi fără de vreme, şi fără de Dumnezeu, a fi
izbăviţi de unele ca acestea rele şi a şi vedea, cu neputinţă este; fără numai
dacă pe acela urâm, şi pe câştigarea faptelor bune iubind, la acestea cu
sârguinţă ne nevoim, cu lucrul şi cu cuvântul. Deşi nici aşa, de multe ori,
nu se fac nouă de-ajuns sârguirile: ori pentru că nu suferim ispitele până la
sfârşit, ori pentru că nu cunoaştem calea, sau scoposul lui Dumnezeu, ori
pentru lenevire, ori pentru necredinţă, ori pentru alte multe chipuri, a
cărora nu este număr. Şi dacă acestea aşa sunt, şi departe suntem după
covârşire, cum să cutezăm a zice că am ajuns întru frumuseţea cea dintâi,
de nu din plăcerea de sine ne înşelăm şi din pierzarea cea nevăzută? Căci
precum ocărârea de sine este nearătată sporire spre înainte, pentru a
călători bine şi a nu simţi, aşa şi părerea şi plăcerea de sine este nearătată
perzare, pentru a ne întoarce înapoi şi a nu cunoaşte. Şi cu cuviinţă: în
sufletul cel mărit în deşert, zic Părinţii, se întorc iarăşi patimile cele ce se
curăţiseră prin Dar. Şi Domnul spune: „Iar când duhul cel necurat va ieşi
din om, umblă prin locuri fără de apă… şi luând cu sine alte şapte duhuri
mai rele decât el, intră şi sălăşluiesc acolo” (Mat. 12, 43–45 – 1936).
Pentru ce? Pentru că locul din care a ieşit nu are lucrare duhovnicească,
nici smerenie; pentru aceasta vine cu adăogirea altora şi multor rele,
înfricoşare aducând şi locuind. Cela ce înţelege, să înţeleagă. Căci nu
voieşte cuvântul a le da pe toate arătate, nici iarăşi a le tăinui cu totul, ci
precum foloseşte. Pentru că, zice cel cu Gura de Aur, mare facere de bine
este de la Dumnezeu că unele din Dumnezeieştile Scripturi sunt bine
arătate, iar altele nearătate; ca prin cele dintâi să venim întru credinţă şi
1214
sârguinţă, iar prin celelalte, nedumiriţi fiind, să nu cădem întru necredinţă
şi trândăvie; ci din acestea mai ales să ne ridicăm spre căutare cu durere,
spre izbăvirea din mândrie şi spre aflarea smereniei, dintru a nu putea noi
înţelege. Şi aşa din amândouă să rodim smerenie şi dorire către Dumnezeu,
şi să primim simţirea dăruirilor ce se lucrează spre noi. Deci a cincea
privire, pentru care este cuvântul şi întărirea, aceasta este: a putea cineva,
cu lucrul, a vedea zidirile cele simţitoare şi gândurile, din dreapta socoteală
şi nu dintr-o oarecare înşelare, a nu le necunoaşte, şi a nu lucra afară de
scoposul cel Dumnezeiesc ceva pătimaş, nici a se pogorî cu gândul
împreună cu patima; ci, măcar de ar sta moartea înainte, a nu ieşi afară din
Dumnezeiescul scopos cu cuvântul şi cu lucrul. Iar aceasta se zice pentru
sfârşitul cunoştinţei; căci la început, ca un ucenic, din nepricepere nu
nimereşte scoposul, sau poate din lucra, biruindu-se de obicei; şi uneori,
după rânduială, se biruieşte puţin şi îndată se întoarce cu multă smerenie;
iar alteori, din plăcere, se făţărniceşte spre înălţare. Iar când se află aşa,
dator este a cunoaşte că Darul, pedepsindu-l, îl învaţă a se smeri şi a
cunoaşte de unde îi cade a primi virtute şi cunoştinţă, pentru „ca să nu fim
nădăjduindu-ne spre noi înşine, ci spre Dumnezeu Cel ce pre cei morţi
înviază” (2 Cor. 1, 9 – 1936); şi iarăşi: „Dacă vorbeşte cineva, ca cuvintele
lui Dumnezeu să le grăiască; dacă slujeşte cineva, ca din puterea ce o dă
Dumnezeu să slujească” (1 Petru 4, 11 – 1936). Căci dacă sufere cineva,
neînălţându-se, nici întorcându-se din fapta cea bună, se ridică şi el, din
omorârea trupului şi a lucrurilor, spre cunoştinţa celor ce sunt; pentru că,
după Apostolul, „cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună
cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5, 24 – 1936). Apoi aşa împreună se
îngroapă, prin omorârea simţirilor şi prin cunoştinţa cea după fire, şi
înviează prin nepătimire gânditor, întru Hristos Iisus, Domnul nostru,
Căruia slava şi stăpânirea în veci. Amin.
Cuvântul 12
Mintea, neagonisind omorâre despre patimi, nu-i folosește a veni întru
privirea acestor simțitoare zidiri; iar dacă și se învăluiește întru griji, și nu
se îndeletnicește întru cugetarea Dumnezeieștilor Scripturi, întru
1215
cunoștință și în liniște, se întunecă omul mai ales din uitare, și după puțin
vine întru necunoștință; măcar poate a fi ajuns unul ca acesta întru oarecare
cunoștință a minții, și mai ales dacă nu din Dar a venit cunoștința, el
neștiind, ci din cetire și de la cei iscusiți deprinzându-se pentru unele ca
acestea. Că precum plugarul, dacă nu lucrează pământul, buruienos se
face, și mai ales pe cât este de bun; așa și mintea, dacă nu se îndeletnicește
întru rugăciune și întru cetire, neavând aceasta lucru, se îngroașă și nu
cunoaște. Și precum pământul, de s-ar ploua și s-ar însori, nu folosește
plugarului de nu l-ar semăna și păzi, așa și mintea nu poate a avea
cunoștință fără de fapta cea năravnică, măcar poate din Dar să fi luat
începutul acestora; căci împreună cu a se întoarce puțin, din lenevire, către
patimi, îndată se rătăcește. Iar dacă și spre părere privește cineva câtuși de
puțin, părăsit se face de la Dar. Pentru aceasta Părinții, măcar fiind în
bătrânețe și în neputință, au micșorat de multe ori faptele trupești, dar pe
cele sufletești nicicând; căci în locul celor trupești aveau neputința
trupului, care putea pe trup ticălos a-l smeri; iar aceea a păzi sufletul fără
de păcat, ca să se lumineze mintea, fără de fapta cea năravnică este cu
neputință. Precum lucrătorul pământului de multe ori schimbă uneltele, și
poate încă pe unele le strânge, însă pământul nelucrat, nesemănat și
nerăsădit, sau iarăși roada nepăzită, nicicând le lasă, dacă voiește „a se
împărtăși din roadă” (2 Tim. 2, 6 – 1936). Iar dacă cineva este „fur și
tâlhar”, și nu voiește a intra prin ușa aceasta, ci aiurea suindu-se, precum
zice Domnul: „Cel ce nu intră prin ușă în staulul oilor, ci suie aiurea, acela
fur și tâlhar este” (Ioan 10, 1 – 1936), pe unul ca acesta nu-l ascultă oile,
adică înțelegerile Dumnezeiești, zice Sfântul Maxim. Căci „furul nu intră
decât ca să fure, și să junghie, și să piarză” (Ioan 10, 10 – 1936), prin
auzire furând, prin grăire ucigând, neputând a înțelege Scriptura, și
pierzându-se cu înțelegerile sale mincinoase prin părere. Păstorul însă
pătimește împreună cu înțelegerile, „ca un bun ostaș al lui Hristos” (2 Tim.
2, 3 – 1936), prin păzirea poruncilor Dumnezeiești, și intră înlăuntru prin
„ușa cea strâmtă” (Mat. 7, 13 – 1936), adică prin smerita cugetare, ușa
nepătimirii. Și mai întâi, până a se învrednici de Darul cel de sus, se
îndeletnicește și din auzire deprinde pentru toate; iar de câte ori vine lupul
1216
în chip de oaie, îl gonește cu ocărârea de sine, zicând: „Nu știu cine ești;
Dumnezeu te știe.” Iar dacă fără de rușine intră înțelegerea și caută
primire, grăind: „Dacă nu vei alcătui înțelegerile, nici vei socoti lucrurile,
necredincios ești și necunoscător”, răspunde-i precum învață Gură de Aur:
chiar dacă m-ar numi nebun, știu că „cel ce se face nebun în veacul acesta,
ca înțelept să se facă” (1 Cor. 3, 18 – 1936). Și iarăși, precum zice
Domnul: „Fiii veacului acestuia mai înțelepți sunt decât fiii luminii în
neamul lor” (Luca 16, 8 – 1936). Și cu dreptate. Căci dacă aceia, dorind a
birui și a se îmbogăți și a se slăvi și a stăpâni, aleargă peste putere, chiar
când osteneala lor rămâne nefolositoare, cu cât mai vârtos se cuvine nouă a
ne sârgui spre cele potrivnice acestora, spre smerenie, spre curăție, spre
nepătimire. Pentru acestea unii, încă aicea, primesc logodirea fericirii ce va
să fie, și se sârguiesc, măcar după aceea, spre slobozenia minții după Dar,
prin care poate avea pomenirea nezăbavnică și înțelegerile, fie ca unele
mărturisite de Scripturi și de cei ce sunt întru iscusința cunoștinței
duhovnicești, fie măcar întru cunoștință multă a necunoașterii, cunoscând
că înțelegerile cele mai înainte sunt ispite spre cercarea stăpânirii de sine,
pentru ca cel smerit cugetător să se întoarcă și să nu creadă gândului și
scoposului său, ci mai ales să se teamă, să întrebe cu lacrimi și să fugă
către smerenie și ocărârea de sine, socotind ca o mare primejdie atât
cunoștința, cât și darurile. Iar cel mândru aleargă a-și alcătui înțelegerile,
neauzind ce zice Scara: să nu căutăm cele ale vremii, mai înainte de
vreme; nici pe Sfântul Isaac: să nu intrăm înlăuntru fără rușine, ci în tăcere
să mulțumim; nici pe Gură de Aur: „nu știu”, deprins de la Apostolul; nici
pe Damaschin, care spune despre Adam că nu era vremea a se apuca de
privirea celor simțitoare; pentru că pruncii spre hrana cea vârtoasă sunt
neputincioși și „au trebuință de lapte” (Evrei 5, 13 – 1936). Pentru aceasta
să nu căutăm privirea, nu în vremea privirii, ci mai întâi să câștigăm
maicile faptelor bune; iar cunoștința vine singură de sine, cu Darul lui
Hristos, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Cuvântul 13

1217
 Gânditoare, adecă, se face cunoștința prin deprindere, întru privirea celor
simțitoare; și nu înger are a vedea cunoscătorul. Căci cum lucrul
nematerialnic, care se cunoaște numai de singur Făcătorul, poate omul a-l
vedea? Cel ce nici pe al său suflet nu-l vede? Dar spre folosul cel de obște,
după Pronia lui Dumnezeu, se închipuiau de multe ori îngerii Părinților
noștri; iar la noi nici aceasta nu se mai face, pentru că din părere o poftim,
și nici pentru folosul cel de obște grijă avem, nici pătimim ceva după
Dumnezeu. Pentru aceasta și cel ce poftește o asemenea arătare, mai vârtos
pe diavol îl poftește a vedea; „căci însuși satana se preface în înger al
luminii”, zice Apostolul (2 Cor. 11, 14 – 1936). Iar mai ales, când cineva
nici nu gândește unele ca acestea, nici le crede, măcar de s-ar întâmpla,
atunci se fac, dacă se fac, spre folosul cel de obște. Și se cunoaște aceasta
dintru a nu voi nicidecum, nici în vis a primi o astfel de vedere, nici cu
socoteala a o ține, de s-ar întâmpla, ci a ne afla ca neștiind nimic. Căci
îngerul cel adevărat are stăpânire de la Dumnezeu, și nu silește mintea a se
împăca cu el, nici a-l primi; iar diavolul nu poate aceasta, ci, de va vedea
mintea plecându-se a-l primi, atunci se arată după slobozire; iar de nu, se
depărtează, fiind gonit de îngerul păzitor, dat nouă la Dumnezeiescul
Botez, pentru a nu vinde mintea stăpânirea ei cea de sine. Acestea astfel
fiind, se cade a vorbi și despre privirea rânduielilor celor de sus, și cum că
nouă cete sunt, după Marele Dionisie și după toate Dumnezeieștile
Scripturi. Și cele nouă cete, numiri au după fire și după lucrare: fără de
trup se grăiesc, ca niște nematerialnici; gânditoare, ca niște minți; oști, ca
niște duhuri slujitoare ale Împăratului tuturor, după Apostolul: „Oare nu
sunt toți duhuri slujitoare, trimise spre slujbă pentru cei ce vor moșteni
mântuirea?” (Evrei 1, 14 – 1936). Și au încă și alte chemări, de obște și
deosebite: puteri și îngeri se cheamă. Ci chemarea cea de unire a cetelor
este una, iar după lucrare se grăiesc cele nouă puteri, ca unele ce pot
săvârși toate voile Dumnezeiești. Iar „îngeri”, ca numire deosebită, sunt
dintru cei dintâi către noi, iar de la Scaunul Cel Nesuferit sunt cei din a
noua rânduială; dar după lucrare toți se grăiesc îngeri, ca vestitori ai
poruncilor lui Dumnezeu către oameni. Pentru aceasta și în Iov (1, 18 –
1936) zice Scriptura: „Alt înger a venit…”, și nu era înger Sfânt, ci slujitor
1218
pogorât, zice Gură de Aur, venind a vesti. Dar și pe Domnul Însuși îl
numește Scriptura înger în multe locuri. „Pe îngeri i-a primit Avraam”
(Fac. 18 – 1936), iar Domnul era fără de trup, precum zice Damaschin
către Născătoarea de Dumnezeu: „În cort a văzut Avraam taina cea întru
Tine, Născătoare de Dumnezeu, că pe Fiul Tău, fără de trup, L-a primit.”
Și iarăși, în cuptor, „al patrulea era asemenea Fiului lui Dumnezeu” (Dan.
3, 25 – 1936). Și se zice „înger” după lucrare, precum Isaia: „Și Se va
chema numele Lui… înger al Marelui Sfat” (Isaia 9, 6 – 1936). Și precum
Însuși Domnul a zis: „Cele ce am auzit de la Tatăl Meu, acestea vi le-am
vestit” (Ioan 15, 15 – 1936). Acestuia slava în veci. Amin.
Cuvântul 14
Străin lucru și prea slăvit este nepătimirea, pentru că poate, după ce
biruiește omul patimile, a-l face pre dânsul, prin obicință, următor lui
Dumnezeu, după cât este cu putință omului; căci pătimind nepătimașul, și
răbdând năvălirile de la draci și de la oamenii cei răi, se află ca altul
pătimind, precum erau Sfinții Apostoli și Mucenici, și nici slăvindu-se se
înalță, nici ocărându-se se necăjește, socotind că cele dulci, darurile lui
Dumnezeu și împreună-pogorârea, sunt afară de vrednicie, iar cele
nelesnicioase sunt ispitiri; și unele se dau aici, după Dar, spre mângâiere,
iar altele spre smerita cugetare și nădejdea bunurilor celor viitoare, și, ca
un nesimțitor întru multă simțire a durerilor, se află din socoteală; căci
nepătimirea nu este numai o faptă bună, ci numire a tuturor faptelor bune.
Căci precum omul nu este numai un mădular, ci mădulările cele multe ale
trupului arată pe om, și nici iarăși acestea singure, ci împreună cu sufletul,
așa și nepătimirea este împreună-punere a multor fapte bune, și, în locul
sufletului, are pe Sfântul Duh; pentru că neînsuflețite sunt toate lucrările
cele duhovnicești care se grăiesc, dacă nu au pe Sfântul Duh, prin Care și
numirea de „duhovnicesc” o ia cel ce a primit lucrarea Lui. Iar de nu va
lepăda sufletul patimile, nu va veni Sfântul Duh peste dânsul; nici, iarăși,
fără Acesta, se va numi nepătimire această cuprinzătoare faptă bună; și
măcar de s-ar face cineva unul ca acesta, întru nesimțire mai ales este.
Pentru aceasta și elinii, neștiind Duhul Sfânt, ziceau: să nu fii nepătimaș ca
1219
un neînsuflețit, nici pătimaș ca un necuvântător; iar aceea, „nepătimaș ca
un neînsuflețit”, după cunoștința lor au zis, neavând cunoștința Sfântului
Duh; iar aceea de a numi pe omul cel pătimaș necuvântător și noi o zicem,
nu de la dânșii învățând-o, nici prostește grăind, ci pentru că, în iscusința
tiraniei patimilor făcându-ne, am cunoscut de unde am pătimit, și iarăși, de
la Părinții cei ce s-au învrednicit nepătimirii deprinzând câștigarea faptelor
bune, scriem. Căci zice: precum cel foarte pătimaș se face ca un robit și
nesimțitor, din prietenia sa către patimi, uneori năvălind fără de socoteală
din poftă, ca un necuvântător, iar alteori, din mânie, izbândind poftirea și
scrâșnind ca o fiară asupra celor de un neam, așa și omul cel nepătimaș,
din dragostea cea desăvârșită către Dumnezeu, nesimțitor se face; și uneori
în Dumnezeu își are îndeletnicirea, iar alteori în privirea facerilor Lui de
minuni, și în zicerile Dumnezeieștilor Scripturi, după Sfântul Nil; și, măcar
în mijlocul multora și în târg fiind, mintea lui ca singură se află,
nevățămându-se; și așezarea aceasta se face din păzirea poruncilor lui
Hristos, Căruia se cuvine mărirea și stăpânirea în vecii vecilor, AMIN.
Cuvântul 15
Cela ce voeşte a zice ceva pentru dragoste, cutează a grăi pentru
Dumnezeu, după Cuvântătorul de Dumnezeu Ioan, carele zice: „Dragostea
Dumnezeu este, şi cela ce petrece întru dragoste, petrece întru Dumnezeu”
(1 Ioan 4, 8.16). O minune! căci aceasta, mai adevărat decât toate faptele
bune, este mai firească; pentru aceasta şi întru început Legea pre aceasta a
pus-o înainte, zicând: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot
sufletul tău…” (Deut. 6,5). Iar eu, auzind acel „din tot sufletul”, m-am
uimit, şi mai mult nu avusei trebuinţă de celelalte graiuri; pentru că acel
„din tot sufletul” arată partea gânditoare (cuvântătoare), cea iuţoasă şi cea
poftitoare, căci dintru aceste trei este sufletul alcătuit. Şi mintea, adecă,
gândeşte pururea cele Dumnezeieşti; iar poftirea pe Acesta singur îl
pofteşte totdeauna, şi nu pre altul oarecare nicidecum, de vreme ce „din
tot” Legea a zis; iar iuţimea, fireşte, lucrează înlăuntru împotriva celor ce
opresc o astfel de poftire, şi nu altfel. Drept aceea bine a zis Cuvântul, că
„Dumnezeu dragoste este”; iar dacă pre aceste trei puteri ale sufletului le
1220
va vedea Dumnezeu către Dânsul având dorul, precum a poruncit, de
nevoie este ca El, ca un bun, nu numai să-l iubească pre omul acela, ci „şi
să lăcuiască întru dânsul, şi să umble întru el” (2 Cor. 6,16), prin venirea
Sfântului Duh. Iar trupul, fără de voie şi nevrând, se va supune cuvântului
ca un necuvântător, şi nu „pofteşte mai mult trupul împotriva Duhului”
precum zice Apostolul (Gal. 5,17); ci precum soarele şi luna, cu porunca
lui Dumnezeu, călătoresc spre a lumina lumea, deşi neînsufleţite sunt, aşa
şi sufletul, cu voirea sa, face pre trup a lucra lucrurile luminii. Şi precum
soarele, de la răsărit la apus mergând în fiecare zi, ziua o săvârşeşte, iar
prin lipsirea lui să face noapte, aşa şi fiecare faptă bună pe care o lucrează
omul luminează pre suflet, iar prin lipsirea aceştia să face patimă şi
întunerec, până ce iarăşi ar câştiga fapta bună, şi aşa lumina vine. Şi
precum soarele, mutând de la o margine la alta razele sale, săvârşeşte anul,
aşa şi omul, de la începutul faptelor bune, câte puţin crescând, se face
nepătimaş; iar precum luna creşte şi se micşorează în fiecare lună, aşa şi
după câte o faptă bună vine omul întru creştere şi micşorare în fiecare zi,
până ce s-ar deprinde întru fapta cea bună ce i s-a întâmplat. Şi uneori se
mâhneşte după Dumnezeu, iar alteori se veseleşte, mulţămind lui
Dumnezeu, nevrednic fiind de câştigarea faptelor bune; şi uneori iarăşi se
luminează, iar alteori se întunecă, călătoria săvârşindu-se. Şi unele
schimbări sunt pentru înălţare, iar altele, mai înainte păzitoare pentru a nu
cădea în desnădăjduire, prin rânduiala lucrării proniei lui Dumnezeu. Şi
precum în veacul de acum soarele face schimbările, iar luna creşterile şi
micşorările, iar în veacul cel viitor de-a pururea lumină este drepţilor, iar
întunerec păcătoşilor, vai celor asemenea mie!, aşa şi acum, mai înainte de
dragostea cea desăvârşită şi de înDumnezeita privire, schimbările şi
amestecurile le are sufletul, iar mintea întunecările, împreună cu faptele
bune şi cu cunoştinţele, până ce s-ar învrednici omul, prin dragostea cea
desăvârşită, lucrării veacului ce va să fie, pentru care toată osteneala se
face. Căci pentru dragoste ascultă porunca cel întru supunere; şi pentru
aceasta neavut şi rob se face bogatul şi slobodul, ca să dea voie celor ce
voiesc, a avea cele ce sunt ale lui şi pe sine însuşi. Şi cela ce posteşte
asemenea, pentru ca alţii să mănânce cheltuielile pe care însuşi voia să le
1221
mănânce. Şi cuprinzător, toată lucrarea sau pentru dragostea lui
Dumnezeu, sau pentru dragostea aproapelui se face. Iar cel ce zice că şi
unele ca acestea, pentru dragostea aproapelui săvârşeşte, afară de
priveghere, de cântarea Psalmilor şi de cele asemenea, pentru dragostea lui
Dumnezeu le lucrează. Acestuia i se cuvine mărirea, cinstea şi
închinăciunea, în vecii vecilor, AMIN.

Cuvântul 16
Toate adecă câte au făcut Dumnezeu au început, iară de ar voi, şi sfârşit,
pentru că din nefiinţă s-au făcut; iar Dumnezeu nicidecum început are, nici
sfârşit, asemenea şi bunătăţile Lui, fiindcă nici odinioară au fost fără de
acestea, ci de-a pururea prea bun este şi drept, întru tot înţelept, întru tot
puternic, nebiruit, fără de patimă, nescris împrejur, nehotărât, neurmat,
necuprins, fără de sfârşit, pururea fiitor, nezidit, neschimbat, neprefăcut,
adevărat, nealcătuit, nepipăit, nevăzut, necuprins împrejur, desăvârşit, mai
presus de fiinţă, negrăit, nepriceput, mult-milostiv, întru toate îndurat,
mult-milosârd, atotţiitor, atotvăzător. Nu ca şi cum, având bunătăţile, s-ar
sili spre a lucra pre fiecare, precum cei îmbunătăţiţi, ci vrând, face
bunătatea şi ca pre o unealtă o unelteşte, cu stăpânire şi cu voirea cea de
sine aleasă, după cum grăieşte Marele Dionisie. Deci îngerii şi oamenii cei
îmbunătăţiţi, după Dar de la Dânsul au luat a fi ei înşişi şi faptele cele
bune, prin care, după urmarea Lui, s-au făcut drepţi, buni şi înţelepţi. Iar
aceştia, ca nişte zidiri ce sunt, au trebuinţă de ajutorinţa şi plecăciunea
Atotţiitorului, fără de care nici faptă bună, nici înţelepciune pot avea;
pentru că primitoare de schimbare sunt zidirele, şi ca nişte împreună-
alcătuite din feluri împreunate să grăiesc. Iar Dumnezeu este fără de trup,
simplu, fără de început, Unul Dumnezeu în Tatăl şi în Fiul şi întru Duhul
Sfânt, şi închinându-Se şi mărindu-Se de toată zidirea. Pentru aceasta, cela
ce s-a făcut după urmarea Lui, o voie are, şi nu multe împreună-alcătuite,
ci simplă îi este mintea, pururea întru Cel fără de chip se îndeletniceşte, pe
cât îi este cu putinţă; însă şi după rânduială se pogoară, nu de voie, de la
Cel fără de chip către privirea oarecărei Scripturi sau a zidirilor, şi, pentru
1222
a nu se osândi, face purtare de grijă pentru trup, nu ca iubindu-l voieşte a-l
hrăni, ci ca pe un netrebnic să-l facă desăvârşit, spre a nu se osândi,
precum s-a zis mai înainte. Căci precum mintea nu leapădă patimile ce
sunt împrejurul ei, ci le unelteşte pre acestea fireşte, aşa nici sufletul nu
leapădă trupul, ci îl unelteşte spre tot lucrul bun. Şi precum mintea, ţinând
pornirile cele necuvântătoare ale patimilor şi îndreptând pe fiecare către
glasul cel Dumnezeiesc, aşijderea şi omul, ţinând mădulările trupului, o
voie lucrează, şi nu multe; pentru că nici pe cele patru stihii ale trupului,
nici pe cele multe mădulări ale lui le va lăsa a lucra cele ce voiesc, nici pe
cele trei puteri ale sufletului, fară de socoteală şi fără înfrânare, a gândi sau
a porni trupul spre lucrare, ci prin duhovniceasca înţelepciune, mai înainte
văzând, nedreptăţită face voirea celor trei puteri. Iar chipuri ale
înţelepciunii acesteia sunt: înţelegerea, întreaga înţelepciune, bărbăţia şi
dreptatea; despre care a scris Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie, prea cu
înălţime, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată
mărirea şi stăpânirea, în vecii vecilor, AMIN.
Cuvântul 17
Mai lesne adecă este tuturor celor ce voesc, pentru cele patru
soborniceşti fapte bune, de la Teologul Grigorie a se învăţa; ci însă, pentru
fieştecare, puţin se va zice şi aicea. Deci toată fapta, trebuinţă are de aceste
patru, şi toată apucarea de cea dintâi, adecă de înţelegere are neapărat
trebuinţă; şi fără de aceasta nimic nu se face. Pentru că cum, fără de
înţelegere, s-ar lucra vreodată lucrul cel întâmplat? Aceasta adecă se naşte
din partea cea gânditoare a sufletului, însă se află între două primejdii:
între vicleşug, adecă din înţelegerea cea mai presus de măsură, carele în
sus trage şi spre viclenie îndeamnă, vătămând sufletul celui ce o are şi pe
câţi poate încă; şi între neînţelegere, carele neînsufleţeşte, face pe om
deşert şi nesimţitor, nelăsând pre minte a lua aminte asupra celor
dumnezeieşti, nici asupra celor ce folosesc sufletului, nici asupra
aproapelui. Şi se aseamănă una cu muntele cel prea-înalt, iar cealaltă cu
prăpastia cea adâncă; iar cela ce călătoreşte prin câmpuşorul ce este în
mijlocul acestora, acela înţelept este. Iar cela ce călătoreşte pre dinafară,
1223
sau jos în prăpastie cade, sau, din sus, mai mult se ispiteşte a se sui, şi
neaflând calea, se prăpăstuieşte fără de voie în adânc; pentru că nu voieşte
a se întoarce, prin pocăinţă, la înţelegere, din înălţimea muntelui. Nici cel
ce a căzut în prăpastie nu roagă cu smerenie pe Cel Ce poate a-l ridica
înapoi în calea cea împărătească a faptei bune; iar cel înţelept nici în sus nu
se suie, înălţându-se şi căutând a vătăma pre cineva, nici jos nu se pogoară
în neînţelegere spre a se vătăma de la cineva. Ci pre cele bune adunându-
le, le păzeşte întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine mărirea
şi stăpânirea, în vecii vecilor, AMIN.
Cuvântul 18
Întreaga înţelepciune este înţelegere întreagă, adecă nelipsită, şi nici spre
neînfrânare lasă a se abate pre cela ce o are pre dânsa, nici spre împietrire;
ci păzeşte pre bunătăţile cele ce se adună dintru înţelegere, şi leapădă pre
toate cele mai rele, şi împreună adună gândul către sine, şi prin sineşi îl
înalţă către Dumnezeu. Şi ca un bun păstor, oile, adecă înţelegerile cele
dumnezeieşti, înlăuntru împrejur le strânge; iar pe neînfrânare o omoară ca
pre un câine turbat, prin depărtarea celor vătămătoare; iară pre împietrire o
izgoneşte ca pre un lup sălbatic, şi nu lasă să mănânce oile, ci pururea îl
vede pre acesta şi arătat îl face părţii celei gânditoare, pentru ca să nu se
ascundă întru întunerec, nici să petreacă împreună cu înţelegerile sale. Însă
aceasta se naşte din partea cea poftitoare a sufletului, iară fără de aceasta
nu se păzeşte vreo faptă bună, măcar poate s-ar lucra pentru o vreme.
Pentru că, nefiind întreaga înţelegere de faţă, sau sus se duce întreita parte
a sufletului, sau jos, adecă spre împietrire, sau spre neînfrânare. Dar nu
grăiesc neînfrânare doar pre aceea ce are grijă numai pentru îndoparea
pântecelui şi pentru curvie, ci pentru toată patima şi tot gândul ce se
gândeşte de bună voie şi nu după Dumnezeu. Căci aceasta pre toate le
munceşte, şi ţine pornirile cele necuvântătoare ale sufletului şi ale trupului,
îndreptându-le către Dumnezeu. Acestuia i se cuvine toată mărirea, în vecii
vecilor, AMIN.
Cuvântul 19

1224
 Osebirea bărbăţiei este nu întru a birui şi a supune pre aproapele, căci
semeţie este aceasta, şi mai din sus decât bărbăţia se află, nici iarăşi întru a
fugi cu frica ispitelor de la lucrurile cele după Dumnezeu şi de la faptele
cele bune; căci aceasta iarăşi temere este, şi mai din jos decât bărbăţia se
află. Ci bărbăţia este întru a petrece statornic în tot lucrul cel bun şi a birui
patimile sufletului şi ale trupului. Căci „nu este nouă lupta către sânge şi
către trup“, precum de demult Iudeilor, care, biruind întru războaiele cele
de alt neam, lucrau adeseori lucrul lui Dumnezeu, ci către „începătoriile şi
către stăpâniile“ (Efes. 6, 12) cele nevăzute, adecă împotriva dracilor. Şi
cela ce biruieşte, gânditor biruieşte, iară cela ce se biruieşte, de patimi se
biruieşte. Pentru că războaiele cele de demult erau chip şi preînchipuire a
războiului nostru celui lăuntric. Iar aceste două patimi, semeţia şi temerea,
deşi se arată protivnice una alteia, ci însă dintru neputinţă tulbură pre om.
Căci semeţia sus trage afară, ca un urs neputincios ce se ridică spre
înfricoşare; iar temerea fuge ca un câine gonit. Pentru că nimeni dintre cei
ce au în ei fie una, fie cealaltă dintre aceste două patimi, nu poate a
nădăjdui drept spre Domnul; şi pentru aceasta nu poate sta în război, căci
şi se semeţeşte, şi se teme. Iară „dreptul, ca un leu, îndrăzneşte“ (Pilde 28,
1). Întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia mărirea şi stăpânirea se
cuvine în vecii vecilor, AMIN.
Cuvântul 20
Să laudă Dumnezeu, zice Marele Dionisie, şi prin dreptate. Şi cu
cuviinţă, căci fără de aceasta toate sunt nedrepte, şi fără de aceasta nimic
nu poate sta. Şi dreptatea se grăieşte a fi dreaptă socoteală, care dă fiecărei
apucări ceea ce i se cuvine, pentru ca nici lipsire, prin mai puţină avere, să
se lucreze întru ceva, nici prin prisos de avere să se facă întrecere şi
covârşire. Căci, deşi potrivnice se arată cele ce sunt mai din jos şi cele ce
sunt mai din sus de dreptate, ci amândouă spre nedreptate se abat. Căci
precum linia, de va avea cotitură, se abate de la dreapta întindere, şi
precum cumpăna, spre care parte se îngreuiază, prisoseşte acea parte şi
nedreptăţeşte cealaltă; aşa şi omul care nu poate ţine dreptatea cea
adevărată: nici jos nu cade prin neînţelegere, ori prin neînfrânare, sau prin
1225
temere şi prin prisos, ca un şarpe târându-se pe pântece, mâncând ţărână şi
slujind patimilor necinstirii; nici iarăşi sus nu se înalţă prin vicleşug şi prin
semeţie, înţelegând mai presus de vrednicie şi viclenindu-se; ci chibzuieşte
ca să înţeleagă cu întreagă dreaptă socoteală şi rabdă cu smerenie,
cunoscând că „după Dar i s-a dat fiecăruia măsura credinţei“ (Rom. 12, 3).
Şi nu tăgăduieşte Darul; căci nedreptăţeşte pe sine şi pe aproapele, şi, mai
ales, pe Dumnezeu, acela care-şi scrie sieşi îndreptările şi pune bunătăţile
spre lauda sa. Căci de i se va părea cuiva că de la sine are vreo bunătate,
care i se arată lui a fi a sa, „şi ceea ce are se va lua de la dânsul“, precum
zice Domnul (Luca 8, 18). Acestuia mărirea şi stăpânirea în veci, AMIN.
Cuvântul 21
Zicând Domnul către Apostoli: „Pacea mea dau vouă; nu precum lumea
dă, Eu vă dau vouă“ (Ioan 14, 27), a arătat limpede cum că nu este aceasta
pacea cea obişnuit grăită între oameni, când unul altuia ziua bună îi dă,
zicând: pace ţie; precum a zis şi Sunamiteanca, şi iarăşi Elisei către Ghezi:
„şi vei zice: pace ţie, pace bărbatului tău, pace pruncului tău“ (4 Împ. 4,
26). Ci pacea pe care o dă Hristos este „cea ce covârşeşte toată mintea“
(Filip. 4, 7), şi o dă El celor ce-L iubesc din tot sufletul, ca răsplătire şi
odihnă după războaiele şi primejdiile ce se lucrează mai înainte. Pentru
aceasta iarăşi a zis Domnul: „Întru Mine pace să aveţi; în lume necaz veţi
avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33). Adică, deşi
necazuri multe şi primejdii de la draci şi de la oameni ar împresura pe
cineva, însă, ţinând pacea Domnului, pe toate întru nimic le socoteşte şi nu
se clatină. Şi iarăşi a zis: „Pace să aveţi între voi“ (Marcu 9, 50). Căci ştia
Domnul că vor urma asupra lor războaie, şi necazuri, şi asupriri pentru
numele Lui; iară pacea era pavăza lor şi arma nebiruită. Iar după
tălmăcirea duhovnicească, fieştecare dintre noi, credincioşii, are patimile
ce îl luptă şi îl sminteşte; iar dacă va avea pace cu Dumnezeu şi cu
aproapele, pe toate le biruieşte. Căci „lumea“, pe care Ioan Teologul
porunceşte a o urî (1 Ioan 2, 15), nu este zidirea, ci poftele cele lumeşti,
care trag mintea la cele de jos. Păciueşte sufletul cu Dumnezeu atunci când
întru sine păciueşte şi toate cele ale sale le face după Dumnezeu. Iar
1226
aceasta se lucrează când şi cu oamenii tuturor se face împăciuit, măcar
cumplite ar pătimi de la dânşii; căci prin nepomenirea de rău nicidecum nu
se tulbură, ci toate le sufere cu îndelungă-răbdare, tuturor bine le doreşte,
pe toţi îi iubeşte pentru Dumnezeu şi pentru firea cea de obşte. Pentru cei
necredincioşi plânge, ca pentru unii cu totul pierduţi, precum Domnul a
plâns peste Ierusalim şi precum au făcut Apostolii; iar pentru cei
credincioşi se roagă şi împreună pătimeşte cu dânşii, după cuvântul:
„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“ (Luca 23, 34). Şi astfel primeşte
pacea gândurilor, şi petrece cu mintea întru priviri, şi întru curata
rugăciune către Dumnezeu, Cel ce este Pacea tuturor şi Izvorul nepătimirii.
Căruia se cuvine mărirea, cinstea şi stăpânirea, în vecii vecilor, AMIN.
Cuvântul 22
„Bucuraţi-vă întru Domnul“, zice Apostolul (Filip. 3, 1). Bine a zis
„întru Domnul“, fiindcă, dacă nu întru Domnul s-ar face bucuria, nu numai
că nu se bucură cineva, ci în scurt niciodată nu se poate bucura. Că Iov,
numărând viaţa omenească, a aflat-o plină de necaz (Iov 14, 22), asemenea
şi Marele Vasilie; iar Grigorie al Nyssei zice că pasările şi celelalte jivine
se veselesc cu nesimţire, iar omul cuvântător nicidecum nu află lesnire
către bucurie, ci mai lesne către plângere, pentru că nici măcar cunoştinţa
bunătăţilor dintru care am căzut nu ne-am învrednicit a o avea pe deplin.
Pentru aceasta şi însăşi firea ne învaţă mai mult a plânge, fiindcă viaţa este
mult dureroasă, mult ostenitoare, ca o surghiunie şi mult păcătoasă. Însă
dacă cineva ar avea pomenirea lui Dumnezeu de-a pururea, se veseleşte,
după Cântătorul de Psalmi: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am
veselit“ (Ps. 76, 3). Căci, veselindu-se mintea din pomenirea lui
Dumnezeu, uită necazurile lumii, iar această uitare aduce nădejde către
Dânsul şi îl face fără de grijă; iar negrija cea în Dumnezeu naşte bucuria, şi
bucuria izvodeşte mulţumirea; iar mulţumirea cea cu bună înţelegere
sporeşte darurile; şi pe cât se înmulţesc facerile de bine, pe atât creşte
mulţumirea şi rugăciunea cea curată împreună cu lacrimile bucuriei. Şi,
după puţin, iese omul din lacrimile cele întristătoare şi din patimi, şi aşa,
cu tot chipul, intră în bucuria cea duhovnicească. Pentru cele dulci se
1227
smereşte şi mulţumeşte; iar pentru ispite îşi întemeiază nădejdea cea către
Dumnezeu pentru veacul viitor şi, prin amândouă, se bucură şi iubeşte pe
Dumnezeu şi pe toţi oamenii fireşte, ca pe nişte făcători de bine; şi nu află
în toată zidirea ceva care să-l poată vătăma. Aşadar, luminându-se din
cunoştinţa lui Dumnezeu, se bucură de toate zidirile întru Dumnezeu,
minunându-se de purtarea Sa de grijă celei asupra făpturilor. Căci nu
numai cele văzute şi vrednice de laudă uimesc pe cel ce a ajuns la
cunoştinţa duhovnicească, ci şi cele nevăzute de cei neiscusiţi; şi iarăşi, nu
numai ziua pentru lumină o laudă, ci şi noaptea, căci aceasta tuturor este
folositoare: lucrătorilor le dă linişte şi slobozenie, celor ce plâng le aduce
aminte de moarte şi de iad; iar celor ce petrec în lucrare năravnică le dă
luare-aminte şi ispitirea celor făcute, precum zice Psalmistul: „Cele ce
ziceţi în inimile voastre, în aşternuturile voastre vă umiliţi“ (Ps. 4, 4). Iar
Apostolul zice: „Învăţaţi-vă între voi în psalmi şi în cântări duhovniceşti“
(Col. 3, 16), adică petrecând noaptea în rugăciuni, psalmodii şi cugetare de
Dumnezeu, prin care se îndreaptă fapta cea năravnică: cugetând cele ale
zilei, ca prin liniştea nopţii să primească cineva simţirea asupra a ceea ce a
greşit şi plânsul cel după Dumnezeu. Când darul îl aduce pe om în sporire
şi îl află în adevăr şi nu într-o nălucire năravnică a sufletului sau a trupului,
ci în cele ce se lucrează sau se grăiesc după porunca lui Hristos, atunci
mulţumeşte cu frică şi smerenie şi se nevoieşte prin rugăciuni şi lacrimi
multe a păzi năravul cel bun, învăţându-se pe sine spre pomenirea lui, ca
nu, prin uitare, să-l piardă iarăşi. Fiindcă prin vreme multă se îndreptează
întru noi obiceiul cel bun; iar ceea ce se agoniseşte prin multă vreme şi
osteneală se poate pierde într-o singură clipeală. Şi acestea sunt pentru
lucrători. Iar pentru privitori, noaptea are multe priviri, precum zice Marele
Vasilie. În fiecare zi ea naşte aducere aminte de facerea lumii şi ne aşază
spre contemplare. Căci în vremea nopţii se face nevăzută toată zidirea,
precum mai înainte era, când cerul era fără de stele, asemenea cum acum
norii îl acoperă. Şi intrând în chilie, şi văzând întunericul, îşi aduce aminte
de „întunericul cel deasupra adâncului“ (Fac. 1, 2). Iar ieşind afară şi
văzând cerul curat, se minunează de frumuseţea cea de sus şi dă laudă
Ziditorului, precum îngerii când au văzut stelele: „Când stelele dimineţii
1228
cântau împreună şi toţi îngerii lui Dumnezeu strigau de bucurie“ (Iov 38,
7). Şi vede pământul ca nevăzut şi negătit, precum atunci; şi pe oameni
ţiindu-se de somn, ca şi cum n-ar fi; şi se află prin simţire singur, precum
Adam, şi împreună cu îngerii laudă pe Făcătorul. Din tunete şi fulgere
gândeşte la Ziua Judecăţii; din glasurile păsărilor, la glasul trâmbiţei; din
răsărirea luceafărului şi a razei, la arătarea Cinstitei Cruci; din scularea
oamenilor din somn, la înviere; iar din Soare, la venirea Domnului. Şi cum
unii Îl întâmpină atunci prin cântări de laudă, precum Sfinţii pe nori, iar
alţii lenevesc şi dorm, fiind osândiţi; şi cum unii petrec ziua în cuvântare
de mărire şi în fapte bune, în lumina cunoştinţei, precum drepţii; iar alţii în
patimi şi în întunericul neştiinţei, precum păcătoşii. Iar pe scurt, cel ce are
cunoştinţă află tot lucrul ajutător spre mântuirea sufletului şi spre slava lui
Dumnezeu, pentru Care toate s-au făcut, precum zice Ana, maica lui
Samuel: „Să nu se laude cel înţelept cu înţelepciunea sa… ci numai întru
aceasta să se laude: că înţelege şi cunoaşte pre Domnul“ (Ier. 9, 23–24; cf.
1 Împ. 2, 3). Adecă a-L cunoaşte pe Domnul din zidiri şi a-L urma pe cât îi
este cu putinţă, păzind poruncile Lui, prin care Îl şi cunoaştem; şi „a face
judecată şi dreptate în mijlocul pământului“ (Ps. 73, 13), după chipul
pătimirii şi învierii Domnului, pentru ca cel ce pătimeşte împreună cu El
prin faptele bune să se proslăvească împreună cu El prin nepătimire şi
cunoştinţă. Iar atunci va avea lauda de la Domnul (Rom. 2, 29; 1 Cor. 4,
5), când va zice celor de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu,
moşteniţi împărăţia cea gătită vouă mai înainte de întemeierea lumii“
(Matei 25, 34). Căreia să ne învrednicim cu toţii, prin Darul şi prin iubirea
de oameni a lui Hristos, Căruia se cuvine mărirea şi stăpânirea în veci.
AMIN.
Cuvântul 23
„Cântaţi cu înţelegere“, zice Prorocul (Ps. 46, 7), iar Domnul grăieşte:
„Cercaţi Scripturile“ (Ioan 5, 39); căci cela ce ascultă cu luare-aminte se
luminează, iar cela ce nu ascultă se întunecă. Pentru că, de nu ar lua aminte
cineva celor grăite, nu rodeşte din Dumnezeieştile Scripturi, măcar de ar
citi şi ar cânta de multe ori. Pentru aceasta zice: „Îndeletniciţi-vă şi
1229
cunoaşteţi“ (Ps. 45, 11); căci îndeletnicirea adună mintea, iar de ar voi
cineva, fie şi puţin, a fi luător-aminte, „cunoaşte în parte“, după Apostolul
(1 Cor. 13, 12), şi mai ales cel ce are în parte lucrarea năravnică, pentru că
aceasta mult iscusită face mintea din împreunarea şi dezlegarea patimilor.
Dar nu câte taine are fiecare grai ascuns al Scripturii înaintea lui
Dumnezeu le cunoaşte omul, ci câte poate curăţenia minţii a primi prin
Dar; şi se vede aceasta din aceea că noi, de multe ori, din aceeaşi Scriptură,
după privire, nimerim una sau două înţelegeri, după scopul pentru care s-a
scris; iar după oarecare vreme, făcându-se mintea mai curată, se
învredniceşte a primi altă cunoştinţă, mai înaltă decât cea dintâi, încât din
nedumerire şi din uimire pentru Darul lui Dumnezeu şi pentru negrăita
înţelepciune a Lui, sufletul soseşte întru frică şi cutremur înaintea
„Dumnezeului cunoştinţelor“ (1 Împ. 2, 3), precum a zis Ana Prorociţa.
Dar nu zic că, de ar auzi cineva din oarecare Scriptură sau de la om un
cuvânt, aceasta ar fi curăţenie a minţii ori descoperire; ci numai când ar
cunoaşte în sine ceva şi nu ar crede sieşi, până nu ar afla în Dumnezeiasca
Scriptură sau la Sfinţi mărturie împreună-grăitoare: fie despre cuvântul
Scripturii, fie despre cel simţitor sau despre cel gânditor lucru. Măcar de ar
afla multe înţelesuri pentru acelaşi loc, fie în Scriptură, fie la Părinţi, nu se
cuvine să le socotească neadevărate, nici lipsite de glas, dacă sunt potrivite
scopului dumnezeiesc. Că sunt multe înţelegeri ale unei Scripturi, precum
multe sunt lucrările unei îmbrăcăminţi: dacă ar zice cineva că haina
încălzeşte, altul că acoperă, altul că împodobeşte, toţi trei cu adevăr
grăiesc; fiindcă spre acestea trei este haina trebuincioasă: spre căldură, spre
acoperământ şi spre podoabă; şi toţi trei nimeresc scopul dumnezeiesc
pentru haine, având mărturie în Scriptură şi în firea lucrurilor. Iar dacă
cineva, răpitor sau fur fiind, ar zice că haina este spre răpire sau spre
furare, cu adevărat minte; căci nici Scriptura, nici firea nu întăreşte o
asemenea întrebuinţare, iar legile îl osândesc pe un asemenea om.
Asemenea este şi pentru tot lucrul simţitor şi gânditor, şi pentru cuvântul
Dumnezeieştii Scripturi: că nici Sfinţii nu cunoşteau tot scopul lui
Dumnezeu pentru fiecare cuvânt, nici nu scriau deodată tot ceea ce li se
descoperea; una, pentru că Dumnezeu este necuprins, şi înţelepciunea Lui
1230
nu are sfârşit, încât nici îngerul, nici omul nu pot cuprinde toate, precum
zice cel cu Gura de Aur; iar alta, pentru că nu foloseşte să grăiască Sfinţii
tot ce cunosc, pentru neputinţa oamenilor, ca să nu se lungească cuvântul şi
să se facă greu de purtat ori neînţeles din tulburare; ci ca, „măsurat“, după
Teologul, să se facă cele ce se grăiesc. Pentru aceasta şi astăzi acelaşi
Sfânt, pentru acelaşi lucru, altele grăieşte, iar mâine altele; şi nu este
aceasta negrăire, dacă ascultătorul are cunoştinţă şi iscusinţă în cele ce se
grăiesc. Şi iarăşi: unul adecă acestea le grăieşte, iar altul altele, pentru
acelaşi cuvânt al Scripturii, pentru că de multe ori şi acestea, şi acelea le-au
fost date de Dar, după vreme şi după oameni. Ci aceasta singură este ceea
ce se caută: ca după Dumnezeiescul scopos să se facă ceea ce se face, şi
după acelaşi scopos să se grăiască ceea ce se grăieşte; şi ca mărturie să
aibă din Dumnezeieştile Scripturi, ca să nu audă de la Apostolul:
„Anatema să fie“ (Gal. 1, 8), dacă ar binevesti altceva afară de
Dumnezeiescul scopos, măcar înger de ar fi, sau ar grăi afară de firea
lucrurilor, precum zic Sfinţii Părinţi: Marele Dionisie, Antonie şi Maxim
Mărturisitorul. Pentru aceasta, zice cel cu Gura de Aur, nu copiii Elinilor
ne-au dat nouă acestea, ci Sfânta Scriptură; şi nu este negrăire a zice
Scriptura într-un loc că „n-a văzut Babilonul în robie“ (Iez. 12, 13), iar în
alt loc că „l-au luat împreună cu ceilalţi în Babilon“ (Ier. 40, 1). Căci celui
ce citeşte cu luare-aminte, alt loc îi arată adevărul, zicând: „L-au orbit pe el
şi aşa l-au dus rob în Babilon“ (Ier. 52, 7–9). Prin urmare, a intrat în
Babilon, precum a zis întâiul, dar nu l-au văzut, precum a zis celălalt,
deoarece era orbit. Şi iarăşi, unii zic din neiscusinţă că Epistola către Evrei
nu este a lui Pavel; sau că vreun cuvânt al Sfântului Dionisie nu este din
celelalte ale lui; însă dacă cineva ar lua aminte, chiar în cuvintele acelea
află adevărul. Căci Sfinţii, dacă este vorba de lucru firesc, din vedere,
adică din cunoştinţa firească şi din privirea celor ce sunt, din zidiri, şi din
ceea ce se face prin curăţenia minţii, cu toată adeverinţa grăiesc scoposul
lui Dumnezeu, cercând Scripturile, precum zice cel cu Gura de Aur. Căci
precum cei ce caută a scoate aurul din măruntaiele pământului află şi cele
mai subţiri vine ale lui, aşa şi Sfinţii, ca să nu cadă nici o „iota“ sau „cirtă“
(Mat. 5, 18), urmăresc cu de-amănuntul tot ce ţine de fire. Iota, cea de-a
1231
zecea slovă, iar cirta, linia prin care se deosebeşte o literă de alta, sunt
chipuri ale grijii Scripturii pentru adevăr. Iar când este vorba de lucruri
simţite sau gândite, ce se fac mai presus de fire, atunci cuvântul Scripturii
îl cunosc prin înainte-vedere şi descoperire, dacă li se dă cunoştinţa aceasta
de la Sfântul Duh; iar de nu li se dă, ci rămâne taină spre folos necuprins,
nu se ruşinează a grăi adevărul şi a mărturisi neputinţa omenească, zicând:
„Nu ştiu, Dumnezeu ştie“ după Apostol (2 Cor. 12, 3). Şi Solomon zice:
„Trei nu cunosc, şi a patra nu o ştiu“ (Pild. 30, 18). Iar cel cu Gura de Aur
zice iarăşi: Eu nu ştiu; şi de m-ar chema necredinciosul eretic nebun, las să
mă cheme. Şi, cuprinzând toate, cei ce aveau înţelepciunea îndoită – cea de
sus mai întâi o cinsteau; dar şi pe cea dinafară o foloseau cu măsură şi cu
înţelepciune, supuşi fiind Canonului Apostolesc, ca să nu se laude în cele
mai presus de măsură, precum Egiptenii aceia care batjocoreau simplitatea
zicerilor Apostolului Vameş, nepricepând că în cuvintele lui era
propovăduirea vieţii celei veşnice, precum mărturiseşte scrisoarea lui
Clement. Căci mult pătimim aceasta: când auzim pe cineva grăind altă
limbă, râdem, măcar de-ar fi acela înţelept în limba lui şi ar grăi taine
înfricoşate; dar aceasta este din neiscusinţă. Iar Părinţii, şi când au voit, au
scris simplu, după vreme şi după oamenii către care scriau. Aşa zice
Sfântul Grigorie al Nyssei, lăudând pe Sfântul Efrem: că, deşi era înţelept,
a scris simplu; şi că, fiind mult iscusit în dogme, a lipit cu meşteşugire
filele blestematelor cărţi ale unui eretic cu o înţelepciune pruncească, iar
acela, nesuferind ruşinea din mândria sa, şi-a lepădat sufletul. Căci Sfânta
smerenie este mai presus de fire, şi necredinciosul nu poate avea aceasta,
socotind-o afară de fire, precum zice Marele Dionisie către Timotei: că
celor vrednici li se arată învierea morţilor „afară de fire“, iar mie şi ţie, şi
adevărului, nu afară de fire, ci mai presus de fire; iar spre Dumnezeu, nici
mai presus de fire, ci fireşte este, căci porunca lui Dumnezeu este lucrarea
firii Lui. Iar Părinţii au iubit smerenia mai ales cu lucrul şi cu cuvântul.
Precum acela ce a scris cartea bătrânilor, deşi episcop şi pentru Hristos
surgunit, a zis, pentru o haină ruptă a unei fecioare: „Şi eu am luat-o, ca să
mă blagoslovească.“ Şi Sfinţii Dorotei şi Casian, deşi înţelepţi, au scris
simplu. Toate acestea s-au zis, ca să nu i se pară cuiva că unii au scris înalt
1232
din mândrie, iar alţii jos din neştiinţă; ci pentru că mintea amândurora una
este, şi din acelaşi Duh Sfânt le-a fost dat lor cuvântul, iar scoposul a fost
folosul tuturor. Căci dacă ar fi scris toţi simplu, nimeni nu s-ar fi folosit
vreodată din învăţătura celor înalţi, socotind-o nimic; iar dacă ar fi scris
toţi înalt, cei simpli nu s-ar fi folosit, neputând a înţelege puterea celor
grăite. Iar cel ce are iscusinţa privirii Scripturilor cunoaşte că una este
mintea cuvântului prea simplu al Scripturii şi una este mintea celui prea
înalt şi prea înţelept, amândouă privind spre mântuirea omului. Iar cel
lipsit de această iscusinţă se sminteşte adeseori, necunoscând că foarte
ajută pedepsirea cea de jos când se face căruţă a înţelepciunii Duhului
celui de sus. Căci una este înţelegerea luminoasă, iar alta este puterea
cuvântului; iar dacă vede pe amândouă împreună: înţelegerea statornică şi
întreaga înţelepciune cu-înlăuntru-lăcuitoare, atunci se teme de
neînţelegere şi de gândirea cea mai presus de măsură, şi socoteşte spre a
înţelege cu întregime, după Apostolul (Rom. 12, 3). Şi precum „Amin“,
zicerea din Evanghelia lui Luca („Adevărat“) este statornicia cuvântului,
adeverind cele grăite mai înainte (Lc. 9, 27; 12, 44; 21, 33), aşa şi
priceperea este o înţelegere statornică, ce poate păzi adevărul. Căci
„Amin“ arată petrecerea Darului celui Nou; pentru aceasta în Vechiul
Aşezământ nu se afla, fiind chip; iar în Darul cel Nou pretutindeni se
grăieşte, ca să rămână în veac şi în veacul veacului. Amin.
Cuvântul 24
O! câte lacrămi aş fi voit a avea, când, din parte, văz pre sine-mi, cum
că, de nu voi greşi, din mândrie mă înalţ; iară de voi greşi şi aş putea a
vedea, dintru neiscusinţă mă mâhnesc şi întru desnădăjduire viu; iară de aş
scăpa spre nădejde, iarăşi mândria vine; şi de voi plânge, întru părere mie
mi se face; iară de nu voi plânge, iarăşi patimile vin. Vieaţa mea este
moarte, iar moartea mai rea îmi este, pentru frica muncii. Rugăciunea mea
se face mie ispită, iar neluarea-aminte, pierzare. „Cel ce a pus cunoştinţă, a
adăugat durere“, zice Solomon (Ecl. 1, 18). Nu mă dumeresc şi mă uimesc,
şi nu cunosc ce voi face; iară dacă cunosc şi nu fac, spre osândă îmi este
mie cunoştinţa. Vai mie! ce voi alege? Toate mie, din necunoştinţă,
1233
protivnice mi se arată, şi nu pot a alege ceva dintru unele ca acestea. Şi nu
aflu fapta bună cea ascunsă, nici în ispite înţelepciune, pentru că nu am
răbdare; ci, fugind din linişte pentru gânduri, aflu afară patimile în ispită
prin simţiri. De voiesc a priveghea şi a nu mânca, aflu părerea şi
slăbănogirea împiedicare; iară de mănânc şi dorm fără măsură, viu a
păcătui, nevrând, fără cruţare. De toate mă sfiesc şi fug pentru frica
păcatului, iar trândăvia iarăşi mă slăbănogeşte, deşi văz pe mulţi, din
asemenea războaie şi ispite, luând cununi, pentru că au credinţă adevărată,
prin care au luat frica Dumnezeiască, iar prin frică au dobândit lucrarea
celorlalte fapte bune. Că de aş fi avut şi eu o asemenea credinţă, aş fi aflat
frica, prin care şi blagocestia, după Proroc, şi cunoştinţa aş fi luat, dintru
care se naşte tăria şi sfatul, înţelegerea şi înţelepciunea Duhului (Isa. 11,
2), care celor ce petrec lângă Dumnezeu, în fără-de-grijă şi în necontenită
îndeletnicire în Dumnezeieştile Scripturi, li se săvârşesc toate cele de sus şi
cele de jos, întocmai, prin răbdare. Căci când patima se închipuieşte în
fapta bună, vremea şi cercarea obişnuiesc a o face arătată; iară când fapta
bună s-ar abate spre patimă, vremea şi cercarea obişnuiesc a o despărţi prin
răbdare. Că de nu s-ar naşte aceasta în suflet din credinţă, nicidecum poate
avea fapta cea bună. „Întru răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre“,
zice Domnul (Luca 21, 19). „Cel ce au zidit deosebi inimile oamenilor“
(Ps. 32, 15) arată cum că inima, adică mintea, deosebi se zideşte prin
răbdarea celor ce vin asupra. Că cel ce crede că are pe altcineva
cârmuindu-i nevăzut viaţa, dacă se supune gândului celui ce-i grăieşte:
aceasta voieşti, aceasta nu voieşti, aceasta bună este, aceasta rea este, acela
întreabă pe cârmuitorul simţitor prin urechi, şi cu lucrul împlineşte cele
poruncite. Iar de nu are un ocârmuitor simţitor, are, după Evhaitianul, pe
Hristos; şi prin rugăciune, din inimă Îl întreabă, iar din credinţă aşteaptă
răspuns, spre lucrul şi cuvântul lui. Căci nu Satana, neputând cu lucrul a
face, va răspunde cuvântului închipuindu-se cârmuitor, ca să tragă spre
pierzare pe cei ce nu au răbdare; căci se sârguiesc, din necunoştinţă, a lua
ceea ce nicicând se dă lor. „Că o zi înaintea Domnului este ca o mie de ani,
şi o mie de ani ca o zi“ (2 Petru 3, 8). Iar cel ce are din răbdare iscusinţa
meşteşugirilor vrăjmaşului, după Apostolul (Rom. 5, 4), se luptă şi aleargă
1234
cu răbdare, ca să ajungă şi să poată zice: „Că noi cunoaştem înţelegerile
lui“ (2 Cor. 2, 11), adică meşteşugirile lui ascunse, care multora sunt
necunoscute. Că zice Scriptura: „Se închipuieşte în înger al luminii“ (2
Cor. 11, 14). Şi gândurile ce răsar de la dânsul în inimă se arată celor
neiscusiţi ca nişte gânduri ale dreptăţii. Pentru aceasta bine este a zice: nu
ştiu. Ca nici celor ce vin de la înger să nu creadă, nici celor ce vin de la
vrăjmaş, prin viclenie, să nu creadă; ci să fugă prin răbdare de amândouă
prăpăstiile şi să aştepte cu lucrul să se arate răspunsul, în mulţi ani, fără
voie, el neştiind. Precum au zis unii despre privirea zidirilor lui
Dumnezeu: până ce ar ajunge întru un liman – adică întru cunoştinţa
lucrătoare. Şi când ar vedea-o pe aceasta rămânând mulţi ani, atunci s-ar
încredinţa că cu adevărat s-a auzit şi răspuns a primit nevăzut. Aşa: se
roagă cineva pentru biruinţa patimilor ce-l luptă, şi nicidecum nu aude
cuvânt, nici vede chip al înşelării; măcar de s-ar întâmpla aceasta în somn
sau simţitor, nicidecum nu crede; iară după ani vede războiul biruit de Dar,
şi înţelegeri smerite trăgând mintea spre cunoştinţa neputinţei sale – şi nici
aşa nu crede, ci aşteaptă mulţi ani, temându-se să nu fie şi aceasta furare.
Precum zice cel cu Gura de Aur despre Apostoli: pentru aceasta Domnul
le-a zis acele cuvinte grele şi a adăugat: „Cel ce va răbda până în sfârşit,
acela se va mântui“ (Mat. 10, 22), pentru ca nicicând să nu fie fără de grijă
şi să se nevoiască din frică. Căci nu se foloseşte cineva din celelalte fapte
bune, măcar de-ar fi în cer cu mintea, dacă are mândria, prin care diavolul,
Adam şi mulţi alţii au căzut. Pentru aceasta, nicidecând este dator cineva a
lepăda frica, până ce va ajunge în limanul dragostei celei desăvârşite şi se
va face afară de trup şi de lume. Căci unul ca acesta nu leapădă frica din
bunăvoie, ci din credinţa cea mare, care face mintea fără de grijă pentru
viaţa şi moartea trupului, vine întru frica cea curată a dragostei; pentru care
Marele Atanasie zice către cei desăvârşiţi: nu te teme de Dumnezeu ca de
un tiran, ci teme-te din dragostea Lui. Că nu numai pentru a păcătui se
cade a ne teme, ci şi pentru a nu iubi, şi pentru a nu-L iubi cum se cade, şi
pentru că faceri de bine cu nevrednicie am primit; ca prin frica unor
asemenea bunătăţi, sufletul să fie tras spre a-L iubi şi să se facă vrednic de
facerile de bine ce se fac şi se vor face spre dânsul, prin buna mulţumire ce
1235
o are împrejurul Făcătorului de bine. Şi din frica cea curată a dragostei se
naşte smerenia cea mai presus de fire; căci, pe cât ar pătimi bine unul ca
acesta şi câte rele ar suferi, nicidecum nu i se pare că are răbdare din
puterea sa, sau că se află bine sufleteşte sau trupeşte, ci, din smerita
cugetare, dreapta socoteală a primit, prin care cunoaşte că zidire a lui
Dumnezeu este, şi că nici bunătatea poate să o facă de la sine, nici să o
păzească pe aceasta, făcându-se de la Dar, nici ispita a o birui, nici a suferi
din bărbăţia sau priceperea sa. Şi din dreapta socoteală vine întru
cunoştinţa cea din parte a lucrurilor, şi începe a vedea cu mintea toate cele
ce sunt; iar cuvintele acestora neînţelegându-le, pofteşte învăţătorul, şi
neaflându-l, pentru că este nevăzut, primeşte întru închipuire pe oarecine,
ca cel deprins cu această lucrare din dreapta socoteală sau din înţelegerea
nemărturisită; şi astfel rămâne nepriceput. Deci din aceasta, toate câte se
fac de la dânsul şi câte se învaţă, întru nimic le socoteşte, văzând înaintea
sa mulţimea oamenilor care au căzut, împreună cu multe sudori şi
cunoştinţe, de la Adam şi până la ceilalţi după dânsul. Şi când aude şi nu
înţelege din cele ce se grăiesc în Dumnezeeştile Scripturi, începe a lăcrăma
din necunoştinţa aceasta, adică dintru a cunoaşte că cu adevărat nu
cunoaşte precum se cuvine. Şi minune este cu adevărat cum cel ce i se pare
că ştie, „încă nu ştie nimic“, precum zice Apostolul (1 Cor. 8, 2), iar „ceea
ce i se pare că are se va lua de la dânsul“, zice Domnul (Mat. 13, 12),
pentru că i se părea, iar nu avea. Şi acesta este cel ce i se pare nebun,
neînţelegător, neputincios şi necunoscător; şi pentru aceasta el plânge şi se
tânguieşte, dintru a i se părea că primeşte ceva, şi însă a nu avea, prin buna
cunoştinţă. Căci smerenia se naşte din multe fapte bune, iar aceasta naşte
pe cele mai săvârşitoare; asemenea şi cunoştinţa, şi mulţumirea, şi
rugăciunea, şi dragostea, pentru că pururea primesc creştere aceste
bunătăţi. Întru pildă: se smereşte cineva ca un păcătos şi plânge, şi din
aceasta se înfrânează; şi rabdă necazurile ce vin, de voie şi fără voie, şi de
la draci prin nevoinţă, şi de la oameni prin ispitirea credinţei (Iac. 1, 3), ca
să se arate dacă nădejdea o are spre Dumnezeu, sau spre om, sau spre
puterea şi priceperea sa. Şi, făcându-se iscusit prin răbdare şi prin a lăsa
toate la Dumnezeu, primeşte credinţa cea mare, pe care o numeşte Domnul
1236
atunci când zice: „Fiul Omului, venind, oare va afla credinţă pe pământ?“
(Luca 18, 8). Şi prin această credinţă dobândeşte biruinţa asupra
luptătorilor, şi, dobândind-o, primeşte cunoştinţa neputinţei şi neştiinţei
sale, care se face spre dânsul din puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.
Aşadar, începe prin smerenia sufletului a mulţumi, şi se cutremură
temându-se, nu cumva iarăşi, precum mai înainte, să cadă în neascultarea
lui Dumnezeu. Şi din frica cea curată, din ceea ce este fără de păcat, şi din
mulţumire, şi din răbdare, şi din smerenie, întru care s-a învrednicit din
cunoştinţă, începe a nădăjdui, după Dar, milă a dobândi. Iar din cercarea
facerilor de bine, care se fac asupra sa, aşteaptă şi se teme, nu cumva
nevrednic se va afla de asemenea Daruri ale lui Dumnezeu? Şi de aici
primeşte creştere a smereniei şi a rugăciunii celei din inimă. Şi pe cât
voieşte acestea împreună cu mulţumire, primeşte mai mare cunoştinţă. Şi
astfel, din cunoştinţă vine în frică, şi din frică vine în mulţumirea pentru
acestea; şi de aici iubeşte pe Făcătorul de bine fireşte şi cu bucurie doreşte
a-I sluji ca un datornic întru cunoştinţă. Şi îndată primeşte creştere a
cunoştinţei, şi vede, împreună cu facerile de bine cele osebite, şi pe cele
cuprinzătoare; pentru care, neputând a mulţumi, plânge; şi iarăşi,
minunându-se de Darul lui Dumnezeu, se mângâie. Şi uneori varsă lacrămi
dureroase, iar alteori, din dragoste, mai dulci decât mierea, prin
duhovnicească bucurie, care se naşte din negrăită smerenie, când ar pofti,
în adevăr, toată voia lui Dumnezeu a o săvârşi şi ar urî toată cinstea şi
odihna, avându-se pe sine dedesubtul tuturor, precum nicidecum socoteşte
că este ceva, ci se vede dator lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor
deopotrivă. Şi pentru aceasta socoteşte lipsurile şi necazurile drept mari
faceri de bine, iar bucuria şi odihna, multă pagubă; şi pe acelea le iubeşte
din tot sufletul, ori de unde ar veni, iar de acestea se teme, măcar de ar veni
de la Dumnezeu spre ispitire. Fiind el întru aceste lacrămi, începe mintea a
primi curăţenie şi vine în aşezarea ei cea de mai înainte, adică în cunoştinţa
cea firească, pe care o pierduse prin prietenia patimilor. Aceasta se
numeşte de la unii pricepere, a vedea mintea lucrurile precum sunt din fire;
iar de la alţii se numeşte privire, a cunoaşte cel ce a dobândit-o o parte din
tainele ascunse, adică scopul lui Dumnezeu ce se află în Scripturile
1237
Dumnezeieşti şi în fiecare zidire. Aceasta firească este şi din curăţia minţii
se face; iar dacă cineva se va învrednici a veni întru înainte-vedere, pentru
folosul cel de obşte, aceasta este mai presus de fire. Căci singur Dumnezeu
cunoaşte toate întru toate, şi pentru ce a făcut fiecare lucru sau cuvânt al
Scripturii; şi după Dar dă celor vrednici a cunoaşte privirea celor
simţitoare şi gânditoare, care se cheamă pricepere, privire, şi totodată
cunoştinţă firească. Căci aceasta a fost mai înainte în fire, dar patimile au
întunecat mintea; şi de nu va ridica Dumnezeu patimile prin bunătatea Sa
lucrătoare, nu poate mintea a privi. Iar înainte-vederea este Dar mai presus
de fire; însă şi aceea, deşi firească, nu se lucrează fără Dumnezeu. Căci şi
Elinii multe au iscodit, dar n-au aflat scopul lui Dumnezeu în zidiri,
precum zice Marele Vasilie; şi nici pe Dumnezeu nu L-au aflat, pentru că
n-au avut smerenia şi credinţa lui Avraam. Căci atunci credincios se
numeşte cineva când, văzând cele ce se văd, crede celor nevăzute; iar a
crede celor ce se văd, acesta nu crede celui ce îl învaţă sau îi
propovăduieşte. Pentru aceasta, spre ispitirea credinţei, ispitele sunt
arătate, iar ajutorinţele nearătate; ca prin răbdare să afle credinciosul
cunoştinţa după sfârşitul ispitei, şi, dintru aceasta, să cunoască cum că nu
cunoaşte, şi cum că facere de bine primeşte, şi cum rodeşte smerenia şi
dragostea cea către Dumnezeu, ca către un Făcător de bine, iar către
aproapele, pentru plăcerea lui Dumnezeu; şi fireşte o socoteşte aceasta şi
datorie, prin care şi poruncile voieşte a le păzi. Şi patimile le urăşte ca pe
nişte vrăjmaşi, iar trupul îl trece cu vederea, ca pe o împiedicare a
nepătimirii şi a cunoştinţei lui Dumnezeu, adică a înţelepciunii Lui celei
ascunse, şi aceasta cu cuviinţă. Căci cel al înţelepciunii lumii acesteia,
adică cel ce biruieşte şi se desfătează şi are odihna şi slava lumii acesteia,
se arată prieten al ei; iar prietenul înţelepciunii lui Dumnezeu se nevoeşte
în cele potrivnice acestora: acela ce chinuieşte şi se înfrânează şi are tot
necazul şi necinstea pentru Împărăţia Cerurilor (Mat. 5,10). Căci acela,
către bunătăţile ce se văd şi către învăţăturile cele de jos şi de la împăraţi
pofteşte a se apropia, şi pentru darurile acestora multe pătimeşte; iar acesta
pătimeşte împreună cu patimile lui Hristos (2 Tim. 2,3). Că acela îşi aşază
nădejdile în cele de aici, de le-ar putea avea, deşi vremelnice sunt şi cu
1238
anevoie dobândite; iar acesta, aici fiind, se ascunde despre ochii nebunilor,
precum zice Dumnezeiasca Scriptură (Înţ. Sol. 3,2), şi se va arăta întru
veacul ce va să fie, când cele ascunse se vor face arătate. Şi nu numai
aceasta, ci şi spre mângâierea celor ce plâng, adică spre privirea
Dumnezeieştilor Scripturi şi a zidirilor, se dă lui, precum s-a grăit; căci din
credinţă se naşte frica, din frică plângerea, prin care smerenia, iar din
smerenie dreapta socoteală, şi din aceasta privirea, şi, după Dar, înainte-
vederea. Pentru aceea, cunoscătorul nu este dator cu totul a-şi alcătui
înţelegerea sa, ci pururea a voi să aibă mărturie din Dumnezeiasca
Scriptură, sau din firea lucrului; iar dacă nu le are pe acestea, nu este
cunoştinţă adevărată, ci vicleşug şi înşelare, precum zice Marele Vasilie
despre stele, că Scriptura puţine numeşte, iar Elinii, rătăcind, multe nume
grăiesc. Fiindcă scoposul Dumnezeieştii Scripturi acesta este: cele ce pot a
mântui sufletul şi a descoperi unora tainele Scripturii şi cuvintele celor ce
sunt, adică scopul pentru ce s-a făcut fiecare lucru, şi spre a lumina mintea
întru dragostea lui Dumnezeu, şi spre a cunoaşte mărimea Lui şi nespusa
Lui înţelepciune şi pronia din purtarea Lui de grijă pentru zidiri; ca, din
această cunoştinţă, să se teamă de călcarea poruncilor Lui şi propria
neputinţă şi necunoştinţă să şi-o prihănească; şi de aici să se smerească cu
cugetul şi să iubească pe Dumnezeu şi să nu defaime poruncile Lui precum
cei neîmpărtăşiţi de cunoştinţa cea după lucrare. Şi iarăşi, Dumnezeu
ascunde despre dânsul oarecare taine, ca să poftească omul, iar nu atins de
săturare să se facă precum Adam; şi, aflându-l vrăjmaşul din afară, să-l
tragă către răutate. Aşa se face aceasta la cei îmbunătăţiţi; iar pe cei
neînţelegători îi înfricoşează prin ispite, spre a se depărta de păcat, iar prin
facerile de bine trupeşti îi ţine pentru a nu se deznădăjdui. Şi acestea, adecă
toate facerile de bine şi toate opririle, prin nemărginita bunătatea Sa le
lucrează pururea Dumnezeu, ca să mântuiască pre toţi şi din cursele
Diavolului să-i izbăvească, ori dând, ori oprind despre noi facerile de bine
şi cunoştinţele; şi spre buna mulţămire a fiecăruia dă Darurile şi
înţelegerile. Asemenea, şi pe Dumnezeiasca Scriptură a făcut-o a se
ascunde, şi cunoscută a fi unora spre folos, după înainte-voirea celui ce o
citeşte. Iară scoposul înţelegerilor celor din afară nu era aşa; ci fieştecare
1239
avea sârguinţă a birui pre altul şi a se arăta mai înţelept. Pentru aceasta nu
au aflat pre Domnul aceia, nici cei ce după dânşii fac aşa; căci, precum
zice Scărarul, nu ostenelelor, ci smereniei şi prostimii Se arată Dumnezeu,
prin credinţă, adecă prin privirea Scripturilor şi a zidirilor. Pentru care zice
Domnul: „Cum veţi putea crede, mărire unul de la altul luând, şi slava cea
de la Unul Dumnezeu nu o căutaţi?“ (Ioan 5,44). Iară aceasta este credinţa
cea mare, care poate toată grija a o pune întru Dumnezeu, pe care o
numeşte Apostolul „temelie“ (1 Cor. 3,11), iar Scărarul: maică a liniştii; iar
Sfântul Isaac: credinţa privirii şi uşa tainelor. Că cel ce o are pre aceasta
este întru toate fără de grijă, precum toţi Sfinţii, care şi singure numirile le
aveau potrivit cu faptele: Petru, al tăriei; Pavel, odihnă; Iacov, lovitor cu
călcâiul (ca cel ce au lovit cu călcâiul pre Veliar); Ştefan, după numele
cununii neveştejite; Atanasie, al nemuririi; Vasilie, al împărăţiei; Grigorie,
al înţelepciunii deşteptate, adecă al Cuvântării de Dumnezeu; iar cel cu
Gura de Aur, al lucrului celui mult. Şi cuprinzător grăind, precum întru
vechea Scriptură, aşa şi întru cea nouă, de asemenea sunt numirile. Căci
Adam este numit cu numele celor patru margini: Alfa, Apostolii; Delta,
Disiea; iară Alfa, Arctos; iar Mi, Mesemvria. Şi iară omul, după zicerea
cea veche, Sirienească, foc se numeşte, zice cel din Damasc, pentru
asemănarea firii; că dintr-un om s-a făcut toată lumea, precum dintr-o
făclie, câte altele ar aprinde cineva, şi întăielnica aceea nelipsită rămâne.
Iară după tulburarea limbilor, una numire din uitare adevărat îl cuvintează
pre om, iar alta, din izvodirile firii lui; iar cea elinească, pentru privirea în
sus, îl numeşte cu dreptate. Iară cea mai adevărată fire a lui este cuvântul;
pentru aceasta cuvântător se numeşte, că singur osebit are aceasta. Căci în
celelalte numiri are şi alte zidiri împreună numindu-se; iar cuvântul este
propriu lui. Pentru aceasta datori suntem a lăsa toate (după Cuvântătorul de
Dumnezeu), şi cuvântul înainte a-l cinsti; şi ca nişte cuvântători, cuvinte
prin cuvânt a aduce Cuvântului lui Dumnezeu, ca dintr-Însul, în locul
cuvintelor noastre, cuvinte ale Duhului Sfânt să luăm, şi să ne învrednicim
în veacul de acum, după ceea ce se grăieşte: „dând rugăciune celui ce se
roagă“ (1 Împ. 2,5). Adecă celui ce bine se roagă cu rugăciunea trupească,
îi dă Dumnezeu rugăciunea cea în minte; iar celui ce o are cu sârguinţă îi
1240
dă şi pe cea neînchipuită şi fără formă, din frica cea curată a lui
Dumnezeu. Şi iară celui ce bine lucrează aceasta, Dumnezeiasca privire a
zidirilor, şi din aceasta răpirea minţii, va dărui spre cuvântarea
Dumnezeirii şi spre facerea de bine a celui ce va să fie, celui ce se află
întru depărtarea de toate şi întru Dumnezeu cugetă cu lucrul şi cu cuvântul,
iar nu numai cu auzul. Deci cunoştinţa, dacă fără de voie şi spre smerenie
aduce pre cel ce o are, din ruşinare şi din a se socoti afară de vrednicie, şi
ca despre o vătămare se întoarce, după Scărarul, spre mai multă smerire,
bine este; iar dacă este rănită, precum cel odinioară de Etiopieni, adecă de
cei cu feţele arse, prin cea cu trei dinţi, o, primejdie! Cum avea acela nume
mare şi cum era atât de iubit de oameni, încât toţi plângeau moartea lui ca
o mare pagubă, zice Patericul! Iară pentru mândria ce o avea ascunsă, a
auzit dintru înălţime, Cela ce vede toate,: „Nu-l odihniţi pre el, că un ceas
nu M-a odihnit nici pre Mine“. Vai! Cel ce de toţi se numea Sfânt, şi pentru
ale cărui rugăciuni mulţi nădăjduiau mântuire din ispite, astfel şi-a aflat
sfârşitul, pentru înălţare! Iar cum că aceasta a fost pricina, tuturor este
vădit. Că de ar fi fost alt păcat, nu s-ar fi putut tăinui de toţi, nici în tot
ceasul a-l face; iară de ar fi fost eres, acela în tot ceasul întărâtă pre
Dumnezeu prin hulă, şi nici aceasta nu rămâne cu totul ascunsă, ci după
rânduiala lui Dumnezeu se arată, spre îndreptarea celui ce ar vrea să se
întoarcă, iar dacă nu, spre întărirea celorlalţi. Pentru aceasta singură,
precum zic Părinţii, înalta înţelegere, împreună cu plăcerea de sine, poate a
se tăinui de toţi, şi chiar de cel ce o are, dacă nu ar fi slobozit spre ispite,
din care vine sufletul spre mustrare şi cunoaşte neputinţa şi neştiinţa sa. Şi
pentru aceasta nu avea un ceas odihnă Duhul Sfânt întru ticălosul acela
suflet; că pururea acelaşi gând îl avea, şi se bucura de el ca de o îndreptare.
Drept aceea s-au şi întunecat precum dracii; că nevăzându-se pre sine
niciodată greşind, hrănea o patimă în locul tuturor celorlalte, şi aceasta
ajungea dracilor, ca una ce poate împlini locul tuturor răutăţilor, precum
zice Scărarul. Însă nu eu am aflat această socoteală şi privirea pricinii
acesteia, ci de la Sfântul Petru o am scris, carele au zis, şi pentru Sfântul
Pavel cel prost, cum că pentru aceasta n-au ascultat dracii îndată ca să iasă
din om: fiindcă i-a zis lui Marele Antonie: „Avvo Pavel, scoate pe dracul
1241
din fiica aceasta”. Iar el, punând metanie, i-au poruncit; însă dracul nu a
ieşit îndată, ci cu oarecare împotrivire grăia: „Dar tu pentru ce?”; şi după
ce au auzit: „Eu nu am vreme”, atuncea au ascultat. Şi pentru aceasta a zis
Fericitul Bătrân cum că nu a ieşit dracul îndată, ci după ce mult s-au
ostenit, şi cu cuviinţă. Căci nu numai se credea bătrânul ca un de-
Dumnezeu-purtat, ci şi pentru „spălarea picioarelor lui Moisi” (Deut.
32,51), şi pentru acel Proroc care odinioară căuta a fi rănit de cineva (3
Împ. 20,35–43), se arată cum că ascultarea şi neascultarea au tainele lor. Şi
pentru că istoria aceea are privire duhovnicească şi nu s-a grăit încă, se va
zice aici pentru înţelegere: Oarecare împărat, se pomeneşte în
Paralipomena, cum că cu tiranie îşi chivernisea împărăţia, încât iubitorul
de oameni Dumnezeu, tirania nesuferind-o, a poruncit Prorocului a merge
şi a mustra pre împăratul acela. Iar Prorocul, cunoscând cruzimea lui, nu
voia simplu a merge, ca nu cumva văzându-l de departe şi cunoscând
pricina venirii, împăratul să-l izgonească şi să nu poată Prorocul a-l
mustra. Deci s-a socotit cu sine a primi rană de la cineva şi, încruntat
mergând, ca unul păgubit, să amăgească pre împăratul, făcându-l să ia
aminte la cuvintele ce i s-ar fi zis. Şi călătorind, a aflat pe oarecine lângă
cale, având săcure în mână, şi i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul: ridică-ţi
săcurea ta şi loveşte-mă în cap”. Iar acela, cinstitor de Dumnezeu fiind, a
zis: „Nicidecum, domnul meu, a lui Dumnezeu sunt eu, şi nu voi pune
mâna mea peste unsul Domnului”. Şi a zis Prorocul: „Pentru că n-ai
ascultat glasul Domnului, să vie leul din pustie şi să te mănânce pre tine”
(3 Împ. 20,36). Iar aceasta nu a fost mânie, să nu fie!, ci spre folosul
multora s-a făcut; că era vrednic bunul acela om a nu muri precum ceilalţi,
ci după cuvântul Domnului să fie mâncat de fiară şi prin moartea cea
amară să primească cununa. Precum şi Patericul zice pentru cei patru
Părinţi care au făcut împreună glăsuire şi cum cei adormiţi în Hristos se
rugau ca slujitorul lor, pentru curvia ce o făcuse, să fie mâncat de leu, şi
Domnul nu i-a ascultat, ci a ascultat pre liniştitorul, care se ruga pentru
dânsul ca să se depărteze leul. Apoi, aflând Prorocul pre altul ascultător, i-a
zis: „Aşa grăieşte Domnul: ridică-ţi săcurea şi loveşte-mi capul”. Iar acela,
auzind „Aşa grăieşte Domnul”, fără şovăire a lovit capul Prorocului cu
1242
săcurea sa. Şi Prorocul, precum odinioară Moisi, a zis către dânsul:
„Binecuvântarea Domnului peste tine, că ai ascultat glasul Domnului” (Ieş.
32,29). Că unul, din multă bunătate, s-a ruşinat de Proroc şi nu l-a ascultat,
precum mai târziu Petru, întâiul Apostolilor, la spălarea picioarelor, zicând:
„Nicidecum nu vei spăla picioarele mele” (Ioan 13,8). Iar celălalt,
nesocotind, a săvârşit ascultarea, precum poporul lui Moisi a săvârşit
ascultarea când au junghiat unul pe altul (Ieş. 32,27). Şi întru arătare, cel
ce împlineşte voia Domnului mai bine face, pentru că are porunca cea de
sus, mai înţeleaptă decât dreapta socoteală firească; iar cel ce nu ascultă,
mai puţin face, ca unul ce pune bunătăţile sale cele văzute mai presus decât
cele ale lui Dumnezeu. Iară întru ascuns nu este aşa: ci după scoposul
ascultării sau al neascultării. Că cel ce are scopos a plăcea lui Dumnezeu,
acela este cel ce face mai bine; şi deşi în arătare pare că Dumnezeu se
mânie asupra celui ce n-a ascultat şi binecuvintează pre cel ce a ascultat,
întru ascuns amândoi erau buni şi deopotrivă, pentru că după Dumnezeu
era scoposul amândurora. Şi acestea adecă aşa fiind, Prorocul, ducându-se
către împărat şi stând înaintea lui, a zis: „Izbândeşte-mi mie, o împărate, că
venind eu, s-a întâmplat cu mine în cale una, şi m-au lovit în cap”. Iar
împăratul, văzând sângele şi rana, s-a mâniat după obiceiul său, dar nu
asupra celui ce părea că pârăşte, ci socotind că are pre altul a judeca. Şi
dând răspuns greu împotriva celui ce ar fi făcut o astfel de faptă, Prorocul,
dobândind ceea ce voia, grăi: „Bine ai zis, o împărate! Pentru aceasta, aşa
grăieşte Domnul: rupând voi rupe împărăţia din mâna ta şi din seminţia ta,
pentru că tu eşti cel ce ai făcut aceasta”. Şi astfel Prorocul a împlinit
prorocia precum voia şi cu meşteşugire a făcut pe împărat a lua aminte la
cele ce se grăiau de la Dumnezeu, şi s-a dus proslăvind pe Domnul. Deci
unele ca acestea erau sufletele Prorocilor, iubind pre Dumnezeu şi spre
voia Lui sârguindu-se a pătimi, dintru cunoştinţa de Dumnezeu. Şi cu
dreptate; căci cela ce cunoaşte cu adevărat oarecare cale sau ştiinţă, cu
toată osârdia şi lesnirea o trece pe aceasta, şi altora le arată fără greşeală
călătoria, sau tainele meşteşugului, şi înţelegerile, măcar poate tânăr cu
vârsta şi prost s-ar întâmpla de multe ori, iar alţii, de mulţi ani fiind şi
înţelepţi în alte învăţături. Căci Prorocii, Apostolii, Mucenicii, nu au
1243
învăţat cunoştinţa de Dumnezeu şi fapta cea bună precum noi, din auz, ci
sângele şi-au dat şi harul Duhului au primit, după ceea ce se grăieşte de la
Bătrâni: „Dă sânge şi primeşte Duh”. Pentru aceasta şi Părinţii, în loc de
mucenicie simţitoare, după ştiinţă au mărturisit, având în loc de moarte
trupească pe cea după înainte-voire, pentru ca mintea să biruiască voile
cele trupeşti şi să împărăţească întru Hristos Iisus, Domnul nostru. Căruia I
se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. AMIN.
Sfârşitul tuturor cuvintelor ale Prea Cuviosului Părintelui nostru Petru
Damaschin. Iar lui Dumnezeu să fie har. AMIN.

Sfintul Simeon Metafrast

150 de capete
Pentru duhovniceasca săvârșire
1. Prin Dumnezeiescul har, adecă prin darul Sfântului Duh, fiecare din
noi primește mântuirea; iar prin credință, prin dragoste și prin nevoința
voii celei slobode și de sine stăpânitoare, poate ajunge la măsura cea
desăvârșită a faptei bune, ca, precum prin dar, așa și prin dreptate, să
moștenească viața cea veșnică; căci nici prin singura putere Dumnezeiască
și prin har, neaducând omul împreună și sudorile sale, nu se învrednicește
de sporirea cea desăvârșită, nici iarăși prin singura sa putere, neatingându-
se de sus de Dumnezeiasca mână, nu ajunge la măsura cea desăvârșită a
slobozeniei și a curăției. Că de nu va zidi Domnul casa, în deșert s-au
ostenit cei ce o zidesc; de nu va păzi Domnul cetatea, în deșert a
privegheat cel ce o păzește (Ps. 126, 1).
2. Întrebare: Care este voia lui Dumnezeu, către care îndeamnă și roagă
Apostolul pe fiecare dintre noi să ajungem? (cf. Romani 12, 2)

1244
 Răspuns: Cea desăvârșită curățire de păcat și slobozenie de necinstirea
patimilor, și reluarea vârfului faptei bune, care este curăția și sfințenia
inimii, aceea ce se lucrează prin împărtășirea desăvârșită a
Dumnezeiescului Duh, precum este scris: «Fericiți cei curați cu inima, că
aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 8); și iarăși: «Fiți dar voi
desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este» (Matei 5,
48). Și David grăiește: «Facă-se inima mea fără prihană întru îndreptările
Tale, ca să nu mă rușinez» (Ps. 118, 80); iarăși: «Atunci nu mă voi rușina,
când voi căuta spre toate poruncile Tale» (Ps. 118, 6). Și celui ce întreabă:
«Cine se va sui în muntele Domnului sau cine va sta în locul cel sfânt al
Lui?», răspunde Scriptura: «Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima»
(Ps. 23, 3–4), arătând prin aceasta nu numai lepădarea păcatului celui prin
lucrare, ci și omorârea desăvârșită a celui săvârșit prin cuget.
3. Patimile cele nearătate şi ascunse, zice, ştiindu-le Duhul Sfânt că nu
lesne sunt de lepădat, şi ca nişte rădăcini adânc înfipte în suflet, prin David
arată că se cuvine curăţirea acestora, grăind: «De cele ascunse ale mele
curăţeşte-mă» (Ps. 18, 13), pentru ca prin multa rugăciune şi prin credinţă,
cu împreună-lucrarea Duhului, să se poată săvârşi această curăţire; dar şi
noi înşine se cuvine a ne întinde cu toată puterea împotriva lor, păzind cu
toată străjuirea inima noastră.
4. Şi Fericitul Moisi, prin chipuri arătând, învaţă că nu se cade sufletului
a urma la două gânduri, adecă celui bun şi celui rău, nici a lucra două
roade, unul al binelui şi altul al răutăţii, ci numai pe cel bun a-l urma;
pentru care zice: «Nu vei înjuga în aria ta dobitoc de alt neam împreună,
bou şi asin, ci pe cele de un neam împreunându-le, vei treiera secerişul
tău» (Deuteronom 22, 10), arătând tainic ca în aria inimii noastre să nu
lucreze împreună fapta bună şi răutatea. Şi iarăşi: «Nu vei ţese împreună
haină de lână şi de in; nici întru ţarina ta să nu semeni două roduri
împreună; nici dobitoc de alt neam să nu împreunezi spre prăsilă» (Levitic
19, 19), prin toate acestea arătând în chip tainic că nu se cuvine ca fapta
bună să se amestece cu răutatea întru noi, nici sufletul să se împreune cu
două duhuri, cu Duhul lui Dumnezeu şi cu duhul lumii, ci numai cu singur
1245
Duhul lui Dumnezeu să se împreune şi roadele Duhului să le rodească.
Pentru aceasta zice: «Pentru toate poruncile Tale m-am îndreptat şi toată
calea nedreaptă am urât» (Ps. 118, 128).
5. Nu numai de păcatele cele arătate, precum curvia, uciderea, furtul,
îndrăcirea pântecelui, clevetirea, minciuna, iubirea de argint, lăcomia şi
altele asemenea acestora, se cuvine a fi curat sufletul celui ce voieşte a se
împreuna cu Dumnezeu, ci cu mult mai vârtos de cele ascunse: pofta,
săturarea, mărirea deşartă, plăcerea oamenilor, făţărnicia, iubirea de
stăpânire, vicleşugul, năravul cel rău, urâciunea, necredinţa, zavistia,
iubirea de sine, mândria şi cele asemenea acestora. Pentru că Scriptura
pune aceste păcate ale inimii deopotrivă cu cele din afară, zicând:
«Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor» (Ps. 52, 7); şi iarăşi: «Pe
bărbatul sângiurilor şi pe cel viclean îl urăşte Domnul» (Ps. 5, 6). Şi încă:
«Celor ce grăiesc pace cu aproapele lor, iar cele rele le au în inimile lor,
dă-le lor, Doamne, după lucrurile lor» (Ps. 27, 4). Şi iarăşi: «În inimă
fărădelege lucraţi pe pământ» (Ps. 57, 2). Pentru aceasta Domnul zice:
«Vai vouă, când bine vă vor zice toţi oamenii» (Luca 6, 26), nu pentru că
ar fi rău a face binele înaintea oamenilor, ci pentru că slava şi plăcerea lor
o caută cineva; că deşi Domnul porunceşte: «Aşa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor» (Matei 5, 16), totuşi nu spre slava noastră, ci
spre slava lui Dumnezeu. Şi aceasta arătând, zice: «Cum puteţi voi să
credeţi, slavă unul de la altul luând, iar slava cea de la singurul Dumnezeu
necăutând?» (Ioan 5, 44). Pentru care Apostolul porunceşte: «Ori de
mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să
le faceţi» (1 Cor. 10, 31). Iar Dumnezeiescul Ioan zice: «Cel ce urăşte pe
fratele său, ucigaş de oameni este» (1 Ioan 3, 15).
6. «Dragostea toate le suferă, toate le rabdă… dragostea niciodată nu
cade» (1 Cor. 13, 1–8). Prin aceasta arătând că cei ce au dobândit daruri,
prorocii, limbi, cunoştinţă, iar încă nu s-au învrednicit de slobozenia cea
desăvârşită de patimi prin dragostea deplină a Duhului, încă stau în
primejdie, în frică şi în nevoinţă, din pricina duhurilor răutăţii; pentru că
măsura dragostei nefiind încă deplină, încă sub cădere pot fi.
1246
 7. Pentru aceasta se arată scoposul săvârşirii, ca fiecare, cunoscându-se
pe sine lipsit de această bogăţie, cu toată căldura Duhului să se silească
către cea de pe urmă, şi aşa alergarea duhovnicească să o săvârşească, până
ce va ajunge, precum s-a zis: «Aşa alergaţi ca să ajungeţi» (1 Cor. 9, 24).
8. A se lepăda de sine aceasta este: a se da cineva cu totul frăţimii, şi
întru voia sa nicidecum a nu umbla, nici domn a fi, fără numai întru cele
de trebuinţă; ci ca unul lepădat de toate părţile, pe cele ce i se poruncesc să
le împlinească cu bucurie, socotind pe toţi fraţii, şi mai ales pe povăţuitori,
ca pe domni şi stăpâni pentru Hristos, supunându-se Celui ce a zis: «Cel ce
voieşte între voi să fie mare, să fie slujitorul tuturor» (Matei 20, 26).
9. Cei ce povăţuiesc frăţimea se cuvine, prin smerită cugetare, să se
nevoiască împotriva meşteşugirilor răutăţii, ca nu cu patima mândriei,
stăpânind peste fraţi, în loc de dobândă mare, pagubă să-şi agonisească; ci
ca nişte părinţi milostivi, şi slujitori ai lui Dumnezeu, trupeşte şi
duhovniceşte pentru fraţi să se îngrijească. Şi întru arătare să păzească
rânduiala înainte-stătătorului, iar întru ascunsul inimii, pe sine să se
socotească slugă nevrednică a tuturor, ştiind că mare şi nerăpită este plata
lor la Dumnezeu pentru această osteneală.
10. Precum cei ce au primit a învăţa pe cei mai tineri, fiind uneori şi
stăpâni ai lor, dar harul pedepsirii, spre buna împodobire a năravurilor, nu
se lenevesc a-l întinde, şi prin răniri de nevoie, însă cu multă dragoste, aşa
se cuvine şi îndreptătorilor: nu cu patima mâniei şi a înaltei înţelegeri, nici
ca izbândindu-se pe sine, a răsplăti celor ce au trebuinţă de oarecare
pedepsire dintre fraţi, ci cu bune îndurări şi cu gând de folos duhovnicesc,
a lucra întoarcerea acelora.
11. Fiecare, zice, cel ce voieşte cu unele ca acestea năravuri a se închipui
şi a se împodobi, mai înainte de tot altceva, pretutindeni frica lui
Dumnezeu şi sfinţita dragoste, care este întâia şi mai mare dintre porunci,
să o urmeze şi să o caute de la Domnul pururea în inima sa; şi aşa, cu
pomenirea lui Dumnezeu cea nelipsită şi deasă, după înainte-sporire
totdeauna crescând-o prin Dar, să o agonisească. Pentru că prin multă

1247
sârguinţă şi întindere către Dumnezeu, şi prin grijă şi nevoinţă, putincioşi
ne facem a dobândi dragostea, prin Darul şi dăruirea lui Hristos, Care Se
închipuie întru noi; iar dintru aceasta şi a doua poruncă, cea a dragostei
către aproapele, lesne se îndreaptă. Că cele dintâi se cuvin a fi puse
înaintea celor de pe urmă şi cu mai multă sârguinţă căutate; iar cele de a
doua, celor dintâi următoare vor fi. Iar dacă cineva trece cu vederea
porunca cea dintâi şi mare, dragostea cea către Dumnezeu, care se
alcătuieşte din dragostea lăuntrică, din cunoştinţa curată şi din cugetările
sănătoase către Dumnezeu, împreună cu ajutorul dumnezeiesc, iar pe cea
de a doua voieşte numai din afară a o împlini, prin slujire trupească, cu
neputinţă îi este a o trece curat şi sănătos. Fiindcă meşteşugirea răutăţii,
aflând mintea pustie de pomenirea lui Dumnezeu şi de dragoste, face
poruncile dumnezeieşti grele şi dureroase, aprinzând cârtiri şi prihăniri
împotriva slujirii către fraţi, sau înşelând-o cu plăcerea dreptăţii de sine, o
trufeşte şi o face a se socoti mare şi cinstită.
12. Când cineva se socoteşte pe sine bun împlinitor al poruncilor, arătat
este că păcătuieşte şi greşeşte de la poruncă, ca unul ce s-a judecat pe sine
şi nu a primit pe Cel ce cu adevărat judecă. Pentru că atunci când «Duhul
lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul nostru» (Rom. 8, 16), atunci
suntem fii ai lui Dumnezeu şi vrednici ai lui Hristos, nu când prin puterea
noastră ne îndreptăm pe noi înşine. Că nu cel ce se alcătuieşte pe sine este
iscusit, ci pe care îl alcătuieşte Domnul; iar când omul este gol de
pomenirea şi de frica lui Dumnezeu, urmează multă nevoie: iubirea de
slavă şi vânarea laudei de la cei cărora le slujeşte. Şi unul ca acesta este
mustrat de Domnul ca necredincios, zicând: «Cum puteţi voi să credeţi,
slavă unul de la altul primind, iar slava cea de la singurul Dumnezeu
necăutând-o?» (Ioan 5, 44).
13. Prin multă nevoinţă şi osteneală a minţii, prin cugete curate şi prin
grija deasă a tuturor bunătăţilor, dragostea cea către Dumnezeu se poate
îndrepta; căci protivnicul împiedică mintea şi nu o lasă, prin pomenirea
celor bune, să ia aminte la dragostea dumnezeiască, ci cu poftele cele
pământeşti amăgeşte simţirea. Că moartea vicleanului este aceasta: când
1248
mintea se află lipită de dragostea şi pomenirea lui Dumnezeu; iar din
aceasta se naşte dragostea cea curată către aproapele şi adevărata prostime,
blândeţea, smerenia, nerăutatea, bunătatea, rugăciunea şi toată cununa
bunătăţilor. Şi printr-una şi aceeaşi poruncă, prin dragostea cea către
Dumnezeu, săvârşirea se dobândeşte; pentru care este trebuinţă de multă
nevoinţă ascunsă şi nearătată, de ispitirea gândurilor şi de iscusirea
simţirilor sufletului, ca mintea, lipindu-se pururea de Dumnezeu, «să fie cu
Domnul un Duh» (1 Cor. 6, 17).
14. Această nevoinţă ascunsă şi osteneală, şi cugetarea cea de toată ziua
şi noaptea, iubitorilor de fapte bune li se cuvine a o avea în toată lucrarea
poruncii: ori rugându-se, ori slujind, ori mâncând, ori bând, ori altceva
făcând; pentru ca binele ce se face, întru slava lui Dumnezeu să se facă, iar
nu spre slava noastră. Şi atunci uşoare şi înălţătoare se fac toate poruncile,
dragostea lui Dumnezeu netezindu-le şi dezlegând toată osteneala lor. Iar
toată sârguinţa protivnicului aceasta este: a smulge mintea de la
pomenirea, frica şi dragostea lui Dumnezeu, aducând asupra ei cele
pământeşti şi amăgirile binelui cu părerea.
15. Avraam Patriarhul, primind pe Preotul lui Dumnezeu Melhisedec, i-a
adus din cele dintâi pârgi ale roadelor şi aşa a dobândit binecuvântarea
(Fac. 14, 18–20). Deci şi nouă ni se cuvine a aduce mai întâi lui Dumnezeu
vârfurile şi pârga tuturor mişcărilor noastre, adică mintea însăşi, ca jertfă
arsă şi sfinţită, şi întâile gânduri drepte să le dăm pomenirii Lui,
îndeletnicindu-ne neîncetat în dragostea şi dorirea cea mai presus de fire.
Şi aşa, ajutaţi de Darul dumnezeiesc, vom primi creştere şi sporire în toate
zilele, iar sarcina poruncilor ni se va arăta uşoară şi curată.
16. Iar să ştii, iubite, că faptele bune sunt legate una de alta ca nişte zale
sfinţite: rugăciunea de dragoste, dragostea de bucurie, bucuria de blândeţe,
blândeţea de smerita cugetare, smerita cugetare de slujire, slujirea de
nădejde, nădejdea de credinţă, credinţa de ascultare, ascultarea de
prostime. Şi asemenea şi cele potrivnice sunt legate între ele: iuţimea de
ură, ura de mândrie, mândria de slava deşartă, slava deşartă de necredinţă,
necredinţa de învârtoşarea inimii, aceasta de lenevire, lenevirea de
1249
trândăvie, trândăvia de mâhnire, mâhnirea de nerăbdare, iar nerăbdarea de
iubirea de dulceţi.
17. Tot binele pe care îl face omul, vicleanul se sileşte a-l întina,
amestecând în el sămânţa sa: mărirea deşartă, părerea de sine, cârtirea sau
altă patimă asemenea; pentru ca binele să nu se facă numai pentru
Dumnezeu, nici din osârdie curată. Pentru că Avel a adus jertfă lui
Dumnezeu din săurile şi cele întâi născute ale oilor, iar Cain a adus şi el
din roadele pământului, dar nu din cele dintâi; şi pentru aceasta Dumnezeu
a privit spre jertfa lui Avel, iar spre a lui Cain nu a luat aminte (Fac. 4, 5).
Dintru aceasta învăţăm că este bine care nu se face bine, când se face cu
lenevire, cu nebăgare de seamă sau nu pentru Dumnezeu, şi pentru aceasta
nu este bine primit înaintea Lui.
18. Cap al toată buna sârguire și vârf al îndreptărilor este îndeletnicirea
rugăciunii, prin care ne facem părtași și câștigători ai tuturor celorlalte
bunătăți, chemând pe Dumnezeu și întinzându-ne către El cu mână
împreună-lucrătoare. Căci prin rugăciune se face împărtășirea lucrării celei
prea tainice și împreunarea dragostei către Dumnezeu, precum și sfințirea
minții celei una, prin dragostea cea negrăită către Domnul, în care se
învrednicesc cei ce se roagă cu adevăr. Pentru aceasta zice Scriptura: „Dat-
ai veselie în inima mea” (Ps. 4, 7), iar Însuși Domnul arată taina zicând:
„Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Iar a fi
împărăția înlăuntru nu arată altceva decât veselia cea cerească a Duhului,
lucrată în sufletele cele vrednice; căci desfătarea, bucuria și veselia cea
întru Duhul, de care sfinții se vor împărtăși întru lumină veșnică, în
împărăția lui Hristos, se dau încă de aici, ca logodire și început, prin
împărtășirea lucrătoare a Duhului. Aceasta o mărturisește și dumnezeiescul
Apostol, zicând: „Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ne
mângâie cu mângâierea cu care și noi suntem mângâiați de Dumnezeu” (II
Cor. 1, 4). Și iarăși: „Inima mea și trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul
cel viu” (Ps. 83, 2); și: „Ca din untdelemn și din grăsime să se sature
sufletul meu” (Ps. 62, 6). Toate aceste cântări, deși felurite în cuvinte, la

1250
una și aceeași lucrare duc, arătând limpede veselia și mângâierea
lucrătoare a Duhului.
19. Și precum rugăciunea este mai mare decât toate celelalte lucrări, tot
astfel mai multă durere, grijă și trezvie se cer de la cel ce se îndeletnicește
cu dânsa, ca nu cumva, prin vreo furare tainică a răutății, să fie prins în
ispite mari și ascunse ale vicleanului. Pentru aceasta îi este de trebuință o
trezvie și mai mare, ca roadele dragostei, ale smeritei cugetări, ale
prostimii, ale bunătății și ale dreptei socotințe să răsară pururea în
așteptarea rugăciunii; iar darul lui Dumnezeu și sporirea cea dinainte să se
arate vădit, spre a îndemna și pe ceilalți la aceeași râvnă.
20. De aceea ne poruncește Apostolul: „Neîncetat să vă rugați” (I Tes. 5,
17), iar Domnul, învățându-ne stăruința, zice: „Au nu va face Dumnezeu
izbăvire celor ce strigă către El ziua și noaptea?” (Luca 18, 7). Căci, spune
Evanghelia, „le grăia pildă, că se cade totdeauna a se ruga și a nu
deznădăjdui” (Luca 18, 1). Și precum cel ce alege rugăciunea ca lucrare de
căpetenie trebuie să aleagă și nevoință mai mare și întindere nebiruită, tot
așa să știe că sub îndeletnicirea rugăciunii se află multe piedici ale răutății:
somnul, trândăvia, greutatea trupului, împrăștierea gândurilor,
nestatornicia minții, slăbănogirea sufletului și multe alte uneltiri ale
vrăjmașului.
21. Pentru aceasta, cu toată osârdia, trezvia și răbdarea, cu nevoința
sufletului și durerea trupului, se cuvine celui ce se sârguiește spre
rugăciune să se întărească, necedând abaterilor gândurilor, nici somnului
mult, nici trândăviei, nici slăbănogirii, nici tulburării și glasurilor fără
rânduială, nici altor asemenea împrăștieri ale cugetului. Căci de nu se va
sili omul să se trezvească cu de-amănuntul, împotrivindu-se materiei
gândurilor celor de prisos și ispitindu-le pe toate prin dreaptă socoteală, nu
va putea opri mintea de la rătăcire. Fiindcă răutatea amăgește prin chipuri
nevăzute, iar pe cei ce încă nu pot stărui la rugăciune îi abate prin
meșteșugiri viclene, stricând lucrarea cea bună și dând-o în mâinile
vrăjmașului.

1251
 22. Iar dacă smerita cugetare, dragostea, prostimea și bunătatea nu
împodobesc rugăciunea noastră, atunci nici rugăciunea, ba nici chipul
rugăciunii, nu ne poate folosi. Și nu grăim numai despre rugăciune, ci
despre toată osteneala și durerea: despre feciorie, post, priveghere,
cântarea psalmilor, slujire și orice altă lucrare săvârșită pentru bine. Căci
dacă nu vom avea întru noi roadele dragostei, ale păcii, ale bucuriei, ale
prostimii și ale smeritei cugetări, ale blândeții, ale nerăutății, ale credinței,
ale îndelungii răbdări și ale iubirii de înțelepciune, toate ostenelile noastre
se fac fără folos. Fiindcă ostenelile se primesc pentru dobândirea roadelor,
iar dacă roadele lipsesc, lucrarea este cu adevărat de prisos. Pentru aceasta
se aseamănă unii ca acele cinci fecioare nebune, care, neavând în inimile
lor untdelemnul duhovnicesc, adică lucrarea Duhului în bunătăți, au fost
numite nebune și au fost închise afară din cămara împărătească, nimic
folosind din fecioria lor (cf. Matei 25). Căci, precum în lucrarea viei toată
sârguința și osteneala se pune pentru nădejdea roadelor, iar fără rod se
dovedește zadarnică, tot astfel, dacă nu avem întru noi roadele Duhului, pe
care Apostolul le numește, „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare,
bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea” (Gal. 5, 22), și
dacă nu avem mărturia simțirii duhovnicești, atunci de prisos se arată
rugăciunea, fecioria, privegherea și cântarea psalmilor. Căci ostenelile și
durerile sufletului și ale trupului se cuvine a fi suferite pentru nădejdea
roadelor duhovnicești, iar aducerea roadelor în faptele cele bune este
desfătarea duhovnicească cea cu dulceață nestricăcioasă, lucrată de Duhul
cel negrăit în inimile smerite și credincioase. Iar dacă cineva, din lipsă de
cunoștință, va socoti ostenelile sale drept roade ale Duhului, să nu fie: o,
vai!, mângâindu-se pe sine și amăgindu-se, lipsit fiind cu adevărat de
marile roade ale Duhului, deși i se pare că le are.
23. Precum cel ce s-a dat cu totul păcatului, lucrând patimile cele afară
de fire ale necinstirii, neînfrânarea, curvia, lăcomia, ura, vicleșugul și toate
celelalte izvodiri ale răutății, le săvârșește cu desfătare și dulceață, ca pe
unele ce i se par a fi firești, tot așa și cel ce este întru adevăr creștin și a
ajuns la săvârșire lucrează toate faptele cele bune și toate roadele Duhului,

1252
cele mai presus de fire, dragostea, pacea, răbdarea, credința, smerenia și tot
neamul cel cu adevărat aurit al bunătăților, cu multă desfătare și cu
îndulcire duhovnicească, fără durere și cu lesnire, ca pe unele ce îi sunt
acum firești. Nu de aceea se mai luptă cu patimile răutății, ca unul ce s-ar
afla încă în robie, ci ca unul ce a fost desăvârșit izbăvit de Domnul și de
Duhul cel Preabun, primind pacea cea desăvârșită a lui Hristos și veselia în
inimă. Acesta este cel ce s-a lipit de Domnul și s-a făcut cu El un Duh,
după cuvântul Apostolului: „Cel ce se lipește de Domnul este un duh cu
El” (I Cor. 6, 17).
24. Iar cei ce nu pot încă a se încredința pe sine deplin lucrării
rugăciunii, din pricina prunciei lor duhovnicești, se cuvine să primească
slujirea fraților cu cucernicie, cu credință și cu frică de Dumnezeu, ca pe o
poruncă dumnezeiască și ca pe o lucrare duhovnicească. Însă nu așteptând
plată de la oameni, nici cinste sau mulțumire, nici dând loc cârtirii, sau
înaltei înțelegeri, sau trândăviei, sau nebăgării de seamă, sau slăbănogirii,
ca nu cumva acest lucru bun să se întineze și să se strice; ci să fie făcut cu
cucernicie, cu frică și cu bucurie, ca să fie bine-primit la Dumnezeu.
25. O, dumnezeieștile îndurări și iubirea de oameni a Domnului! Cât de
adânc S-a pogorât către oameni, uneltind aceasta cu mare înțelepciune, ca
pe nimeni să nu-l lase fără plată pentru lucrul cel bun, ci pe toți să-i suie de
la cele mici către cele mai mari bunătăți, neîngăduind ca nici răsplătirea
unui pahar de apă rece să se piardă. Căci a zis: „Oricine va adăpa pe unul
din acești mai mici cu un pahar de apă rece, numai în nume de ucenic,
amin zic vouă, nu-și va pierde plata sa” (Matei 10, 42). Și iarăși: „Întrucât
ați făcut unuia dintre aceștia mai mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).
Numai să fie ceea ce se face după Dumnezeu, iar nu după slava oamenilor;
pentru că Domnul a adăugat: „numai în nume de ucenic”, adică cu frica și
cu dragostea lui Hristos. Iar celor ce lucrează binele spre arătare,
mustrându-i și întărind cu hotărâri drepte, le spune: „Amin zic vouă, și-au
luat plata lor” (Matei 6, 5).
26. Prostimea, nerăutatea, smerenia, dragostea unuia către altul, bucuria
și pacea se cuvine să fie puse între frați ca o temelie neclintită, ca nu
1253
cumva, înălțându-ne unul asupra altuia sau cârtind, să arătăm osteneala
noastră ca fiind lipsită de înțelepciune. Nici cel ce stăruie neîncetat în
rugăciune să nu se înalțe asupra celui ce nu poate face asemenea, nici cel
ce s-a dat slujirii fraților să nu cârtească împotriva celui ce se
îndeletnicește cu rugăciunea. Căci dacă printr-o asemenea prostime s-ar
aduce dragoste unul către altul, atunci prisosința celor ce se roagă ar
împlini lipsa celor ce slujesc, iar prisosința celor ce slujesc ar împlini lipsa
celor ce se roagă, împlinindu-se astfel cuvântul: „Celui ce a avut mult nu i-
a prisosit, și celui ce a avut puțin nu i-a lipsit” (II Cor. 8, 15).
27. Atunci se face voia lui Dumnezeu „precum în cer, așa și pe pământ”
(Matei 6, 10), când nu ne înălțăm unul asupra altuia, și când nu numai fără
pizmuire, ci cu prostime, cu împărtășirea dragostei, a păcii și a bucuriei, ne
unim unii cu alții, socotind sporirea aproapelui ca fiind sporirea noastră, iar
lipsa lui ca pe o pagubă proprie.
28. Cel ce se află cu lenevire în rugăciune, sau cu slăbănogire și
nebăgare de seamă în slujirea fraților ori în orice alt lucru săvârșit după
Dumnezeu, acela este numit de Apostol nelucrător și judecat nevrednic
chiar și de pâinea cea trupească. Căci a zis: „Cel ce nu lucrează, nici să nu
mănânce” (II Tes. 3, 10). Și iarăși, Scriptura arată că nelucrarea naște
multă răutate. De aceea se cuvine fiecăruia ca, în orice lucru făcut după
Dumnezeu, să aducă rod și să se rânduiască cu sârguință măcar către una
dintre bunătăți, ca nu cumva, aflându-se fără rod, să rămână cu totul
neîmpărtășit de bunătățile cele veșnice.
29. Iar către cei ce grăiesc că este cu neputință a ajunge la săvârșire, sau
la slobozirea patimilor deodată, sau la dobândirea plinirii și împărtășirii
Duhului celui Preabun, se cuvine a aduce mărturia dumnezeieștilor
Scripturi și a-i arăta ca fiind în rătăcire, vorbind cu minciună și cu mare
primejdie. Căci Domnul a zis: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel
ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48), arătând curăția cea desăvârșită; și
iarăși: „Vreau ca acolo unde sunt Eu, și aceștia să fie cu Mine, ca să vadă
slava Mea” (Ioan 17, 24). Acestea sunt cuvintele Celui ce a zis: „Cerul și
pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Marcu 13, 31). Și
1254
Apostolul mărturisește același scop: „Ca să înfățișăm pe tot omul
desăvârșit întru Hristos” (Col. 1, 28), și iarăși: „Până vom ajunge toți la
unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul
desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Privind
astfel către săvârșire, două lucruri prea bune se nasc: pe de o parte, o
neîncetată însetare și nevoință de a alerga către această măsură și această
înălțime; pe de altă parte, păzirea de mândrie, prin socotirea de sine ca mic
și nevrednic, din pricina neajungerii încă la desăvârșire.
30. Cei ce grăiesc acestea, zice, din trei chipuri își împreunează
sufletului cea mai mare vătămare. Mai întâi, pentru că se află necrezând
Scripturilor celor de Dumnezeu insuflate; apoi, pentru că nu pun înainte
scopul cel mai mare și mai desăvârșit al creștinătății și nici nu se întind
către acela a ajunge, neavând durere și sârguință, nici flămânzire și
însetoșare de dreptate, ci mulțumindu-se numai cu chipurile și năravurile
cele dinafară și cu puține îndreptări, rămân lipsiți de fericita nădejde a
săvârșirii și de curățirea cea deplină a patimilor. Iar a treia vătămare este
aceasta: că, părându-li-se că au ajuns la margine prin îndreptarea puținelor
fapte bune, precum s-a zis, și neosteneindu-se spre cea desăvârșită, nu
numai că nu pot avea smerenie adevărată, nici sărăcie duhovnicească, nici
zdrobire a inimii, ci, îndreptățindu-se pe sine ca și cum ar fi ajuns deja, nu
mai primesc niciodată nici înainte-sporire, nici adăugire în cele bune.
31. Iar pe cei ce socotesc că este cu neputință această îndreptare care se
face în oameni prin Duhul, adică zidirea cea nouă a inimii curate,
Apostolul îi arată limpede, asemănându-i cu cei ce, din pricina necredinței,
nu s-au învrednicit a intra în pământul făgăduinței și ale căror oase au
căzut în pustie, după cum este scris: „Celor ce, pentru necredință, nu s-au
învrednicit să intre în pământul făgăduinței, oasele le-au căzut în pustie”
(Evrei 3, 18). Căci ceea ce acolo, după chipul arătat, era pământul
făgăduinței, aceasta este aici, după adevărul ascuns, izbăvirea de patimi, pe
care Apostolul o arată ca fiind sfârșitul întregii porunci; și acesta este cu
adevărat pământul cel adevărat al făgăduinței. Pentru aceasta, toate cele
dinafară au fost date ca închipuire, iar Dumnezeiescul Apostol Pavel,
1255
întărind cu putere pe ucenici, ca nu cumva cineva să fie prins de
înțelegerea necredinței, zice: „Luați aminte, fraților, ca nu cumva să fie în
vreunul din voi inimă vicleană a necredinței, ca să se depărteze de la
Dumnezeul cel viu” (Evrei 3, 12). Iar această depărtare nu o pune
Apostolul ca lepădare fățișă de Dumnezeu, ci ca necredință în făgăduințele
Lui. Pentru aceasta, arătând prin închipuire cele ale iudeilor și potrivindu-
le cu adevărul, aduce iarăși zicând: „Unii, auzind, L-au amărât; dar nu toți
cei ce au ieșit din Egipt prin Moise. Și pe cine a urât patruzeci de ani? Oare
nu pe cei ce au păcătuit, ale căror oase au căzut în pustie? Și cărora S-a
jurat că nu vor intra în odihna Lui, dacă nu celor ce n-au crezut? Și vedem
că n-au putut intra din pricina necredinței” (Evrei 3, 16–19). Și iarăși
adaugă: „Să ne temem dar, ca nu cumva, rămânând făgăduința de a intra în
odihna Lui, să se pară cuiva dintre voi că a rămas în urmă; căci și nouă ni
s-a binevestit ca și acelora, dar cuvântul auzirii nu le-a folosit, nefiind
amestecat cu credință în cei ce l-au auzit; pentru că intrăm în odihnă noi,
cei ce am crezut” (Evrei 4, 1–3). Și după puțin: „Să ne sârguim dar să
intrăm în odihna aceea, ca nu cumva cineva să cadă în aceeași pildă a
neascultării” (Evrei 4, 11). Iar care este această adevărată odihnă a
creștinilor, dacă nu izbăvirea de patimile păcatului și sălășluirea deplină și
lucrătoare a Preabunului Duh în inima cea curată? Pentru aceasta,
aducându-i iarăși către credință, zice: „Să ne apropiem cu inimă adevărată,
în deplinătatea credinței, curățiți fiind cu inimile de cugetul cel viclean”
(Evrei 10, 22); și iarăși: „Cu cât mai mult sângele lui Iisus va curăți
cugetul vostru de lucrările cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui
viu” (Evrei 9, 14). Așadar, se cuvine nouă să mărturisim oamenilor
nemăsurata bunătate a lui Dumnezeu, întărind ca slugi credincioase și
bine-știutoare făgăduințele Lui, ca măcar dacă, din lenevire sau neputința
voii slobode, nu ne-am dat deodată Celui ce ne-a făcut, nici nu am
dobândit măsurile cele mari și desăvârșitoare ale bunătății, totuși, pentru
credința cea dreaptă și sănătoasă, să putem afla oarecare milă.
32. Lucrarea rugăciunii și a cuvântului, săvârșită cu cuviință, covârșește
toată bunătatea și toată porunca, iar pentru aceasta Însuși Domnul este

1256
martor. Căci intrând în casa Martei și a Mariei, Marta se îndeletnicea cu
multă slujire, iar Maria, șezând lângă picioarele Domnului, se ospăta cu
dulceața cuvântului dumnezeiesc; și, prihănindu-o sora sa că nu-i ajută,
apropiindu-se de Hristos, El a pus-o pe aceasta mai înainte, zicând:
„Marto, Marto, te îngrijești și spre multe te silești, dar de un lucru este
trebuință; iar Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la dânsa”
(Luca 10, 38–42). Aceasta însă s-a zis nu ca să fie lepădat lucrul slujirii, ci
ca cel mai mare să fie pus înaintea celui mai mic. Căci Însuși Domnul
rabdă slujirea, ba chiar o lucrează, spălând picioarele ucenicilor și
poruncind acestora să facă la fel unii către alții: „Deci, dacă Eu, Domnul și
Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați
picioarele unii altora” (Ioan 13, 14). Nu numai aceasta, ci și pe Apostoli îi
vei afla, la început, slujind meselor, iar mai apoi punând înainte lucrarea
cea mare a rugăciunii și a cuvântului; căci au zis: „Nu este cu dreptate ca
noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor; ci să alegem
bărbați plini de Duhul Sfânt pentru slujirea aceasta, iar noi să stăruim în
rugăciune și în slujirea cuvântului” (Faptele Apostolilor 6, 2–4). Vezi dar
cum cele dintâi au fost judecate mai înainte decât cele de a doua, deși
amândouă sunt odrasle ale aceleiași bune rădăcini și se hrănesc din aceeași
lucrare dumnezeiască.
33. Celor ce voiesc a se supune Cuvântului lui Dumnezeu și a lucra
rodul cel bun, acestea le sunt semnele: suspinul cel din inimă, plângerea
cea cu durere, întristarea cea după Dumnezeu, liniștea minții, plecarea
capului, rugăciunea neîncetată, tăcerea cu înțeles, răbdarea în necazuri,
tânguirea cea dureroasă, durerea inimii care se naște din buna-cinstire. Iar
lucrările lor sunt: privegherea, postirea, înfrânarea, blândețea, îndelunga-
răbdare, rugăciunea neîncetată, cugetarea Scripturilor dumnezeiești,
credința, dragostea, bunătatea, înfrumusețarea sufletului și toată lumina
care este Domnul. Iar celor ce nu aduc roada vieții, semnele le sunt
acestea: trândăvirea, înălțarea de sine, risipirea privirii, neluarea-aminte,
cârtirea, îngâmfarea; iar lucrările lor: mâncarea cu îmbuibare, iuțimea,
mânia, clevetirea, trufia, cuvântarea fără de vreme, necredința,

1257
nestatornicia, uitarea, tulburarea, câștigul urât, iubirea de argint, pizma,
obrăznicia, nepăsarea, bârfirea, râsul fără de vreme, slava deșartă și tot
întunericul care este Satana.
34. După rânduiala cea mai dumnezeiască, zice, vicleanul nu a fost
trimis îndată în gheena cea sortită lui, ci, pentru ispitirea omului și pentru
cercarea voii celei slobode, a fost lăsat; ca, fără voie, pe Sfinți, prin
răbdare, să-i facă mai iscusiți și mai drepți și pricină de mai mare slavă să
li se facă lor. Iar prin voia sa cea rea și prin scornirile împotriva Sfinților,
să-și lucreze sieși muncă mai dreaptă și mai grea, după cuvântul
Apostolului: „Ca păcatul să se arate peste măsură de păcătos” (Rom. 7,
13).
35. Înșelând vrăjmașul pe Adam și stăpânindu-l astfel, a luat și
stăpânirea cea dată lui; căci boier al veacului acestuia și stăpân al celor
văzute fusese omul pus de la început de Dumnezeu. Căci nici focul nu
putea împotriva lui, nici apa nu-l cufunda, nici fiara nu-l vătăma, nici cele
purtătoare de otravă nu lucrau asupra lui. Iar după ce s-a supus înșelării, și-
a dat începătoria celui ce l-a înșelat. Pentru aceasta, fermecătorii și
vrăjitorii, după lucrarea cea potrivnică și după slobozirea lui Dumnezeu, se
arată făcători de minuni mincinoase; căci stăpânesc peste cele veninoase și
îndrăznesc chiar împotriva focului și apelor, precum cei din vremea lui Iani
și Iamvri, care s-au împotrivit lui Moise (Ieșire 7, 22), sau precum Simon
vrăjitorul, care s-a ridicat împotriva lui Petru, căpetenia Apostolilor
(Faptele Apostolilor 8, 9).
36. Mi se pare, zice, că și fața lui Adam cea dintâi, strălucind asemenea
feței lui Moise, văzând-o vrăjmașul, s-a rănit de ea cu putere, socotind în
sine stricarea împărăției sale; după cum arată și cuvântul Apostolului:
„Moartea a împărățit de la Adam până la Moise și peste cei ce nu
păcătuiseră” (Rom. 5, 14). Căci fața lui Moise cea preaslăvită era chip și
pildă a feței omului celui dintâi zidit de mâinile lui Dumnezeu. Pe aceasta
văzând-o moartea, adică diavolul, pricinuitorul morții, a socotit că își
pierde împărăția, iar în vremea Domnului aceasta s-a și împlinit în adevăr.
De aceea, creștinii cei nemincinoși de acum se îmbracă întru această slavă;
1258
și dinlăuntru moartea, adică patimile necinstirii, încetează de la dânșii,
neputând a mai lucra în ei, fiindcă slava Duhului, simțită și adevărată,
strălucește în sufletele lor. Iar la învierea cea de apoi, desăvârșit va înceta
și moartea trupească.
37. Prin femeie, ca printr-o unealtă, înșelând de asemenea vrăjmașul pe
Adam, l-a lipsit de slava cu care era îmbrăcat și astfel s-a aflat gol și și-a
văzut necuviința, pe care mai înainte nu o vedea, fiindcă înțelegerea lui se
desfăta în frumusețile cele cerești. Iar după cădere, înțelegerile lui s-au
făcut pământești și târâtoare, și mintea cea bună și simplă s-a înfășurat cu
înțelegerea trupească a răutății. Iar închiderea Raiului, sabia cea de foc și
heruvimul pus să păzească intrarea, acestea, deși s-au făcut și în chip
văzut, se află și în fiecare suflet după înțelesul cel ascuns; căci întunericul
ce înconjoară inima se aseamănă cu focul duhului lumesc, care nu lasă
mintea să vorbească cu Dumnezeu, nici sufletul să se roage, nici să creadă,
nici să iubească pe Domnul. Iar tuturor acestora ispita li se face învățător,
celor ce și-au încredințat curat pe sine Domnului, prin așteptarea rugăciunii
și prin buna întindere a pornirii împotriva luptătorului.
38. Toiag al învățăturii și curea a bătăilor este boierul veacului acestuia
pentru pruncii cei duhovnicești; căci lor, precum s-a zis și mai înainte, prin
necazuri și ispite li se mijlocește slavă mai mare și cinste sporită. Iar din
acestea, chiar de vor fi desăvârșiți, li se adaugă sporire; iar lui, diavolului, i
se pregătește osândă mai grea. Căci printr-o rânduială adâncă și minunată,
răul, fără voie, slujește binelui, precum s-a spus: celui bun îi ajută prin cele
ce nu sunt bune. Pentru că sufletelor celor iubitoare de Dumnezeu, chiar
mâhnirile cele cu părere li se prefac spre bine, după cuvântul Apostolului:
„Celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucrează spre bine” (Rom. 8,
28).
39. Pentru aceasta, zice, toiagul acesta al învățăturii a fost lăsat, ca într-
un cuptor de foc să se arate vasele: cele lămurite, prin arderea focului, să
se facă mai tari și mai iscusite, iar cele neiscusite, fiind slabe și de zdrobit,
să se zdrobească, neputând suferi lucrarea focului. Însă acesta, fiind rob și
zidire a Stăpânului, ispitește nu după părerea sa, nici după voia sa, ci
1259
numai pe cât voia cea stăpânească îi îngăduie și îi slobozește prin
iconomie. Căci Dumnezeu, cunoscând cu amănuntul cele ale tuturor și
știind măsura puterii fiecăruia, atât îi îngăduie fiecăruia a fi ispitit, cât
poate purta; după cum și Apostolul întărește zicând: „Credincios este
Dumnezeu, Care nu va lăsa pe voi să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci
va face împreună cu ispita și ieșirea, ca să puteți suferi” (1 Cor. 10, 13).
40. Cel ce caută, după glasul Domnului, și bate și până în sfârșit cere,
dobândește ceea ce cere; însă îndrăzneala aceasta se cuvine a o avea cu
mintea și cu limba neîncetat îndreptate către Dumnezeu, așteptând cu
stăruință, prin închinăciunea cea trupească și prin rugăciunea cea din
inimă, fără amestecare cu lucrurile lumești și fără îndulcire împreună cu
patimile răutății. Căci nemincinos este Cel ce a zis: „Toate câte veți cere în
rugăciune, crezând, veți lua” (Matei 21, 22). Iar cei ce grăiesc că, de ar
face cineva toate cele poruncite și totuși, așteptând, nu ar dobândi Darul în
veacul acesta, nimic nu ar fi folosit, rău gândesc și greșit grăiesc, punându-
se în dezacord cu Dumnezeieștile Scripturi. Căci nu este nedreptate la
Dumnezeu, ca cele cuvenite nouă fiind îndreptate, El Însuși să nu ia aminte
la cele ce sunt ale Sale. Numai sârguința aceasta să-ți fie ție: ca, atunci
când sufletul tău se va dezlega din acest trup stricăcios, să te afli nevoindu-
te, sârguindu-te, așteptând făgăduința, îngăduind, răbdând, crezând și
cercetând cu dreaptă socoteală. Și îți zic ție: nu fi necredincios; căci vei
merge cu bucurie, vei avea îndrăzneală și vrednic te vei afla de Împărăție.
Pentru că cel ce în acest chip, prin subțirimea credinței și prin osârdia
iubitoare de Dumnezeu, se unește încă de acum cu Domnul, este socotit ca
fiind deja împreună cu El. Căci precum „cel ce caută la femeie spre a o
pofti, iată, a preacurvit cu ea în inima sa” (Matei 5, 28), deși trupește nu s-
a spurcat, totuși ca preacurvar este socotit; așa și cel ce s-a întors cu inima
de la cele viclene și, prin dorire și căutare, se lipește de Domnul, prin
îndeletnicirea rugăciunii și prin dragostea cea iubitoare de Dumnezeu, ca și
cum ar fi deja unit cu Dumnezeu este socotit. Mare Dar are unul ca acesta
de la Dumnezeu: îndată a sări la rugăciune prin osârdia cea bună și prin
petrecerea cea iubitoare de bunătate. Căci dacă dorirea unui pahar de apă

1260
rece nu rămâne fără plată, cu cât mai mult nu vor fi răsplătiți cei ce ziua și
noaptea iau aminte la Dumnezeu, se sârguiesc și așteaptă, și nu vor primi
cele ce li s-au făgăduit?
41. Către cei ce nu se dumiresc, zicând: Ce este că, în oarecare zi, mi se
întâmplă să urăsc pe fratele, ori să chibzuiesc în mine lucruri viclene, care
fără de voia mea par a se naște și a mă stăpâni?, acestora se cuvine a le
spune că toată nevoința și sârguința omului trebuie să fie aceea de a se
împotrivi neîncetat vicleanului și gândurilor celor rele; însă este cu
neputință ca, acolo unde încă se află întunericul patimilor și moartea
înțelegerii trupești, să nu se arate oarecare rodire a răutății, fie pe ascuns,
fie la vedere. Căci precum o rană din trup, până ce nu se vindecă
desăvârșit, nu încetează a da puroi sau umezeală, și, dacă este trecută cu
vederea, ajunge la putrezire și la stricarea întregului trup, tot astfel să
socotești și patimile sufletului: deși prin multă sârguință sunt stăvilite, ele
încă ard înlăuntru. Însă prin răbdarea nevoinței și prin Darul lui Hristos,
împreună cu lucrarea cea desăvârșită, ele își primesc vindecarea. Căci
există o tină ascunsă și un întuneric al patimilor, care, prin călcarea lui
Adam, a intrat în toată firea omenească, tulburând și spurcând sufletul și
trupul; însă precum fierul, înfocat și bătut, se curățește, sau aurul,
amestecat cu aramă și cu fier, se desparte prin foc, tot astfel și sufletul, prin
patimile cele curate ale Mântuitorului, fiind înfocat și lucrat de prea-bunul
Duh, se curățește de toată patima și de tot păcatul.
42. Precum mai multe făclii, aprinse din același untdelemn și dintr-un
singur foc, nu dau toate deopotrivă raza luminii, așa și Darurile, în felurite
îndreptări, dau raze diferite ale aceluiași Duh prea-bun. Sau precum într-o
cetate mulți locuiesc împreună, mâncând aceeași pâine și bând aceeași apă,
și totuși unii sunt prunci, alții bărbați, alții bătrâni, tot astfel este și
despărțirea între suflete. Sau precum grâul, semănat în aceeași țarină, dă
spice diferite, dar toate se adună în aceeași arie și se pun în aceeași jitniță,
așa să socotești și în învierea morților: despărțire va fi a slavei celor ce
înviază, fiecare fiind slăvit după vrednicia îndreptărilor și după măsura

1261
împărtășirii Duhului, precum Apostolul spune: „Stea de stea se deosebește
în slavă” (1 Cor. 15, 41).
43. Deși stelele sunt deosebite între ele, toate însă strălucesc cu adevărat;
iar chipul acesta se arată spre învățătură, ca fiecare să se sârguiască a-și
spăla păcatul ce locuiește înlăuntru, fiind născut prin Duhul Sfânt. Căci
nașterea aceasta duhovnicească are chipul desăvârșirii în mădulare și în
înfățișare, dar nu încă în putere și în deplină măsură, până ce omul nu
ajunge „la bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efes. 4,
13). Pentru aceasta, cele ale prunciei sunt chemate a înceta, precum
Apostolul spune: „Când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale pruncului”
(1 Cor. 13, 11). Căci cel ce sporește către desăvârșirea îndreptărilor
evanghelice leapădă pruncimea sa, precum omul ajuns la maturitate nu mai
primește hrana și cuvintele copilărești.
44. Cel ce se naște după Duh este, într-un anumit chip, desăvârșit,
precum și pruncul este desăvârșit în întregimea mădularelor sale; însă
Domnul nu dă Darul ca omul să cadă în păcat, ci omul singur se face
pricinuitor al relelor sale, neumblând după Dar. Căci prin lenevire, prin
nebăgare de seamă, prin mândrie și părere de sine, omul alunecă din ale
sale. Pentru aceasta și Apostolul spune: „Ca să nu mă înalț, mi s-a dat mie
ghimpe în trup, îngerul Satanei” (2 Cor. 12, 7). Vezi dar că nici cei ajunși
la măsuri înalte nu sunt lipsiți de încercare. Căci dacă omul nu ar da
pricină, Satana nu l-ar stăpâni cu sila; și de aceea omul nu este silit nici
către Hristos, nici către potrivnic, ci prin voia sa se pleacă uneia sau alteia
dintre părți. Darul Duhului este pus înainte până la sfârșit de partea lui
Hristos; iar omul, chiar dacă s-a făcut părtaș Duhului, de sine atârnă dacă
va merge înainte sau se va întoarce înapoi.
45. De multă dreaptă socoteală are trebuință iubitorul de fapta bună, ca
să poată cunoaște despărțirea binelui de rău și meșteșugirile cele de multe
feluri ale vicleanului, care obișnuiește a înșela pe mulți prin năluciri ce par
binecuvântate. Pentru aceasta este trebuință de încercare tare și statornică.
Căci precum cineva, ispitind curăția femeii sale, se bucură mai mult de
împotrivirea ei, așa și sufletul trebuie să stea tare în fața arătărilor, chiar de
1262
s-ar înfățișa sub chip de lumină. Nu degrabă să te dai pe tine ușurimii
gândului, nici chiar dacă ar fi arătări îngerești, ci să le supui unei cercări
aspre. Căci Satana, după Apostol, „se preface în înger al luminii” (2 Cor.
11, 14), însă nu poate lucra roadele Darului: dragostea, bucuria, pacea,
smerenia, blândețea, curăția inimii și ura față de lume, care sunt semnele
adevărate ale lucrării Duhului, după cum spune Apostolul: „Roada Duhului
este dragostea, bucuria, pacea…” (Gal. 5, 22). Din lucrare vei cunoaște
deci dacă lumina ce strălucește în sufletul tău este de la Dumnezeu sau din
înșelarea potrivnicului; căci precum vinul și oțetul seamănă la vedere, dar
se deosebesc prin gust, așa și sufletul, prin simțirea lăuntrică, poate
deosebi Darul Duhului de nălucirile străine.
46. Cu multă luare-aminte și cu cercare înaintea ochilor sufletului se
cuvine a viețui omul, ca nu cumva, chiar și prin cea mai mică neatenție, să
ajungă robit puterii potrivnicului. Căci precum, dacă o parte a dobitocului
este prinsă în cursă, toată fiara este silită a se gârbovi și a ajunge sub
mâinile vânătorului, tot astfel și sufletului i se întâmplă, de la vrăjmaș, să
fie cuprins în întregime, dacă printr-o mică slăbire se lasă prins. Și aceasta
o arată limpede Prorocul, zicând: „Cursă au gătit picioarelor mele și au
gârbovit sufletul meu” (Ps. 34, 6).
47. Se cuvine celui ce voiește „prin cea strâmtă ușă a intra în casa celui
tare și vasele lui a le răpi” (Mat. 12, 29) să nu binevoiască în buna pătimire
a trupului, nici să se lase umflat de puterea sa, ci să se împuternicească
întru prea-bunul Duh, având necontenit în pomenire cuvântul care spune
că „trupul și sângele nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (1 Cor. 15,
50). Iar cum se cuvine a se împuternici cineva în Duh, ne învață Apostolul,
zicând că „înțelepciunea lui Dumnezeu se socotește nebunie la oameni” (1
Cor. 2, 14). Și iarăși Prorocul spune despre Fiul Omului: „L-am văzut pe
El și nu avea chip, nici frumusețe; disprețuit era și lepădat de oameni” (Is.
53, 3). Pentru aceasta, cel ce voiește a se face fiu al lui Dumnezeu trebuie
mai întâi să se smerească asemenea Lui, socotindu-se pe sine nebun și
necinstit, neîntorcându-și fața de la ocări și de la scuipări, nepoftind slava
și frumusețea veacului acestuia, neavând unde să-și plece capul, socotindu-
1263
se pe sine lepădarea tuturor, luptându-se arătat și nearătat, cu gândul stând
neîncetat împotriva vrăjmașului. Și atunci Însuși Fiul lui Dumnezeu, Cel
ce a zis: „Voi locui întru voi și voi umbla” (2 Cor. 6, 16), Se va arăta inimii
aceleia și îi va da putere ca să lege pe cel tare, să-i răpească vasele și să
calce „peste aspidă și vasilisc, peste leu și balaur” (Ps. 90, 13).
48. Nu mică nevoință zace înaintea noastră, ca să rupem moartea care
lucrează înlăuntru. Căci deși este scris: „Împărăția lui Dumnezeu este
înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21), totuși se află și un vrăjmaș care, tot
înlăuntru fiind, luptă împotriva noastră și ne robește. Pentru aceasta să nu
slăbească sufletul nicidecum, până ce nu-l va omorî pe cel ce îl robește
Atunci va fugi toată durerea și întristarea și suspinul, și inima se va umple
de apa vieții, precum s-a făgăduit prin Proroc: „Eu voi da apă celui însetat”
(Is. 44, 3), iar Domnul Însuși a zis: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi
da Eu nu va mai înseta în veac” (Ioan 4, 14).
49. Sufletul robit trândăviei este vădit că este ținut și de necredință și
pentru aceasta petrece din zi în zi fără rod, neprimind cuvântul. El se înalță
pe sine cu visări și păreri, neînțelegând lupta cea dinlăuntru, fiind prins de
părere; iar părerea este robie a sufletului, neîngăduindu-i nicidecum să-și
cunoască neputința.
50. Precum pruncul nou-născut poartă chipul bărbatului desăvârșit, tot
astfel și sufletul este icoană a lui Dumnezeu, Ziditorul său. Și precum
copilul, crescând treptat, ajunge a-și cunoaște tatăl, iar la maturitate intră în
deplină împărtășire cu el și primește vistieria părintească, așa și sufletul era
chemat să sporească spre desăvârșire. Însă prin neascultare s-a pogorât în
adâncul uitării și al rătăcirii și s-a sălășluit la porțile iadului. De aceea,
fiind de multă vreme depărtat de Dumnezeu, nu mai putea să se apropie
singur de Ziditorul său. Pentru aceasta Dumnezeu l-a chemat mai întâi prin
Proroci, iar în cele din urmă Însuși a venit, a ridicat uitarea, a sfărâmat
porțile iadului și S-a făcut pildă sufletului, arătând calea prin care poate
ajunge la măsura vârstei și la desăvârșirea Duhului. Căci Cuvântul lui
Dumnezeu a fost ispitit, batjocorit, hulit, pălmuit și în cele din urmă
răstignit, arătând cum se cuvine să răbdăm ocara și moartea, făcându-ne
1264
„ca surdul și ca mutul” (Ps. 37, 14) și strigând către Dumnezeu: „De cele
ascunse ale mele curățește-mă… și nu mă vor stăpâni” (Ps. 18, 13–14). Și
astfel, curățindu-se, sufletul află pe Cel ce i-a supus toate și împărățește
împreună cu Hristos.
51. Dacă voiești, omule, să te întorci întru tine și să primești slava pe
care ai avut-o mai întâi și pe care ai pierdut-o prin neascultare, precum
atunci ai ascultat de sfatul vrăjmașului, tot astfel acum leapădă-l și
întoarce-te către Domnul. Însă să știi că „în sudoarea feței tale îți vei
câștiga pâinea” (Fac. 3, 19), căci câștigul fără osteneală nu este statornic.
Căci fără durere ai pierdut moștenirea și ai vândut-o vrăjmașului; pentru
aceasta, cu durere și osteneală se cuvine a o dobândi din nou. Să
cunoaștem dar ce am pierdut și să plângem precum Prorocul, căci
moștenirea noastră a trecut la străini. Și numai curățind gândurile și păzind
Biserica lui Dumnezeu neîntinată, vine Cel ce a făgăduit „a locui și a
umbla întru noi” (Lev. 26, 12).
52. Cuvântul rostit către Cain: „Gemând și tremurând vei fi pe pământ”
(Fac. 4, 12) este chip al tuturor păcătoșilor, căci sufletul care cade din
poruncă este plin de frică, tulburare și nestatornicie. Și vrăjmașul, prin
pofte și dulceață, clatină sufletul ca pe grâul în ciur. De aceea Domnul
spune celor ce urmează voilor lui: „Voi poftele tatălui vostru, diavolul,
voiți a le face; el este ucigaș de oameni dintru început” (Ioan 8, 44).
53. Dacă vederea împăratului pământesc este atât de dorită, cu cât mai
mult este dorită vederea Împăratului celui fără de moarte? Pentru aceasta,
cel ce a fost rănit de o picătură a Duhului celui bun se dezleagă de toată
prietenia lumii, ca să păstreze în inimă dorirea cerească. Puțini însă sunt
cei ce duc începutul bun până la sfârșit, căci mulți primesc Darul, dar,
nesuferind durerile și ispitele, se întorc în lume, fiind robiți de slăbiciune
sau de patimi pământești. Căci cei ce voiesc să ajungă la sfârșit nu suferă a
amesteca altă dragoste cu cea cerească.
54. Precum sunt mari și nepovestite bunătățile lui Dumnezeu, tot astfel
sunt trebuincioase și osteneala și nevoința. Pentru aceasta Domnul spune:

1265
„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia
crucea și să-Mi urmeze” (Luca 9, 23). Iar cei mai mulți oameni ar voi să
dobândească Împărăția și viața veșnică, dar fără a lepăda voile lor și fără a
se despărți de deșertăciunile ascunse ale inimii, care nu par vătămătoare,
dar opresc suirea către Dumnezeu.
55. Aceștia sunt cei care până la sfârșit rămân necăzuți și petrec
neclintiți, care au urât toate poftele lumii acesteia, pe sine înșiși, înălțările,
dulcețile și îndeletnicirile legate de ele. Căci aceasta este, cu adevărat,
lepădarea de sine: întrucât fiecare, prin propria voie, se scoate pe sine din
Împărăție, nealegând cu adevărat osteneala, lepădarea de sine și petrecerea
lângă dragostea dumnezeiască, ci îndulcindu-se împreună cu cele ale
veacului acestuia și nepredând lui Dumnezeu întreaga atârnare a voii sale.
Iar această cunoaștere se face limpede printr-o pildă, ca una ce se ia din
viață. Pentru că omul, adesea socotind, nu se cunoaște pe sine, fiindcă cele
ce se întâmplă pornesc fără loc, dinlăuntru. Mai întâi, în inimă se seamănă
cele două gândiri, iar dreptarul și cumpăna fiecăruia, adică dragostea lui
Dumnezeu și dragostea lumii, se pleacă înlăuntru; și abia apoi se arată cele
din afară. Spre pildă: când cineva se află în strâmtorare cu fratele său, mai
întâi se luptă în sine și pune înainte două gânduri: să răspund sau să tac? să
întorc ocara sau să o rabd? Ținând minte porunca lui Dumnezeu, dar
nelepădându-se cu totul de slava sa. Și dacă măcar puțin atârnarea
prieteniei lumii va trage în jos cumpăna inimii, îndată cuvântul viclean iese
până la buze; apoi, ca un arc întins, mintea săgetează prin limbă pe
aproapele, iar uneori răul merge mai departe, până la uneltirea mâinilor,
până la rănire și chiar până la ucidere. Așa se poate vedea limpede de unde
începe această mică mișcare a sufletului și unde ajunge sfârșitul ei cumplit.
Și așa să înțelegi orice păcat și orice izvodire: răutatea momind și
mângâind voia sufletului prin poftele lumii și prin dulcețile trupului. Astfel
se săvârșește curvia, astfel furtul, astfel lăcomia, mărirea deșartă și tot
vicleșugul.
56. Și chiar izvodirile cele bune, de multe ori se săvârșesc pentru slava
deșartă, care este judecată de Dumnezeu deopotrivă cu furtul, cu
1266
nedreptatea și cu celelalte păcate mari. Căci este scris: „Dumnezeu a risipit
oasele celor ce plac oamenilor” (Ps. 52, 7). Întrucât vrăjmașul voiește să se
slujească chiar și de cele bune, fiind înșelător, îndărătnic și mult
meșteșugitor, căutând să amestece slava sa în lucrarea binelui și să o facă
nelucrătoare înaintea lui Dumnezeu.
57. Ceea ce cineva a iubit din lumea aceasta, aceea îi îngreunează
cugetul, îl trage în jos și nu-l lasă să se ridice. Căci atârnarea și cumpăna
voinței unui astfel de om sunt spânzurate din inimă spre cele de jos. De
aici se arată ispitirea tuturor creștinilor, fie că locuiesc în cetăți sau în
munți, în mănăstiri, în sate sau în pustietăți. Căci oricine este amăgit de
ceea ce iubește arată limpede că nu și-a dat încă toată dragostea lui
Dumnezeu. Unul iubește agoniseala, altul aurul, altul slujirea pântecelui și
poftele trupului; altul înțelepciunea cuvintelor pentru slava vremelnică;
unul iubește stăpânirea, altul cinstirile oamenilor; altul iuțimea și mânia,
pentru că s-a dat pe sine patimii; altul vorbirea deșartă, gluma, înălțarea
fără minte, sau învățătoria, ca să fie slăvit de oameni. Unul zace în
trândăvie, altul se desfată în podoaba hainelor; unul în somn, altul în
glumire; și fiecare se leagă de ceva mic sau mare din lume și nu se lasă
dezlegat. Căci spre patima împotriva căreia nu se ostenește cineva cu
bărbăție, aceea îl stăpânește cu adevărat și îi devine legătură și butuc al
cugetului, oprindu-l de la Dumnezeu. Iar sufletul care și-a îndreptat cu
adevărat toată pornirea către Dumnezeu își slobozește poftirea, se leapădă
de sine și nu mai urmează voilor minții sale.
58. Prin pilde se cuvine a ne învăța că omul piere cu voia sa. Căci pentru
dragostea unui lucru al lumii acesteia, cineva se aruncă în foc, se cufundă
în mare sau se dă robiei. Să fie pildă o casă sau o țarină aprinsă: cel ce
voiește să se mântuiască, îndată ce simte focul, fuge gol afară, lepădând
toate cele dinlăuntru și grijindu-se numai de sufletul său. Iar altul,
rămânând în casă ca să scoată vase, este cuprins de foc și piere împreună
cu ele. Vezi cum, din dragostea celor vremelnice, pe care le-a iubit mai
mult decât pe sine, a pierit cu voia sa? La fel, în mare: unul, voind să se
mântuiască, se dezbracă și se aruncă gol în apă și astfel își scapă viața; iar
1267
altul, vrând să salveze și hainele, se îneacă, pierzându-se pe sine pentru un
câștig mic. Sau iarăși, la năvălirea vrăjmașilor: unul, auzind, fuge îndată,
neluând nimic cu sine; iar altul, zăbovind pentru lucruri, este prins și dus
în robie. Vezi dar că, din lene și din lipirea de cele ale lumii acesteia, omul
rabdă pierzare, atât a trupului, cât și a sufletului, nu silit, ci prin propria
voie.
59. Puțini sunt cu adevărat aceia care au câștigat dragostea cea
desăvârșită către Dumnezeu și toate dulcețile și poftele lumii acesteia le
socotesc ca pe nimic, purtând cu îndelungă răbdare ispitele vicleanului;
însă nu se cuvine pentru aceasta nici a ne deznădăjdui, nici a ne lenevi de
la nădejdea cea bună. Căci, deși multe dintre corăbii suferă înecare, sunt
totuși unele care, trecând marea, ajung la liman; pentru aceasta avem
trebuință de multă credință, de răbdare, de rugăciune și de nevoință,
împreună cu flămânzirea și însetoșarea binelui, după dreapta înțelegere și
socoteală, nu numai acestea, ci și de grabnicie și de îndrăzneală în cerere.
Căci cei mai mulți dintre oameni, precum s-a zis și mai înainte, voiesc să
dobândească Împărăția fără osteneală și fără dureri; îi fericesc pe bărbații
cei sfinți și poftesc cinstea și darurile acestora, dar de necazurile, durerile
și pătimirile lor nu voiesc a se împărtăși. Însă aceasta o voiesc cu adevărat
și curvele, și vameșii, și tot omul; pentru aceasta sunt puse înainte ispitele
și năpăștile, ca să se arate cine sunt cu adevărat aceia care au iubit pe
Stăpânul lor și care, cu dreptate, vor dobândi Împărăția Cerurilor.
60. În necazuri, în pătimiri, în răbdare și în credință să socotești a fi
ascunse făgăduințele, slava însăși și dobândirea bunătăților celor cerești.
Căci și grâul, când este aruncat în pământ, sau pomul când este sădit,
trebuie mai întâi să stea în putrezire și în necinstire, și numai astfel să
primească podoaba cea de pe urmă și rodirea cea multă; fiindcă fără
această trecere prin cele smerite, nu s-ar fi îmbrăcat cu frumusețea cea de
apoi. Aceasta o mărturisește și Apostolul, zicând că „prin multe necazuri se
cade nouă a intra în Împărăția lui Dumnezeu” (Fap. 14, 21); iar Domnul
însuși spune: „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca
21, 19) și iarăși: „În lume necazuri veți avea” (Ioan 16, 33). Prin urmare,
1268
nu este cu putință dobândirea celor de sus fără trecerea prin cele de jos,
nici slava fără cruce, nici viața fără moartea cea după voia lui Dumnezeu.
61. Fiecare dintre noi, pe cât se va învrednici, prin credință și sârguință,
a se face părtaș Duhului Sfânt, pe atât se va slăvi și trupul său în ziua
aceea; căci ceea ce acum se învistieriește în suflet, atunci se va descoperi și
în afară, pe trup. Să luăm pildă din copaci: trecând iarna, când soarele
strălucește mai luminat și cu mai multă căldură, iar vânturile au suflat,
dinlăuntru odrăslesc și se îmbracă cu frunze, flori și roduri; asemenea și
floarea ierbii, ieșind din sânurile pământului, acoperă fața lui ca o haină de
bunăcuviință. Pentru aceasta a zis Cuvântul lui Dumnezeu că „nici
Solomon, în toată slava sa, nu s-a îmbrăcat ca una dintre acestea” (Mat. 6,
29). Toate acestea sunt chip, pildă și închipuire a celor ce se mântuiesc la
înviere. Căci pentru sufletele iubitoare de Dumnezeu, adică pentru creștinii
cei adevărați, luna cea dintâi a anului este Aprilie, prin care se arată
puterea învierii, după cum este scris: „Această lună va fi vouă întâia între
lunile anului” (Num. 28, 16). Atunci pomii cei goi se vor îmbrăca cu slava
care mai înainte era ascunsă înlăuntrul trupului, pentru că vor fi proslăviți
prin lumina cea negrăită care este deja în ei, adică prin puterea Duhului,
Care le va fi îmbrăcăminte, băutură, veselie, bucurie, pace și însăși viața
cea veșnică.
62. Fericitul Moisi a arătat chipul slavei Duhului prin strălucirea care
lumina fața lui, pe care nimeni dintre oameni nu putea a o privi, arătând
prin aceasta cum, întru învierea drepților, trupurile Sfinților se vor
proslăvi; iar de această slavă se învrednicesc încă de acum sufletele cele
credincioase ale Sfinților, întru omul cel dinlăuntru. Căci „noi, cu față
descoperită, adică prin omul cel dinlăuntru, slava Domnului o oglindim și,
întru aceeași închipuire, ne schimbăm la față din slavă în slavă” (2 Cor. 3,
18). Pentru aceasta s-a și scris că patruzeci de zile și patruzeci de nopți nu
ar fi putut să nu pomenească de hrană și de băutură, care sunt lucruri ale
firii omenești, de nu s-ar fi împărtășit de o altă hrană duhovnicească; hrană
din care și acum se împărtășesc sufletele cele sfinte, prin Sfântul Duh.

1269
 63. Slava cu care încă de aici se îmbogățesc sufletele Sfinților, aceea va
acoperi și va îmbrăca trupurile lor cele goale întru înviere și le va răpi sus
la Ceruri; și atunci sufletul și trupul se vor odihni împreună cu Dumnezeu,
întru Împărăție, în veci. Căci zidind Dumnezeu pe Adam, nu i-a pus aripi
trupești, precum păsărilor, fiindcă voia a-i dărui după înviere cele ale
Duhului, ca prin acestea să se ușureze și să se răpească unde Duhul ar voi.
Aceste aripi înțelegătoare sunt date încă de acum sufletelor Sfinților, care
le înalță spre înțelegerea cea cerească; căci alta este lumea creștinilor, și
alte sunt îmbrăcămintele lor, altă masa și altă îndulcire. Și pe Hristos Îl
știm că va veni din Ceruri să scoale pe cei adormiți din toate veacurile,
precum mărturisesc dumnezeieștile Scripturi; iar atunci, despărțindu-i în
două părți, pe cei ce au semnul Lui, adică pecetea Dumnezeiescului Duh,
pe aceștia de-a dreapta îi va pune și îi va chema, zicând: „Oile Mele
ascultă glasul Meu și Mă cunosc” (Ioan 10, 3). Atunci trupurile acestora se
vor îmbrăca cu slavă dumnezeiască, cu roadele faptelor bune și cu slava
Duhului pe care sufletele Sfinților au primit-o încă de aici; și astfel,
proslăviți cu lumină dumnezeiască, „vor fi răpiți întru întâmpinarea
Domnului, și pururea cu Domnul vor fi” (1 Tes. 4, 17).
64. Celor ce poartă grijă de viața creștinească și caută cum mai bine să o
îndrepteze, li se cuvine ca, mai întâi, cu toată osârdia să se nevoiască în
partea cea gânditoare, socotitoare și stăpânitoare a sufletului; căci ispitind
socoteala binelui și a răului și scoțând din firea cea curată patimile cele
streine care au intrat în ea, pot viețui nepoticniți, folosind ochiul socotelii
ca pe o mădulare lucrătoare, neîngăduind a se uni cu pricinile răutății. Voia
sufletului aceasta este: să păzească curate mădularele trupului de
vătămarea simțurilor, să oprească zarva lumii și să strângă înlăuntru
mădularele gândurilor, neîngăduind inimii să se rășchire în cele de jos, ci
adunându-le pe toate din împrăștiere, spre dulceața cea cerească. Iar dacă
Domnul va vedea pe cineva petrecând astfel, păzindu-se cu frică și cu
cutremur și slujind cu luare-aminte, îi trimite ajutorul Darului Său; căci ce
ar face Dumnezeu celui ce de bunăvoie se dă lumii și merge după poftele
sale?

1270
 65. Cele cinci fecioare înțelepte, care au luat în vasele inimii
untdelemnul cel strein de firea lor, adică Darul Duhului, au intrat în cămară
împreună cu Mirele; iar cele nebune, rămânând în firea lor, nu s-au trezit,
nici prin sârguință n-au dobândit untdelemnul bucuriei încă fiind în trup,
ci, adormite de nebăgare de seamă, de slăbănogire și de părerea dreptății,
au aflat închisă cămara Împărăției (Mat. 25). Aceasta pentru că erau ținute
de legătura și prietenia lumii, neavând dragostea cea desăvârșită dăruită
Mirelui celui ceresc. Iar sufletele care caută această sfințenie streină de
firea omenească își lipesc toată dragostea de Hristos: acolo umblă, acolo se
roagă, acolo gândesc și cugetă, lepădându-se de toate celelalte. Căci dacă
cele cinci simțiri ale sufletului, înțelegerea, cunoștința, socoteala, răbdarea
și mila, vor primi Darul Duhului și sfințenia Lui, atunci cu adevărat
fecioare înțelepte se vor arăta; iar dacă rămân doar în firea lor, nebune sunt
și fii ai lumii și ai mâniei.
66. Precum răutatea, fiind streină de firea noastră, a intrat în noi prin
călcarea omului celui dintâi și, cu vremea, s-a făcut ca o a doua fire, tot
astfel prin cele streine de firea noastră, adică prin Darul Duhului celui
ceresc, se cuvine a căuta întoarcerea la curățenia cea dintâi. Căci fără
multă rugăciune, credință, luare-aminte și întoarcere de la cele ale lumii,
fără sfințirea firii noastre prin dragostea Domnului și fără rămânerea
nepoticnită până la sfârșit în poruncile Lui, nu este cu putință dobândirea
Împărăției Cerurilor.
67. Un cuvânt subțire și adânc, pe cât îmi este cu putință, voiesc a spune:
Domnul, Cel nemărginit și neapropiat, Se face trup pentru bunătatea Sa cea
fără margini și, cum s-ar zice, Se micșorează pe Sine, Cel mai presus de
ființă, ca să Se poată amesteca cu zidirea Sa cea gânditoare, cu sufletele
Sfinților și cu Îngerii, spre a-i face părtași vieții celei fără de moarte a
Dumnezeirii Sale. Căci fiecare, după firea sa, este trup: îngerul, sufletul și
chiar diavolul, nu ca grosime, ci ca ipostas, formă și închipuire potrivită
subțirimii firii lor. Precum trupul gros îmbracă sufletul, așa sufletul, trup
fiind subțire, se unește cu mădularele trupului și prin ele lucrează toate cele
ale vieții. Astfel și bunătatea cea negrăită a lui Hristos Se face trup și
1271
cuprinde sufletele credincioase, făcându-Se „un Duh cu ele” (1 Cor. 6, 17),
ipostas către ipostas, pentru ca ele să viețuiască în Dumnezeirea Sa și să
ajungă la viața cea fără de moarte și la slava cea negrăită.
68. Cu un astfel de suflet Domnul, când voiește, Se face foc, arzând tot
răul din el, precum este scris: „Dumnezeul nostru este foc mistuitor” (Evr.
12, 29); iar alteori Se face odihnă negrăită, bucurie și pace, hrană și
îmbrăcăminte. Numai sârguința se cere de la noi: să-L iubim, să stăruim în
obiceiuri bune și, prin încercare și simțire, să primim vederea bunătăților
negrăite, „cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului
nu s-au suit” (1 Cor. 2, 9). Căci Domnul Se face hrană duhovnicească și
frumusețe nepovestită: „Eu sunt pâinea vieții” (Ioan 6, 35), și „cel ce va
bea din apa pe care Eu i-o voi da, izvor de apă vie se va face întru viața cea
veșnică” (Ioan 4, 14).
69. Așa zice: fiecăruia dintre preoți, proroci și sfinți li S-a arătat
Dumnezeu precum I-a fost voia și precum era de folos celui ce Îl vedea;
căci în alt chip S-a arătat lui Avraam, în alt chip lui Isaac, lui Iacov, lui
Noe, lui Daniil, lui Moisi, lui David și fiecăruia dintre proroci.
Micșorându-Se pe Sine și trup făcându-Se, precum s-a zis, schimbându-Se
la față și arătându-Se celor ce Îl iubeau, nu precum este El în firea Sa cea
neîncepută și necuprinsă, ci după măsura și puterea fiecăruia, pentru
dragostea Sa cea multă și negrăită pe care o avea către dânșii.
70. Sufletul care s-a învrednicit să se sălășluiască înlăuntrul său puterea
cea dintru înălțime, focul cel dumnezeiesc și dragostea cea cerească a
Preabunului Duh, avându-le amestecate în toate mădularele sale, se
dezleagă de toată dragostea cea lumească și meșteșugită și se slobozește
din legătura răutății. Căci precum fierul sau plumbul, aurul sau argintul,
dându-se focului se topesc și își leapădă împotrivirea firii lor, prefăcându-
se în moliciune și slăbiciune, iar chipul cel firesc îl părăsesc pentru puterea
focului; așa și sufletul, primind focul cel ceresc al dragostei Duhului, se
slobozește de toată pătimirea duhului lumesc și din învârtoșarea păcatului
se preface, mic socotind toate cele pământești și ca nimic vrednice le
judecă. Și dacă s-ar întâmpla ca pe cineva dintre frații săi să-l iubească cu
1272
desăvârșire, iar dragostea aceea l-ar împiedica de la dorirea dumnezeiască,
și de aceasta s-ar depărta sufletul cel prins de dorul ceresc. Căci dragostea
nunții trupești desparte și de tată, și de mamă, și de frați, măcar că iubirea
nu se stinge cu totul, ci se arată mai mult în faptă decât în alipire; iar toată
dorirea și dragostea se adună către cea cu care cineva viețuiește. Dacă,
așadar, dragostea trupească dezleagă prieteșugurile lumești, cu cât mai
mult cei răniți de dorul cel fără de patimă nu pot fi ținuți de vreo dragoste a
lumii acesteia?
71. Bun fiind Dumnezeu, iubitor de oameni și îndelung-răbdător, mult
așteaptă pocăința fiecăruia dintre cei ce greșesc, punând în Cer sărbătoare
pentru întoarcerea păcătosului; căci este scris: „Bucurie mare se face în
Cer pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15, 10). Iar dacă cineva,
văzând bunătatea aceasta și îndelunga Lui răbdare, defaimă porunca,
socotind că Dumnezeu nu pedepsește îndată greșelile, pocăința așteptând-
o, vai, mare pricină de osândă își adună; căci păcat peste păcat adăugând și
lenevire cu lenevire împreunând, împlinește hotarul fărădelegilor și cade
într-o prăbușire din care nu-și mai poate agonisi scăpare. Așa a fost în
Sodoma, unde, plinindu-se măsura păcatelor, a urmat focul dreptății
dumnezeiești; așa în vremea lui Noe, când pornirile neînfrânate și lipsa
pocăinței au adus pierzarea întregului pământ; așa cu egiptenii, care, deși
chemați prin pedepse la îndreptare, întorcându-se iarăși la răutate, au fost
cu totul pierduți; așa și cu Israel, care, ucigând prorocii și disprețuind
îndelunga răbdare, a fost lepădat, iar prorocia, preoția și slujirea s-au dat
neamurilor care au crezut.
72. Să alergăm, dar, cu osârdie la Hristos Cel ce ne cheamă și să ne
vărsăm inimile înaintea Lui, neîngăduind să cădem în deznădejde prin
înrăutățirea voii noastre; căci și aceasta este uneltire a vicleanului, ca prin
pomenirea păcatelor trecute să împingă sufletul spre pierzare. Ci să
socotim că, dacă Hristos, venind, a fost Doctor orbilor, șchiopilor, surzilor,
muților și morților, cu cât mai mult nu va vindeca orbirea cugetului,
slăbănogirea sufletului și surzenia inimii trândave? Căci nu altul, ci Însuși
Ziditorul trupului este și Doctorul sufletului; și dacă pentru cele
1273
stricăcioase S-a arătat atât de milostiv, cu cât mai mult pentru sufletul cel
nemuritor, bolnav de răutate și neștiință, care vine la Dânsul și se roagă cu
inimă smerită? Pentru aceasta sunt graiurile Lui: „Oare nu va face
Dumnezeu izbândă aleșilor Săi, care strigă către El ziua și noaptea?
Adevărat zic vouă, le va face izbândă degrabă” (Luca 18, 7). Și iarăși:
„Cereți și se va da vouă, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide”
(Matei 7, 7). Și încă: „Pentru stăruința lui, sculându-Se, îi va da” (Luca 11,
8).
73. Precum în cei cuprinși de boală grea, când trupul nu mai poate primi
hrană și băutură, aceasta este semn al morții și pricină de plângere pentru
cei apropiați, așa și Dumnezeu și Îngerii se mâhnesc când sufletele nu pot
primi hrana cea cerească. Dacă, însă, te-ai făcut scaun lui Dumnezeu, dacă
sufletul tău s-a făcut ochi duhovnicesc plin de lumină, dacă te-ai hrănit cu
hrana Duhului și te-ai adăpat din apa cea vie, dacă te-ai îmbrăcat cu lumina
cea negrăită și omul tău cel dinlăuntru a venit întru adeverirea acestora,
iată, încă de acum viețuiești viața cea veșnică, odihnindu-te cu Hristos. Iar
dacă nu ai dobândit încă acestea, plângi cu fierbințeală și tânguiește-te ca
unul sărac, având rugăciunea necontenită pentru lipsa ta; și bine este ca
simțirea sărăciei să intre în tine, ca nu cumva, trăind fără grijă, să te
socotești sătul de bogăția dumnezeiască. Căci „cel ce caută află și celui ce
bate i se va deschide” (Ier. 29, 12–13).
74. Dacă untdelemnul cel alcătuit avea atâta putere încât cei ce se
ungeau cu el se ridicau la vrednicie împărătească, cu cât mai mult cei ce se
ung cu untdelemnul cel sfințitor al bucuriei, adică cei ce primesc în minte
și în omul cel dinlăuntru logodirea Preabunului Duh, nu se vor sui la
desăvârșirea Împărăției lui Hristos și la moștenirea cea adevărată? Chiar
dacă încă poartă greutatea trupului, prin arvuna Duhului ei sunt neclintiți
în nădejde, având încredințarea că împreună cu Hristos vor împărăți. Căci
acoperământul pus de Satana peste oameni prin neascultare, Darul îl șterge
cu totul prin curățirea minții și a omului dinlăuntru, lepădând toată
pângărirea și tot gândul spurcat, ca sufletul, luminat și curățit, să poată
privi fără piedică slava luminii celei adevărate. Unii ca aceștia sunt răpiți
1274
încă de aici către veacul ce va să fie și văd frumusețile și minunile lui; căci
precum ochiul trupesc, curat și sănătos, privește fără teamă razele soarelui,
așa mintea luminată și curățită oglindește pururea razele cele neapuse ale
Domnului.
75. Această măsură, zice, nu este lesne de ajuns oamenilor, ci multă
durere cere, nevoințe dese și sudori fără număr; căci mulți sunt la care
lucrează împreună și Darul, și răutatea. Fiindcă Darul, ascuns lucrând
înlăuntru, nu s-a depărtat cu totul, iar cele două duhuri, al luminii și al
întunericului, își arată lucrarea în una și aceeași inimă. Și de-mi vei zice:
ce împărtășire este a luminii cu întunericul, sau ce unire este Bisericii lui
Dumnezeu cu idolii?, îți voi răspunde: ce împărtășire este luminii cu
întunericul, și unde se întunecă sau se spurcă lumina dumnezeiască, cea cu
adevărat curată și neîntinată? Căci este scris: „Lumina întru întuneric
luminează și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). Pentru aceasta nu se
cuvine a lua lucrurile cu nepăsare, nici într-un chip nedrept; căci unii se
odihnesc întru Darul lui Dumnezeu atâta vreme cât pot a se ține pe sine și
a nu fi biruiți de păcatul ce încă locuiește înlăuntrul lor. Și se întâmplă ca
acum să aibă rugăciune sârguitoare și odihnă, iar apoi să fie furați de
gânduri spurcate și de păcat, Darul fiind totuși împreună lucrător. Iar celor
ce nu sunt încă ajunși la adeverirea lucrării, li se pare uneori că s-au
slobozit cu totul de păcat; însă cei ce au socoteală și minte nu vor îndrăzni
a spune că, fiind Darul înlăuntru, nu mai sunt clătinați de gânduri necurate
și necuvioase.
76. Am văzut, zice, pe unii dintre frați, care au primit Darul cu atâta
bogăție, încât vreme de cinci sau șase ani li s-au veștejit cu totul poftele;
iar când li s-a părut că au ajuns la liman și liniște, atunci deodată, din
pândire arătată, răutatea s-a ridicat cu vrăjmășie și sălbăticie asupra lor,
încât spaimă și nedumerire mare s-a făcut întru dânșii. De aceea nimeni
dintre cei ce privesc lucrurile pe deasupra să nu îndrăznească a zice: fiind
Darul cu mine, sunt slobod de păcat. Căci lucrează, precum s-a spus,
amândouă duhurile întru una și aceeași minte. Iar celor ușori și neînvățați,
având vreo mică mișcare duhovnicească, li se pare că au biruit. Lucrurile
1275
însă sunt asemenea cu acestea: precum soarele strălucește curat și deodată
negura sau norul îl acoperă, așa și Darul lui Dumnezeu, în cei ce nu s-au
curățit cu adevărat, rămâne ascuns, iar păcatul încă ține adânc rădăcini. De
aceea mare socoteală și ispitire desăvârșită se cere, ca să se cunoască
lucrurile cu adevăr.
77. Precum este cu neputință, fără ochi, fără limbă, fără urechi și fără
picioare, a vedea, a vorbi, a auzi sau a umbla, tot astfel cu neputință este,
fără Dumnezeu și fără lucrarea ce vine de la Dânsul, a ne împărtăși tainelor
dumnezeiești, a cunoaște înțelepciunea lui Dumnezeu sau a ne îmbogăți
după Duh. Căci înțelepții elinilor se nevoiesc în cuvinte și în iscusințe de
vorbire, iar robii lui Dumnezeu, chiar de sunt neiscusiti la cuvinte, prin
cunoștința dumnezeiască și prin Darul Duhului, lucruri adevărate
săvârșesc.
78. Mă supun a spune, zice, că însuși Apostolii, fiind plini de Preabunul
Mângâietor, nu erau slăbiți de griji, ci aveau veselie și bucurie negrăită, iar
o frică curată izvora din Dar, nu din răutate. Căci însuși Darul îi întărise
atât de mult, încât nici cea mai mică clătinare nu li se făcea. Precum un
copil mic, lovind zidul cu o pietricică, nimic nu sporește, sau precum o
săgeată slabă nu poate vătăma zale tari, așa și răutatea, încercând a se
apropia de aceștia, rămânea fără lucrare, fiindcă erau îngrădiți cu puterea
lui Hristos. Și totuși, deși desăvârșiți, libertatea voii rămânea întreagă; căci
nu este adevărat, precum zic unii fără înțelegere, că după primirea Darului
omul cade în nepăsare. Pentru că Dumnezeu caută și în cei desăvârșiți voia
sufletului spre slujirea Duhului. De aceea zice Apostolul: „Duhul să nu-l
stingeți” (1 Tes. 5, 19).
79. Nu este lucru simplu și lesnicios a pune acestea înainte prin cuvânt;
căci mai lesne este a spune că pâinea se face din grâu, decât a arăta cu
iscusință cum se face aceasta. Așa și despre nepătimire și desăvârșire, ușor
este a grăi, dar a le cunoaște cu adevăr cere lucru, experiență și lucrare.
80. Cei ce grăiesc despre lucruri duhovnicești fără gustare și fără iscusire
se aseamănă omului aflat într-un câmp pustiu, în miezul zilei, ars de sete,

1276
care își închipuie în minte un izvor limpede și dulce, dar nu gustă din el;
sau celui ce vorbește despre dulceața mierii fără a fi gustat-o. Astfel sunt
cei ce, neavând lucrarea și adeverirea sfințeniei și nepătimirii, voiesc a le
tâlcui altora. Căci dacă Dumnezeu ar da celor ce îi ascultă o mică simțire
din cele grăite, toți ar cunoaște că nu după învățătura lor, ci după lipsa
lucrării se află. Pentru că adevărata cunoaștere nu vine din cuvinte goale,
ci din lucrarea Sfântului Duh, care tainic se săvârșește în minte și apoi se
rostește.
81. Evanghelia poruncește limpede tuturor oamenilor ce să facă și ce să
nu facă, ca să se facă prieteni Împăratului iubitor de oameni: „Nu te mânia,
nu pofti; iar celui ce te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe cel
stâng” (Matei 5, 22.28.39). Apostolul însă, venind pe urma poruncilor,
arată cum se împlinește curățenia prin răbdare și creștere treptată,
hrănindu-ne mai întâi ca pe niște prunci cu lapte și apoi ducându-ne la
desăvârșire (1 Cor. 3, 2; Evr. 5, 12). Astfel, Evanghelia poruncește haina
desăvârșirii, iar Apostolul arată cum se scarmănă lâna, cum se toarce și
cum se țese haina, ca să se împlinească lucrul cu adevăr și nu numai cu
numele.
82. Sunt unii, zice, care de curvia cea arătată, și de furt, și de lăcomie, și
de cele asemenea răutăți se depărtează, și pentru aceasta se socotesc pe
sine împreună cu Sfinții; însă mult le mai lipsește din cele ale lucrării și ale
adevărului, căci răutatea încă locuiește de multe ori în mintea acestora,
viețuiește acolo și se târăște, nefiind cu totul părăsită. Iar Sfânt este acela
care s-a sfințit nu numai în cele din afară, ci s-a curățit desăvârșit și după
omul cel dinlăuntru. Căci s-a întâmplat ca un frate, rugându-se împreună
cu alți frați, să fie robit de puterea dumnezeiască și, fiind răpit, să vadă
cetatea Ierusalimului celui de sus, locașurile cele de acolo și lumina cea
nemărginită; și a auzit încă și glas grăind că acela este locul de odihnă al
drepților. Dar apoi, mândrindu-se și părându-i-se mare întru sine, a căzut
iarăși în adâncul păcatului și pe urmă a fost cuprins de multe rele. Deci,
dacă aceasta s-a întâmplat așa, cum ar fi cu putință ca cineva să grăiască:
de vreme ce postesc, mă înstrăinez, vând averile și mă depărtez de relele
1277
cele arătate, nimic nu-mi mai lipsește ca să fiu Sfânt? Căci nu depărtarea
răutăților celor văzute este săvârșirea, precum s-a spus, ci curățenia cea
după cuget, aceea este desăvârșirea.
83. Intră, zice, cel ce socotești acestea, în adâncul gândurilor tale și
pleacă-ți mintea către roaba și slujnica păcatului, și vezi încă mai jos decât
acestea, și mai adânc decât gândurile tale, pe șarpele cel ce se cuibărește în
cămările cele ascunse ale sufletului tău și te omoară prin cele mai
dinlăuntru mădulare ale ființei tale. Căci inima ta este cu adevărat un adânc
necuprins. Deci, dacă pe acesta l-ai omorât, dacă ai curățit toată
fărădelegea cea dintru tine și ai scos păcatul afară, laudă-te întru
Dumnezeu pentru curățenie. Iar de nu, smerește-te încă drept cel păcătos și
lipsit și apropie-te, rugându-te lui Hristos pentru cele ascunse ale tale. Căci
toată Scriptura, cea veche și cea nouă, grăiește despre curățenie. Și fiecărui
om, și iudeului și elinului, dorită îi este curățenia, dar nu toți o săvârșesc.
Iar a se face această curățenie a inimii nu este cu putință întru niciun alt
chip, fără numai prin Iisus Hristos; căci El este Adeverința cea ipostatică și
cu adevărat adevărata. Și fără această adeverință este cu neputință ori
adevărul a-l cunoaște, ori mântuirea a o dobândi.
84. Precum, întru cele văzute, te-ai lepădat de omul cel din afară,
vânzând averile și risipindu-le, așa se cuvine să te lepezi și de apucăturile
cele mai dinainte ale năravurilor tale; și dacă înțelepciune trupească ai
învățat, sau cunoștință a lucrurilor ai agonisit, leapădă-te și de acestea; iar
dacă te nădăjduiești în îndreptările trupului, depărtează-te de ele,
smerindu-te pe tine însuți și micșorându-te. Căci astfel vei putea, prin
nebunia propovăduirii, a te învăța, și pentru aceasta vei afla înțelepciunea
cea adevărată, nu în cuvinte meșteșugite, ci în puterea Crucii, care se
lucrează întru cei ce s-au învrednicit a o câștiga pe aceasta în chip
ipostatic. Căci zice dumnezeiescul Pavel: „Cuvântul Crucii, iudeilor este
sminteală, iar elinilor nebunie; iar nouă, celor ce ne mântuim, este puterea
lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1, 23 – Biblia 1936).
85. De vei fi luat gustare din cele cerești, și de te vei fi împărtășit
înțelepciunii aceleia, și odihnă vei fi aflat în sufletul tău, nici atunci să nu
1278
te înalți, nici să îndrăznești a zice: iată, am ajuns și am înțeles tot adevărul;
ca nu cumva să auzi și tu: „Iată, v-ați săturat, iată v-ați îmbogățit; fără noi
ați împărățit; și de ați fi împărățit, ca și noi împreună cu voi să împărățim”
(1 Cor. 4, 8). Ci, chiar de vei gusta, socotește-te ca unul care încă nu s-a
atins deplin de creștinătate; și nu ca o arătare să fie aceasta, ci ca o stare
lăuntrică, totdeauna răsădită și adevărată în cugetul tău.
86. Precum un iubitor de bogăție, chiar de ar aduna mii și mii de talanți,
nu se satură, ci, cu cât adaugă mai mult, cu atât mai mult îi sporește pofta,
sau precum cineva care, bând mai înainte de sațiu, cu cât gustă mai dulce,
cu atât mai tare îi arde setea, așa și gustarea lui Dumnezeu nu cunoaște
sațiu, nici sfârșit; ci întrucât cineva se îmbogățește cu această bogăție, cu
atât mai sărac se socotește pe sine. Iar creștinii adevărați nu se țin nici pe ei
înșiși aproape, ci, asemenea unora dintre cei cu adevărat defăimați, mai
aproape se află de Dumnezeu și robi tuturor oamenilor se socotesc a fi; și
într-un asemenea suflet mai mult se bucură și se odihnește Dumnezeu,
pentru smerenia lui. De aceea, chiar de are cineva ceva, să nu se sprijine
pe părere, căci părerea este urâciune înaintea Domnului; fiindcă aceasta, de
la început, l-a scos pe om din Rai, când a auzit: „Veți fi ca niște dumnezei”
(Fac. 3, 5), și întru această deșartă nădejde a nădăjduit. Învață-te, dar, de la
Dumnezeul tău și Împăratul tău, Care este și Fiul lui Dumnezeu, cum S-a
deșertat pe Sine, chip de rob luând, cum S-a sărăcit și întru cele necinstite
S-a socotit, cum a pătimit; iar dacă Dumnezeu a făcut acestea, tu, omule,
alcătuit din trup și sânge, pământ și cenușă fiind, cum îndrăznești a cugeta
mare despre tine și a te mândri? Ci, de ești înțelept, măcar pentru aceasta
una, că ceea ce ai ai primit de la Dumnezeu, spune: nu este al meu, ci de la
altul l-am luat; și de va voi, îl va lua iarăși de la mine. Astfel, tot binele dă-
l Domnului, iar răul scrie-l neputinței tale.
87. Vistieria despre care zice Apostolul: „Comoara aceasta o avem în
vase de lut” (2 Cor. 4, 7), să o socotești a fi puterea sfințitoare a Duhului,
pe care încă fiind în trup cineva se învrednicește a o primi. Căci iarăși zice:
„Care S-a făcut nouă înțelepciune de la Dumnezeu, și dreptate, și sfințire,
și răscumpărare” (1 Cor. 1, 30). Așadar, cel ce a aflat și poartă în sine
1279
această cerească vistierie a Duhului, toată dreptatea și toată lucrarea
poruncilor nu numai curat și fără de prihană, ci și fără trudă și fără
osteneală le poate săvârși, pe cele care mai înainte, în vremea cea veche,
cu multă trudă se făceau. Căci nimeni, chiar de ar voi, nu poate rodi cu
adevărat roada Duhului, mai înainte de a se fi împărtășit de însuși Duhul
cel bun; ci se cuvine ca fiecare să se silească pe sine neîncetat, alergând cu
răbdare și cu credință, și cu fierbințeală să se roage lui Hristos, ca să
dobândească această vistierie a Duhului. Și atunci toată dreptatea, precum
s-a zis, o va putea lucra curat și desăvârșit, dinlăuntru și prin sine, fără de
ticăloșie și fără de osteneală.
88. Cei ce poartă întru sine bogăția cea dumnezeiască a Duhului, când
împărtășesc altora cuvinte duhovnicești, ca din vistieria lor le scot și le dau
celor cu care vorbesc. Iar câți nu au această vistierie învistierită în adâncul
inimii, dintru care izvorăsc bunătățile gândurilor dumnezeiești și tainele
cele mai presus de cuvânt, ci numai flori adună din Scripturi și le poartă pe
vârful limbii, sau, ascultători făcându-se bărbaților duhovnicești, se laudă
cu cuvintele acestora ca și cum ar fi ale lor, și le întind către alții, aceștia,
deși pe alții îi împărtășesc fără osteneală, pe ei înșiși săraci îi lasă. Căci
fiecare cuvânt se întoarce la locul de unde a fost luat, iar ei, neavând
comoara lor, de unde ar fi putut mai întâi să se veselească pe sine și apoi să
folosească și pe alții? Pentru aceasta se cuvine a cere mai întâi de la
Dumnezeu ca adevărata bogăție să se sălășluiască înlăuntrul nostru, și
atunci lesne ne va fi și pe alții a-i folosi, dându-le din cuvintele
dumnezeiești și din tainele cele dumnezeiești. Căci așa a binevoit
bunătatea lui Dumnezeu: să locuiască întru fiecare dintre cei ce au crezut.
Pentru că zice: „Cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu, și Eu
îl voi iubi pe el și Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21); și iarăși: „Eu și Tatăl
vom veni și lăcaș la el vom face” (Ioan 14, 23).
89. Cei ce s-au învrednicit a fi fii ai lui Dumnezeu și au întru sine
strălucind pe Hristos, prin multe feluri și osebite chipuri chivernisesc cele
ale Duhului și din Dar se hrănesc în inima cea nevăzută; iar nimic din
desfătările cele văzute ale lumii nu este cu putință a le pune la mijloc, spre
1280
asemănarea petrecerii robilor lui Dumnezeu și a celor ce sunt ale Darului
în sufletul lor. Căci se întâmplă uneori ca la o cină împărătească, prea
veselindu-se și prea bucurându-se, nespusă și negrăită veselie să aibă; iar
alteori, ca o mireasă cu Mirele său, duhovnicește se veselesc și se
îndulcesc; iar alteori, ca niște îngeri în trup, fără de trup fiind, într-atâta
ușurime și subțirătate a trupului ajung, încât li se pare că nici nu mai sunt
îmbrăcați cu trup. Și iarăși, altădată, ca de o băutură veselindu-se și
îmbătându-se, cu o beție negrăită a tainelor Duhului sunt cuprinși; iar
alteori, plângere și tânguire îi cuprinde, pentru mântuirea oamenilor
mâhnindu-se, căci din dumnezeiasca dragoste a Duhului aprinzându-se, iau
asupra lor toată plângerea lui Adam. Și uneori, într-atâta dragoste dulce și
negrăită sunt aprinși de Duhul, încât, de ar fi cu putință, pe tot omul în
sânul lor l-ar cuprinde, fără a mai face vreo despărțire între cel bun și cel
rău; iar alteori se defaimă pe sine într-atâta, încât se socotesc pe ei mai de
pe urmă decât toți oamenii. Și acum sunt înghițiți de o bucurie
duhovnicească negrăită, iar acum, ca niște viteji luând armătura
împărătească și pogorându-se la război, cu armele Duhului se îngrădesc și
se pogoară asupra vrăjmașilor celor nevăzuți, pe care îi pun sub picioarele
lor. Iar uneori multă liniște îi înconjoară și fără de grijă îi hrănește, cu pace
și cu dulceață minunată ținându-i; iar alteori cu înțelepciune dumnezeiască,
cu cunoștință a Duhului cea necercată se îmbogățesc și se luminează, din
Darul lui Hristos, pe care nicio limbă nu este în stare a-l spune. Și se
întâmplă ca, arătându-se întru vedere asemenea tuturor oamenilor,
dumnezeiescul Dar să se schimbe și să se prefacă în multe chipuri întru ei,
spre a învăța și a iscusi sufletul, ca desăvârșit și fără de prihană, prea curat,
să-l pună înaintea Părintelui celui ceresc.
90. Aceste lucrări ale Duhului, despre care s-a vorbit, sunt ale celor de
măsuri foarte mari și ale celor ce s-au apropiat de săvârșire; căci aceste
felurite mângâieri ale Duhului, deși în chipuri deosebite se arată, nelipsit
sunt lucrate întru ei de Duhul, lucrare peste lucrare primind. Căci atunci
când cineva ajunge la săvârșirea Duhului, curățindu-se cu amănuntul de
toate patimile și unindu-se cu totul cu Mângâietorul, prin negrăita

1281
împărtășire și amestecare, se întâmplă ca și însuși sufletul să se
învrednicească a fi Duh, ca unul ce s-a amestecat cu Duhul; și atunci tot
lumină se face, tot Duh, tot bucurie, tot odihnă, tot veselie, tot dragoste, tot
îndurare, tot bunătate și îmbunătățire. Și ca o piatră afundată în adâncul
mării, de apă din toate părțile cuprinsă, așa este înghițit sufletul întru
faptele cele bune, de puterea prea bunului Duh; iar unii ca aceștia, în tot
chipul cu Duhul lui Dumnezeu uniți fiind, lui Hristos Însuși se aseamănă,
roadele Duhului avându-le nestrămutate întru ei și tuturor arătându-le. Căci
de vreme ce înlăuntru s-au curățit și fără de prihană s-au făcut, cu
neputință este a aduce afară roade ale răutății, ci pururea strălucesc întru
toate roadele Duhului. Aceasta este sporirea dinainte a săvârșirii
duhovnicești, a plinirii lui Hristos, la care ne îndeamnă Apostolul, zicând:
„Ca să vă umpleți de toată plinirea lui Dumnezeu” (Efes. 3, 19), și iarăși:
„Până ce vom ajunge toți la bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui
Hristos” (Efes. 4, 13).
91. Se întâmplă, zice, ca cineva să plece genunchii la rugăciune și inima
lui să se umple de lucrare dumnezeiască, iar sufletul să se veselească
împreună cu Domnul, precum arătat s-a spus în chipul miresei cu mirele,
căci marele Isaia zice: „După cum se veselește mirele de mireasă, așa se va
veseli Domnul de tine” (Isaia 62, 5). Și se întâmplă ca unul ca acesta să se
îndeletnicească toată ziua cu cele obișnuite, iar după un ceas, slobozindu-
se la rugăciune, omul cel dinlăuntru să fie răpit și ținut de nemărginitul
adânc al veacului aceluia, având o dulceață negrăită și nemăsurată, încât
mintea se spăimântează, fiind cu totul înălțată și răpită, iar uitarea tuturor
celor pământești se face după vremea aceea. Căci gândurile lui, fiind pline
de cele necuprinse și prea presus de minte, duc sufletul cu ele, întrucât în
ceasul acela omul se face rugăciune, iar împreună cu rugăciunea se duce și
sufletul.
92. Către cel ce întreabă dacă este cu putință omului să petreacă
totdeauna într-o astfel de stare, acestea se cuvine a le spune: că Darul nu
este totdeauna lucrător în același chip, ca o stare înrădăcinată și înfiptă
firesc în om, ci, fiind unul, se rânduiește în multe chipuri, după voia lui
1282
Dumnezeu, spre folosul omului. Căci uneori focul arde mai tare, iar alteori
mai domol; uneori lumina strălucește mai puternic, iar alteori se retrage și
se umbrește, după rânduiala dumnezeiască, fără ca făclia să se stingă. Iar
când omul se curățește mai mult, atunci este cercetat cu mai multă beție a
dragostei lui Dumnezeu; și se întâmplă uneori ca lumina aceea să lumineze
neîncetat în inimă și să deschidă cele mai dinlăuntru și mai adânci ale
sufletului. Într-atâta încât omul, fiind înghițit de dulceața și vederea
aceasta, nu mai este întru sine, ci ca un nebun și străin de lume se arată,
pentru prea marea dulceață și dragoste revărsată în suflet și pentru adâncul
tainelor de care s-a învrednicit. Iar după aceasta se întâmplă ca Darul să se
strângă, iar acoperământul puterii celei protivnice să se aștearnă deasupra,
pentru încercare.
93. Așa se cuvine a socoti cele ale Darului, ca pe o pildă: că este cu
putință ca omul să se suie până la o treaptă foarte înaltă a săvârșirii, ca la a
douăsprezecea treaptă, iar apoi Darul să se retragă, și omul să se pogoare,
rămânând la o treaptă mai de jos. Și s-au arătat aceste minunate stări, pe
care omul le-a gustat și le-a încercat; însă dacă ar fi petrecut pururea în
același chip, nu i-ar fi fost cu putință a intra sub rânduiala cuvântului și sub
greutatea slujirii, nici a auzi, nici a grăi, nici a purta grijă de ceva, ci numai
într-un colț să zacă, răpit și îmbătat. Pentru aceasta nu i se dă măsura cea
desăvârșită necontenit, ca să aibă vreme și pentru purtarea de grijă a
fraților și pentru slujirea cuvântului a se îndeletnici.
94. Auzind cuvântul Împărăției, zice, și aducându-ne spre lacrimi, să nu
rămânem numai în aceste lacrimi ale noastre, nici în auzul nostru, ca și
cum bine am auzi, nici în vederea ochilor noștri, ca și cum bine am vedea,
socotind cu îndestulare că avem ceva; fiindcă sunt alte urechi, și alți ochi,
și alte plângeri, precum și alt cuget și alt suflet, care este însuși
Dumnezeiescul și Cerescul Duh, Acela care aude, și plânge, și se roagă, și
cunoaște, și face voia lui Dumnezeu întru adevăr. Căci și Apostolilor,
Domnul făgăduindu-le prea marele Dar al Duhului, zicea: „Mă duc, iar
Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl întru Numele Meu,
Acela vă va învăța pe voi toate” (Ioan 14, 26); și iarăși: „Încă multe am a
1283
vă spune, dar nu le puteți purta acum; iar când va veni Acela, Duhul
Adevărului, vă va povățui pe voi la tot adevărul” (Ioan 16, 12–13). Acela
Se va ruga, Acela va plânge; căci, după cum zice Dumnezeiescul Apostol,
„ce ne vom ruga precum se cuvine nu știm, ci Însuși Duhul Se roagă
pentru noi cu suspinuri negrăite” (Rom. 8, 26), fiindcă numai Aceluia îi
este arătată voia lui Dumnezeu, după cuvântul: „Cele ale lui Dumnezeu
nimeni nu le știe, fără numai Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 11). De
vreme ce și după făgăduință, în ziua Cincizecimii, venind Mângâietorul și
sălășluindu-Se în sufletele Apostolilor puterea prea bunului Duh (Fapte 2),
acoperământul răutății cu totul s-a ridicat de peste ei, patimile s-au
depărtat, iar ochii inimii li s-au deschis; și atunci, umplându-se de
înțelepciune și așezându-se desăvârșit prin Duhul, prin Acela au cunoscut
voia lui Dumnezeu și au fost povățuiți la tot adevărul, Duhul stăpânind și
împărățind în sufletele lor. De aceea, când ne vine și nouă a plânge, auzind
cuvântul lui Dumnezeu, să ne rugăm lui Hristos cu credință neîndoită,
nădăjduind că va veni către noi Duhul Cel ce cu adevărat aude și Se roagă
după voia și rânduiala lui Dumnezeu.
95. Așa să ți se pară, zice, că există deasupra minții o putere oarecare
întunecoasă, subțire și ușoară, ca un acoperământ; căci, deși făclia arde și
luminează neîncetat, precum s-a spus, totuși peste lumină stă un văl
oarecare. Pentru aceasta, unul ca acesta nici nu este cu totul desăvârșit, nici
cu totul slobod de păcat, ci, precum am putea spune, este și slobod, și nu
slobod, nu fără voia lui Dumnezeu, ci după rânduiala dumnezeiască. Și
uneori se risipește și se sfărâmă zidul acela din mijloc, iar alteori nu se
risipește cu totul; nici rugăciunea nu are totdeauna aceeași stare. Căci este
vreme când Darul se aprinde mai mult, odihnește și mângâie, iar este
vreme când se face mai smerit și mai posomorât, după cum însuși Darul
rânduiește spre folosul omului. Căci și eu, zice, am intrat odinioară în
măsura cea desăvârșită și am gustat, și cercare am avut a veacului aceluia,
dar încă nu am văzut vreun creștin desăvârșit sau cu totul slobod; ci chiar
de se odihnește cineva în Dar, și de taine și descoperiri se învrednicește, și
părtaș de multă dulceață se face, totuși păcatul este încă împreună cu el,

1284
ascuns înlăuntru. Unii, din pricina Darului celui covârșitor și a luminii ce
strălucește în ei, din neiscusință socotesc că sunt desăvârșiți și slobozi; iar
eu, precum s-a spus, nu am văzut pe nimeni cu desăvârșire slobod. Căci și
mie mi s-a întâmplat, pentru o vreme, a intra într-o asemenea măsură, și
din deprindere știu ce înseamnă omul desăvârșit.
96. Când vei auzi despre împărtășirea mirelui și a miresei, despre jocuri,
glasuri și sărbători, nimic materialnic sau pământesc să nu înțelegi, căci
acestea sunt luate ca pilde, prin pogorământ; fiindcă acele lucruri sunt
negrăite și duhovnicești, neatinse de simțurile trupești. Iar sufletele
simțitoare și credincioase ajung să le cuprindă; căci însăși împărtășirea
Duhului, vistieriile cerești, danțurile și sărbătorile Sfinților Îngeri se fac
arătate celui ce prin iscusință le-a primit, iar celui neînvățat nici a gândi nu
îi este cu putință. De aceea, cu evlavie să asculți acestea, crezând, ca și tu
să te învrednicești a ajunge la unele ca acestea; și atunci vei vedea, prin
însuși iscusul ochilor sufletești, de ce fel de bunătăți și taine se pot
învrednici încă de aici sufletele creștinilor. Căci întru înviere și trupul
însuși se va învrednici a le vedea și a le cuprinde, când și el se va face
duhovnicesc.
97. Frumusețile sufletului nostru și roadele cele bune, rugăciunea,
dragostea, credința, privegherea, postul și celelalte lucrări ale faptelor
bune, când se amestecă și se împărtășesc cu împărtășirea Duhului, atunci,
ca o tămâie pusă pe foc, nu numai bună mireasmă răspândesc, ci ne fac și
pe noi lesne a viețui după voia lui Dumnezeu. Căci fără Duhul Sfânt,
precum s-a spus, nimănui nu îi este cu putință a cunoaște voia lui
Dumnezeu. Și precum femeia, venind la nuntă, până a se uni cu bărbatul
umblă după voia sa, iar după unire trăiește sub același cap, tot astfel și
sufletul are mai întâi voia sa, iar când se unește cu Hristos, Bărbatul
ceresc, se supune legii Lui și urmează Mirelui său.
98. „Îmbrăcămintea nunții”, despre care grăiește Domnul (Matei 22, 11),
să o socotești a fi Darul Sfântului Duh, fără de care nimeni nu va fi părtaș
nunții celei cerești și duhovnicești.

1285
 99. Să ne silim a bea din vinul cel duhovnicesc și dumnezeiesc și a ne
îmbăta cu beție trezvitoare; căci precum cei îmbătați de vin se fac mai
grăitori, tot astfel și noi, umplându-ne de vinul Duhului, să vestim tainele
cele dumnezeiești. Căci zice Psalmistul: „Și paharul Tău, care mă adapă,
cât este de puternic!” (Ps. 22, 6).
100. Acesta este sufletul cel sărac cu duhul, care își cunoaște rănile și
întunericul patimilor ce-l înconjoară și cere izbăvirea de la Domnul; care
nu se bucură de bunătățile pământești, ci pe singur Doftorul cel bun Îl
caută și în vindecarea Lui nădăjduiește. Căci cum ar putea un astfel de
suflet rănit să fie plăcut și vrednic de împreună-viețuirea cu Hristos, dacă
nu prin întoarcerea la zidirea cea dintâi și prin cunoașterea adevărată a
ranelor și sărăciei sale? Fiindcă Domnul nu Se depărtează de cel ce își
recunoaște rănile, ci venind îl vindecă, îl tămăduiește și îi dăruiește
nepătimirea și curăția. Numai să nu se învoiască cu patimile și cu lucrările
lor, ci cu toată puterea să strige către Domnul, ca prea bunul Lui Duh să-l
slobozească de toate patimile. Fericit este un asemenea suflet, iar amar este
cel ce nu simte rănile sale și se socotește sănătos; căci pe acela nici
Doftorul cel bun nu-l cercetează, după cuvântul: „Nu au trebuință cei
sănătoși de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12).
101. Fericiți cu adevărat cei râvnitori, pentru petrecerea și cea mai
presus de fire împărtășire, și cei câți prin ferbinte credință și cea iubitoare
de fapte bune petrecere, cunoștința tainelor celor cerești ale Duhului, cu
iscusul și cu simțirea au luat, și petrecerea o au în Ceruri. Aceștia și decât
toți oamenii mai buni sunt, și iubită este arătarea lor. Pentru că cine dintru
cei tari, și înțelepți, sau pricepuți au fost a se sui la Cer, încă prea
întorcându-se pre pământ, și acolo a lucra lucruri duhovnicești, și
frumusețile Duhului a le oglindi? Iar acum sărmani oarecare după cea
văzută, și sărmani de istov și prea defăimați; și nici vecinilor cât de puțin
cunoscuți. Căci căzând pre fața lor înaintea Domnului, se suie la Cer de la
Duhul povățuindu-se, și întru adeverirea sufletului lor se desfătează întru
minunile cele de acolo cu gândul. Și acolo lucrează, acolo petrece, acolo
viețuirea are, după Dumnezeiescul Apostol: „Pentru că a noastră petrecere,
1286
zice, în ceruri este” (Filip. 3, 20). Și iarăși: „Cele ce ochiul nu au văzut, și
urechea n-a auzit, și pre inima omului nu s-au suit, cele ce au gătit
Dumnezeu celor ce Îl iubesc pre El” (1 Cor. 2, 9). Apoi aduce: „Iar nouă
ne-au descoperit prin Duhul Său” (st. 10). Aceștia sunt cei întru adevăr
înțelepți, cei puternici, aceștia cei și de bun neam, și cei pricepuți.
102. Și fără de cereștile acelea, zice, dintru acestea de față judecând pre
Sfinți, nu te vei îndoi decât toți mai înalți a-i zice. Deci să se judece așa:
Navuhodonosor cel ce au stăpânit Vavilonul, când toate neamurile lui, la
închinăciunea icoanei cei ce s-au fost întâmplat făcându-o se adunau, —
iar de Dumnezeu aceasta cu totul prea cu înțelepciune se rânduia, pentru ca
și bunătatea pruncilor tuturor cunoscută să se pună, și să se deprindă toți,
că Dumnezeu adevărat este unul Cel ce lăcuiește Cerurile — trei prunci, și
aceștia robi, și de slobozenie lipsiți, au îndrăznit către dânsul. Și când toți
cu multă temere se închinau, și nimica nicidecum a întreba îndrăznind, ci
în scurt fără de glas, deopotrivă dobitoacelor, trăgându-se de nas, aceștia
(tinerii) atâta s-au depărtat ca să facă cele de asemenea cu alții, cât nici
întru buna credință fiind nu au voit a fi neștiuți, nici au suferit a tăinui, ci
întru auzul tuturor au grăit: „Dumnezeilor tăi, Împărat, nu slujim, și
icoanei celei de aur care ai pus, nu ne vom închina”. Pre aceștia, spre
cuvântul muncii, înfricoșatul acela cuptor luându-i, nu cuptor era, nici și-a
arătat lucrarea sa, ci ca cum adecă și acesta rușinându-se de aceștia, i-a
păzit nevătămați de rele. Și toți, și însuși Împăratul, prin aceea, au
cunoscut pre adevăratul Dumnezeu (Dan., cap. 3). De aceea nu numai cei
de pre pământ s-au mirat, ci și cetele cele cerești. Fiindcă de la biruințele
Sfinților, nici cei din Cer au lipsit; ci împreună au venit, și pre aceea
Dumnezeiescul Apostol îi prea arată: „Că priveliște, zice, ne-am făcut și
Îngerilor și oamenilor” (1 Cor. 4, 9). Așa unele ca acestea și la Ilie a vedea,
carele un om fiind, către mulți au putut, prin aducerea focului celui ceresc
(3 Împ. 18, 38). Ci și Moisi tot Egiptul și pre Faraon tiranul a biruit.
Aceasta și la Lot, aceasta și la Noe, aceasta și la mulți alții ai a vedea, care
după vedere, venind dedesubtul a multă defăimare, mulți vestiți și
puternici ținea.

1287
 103. Fiecăruia din cele ce se văd, dacă nu și altă oarecare fire străină s-ar
face spre ajutor, cât este după sine, nelucrată ar fi și neîmpodobită. Pentru
că înțelepciunea lui Dumnezeu cea nepovestită, taine și chipuri prin cele ce
se văd arată; cum că firea omenească, după sineși fiind, împodobirea cea
desăvârșită a faptelor bune, și cea dumnezeiască bună cuviință a sfințeniei,
afară de nu va lua împreună și dumnezeiasca mână, cu neputință este a
arăta. Precum pământul, după sine rămânând, de nu se va împărtăși
sârguinței cei prin ostenitorii pământului, apoi și cea a ploilor și a soarelui
va primi împreună lucrarea, necuviincios este și nicidecum îndestulat spre
nașterea roadelor. Încă și toată casa are trebuință de lumina aceasta a
soarelui, care nu este de aceeași fire cu dânsa, de vreme ce fără de aceasta
de întuneric ar fi plină și netrebnică. Încă și altele asemenea acestora vei
vedea având. Deci întru acest chip și firea cea omenească, neputință după
sine având, pre roadele faptelor bune a le da, trebuință are de cel
duhovnicesc al sufletelor noastre ostenitor al pământului, adecă de Duhul
lui Hristos, carele și acesta străin de firea noastră, nemeșteșugit este,
pentru că noi suntem zidire, iară Acesta Ziditor. Ca și cu osebita Sa
meșteșugire, inimile, zic, cele ale credincioșilor lucrându-le, pre cele ce cu
toată voirea Duhovnicescului lucrător al pământului s-au dat pre sine,
desăvârșit roadele Duhului a da să facă, și să strălucească a Sa lumină în
casa sufletului nostru, cea întunecată de patimi.
104. Îndoit este războiul creștinilor, și îndoită lupta: și spre cele ce se
văd cu ochiul acesta, pentru că prea îl zădărăsc acestea și îl îndeamnă pre
suflet a pătimi spre acestea și a se îndulci împreună; apoi și spre
începătoriile și stăpâniile cele ale cumplitului stăpânitor al lumii acesteia.
105. Slava lui Moisi, care o avea pre față, chip al slavei cei adevărate, a
Preasfântului Duh era. Că în ce chip acolo, tot carele voia a privi, cu
neputință îi era; așa și acum slava aceasta care în sufletele credincioșilor
strălucește, întunericul patimilor nu îl rabdă, ci fuge izgonindu-se de raza
aceasta.
106. Creștinului celui iubitor de adevăr și iubitor de Dumnezeu, care a
gustat dulceața celui ceresc și sădit și amestecat îl are pre Dar în suflet, și
1288
cu totul s-a încredințat pre sine voilor Darului, toate cele ale veacului
acestuia, prin urâciune îi sunt. Pentru că mai bun acesta decât toate cele ale
lumii s-a așezat. Măcar aur de ai zice, măcar argint, măcar cinstiri și slave,
măcar fericiri și laude, niciodată din unele ca acestea poate a se vâna. De
vreme ce au venit întru iscusul altei bogății, și altei cinstiri, și altei slave, și
cu dulceață nestricăcioasă se hrănește cu sufletul, și toată adeverirea și
simțirea are prin împărtășirea Duhului.
107. Acesta, pre câtă despărțire este păstorului celui cuvântător de oile
cele necuvântătoare, pre atâta este despărțindu-se de oameni, prin
înțelegere și cunoștință și socoteală. Fiindcă altui Duh, și altei minți, și
altei înțelegeri și înțelepciuni se împărtășește, afară de cea a lumii acesteia
înțelepciune. „Pentru că înțelepciune grăim, zice, întru cei desăvârșiți; iar
înțelepciune nu a veacului acestuia, nici a boierilor veacului acestuia, ci
grăim înțelepciunea lui Dumnezeu cea în taină” (1 Cor. 2, 6–7). Pentru
aceasta și de toți oamenii care au duhul lumii, precum s-a zis, ori pricepuți,
ori înțelepți, unii ca aceștia întru toate sunt osebindu-se. Pentru că pre toți
oamenii, adecă, prea judecă, durerea cea scrisă, unul ca acesta, și cunoaște
pe fieștecare și de unde grăiește și unde a stătut și întru care este; iar pre el
a-l cunoaște și a-l judeca nimănui nu este cu putință din cei ce au duhul
lumii, fără numai acelora la carele este Duhul cel de asemenea al
Dumnezeirii, după Dumnezeiescul Apostol: „Cu cei duhovnicești
duhovnicește împreună judecând; și omul cel sufletesc nu primește cele ale
Duhului lui Dumnezeu, pentru că nebunie îi este lui; iar cel duhovnicesc
judecă adecă toate, iar el ca niciunul se judecă” (1 Cor. 2, 15).
108. Iară Preasfântul acesta Duh, zice, este cu neputință întru alt fel a-L
dobândi, dacă nu de toate cele ale veacului acestuia străine se va face, și
spre căutarea dragostei lui Hristos se va alcătui pre sine; ca despre toate
grijile cele după materie slobodă fiind mintea, pentru unul acesta scopos să
se îndeletnicească. Și așa se va învrednici a se face un Duh cu Hristos,
precum zice Apostolul: „Cela ce se lipește de Domnul va fi spre un Duh”
(1 Cor. 6, 17). Iară sufletului celui ce cu totul cu ceva acelora ale veacului
acestuia se va lega și spre același cu atârnare are, adecă spre bogăție sau
1289
spre slavă sau spre prieteșugul cel după lume, a scăpa și a trece întunericul
puterilor celor viclene nu-i va fi lui cu putință.
109. Sufletele cele iubitoare de adevăr și iubitoare de Dumnezeu, nici cât
de mică slăbire suferă a dragostei celei către Domnul, ci toate cu totul întru
cea a acestuia Cruce fiind pironite, cunoscut făcându-se întru sine simțirea
sporirii înainte celei duhovnicești. Deci rănite fiind cu dorul acesta și,
precum am zice, flămânde de dreptatea faptelor bune și de strălucirea a
prea bunului Duh fiind, măcar tainelor celor dumnezeiești vrednice, măcar
bucuriei celei cerești și Darului părtașe de s-ar face, nu nădăjduiesc la sine,
nici lipsă pare a fi ceva. Ci întrucât se învrednicesc Darurilor celor
duhovnicești, întru atâta mai nesățioase sunt și cele cerești mai cu iubire le
caută. Și cu cât dumnezeiasca înainte-sporire o simțesc, pre atâta adecă și
mai lacome se fac spre împărtășirea acestora. Și duhovnicește
îmbogățindu-se, cea adecă lângă sine săracilor se aseamănă, după
dumnezeiasca Scriptură: „Pentru că cei ce mă mănâncă pre Mine, încă vor
flămânzi; iar cei ce mă beau pre Mine, încă vor însetoșa” (Ioan 6, 53).
110. Unele ca aceste suflete și slobozeniei patimilor se învrednicesc, și
strălucirea Dumnezeescului Duh și împărtășirea, întru plinirea cea
desăvârșită a Darului primesc. Iar câte sunt leneșe și nesuferitoare de
osteneli și necăutând sfințenia inimii, de aici până încă sunt în trup, nu de o
parte, ci cu toată întregimea, prin răbdare și cu îndelungă răbdare a primi,
nici a se împărtăși cu Mângâietorul Duh cu toată simțirea și adeverirea au
nădăjduit, și prin Acela de patimile răutății a se izbăvi. Acestea, măcar
Darului celui duhovnicesc de s-ar învrednici, ci de răutate furându-se, de
toată îngrijirea pre sine s-au slobozit. Pentru că au luat Dar și află
mângâierea cea dintru acesta și se împărtășesc îndulcirii celei
duhovnicești; pentru aceasta și lesne sunt a se mândri, nezdrobindu-se cu
inima, nici cu înțelegerea smerindu-se, nici însetoșați fiind și spre măsura
cea desăvârșită a nepătimirii întinzându-se. Ci rămânând întru cea puțină
această mângâiere a Darului și spre înălțare, nu spre smerenie mai ales
înainte sporind, și de Darul de care s-au învrednicit este când se dezgolesc.
Pentru că sufletul cel iubitor de Dumnezeu cu adevărat, precum cuvântul a
1290
ajuns arătând, măcar milioane de dreptăți ar trece, măcar cu nemărginite
postiri ar petrece și cu privegheri își va zdrobi trupul, măcar feluri de
Daruri ale Duhului și descoperirilor și tainelor se va învrednici, așa se are
cumpătat, ca cela ce încă nu a început cea după Dumnezeu viețuire, nici a
agonisit ceva din cele mai drepte, cu dorire și cu nesăturare aflându-se
către dragostea cea către Hristos și dumnezeiască.
111. Iară întru măsurile acestea a ajunge, nici îndată, nici cu lesnire este
ajuns nimănui, ci multe dureri și nevoințe urmând, și ani, și iscusință cu
osârdie împreună, și feluri de ispite, până și la cea desăvârșită măsură, zic,
a nepătimirii. Pentru că așa, cu toată durerea și osteneala cercându-se și
toate ispitele cele de la răutate aducându-se, cu bun suflet suferindu-le,
atunci și cinstei celei mari și darurilor Duhului și dumnezeieștii bogății se
învrednicește. Apoi se face și moștenitor Împărăției celei cerești.
112. Sufletul cel ce are cea zisă adeverire a viețuirii, iar nu încă a primit
în inimă cea a sfințeniei simțire, și plânge și caută de la Domnul cu
ferbințeală, ca bunul acesta și lucrarea Duhului, ceea ce se face în minte, și
priviri negrăite ale Duhului să câștige. Că precum după pravila cea
bisericească, cei ce s-au robit de păcatele cele trupești se despart mai întâi
adecă de la preot, apoi arătând pocăința cea după cuvânt se învrednicesc
împărtășirii; iar câți curați viețuiesc și necăzuți, înainte spre preoție sporesc
și de la locul cel mai dinafară primesc rânduiala mutării celei înlăuntru
jertfelnicului, ca slujitori și aproape-șezători Domnului se săvârșesc. Deci
așa să socotim și de împărtășirea cea tainică a Duhului, pentru care zis este
de la Apostolul: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui
Dumnezeu și Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt” (2 Cor. 13, 13), va avea
de urmare păzindu-se. Fiindcă înlăuntru adecă lăcuiește dumnezeiasca
Treime întru cel ce are curat sufletul, dumnezeiasca bunătate împreună
atingându-se. Și lăcuiește înlăuntru nu după cum este, pentru că este
neîncăpută și întru singură toată zidirea, ci după cum cu cuviință are și cu
primire omul. Iar când cineva s-ar abate din petrecerea cea după voința lui
Dumnezeu și pre dumnezeiescul Duh L-ar întrista, afară se scoate atunci și
se desparte mintea de veselia cea duhovnicească; dumnezeiescul Dar adecă
1291
și dragostea și toată lucrarea cea prea bună a Duhului strângându-se. Iar el
necazurilor și ispitelor și duhurilor celor viclene se dă, până ce sufletul
drept va păzi pre cea spre bună-plăcerea Duhului. Apoi, prin toată
mărturisirea și smerenia, pocăință arătând, atunci iarăși cercetării Darului
se învrednicește și veselia cea cerească mai mult decât cea dintâi o ia. Iar
dacă întru nimica Duhul nu L-ar mâhni, ci să fie viețuind cu bună plăcere
și tuturor gândurilor celor viclene împotrivă punându-se și de Domnul
lipindu-se totdeauna, unul ca acesta dară suflet, cu urmare și cu dreptate
înainte sporește și Darurilor celor negrăite se învrednicește și din slavă în
slavă și din odihnă întru cea mai desăvârșită odihnă se mută. Apoi, venind
întru măsura cea desăvârșită a creștinătății, cu cei desăvârșiți lucrători și
fără prihană ai lui Hristos slujitori, după cea veșnică a Lui Împărăție, se
vor număra.
113. Văzutele acestea chipuri să mi le socotești mie a fi urmare a celor
nevăzute: Biserica care se vede, a Bisericii celei din inimă; Preotul, a
Preotului celui adevărat al Darului lui Hristos; și celelalte asemenea. Deci
precum după această văzută Biserică, dacă nu mai întâi cetirile și versurile
cântărilor și câtă altă urmare este a canonului bisericesc înainte va trece,
aceeași taină dumnezeiască a Trupului și a Sângelui lui Hristos preotul a o
săvârși este cu neurmare. Apoi, măcar adecă deși tot canonul bisericesc s-
ar săvârși, iar cea tainică aducere de la preot, Euharistia, și împărtășirea
Trupului lui Hristos nu va fi, atunci nici canonul bisericesc nu s-a făcut
desăvârșit și slujirea tainei este cu lipsă. Așa să îmi socotești și cele ale
creștinilor: pentru că dacă post adecă și priveghere și cântarea psalmilor și
toată pustnicia și fapta cea bună ar fi îndreptate, iar lucrarea cea tainică a
Duhului la jertfelnicul inimii sale, de la Dar, după toată simțirea și
duhovniceasca odihnă nu s-ar învrednici a se săvârși, nesăvârșită este toată
urmarea unei ca acestea nevoințe și în scurt deșartă, neavând veselia
Duhului tăinuit în inimă lucrându-se.
114. Bun este postul, bună este privegherea, bună este asemenea
nevoință și petrecerea cea întru singurătate. Ci acestea cu adevărat sunt
oarecare începături și înainte-începări ale petrecerii celei iubitoare de
1292
Dumnezeu; întrucât prea necuvântat și nemeșteșugit este prost spre unele
ca acestea a nădăjdui. Pentru că este când și oarecărui Dar ne punem întru
împărtășire, și răutatea înlăuntru șezând, precum întru cele de sus s-au zis,
se meșteșugește și se dă în lături de voie și nu face cele ale sale; ci pre om
a gândi că s-a curățit cu mintea, și de aici îl scoate spre părerea
desăvârșirii. Apoi tâlhărește deasupra se pune și până la cele mai de jos ale
pământului pogoară. Pentru că dacă oamenii de multe ori, douăzeci de ani
făcându-se tâlhari oarecare sau ostași după izvodire, știu a meșteșugi
împotriva protivnicilor și șed și pândiri scornesc și cele ale vrăjmașilor
urechi le iau și omoară nenădăjduit, punându-se împrejur, cu cât mai ales
răutatea, de atâtea mii de ani făcută fiind, și aceasta lucru ei punându-și,
mai sârguitoare apucă sufletele, știe a gândi unele ca acestea întru adâncul
inimii; și după vremi a se liniști cu voie și a nu lucra stă, ca să tragă pre
suflet spre părerea săvârșirii. Însă temelia creștinătății este ca, măcar deși
toate dreptățile cineva de le va face, a nu se odihni spre acestea și a
nădăjdui, nici a gândi că a făcut ceva mare. Dacă și părtaș Darului se va
pune, a nu gândi că au luat ceva, nici cu prea-săturare a avea, ci a flămânzi
și a însetoșa și mai ales a se tângui și a plânge și inimă zdrobită cu totul a
avea.
115. Să-mi cugeți mie starea cea duhovnicească așa a fi: pune oarecare
casă împărătească a fi, și sub aceasta a fi feluri de ogrăzi, și dinaintea
ușilor mai afară alte oarecare case; și așa iarăși, după urmare, mai
înlăuntru, întru carele porfira și vistieriile acestea se păzesc; apoi și cea a
acestora iarăși mai dinlăuntru, unde petrecerea cea împărătească cu
cuviință este a fi. Deci precum dacă cineva, spre cele mai dinafară curți și
sălășluiri întâmpinându-le, i se va părea cum că au ajuns la cele mai
dinlăuntru case, s-a înșelat. Așa și după cea duhovnicească cu urmare, cei
ce spre pântece și spre somn se luptă și rugăciunilor iau aminte pururea să
nu gândească că iată spre sfârșit ori odihnă s-au suit, nicidecum; că încă
întoarcerea lor împrejur înaintea ușilor este și a curților, însă nu este unde
porfira și vistieriile cele împărătești stau. Măcar de s-ar învrednici
oarecăruia Dar duhovnicesc, nici iarăși acesta pre dânșii să nu-i înșele că

1293
au dobândit sfârșitul. Deci se cuvine a cerceta de au aflat vistieria în vasul
acesta de lut, de au îmbrăcat porfira Duhului, de au văzut pre Împăratul și
de s-au odihnit. Pentru că să-mi socotești mie adecă pre suflet a avea
oarecare adânc mult și mădulare multe; iar intrând păcatul, toate
mădularele și înțelegerile inimii a le ținea. Apoi căutând omul Darul și
venind, după părți ale sufletului întâmplându-se a le prinde. Deci cel ce are
neiscusință și de Darul acesta se mângâie, părere are că toate mădularele
sufletului a fi cuprinse și păcatul a fi tot dezrădăcinat, neștiind că cea mai
multă parte a lui este încă ținută de el. Fiindcă cu putință este, precum de
multe ori s-a arătat, și Darul nelipsit a lucra, în ce chip ochiul în trup, și
împreună a fi răutatea asemenea furând pre cuget. Și carele adecă nu știe a
socoti, i se pare ca cum a ajuns ceva mare el și ca cum ar fi avut cea mai de
pe urmă curățenie, și se trufește. Iară a avea și pre adevăr împreună
ajutorându-i lui mult adecă și trebuiește. Căci precum cuvântul ajungând a
arătat, că meșteșug și acesta este al Satanii, după oarecare vremi a se da în
lături de bună voie și cele obișnuite a nu le lucra, cu scopos a tot, ca părere
a săvârșirii celor ce pustnicesc să le puie. Ci oare cel ce sădește vie, îndată
ia și roada? Și cel ce a semănat semințele în pământ, și adunarea îndată au
făcut? Și ce? copilașul cel acum născut s-a atins îndată de săvârșire? Caută
la Iisus, din care slavă Fiu al lui Dumnezeu fiind Hristos, la ce fel de
pătimiri și necinstiri și cruce și moarte S-a pogorât, și iarăși cum pentru
smerenia Sa S-a ridicat și de-a dreapta Tatălui a șezut. Iar vicleanul șarpe,
dintâi lui Adam semănându-i poftirea dumnezeirii, la ce fel de necinste l-a
adus pre dânsul, adecă prin părerea acestora. Deci acestea însuși
socotindu-le, pre sine-ți te întărește cât îți este puterea și te sârguiește
pururea smerită și zdrobită inimă a avea.
116. Cînd vei auzi, pogorându-se Hristos jos la iad, au izbăvit sufletele
cele ținute acolo, să socotești a nu fi departe acestea și de cele ce se petrec
acum (adecă se săvârșesc). Căci să-mi socotești mie mormânt a fi inima, și
acolo gândurile și mintea a fi jos îngropate, fiind cuprinse de greu
întuneric. Deci venind Domnul la iad, la sufletele cele ce Îl strigă pre El, la
adâncul inimii adecă, și acolo morților poruncindu-le să trimită grăiește

1294
sufletele cele încuiate, pre cele ce Mă caută pre Mine, Cel ce pot a le
izbăvi. Apoi piatra cea grea ridicându-o, pre ceea ce zace peste suflet, și
mormântul îl deschide. Și pre cel mort întru adevăr îl înviază, și din
temnița cea întunecată pe sufletul cel încuiat înlăuntru îl slobozește.
117. Se întâmplă, zice, de multe ori a vorbi cu tine, după aruncare întru
ascuns, Satana în inimă, zicându-ți: și înțelege câte rele ți-ai făcut, ți s-a
umplut sufletul de fărădelegi, îngreuindu-te de multe ori și prin cumplite
păcate. Deci să nu te înșele pre tine aceasta făcându-o, și cu chip de
smerenie întru deznădăjduire împingându-te. Pentru că de când prin
călcare a intrat răutatea, intrare a avut a vorbi totdeauna în oarecare chip cu
sufletul, ca oarecare om cu om, și a-i pune cele necuviincioase. Deci
răspunde-i tu lui: am adeveririle lui Dumnezeu prescrise, Aceluia ce
grăiește: „nu voiesc moartea păcătosului, precum a se întoarce prin
pocăință și a fi viu” (Iezechiel 18, 23). Pentru că ce vrea și a fi pogorârea
Lui, fără numai „să mântuiască pre cei păcătoși” (1 Timotei 1, 15) și pre
cei ce sunt întru întuneric să-i lumineze, și pre cei omorâți să-i facă vii.
118. Precum puterea cea potrivnică, așa adecă și Darul cel dumnezeiesc,
îndemnător, iar nu silitor se arată fiind, ca așa nouă și slobozenia și
stăpânirea de sine să se păzească. Pentru aceasta și pentru relele ce ar face
omul, de la Satana aducându-se, nu Satana mai vârtos, ci de la însuși omul
pedeapsa se va cere; ca cela ce nu cu de-a sila este împins, ci cu voirea sa
supunându-se răutății. Și asemenea și întru cel bun, nu își scrie luiși Darul
ceea ce s-a făcut, ci omului; și pentru aceasta slava lui i se pune, pentru că
singur luiși s-a făcut pricină a bunului. Fiindcă nici cu silitoare putere,
precum s-a zis, voirea lui împreună legându-o, îl face nemutat pe Dar; ci
măcar deși împreună fiind, însă celui de sine stăpânitor sloboade, ca arătat
să fie voia omului, cum are plecarea, spre bunătate sau spre răutate. Pentru
că zace nu firii lege, ci de sine-stăpânitorului înainte voirea, celui ce poate
a se muta spre cel bun sau spre cel rău.
119. Se cuvine a păzi pre suflet și neîmpreunat a-l feri de gândurile cele
spurcate și urâte. Că precum trup cu alt trup împreună venind spre
necurăție se spurcă, așa adecă și sufletul se strică, împreunându-se cu
1295
gândurile cele viclene și pângărite și întocmindu-se cu acestea și împreună
punându-se. Nu cu cele ale curviei numai, ci și cu ale fiecăruia răutate,
precum: ale necredinței, ale vicleșugului, ale deșertei măriri, ale iuțimii,
ale pizmei și ale pricirii. Și aceasta este „a curăți pre sine de toată
spurcăciunea trupului și a duhului” (2 Corinteni 7, 1). Fiindcă să ți se pară
a fi și stricăciune și curvie întru cea nevăzută a sufletului, lucrându-se prin
gândurile cele necuvioase. Și precum „cela ce strică Biserica lui
Dumnezeu, după Marele Apostol, îl va strica pre el Dumnezeu”, carele este
trupul (1 Corinteni 3, 17). Deci așa și cel ce strică pre suflet și pre minte,
când se va întocmi și se va împreună pune cu cele necuvioase, prea vinovat
este pedepsirii. Deci se cuvine a păzi, precum pe trup de păcatul cel văzut,
așa și pre suflet de gândurile cele necuvioase, că mireasă a lui Hristos este.
„Pentru că v-am logodit, zice, cu un bărbat, fecioară curată, înaintea lui
Hristos a vă pune” (2 Corinteni 11, 2). Deci cu toată păzirea păzește pre
inima ta. Ascultă Scriptura care grăiește: „că dintru aceasta, zice, sunt
ieșirile vieții, și gândurile cele îndărătnice încă a despărți de la Dumnezeu”
(Marcu 7, 21). Și iarăși Dumnezeiasca Scriptură învățându-te, le deprinde.
120. Cuvânt să fie fieștecare, prin sufletul său cercetându-l cu de-
amăruntul, de care se grijește, și de se împreună cu legile lui Dumnezeu
inima. Și dacă o vede neîmpreună glăsuindu-se, cu toată puterea, precum
pe trup, așa pre minte a o feri nestricată să se sârguiască și de gândurile
cele viclene nealcătuită. Că adecă de ar voi Dumnezeu, după făgăduință,
pre cel curat a-l sălășlui, fiindcă „în lăuntru a lăcui și a umbla” S-a făgăduit
(2 Corinteni 6, 16), întru sufletele cele curate cu totul și iubitoare de
bunătăți.
121. Precum plugarul cel mai cu sârguință lucrează pământul său, pre
acesta mai întâi îl înnoiește și mărăcinii împrejur îi curățește, apoi așa
semințele le pune, așa și cel ce așteaptă de la Dumnezeu sămânța Darului a
o lua, i se cuvine mai întâi a curăți pământul inimii sale, ca, căzând
sămânța Duhului, desăvârșit și prea înmulțit să-și dea roadele sale. Că dacă
nu aceasta se va face mai întâi și nu se va curăți pre sine de toată

1296
spurcăciunea trupului și a duhului, trup este și sânge și departe a stat de
viață (1 Corinteni 15, 50).
122. Despre pretutindenea meșteșugirile vrăjmașului și lucrurile cele rele
se cuvine prea iute a le vedea împrejur. Fiindcă precum Duhul cel Sfânt
prin Pavel „tuturor toate se făcea, zice, ca pre toți să-i dobândească” (1
Corinteni 9, 19), așa și răutatea a se face toate îi este prin sârguință, ca pre
toți să-i trimită întru pierzare. Pentru aceasta cu cei ce se roagă se
fățărnicește ca împreună rugându-se, cu scopos, ca prin pricina rugăciunii,
băgându-l întru părere, să-l înșele. Și cu cei ce postesc, împreună a posti,
cu părerea postului a-i amăgi pre ei. Celor ce au cunoștința Scripturilor,
cele de asemenea le izvodeste, cu pricina cunoștinței dorind a-i lovi pre
dânșii. Celor ce s-au învrednicit descoperirii luminii, asemenea a avea se
pare, „fiindcă se închipuiește și Satana, zice, întru îngerul luminii” (2
Corinteni 11, 14), ca prin părerea luminii cei de asemenea, înșelându-i, să-i
aducă la sine. Și cuprinzător așa spre toți se preface și tuturor se
închipuiește, ca cu cea de asemenea ținându-i, prin cea prea binecuvântată
pricină arătată să le mijlocească pierzare. „Gândurile, zice, curățându-le și
toată înălțarea ce se înalță împotriva cunoștinței lui Dumnezeu” (2
Corinteni 10, 5). Că privește până și unde cel mândru își întinde cugetarea:
că a voi și pre cei ce au pre cea dumnezeiască, după cunoștința adevărului,
a-i aduce jos. Întrucât cu toată păzirea se cade fieștecare a-și păzi pre inima
sa și mult a cere de la Dumnezeu înțelegerea, să ne dăruiască nouă ca și
cele ale meșteșugirilor răutății a le cerceta. Și a lucra și a osteni mintea
întru înțelegerea gândurilor pururea se cuvine și pre voia lui Dumnezeu a
întări pre sine. Fiindcă nu este decât aceasta mai mare lucru sau mai
cinstit: „că mărturisire, zice, și mare cuviință este lucrul Lui” (Psalmul
110, 3).
123. Obiceiu este sufletului celui iubitor de Dumnezeu, ca, măcar toate
bunătățile faptei bune de ar face, nimic luiși să nu-și scrie, ci lui Dumnezeu
pre fieștecare. Pentru aceasta și Dumnezeu, iarăși, înțelegerii și cunoștinței
celei drepte și sănătoase a aceluia luând aminte, cele împotriva aceluia i le
socotește toate, și ca cum acesta ar fi ostenit și de la sine tot ar fi lucrat, îi
1297
numără răsplătirile. Cu toate că, părându-I-se Lui spre judecată cu noi a
veni, nimic spre adeverința omului drept nu se va afla. Pentru că și banii, și
bunătățile acestea cu părere toate, prin care și bine poate fieștecare a face,
ale Aceluia sunt; pământul și toate cele ce sunt într-însul, însuși trupul și
însuși sufletul ale Lui sunt. Nu numai aceasta, ci și însuși a fi omul după
Dar. Ce dar îi rămâne lui al său, de care s-ar mândri sau a se îndrepta și
după cuvânt a avea? Dumnezeu prea mare Dar primește de la oameni, și
aceasta dintru cele ce se aduc Aceluia este cea mai plăcută, adecă: ca
sufletul, bine cunoscând cum că are cele ce sunt, toate bunătățile câte ar
face și câte înțelege și cunoaște, Lui singur Dumnezeu a le socoti și
Aceluia toate a le pune.
124. Precum când bărbat împreună cu femeia ar veni spre împreună-
viețuire și împreunare, de obște toate cele ale fieștecăruia se fac, și o casă,
și avuția una, și o avere; și nu numai cele ce sunt ale lui, ci și însuși trupul
poate femeia a-l stăpâni. „Pentru că bărbatul, zice Dumnezeiescul Apostol,
trupul său nu-l stăpânește, ci femeia” (1 Cor. 7, 4). Deci așa și cea
adevărată și negrăită împreunare a sufletului are spre Hristos, „și spre un
Duh vine împreună cu Dânsul” (1 Cor. 6, 17). Prin urmare, de nevoie
urmează și ale celor negrăite vistierii ale Lui, ca cum stăpân ar fi, precum
adecă că mireasă s-a făcut a Lui. Fiindcă, când Dumnezeu ar fi al aceluia,
arătat este că cele ale acestuia ale Aceluia sunt toate. Precum zice
Apostolul: „Toate ale voastre sunt, ori lume, ori viață, ori moarte, ori
îngeri, ori stăpânii, ori cele de acum, ori cele viitoare” (1 Cor. 3, 22).
125. Precum Israel, până adecă bine mulțumitor era către Stăpânul,
măcar adecă că nici odinioară precum se cuvine, ci însă până se părea
sănătoasă oarecare credință cât de cât ce către Acela avea, stâlp de foc și
nor înaintea lui povățuia, și marea înaintea lui se dădea în lături, și
milioane altele lua minunate; iar când se depărta de la cea către Dumnezeu
bună cugetare, atunci vrăjmașilor era dat și cu slujbe amare se muncea.
Asemenea să-mi socotești mie și la sufletul carele prin Dar a cunoscut pre
Dumnezeu și de multe spurcăciuni adecă s-a curățit mai întâi, apoi și
Darurilor s-a făcut vrednic; însă cea prea cuviincioasă a minții bună stare,
1298
nepăzind-o Cerescului Bărbat până în sfârșit, a căzut din viața căreia se
făcuse părtaș. Fiindcă cu putință îi este potrivnicului și împotriva acelora
ce la unele ca acestea măsuri au ajuns a se înălța. Întrucât se cuvine a ne
nevoi pe cât ne este puterea și cu frică și cu cutremur pentru viața noastră
se cade să ne grijim, mai ales celor câți se făcură părtași Duhului lui
Hristos. Acesta nici mic sau mare pentru defăimare a face și pentru însuși
aceasta Duhul Domnului a-L întrista. Pentru că, „precum bucurie se face în
Cer, după cum zice Adevărul, pentru un păcătos ce se pocăiește” (Luca 15,
10), așa și întristare iarăși pentru un suflet ce cade din viața cea veșnică.
126. Când sufletul s-ar învrednici Darului, atunci și prea folositor adecă
acestuia îi dă Dumnezeu mai ales cunoștință, înțelegere și socoteală.
Carele adecă și acestea Dumnezeu i le dă, acela cerându-le, ca cu bună
mulțumire acesta să slujească Duhului; pe Carele și s-au învrednicit a-L
lua, nefurându-se de răutate și negreșind pentru necunoștință. Și nu pentru
a se lenevi și fără de frică a viețui, abătându-se și afară de voia cea
Stăpânească ceva făcând.
127. Precum lucrarea patimilor, care este duhul cel lumesc al înșelării, al
întunericului păcatului, întru unul ca acesta om ar lăcui, carele este plin de
înțelegere trupească, așa iarăși și lucrarea și puterea luminatului Duh în
omul carele s-a sfințit lăcuiește, după cele ce au zis: „dacă ispitire căutați a
lui Hristos celui ce grăiește întru mine” (2 Cor. 13, 3). Și iarăși: „Și
viețuiesc nu de aceea eu, ci viețuiește întru mine Hristos” (Gal. 2, 20). Și:
„Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Gal. 3, 27). Și
Domnul: „Vom veni Eu și Părintele Meu și lăcaș la el vom face” (Ioan 14,
23). Acestea nu nearătat, nici fără de lucrare, ci întru putere și adevăr se fac
întru cei ce se învrednicesc. Fiindcă Legea adecă mai întâi, cu cuvânt
nestatornic întorcea spre oameni, jug greu și cu anevoie de purtat punând
asupra lor, și nici un ajutor știind a le da; și aceasta pentru a nu avea cu
putință pre puterea Duhului a le da. „Pentru că ceea ce era cu neputință
Legii, zice, întru care era slabă prin trup” (Rom. 8, 3). Iar de la venirea lui
Hristos, ușa Darului s-a deschis celor ce au crezut întru adevăr, și puterea
lui Dumnezeu și lucrarea Sfântului Duh se dă lor.
1299
 128. După ce a trimis Hristos Darul bunătății celei dintâi și firești a
Duhului Sfânt Dumnezeieștilor Ucenici, de acolo tuturor celor ce cred,
Dumnezeiasca aceea putere umbrindu-le și întru sufletele acelea lăcuind, îi
vindeca adecă de patimile păcatului și de întuneric și de omorâre, pre ei îi
slobozea. Pentru că până atunci se rănise și se încuia sufletul și de
întunericul păcatului ținut era. Pentru aceasta acum sufletul carele încă nu
s-a învrednicit a avea împreună-lăcuitor pre Domnul, nici puterea prea
bunului Duh, care prin lucrare într-însul și după toată puterea și adeverirea
s-ar fi sălășluit, întru întuneric încă este. Iar la carele a venit Darul
Dumnezeescului Duh și întru cele mai adânci ale minții lor s-a sălășluit,
acestora adecă și Domnul ca suflet li se face. Pentru că „cel ce se lipește de
Domnul, zice Dumnezeiescul Apostol, un Duh va fi cu Dânsul” (1 Cor. 6,
17). Încă și Însuși Domnul: „precum Eu și Tu una suntem, ca și aceștia
întru Noi una să fie” (Ioan 17, 21). O, bunătate și bunăvoire, ceea ce a
nemerit așa pre cea smerită fire a omenească despre răutate! Ci însă, de
vreme ce și cu răutatea patimilor sufletul împreună fiind, ca cum una era
cu aceasta, măcar deși osebită avea voia, ci ceea ce se părea lui a face nu
putea, carele și Pavel zice: „că nu carele voiesc aceasta fac” (Rom. 7, 19).
Cu cât adecă mai ales puterea lui Dumnezeu cu sufletul cel ce s-a sfințit și
vrednic acestuia s-a făcut, împreună venind, spre una cu Acesta va fi
voirea acestuia. Că se face atunci sufletul întru adevăr ca sufletul
Domnului, celui ce de bunăvoie și după minte de puterea prea bunului Duh
se împărățește și întru voia sa nu de aceea a ales a merge. Fiindcă zice:
„Cine ne va despărți pre noi de dragostea lui Hristos?” (Rom. 8, 35), adecă
sufletul carele s-a unit cu Duhul Sfânt.
129. Deci cela ce voiește a fi următor lui Hristos, ca și lui să-i fie a se
chema Fiul lui Dumnezeu, după ce s-ar naște din Duhul, mai înainte de
altele, i se cuvine a suferi necazurile cele ce îl întâmpină. Adecă: bolile
cele trupești, sau necinstele de la oameni și ocările, spre acestea încă și
sfătuirile cele împotrivă de la cei nevăzuți, cu bun suflet și cu răbdare (a le
suferi). Fiindcă, după rânduiala lui Dumnezeu, se sloboade sufletelor
ispitire a felurite necazuri, pentru ca arătate să fie cu adevărat cele ce

1300
iubesc curat pre Domnul. Și semn este acelora din tot veacul, și
Patriarhilor, și Proorocilor, și Apostolilor, și Mucenicilor, nu întru alt fel, ci
prin calea cea strâmtă de umblat, a ispitelor și a necazurilor au fost a trece,
și așa au bine-plăcut lui Dumnezeu. Fiindcă zice Scriptura: „Fiule, dacă
voiești a sluji Domnului, gătește sufletul tău spre ispite. Îndreptează inima
ta și rabdă” (Isus Sirah 2, 1). Însă și aiurea: „Toate cele ce se aduc ție, ca
bune le primește, știind că fără de Dumnezeu nimica nu se face.” Deci dar
de răbdare și de nădejde, mai înainte decât de toate altele, i se cuvine a se
apuca sufletul cel ce voiește a bine-plăcea lui Dumnezeu. Că un meșteșug
este și acesta al răutății, trândăvie a băga nouă în vremea necazului, ca să
ne depărteze de nădejdea cea către Dumnezeu. Însă niciodată nu a lăsat
Dumnezeu spre atâta a fi ispitit de ispite pre sufletul cel ce nădăjduiește
spre Dânsul, cât întru nedumerire a se face. Fiindcă zice Apostolul:
„Credincios este Dumnezeu, Carele nu va lăsa pre voi a fi ispitiți mai mult
decât ceea ce puteți; ci va face cu ispita împreună și sfârșitul, ca să puteți a
răbda” (1 Cor. 10, 13). Însă și vicleanul nu cât îi este aceluia voirea
mâhnește pre suflet, ci cât i se sloboade lui de la Dumnezeu. Pentru că,
dacă este arătată oamenilor câtă greutate poate duce mușcoiul, și câtă
asinul, și câtă cămila, fieștecăruia îi pune deasupra încărcătura cea suferită.
Ci și olarului arătată îi este câtă vreme trebuie a da focului pre vase, ca nici
mai mult rămânând să plesnească, nici iarăși mai înainte scoțându-le de
cea de ajuns arsură netrebnice să fie. Dacă atâta este înțelegerea omului, au
nu cu mult mai mult și nemărginit mai mult știe înțelegerea lui Dumnezeu
câtă ispită se cade a fi adusă fieștecărui suflet, ca să fie iscusit și prea
cuviincios către Împărăția Cerurilor?
130. Precum lucrul cânepei, dacă nu va petrece spre mult bătându-se, nu
ar fi trebuincioasă spre facerea torturilor celor subțirele; ci cu cât adecă s-
ar bate și cu cât s-ar scărmăna, pe atâta și mai curată și mai de bună
trebuință se face. Și în ce chip vasul cel de nouă izvodire (oala),
nebăgându-se în foc, a se unelti de oameni este necuviincios. Și precum
pruncul încă este neiscusit spre lucrul cel lumesc, că nici a zidi case știe,
nici poate semințe a pune, nici altceva a săvârși din lucrurile lumii. Așa și

1301
sufletele de multe ori, măcar că se împărtășiseră Darului celui
Dumnezeiesc și fuseseră prea adeverindu-se întru dulceața și odihna
Duhului, însă pentru a lor pruncime, din bunătatea Domnului, nici ispitite
sunt adecă, nici cercate prin feluri de ispite și de necazuri de la duhurile
cele viclene. Încă de pruncie ținându-se, și, ca așa să zic, nici încă spre
Împărăția Cerurilor pre cea cu cuviință o au. Fiindcă „dacă fără de
pedepsire sunteți, zice Dumnezeiescul Apostol, căruia părtași s-au făcut
toți, adecă iată că fii din curvie sunt ei și nu fii adevărați” (Evrei 12, 8).
Pentru aceea și ispitele și necazurile spre cea de folos se aduc omului, mai
iscusit așa și mai tare pre suflet lucrându-l. Și dacă adecă ar răbda până în
sfârșit cu nădejdea cea către Domnul, este cu neputință a greși el de
făgăduința Duhului și de izbăvirea patimilor răutății.
131. Precum prin multe chinuri pătimind Sfinții Mucenici și până la
moarte cele ale răbdării arătând, așa s-au făcut vrednici cununilor slavei; și
cu cât mai multe și mai cumplite osteneli unelteau (adecă tiranii), mai
multă și slava și îndrăzneala cea către Dumnezeu au câștigat. Întru acest
chip adecă și sufletele, fiind date la feluri de necazuri, sau celor după cea
văzută ce le vin de la oameni, sau după cea gânditoare, gândurilor celor
necuvioase ce se fac, sau bolilor celor trupești ce se nasc, dacă până în
sfârșit răbdarea vor purta, acelora cununi cu Sfinții Mucenici și aceeași
îndrăzneală cu aceia se vor învrednici. De vreme ce și muncirea
necazurilor, care aceia prin oameni, iar acestea prin duhurile răutății, prin
cele ce au lucrat întru aceea sunt răbdându-le. Și cu cât mai mult și aceștia
au suferit necazurile protivnicului, cu atâta și mai multă slavă, nu numai
întru cea viitoare viață vor lua de la Dumnezeu, ci și aici se vor învrednici
mângâierii prea bunului Duh.
132. De vreme ce întru acest fel s-a mărturisit „calea ceea ce duce spre
viața cea de sus și strâmtă foarte și prea necăjicioasă, și pentru aceasta și
puțini are pre cei ce o trec pre dânsa” (Matei 7, 13–14), pre toată ispita
vicleanului ni se cuvine a o răbda pentru nădejdea ceea ce se păzește în
Ceruri. Fiindcă câte necazuri de am și răbda, ce vrednic vom aduce sau
spre făgăduința ceea ce va să fie? Sau spre mângâierea care se face de aici
1302
în suflet de la prea bunul Duh? Sau spre izbăvirea de întunericul patimilor
răutății? Sau spre mulțimea datoriilor păcatelor noastre? Fiindcă „nu sunt
vrednice pătimirile vremii de acum spre mărirea ceea ce va a se descoperi
la noi” (Romani 8, 18). Deci toate ni se cuvine a răbda pentru Domnul,
precum s-a zis, ca niște buni ostași murind pentru Împăratul nostru. Că
pentru ce, când lumii și lucrurilor celor lumești luăm aminte, nu cădem
întru unele ca acestea mâhniri? Ci acum, când am venit a sluji lui
Dumnezeu, aceste ispite în multe chipuri răbdăm? Vezi că pentru Hristos
necazurile, pizmuind nouă protivnicul, pentru răsplătirea acelora ce se
nădăjduiesc de noi, și slăbănogie și trândăvie a pune întru sufletele noastre,
ca nu bine viețuind să ne învrednicim acelora? Deci cu cât vicleanul se
înarmează împotriva noastră, dacă vom răbda cu bun suflet asupririle cele
aduse împotriva noastră, toate meșteșugirile aceluia se risipesc cu ajutorul
lui Hristos. Fiindcă avem pre sprijinitorul și apărătorul nostru Iisus. Să ne
aducem aminte că și El veacul acesta așa l-a călătorit: ocărându-Se,
gonindu-Se, batjocorindu-Se, în sfârșit și prin necinstită moarte, prin cea
prin cruce săvârșindu-Se.
133. Dacă voim ca tot necazul și toate ispitele cu lesnire a le răbda, să ne
fie nouă poftită moartea cea pentru Hristos și înaintea ochilor totdeauna.
Că întru acest fel ne este nouă și porunca: „Crucea ridicând-o și Acestuia a
urma” (Matei 16, 24); carele adecă este aceasta: prea bine a fi gătiți și gata
spre a muri. Dacă întru acest fel de stare ne vom afla stând, tot necazul,
precum s-a zis, și arătat și nearătat, cu multă lesnire îl vom putea suferi. Că
cel ce este gata și a muri pentru Hristos prin poftire, târziu spre cele
ostenitoare și scârbicioase s-ar mâhni. Pentru aceasta și pre necazuri grele
le socotim, pentru că nu avem poftă de moartea cea pentru Hristos, nici
atârnăm totdeauna gândul de Hristos. Iar cel ce poftește a-L moșteni pre
Acela, și patimilor Lui de asemenea să poftească; întrucât cei ce grăiesc a
iubi pre Domnul, întru aceasta să fie arătați: întru a răbda ei tot necazul, nu
numai cu vitejie aceasta a o face, ci și cu osârdie, pentru nădejdea ceea ce
este la Acela.

1303
 134. De nevoie este mai întâi cel ce au venit la Hristos, și cu de-a sila a
trage pre sine spre cel bun, și nevrând inima noastră. „Pentru că silitorilor
este Împărăția Cerurilor, zice Domnul cel fără de minciună, și cei ce se
silesc o răpesc pre dânsa” (Mat. 11, 12). Și iarăși: „Nevoiți-vă a intra prin
ușa cea strâmtă” (Luca 13, 24). Deci se cuvine, precum s-au zis, și fără de
voie a întinde pre sine spre fapta cea bună: spre dragoste, zic, neavând
dragoste; spre blândețe, fiind întru lipsirea aceleia; pre inimă a o avea, spre
împreună-pătimirea și de oameni iubitoare; spre a suferi necinstirile și
trecerea cu vederea; și întru cele defăimate și necinstite a ne judeca,
neavând încă comoara aceasta; rugăciunea a o căuta, neavând încă
rugăciunea Duhului. Dacă întru acest fel ne va vedea Domnul nevoindu-ne
și cu sila trăgând pre sine spre cel bun, măcar deși împotrivă ca cum
lucrează inima noastră, atunci ne dă rugăciune adevărată, ne dă
milostivirile îndurărilor, răbdare, îndelungă răbdare, și cuprinzător deodată
de toate roadele Duhului ne umple pre noi. Iar dacă cineva și de celelalte
fapte bune lipsit fiind, spre singura rugăciunea numai adecă dară s-ar
întâmpla a sili pre sine, întrucât a avea rugăciunea Darului, dar însă spre
blândețe adecă și spre smerita cugetare, și dragoste, și spre toată rudenia
cea cu bun neam a bunătăților, încă și spre cea adevărată credință și
nădejde întru Hristos, cu nebăgare de seamă se află și cu negrijire petrece:
unuia ca acestuia uneori adecă rugăciunea Darului i se dă despre o parte,
întru veselie și odihnă, după a lui cerere de la prea bunul Duh. Însă pustiu
de toate celelalte bunătăți petrece, pentru că nu silește pe sine spre
câștigarea acelora, precum s-au zis, nici se roagă lui Hristos pentru acestea.
Fiindcă trebuie nu numai spre cele zise a întinde spre sine și nevrând, și de
la Dumnezeu a cere ca să luăm, ci și spre cele neuneltite graiuri și cu totul
nelucrătoare, care nici limba este vrednică a le judeca, și a cugeta pururea
și cu gura și cu inima cuvintele lui Dumnezeu; încă și spre a nu se mânia,
nici strigarea a o unelti, „pentru că toată amărăciunea, zice, și strigarea să
se ridice de la voi” (Efes. 4, 31); spre a nu cleveti pre cineva, a nu judeca, a
nu se mândri. Ca astfel, văzându-l Domnul pre cel ce se atârnă pre sine,
precum s-au zis, și cu sila împreună trăgându-se, să-i dăruiască fără de
durere cele ce mai întâi nici cu de-a sila putea a le lucra, pentru răutatea
1304
cea împreună-alcătuitoare. Și atunci se fac lui toate izvodirile acestea ale
bunătăților ca o fire. De vreme ce de aceea și Domnul, după făgăduință
venind (Ioan 14, 23) și făcându-Se întru acesta, și acesta asemenea întru
Domnul, acela întru Acesta, după multă lesnire poruncile săvârșește.
135. Cela ce se silește pre sine numai la singura rugăciunea, precum
cuvântul au arătat, iară către acestea, zic: spre smerita cugetare, spre
dragoste, spre blândețe și spre toată mulțimea celorlalte bunătăți, nu este
ostenindu-se pre sine nici silindu-se, la acest fel de margine va ajunge:
adecă ca uneori, rugându-se el, vine și Dumnezeiescul Dar, de vreme ce
bun fiind Dumnezeu, dăruiește celor ce cer cu iubire de oameni cererile;
iar neobișnuindu-se pre sine, nici pedepsit și iscusit spre bunătățile carele
am zis așezându-se, ori va cădea din darul carele îl luase pentru înalta
înțelegere a lui, sau însuși acesta nu se dă, nici crește. Că precum am zice,
lăcașul și odihna prea bunului Duh este smerita cugetare, și dragostea, și
blândețea, și cu urmare toate Sfintele porunci ale lui Hristos. Deci cela ce
voiește prin toate acestea a veni întru creștere și săvârșire, pre cea dintâi să
o sălășluiască întru sine și să se silească a iubi, precum s-au zis, și pre
inima sa, ceea ce se pricepe întru sine și împotrivă se pune, dătătoare și
supuitoare lui Dumnezeu să se sârguiască a o face. Pentru că celui ce astfel
s-a silit mai întâi, pre ceea ce se întinde împotriva sufletului, îmblânzită o
au arătat-o și cu bun nărav ascultătoare aceluia o au făcut. Și întru acest fel
avându-se sufletul, cere și se roagă, crește și înverzește într-însul Darul cel
dat de la Duhul al rugăciunii, întru măsura înțelegerii odihnindu-se, carele
prin dragoste și prin prea drăgăstoasă blândețe l-au cerut. Și atunci îi
dăruiește lui Duhul și acestea, și îl învață smerita înțelepciune cea
adevărată, dragostea cea nemincinoasă și blândețea, cele ce mai întâi
silindu-se le-a cerut. Deci întru acest fel crescând și săvârșindu-se după
Domnul, Împărăției celei Cerești vrednic se va arăta. Fiindcă cel smerit
niciodată nu cade. Că unde va și cădea cela ce de dedesubtul tuturor se are
pre sine? Prin urmare, mare leac este al înaltei înțelegeri smerenia; iar mai
mare, după cea dimpotrivă înălțare, și necăzută vrednicie este smerita
cugetare.

1305
 136. Cei ce întru adevăr au iubit pre Dumnezeu, nici pentru Împărăția
Lui au ales a-I sluji, ca pentru neguțătorie și dobândă, nici iarăși pentru
izbăvire munca aceea ce stă înainte păcătoșilor, ci numai ca pre singur
Dumnezeu și Făcătorul său iubindu-L și prin urmarea rânduielii
cunoscându-L, cum că cu datorie este slugile a bine-plăcea Stăpânului și
Ziditorului. Carele și multă înțelegere spre cele ce se întâmplă uneltesc.
Pentru că multe sunt împiedecările bunei plăceri aceia către Dumnezeu. De
vreme ce nu numai sărăcia și necinstirea, ci și bogăția și cinstea de
asemenea ispite se așază sufletului. Iar despre o parte, în chip oarecare, și
aceleași mângâieri și odihne, care din Dar cuprind pre suflet, de nu va
simți pre acesta cel ce s-a învrednicit și de nu va unelti multă măsură și
înțelegere, zic, multă lesnire are a fi spre ispitirea acestuia, mai ales și
împiedecare a-i așterne răutatea. Ca cum cu pricina Darului acestuia a-i
dezlega silința lui, meșteșugindu-se, slăbănogie și împuținare de suflet îi
aduce. Pentru aceea și singur Darul, spre împărtășire, are trebuință sufletul
de evlavie și de bună cinstire, întrucât și a-L cinsti pre Dânsul și vrednice
pre roade a le arăta. Deci se primejduiesc nu numai necazurile, ci și
odihnele, ispită a se face sufletului. Pentru că de vreme ce ale amândurora
sufletele, de la Cela ce le-a zidit, se cercetează, ca arătate prea luminos să
se facă care sunt cei ce pe pricina câștigului nu o pun pricină a dragostei
celei către Acela, ci numai pre singur Cela ce este vrednic cu adevărat de
mult prieteșug și cinste. Că precum celui leneș și de credință lipsit și care
are înțelegerea pruncească, împiedecare i se fac toate acestea spre viața cea
veșnică, adecă cele mâhnicioase și ostenitoare, ca: boli, sărăcii și necazuri,
sau cele dimpotrivă acestora, adecă bogăția, slava și fericirile cele de la
oameni, spre acestea încă și războiul vicleanului carele întru nearătare
lovește; întru acest chip iarăși întorcându-te împotrivă vei afla cum că celui
credincios și priceput și viteaz, împreună-lucrătoare mai ales se pun spre
Împărăția lui Dumnezeu, după Dumnezeiescul Apostol: „Toate împreună
lucrează spre bine” (Romani 8, 28). Pentru aceea se arată că toate cele din
lume, împiedecare a fi se socotesc. Deci rupându-le, biruindu-le și
covârșindu-le, cela ce este cu adevărat iubitor de Dumnezeu de singura
iubirea cea dumnezeiască se ține: „Pentru că funiile păcătoșilor s-au
1306
împleticit împrejurul meu, zice Dumnezeiescul Proroc, și legea Ta nu o am
uitat” (Ps. 118, 61).
137. Dumnezeiescul Apostol Pavel, mai cu amăruntul și mai luminos,
taina cea desăvârșită a creștinătății o au arătat fiecărui suflet ce crede, prin
lucrarea cea dumnezeiască a veni spre ispitire, adecă care este cea a
cereștii lumini întru descoperire și a puterii Duhului strălucire, pentru ca
nu cineva luminarea Duhului cea prin cunoștința înțelegerilor a fi numai
socotind-o să se primejduiască, prin necunoștință și trândăvire, a nu nemeri
taina cea desăvârșită a Darului. Pentru aceasta pilda slavei Duhului, cea
împrejurul feței lui Moisi îmbrăcate, întru arătare prea mărturisită ne-a
adus-o nouă. Deci zice: „Că dacă slujba morții cea cu slove închipuită în
pietre au fost făcută cu mărire, întrucât nu puteau fiii lui Israil să privească
la fața lui Moisi pentru mărirea feței lui cea trecătoare, cum mai ales nu va
fi mai mult slujba Duhului întru mărire? Că de era slujba osândirii mărire,
cu mult mai vârtos va prisosi slujba dreptății întru mărire. Pentru că încă
nu era mărită cea ce prisosea; că dacă este cea trecătoare mărită, cu mult
mai vârtos cea netrecătoare este întru mărire” (2 Cor. 3, 7–11). Iar
trecătoare o au grăit pentru a fi îmbrăcată în trupul lui Moisi cel muritor,
adecă slava luminii. Și aduce: „Deci, având o nădejde ca aceasta, cu multă
îndrăsneală lucrăm” (stih 12). Și înainte, mereu trecând, a arătat pre cea
necontenit curgătoare și nemuritoare întru descoperire slava aceea a
Duhului, acum întru cea nemuritoare față a omului celui dinlăuntru, celor
vrednici și fără de murire și neîncetat a se străluci. Deci zice: „Iar noi toți,
adecă cei ce după cea desăvârșită credință ne-am născut din Duhul, cu față
descoperită, ca printr-o oglindă mărirea Domnului privind, spre același
chip ne prefacem din mărire în mărire, ca din Duhul Domnului” (stih 18).
Iar „cu fața descoperită”, adecă cu cea a sufletului. „Încă și când se va
întoarce cineva către Domnul, se va ridica acoperământul; iar Domnul este
Duhul” (stih 16–17). Deci luminos prin acestea au arătat pre
acoperământul întunericului a fi pus peste suflet, carele de la călcarea lui
Adam a avut intrare în sufletul omului. Iar acum pre acesta îl credem a se
ridica de către strălucirea Duhului din sufletele cele credincioase și

1307
vrednice cu adevărat. Pentru care pricină s-a făcut și venirea lui Hristos. Și
la unele ca acestea măsuri ale sfințeniei a ajunge au binevoit Dumnezeu pe
cei ce întru adevăr cred.
138. Una ca această strălucire a Duhului, zice, nu ca cum a înțelegerilor
numai este descoperire și luminare a Duhului, precum s-au zis, ci a luminii
celei Ipostasnice în suflete, adeverită și cea de-a pururea strălucire. Pentru
că zice: „Dintru întunerec lumina a strălucit, Acela a strălucit întru inimile
noastre, spre luminarea cunoștinței mărirei lui Dumnezeu în fața lui Iisus
Hristos” (2 Cor. 4, 6). Și aceasta: „Luminează ochii mei, ca nu cumva să
adorm întru moarte” (Ps. 12, 4). Adecă ca nu după dezlegarea trupului
sufletul să se întunece de acoperământul morții răutății. Și spre acestea și
aceasta: „Descopere ochii mei și voi cunoaște minunile din legea Ta” (Ps.
118, 18). Și aceasta: „Trimite lumina Ta și adevărul Tău, acestea mă vor
povățui și mă vor duce la muntele cel sfânt al Tău și la lăcașurile Tale” (Ps.
42, 3). Ci încă și aceasta: „Însemnatu-s-au peste noi lumina feții Tale,
Doamne; dat-ai veselie întru inima mea” (Ps. 4, 6–7). Aceeași urmare a
scoposului o arată.
139. Însă și fericitul Pavel, zice, inima care a strălucit în cale (Fapte 22,
6), prin care și la al treilea Cer s-a ridicat (2 Cor. 12, 4) și a tainelor celor
negrăite auzitor s-a făcut, nu era oarecare lumină a înțelegerilor și a
cunoștinței, ci a puterii prea bunului Duh strălucire după Ipostas în suflet.
A cărei străluciri cu prea întrecere ochii cei trupești nesuferindu-o, au orbit
(Fapte 22, 11). Prin care toată cunoștința se descopere și întru adevăr
Dumnezeu se cunoaște sufletului celui vrednic și celui ce iubește.
140. Tot sufletul care prin sârguința sa și prin credință desăvârșit s-a
îmbrăcat întru Hristos, de aici, după puterea și adeverirea Darului, s-a
învrednicit și s-a unit cu lumina cea Cerească a chipului celui nestricat. Și
acum adecă cunoștința tainelor celor cerești întru Ipostas se învață
totdeauna, iară în ziua cea mare adecă a Învierii, cu acestiași chip ceresc al
mărirei și trupul acestuia împreună se va proslăvi și de Duhul răpit la
Ceruri, după cea scrisă (1 Tes. 4, 17), și de o ființă cu trupul mărirei Lui se

1308
va face, învrednicindu-se. Și Împărăția cea veșnică și necurmată și cu
Hristos împreună o va avea.
141. Pre cât cineva, prin osârdia sa și prin credință, s-a împărtășit mărirei
celei Cerești a Duhului Sfânt și cu lucruri bune pre suflet l-a împodobit,
pre atâta în ziua aceea se va face vrednic ca și trupul lui să se proslăvească
împreună. Pentru că ceea ce a învistierit cineva acum înlăuntru, aceasta
atunci va ieși afară. După cum și copacii în vremea iernii înlăuntru au
rodurile, iar făcându-se primăvară afară le scot. Și precum adecă mai întâi
s-a arătat cel al Sfinților cu Dumnezeiască vedere, adecă chip al Duhului,
de acum înlăuntru ca cum întipărit fiind, și pre trup îndumnezeit și vederos
afară și ceresc îl va lucra. Iar pre sufletul celor pângăriți și păcătoși, vai
mie, acoperământul cel neluminos acoperindu-l, al duhului celui lumesc, și
urâciunea patimilor întunecată pre minte și fără de chip așezându-o,
întunecat împreună și pre trup și plin de toată rușinea îl va arăta pe
dinafară atunci.
142. Precum după călcarea lui Adam, moarte împotriva lui hotărând
bunătatea lui Dumnezeu, aceasta mai întâi adecă a pătimit-o cu sufletul,
cele gânditoare ale sale și nemuritoare simțiri, prin lipsirea Cereștii și
Duhovniceștii împărtășiri stângându-i-se lui, moarte s-au făcut. Iară mai pe
urmă și moartea trupului, după nouă sute treizeci de ani s-a făcut. Întru
acest chip și acum, prin Cruce și moarte împreunându-Se cu omenirea
Dumnezeu, pre sufletul cel ce întru adevăr a căzut îl așază încă în trup
fiind întru dulceața luminilor celor cerești și a tainelor. Și organele
simțirilor lui cele gânditoare iarăși cu Dumnezeiasca lumină a Darului le
oglindește. Iar pe urmă și însuși trupul îl îmbracă cu mărirea cea
nestricăcioasă și nemuritoare.
143. Cei ce s-au făcut departe de lumea aceasta și cinstit adecă și cu
iubire de fapte bune viețuiesc, însă zac sub acoperământul patimilor, căruia
vinovați ne-am așezat toți prin neascultarea celui dintâi zidit, zic cea
trupească înțelegere, care și de Apostolul moarte de asemenea s-a chemat,
pentru că zice: „Cea a trupului înțelegere, moarte este” (Romani 8, 7).
Aceștia de asemenea sunt oamenilor celor ce umblă noaptea și de stele se
1309
strălucesc, care sunt poruncile cele Sfinte ale lui Dumnezeu. Pentru că nu
încă desăvârșit de întuneric fiind sloboziți, pre toate bine cu neputință este
lor a le oglindi. Cărora și cu cuviință este, cu durere și cu credință multă
sârguindu-se de fapta bună, a se ruga lui Hristos pre Soarele dreptății a-L
străluci întru inimile lor (Mal. 3, 20), ca să poată toate cu de-amăruntul a le
vedea: și cea a gândurilor celor potrivnice punere împotriva noastră, care
în multe chipuri și în tot felul sunt; și cele ale lumii celei nestricăcioase,
negrăite după vedere și după dulceață nepovestite frumuseți, în ce chip
adecă și celor desăvârșiți cu bunătatea și întru ale cărora inimi a strălucit
lumina cea gânditoare lucrătoare, arătate acestea și prea ivite se fac. Pentru
că „a celor desăvârșiți este, precum zice fericitul Pavel, hrana cea
vârtoasă” (Evrei 5, 14), a celor ce prin avere s-au iscusit cu simțirile spre
socoteala binelui și a răului. Ci și Dumnezeiescul Petru zice: „Și voi,
având prea tare cuvântul cel prorocesc, căruia bine faceți luându-i aminte,
ca la o lumină ce luminează în loc întunecos, până când ziua va străluci și
va răsări luceafărul întru inimile voastre” (2 Petru 1, 19). Iar cei mulți nici
de tot nu fură despărțiți. Deci cei ce umblă în noapte de lumină cu totul
lipsită și care nici cât de puțină rază nu se strălucesc, care este
Dumnezeiescul cuvânt, în sufletele lor putând a străluci, ca în scurt a zice
asemenea a fi orbilor. Aceștia sunt cei legați de împletiturile cele cu totul
materialnice și de funiile cele lumești și nici de frica cea dumnezeiască
sunt ținuți, nici oarecare din lucrurile cele bune lucrează. Pentru că câți din
bărbații cei din lume sunt, precum s-au grăit, care de poruncile cele sfinte
ca de la oarecare stele se luminează, credinței și fricii Domnului luând
aminte, aceștia nu cu totul de întuneric sunt stăpâniți, dintru care le este cu
putință și nădejde de mântuire a avea.
144. Precum din feluriți de pricină și izvodiri se adună oamenilor
bogăția cea din lume, una adecă din vredniciile cele boierești, iară alta din
neguțătorie, iară alta din iubirea de osteneală cu totul și plugărie, și alta
întru alt fel, această rânduială să-mi socotești mie a fi și întru rânduielile
cele duhovnicești. Fiindcă unii adecă din feluri de Daruri, precum arată cea
a Dumnezeiescului Pavel: „Iar având Daruri după Darul lui Dumnezeu cel

1310
dat vouă în multe feluri” (Rom. 12, 6); iar alții din feluri de nevoințe și din
feluri de îndreptări și fapte bune, cele ce pentru singur Dumnezeu se fac,
adună bogăție cerească. Cu a cărei Dar s-au oprit a judeca pe aproapele sau
a-l defăima sau sub defăimare a-l aduce. Ci însă nu sunt nearătați și cei ce
sapă aurul, cei ce prin îndelungă răbdare și așteptare aleargă și despre o
parte se îmbogățesc nădejdea cea prea bună poftind-o. Încă nu sunt
nearătați și cei ce sunt ca niște năimiți și fragedi și leneși, care îndată pre
ceea ce se întâmplă, ca cum o mănâncă, și nu cu așteptare cele dintru mâini
săvârșindu-le, pururea săraci și goi se văd și petrec. Pentru că aceștia gata
fiind și foarte cu ferbințeală pentru a lua Darul, iară spre a și face și a
agonisi lenevoși fiind și nesuferitori, de a câștiga lesne strămutători și
împreună de a se atinge săturându-se, și curând sățioși și leneși spre a se
osteni cunoscându-se, și de care Dar s-au întâmplat învrednicindu-se să
lipsesc pre sine. Fiindcă pururea cea zăbavnică și trândavă și tâmpicioasă
și fără de osârdie voie nu se împreunează cu Darul; și pustie de fapte bune,
adecă voirea lor, și neiscusită lângă Dumnezeu și neslăvită, și acum se
cunoaște și în veacul acela se va arăta.
145. După ce a călcat omul porunca lui Dumnezeu și a căzut din
petrecerea Raiului, a urmat de două a fi legat ca de niște lanțuri: de una
adecă, de lucrurile cele lumești, a dulcețurilor cele trupești, de a bogăției, a
slavei, a prieteșugului, a femeii, a fiilor, a rudeniei, a patriei, a câștigurilor
și cuprinzător a tuturor celor ce se văd; de la carele ne poruncește nouă
Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 14.26) a ne deslega, după cea a noastră
înainte voire. Iară de alta, nearătată și nevăzută. Pentru că fu legat sufletul
cu oarecare legătură a întunericului, de duhurile acelea ale vicleșugului.
Pentru care nici îi este cu putință lui, nici pre Dumnezeu a-L iubi, nici a
crede, nici rugăciune a face precum îi este lui voirea. Fiindcă împotrivirea
tuturor pre noi pre toți ne muncește, și întru cele arătate și întru cele
nearătate, de la călcarea omului celui dintâi. Deci când cineva ascultătoare
ureche dând Cuvântului lui Dumnezeu, se va depărta adecă de lucrurile
cele lumești și se va depărta de toate dulcețile trupului, atunci lângă
Dumnezeu aproape stând și după îndeletnicire cu Dânsul făcându-se,

1311
putere primește spre a se deprinde. Pentru că este ascunsă altă luptă
oarecare întru ascunsurile inimii noastre și război al altor gânduri. Și întru
acest fel așteptând și pre îndurările lui Hristos rugându-le și multă credință
la Dânsul împreună cu aștepta aflându-se, adecă nu numai aceasta, ci și a
lui Dumnezeu aplecare împreună atingându-se, poate a slobozi dintru cele
dinlăuntru legături și din îngrăditurile acelea și de întunericul duhurilor
vicleșugului, carele este lucrurile patimilor celor ascunse. Și războiul
acesta, prin Darul adecă și puterea lui Hristos, puternici ne facem a-l
înceta. Iară fără de Dumnezeu și prin sine a izbăvi cineva pre sine, până și
de luptarea cea prin gânduri slobozit a fi, cu totul este cu neputință. Iară
numai a cuvânta împotrivă și a nu se împreună îndulci, cu putință este.
146. Dacă cineva întru lucrurile lumii acesteia și întru legăturile cele de
multe feluri s-ar fi cuprins și întru patimile răutății s-ar fi robit, mult adecă
i se cuvine și a cunoaște, precum și ajungând am zis, a fi altă luptare
ascunsă oarecare și război altul întru cele nevăzute. Pentru că iubit este ca
cineva slobozindu-se pre sine de toate cele ce se văd și de dulcețurile cele
trupești depărtându-se și Domnului începând a-I sluji, poate a cunoaște
luptarea patimilor ceea ce lăcuiește înlăuntru și războiul cel ascuns întru
noi. Fiindcă dacă, precum am zis, nu se vor face acestea de la tot sufletul și
tot cu totul va primi ca să slujească lui Dumnezeu, nu va cunoaște patimile
cele ascunse ale răutății și legăturile cele dinlăuntru. Ci se primejduiește,
rane având și nevăzute patimi mângâind, a se socoti sănătos și nu mai ales
a bolii. Însă celui ce a trecut cu vederea pofta și slava, întâi adecă a
cunoaște acestea cu putință îi este. Și apoi rugându-se lui Hristos cu
credință și arme luând din Cer cele ale Duhului: „zaua dreptății, coiful
mântuirii, pavăza credinței și sabia Duhului” (Efeseni 6.13–17), cu acestea
adecă pre acelea le va birui.
147. Milioane adecă de meșteșugiri despre protivnic se lucrează,
meșteșugindu-se a ne dejghina pre noi de la nădejdea și dragostea cea către
Hristos. Pentru că sau dinlăuntru aduce sufletului necazuri și necuvioase
varsă peste dânsul; ce pre pomenirea păcatelor celor mai dinainte ridicând-
o, trândăvie să poată a pune într-însul și gânduri de deznădăjduire a arunca
1312
în el; și cum că nu îi este cu putință lui a nemeri mântuirea. Și cum
gândurile acestea cu totul de la sine le naște sufletul, ci însă cu duh străin
prin răutate i le seamănă acestea, voind a-l înșela pre el. Deci sau acelea i
le face, sau dureri trupești îi aduce, sau ocări și necazurile cele de la
oameni îi scornește. Ci pre cât vicleanul săgețile acestea înfocate le
sloboade asupra noastră, pre atâta ni se cuvine nouă a ne aprinde mai mult
de la nădejdea cea către Dumnezeu. Și a ști cu de-adinsul că aceasta voirea
Aceluia este, ca pre sufletele cele ce prin dorire se țin de Dânsul, întru
ispitire a le da, dacă întru adevăr Îl iubesc pre El.
148. O mie de ani ai veacului acestuia, alăturându-se cu lumea cea
nestricăcioasă și veșnică, întru acest fel este: precum dacă cineva ar lua un
nisip din tot nisipul mării. Și socotește-mi mie și chipul acesta: adecă fie-ți
ție ca singur a te face împărat peste tot pământul și singur toate vistieriile
lumii a le stăpâni. Și să punem începutul aducerii celei spre a fi a
oamenilor, început și ție a ți se face și hotar acestuia a fi pre cele ale
acestora ce se văd și a toată lumea schimbare și prefacere. Deci ce alegere
ți-ai fi făcut din cea dată ție? Ai fi schimbat aceasta cu cea adevărată și
prea dovedită și care nimic nicidecum nu are trecător și pieritor? Nu, eu aș
zice adecă, dacă ție ceea ce judecă sănătoasă ai avea-o și dacă bine pentru
cele ale tale te-ai socoti. Pentru că zice: „Ce va folosi omului de ar câștiga
toată lumea și și-ar pierde sufletul său?” (Marcu 8.36), a căruia nici a fi
schimb ne-am deprins. De vreme ce și decât toată lumea și decât împărăția
cea asemenea ei, acesta singur după sine, sufletul, cu mult mai cinstit este;
cu cât mai ales Împărăția Cerurilor. Iar mai cinstit a fi pre suflet după
aceasta îl zicem: după cum întru nimic altceva dintru cele ce se văd, a
binevoit Dumnezeu a pune unirea și împărtășirea Duhului ființei Sale, nici
în Cer, nici în pământ, nici întru altă oarecare zidire dintru cele ce se văd,
fără decât numai întru singur omul, pre carele și decât toate zidirea Sa l-a
iubit. Deci dacă pre acestea mari ale lumii, bogăție zic, atâta și împărăție a
toată lumea sub unul singur zicând, nu le-am fi schimbat drept judecând în
locul Împărăției celei veșnice, ce pătimind cei mai mulți o cinstesc pre
aceasta de față pentru lucrurile cele rele? Adecă pentru oarecare poftă,

1313
pentru puțină slavă, pentru puțină dobândă și pentru unele ca acestea.
Fiindcă ceea ce iubește cineva a veacului acestuia și cu care s-a legat,
aceea cu totul și în locul Împărăției Cerurilor o schimbă. Și cea mai
cumplită, că și Dumnezeu o socotește pre aceasta a fi, precum s-a grăit
oareunde: „Că de care s-a biruit cineva, de aceasta s-a și robit” (Romani
6.16). Deci trebuie tot prin totul către Dumnezeu a alerga și a atârna pre
sine și a se răstigni cu trupul și cu sufletul, umblând prin toate poruncile
Lui cele Sfinte.
149. Fie-ți ție și drept a fi să ți se pară slava aceasta adecă și spre cea de
o zi împărăție și câte altele ca acestea din cele vremelnice, cu multe dureri
și cu multe sudori, cei ce doresc a le primi pre acestea le dobândesc. Iară
împreună cu Hristos nemărginit a împărăți și negrăitele acelea bunătăți a le
nemeri, acestea așa lesne oare de cumpărat și cu lesnire a fi, întrucât afară
de osteneli și de dureri a se îndrepta celui ce voiește?
150. Care este rânduiala venirii lui Hristos? Cea a firii noastre către sine
întoarcere și săvârșire. Pentru că a dat firii omenești vrednicia lui Adam
celui dintâi zidit și spre acestea încă și cereasca moștenire acesteia i-a
dăruit. O, dumnezeiască și mare cu adevărat dăruire a prea bunului Duh! Și
scoțând-o pre dânsa din temnița întunericului, calea vieții și ușa i-a arătat,
prin care celui ce a venit și întru care celui ce a bătut cu putință îi este întru
împărăție a se face. „Că cereți, zice, și se va da vouă; bateți și se va
deschide vouă” (Luca 11.9). Prin ușa aceasta tuturor din cei ce voiesc este
cu putință slobozenia sufletului său a-și afla-o și aceleia pre cele ale
gândurilor sale a le lua, și a se îmbogăți cu Hristos împreună lăcuitor, și ca
pre un Mire pre acesta, după împărtășirea prea bunului Duh, a-L unelti.
Vezi dragoste nepovestită a Stăpânului către omul cel făcut de Dânsul după
chipul Său. Iar lui Dumnezeu să-I fie mărire în vecii vecilor. Amin.
Sfârșitul Tâlcuirii Sfântului Simeon Metafrast.

SFÂNTUL SIMION NOUL TEOLOG

1314
 Sfântul Părintele nostru Simion, după darul Teologhiei dat lui de la
Dumnezeu, numit au fost: „Noul Teolog”. Şi a fost întru împărăţia lui
Constantin Porfiroghenitul, în a zecea sută, după naşterea lui Hristos.
Ucenic fiind Sfântului Simion, numit „Evlaviosul”, şi de la dânsul
învăţându-se pustnicească nevoinţă, la atâta înălţime a faptei bune şi a
nepătimirii s-au înălţat, şi de atâta bogat dar dumnezeiesc s-a învrednicit,
că abia cu putinţă este scrisoarei a le da, precum scrierea vieţii lui, fără de
toată alta, pe larg o povesteşte. Toată puterea marginelor Duhului întru sine
luând, precum s-au zis, şi primitor strălucirilor Lui făcându-se, s-au arătat
izvor al Teologhiei, gazdă Dumnezeieştii Luminări, dulce locuinţă a
tainelor celor dumnezeieşti negrăite, şi, în scurt a zice, a toată
înţelepciunea şi dumnezeiasca cunoştinţă casă. Cu această putere, luminat
cele viitoare şi de multe feluri cugetări, compuneri şi, după stihuri şi
cuvinte, scrise a alcătuit un număr covârşitor şi de mult folos pline. Dintru
care numai acestea de faţă am ales şi, întru aceste cărţi, le-am pus; mult şi
nepovestit folos de la dânsele se descoperă cetitorilor.
Ale Sfântului Simion, noul Cuvântător de Dumnezeu,
Capete 154
lucrătoare şi de Dumnezeu grăitoare
1. Credința este, să moară cineva pentru Hristos şi pentru poruncile Lui,
şi să creadă că moartea aceasta îi este pricinuitoare de viaţă. Credinţă este,
să socotească sărăcia ca pre bogăţie; pre prostie şi defăimare, ca pre o
slavă cu adevărat şi strălucire, şi când nu are nimic, atuncea să creadă că
pre toate le stăpâneşte; iar mai vârtos, cum că a câştigat neurmată bogăţie a
cunoştinţelor lui Hristos şi ca pre nişte tină şi fum, pre toate cele văzute să
le socotească.
2. Credinţa cea întru Hristos este, nu numai să defaime cineva pre toate
cele veselitoare ale lumii acesteia, ci şi a suferi şi a răbda toată ispita ceea
ce-i va veni asupra, întru scârbe, şi în necazuri, şi în primejdii, până ce va
voi şi ne va cerceta pre noi Dumnezeu. „Că aşteptând, zice, am aşteptat pre
Domnul, şi a luat aminte la mine” (Psalm 39, 1).
1315
 3. Cei ce întru ceva cinstesc pre părinţii lor mai mult decât porunca lui
Dumnezeu, nu au câştigat credinţa cea întru Hristos. Că negreşit de a lor
ştiinţă se împiedecă, deşi au ştiinţă vie, pentru necredinţa lor. Că lucrul
credincioşilor acesta este: ca întru nimic nicidecum să calce porunca
Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
4. Credinţa cea întru Hristos, adevăratului Dumnezeu, a născut pofta
bunătăţilor celor adevărate şi frica muncilor; iar pofta bunătăţilor şi frica
muncilor, păzire cu de-adinsul a poruncilor a lucrat; iar cunoaşterea
adevăratei neputinţe noastre a născut pomenirea morţii. Şi cela ce pre
aceasta împreună lucrătoare o a câştigat, însuşi va căuta cu durere să se
înveţe ce fel de lucrare va fi lui după ieşirea şi ducerea din viaţa aceasta.
Că cela ce întru acestea şi până la un mic lucru este biruit şi stăpânit de
împătimire, pre cunoştinţa cea desăvârşit a acelora nu poate să o câştige.
Iar deşi va gusta dintru acestea, după iconomia lui Dumnezeu, de nu mai
degrab va lăsa pre acelea de care şi întru care se ţine şi se stăpâneşte cu
împătimire, şi de nu se va da cu totul tot întru o cunoştinţă ca aceasta,
acelor ce vor să fie, neprimiind de voie să gândească nimic altceva afară de
aceasta care i se pare că o are, se va lua de la dânsul.
5. Lepădarea de lume şi depărtarea cea desăvârşit, pre înstrăinarea
tuturor materiilor lumeşti, şi a năravurilor, şi a socotelilor, şi a feţelor, şi
pre lepădarea de trup, şi de voie luându-o asupra-şi, de mare folos se face
pricinuitoare, în scurtă vreme, celui ce aşa de fierbinte s-a lepădat de lume.
6. Tu, cela ce fugi de lume, vezi să nu dai sufletul tău la mângâieri întru
început, şi întru dânsa, adecă în lume, locuinţa ta să-ţi faci, deşi toate
rudeniile şi prietenii te vor sili să faci aceasta. Că dracii îi sfătuiesc pre
dânşii aceasta, ca pre căldura inimii tale să o stingă. Că deşi desăvârşit nu
vor zăticni puterea ta, dar mai trândavă pre aceasta şi neputincioasă
negreşit o vor lucra.
7. Când către toate cele îndulcitoare te vei afla viteaz şi nepoftind
mângâieri trupeşti, atuncea dracii, spre milostivire, ca cum pre rudenii
întorcându-le, îi fac să plângă şi să se bocească înaintea feţei tale. Şi acest

1316
lucru îl vei cunoaşte că este adevărat, când tu adecă neschimbat şi întru
această asupreală vei rămânea; şi pre aceea, spre mânie şi urâciune, de
năprasnă aprinşi îi vei vedea, şi ca un vrăjmaş întorcându-se despre tine, şi
nevoind să te vază.
8. Văzând necazul care îl au părinţii, şi fraţii, şi prietenii tăi pentru tine,
râzând de dracul care îi sfătuieşte ca să facă acestea multe chipuri asupra
ta, cu frică şi cu sârguinţă multă depărtează-te şi pre Dumnezeu cu de-
adinsul roagă-L; ca mai degrab în limanul vreunui bun Părinte să ajungi,
întru care pre sufletul tău, care este obosit şi însărcinat, el îl va odihni. Că
multe lucruri pricinuitoare de primejdii şi de pieirea cea mai de pe urmă
are noianul vieţii acesteia.
9. Cela ce voieşte să urască lumea, dator este să aibă dragoste dintru
adâncurile sufletului său către Dumnezeu şi necurmată pomenire a Lui. Că
nimic alt ca aceasta îl face pre el să părăsească pre toate cu bucurie şi ca
despre nişte gunoaie să se întoarcă.
10. Să nu voieşti, pentru pricini binecuvântate şi nebinecuvântate, a
rămânea în lume nicidecum. Ci când te-a chemat, ascultă degrab. Că de
nimic alt aşa se veseleşte Dumnezeu ca de grabnica ieşire a noastră.
Fiindcă mai bună este ascultarea cea în grabă cu sărăcie, decât întârzierea
cu mulţi bani.
11. Dacă lumea şi cele din lume toate trec, iar Dumnezeu este
nestricăcios şi nemuritor, apoi bucuraţi-vă toţi câţi pentru Dânsul pre cele
stricăcioase le-aţi lăsat. Iar stricăcioase sunt nu numai bogăţia şi banii, ci şi
toată dezmierdarea şi desfătarea păcatului stricăcioasă este. Şi numai
singure poruncile lui Dumnezeu sunt lumină şi viaţă, şi aşa de toţi se
numesc.
12. Dacă ai luat văpaie, frate, şi alergând ai venit în viaţa de obşte, sau la
Părinte duhovnicesc, pentru aceasta, dacă vei fi îndemnat de la dânsul sau
de la fraţii cei ce pustnicesc împreună cu tine, ca să metaherisăşti
scăldături, sau bucate, sau alte griji trupeşti pentru odihnă, să nu primeşti
aceasta. Ci de-a pururea să fii gătit spre post şi spre reaua pătimire, spre
1317
înfrânarea cea desăvârşit. Că dacă vei fi îndemnat de Părintele tău cel întru
Duhul să te împărtăşeşti de mângâiere, să te afli adecă aceluia ascultător,
iar voia ta nici întru aceasta făcând. Iar dacă nu-ţi va porunci, apoi cu
bucurie să le rabzi acelea care de bună voie ai voit să le faci şi sufleteşte te
vei folosi. Că aceasta păzind-o, vei fi totdeauna întru toate ca cum ai postit
şi te-ai înfrânat şi de a ta voie întru toate te-ai lepădat. Şi nu numai aceasta,
ci şi pre văpaia care este întru inima ta, nestinsă o vei păzi, care te
sfătuieşte pre toate să le defaimi.
13. Când pre toate cele de la sineşi le vor lucra dracii şi pre scoposul
nostru cel după Dumnezeu a-l clăti nu vor putea sau a ne împiedeca,
atuncea intră întru cei ce se făţărnicesc evlavie şi printr-înşii ispitesc să
împiedece pre cei ce se nevoiesc. Şi întâi adecă, ca cum din dragoste şi din
milostivire ar fi porniţi, îi sfătuiesc pre dânşii să se dea odihnei trupeşti, ca
să nu se slăbească trupul, zice, şi în trândăvie să cadă. Apoi şi spre vorbiri
nefolositoare chemându-i pre dânşii, îi fac pre ei întru acestea să-şi
cheltuiască zilele lor. Şi dacă cineva, ascultând pre cei mai sârguitori, s-ar
asemăna lor, se întorc şi-şi râd de pierzarea lui. Iar dacă nu se vor supune
cuvintelor lor, ci s-ar păzi pre sineşi străini despre toţi şi strânşi şi fără de
îndrăzneală, atuncea ei se pornesc spre zavistie şi pre toate le fac şi le
lucrează, până când şi din singura mănăstire îl vor alunga pre dânsul. Că
nu suferă mărirea deşartă cea necinstită să vază pre smerenie lăudându-se
împotriva ei.
14. Se sugrumă măreţul în deşert, văzând pre cel smerit cugetător
vărsând lacrimi şi îndoit folosindu-se; şi pre Dumnezeu milostiv printr-
însele făcându-L, şi pre oameni spre laudă, fără de voia Lui, trăgându-i.
15. După ce pre sineţi tot duhovnicescului tău Părinte te vei da, să ştii că
eşti străin de toate acelea care de afară le aduci, adecă de oameni, de
lucruri şi de bani. Fără de carele să nu voieşti nici să faci, nici să lucrezi
întru dânsele şi nici să ceri de la dânsul nici un lucru mare sau mic, dacă nu
însuşi de a sa voie sau îţi va porunci să iei tu singur, sau însuşi acela cu a
sa mână îţi va da ţie.

1318
 16. Să nu dai fără de ştirea Părintelui tău celui după Dumnezeu
milostenie din banii care i-ai adus. Dar nici să voieşti, prin vreun
mijlocitor, să iei ceva dintru ei de la dânsul. Că mai bine să fii sărac şi
străin să te numeşti, decât să risipeşti banii şi să nu dai săracilor, fiind tu
nou începător. Şi dovadă a credinţei celei adevărate este ca pre toate să le
afieroseşti întru voia duhovnicescului tău Părinte, ca în mâna lui
Dumnezeu.
17. Să nu ceri să iei băutură de apă, nici de s-ar întâmpla ţie să te frigi de
sete, până când de la sineşi pornindu-se duhovnicescul tău Părinte îţi va
porunci. Că strâmtorează-te pre sineţi şi sileşte-te întru toate, plecându-te
şi zicând gândului tău: de va voi Dumnezeu şi de vei fi vrednic de a bea,
negreşit va descoperi Părintelui meu şi va zice ţie: bea. Şi atuncea vei bea
cu ştiinţa curată, deşi afară de vreme va fi.
18. Cela ce a câştigat iscusinţa folosului celui duhovnicesc şi a dobândit
credinţă adevărată către Părintele său cel duhovnicesc, punând înainte
martor al adevărului pre Dumnezeu, au zis: Am pus întru sinemi un gând
ca acesta, ca niciodată să nu cer de la Părintele meu, nici să mănânc, nici
să beau, sau afară de voia lui să mă împărtăşesc, nicidecum, până ce
Dumnezeu îi va descoperi lui şi îmi va porunci mie. Şi având acest fel de
hotărâre, niciodată, va zice, am greşit din scoposul meu.
19. Cela ce a dobândit credinţă întemeiată către Părintele său cel după
Dumnezeu, văzându-l pre dânsul, socoteşte că vede pre însuşi Hristos. Şi
împreună fiind, sau urmându-l pre dânsul, cu întemeiere crede că împreună
cu Hristos este şi Lui Îi urmează. Unul ca acesta nu va pofti niciodată să
vorbească cu altcineva. Nu va preţui nimic din lucrurile lumii mai mult
decât pomenirea acelui împreună şi dragostea. Că ce lucru este mai mare
sau mai folositor în viaţa aceasta de acum şi în ceea ce va să fie, decât a fi
împreună cu Hristos? Şi ce este mai frumos şi mai dulce decât vederea
Lui? Iar dacă şi de vorbirea cea de al El se va învrednici, negreşit viaţă
veşnică dintru aceasta dobândeşte.

1319
 20. Cela ce din tot sufletul iubeşte pe cei ce îl ocărăsc şi îl năpăstuiesc
şi-l lipsesc pre dânsul de ceva, şi pentru aceştia se roagă, în puţină vreme
la mare sporire se suie. Că întru simţirea inimii acest lucru făcându-se,
întru adâncul smereniei şi întru izvoare de lacrimi pogoară pre ceea ce
gândeşte acestea, întru care se cufundă cele trei părţi ale sufletului, şi înalţă
pre minte în cerul nepătimirii şi văzătoare o lucrează. Şi prin gustarea
bunătăţii celei de acolo îl face să socotească gunoaie pre toate cele ale
vieţii acesteia de acum, şi pre însăşi hrana şi băutura nu cu dulceaţă, sau
mai adeseori să nu o primească.
21. Nu se cade numai de la faptele cele rele să se depărteze pustnicul, ci
şi de gânduri şi de cugetele cele împotrivnice slobod a se face. Se cuvine
dar să se sârguiască şi să se zăbovească de-a pururea întru gândurile cele
de suflet folositoare şi duhovniceşti. Că aşa fără de grijă despre lucrurile
cele lumeşti să rămâie şi să petreacă.
22. Precum cela ce tot trupul său l-a dezgolit, dacă are pre ochii lui
acoperiţi cu oarecare acoperământ şi nu va voi să-l ridice şi să-l lepede pre
dânsul, nu poate întru goliciunea celuilalt trup să vadă lumina; aşa şi cela
ce pre toate celelalte lucruri împreună şi banii i-a defăimat, şi de însuşi
patimile cele rele va slobozi pre ochiul sufletului, nu va vedea niciodată
lumina cea gândită, adecă pre Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu.
23. Precum este acoperământul care se pune pre ochi, aşa şi gândurile
cele lumeşti şi pomenirile cele deşarte se fac în minte, adecă în ochiul
sufletului. Deci în câtă vreme le vom lăsa şi le vom slobodi pre dânsele în
minte, nu vom vedea. Iar după ce se vor ridica şi le vom scoate din minte
prin pomenirea morţii, atuncea luminat vom vedea lumina cea adevărată
care luminează pre tot omul ce vine în lumea cea de sus.
24. Cela ce din naştere este orb nu va cunoaşte, nici va crede puterea
celor scrise. Iar cel ce s-a învrednicit cândva să vadă, împreună va
mărturisi că sunt adevărate cele zise de mine.
25. Cela ce vede cu ochii cei simţiţi ştie când este noapte şi când este zi.
Iar cel orb pre amândouă nu le ştie. Şi cela ce duhovniceşte a văzut şi cu
1320
ochii minţii a văzut lumina cea adevărată şi neapusă, când din trândăvie
întru orbirea cea mai dinainte se va întoarce şi de lumină se va lipsi, cu
bună simţire simte lipsirea luminii acesteia şi ştie de unde i s-a întâmplat
să se facă lipsirea aceasta. Iar cela ce rămâne orb din naştere nimic dintru
acestea, nici cu iscusul, nici cu lucrul nu ştie; fără numai dacă din auz va
auzi ceva şi se va învăţa pentru acelea care niciodată le-a văzut, şi va
povesti altora acelea care a auzit, însuşi el şi cel ce-l aude neştiind pentru
ce fel de lucruri vorbesc unii cu alţii.
26. Cu neputinţă este până la săturare pre pântece a-l umplea de bucate
şi duhovniceşte a se îndulci de dumnezeiasca bunătate. Că cu cât odihneşte
şi grijeşte cineva pântecele, pre atâta se va lipsi pre sine de aceea. Şi cu cât
va trudi pre trup, după asemănarea trudei şi de hrană duhovnicească şi de
mângâiere se va sătura.
27. Să părăsim toate cele de pe pământ, nu numai bogăţia şi aurul şi
toate celelalte materii ale vieţii, ci şi pofta către dânsele desăvârşit din
sufletele noastre să o alungăm. Să urâm nu numai dulceţile trupului, ci şi
pre mişcările lui cele dobitoceşti şi să ne sârguim a-l omorî pre dânsul prin
osteneli. Că printr-aceştea se lucrează poftele şi în faptă se aduc. Şi trăind
el, toată nevoia urmează ca sufletul să moară şi cu greu mişcat să fie către
toată dumnezeiasca poruncă, ori şi cu totul nemişcat.
28. Precum văpaia focului de-a pururea la înălţime se ridică, şi mai ales
dacă vei răscoli materia de care se aprinde, aşa şi inima celui măreţ în
deşert nu poate a se smeri. Ci precum îi vei zice lui cele pentru folosul lui,
el încă şi mai mult se înalţă. Căci mustrându-se sau şi sfătuindu-se, el
foarte împotrivă grăieşte; iar lăudându-se sau mângâindu-se, se înalţă şi se
trufeşte.
29. Omul ce a cugetat să grăiască împotrivă îşi este luişi sabie cu două
ascuţişuri, ucigându-se prin neştiinţa sufletului său şi de viaţa cea veşnică
străin lucrându-l pre dânsul.
30. Cela ce împotrivă grăieşte asemenea este cu cela ce se dă de voie
vrăjmaşilor celor împotrivnici împăratului. Că împotrivă grăire este undiţă
1321
care are râmă şi amăgire pre îndreptare, prin care, amăgindu-ne, înghiţim
pre undiţa păcatului. De care se obişnuieşte să se răpească păcătosul suflet
şi de limbă şi de grumaz să se tragă de duhurile răutăţii şi ale vicleniei. Şi
uneori adecă la înălţimea mândriei se suie, iar alteori întru adâncul
păcatului se cufundă şi cu cei ce au căzut din cer se osândeşte.
31. Cela ce se necinsteşte sau se ocărăşte şi foarte îl doare inima să
cunoască dintru acestea că pre şarpele cel vechi îl poartă în sânul său. Deci
adecă, dacă cu tăcere va răbda ori cu multă smerenie va răspunde,
neputincios şi slăbănogit pre acesta l-a lucrat. Iar dacă cu amărăciune
împotrivă va răspunde sau va grăi cu semeţie, a dat putere şarpelui ca să-şi
verse veninul în inima lui şi fără de milă de tot să-i mănânce pre cele
dinlăuntru ale lui. Cât de aici totdeauna împuternicindu-se el, să mănânce
şi să strice îndreptarea lui cea întru lucrurile cele bune şi pre virtutea
ticălosului său suflet. Şi de atuncea adecă să vieze el păcatului şi mort să
fie dreptăţii.
32. Dacă voieşti să te lepezi de lume şi petrecerea cea evanghelicească
să te înveţi, să nu te dai pre sineţi vreunui dascăl neiscusit şi neînvăţat şi
pătimaş, ca nu în loc de evanghelicească, diavolească petrecere să te
înveţe. Fiindcă ale dascălilor celor buni bune le sunt învăţăturile, iar ale
celor răi rele. Şi ale seminţiilor celor rele negreşit că rele sunt şi lucrările
de pământ.
33. Cu rugăciuni şi cu lucrări roagă pre Dumnezeu ca să-ţi trimită ţie
povăţuitor nepătimaş şi sfânt. Cercă şi tu Sfânta Scriptură şi mai ales
scripturile cele lucrătoare ale Sfinţilor Părinţi şi aşa, alăturându-le pre
dânsele cu cele ce te învaţă pre tine dascălul şi proestosul tău şi cu cele ce
lucrează, şi ca întru o oglindă să le vezi pre acestea şi să le înveţi. Şi pre
cele ce adecă împreună glăsuiesc cu scripturile să le bagi în sân şi să le ţii
minte; iar pre cele neadevărate şi străine să le desluşeşti şi să le lepezi, ca
să nu te înşeli. Că să ştii că mulţi amăgitori şi dascăli mincinoşi în zilele
acestea s-au făcut.

1322
 34. Tot cela ce nu vede şi pre alţii se făgăduieşte să-i povăţuiască,
amăgitor este. Şi pre cel ce urmează lui, în groapă pierzării îl aruncă, după
glasul Domnului: „Orb pre orb dacă vor povăţui, amândoi în groapă vor
cădea” (Mat. 15, 14).
35. Cela ce întru unul este orb, tot orb este întru toate. Iar cela ce vede
întru unul, este întru vederea tuturor. Şi de vederea tuturor se depărtează şi
întru vederea tuturor vine, şi de cele ce se văd afară este. Când aşa întru
unul este, pre toate le vede; şi când este întru toate, nici unul din cele toate
nu vede. Cela ce vede întru unul, prin unul acela şi pre sine, şi pre toţi, şi
pre toate le vede; şi ascuns fiind întru Cel Unul, nici pre unul din cele toate
nu vede.
36. Cela ce în chipul Domnului nostru Iisus Hristos, Omului celui
Ceresc şi Dumnezeu, pre omul cel cuvântător şi gândit (pre suflet), cu
bună simţire şi cu cunoştinţă nu l-a îmbrăcat, trup numai şi sânge este şi
simţire a slavei celei duhovniceşti nu poate numai prin cuvânt să ia;
precum şi cei orbi din naştere, prin singur cuvântul, nu pot să cunoască
lumina soarelui.
37. Cela ce aude întru acest chip şi vede şi simte, ştie puterea celor ce se
zic de mine, ca unul ce acum s-a îmbrăcat în chipul Celui Ceresc „şi la
bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos a venit” (Efes. 4,
13). Şi aşa aflându-se, poate să povăţuiască bine şi cu dumnezeiască
plăcere, pre calea poruncilor lui Dumnezeu, turma lui Hristos. Iar cel ce nu
ştie şi întru alt fel se află, arătat este că nici pre simţirile sufletului său,
luminoase şi sănătoase, nu le poartă; căruia mult mai bine îi va fi să se
povăţuiască de alţii, decât să povăţuiască pre alţii cu primejdie.
38. Cela ce la dascălul şi povăţuitorul său ca la Dumnezeu caută, nu
poate să grăiască împotrivă. Iar dacă socoteşte şi zice că le are pe
amândouă, să ştie că s-a rătăcit; că nu ştie ce fel de aşezământ au către
Dumnezeu robii lui Dumnezeu.

1323
 39. Cela ce crede că în mâna păstorului său îi este viaţa sa şi moartea,
niciodată nu-i va grăi împotrivă. Iar neştiinţa acestora naşte împotrivă-
grăire, care este pricinuitoare de moartea cea gândită şi veşnică.
40. Mai înainte de a lua pre hotărâre osânditul, i se dă lui loc de
răspundere şi de a grăi judecătorului cele ce a lucrat; iar după arătarea
celor lucrate şi după hotărârea judecătorului, nimic, nici mic, nici mare, nu
mai grăieşte împotrivă celui ce îl munceşte.
41. Mai înainte de a intra monahul în divanul acesta al pocăinţei şi de a-
şi arăta cele din inima lui, poate îi este cu putinţă lui să grăiască împotrivă:
unele adecă fiindcă nu ştie, iar altele, şi socotind că îşi ascunde greşalele
sale. Iar după descoperirea gândurilor sale şi după curata şi adevărata
mărturisire, nu i se cuvine să grăiască împotrivă Judecătorului celui după
Dumnezeu şi stăpânitorului său, niciodată până la moarte. Că monahul
carele întru începuturi a intrat în divanul acesta şi şi-a descoperit cele
ascunse ale inimii sale, încredinţat este din începuturi, dacă cât de puţină
cunoştinţă a câştigat, că de nenumărate morţi este vrednic. Şi dacă ştie cu
adevărat şi chipul tainei pocăinţei, crede că prin ascultarea sa şi smerenia
sa de toată pedeapsa şi munca se va izbăvi. Cela ce neşterse pre acestea în
inima sa le păzeşte, niciodată cu inima nu se va porni, când se va certa sau
se va dojeni sau se va mustra. Fiindcă cel ce cade întru nişte rele ca
acestea, zic întru împotrivă-grăire şi întru necredinţa cea către
duhovnicescul său părinte şi dascăl, în grătarul şi adâncul iadului încă
trăind se pogoară; şi casă a satanei şi a toată puterea lui cea necurată se
face, ca un nesupus şi fiu al pierzării.
43. Te rog pre tine, fiul ascultării, ca pre acestea adeseori să le întorci în
mintea ta şi cu toată sârguinţa să te nevoeşti, ca să nu te pogori întru relele
cele zise ale iadului; ci aşa să te rogi totdeauna cu fierbinţeală lui
Dumnezeu şi să zici: Dumnezeule şi Doamne al tuturor, cela ce ai
stăpânirea a toată suflarea şi sufletul, Cela ce singur poţi a mă vindeca pre
mine, ascultă rugăciunea mea a ticălosului şi pre balaurul cel ce s-a
încuibat întru mine omoară-l şi-l pierde pre el cu venirea Preasfântului
Duh. Şi pre mine, cela ce sunt scăpătat şi gol de toată fapta bună,
1324
învredniceşte-mă cu lacrimi să cad la picioarele sfântului meu părinte şi
pre sfântul lui suflet cu milostivire să-l trag ca să mă miluiască. Şi dă,
Doamne, smerenie inimii mele şi gânduri cuviincioase mie, păcătosului,
cela ce m-am făgăduit Ţie să mă pocăiesc. Şi să nu părăseşti până în sfârşit
pre sufletul cel ce odată s-a făgăduit şi s-a mărturisit şi care, în locul a
toată lumea, Te-a ales şi Te-a proorosit pre Tine. Că ştii, Doamne, că
voiesc să mă mântuiesc, deşi obişnuinţa mea cea rea împiedicare îmi face
mie; ci cu putinţă sunt Ţie, Stăpâne, toate câte la oameni sunt cu neputinţă.
44. Cel ce bună temelie a credinţei şi a nădejdii, în curtea blagocestiei, a
pus cu frică şi cu cutremur şi pre piatra ascultării părinţilor celor
duhovniceşti picioarele sale neclătite le-a rezemat şi, ca din gura lui
Dumnezeu, pre cele poruncite de aceia le aude şi pre temelia aceasta a
ascultării fără de îndoială le zideşte pre dânsele întru smerenia sufletului,
îndată isprăveşte întâia ispravă aceasta mare, adecă lepădarea de sineşi.
Pentru că a împlini cineva voie străină şi nu pre a sa, nu numai lepădare de
sufletul său, ci şi omorârea cea despre toată lumea îi pricinuieste.
45. De cela ce împotrivă grăieşte părintelui său se bucură dracii; iar de
cel ce până la moarte se smereşte se minunează îngerii. Căci unul ca acesta
lucrează lucrul lui Dumnezeu şi se aseamănă Fiului lui Dumnezeu, Care „a
făcut ascultare Părintelui Său până la moarte, iară moartea de cruce” (Filip.
2, 8).
46. Zdrobirea cea multă şi fără de vreme a inimii întunecă şi tulbură
mintea; şi pre rugăciunea cea curată şi umilinţa o pierde şi durere inimii
pricinuieşte, adecă scârbă nemăsurată. Iar din scârbă se pricinuieşte
învârtoşare şi întunecare nemărginită; şi prin acestea dracii, întru cei
duhovniceşti, deznădăjduire o lucrează.
47. Când acestea te vor întâmpina pre tine, o, monahe, şi vei afla râvnă
şi dor de săvârşire în sufletul tău multă, cât să pofteşti pre toată porunca lui
Dumnezeu să o împlineşti şi nici până la cuvânt deşert să cazi şi să
păcătuieşti, şi de nici unul din sfinţii cei de demult, cu fapta şi cu
cunoştinţa şi cu vederea, să rămâi înapoi; şi te vezi pre sineţi

1325
împiedecându-te de cela ce seamănă neghinele mâhniciunii şi nu te lasă
pre tine la atâta înălţime de sfinţenie să ajungi, fiindcă varsă el în mintea ta
gânduri de mâhniciune şi-ţi zice: cu neputinţă îţi este ţie în mijlocul lumii
să te mântuieşti şi iară de lipsă să păzeşti pre toate poruncile lui
Dumnezeu; atuncea tu, întru un unghiu şezând deosebi, strânge-te pre
sineţi, adunând gândul tău, şi dă sfat bun sufletului tău şi zi: „Pentru ce eşti
mâhnit, suflete al meu? şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte spre
Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mântuirea feţei mele… Nu sunt
lucrurile mele, ci Dumnezeul meu eşti” (Ps. 41, 6–7). Că cine se va
îndrepta din lucrurile legii? „Că nu se va îndrepta, zice, înaintea Ta tot cel
viu” (Ps. 142, 2). Ci din credinţa cea întru Însuşi Dumnezeul meu
nădăjduiesc, prin negrăita milostivirea Lui, în dar să mă mântuiesc. Du-te
înapoi de la mine, satano! Domnului Dumnezeului meu mă închin şi Lui
tinereţile mele Îi slujesc, Celui ce poate să mă mântuiască cu singură mila
Sa. Deci depărtează-te de la mine; Dumnezeu Cel ce m-a făcut după chipul
şi după asemănarea Sa te va surpa pre tine.
48. Dumnezeu de la oameni nimic alt nu caută, fără numai şi numai să
nu păcătuim; şi aceasta nu este lucrul legii, ci păzire netrecută a chipului şi
a vredniciei celei de sus, întru care după fire stând şi veşmântul Duhului
strălucit purtându-l, întru Dumnezeu petrecem şi El întru noi; dumnezei
după dar şi fii ai lui Dumnezeu făcându-ne şi cu lumina cunoştinţei de
Dumnezeu însemnându-ne, după cea zisă: „Însemnatu-s-au peste noi
lumina feţei Tale, Doamne” (Ps. 4, 6).
49. Slăbănogirea şi greutatea trupului, care din pregetare şi din lenevire
se face în suflet, opresc pre monah de la obişnuita pravilă şi întunecare şi
mâhniciune în minte îi pricinuesc, cât de aici sporesc în inimă gândurile
fricii şi ale hulei. Şi nu poate nici în locul cel obicinuit al rugăciunii să
intre cel ce se ispiteşte de dracul trândăviei, ci se leneveşte şi împotriva
Făcătorului tuturor gânduri necuvioase aduce. Deci tu, cunoscând pricina
şi de unde acestea au venit asupra ta, cu sârguinţă intră în locul cel
obicinuit al rugăciunii tale şi, la Iubitorul de oameni Dumnezeu căzând,
roagă-te cu suspinuri ale inimii, cu durere şi cu lacrimi, cerând izbăvire de
1326
greutatea slăbănogirii şi de gândurile cele rele; şi se va da ţie, celui ce cu
durere baţi şi îngăduieşti, îndată slobozirea cea dintru acestea.
50. Cel ce curată pre inima sa o a câştigat, acesta a biruit temerea. Iar
cela ce încă se curăţeşte, uneori adecă o biruieşte pre dânsa, iar alteori se
biruieşte de dânsa. Iar cel ce nicidecum nu se nevoeşte, sau cu totul este
nesimţitor, şi fiindcă este prieten al patimilor şi al dracilor, lângă mărirea
deşartă şade şi boleşte cu trufia, „părându-i-se că este ceva, nimic fiind”
(Galat. 6, 3), ori este rob şi supus al temerii şi ca un prunc cu socoteale
tremură; şi se teme de frică acolo unde nu este frică, nici temerea celor ce
se tem de Domnul nu o are.
51. Cela ce se teme de Domnul, de pornirile dracilor nu se teme, nici de
neputincioasele lor năpădiri, încă nici de îngrozirile oamenilor celor răi. Ci
este ca oarecare pară şi foc cu totul aprins fiind, umblând prin locuri
ascunse şi întunecate, noaptea şi ziua goneşte pre draci, care fug de dânsul,
mai mult decât el de dânşii, ca să nu se ardă de raza cea de chipul văpăii şi
de dumnezeiescul foc care iese dintr-însul.
52. Cela ce cu frica lui Dumnezeu umblă, acela, în mijlocul bărbaţilor
celor răi petrecând, nu se teme, având frica lui Dumnezeu înlăuntrul lui şi
purtând arma cea nebiruită a credinţei, cu care se întăreşte şi poate pre
toate să le lucreze, şi pre însuşi cele ce se par la mulţi grele şi cu neputinţă.
Ci, ca un oarecare uriaş în mijlocul piticilor, sau ca un leu ce răcneşte în
mijlocul câinilor şi al vulpilor petrecând, nădăjduieşte spre Domnul; şi cu
tăria cugetului îi spăimântează pre ei, înfricoşând minţile lor, purtând, ca
un toiag de fier, cuvântul înţelepciunii.
53. Nu numai cela ce se linişteşte, sau cela ce se supune, ci şi cela ce
egumeneşte, şi cela ce peste mulţi proistoseşte, şi însuşi slujitorul dator
este să fie fără de grijă, adecă slobod, după cea zisă: „Să nu vă grijiţi cu
sufletul vostru ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau ce vă veţi îmbrăca, că
pre acestea toate neamurile le caută” (Mat. 6, 25–32). Şi iarăşi: „Căutaţi să
nu se îngreuneze inimile voastre cu mahmurele şi cu beţiile şi cu grijile
cele lumeşti” (Luca 21, 34).

1327
 54. Cela ce întru lucrurile cele lumeşti îşi are pre gândul său grijindu-se,
nu este slobod; că de grija acestora este ţinut şi stăpânit şi robit, măcar
pentru sine de se grijeşte de acestea, măcar pentru alţii. Iar cela ce este
slobod de acestea, nici pentru sine, nici pentru alţii nu se va griji lumeşte,
măcar episcop, măcar diacon, măcar egumen de s-ar întâmpla să fie. Dar
nici deşert nu va fi niciodată, nici va defăima vreun lucru din cele prea
proaste şi prea mici, ci cu plăcere de Dumnezeu pre toate făcându-le şi
lucrându-le, fără de grijă întru toate va fi şi întru toată viaţa.
55. Să nu-ţi risipeşti casa ta, vrând tu pre a vecinului tău să o zideşti. Că
vezi cât de greu şi cât de nelesnicios este lucrul acesta; ca nu cumva, vrând
tu să faci aceasta, şi pre a ta o vei surpa, şi pre a aceluia a o zidi nicidecum
nu vei putea.
56. Dacă nu vei câştiga nepătimire desăvârşit a lucrurilor lumii şi a
banilor, să nu voieşti a primi economia lucrurilor, ca să nu te biruieşti şi să
te prinzi întru acestea; şi în loc de a lua plată pentru slujbă, să te osândeşti
ca un tâlhar şi fur de cele sfinte. Iar dacă de proestosul vei fi silit la
aceasta, ca cum ai purta în mâini un foc ce arde, aşa să te afli; şi pre
asuprea la năpădirea gândului, prin mărturisire şi pocăinţă oprind-o,
nevătămat, prin rugăciunea proestosului, vei fi păzit.
57. Cela ce nu s-a făcut nepătimaş, nici ştie ce este nepătimirea. Că cela
ce nu s-a lepădat de sineşi mai întâi, şi mai vârtos sufletul său cu osârdie
pentru fericita aceasta adevărată viaţă nu l-a pus, cum va socoti pre altul că
au făcut acestea ca să dobândească nepătimirea? Aşa încă şi cela ce i se
pare că are pre Duhul Sfânt întru sineşi, nimic având, când aude că se
cunosc lucrările Sfântului Duh întru cei ce au întru ei pre Sfântul Duh,
nicidecum nu crede niciodată; şi cum că este cineva în neamul acesta, care
întocmai cu Apostolii lui Hristos şi cu Sfinţii cei din veac se lucrează şi se
mişcă de Duhul Sfânt, sau întru vederea Acestuia cu cunoştinţa şi cu
simţirea au venit. Că fiecare dintru a sa aşezare, şi pre ale aproapelui le
judecă, adecă precum se află, ori întru faptă bună, vei zice, ori întru
răutate.

1328
 58. Alt lucru este nepătimirea sufletului, şi altul nepătimirea trupului; că
aceea adecă şi pre trup îl sfinţeşte cu strălucirea sa şi cu vărsarea de lumină
a Duhului; iar aceasta singură, prin sineşi, cu nimic nu poate a folosi pre
cel ce o are.
59. Precum cela ce din sărăcia cea mai de pe urmă de la împăratul s-a
învrednicit să ia multă bogăţie şi strălucită vrednicie, şi cu strălucite haine
de la dânsul s-a îmbrăcat, şi înaintea feţei sale i-a poruncit să şadă, şi pre
însuşi împăratul cu dragoste îl vede şi ca pre un făcător de bine prea îl
iubeşte, şi haina cu care s-a îmbrăcat o înţelege, şi vrednicia o cunoaşte, şi
bogăţia cea dată lui o ştie; aşa şi monahul, carele cu adevărat de lume şi de
lucrurile cele din lume a fugit şi la Hristos s-a apropiat, şi s-a chemat de
sus întru simţirea sufletului lui, şi la înălţimea vederilor celor duhovniceşti
s-a înălţat prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, şi pre Dumnezeu Însuşi
fără de rătăcire Îl vede, şi pre schimbarea cea făcută întru dânsul luminos o
înţelege. Că vede de-a pururea pre darul Duhului care îl străluceşte pre
dânsul, care şi îmbrăcăminte şi porfiră împărătească se numeşte; iar mai
bine să zic, este Însuşi Hristos Domnul, fiindcă întru Dânsul se îmbracă cei
ce cred întru Dânsul (Gal. 3, 27).
60. Mulţi adecă citesc dumnezeieştile Scripturi; iar alţii, şi citindu-se ele,
le aud. Dar puţini sunt cei ce pot să înţeleagă drept puterea şi mintea celor
ce se citesc. Că unii hotărăsc cum că cu neputinţă sunt acelea care grăiesc
dumnezeieştile Scripturi; iar alţii ori cu totul necrezute le socotesc, ori
tâlcuiesc pre acestea cu chip alegoric şi cu greşeală. Şi pre unele adecă din
cele ce zic Sfintele Scripturi că se fac în vremea de acum, ei le socotesc
cum că în veacul ce va să fie vor să se împlinească; iar altele, care pentru
cele ce vor să fie sunt zise, le înţeleg că ele acum s-au făcut şi în fieştecare
zi se fac. Şi aşa nu este judecată dreaptă întru ei, nici cunoştinţă adevărată
întru lucrurile cele dumnezeieşti şi omeneşti.
61. Pre toţi credincioşii ca pre unul datori suntem să-i vedem, noi
credincioşii, şi să socotim cum că în fieştecarele dintru dânşii este Hristos;
şi aşa cu dragostea cea către dânsul să ne aflăm, cât să fim gata pentru
dânsul a ne pune sufletele noastre. Că nu se cuvine nicidecum să zicem sau
1329
să socotim pre cineva că este rău; ci pre toţi ca pre nişte buni să-i vedem,
după cum am zis. Că măcar de-ai vedea pre cineva de patimi supărându-se,
nu pre fratele, ci patimile cele ce-l luptă şi-l supără pre dânsul urăşte-le.
Măcar de l-ai vedea de pofte şi de prinderile în minte tiranisindu-se, tu mai
mult milostiveşte-te spre dânsul, ca nu cumva şi tu să te ispiteşti, ca unul
ce eşti sub schimbare şi de materie lesne schimbăcios.
62. De este cineva nelămurit din făţărnicie, sau din lucruri prihănit, sau
puţin ceva şi zdrobit de vreo patimă, sau puţin lipsit din parte de vreo faptă
bună, nu se numără cu cei întregi împreună şi cărora nu le lipseşte nici o
faptă bună; ci ca netrebnic ori nelămurit se leapădă, ca nu în vremea
întinderii să facă pre legătura lanţului să se rupă şi despărţiri întru fraţii
care se cade să fie nedespărţiţi, şi scârbe întru amândouă părţile să lucreze.
Fiindcă cei ce merg înainte şi sporesc întru fapta bună se scârbesc pentru
cei ce rămân pre urmă; şi cei ce rămân pre urmă se scârbesc că s-au
despărţit de cei ce merg înainte.
63. Precum când aruncă cineva ţărână în văpaia cuptorului celui aprins,
o stinge pre aceasta, întru acest chip şi grijile cele lumeşti şi tot chipul de
împătimire a vreunui prost şi mic lucru, pre căldura şi fierbinţeala inimii,
cea dintru început aprinsă, de tot o pierd.
64. Cela ce păzeşte întru sineşi frica morţii, toată mâncarea şi băutura şi
împodobirea le va urî. Şi pâine cu dulceaţă nu va mânca, apă nu va bea; ci
va da trupului numai pre cele de trebuinţă, cât să-i fie de ajuns a trăi. De
toată voia se va lepăda şi rob se va face, cu socoteală şi cu desluşire, al
tuturor celor poruncite lui de la proestos.
65. Cela ce s-a dat pre sine rob Părinţilor celor după Dumnezeu pentru
frica muncilor nu va alege poruncile care uşurează durerea inimii lui, nici
pre cele ce-i dezleagă pre legătura fricii; nici pre cei ce îl îndeamnă pre
unul ca acesta prieteneşte ori cu momiri, ori cu porunciri, îi va asculta. Ci
mai vârtos pre cele ce cresc întristarea inimii lui le va iubi şi întru acestea
va rămânea, ca unul ce nu mai aşteaptă niciodată că va lua slobozenie

1330
nicidecum dintru acestea; că nădejdea izbăvirii mai uşoare pre durere o
lucrează, care lucru este nefolositor celui ce fierbinte se pocăieşte.
66. Fieştecăruia ce începe să vieţuiască după Dumnezeu, de folos îi este
frica muncilor şi durerea care se naşte dintru dânsa. Iar cei ce fără de
durere şi fără de o legătură ca aceasta se năucesc că pun începătură, nu
numai pre nisip pe temelia faptelor îşi zidesc casa, care lucru cu totul este
cu neputinţă; că durerea aceasta, adecă scârba inimii, numai cât tuturor
păcatelor şi patimilor le rupe. Şi muncitorul acesta nu moarte, ci viaţă
veşnică îl pricinuieste.
67. Cela ce nu va voi să fugă şi să scape de durerea ce se naşte şi se
pricinuieşte din frica muncii celei veşnice, ci cu voirea şi cu pururea inimii
va urma ei şi va strânge mai mult pre legătura aceasta întru sineşi, va
umbla mai în scurt, după măsura legăturilor cu care se va strânge, şi
înaintea feţei Împăratului împăraţilor îl va pune pre dânsul. Şi acest lucru
făcându-se, îndată, cum Îl va vedea pre Dânsul şi va căuta întunecat către
slava Lui, numaidecât se vor dezlega legăturile lui; iar muncitoarea frică
va fugi departe de la dânsul. Şi durerea cea din inima lui se va întoarce
întru bucurie; şi izvor i se va face, izvorând simţitor, adecă lacrimi ca un
râu neîncetat, iar gânditor, alinare, blândeţe şi netâlcuită dulceaţă; şi încă
bărbăţie şi alergare către toată ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, cu
slobozenie şi iară de împiedicare. Care lucru celor încă noi începători cu
neputinţă este; iar celor ce s-au făcut desăvârşiţi întru fapta bună, lumină li
se face izvorul acesta şi inima lor îndată li se schimbă şi se preface întru
lumină.
68. Cela ce înlăuntrul său lumina Sfântului Duh o are, pre aceasta
nesuferind să o vadă, cu faţa la pământ cade şi strigă şi se chinuieşte de
spaimă şi de multă frică. Căci mai presus de fire, mai presus de cuvânt,
mai presus de gând şi de înţelegere lucru a văzut şi a pătimit. Şi se face
asemenea unui om căruia de oareunde i s-au aprins măruntaiele de foc, de
care arzându-se şi aprinderea văpăii neputând să o sufere, se află ca un
ieşit din minte şi nici poate nicidecum în sineşi să-şi vie. Şi cu lacrimile
udându-se şi spălându-se totdeauna, şi de acestea răcorindu-se, focul
1331
dorului mai mare se aprinde; şi de aici lacrimile mai mult curg, şi cu
vărsarea acestora spălându-se, mai strălucit fulgeră. Şi când cu totul se
arde şi ca o lumină se face, atuncea se împlineşte cuvântul Sfântului
Grigorie Teologul: „Dumnezeu cu Dumnezeu şi unindu-se şi cunoscându-
se; şi atâta poate, pre cât acum s-a unit cu Cel ce s-a împreunat cu Dânsul
şi pre cât s-a descoperit celor ce L-au cunoscut”.
69. Mai înainte de plâns şi de lacrimi, nimenea pre noi cu cuvinte deşarte
să nu ne amăgească, nici să ne înşelăm pre înşine. Nu este în noi pocăinţă,
nici adevărată căinţă, nici frica lui Dumnezeu întru inimile noastre; nici ne-
am osândit pre înşine, nici întru simţirea judecăţii ce va să fie şi a muncilor
celor veşnice au venit sufletele noastre. Că dacă ne-am fi osândit pre
înşine, le-am fi câştigat pre acestea; şi dacă am fi venit întru simţirea
muncilor, îndată şi lacrimi am fi slobozit. Că iară de acestea, nici
învârtoşarea inimii noastre nu poate niciodată a se mui, nici sufletul nostru
smerenie duhovnicească va câştiga; nici smeriţi vom putea să ne facem. Şi
cela ce nu s-a făcut întru acest chip nu poate să se unească cu Duhul Sfânt;
şi cela ce prin curăţia inimii nu s-a unit cu Acesta, nici întru vederea şi
cunoştinţa lui Dumnezeu nu poate să vie, nici este vrednic faptelor bune
ale smereniei cu taină să se înveţe.
70. Pre cei ce se făţărnicesc în fapta bună, şi chipul omului celui din
afară una este, iar cel dinlăuntru, care este sufletul, alta, ca cum plini de
toată nedreptatea, plini de pizmă şi de prigonire şi de putoarea
dezmierdărilor, ca pre nişte nepătimaşi şi ca pre nişte sfinţi îi cinstesc cei
mai mulţi; fiindcă nu au curăţit ochiul sufletului şi nu pot să-i cunoască pre
dânşii din roadele lor. Iar pre cei ce întru cucernicie şi întru fapta bună şi
întru prostimea inimii petrec şi cu adevărat sunt sfinţi, ca pre ceilalţi
oameni cu greşeală îi socotesc şi, defăimându-i, îi trec alăturea şi ca pre o
nimica îi socotesc.
71. Pre cel limbut şi iubitor de arătare, învăţător mai vârtos şi
duhovnicesc, unii ca aceştia îl socotesc; iar pre cel tăcut şi care cu de-
adinsul se păzeşte de deşarta cuvântare, ţărănatec şi fără de glas îl
socotesc.
1332
 72. Pre cela ce întru Duhul Sfânt grăieşte, cei înalt-cugetători şi care cu
mândria diavolului bolesc, ca despre un înalt-cugetător şi mândru se
întorc; şi de cuvintele lui mai mult se rănesc decât se umilesc. Iar pre cel
ce grăieşte rotund şi minte împotriva mântuirii sale, prea îl laudă şi de
minune vrednic îl socotesc. Şi aşa nimenea întru unii ca aceştia nu este
carele bine şi cum se află lucrul să poată desluşi şi vedea.
73. „Fericiţi, zice Domnul, cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre
Dumnezeu” (Mat. 5, 8). Însă inimă curată nu o faptă bună, nici două sau
zece pot să o facă, ci toate împreună, ca cum am zice, când se vor isprăvi
desăvârşit ca cum ar fi una; şi nici aşa singure nu pot să facă curată pre
inimă fără de lucrarea şi venirea Sfântului Duh. Că precum faurul de
aramă, prin meşteşug, adecă prin uneltele lui, lucrează, însă fără de
lucrarea focului nicidecum nu poate să facă vreun lucru, aşa cu adevărat şi
omul: pre toate adecă le face şi ca pre nişte unelte metaheriseste faptele
bune, dar fără de venirea de faţă a focului celui duhovnicesc, nelucrătoare
rămân şi nefolositoare, fiindcă nu curăţesc întinăciunea şi puroaiele
sufletului.
74. De la dumnezeiescul Botez adecă luăm iertarea păcatelor noastre şi
de blestemul cel mai dinainte ne slobozim, şi cu venirea Sfântului Duh ne
sfinţim. Iar darul cel desăvârşit, după aceea adecă: „Voi locui întru dânşii
şi voi umbla” (2 Cor. 6, 16), nu atuncea cu acest lucru, ca celor întăriţi în
credinţă şi acelora ce din lucruri o arată pre aceasta. Că după ce ne-am
botezat noi, la faptele cele rele şi urâte abătându-ne, şi pre însăşi sfinţirea
cu totul o lepădăm. Iar prin pocăinţă şi mărturisire şi lacrimi, după măsura
pocăinţei luăm mai înainte iertarea păcatelor şi aşa pre sfinţire împreună cu
darul cel de sus.
75. Din pocăinţă adecă spălarea întinăciunilor faptelor celor urâte se
face; iar după aceasta împărtăşirea Sfântului Duh, însă nu aşa prost, ci
după credinţă şi după aşezământ şi după smerenia celor ce din tot sufletul
se pocăiesc; şi nu numai aceasta, ci şi după ce vor lua de la părintele şi
primitorul lor cel duhovnicesc iertarea păcatelor cea desăvârşit. Pentru
aceasta bine este totdeauna a ne pocăi, pentru porunca ceea ce porunceşte;
1333
că cuvântul acesta: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mat.
3, 2), nehotărât ne arată nouă lucrarea pocăinţei, şi pentru aceea se cade a
ne pocăi totdeauna.
76. Darul Sfântului Duh sufletelor celor ce s-au făcut mirese lui Hristos
ca o arvună se dă; şi precum fără de arvună nu are întemeiere femeia, că se
face cândva întemeiată împreunarea cea cu bărbatul ei, aşa şi sufletul nu ia
niciodată întărită adeverire că va fi în veci cu Stăpânul său şi Dumnezeu,
sau cu taină şi negrăit cu Dânsul se va împreuna şi de frumuseţea cea
neapropiată a Lui se va îndulci, de nu va lua arvuna darului Lui şi de nu cu
cunoştinţă pre Dânsul întru sineşi Îl va câştiga.
77. Precum foile cele de tocmeală care se scriu, de nu vor primi iscălituri
ale martorilor celor vrednici de credinţă, nu este arvuna întărită şi
întemeiată, aşa nici fără de lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi fără de
câştigarea faptelor bune nu se face întemeiată strălucirea darului. Că cele
ce sunt întru tocmeli mărturii, aceasta este la arvuna cea duhovnicească
lucrarea poruncilor şi faptele cele bune; că prin acestea desăvârşit o ia pre
moştenirea arvunei fieştecarele din cei ce voiesc să se mântuiască.
78. Întâi se scriu ca cum foile cele de tocmeală ale nunţii celei
duhovniceşti, prin lucrarea poruncilor, apoi de faptele cele bune se iscălesc
şi se pecetluiesc; şi atuncea Mirele Hristos dă Miresei, adecă sufletului
celui ce s-a făcut mireasă, inelul, adecă arvuna Duhului.
79. Precum mireasa înainte de nuntă numai arvuna o ia de la mirele, iar
zestrea cea tocmită şi darurile cele făgăduite ei după nuntă aşteaptă să le ia,
aşa şi Mireasa, Biserica credincioşilor, şi sufletul fieştecăruia din noi mai
întâi ia de la Mirele Hristos numai arvuna Duhului; iar bunătăţile cele
veşnice şi împărăţia cea cerească, după ducerea cea desăvârşit de aici
aşteaptă să le ia, deplin adeverit fiind prin arvună, care le arată lor pre
acestea ca întru o oglindă şi îi întăreşte lui pre cele tocmitе cu Stăpânul său
şi Dumnezeu.
80. Precum când se zăboveşte mirele întru o călătorie, sau se
îndeletniceşte în alte oarecare interese, şi încă întârzie să facă nunta, adecă
1334
se va mânia mireasa şi va defăima dragostea aceluia, şi pre scrisoarea cea
de arvună ori o va şterge, ori o va rupe, îndată cade din nădejdile cele către
mirele. Aşa şi la suflet se poate să se facă. Că dacă va zice cineva din cei
ce se nevoiesc: până când dator sunt să pătimesc rău?, şi de ostenelile şi de
luptele cele pustniceşti se va lenevi, şi prin lenevirea pocăinţei celei
necurmate, ca cum ar şterge ori ar rupe scrisorile cele de tocmeală, îndată
cade desăvârşit din arvună şi din nădejdea cea către Dumnezeu.
81. Precum mireasa, dacă-şi va muta către altul dragostea mirelui celui
logodit cu dânsa, şi va trăi la arătare sau întru ascuns, nu numai nu ia nimic
din cele făgăduite ei de la mirele, ci şi pedepse şi imputări şi prihănirea
legii cea după vrednicie va aştepta; aşa cu adevărat şi la noi are fire lucrul
să se facă. Că dacă va muta cineva dragostea sa cea către Mirele Hristos
către pofta altui oarecare lucru, ori arătat, ori întru ascuns, şi se va birui
inima lui de dânsul, urât se face Mirelui şi greţos şi nevrednic de
împreunarea Lui. Că au zis: „Eu pre cei ce Mă iubesc îi iubesc” (Pildele lui
Solomon 8, 17).
82. Fieştecare din noi se cuvine din nişte semne ca acestea să socotească
de a luat arvuna Duhului de la Mirele şi Stăpânul Hristos; şi de o au luat,
adecă, să se sârguiască a o ţine pre dânsa. Iar dacă nu s-a învrednicit de a o
lua, să se sârguiască prin fapte bune şi lucrări, şi cu pocăinţă prea fierbinte,
iarăşi să o ia şi să o păzească pre dânsa prin lucrarea poruncilor şi prin
câştigarea faptelor celor bune.
83. Precum acoperământul fieştecărei case prin temelie şi prin cealaltă a
ei zidire stă şi se ţine, aşişderea încă şi temeliele pentru ca să ţină
acoperământul se pun, ca nişte de nevoie şi trebuincioase; şi nici
acoperământul fără de temelie, nici temeliele fără de acoperământ nu pot
să stea, fiindcă cu totul se fac netrebuincioase şi nefolositoare vieţii. Aşa şi
darul Duhului se ţine şi se păzeşte prin lucrarea poruncilor; şi faptele
poruncilor, pentru darul lui Dumnezeu, ca nişte temelii se pun. Şi nici
darul Duhului are fire să rămână întru noi fără de lucrarea poruncilor, nici
lucrarea poruncilor fără de darul lui Dumnezeu nu sunt trebuincioase şi
folositoare.
1335
 84. Precum casa cea fără de acoperământ, care din lenevirea celui ce a
făcut-o a rămas aşa, nu numai netrebnică este, ci şi de batjocură şi de râs
face pre cel ce a zidit-o; aşa şi cela ce temeliele lucrărilor poruncilor le
pune şi pereţii faptelor bune i-a ridicat, dacă nu pre darul Sfântului Duh,
întru vederea şi cunoştinţa sufletului, îl va lua, nesăvârşit este şi vrednic a
se milui de la cei desăvârşiţi. Că dintru aceste două pricini negreşit de
darul acesta se lipseşte: că ori de pocăinţă s-a lenevit, ori către adunarea
faptelor bune, ca către nişte materie multă şi nemărginită obosind, a lăsat
ceva din cele ce se par nouă prea mici, dar sunt de nevoie către săvârşirea
caselor faptelor bune; că fără de acelea nu poate, prin darul Duhului, să se
acopere casa faptelor bune.
85. Dacă pentru aceasta s-a pogorât pre pământ Fiul lui Dumnezeu şi
Dumnezeu, ca prin Sineşi să ne împace pre noi, care eram vrăjmaşi cu
Tatăl Său, şi cu Sineşi să ne unească pre noi întru cunoştinţă, prin Sfântul
şi cel de o fiinţă cu Dânsul Duhul Lui, apoi cela ce din darul acesta cade,
pre care altul îl va mai dobândi? Cu adevărat, unul ca acesta nici s-a
împăcat cu Tatăl, nici pre unirea cea cu Dânsul prin împărtăşirea Duhului o
are.
86. Cela ce s-a împărtăşit de Dumnezeiescul Duh, de poftele cele
pătimaşe şi de dezmierdări se izbăveşte; iar de nevoile cele fireşti ale
trupului nu se desparte. Şi ca unul ce s-a slobozit de legăturile cele
pătimaşe ale poftei şi s-a împreunat cu slava şi cu dulceaţa cea fără de
moarte, neîncetat sus se sileşte să fie şi cu Dumnezeu să petreacă. Şi nici la
puţină vreme de la vederea Aceluia şi de la desfătarea cea nesăţioasă să nu
se depărteze. Dar, ca unul ce de trup şi de stricăciune se împiedică şi se
trage în jos de dânsul şi către cele pământeşti se întoarce, atuncea atâta
scârbă pentru aceasta are, cât mi se pare că are sufletul păcătosului când se
desparte de trup.
87. Precum iubitorului de trup şi iubitorului de viaţă şi iubitorului de
dezmierdări şi iubitorului de podoabă despărţirea de unele ca acestea îi este
moarte, aşa iubitorului de curăţie şi iubitorului de Dumnezeu şi iubitorului
de nematerialnicie şi iubitorului de fapte bune, moarte cu adevărat îi este
1336
depărtarea cea prea mică de la unele ca acestea a minţii. Că dacă cela ce
vede simţit această lumină, dacă puţin cu ochii va miji sau îi va acoperi pre
aceştia altcineva, se mâhneşte şi se scârbeşte şi a suferi aceasta nicidecum
nu suferă, şi mai ales dacă oarecare de nevoie lucruri şi prea slăvite ar fi
văzut; cu cât mai vârtos cela ce de la Sfântul Duh se luminează şi vede în
vederea minţii, şi când este deştept şi când doarme, „bunătăţile acelea, care
ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima de om nu s-au suit”
(1 Cor. 2, 9), la care îngerii doresc să privească, dacă de oarecare lucruri s-
ar depărta şi s-ar rupe de la vederea unora ca acestora, se va scârbi şi se va
necăji. Că moarte i se pare lui că este aceasta şi înstrăinare de viaţa cea
veşnică.
88. Mulţi adecă au fericit viaţa cea pustnicească; iar alţii, pe cea
amestecată, de obşte; iar alţii, pe viaţa celor ce voiesc să proistosească
peste norod şi să-l sfătuiască şi să-l înveţe şi să zidească Biserica, dintru
care mulţi şi trupeşte şi sufleteşte pot să se hrănească. Dar pe nici una
vrednică de laudă, iar pe alta vrednică de prihănire aş fi zis că este; ci întru
tot şi întru toate lucrurile şi faptele, viaţa cea pentru Dumnezeu şi cea după
Dumnezeu e prea fericită.
89. Precum viaţa oamenilor din multe ştiinţe ale lumii şi meşteşugiri se
alcătuieşte, fiindcă altul alt meşteşug lucrează, şi altul iarăşi altul aduce în
mijloc, şi aşa unii pre alţii împărtăşind şi unii de la alţii luând trăiesc
oamenii, trebuinţele cele trupeşti dându-le firii; aşa este cu putinţă a vedea
că se face şi întru cele duhovniceşti, fiindcă altul altă faptă bună lucrează şi
altul alta, şi aşa calea vieţii săvârşind-o, la un scopos, prin toate faptele
acestea, toţi aleargă şi năzuiesc.
90. Scoposul tuturor oamenilor celor ce vieţuiesc după Dumnezeu este
ca să placă lui Hristos, Dumnezeului nostru, şi împăcarea cea cu Tatăl, prin
împărtăşirea Duhului, să o ia, şi mântuirea lor pentru aceasta să o
dobândească. Că aceasta este mântuirea a tot sufletul; care, nefacându-se,
deşartă este osteneala şi deşartă este lucrarea noastră şi fără de înţelegere şi
nefolositoare este toată calea vieţii, care nu aduce pe cela ce aleargă pe
dânsa la acest scopos.
1337
 91. Cela ce toată lumea a părăsit-o şi în munte, ca cum să se liniştească,
s-a dus, şi de acolo cu arătare şi cu fală scrie la cel din lume, şi pe unii
adecă îi fericeşte, iar pe alţii îi linguşeşte şi îi laudă, se aseamănă celui ce
s-a desjugat şi s-a despărţit de muierea curvă şi cu năravuri urâte şi prea
rea şi într-o ţară depărtată s-a dus, ca să se izbăvească şi de pomenirea ei;
apoi, uitându-şi scoposul pentru care s-a suit în munte şi către cei ce petrec
cu curva aceea împreună, ca să zic aşa, şi împreună cu dânsa se pângăresc,
pofteşte să scrie şi îi fericeşte pe dânşii. Unul ca acesta, deşi nu cu trupul,
dar cu inima şi cu mintea, negreşit pătimeşte şi împreună se pângăreşte,
căci din voie îi laudă pe dânşii pentru împleticirea lor cea cu curva aceea.
92. Cu cât sunt lăudaţi şi fericiţi cei ce în mijlocul lumii petrec şi îşi
păzesc curate simţirile şi inimile de toată pofta cea rea, pe atâta cei ce
petrec în munţi şi în peşteri şi poftesc laudele şi fericirile oamenilor sunt
prihăniţi şi defăimaţi. Căci ca nişte curvari înaintea lui Dumnezeu, Celui ce
cercetează inimile noastre, vor fi şi se vor socoti. Că cela ce pofteşte să se
facă viaţa lui auzită şi numele lui şi petrecerea lui în lume, se depărtează de
Dumnezeu şi se lipeşte de lume ca de o curvă şi curveşte precum norodul
cel de demult, precum zice David.
93. Cela ce cu credinţă neîndoită către Dumnezeu de lume şi de cele din
lume s-a lepădat, crede că Domnul este milostiv şi îndurat şi primeşte pe
cei ce cu pocăinţă se apropie de Dânsul. Şi ştiind că prin necinstire
cinsteşte pe robii Săi, prin sărăcia cea desăvârşită îi îmbogăţeşte pe dânşii,
şi prin ocări şi defăimări îi slăveşte pe ei, şi cum că prin moarte la viaţa cea
veşnică părtaşi şi nemuritori îi face pe dânşii, se sârguieşte cu nevoinţa ca
cerbul cel însetat către izvorul cel fără de moarte printr-însele; şi către
drumul cel repede şi râpos, care este întru dânsele, ca pe o scară se suie, pe
care adecă îngerii se suie şi se pogoară spre ajutorul celor ce se suie; iar
Dumnezeu şade deasupra, voirea cea după puterea noastră şi sârguinţa
aşteptând-o (Fac. 28, 12). Nu că se veseleşte să ne vadă pe noi ostenindu-
ne, ci că voieşte, Iubitorul de oameni, să ne dea plăţile ostenelilor ca o
datorie.

1338
 94. Pe cei ce fără de îndoială se apropie şi vin la Dânsul nu-i lasă
Dumnezeu nicidecum să cadă; ci când îi vede slăbindu-se şi obosindu-se, îi
sprijineşte şi îi ajutorează, tinzându-le lor de sus mâna puterii Sale şi către
Sineşi îi întoarce. Şi le ajută arătat şi nearătat, cunoscut şi necunoscut, până
când toată scara faptelor bune, suind-o, se vor apropia de Dânsul şi toţi cu
Dânsul una se vor uni şi pe toate cele pământeşti le vor uita, fiind acolo sus
împreună cu Dânsul, „ori în trup, ori fără de trup nu ştiu” (2 Cor. 12, 3), şi
împreună petrecând şi de negrăitele bunătăţi îndulcindu-se.
95. Cu dreptate este mai întâi să supunem grumazul nostru sub cerbicea
jugului poruncilor lui Hristos şi să nu strecurăm afară de drumul
poruncilor Lui, nici să ne întoarcem înapoi; ci drept şi cu osârdie să
călătorim întru dânsele până la moarte şi pe noi înşine să ne înnoim şi să
ne facem cu adevărat rai nou al lui Dumnezeu, până când Fiul, împreună
cu Tatăl, prin Sfântul Duh, va intra şi va locui întru noi (Ioan 14, 23). Şi
atuncea, când tot pe Dânsul Îl vom câştiga lăcuitor întru noi şi dascăl, orice
oarecăruia pe aceasta o va primi din mâna lui Dumnezeu şi după glăsuirea
Aceluia cu osârdie o va săvârşi. Iar mai înainte de vreme nu ni se cade a o
căuta pe aceasta şi nici a primi a o lua pe dânsa când ni se dă de la oameni;
ci să îngăduim întru poruncile Stăpânului nostru Dumnezeu şi poruncile
Lui să aşteptăm.
96. După ce vom lua noi slujba dumnezeieştilor lucrări şi o vom săvârşi
bine şi cu plăcere de Dumnezeu, dacă ni se va porunci de la Sfântul Duh la
altă slujbă să ne mutăm sau la altă lucrare şi faptă, să nu stăm împotrivă.
Că Dumnezeu nici deşerţi voieşte să fim noi, nici întru una şi aceeaşi
lucrare întru care am început până în sfârşit să rămânem, ci voieşte să
sporim şi de-a pururea porniţi către dobândirea celor mai bune să fim, după
voia cea dumnezeiască, iar nu după a noastră umblând.
97. Cela ce se sârguieşte să-şi omoare voia sa dator este să facă voia lui
Dumnezeu; şi în locul voii sale pe a lui Dumnezeu să o aducă şi să o bage
întru sineşi şi pe aceasta să o răsădească şi să o altoiască întru inima sa. Şi
lângă aceasta dator este să ia seama cu de-adinsul dacă cele ce s-au răsădit
şi s-au altoit, acelea adecă, înrădăcinându-se adânc, odrăslesc; iar cele
1339
altoite, dacă s-au prins şi s-au vindecat şi s-au unit şi un pom s-au făcut; şi
dacă a crescut şi a înflorit şi rod frumos şi dulce a făcut, cât să nu se
cunoască de dânsul nici pământul care mai înainte a primit sămânţa, nici
tulpina întru care s-a altoit neînţelesul şi netâlcuitul şi de viaţă aducătorul
rodul acela.
98. Dacă iertare a tuturor păcatelor tale ai luat, ori prin mărturisire, ori
prin îmbrăcare prin Sfântul şi îngeresc chip, oare acest lucru de câtă
dragoste şi mulţumire şi smerenie va fi ţie pricină? Căci de nenumărate
pedepse fiind vrednic, nu numai de acestea te-ai învrednicit, adecă de
punerea de fii şi de slava şi de împărăţia cerurilor, ci şi de pedepsele acelea
te-ai izbăvit. Pe acestea în minte întorcându-le şi totdeauna pomenindu-le,
fii gata şi sprinteneşte-te ca să nu necinsteşti pe Cel ce te-a făcut şi te-a
cinstit pe tine şi nenumăratele greşeli ţi le-a iertat; ci prin toate lucrurile
tale proslăveşte-L şi cinsteşte-L pe Dânsul, ca şi El mai mult să te
proslăvească pe tine, pe care te-a cinstit mai mult decât pe toată zidirea
aceasta văzută şi prieten al Său te-a numit.
99. Cela ce îşi taie voia sa pentru frica lui Dumnezeu, aşa, necunoscut
precum el nu ştie, Dumnezeu îi dăruieşte lui voia sa şi neştearsă pe dânsa o
păzeşte întru inima lui; îi deschide ochii minţii să o cinstească pe dânsa şi
îi dă putere ca să o împlinească pe dânsa. Şi acestea darul Sfântului Duh le
lucrează, şi fără de Dânsul nu se face nimic.
100. Cu cât sufletul este mai cinstit decât trupul, cu atâta omul cel
cuvântător este mai bun decât toată lumea. Ca să nu socoteşti măririle
zidirilor celor ce sunt întru dânsa şi pentru aceasta mai cinstite decât pe
tine să le socoteşti, omule; ci către darul cel dat ţie căutând şi vrednicia
sufletului tău celui gândit şi cuvântător cunoscând-o, laudă şi proslăveşte
pe Dumnezeu, Cel ce mai mult decât pe toate acestea văzute te-a cinstit pe
tine.
101. Să luăm seama cum să slăvim pre Dumnezeu. Şi se slăveşte
Dumnezeu de noi nu întru alt fel, decât precum de Fiul Său S-a proslăvit.
Că prin acelea cu care Fiul a proslăvit pre Tatăl Său, prin acelea S-a

1340
proslăvit şi Fiul de la Tatăl Său. Şi pre acelea şi noi cu sârguinţă să le
lucrăm, ca prin acestea să proslăvim pre Dumnezeu, Care a primit a Se
numi Tată al nostru, Care este în Ceruri. Şi să ne proslăvim şi noi de la
Dânsul cu slava Fiului, pre care o avea mai înainte de a se face lumea de
Dânsul (Ioan 17, 5). Şi acestea sunt: Crucea, adecă omorârea despre toată
lumea, necazurile, ispitele şi orice altă din patimile lui Hristos. Pe care
suferindu-le cu răbdare multă, urmăm pătimirilor lui Hristos şi printr-
însele proslăvim pre Tatăl nostru şi Dumnezeu, ca nişte fii ai Lui după dar
şi împreună-moştenitori ai lui Hristos.
102. Sufletul care de ţinerea şi împătimirea celor văzute cu bună simţire
desăvârşit nu s-a izbăvit, ispitele cele de scârbă ce năpădesc asupra lui şi
supărările ce-i vin de la draci şi de la oameni, fără de scârbă a le suferi nu
poate. Ci ca cu o legătură legat fiind cu împătimirea lucrurilor celor
lumeşti, de paguba banilor se muşcă, şi de lipsirea lucrurilor se necăjeşte,
şi de rănile cele aduse şi puse pe trupul lui foarte se chinuieşte.
103. Dacă cineva de ţinerea şi de pofta lucrurilor celor simţite a rupt
sufletul său şi cu Dumnezeu pe acesta l-a legat, acesta nu numai banii şi
averile cele din prejurul lui le va defăima şi ca nişte streine şi ale altora
lipsindu-se se va afla, ci şi ispitele cele scârbicioase ce se aduc asupra
trupului lui, cu bucurie şi cu mulţumirea cea cuviincioasă le va răbda,
văzând de-a pururea, după Dumnezeiescul Apostol: „Că, cu cât se strică
omul cel dinafară, pe atâta cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor.
4, 16). Iar întru altfel nu este cu putinţă necazurile cele după Dumnezeu să
le rabde cu bucurie. Că de cunoştinţă desăvârşită este trebuinţă întru
acestea şi de înţelepciune duhovnicească. Iar cela ce este lipsit de acestea,
întru întunericul deznădăjduirii şi al neştiinţei de-a pururea umblă şi nu
poate lumina răbdării şi a mângâierii nicidecum să o vadă.
104. Şi tot cela ce cu părere este înţelept şi priceput de învăţăturile
ştiinţei, niciodată nu se învredniceşte să se plece şi să privească întru
tainele lui Dumnezeu, până nu se va smeri mai întâi şi nebun se va face şi,
împreună cu trufia, şi cunoştinţa aceea ce i se pare că o are o va lepăda. Că
cela ce aceasta face şi celor înţelepţi întru cele dumnezeieşti cu credinţă
1341
neîndoită urmează şi de aceştia se povăţuieşte, împreună cu dânşii va intra
în Cetatea Dumnezeului celui viu; şi de Dumnezeiescul Duh povăţuindu-se
şi luminându-se, vede şi se învaţă acelea care nimenea din oamenii ceilalţi
a le vedea şi a le învăţa niciodată nu poate. Şi atunci se face de Dumnezeu
învăţat.
105. Pe cei de Dumnezeu învăţaţi ucenici, oamenii cei înţelepţi ai
veacului acestuia îi socotesc nebuni; ei fiind întru adevăr nebuni, fiindcă s-
au iscusit şi s-au oţărât întru înnebunită învăţătură sau înţelepciune cea din
afară, pe care a înnebunit-o, după Dumnezeiescul Apostol (1 Cor. 1, 20), şi
pe care glasul cel de Dumnezeu cuvântător „pământească o numeşte,
sufletească, drăcească, plină de prigonire şi de pizmă” (Iacov 3, 15). Că
afară fiind unii ca aceştia de dumnezeiasca lumină, minunile cele ce se află
întru dânsa a le vedea neputând, pe cei ce petrec şi vieţuiesc în lumină şi
cele ce sunt întru dânsa le văd şi le învaţă, ca pe nişte rătăciţi îi socotesc, ei
înşişi fiind rătăciţi şi neîmpărtăşiţi de bunătăţile lui Dumnezeu cele
negrăite.
106. Cum că şi acum sunt nepătimaşi şi sfinţi şi plini de dumnezeiască
lumină, petrecând în mijlocul nostru, care atâta şi-au omorât mădularele
sale cele de pe pământ despre toată necurăţia şi pofta cea prea pătimaşă,
încât nu numai de la sine nu pot să gândească sau să facă vreun lucru rău,
ci nici când de altul spre acestea să fie traşi, nici o schimbare din
neîmpătimirea cea dintru dânşii nu pătimesc; ar fi putut să-i cunoască pe
aceştia dacă ar fi ştiut şi dacă ar fi înţeles dumnezeieştile cuvinte cele ce în
fiecare zi se citesc şi se cântă de dânşii, cei ce grăiesc cum că nu se află
nicidecum unii ca aceştia în vremea de acum şi nu cred celor ce pentru
dumnezeieşti lucruri învaţă întru înţelepciunea Duhului. Că dacă ar fi avut
cunoştinţă desăvârşită a dumnezeieştilor Scripturi, ar fi crezut bunătăţilor
celor grăite de Dumnezeu şi dăruite nouă. Dar, de vreme ce neîmpărtăşiţi
sunt de nişte bunătăţi ca acestea din pricina trândăviei şi a lenevirii lor, şi
pe cel ce s-a împărtăşit şi pentru nişte bunătăţi ca acestea învaţă,
necrezându-l, îl prihănesc.

1342
 107. Pentru aceasta nu voiesc cei ce sunt plini de darul lui Dumnezeu şi
desăvârşiţi întru cunoştinţa şi înţelepciunea cea de sus să meargă şi să
cerceteze pe cei ce sunt în lume, ca plată oarecare să le pricinuiască lor
prin aducerea aminte de poruncile lui Dumnezeu şi prin facerea de bine,
doară de vor înţelege şi se vor pleca. Fiindcă cei ce nu se poartă de Duhul
lui Dumnezeu întru întuneric umblă şi nu ştiu nici unde merg, nici în care
poruncă sporesc. Că poate cândva, venindu-şi întru sine din mândria ce i-a
cuprins, vor primi adevărata învăţătură a Sfântului Duh şi, auzind voia lui
Dumnezeu, cu adevărat şi fără de făţărnicie se vor pocăi; şi făcând-o pe
dânsa, se vor învrednici de oarecare dar duhovnicesc. Iar dacă pricinuitori
de un folos ca acesta nu vor putea să li se facă, tânguindu-se de întunecarea
inimilor lor, se întorc la chiliile lor, ziua şi noaptea rugându-se pentru
mântuirea lor; că pentru altceva niciodată nu se vor scârbi cei ce neîncetat
cu Dumnezeu sunt şi prea plini de tot binele, fără numai pentru aceasta.
108. Care este scoposul iconomiei trupeşti a Cuvântului lui Dumnezeu,
care în toată dumnezeiasca Scriptură se propovăduieşte şi de noi se citeşte,
dar nu se cunoaşte? Decât cu adevărat ca, împărtăşindu-Se de ale noastre,
părtaşi să ne facă pe noi de ale Sale. Că Fiul lui Dumnezeu pentru aceasta
Fiul Omului S-a făcut, ca pe noi oamenii fii ai lui Dumnezeu să ne facă; şi
la ceea ce este El după fire să ne suie după dar pre neamul nostru,
născându-ne pe noi de sus prin Sfântul Duh; şi în dar băgându-ne pe noi
întru împărăţia Cerurilor, iar mai vârtos dăruindu-ne nouă să avem „în
lăuntrul nostru împărăţia Cerurilor” (Luca 17, 21), ca să nu fim întru
nădejde că vom intra întru dânsa, ci, dobândind-o şi având-o în lăuntrul
nostru, să strigăm: „Viaţa noastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu”
(Colos. 3, 3).
109. Botezul nu ne lipseşte pe noi de stăpânirea de sine şi de însăşi
voirea noastră, ci ne dăruieşte slobozenia, ca să nu ne mai tiranisim,
nevrând, de diavolul; însă în puterea noastră este după Botez ca ori întru
poruncile lui Dumnezeu, Stăpânului nostru şi Dumnezeu, întru care ne-am
botezat, cu voirea noastră să rămânem şi pe calea poruncilor Lui să

1343
umblăm, ori din această cale dreaptă să ne abatem şi către împotrivă-
luptătorul şi duşmanul nostru, diavolul, să ne întoarcem iarăşi.
110. Cei ce după Sfântul Botez voilor celui viclean se supun şi pe cele
ce-i sfătuieşte acela le lucrează, pe sineşi de Sfântul Mir s-au înstrăinat,
după Scriptură: „Înstrăinatu-s-au păcătoşii din pântece” (Ps. 57, 3). Că
fiecare din noi nu se schimbă şi nici din firea întru care s-a zidit se
strămută, ci, bun zidindu-se de Dumnezeu (că Dumnezeu rău n-a făcut),
neschimbat cu firea întru care s-a zidit şi cu fiinţa fiind, pe acelea pe care
le alege şi le voieşte cu socoteală le şi lucrează, ori bune, ori rele. Că
precum sabia, ori de o va întrebuinţa cineva la lucrul cel rău, ori la cel bun,
dintru a sa fire nu se strămută, ci rămâne fier, aşa şi omul lucrează acelea
pe care le voieşte, dar dintru a sa fire afară nu iese.
111. Milostenia ce se face numai o dată nu mântuieşte pe om, iar
defăimarea unuia singur la focul cel veşnic trimite. Că „am flămânzit şi am
însetat” nu s-a zis de Domnul pentru o dată, nici pentru o zi, ci prin toată
viaţa arată că nu S-a hrănit şi nu S-a adăpat şi nu S-a îmbrăcat, şi orice
altceva urmează acestora (Mat. 25, 42), nu pentru o dată, ci de-a pururea şi
prin toată viaţa, şi la toţi Domnul şi Dumnezeul nostru a mărturisit că le
primeşte de la robii Săi.
112. Cela ce la o sută a dat milostenie şi putea şi altora să dea şi să adape
şi să hrănească pe mai mulţi, iar pe cel ce se roagă către dânsul şi strigă îl
goneşte, ca unul ce n-a hrănit pe Hristos se va judeca de Dânsul, fiindcă şi
întru toţi aceia este Hristos Care şi întru fiecare din cei prea mici Se
hrăneşte.
113. Cela ce astăzi dă tuturor toate cele spre trebuinţa trupului, iar
mâine, putând aceasta să o facă, se va lenevi despre oarecare fraţi şi de
foame şi de sete şi de răceală îi va lăsa să se strice, pe însuşi Hristos L-a
trecut cu vederea şi L-a lăsat să moară şi pe Dânsul L-a defăimat, Care a
zis: „Întrucât aţi făcut unuia dintru aceşti prea mici, Mie aţi făcut” (Mat.
25, 40).

1344
 114. Cu acest scopos faţa fiecărui sărac a primit să o ia asupra-Şi şi cu
tot săracul pe Sine-Şi S-a asemănat, ca nimenea asupra fraţilor celor ce
cred întru Dânsul să nu se ridice; ci fiecare, văzând pe fratele şi pe vecinul
său ca pe Dumnezeul său, mult mai mic pe sineşi decât fratele său, pe cât
decât Cel ce l-a făcut pe el, să se socotească şi ca pe Dânsul să-l primească
şi să-l cinstească şi toate averile lui spre slujirea şi grija lui să le deşarte,
precum şi Hristos, Dumnezeul nostru, Şi-a deşertat Sângele Său pentru
mântuirea noastră.
115. Cela ce a luat poruncă pe aproapele său să-l aibă ca pe sineşi,
nicidecum nu numai într-o zi, ci peste toată viaţa, dator este să-l aibă aşa.
Şi celui ce i s-a poruncit să dea fiecăruia celui ce cere, aceluia i se
porunceşte să facă acest lucru în toată viaţa lui; şi cel ce voieşte să i se facă
lui bunătăţile acelea pe care le pofteşte, pe acelea i se va cere să le facă şi
el altora.
116. Deci precum cel ce are pe aproapele său ca pe sineşi nu suferă
nimic ca aproapele său să aibă mai mult, şi dacă are şi cu împărtăşire nu va
da din destul, până ce şi el se va face sărac şi cu cel de aproape al său se va
asemăna, al poruncii Stăpânului împlinitor nu se va arăta. Nici cela ce
voieşte să dea tuturor celor ce cer, că până la un ban sau până la o bucată
de pâine, având, se va întoarce de la cineva din cei ce cer de la dânsul. Nici
cela ce nu face aproapelui câte voieşte ca altul să-i facă lui. Aşa şi cel ce pe
tot săracul, adecă şi pe cel prea mic, l-a hrănit, l-a adăpat, l-a îmbrăcat şi pe
celelalte toate le-a lucrat cu dânsul, dar pe unul numai l-a defăimat şi l-a
trecut cu vederea, şi unul ca acesta se va socoti ca cum pe însuşi Hristos
Dumnezeu L-ar fi trecut cu vederea flămând şi însetat.
117. Poate împovărătoare se vor arăta acestea la toţi. Pentru aceea li se
va părea cu cale, zicând întru sineşi: Cine poate oare pe toate acestea să le
facă, cât pe toţi să-i hrănească şi să-i îngrijească şi nicidecum pe nici unul
dintru aceştia să-l treacă cu vederea? Dar vor auzi pe Pavel luminat
strigând: „Că dragostea lui Hristos ne ţine pe noi, care judecăm sau
socotim acestea. Că dacă Unul pentru toţi a murit, iată dar toţi au murit” (2
Cor. 5, 14).
1345
 118. Precum poruncile cele cuprinzătoare cuprind întru sine pe toate
poruncile cele din parte, aşa şi faptele bune cele cuprinzătoare cuprind în
sine pe faptele cele din parte. Că cel ce şi-a vândut averile sale şi le-a
împărţit la săraci şi deodată s-a făcut sărac, cu aceasta pe toate poruncile
cele din parte le-a împlinit; că nu mai are trebuinţă să dea celui ce cere sau
să nu se întoarcă de la cela ce voieşte să se împrumute de la dânsul. Aşa şi
cela ce neîncetat se roagă, întru aceasta pe toate le-a cuprins şi nu mai are
trebuinţă să laude pe Domnul de şapte ori pe zi, sau să fie sub vreo nevoie
să-L laude seara şi dimineaţa şi la amiază-zi; fiindcă acum pe toate le-a
împlinit, de câte ori după canoane şi vremi şi ceasuri hotărâte ne rugăm şi
cântăm. Aşa şi cel ce a câştigat cu cunoştinţă pe Dumnezeu întru sine, cel
ce dă cunoştinţă oamenilor, pe toată Sfânta Scriptură o a trecut şi pe tot
folosul cel din citire l-a dobândit şi nu va mai avea trebuinţă de citirea
cărţilor. Că cum? Cela ce a câştigat întru sineşi vorbitor pe Dumnezeu, Cel
ce a insuflat pe cei ce au scris dumnezeieştile Scripturi, şi de la Acela se
învaţă tainele cele ascunse şi negrăite? Ci acesta va fi celorlalţi carte de
Dumnezeu insuflată, care poartă întru sine taine noi şi vechi, scrise cu
degetul lui Dumnezeu întru dânsa, ca unul ce pe toate le-a săvârşit şi s-a
odihnit întru Dumnezeu prin începătoarea săvârşire de toate lucrurile sale.
119. Scurgerea care se face în somn din multe pricini obişnuieşte să se
facă: din lăcomia pântecelui, din mărirea deşartă şi din pizma dracilor. Se
face încă şi din multa priveghere, fiindcă se slăbănogeşte trupul şi se
moleşeşte în somn. Se face încă şi din frică să nu pătimească aceasta, sau
pentru dumnezeiasca Liturghie, preot fiind cineva, sau şi pentru
împărtăşirea dumnezeieştilor Taine; şi când se află în pat şi se supune
gândurilor fricii acesteia, ca nu cumva să pătimească, după ce a adormit, a
pătimit aceasta, care lucru şi acesta al zavistiei dracilor este. Încă şi întru
alt fel se întâmplă aceasta, când cineva ziua a văzut vreo faţă frumoasă,
apoi o zugrăveşte pe aceasta în gândul său şi va dormi cu gândurile cele
curveşti, şi pentru moleşire nu le-a izgonit pe dânsele, cade în somn, poate
şi deştept fiind şi zăcând pe pat. Încă şi întru alt fel, când oarecare trândavi,
ca mine, şezând şi pentru lucruri pătimaşe vorbind, ori cu împătimire, ori

1346
şi nu, apoi mergând să doarmă şi pe acestea în minte învârtindu-le şi
poftindu-le şi întru învoirea acestora adormind, pătimesc în somn; poate
încă şi întru însăşi vorbirea celuilalt om altul a primit vătămare. Pentru
aceasta se cuvine să luăm aminte de noi înşine întotdeauna şi cuvântul
Prorocului să-l cugetăm: „Mai înainte vedeam pe Domnul înaintea mea
pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc” (Ps. 15, 8). Şi cu
nişte cuvinte ca acestea să ne astupăm urechile. De multe ori şi când din
rugăciune a încetat cineva, în porniri trupeşti s-a împins, după cum şi în
capul cel pentru rugăciune am arătat.
120. Frate, întru începutul lepădării tale de lume, sârguieşte-te ca faptele
cele bune întru tine să le răsădeşti, ca şi obştii să te faci trebuincios şi pe
sineţi până la cele mai de pe urmă să te mărească Domnul. Să nu câştigi
către Egumen îndrăzneală niciodată, după cum şi altădată am zis, nici să
cauţi cinste de la dânsul. Să nu agoniseşti prietenie cu cei mai mari ai tăi,
nici să înconjori pe la chiliile lor, ştiind că prin aceasta nu numai patima
măriri deşarte începe a se înrădăcina întru tine, ci şi urâcios Egumenului te
vei face. Iar cum? Cel ce înţelege, să înţeleagă. Ci şezi în chilia ta, ori în ce
fel ai fi, în pace; şi de cel ce voieşte să vorbească cu tine să nu te întorci
pentru evlavie. Ci dacă cu socoteală părintească vei vorbi cu dânsul, nu te
vei vătăma, deşi din cei împotrivnici este. Iar dacă aceasta ce ţi-o zic vezi
că nu-ţi este de folos, scoposului celui ce te foloseşte se cuvine să urmezi.
121. Şi se cuvine totdeauna să ai frica lui Dumnezeu şi în fiecare zi să te
cercetezi pe tine însuţi: ce lucru bun ai făcut şi ce din cele rele s-a lucrat de
tine. Şi pe cele bune să le uiţi, ca nu cumva în patima măriri deşarte să
cazi; iar pentru cele împotrivnice, adecă pentru greşeli, să verşi lacrimi cu
mărturisire şi cu rugăciune întinsă. Şi fie-ţi ţie cercarea aşa: după ce se va
săvârşi ziua şi va sosi seara, să socoteşti şi să gândeşti întru sineţi oarecum
cu ajutorul lui Dumnezeu ai trecut ziua: oare n-am osândit sau n-am ocărât
sau n-am smintit pe cineva, sau n-am căutat cu patimă în faţa cuiva, sau nu
am neascultat pe cela ce este mai mare întru slujbă şi m-am lenevit de
dânsa, sau m-am mâniat pe cineva, sau stând la slujba dimineţii mintea
mea întru lucruri nefolositoare o am îndeletnicit, sau de trândăvie
1347
îngreuindu-mă de biserică şi de canonul meu m-am lipsit? Şi când întru
acestea toate pe sineţi nevinovat te vei afla, care lucru este cu neputinţă,
„că nimenea nu este curat de întinăciune, măcar o zi de ar fi pe pământ”
(Iov 14, 4), atunci cu multe lacrimi către Dumnezeu strigă: Doamne, iartă-
mă de câte cu lucrul ori cu cuvântul şi întru cunoştinţă şi întru necunoştinţă
am păcătuit; că multe greşim şi nu le cunoaştem.
122. Se cuvine să-ţi mărturiseşti în fiecare zi gândurile tale la Părintele
tău cel duhovnicesc şi cele zise de la dânsul ca din gura lui Dumnezeu cu
toată deplina adeverire să le primeşti şi să nu le arăţi acestea altuia cuiva,
adecă: că acestea şi acestea întrebând eu pe Părintele, el aceasta mi-a
răspuns mie; oare bine a hotărât sau nu? Şi ce oare sunt dator să fac spre
tămăduire? Că graiurile acestea sunt pline de necredinţa cea către Părintele
tău şi de suflet vătămătoare. Şi aceasta de multe ori s-a obişnuit să se
întâmple celor noi începători.
123. Şi pe toţi cei din chinovie ca pe nişte sfinţi se cuvine să-i vezi, şi
numai pe sineţi să te socoteşti mai păcătos şi mai pe urmă decât toţi, şi
cum că toţi se mântuiesc şi numai tu singur te vei munci în ziua aceea a
judecăţii. Şi la slujba Bisericii stând, acestea să le gândeşti şi să nu încetezi
întru umilinţă cu fierbinţeală a plânge şi să nu bagi seamă de cei ce se
smintesc de aceasta sau şi te iau în batjocură. Iar dacă te vezi pe tine că
dintru acest lucru întru mărirea deşartă te aluneci, ieşind din biserică, întru
ascuns fă lucrul acesta şi iarăşi degrab intră în biserică şi stai la locul tău.
Că aceasta la cei noi începători foarte bun lucru este, mai ales la cei şase
psalmi şi la citirea Psaltirii şi a cuvântului şi la dumnezeiasca Liturghie. Şi
ia aminte să nu osândeşti pe nimenea, ci aceasta pune-o în mintea ta: cum
că toţi câţi mă văd pe mine tânguindu-mă, socotindu-mă mult păcătos, se
roagă pentru a mea mântuire. Şi negreşit dacă aceasta de-a pururea o vei
gândi şi necurmat vei face, o, foarte mult te vei folosi şi pe darul lui
Dumnezeu asupra-ţi îl vei trage şi al dumnezeieştilor fericiri părtaş te vei
face.
124. Să nu mergi la chilia cuiva, afară de a Egumenului, şi la a acestuia
rar. Ci de voieşti de vreun gând să-l întrebi, în biserică fă aceasta. Şi de la
1348
slujba bisericii îndată du-te la chilia ta, apoi aşa ia ascultare. Iar după
Pavecerniţă, afară de chilia Egumenului punând metanie şi cerând
blagoslovenie, iarăşi plecat în jos cu tăcere aleargă la chilia ta. Că mai bine
este un „Sfinte Dumnezeule” cu luare-aminte şi să te culci şi să dormi,
decât priveghere de patru ceasuri întru vorbiri nefolositoare; însă unde este
umilinţă şi plâns duhovnicesc, acolo este şi dumnezeiasca strălucire, şi prin
venirea acesteia se alungă trândăvia şi boala.
125. Iar dragoste osebită cu orice fel de faţă să nu câştigi, mai ales cu cel
nou începător, deşi ţi s-ar părea că are viaţă prea bună şi nu cu prepus. Că
din dragostea cea duhovnicească de multe ori te prăpădeşti pe sineţi întru
cea pătimaşă şi cazi în necazuri nefolositoare, că acest lucru urmează să se
facă mai ales la cei ce se nevoiesc. Însă smerenia şi necurmata rugăciune te
vor învăţa pe tine acestea. Că nu mă încape vremea cu de-amănuntul să zic
pentru toate acestea. Iar cel ce înţelege, să înţeleagă.
126. Şi pre sineţi despre tot fratele ce este în chinovie să te afli străin,
dar mai mult de cei cunoscuţi din lume. Şi pre toţi întocmai să-i iubeşti, şi
pre cei cucernici, şi pre cei ce se nevoiesc, ca pre nişte Sfinţi să-i vezi. Iar
pentru cei ca mine, trândavi, întins să te rogi. Însă, după cum mai sus am
arătat, pre toţi Sfinţi socotindu-i, sârguieşte-te prin plâns de patimă să te
curăţeşti. Ca strălucindu-te de la Darul lui Dumnezeu, pre toţi deopotrivă
să-i socoteşti, şi pre fericirea celor curaţi cu inima să o dobândeşti.
127. Şi pre aceasta socoteşte-o, frate, că se zice depărtare de lume, adecă
pre cea desăvârşit omorâre a voii sale, după aceea pre neîmpătimirea, şi
lepădarea de părinţi, şi de rudenii, şi de prieteni.
128. Apoi aşa să te dezgoleşti de toate averile tale, împărţindu-le la
săraci, după Cela ce a zis: „Vinde-ţi averile tale, şi le dă săracilor” (Matei
19, 21), şi uitare să faci de toate feţele care cu lipire le-ai iubit, ori trupeşti,
ori duhovniceşti.
129. Şi să-ţi mărturiseşti pre toate cele ascunse ale inimii tale, câte din
pruncie şi până în ceasul acela de tine s-au lucrat, înaintea Părintelui tău
celui duhovnicesc, sau înaintea Egumenului, ca înaintea însuşi lui
1349
Dumnezeu, Cel ce cercă inimile şi rărunchii. Ştiind că „Ioan a botezat cu
botez de pocăinţă; toţi veneau la el şi-şi mărturiseau păcatele lor” (Marcu
1, 4–5). Că dintru aceasta mare bucurie sufletului şi uşurare ştiinţei se
pricinuieşte, după cuvântul cel prorocesc: „Spune-ţi tu întâi păcatele tale,
ca să te îndreptezi” (Isaia 43, 26).
130. Şi să pui în gândul tău această deplină adeverire, după întoarcere în
viaţa de obşte, cum că toţi au murit, şi părinţii, şi prietenii tăi. Şi nici caută,
pentru vreo trebuinţă trupească, să ceri de la dânşii ceva. Iar dacă şi din
purtarea de grijă a lui Dumnezeu ţi s-ar trimite ceva de la ei, primeşte, şi
roagă-te lui Dumnezeu pentru dânşii, căci au făcut purtare de grijă pentru
tine; şi dă pre cele trimise la casa de străini sau la spital. Şi acest lucru să-l
faci cu smerenie, că nu este al celor desăvârşiţi, ci al celor prea mici.
131. Şi să faci tot lucrul care este bun cu smerenie, gândind pre Cela ce a
zis: „Când pre toate le veţi face, ziceţi că robi netrebnici suntem, că ceea
ce am făcut datori să facem am făcut” (Luca 17, 10).
132. Şi să te păzeşti de a nu primi niciodată Sfânta Împărtăşire, având tu
asupra cuiva până şi la o asupreală de gând, până ce prin pocăinţă vei lua
împăcare. Însă şi aceasta din rugăciune le vei învăţa.
133. Şi să fii gata în toată ziua spre primirea a tot necazul, socotindu-le
pre acestea că sunt izbăvire de datoriile cele multe, şi să mulţumeşti lui
Dumnezeu Celui Sfânt. Că dintru acestea câştigă cineva îndrăzneală
neruşinată, după Marele Apostol: „Că necazul, zice, răbdare lucrează; iar
răbdarea, lămurire; iar lămurirea, nădejde; iar nădejdea nu ruşinează”
(Romani 5, 3–5), pentru că „bunătăţile acelea, care ochiul nu le-a văzut, şi
urechea nu le-a auzit, şi la inima de om nu s-au suit” (1 Corinteni 2, 9),
acestea sunt după nemincinoasa făgăduinţă a lui Dumnezeu celor ce prin
necazuri pre răbdare o arată, ajutorindu-i Darul; că fără de darul lui
Dumnezeu nimeni nu poate să isprăvească vreun bine.
134. Să nu câştigi vreun lucru materialnic în chilia ta, până la un ac,
afară de rogojină, de o piele, şi de o rasă, şi hainele cu care eşti îmbrăcat; şi

1350
de este cu putinţă, să nu ai nici papură sub picioare. Că este şi pentru
aceasta oarecare cuvânt ascuns; însă cel ce înţelege, să înţeleagă.
135. Nici iarăşi să ceri tu ceva de la Egumen din cele trebuincioase,
afară de cele hotărâte, şi pre acestea când el te va chema şi ţi le va da. Nici
să te pleci nicidecum gândului celui ce te sfătuieşte pre tine să schimbi
ceva din cele ce ţi se dau. Ci orice fel ar fi, ca de la Dumnezeu cu
mulţumită să le iei, şi cu dânsele să te chiverniseşti, şi să nu ieşi să
cumperi altele. Şi întinându-se haina ta, de două ori pe an să o speli pre
dânsa. Şi să ceri, cu chip de sărac şi de străin, cu toată smerenia, de la alt
frate îmbrăcămintea, până când a ta cea spălată de soare se va usca. Apoi
aşa iarăşi cu mulţumită să i-o dai înapoi. Asemenea şi rasa şi orice alt
lucru.
136. Şi să te osteneşti după putere în slujbă. Şi să îngăduieşti în chilie
întru rugăciune, cu umilinţă, şi cu luare aminte, şi cu necurmate lacrimi. Şi
să nu pui în gândul tău că astăzi peste măsură te-ai ostenit şi să scazi ceva
din rugăciune pentru osteneala trupului. Că zic ţie, că orişicât se va sili
cineva pre sineşi întru slujbă, când se va lipsi de rugăciune, să socotească
că mare lucru a pierdut. Fiindcă cu adevărat aşa şi este.
137. Şi mai înainte de toţi să apuci la slujbele cele bisericeşti, şi mai pe
urmă decât toţi să ieşi, afară de mare nevoie.
138. Să-ţi câştigi toată supunerea către Egumenul cel din vremea ta, de
care te-ai şi tuns. Şi fără de judecată pre cele poruncite de la dânsul să le
împlineşti până la moarte, de s-ar şi părea ţie că sunt cu neputinţă. Că întru
aceasta urmezi pre Cela ce „a ascultat până la moarte, iar moartea de
cruce” (Filipeni 2, 8). Şi nu numai pre Egumenul, ci şi pre toată frăţimea,
şi pre cela ce este mai mare peste slujbe, nu se cuvine să-l necinsteşti întru
ceva; ci deşi peste putere ar fi lucrul cel ce ţi s-a poruncit, punând metanie
cere-ţi iertăciune. Iar dacă nu se va pleca la aceasta, ca adecă să te ierte, ci
voieşte să-i faci porunca lui, socotind şi gândind că „a silitorilor este
împărăţia cerurilor, şi silitorii o răpesc pre dânsa” (Matei 11, 12), se cuvine
să te sileşti pre sineţi.

1351
 139. Să te tăvăleşti cu inima zdrobită la picioarele a toată frăţimea, ca un
nearătat şi nevestit şi necunoscut, şi ca cum cu totul ai fi un nimic. Că cela
ce aşa îşi petrece viaţa, îndrăznesc a zice că se face văzător şi multe va grăi
mai înainte, Darul ajutându-i. Cela ce este unul ca acesta şi pentru
neajungerile altora va plânge, neînvăluit de lucrurile cele materialnice va
rămâne; fiindcă dorul cel duhovnicesc şi dumnezeiesc nu-l lasă pre dânsul
să se alunece întru acestea. Şi nu este lucru minunat să proorocească
cineva, că de multe ori se întâmplă şi de la draci să se facă aceasta. Însă cel
ce înţelege, va înţelege. Iar dacă va începe cineva a primi mărturisire de
gânduri, poate să se lipească de acestea, fiindcă se îndeletniceşte a cerca şi
a judeca gândurile altora. Iar dacă iarăşi din multă smerenie va înceta de
aceasta, adecă de a grăi şi de a auzi şi de a asculta gândurile altora, iarăşi
vine întru aşezarea cea dintâi. Iar ştiinţa cea cu de-adinsul a unora ca
acestora numai Dumnezeu singur o ştie; că eu, de frică ţinut şi cuprins
fiind, pentru unele ca acestea nu îndrăznesc a grăi.
140. Şi să aibă mintea ta totdeauna către Dumnezeu, şi dormind, şi
deştept fiind, şi mâncând, şi vorbind, şi cu mâinile lucrând, şi orice alt
lucru făcând, după cuvântul prorocesc: „Mai înainte vedeam pe Domnul
înaintea mea totdeauna” (Ps. 15, 8). Şi socoteşte-te pe sineţi mai păcătos
decât tot omul. Că zăbovind pomenirea aceasta, are fire să se facă în minte
strălucire de lumină ca o rază; şi pe cât o cauţi cu multă luare-aminte şi cu
gând nerăspândit şi cu osteneală multă şi cu lacrimi, mai strălucită se arată.
Şi arătându-se, se iubeşte; şi iubindu-se, curăţeşte; şi curăţind, cu chip
dumnezeiesc te lucrează; şi luminându-te, te învaţă să alegi binele din cel
mai rău. Însă de multă osteneală este trebuinţă, o, frate, cu ajutorul lui
Dumnezeu, ca să se sălăşluiască aceasta desăvârşit în sufletul tău şi cu
aceasta să-l străluceşti pe dânsul precum luna întunericul nopţii. Şi să te iei
aminte de asuprelele gândurilor şi ale slavei deşarte şi ale trufiei şi de a nu
osândi pe cineva când îl vezi lucrând vreun lucru necuvios. Că dracii,
văzând sufletul slobozit de patimi şi de ispite prin sălăşluirea darului şi
prin aşezarea paşnică, îi pun înainte unele ca acestea. Însă apucă mai
înainte ajutorul de la Dumnezeu. Şi să-ţi fie plâns necurmat şi saţiu de

1352
lacrimi să nu-ţi fie. Şi ia aminte să nu pătimeşti ceva din multa bucurie şi
umilinţă, nici să socoteşti că din osteneala ta şi nu din darul lui Dumnezeu
sunt acestea; că se vor lua de la tine şi mult le vei căuta în rugăciune şi nu
le vei mai afla. Şi atunci vei cunoaşte ce fel de dar ai pierdut. Ci, o
Doamne, niciodată să nu ne lipseşti de darul acesta. Însă tu, frate, de ţi s-ar
întâmpla aceasta, aruncă spre Domnul neputinţa şi slăbiciunea ta şi,
sculându-te, întinde-ţi mâinile şi te roagă zicând aşa: Doamne, miluieşte-
mă pe mine păcătosul şi neputinciosul şi ticălosul, şi trimite peste mine
darul Tău şi să nu mă laşi să mă ispitesc mai presus de ceea ce pot. Vezi,
Doamne, păcatele mele cele multe, în ce fel de mâhniciune şi de gânduri
m-au adus. Eu, Doamne, deşi aş voi să gândesc lipsirea mângâierii Tale,
din pricina dracilor şi a trufiei nu pot. Că ştiu că cei ce cu fierbinţeală fac
voia Ta dau război dracilor, iar eu împlinind voia lor cum să nu fiu ispitit?
Ci mă ispitesc de păcatele mele. Şi acum, Doamne, de este voia Ta şi îmi
este de folos, să intre iarăşi darul Tău întru robul Tău, ca văzându-l să mă
bucur întru umilinţă şi plâns, luminându-mă de strălucirea cea pururea
luminătoare a acestuia şi păzindu-mă de gânduri întinate şi spurcate şi de
tot lucrul rău; şi de cele din fiecare zi grăite de mine, întru cunoştinţă şi
întru necunoştinţă, cu lucrul şi cu cuvântul. Luând deplină adeverire a
îndrăznelii celei către Tine, Doamne, din necazurile cele ce în fiecare zi se
întâmplă robului Tău, de la draci şi de la oameni şi din tăierea voii Tale,
gândind bunătăţile cele ce aşteaptă pe cei ce Te iubesc pe Tine, Doamne.
Că Tu ai zis: „Cel ce cere ia, şi cel ce caută află, şi celui ce bate i se va
deschide” (Mat. 7, 8). Lângă acestea, frate, şi altele adaugă câte Dumnezeu
va dărui minţii tale, stăruind în rugăciune şi ne lenevindu-te. Şi Bunul
Dumnezeu nu te va părăsi pe tine.
141. Şi în chiliea pre care de la Proestosul o ai luat de la început, rabdă
până la sfârşit. Iar dacă, pentru că s-a învechit sau a căzut ea, te superi de
gând, punând metanie înaintea Proestosului, cu smerenie adu-i aminte. Şi
dacă adecă te va asculta pre tine, bucură-te; iar dacă nu, şi aşa mulţumeşte-
i, aducându-ţi aminte de Stăpânul tău, care „nu avea unde capul să-Şi
plece” (Luca 9, 58). Că dacă de două ori, şi de trei ori, sau şi de patru ori

1353
pentru aceasta îl vei supăra, se naşte îndrăzneală, apoi şi necredinţă, şi mai
pe urmă defăimare. Deci, dacă voieşti alinată şi liniştită viaţă să petreci, să
nu ceri nicidecum grijire şi odihnă trupească de la Egumenul. Pentru că şi
la începuturi, oare nu aceasta ţi-ai făgăduit? Ca de toţi să fii defăimat şi
nimicnicit, după porunca Domnului, şi să suferi cu bărbăţie? Deci, de
voieşti credinţă şi dragoste către dânsul să păzeşti (Egumenul), şi ca pre un
Sfânt să-l vezi pre acesta, trei lucruri păzeşte-le: adecă, să nu ceri cele spre
odihna trupească, şi să nu îndrăzneşti, şi să nu mergi adeseori la dânsul, în
ce fel pătimesc oarecare, ca cum să se mângâie de la dânsul; însă nu este
statornic lucrul acesta, ci omenesc şi greşit; însă eu nu-l osândesc, nici îl
judec. Şi să nu ascunzi, ci să-i descoperi lui tot gândul ce-ţi vine ţie. Că
dacă vei păzi acestea, fără de învăluire vei trece marea vieţii, şi pre
Părintele tău cel duhovnicesc, ori în ce fel ar fi, Sfânt îl vei socoti. Şi dacă,
apropiindu-te să întrebi în Biserică pre Părintele tău pentru vreun gând, vei
afla pe altul care te-a întrecut pre tine pentru aceeaşi pricină, sau şi pentru
alta oarecare, şi pentru aceasta te vei vedea pre sineţi trecut cu vederea la
puţină vreme, să nu te îngreunezi, nici ceva împotrivă să gândeşti. Ci stai
deosebi, mâinile avându-ţi legate la piept, până la isprăvirea aceluia şi la
chemarea ta. Că acest lucru se obişnuieşte să se facă de la Părinţi, poate şi
de voie, spre cercarea şi izbăvirea de cele de noi mai înainte grăite.
142. Şi să posteşti Sfânta Patruzecime în postul cel mare îndoite (adecă
două zile), afară de praznic mare, de sâmbătă şi de duminică. Iar în
celelalte posturi, o zi. Iar în celelalte zile ale anului, o dată pe zi se cuvine
să mănânci, afară de sâmbătă şi de duminică şi de praznic mare; însă şi
atunci să nu mănânci până te vei sătura.
143. Şi sârguieşte-te chip şi pildă de folos să te faci la toată frăţimea,
întru toată fapta bună şi smerenia, şi blândeţea, şi milostenia, şi ascultarea
până la cele prea proaste; şi întru nemâniere, şi nepătimire, şi necâştigare,
şi umilinţă, şi nerăutate, şi neiscodire, şi prostimea năravului, şi
străinătatea despre tot omul, întru cercetarea bolnavilor, întru mângâierea
necăjiţilor, şi întru toată altă faptă bună. Şi să nu te întorci despre cineva
din cei ce au trebuinţă de folosul cel de la tine, pentru vorbirea cea cu
1354
Dumnezeu. Că mai bună este dragostea decât rugăciunea. Şi să fii tu
milostiv către toţi, nemărit în deşert, fără de îndrăzneală, nemustrător,
necerând nimica de la Proestosul sau de la vreunul din slujitori. Şi cinstea
cea către toţi preoţii să o păzeşti. Să ai luare aminte cea întru rugăciune, şi
aşezarea nefelurită, şi dragoste către toţi să arăţi. Şi să nu te sârguieşti a
iscodi şi a cerca Scripturile pentru slava oamenilor. Că rugăciunea cea cu
lacrimi şi strălucirea cea de la Dar te va învăţa acestea pre tine. Deci, când
vei fi întrebat pentru vreun lucru din cele trebuincioase, cu multă smerenie,
dintru viaţa ta ca dintru a altuia, cele pentru faptele dumnezeieşti,
dăruindu-ţi ţie Darul, învaţă-l cu gând nemărit în deşert, orişicare s-ar fi
întâmplat acela să fie care pofteşte să se folosească.
144. Iar ceasurile privegherii, dator eşti adecă să citeşti două ceasuri, iar
două să te rogi cu umilinţă şi cu lacrimi, şi canon oricare voieşti, şi psalmi
de voieşti pre cei doisprezece, şi nespurcată, neîntinată, şi rugăciunea
Sfintei Evstratia. Acestea în nopţile cele mari să le citeşti, iar în cele mici,
mai scurtă să faci pravila ta, după puterea cea dată ţie de la Dumnezeu. Că
fără de Dânsul nici o bunătate nu se isprăveşte, după cum zice Prorocul:
„De la Domnul paşii omului se îndreptează” (Psalmul 36, 23), şi precum
Însuşi Mântuitorul a zis: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).
Şi fără de lacrimi niciodată să nu te împărtăşeşti!
145. Şi să mănânci acelea care se pun ţie înainte pre masă, ori în ce fel
vor fi; aşişderea şi vin cu înfrânare, fără de cârtire, să bei. Iar dacă şezi
deosebi pentru neputinţă, să mănânci verdeţuri crude cu măsline. Iar dacă
cineva din fraţi vreun fel de bucate ţi-ar trimite ţie, primeşte-le cu
mulţumire şi cu smerenie, ca un străin; şi împărtăşeşte-te dintru dânsele,
ori şi ce ar fi, şi rămăşiţa trimite-o altui frate sărac şi cucernic. Iar dacă
cineva te-ar chema să te ospăteze, din toate cele puse înaintea ta pre masă
împărtăşeşte-te, însă câte puţin, după poruncă păzând înfrânarea. Şi când te
vei scula de la masă, punând metanie, cu chip de străin şi sărac,
mulţumeşte-i lui, zicând: Dumnezeu, Părinte Sfinte, să-ţi dea ţie plată. Şi
ia-te aminte să nu grăieşti nimic de s-ar întâmpla şi de folos.

1355
 146. Iar dacă cineva din fraţi s-ar necăji, ori de la Egumen, ori de la
Econom, ori de la altcineva, şi ar veni la tine, mângâie-l pre dânsul aşa:
Crede-mă, frate, că spre cercare şi ispitire s-a făcut ţie aceasta. Că şi mie
de multe ori s-a întâmplat aceasta şi, din micşorare de suflet, mă scârbeam;
iar după ce desăvârşit m-am adeverit că spre cercare şi lămurire sunt
acestea, sufăr cu mulţumire. Deci şi tu fă aşa, şi mai vârtos te vei veseli de
nişte necazuri ca acestea. Iar dacă şi spre ocărâre s-ar abate, nici aşa să te
întorci despre dânsul, ci, pre cât Darul îţi va dărui ţie, mângâie-l pre
dânsul. Că multe sunt socotelele. Şi după cum pricepi aşezarea fratelui şi
gândurile lui, urmează-i lui şi dă-te după el, să nu-l laşi pre dânsul să se
ducă netămăduit şi nemângâiat.
147. Şi când s-ar îmbolnăvi vreun frate, dacă ţi s-a întâmplat ţie să nu-l
cercetezi multă vreme, se cade ţie să-i trimiţi ceva mai înainte, arătându-i
şi aceasta: Crede-mă, Părinte Sfinte, astăzi am înştiinţat de boala ta şi te
rog să mă ierţi. Apoi aşa, mergând şi tu, şi punând metanie, şi rugăciune
făcându-se, aşa să zici lui: Cum ţi-a ajutat ţie Dumnezeu, Părinte Sfinte?
Şi, şezând cu mâinile strânse la piept, taci. Iar dacă şi alţii sunt veniţi
pentru cercetare, ia aminte să nu mai vorbeşti ceva, ori vreun grai al
Scripturii, ori fiziologhicesc, mai ales neîntrebat fiind, ca nu pe urmă să te
necăjeşti. Că acest lucru de multe ori se întâmplă celor mai proşti din fraţi.
148. Dacă ţi s-ar întâmpla să mănânci cu fraţi cucernici, se cuvine să te
împărtăşeşti fără de îndoială din cele puse înainte pe masă, orişice ar fi. Iar
dacă ai poruncă a cuiva ca să nu mănânci ori peşte, ori altceva de acest fel,
şi sunt puse pe masă unele ca acestea, pleacă-l pre dânsul să te ierte şi să te
slobozească pre tine să te împărtăşeşti dintru dânsele. Iar dacă nu este de
faţă, sau cunoşti că nu te va slobozi pre tine, şi iarăşi pre dânşii nu voieşti
a-i sminti, după mâncare vesteşte-i lui pricina faptei şi cere-ţi iertăciune de
la dânsul. Iar dacă dintru acestea nici una nu voieşti, apoi mai bine este ţie
să nu mergi la dânşii, că două dobândeşti: şi de dracul mărirei deşarte vei
scăpa, şi pre dânşii de sminteală şi de necaz îi vei izbăvi. Iar dacă din cei
mai groşi sunt, păzeşte-ţi canonul. Însă tot mai bine este pentru dânşii, din
toate să te împărtăşeşti câte puţin. Asemenea şi pentru mângâierea vreunui
1356
frate, după Apostolul carele legiuieşte: „să mâncaţi toate cele ce ni se pun
înainte, nimic îndoindu-vă pentru ştiinţă” (1 Cor. 10, 27).
149. Dacă, făcând tu rugăciune în chiliea ta, va bate cineva în uşă,
deschide-i lui şi, şezând, vorbeşte-i cu smerenie pentru orice ţi-ar pune ţie
înainte, dintru acelea care îi ajută lui spre folos. Şi dacă de necaz este
îngreuiat, sârguieşte-te ori cu cuvântul, ori cu lucrul să-l tămăduieşti pre
dânsul. Şi iarăşi, după ce se va duce el, închizând uşa, apucă-te şi-ţi
săvârşeşte rugăciunea. Că vindecarea fraţilor şi mângâierea celor ce vin
este asemenea cu împăcarea. Iar la mireni nu se cade a face aşa; ci după ce
vei împlini rugăciunea, aşa să vorbeşti cu dânsul.
150. Şi când te rogi tu, dacă frică oarecare, sau sunet, sau ca o lumină va
străluci, sau altceva se va face, tu să nu te sperii. Ci mai ales mai cu
întindere îngăduieşte întru rugăciune. Că tulburare drăcească se face, şi
frică, şi cutremur, şi spaimă, ca, moleşindu-te, să laşi rugăciunea; şi dacă,
întru deprindere făcându-se lucrul acesta, supus şi rob să te ia dracii. Iar
dacă, făcând tu rugăciune, altă lumină va străluci peste tine, pe care nu pot
să o povestesc, şi de bucurie plin se va face sufletul tău, şi dorire de cele
mai înalte, şi cu curgere de lacrimi de umilinţă, cunoaşte că dumnezeiască
cercetare şi sprijinire este aceasta. Iar dacă ar rămânea aceasta la multă
vreme, ca să nu se întâmple ţie ceva mai mult din strâmtorarea lacrimilor,
robeşte-ţi mintea ta întru ceva din cele trupeşti, şi cu aceasta te vei smeri.
Şi ia aminte să nu-ţi laşi rugăciunea pentru frica vrăjmaşilor. Ci, precum
copilul care se teme de oarecare chipuri grozave şi înfricoşate şi fuge către
braţele cele de maică sau ale tătâne-său, pre frica acelora o goneşte,
asemenea şi tu, prin rugăciune către Dumnezeu alergând, de a acestora
frică vei scăpa.
151. Dacă, şezând tu în chilie, vreun frate venind te va întreba pentru
războiul cel trupesc, să nu-l întorci pre unul ca acesta înapoi. Ci, cu
umilinţă, dintru acelea care Darul lui Dumnezeu îţi va dărui ţie şi dintru
acelea care din fapte le-ai câştigat, foloseşte-l pre dânsul şi aşa să-l
slobozeşti. Şi când va vrea să iasă, punându-i metanie, să-i zici lui: Crede-
mă, frate, nădăjduiesc la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, că va fugi de
1357
la tine acest fel de război, numai să nu te dai, nici să te trândăveşti. Şi după
ce va ieşi el, sculându-te şi tipărind războiul fratelui în gândul tău, şi
ridicându-ţi mâinile, cu lacrimi şi cu suspinuri roagă-te lui Dumnezeu
pentru fratele, zicând: Doamne Dumnezeule, Cel ce nu voieşti moartea
păcătosului, precum ştii şi precum este de folos fratelui acestuia,
iconomiseşte. Şi Dumnezeu, Cel ce cunoaşte credinţa fratelui cea către tine
şi milostivirea cea din dragoste care o ai către dânsul tu, şi curata
rugăciune cea pentru el, îi uşurează lui războiul.
152. Şi acestea toate câte mai sus am zis sunt foarte îndemânatece către
umilinţă. Şi se cade cu inimă zdrobită, şi cu răbdare, şi cu mulţumire să le
săvârşeşti. Că sunt pricini de lacrimi şi curăţitoare de patimi, şi de
împărăţia Cerurilor pricinuitoare. Că „a silitorilor este împărăţia Cerurilor,
şi silitorii o răpesc pre dânsa” (Matei 11, 12). Că dacă pre toate acestea le
vei isprăvi, de obiceiurile cele vechi de tot te vei depărta; poate încă şi de
asuprelele gândurilor. Că are fire întunericul să dea loc luminii, şi Soarelui
umbra. Că dacă de acestea se va lenevi cineva, întru începuturi moleşindu-
se cu gândul şi iscoditor făcându-se, se lipseşte de dar. Şi atuncea, în
patimile răutăţii căzând, cunoaşte neputinţa sa şi se umple de temere. Însă
nu se cade şi cel ce le-a isprăvit să socotească că dintru a sa osteneală le-a
isprăvit, ci de la Darul lui Dumnezeu. Şi se cade mai înainte a se curăţi pre
sineşi, după ceea ce a zis: Se cuvine mai întâi a ne curăţi, şi apoi cu Cel
curat a vorbi şi a ne uni. Căci când, din multele lacrimi, se va curăţi mintea
şi strălucirea Dumnezeeştilor lumini o va primi, pre care toată lumea de o
va lua nu se împuţinează, atuncea cu mulţumire mintea zăboveşte şi
petrece gânditor. Au fost întrebat odată Sfanţul acesta şi Fericitul Simion,
în ce fel este dator să fie Preotul? Şi au răspuns zicând: Eu adecă nu sunt
vrednic să fiu Preot, însă în ce fel este dator să fie cei ce voeşte să lucreze
cele Sfinţite lui Dumnezeu, cu întemeiere am cunoscut. întâi adecă să fie
curat, nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul, şi lângă acestea dator este să fie
neîmpărtăşit de tot păcatul. Iar a doua, să fie smerit cu năravul, şi cu chipul
cel dinafară, şi cu aşezarea cea dinlăuntrul sufletului. Apoi când stă
înaintea Sfinţitei şi Sfintei Mese, cu mintea adecă pre Dumnezeu, iar cu

1358
simţirea pre Sfintele daruri cele înainte puse, dator este să le vază fără de
îndoire. Ci nu numai acestea, ci este dator şi pre Iisus Hristos cel ce este de
faţă nevăzut întru Sfintele Daruri cu cunoştinţă să-l câştige lăcuind întru a
sa inimă, că aşa să poată cu îndrăzneală să-I aducă rugăci unele şi ca un
prieten cu prietenul său vorbind, aşa să zică „Tatăl nostru cerele eşti în
Ceruri, sfinţască-se numele Tău“. Fiindcă rugăciunea aceasta arată, că pre
Cela ce este cu firea Fiu al lui Dumnezeu, îl are lăcuind întru sineşî
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Am văzut nişte Preoţi ca aceştiea.
Iertaţi-mă părinţi şi fraţi. Zis-au încă şi aceasta, ca pentru altul oarecarele,
pre sine ascunzându-să, şi de slava oamenilor fugând, însă de iubirea de
oameni a sa biruit fiind, se arăta pre sineşî. Am auzit zice, de la oarecarele
Monah Preot, ce avea îndrăzneală către mine ca către un prieten al său, că
nici odinioară nu am slujit zice, leturghie, nevăzând pre Duhul Sfânt dupre
cum l-am văzut pre Dânsul venind preste mine când mă hirotonisea, şi
când pre rugăciunea Preotului, Mitropolitul o zicea, Moliftelnicul pus fiind
preste păcătosul meu cap. Şi după ce l-am întrebat eu pre el, cum l-a văzut
pre Acesta, atuncea, şi în ce fel de chip, şi de formă, au zis: Prost adecă, şi
fără de chip, însă ca o lumină. Şi cum mă minunam întru începuturi,
văzând ceea ce niciodată nu am văzut, şi ce ar fi putut fi acest lucru
gândind eu, Aceia me-a zis în taină; ca întru cunoştinţă de glas: Eu aşa
preste toţi Prorocii, şi preste Apostoli şi preste cei de acum şi aleşi de
Dumnezeu şi Sfinţi, viu. Că Sfântul Duh al lui Dumnezeu sunt.
Căruia se cuvine slava şi stăpânirea în veci, AMIN.
Spre ştiinţă : în cartea cea aparte a acestui Sfânt Simion, mal are încă ca
la 100 de capete, împreună şi cu cele 40 de capete ale Sfântului Simion
Evlaviosul, Stareţul acestui Sfânt, din care adecă din cele 40, sunt culese
aici, în această sută şi 52 cele de la urmă 20 de capete, Care fiindcă nu sunt
deosebite în Filocalia Elenă, şi noi tot asemenea am urmat.
Sfântul Simeon Noul Teolog
Cuvântul 21

1359
 Pentru credinţă şi pentru cei ce spun că nu este cu putinţă să ajungi la
săvârşirea faptelor bune trăind în lume
Fraților și părinților, bun lucru este a propovădui noi către toţi mila lui
Dumnezeu şi a face cunoscută fraţilor noştri milostivirea Lui cea către noi
şi negrăita bunătate. Deci, precum vedeţi, nu am postit, nu am privegheat,
nu m-am culcat pre jos, şi m-a mântuit pe mine degrab Domnul, după cum
zice Dumnezeiescul David: „Domnul păzeşte pe cei prunci; smerit m-am
făcut şi m-a mântuit” (Ps. 114, 6); şi, ca mai pe scurt să zic, numai am
crezut şi m-a primit pe mine Domnul. Că multe sunt cele ce ne împiedică
pe noi de a câştiga smerenia, iar credinţa de a o afla, nicio împiedicare nu
este. Că dacă din suflet vom voi, şi credinţă îndată am lucrat, că dar al
Stăpânului este ea şi firească bunătate şi creştere, deşi sub stăpânirea de
sine a voii noastre se supune şi ea. Că şi sciţii şi barbarii cred cuvintele
unii altora. Şi ca cu lucrul să vă arăt vouă lucrarea credinţei celei din tot
sufletul, ascultaţi, şi vă voi povesti vouă povestire spre întărirea celor zise,
pe care din gură adevărată am auzit: Oarecare Gheorghie cu numele, tânăr
fiind cu vârsta, ca de douăzeci de ani, care locuia în Constantinopol în
vremile noastre, frumos la faţă şi încuviinţat la chip şi la nărav şi la umblet
avându-le, cât dintru acestea şi prepus rău aveau oarecarii pentru dânsul,
cei ce numai acoperământul cel pe dinafară îl văd şi rău judecă pe cele
străine. Acesta s-a făcut cunoscut oarecărui călugăr sfânt, care într-o
mănăstire din cetate petrecea, şi starea sufletului său arătându-i-o lui, a luat
de la dânsul o mică poruncă, numai spre aducere aminte. A cerut încă şi o
carte tânărul, care să cuprindă întru dânsa lucrurile petrecerii monahilor şi
povestirile pustnicilor şi nevoinţele celor lucrătoare, ca să ia de la dânsul.
Şi i-a dat stareţul scrierea Sfântului Marcu Monahul, care învaţă pentru
legea cea duhovnicească. Şi pe aceasta ca pe una de însuşi Dumnezeu
trimisă primind-o tânărul, şi ca şi cum mare oareşce nădăjduind să
dobândească, aşa cu dorire şi cu luare aminte a petrecut-o toată şi dintru
toate s-a folosit. Însă trei capete numai, ca să zic aşa, întru inima sa le-a
înfipt. Şi unul era acesta, precum este pus în însuşi zicerile Sfântului:
„Căutând vindecare, grijeste-te de ştiinţă, şi câte îţi va zice ţie, şi vei afla

1360
folos.” Iar altul este: „Cel ce mai înainte de lucrarea poruncilor caută
lucrările Duhului, asemenea este robului celui cu argint cumpărat, care
îndată după ce s-a cumpărat, împreună cu zapisul de cumpărare şi
slobozirea caută să i se scrie.” Iar altul este acesta: „Orb este cela ce zice:
«Fiule al lui David, miluieşte-mă», care se roagă trupeşte şi încă nu are
cunoştinţă duhovnicească; iar după ce cel ce era orb oarecând a căutat şi a
văzut pe Domnul, nu încă Fiul lui David, ci «Fiul lui Dumnezeu»
mărturisindu-L, I s-a închinat” (Ioan 9, 35–38). Deci pe acestea citindu-le
tânărul, s-a minunat şi, minunându-se, a crezut că prin grijirea ştiinţei va
afla folos şi prin lucrarea poruncilor lucrarea Sfântului Duh o va cunoaşte
şi cu darul Acestuia cu mintea va cunoaşte şi va vedea pe Domnul. Deci cu
dragostea lucrului acestuia şi cu pofta pătruns fiind, pe frumuseţea cea
dintâi şi nearătându-i-se o căuta. Şi nimic alt nu a lucrat, după cum cu
jurământ m-au încredinţat, fără numai mica aceea poruncă care i s-a dat lui
de la stareţul acela, pe care în fiecare seară o făcea şi aşa pe pat dormea.
Deci ştiinţa zicându-i lui: tot mai fă şi alte metanii şi alţi psalmi adaugă şi
mai de multe ori a zice: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă” că poţi. Deci pe aceasta cu sârguinţă o asculta şi fără de
îndoială, ca pe nişte de la Dumnezeu zise, aşa pe toate le lucra şi niciodată
nu dormita, mustrându-l pe el ştiinţa şi zicându-i: pentru ce aceasta nu o ai
făcut? Deci acestea urmându-i întru toate fără de lipsă şi pe aceea în toate
zilele a o adăuga mai mult silindu-se, în puţine zile multă s-a făcut şi
rugăciunea cea de seară. Că ziua avea iconomia unei case a oarecărui
patriciu din palatul împărătesc şi în fiecare zi ieşea din palat de se îngrijea
de cele trebuincioase vieţii, cât dintru aceasta nimănui din oameni nu erau
cunoscute cele ce se lucrau de dânsul noaptea. Pentru aceea şi lacrimi în
fiecare noapte din ochii lui curgeau şi mai adeseori plecări de genunchi cu
faţa la pământ făcea, lipite picioarele unul de altul şi nemişcate în lături
avându-le, pentru starea înainte la rugăciune. Şi rugăciunile cele de la
dânsul către Dumnezeu se citeau cu durere, cu suspinuri şi cu lacrimi, şi ca
şi cum ar fi fost de faţă Domnul trupeşte, aşa la prea curate picioarele Lui
cădea şi cerea ca un orb să se miluiască şi sufleteşte să vadă. Şi fiindcă în
fiecare seară rugăciunea se adăuga, cheltuia vremea până la miezul nopţii,
1361
nicidecum în vremea rugăciunii trândăvindu-se sau moleşindu-se el, nici
vreun mădular al trupului mişcându-se nicidecum, până şi la întoarcerea
ochilor şi a căutăturii, şi aşa stătea nemişcat ca un stâlp sau ca un fără de
trup. Deci, stând el într-una din nopţi şi „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe
mine, păcătosul” grăind cu mintea mai vârtos decât cu trupul, o strălucire
dumnezeiască prea cu îndestulare, de năprasnă, s-a arătat de sus şi tot locul
acela l-a umplut. Şi acest lucru făcându-se, nu a cunoscut tânărul şi a uitat
el de era în casă sau era sub vreun acoperământ, că numai lumină din toate
părţile vedea şi nu cunoştea de stă pe pământ, nici frică era întru dânsul ca
să nu cadă, nici vreo grijă a lumii avea, nici îi veneau în gând atunci cele
ce vin în gândurile celor ce au trup omenesc. Ci cu totul cu lumină
nematerialnică cuprins fiind şi i se părea că şi el s-a făcut lumină şi toată
lumea o uitase, de lacrimi şi de bucurie negrăită şi de inimă bună plin se
făcuse. Apoi în cer s-a suit mintea lui şi altă lumină a văzut decât cea care
era aproape de dânsul, mai luminată. Şi i s-a arătat lui cu prea slăvire că
aproape de lumina aceea stă cel mai sus pomenit sfânt acela şi întocmai cu
îngerii stareţul care i-a dat lui porunca aceea şi cartea. Deci, după ce am
auzit eu aceasta, am socotit că şi rugăciunea Sfântului aceluia mult i-a
ajutat lui şi a iconomisit ca să arate tânărului pe Dumnezeu, şi m-am
minunat ce fel de înălţime a faptei bune avea Sfântul acela. Şi după ce a
trecut vedenia aceea, şi întru sineşi, precum zicea, iarăşi şi-a venit tânărul,
de bucurie şi de spaimă era ţinut şi cuprins şi din inimă lăcrima, şi
lacrimilor dulceaţă le urma. Pe urmă, pe pat s-a culcat, şi în ceasul acela a
cântat cocoşul şi cum că este miezul nopţii i-a arătat, şi după puţin şi
bisericile la utrenie au tocat, şi el s-a sculat să cânte după obicei; iar în
noaptea aceea nici când de somn subţire luând. Acestea s-au făcut, precum
Dumnezeu Care le-a făcut pe dânsele cu judecăţile care le ştie, nimic mai
mult tânărul acela lucrând, fără numai acelea care le-aţi auzit, pe care cu
dreaptă credinţă şi cu neîndoită nădejde le-a făcut. Deci să nu zică cineva
că spre cercare pe acelea le-a lucrat acela. Că nici până la gând i-a venit
aceasta lui, sau a zis-o, sau a cugetat-o. Că cel ce cercă şi ispiteşte nu are
credinţă. Ci toată altă înţelegere pătimaşă şi iubitoare de dezmierdări
lepădând-o tânărul acela, aşa, după cum se jura, de cele de la ştiinţa lui se
1362
îngrijea, cât întru toate celelalte lucruri simţite ale vieţii cu nesimţire se
afla, încât nici pe însăşi mâncarea sau băutura cu dulceaţă, sau mai
adeseori, nu o primea. Aţi auzit, fraţii mei, câte poate credinţa cea întru
Dumnezeu, care prin lucruri se adevereşte şi se întăreşte? Aţi cunoscut că
nici tinereţile sunt lepădate, nici bătrâneţile folositoare, nefiind înţelegere
şi frica lui Dumnezeu? V-aţi învăţat că nici în mijlocul cetăţii nu ne
împiedică pe noi de a lucra poruncile lui Dumnezeu, dacă sârguitori vom fi
şi deştepţi, nici liniştea ne foloseşte sau depărtarea de lume, dacă ne vom
trândăvi şi ne vom lenevi? Toţi auzim pe David şi ne minunăm şi zicem că
un David era şi altul nu a mai fost. Iată aici şi decât David mai mult. Că
acela şi de la Dumnezeu pe mărturie a luat-o, şi prooroc şi împărat s-a uns,
şi părtaş al Sfântului Duh s-a făcut, şi multe avea dovezile cele pentru
Dumnezeu. Deci, după ce a păcătuit şi de darul Duhului s-a lipsit, şi de
proorocie s-a păgubit, şi de obişnuita vorbire a lui Dumnezeu s-a
înstrăinat, ce minune este dacă pe acestea iarăşi le-a căutat, după ce şi-a
adus aminte de darul dintru care a căzut? Iar acesta, nimic de acest fel
luând în minte cândva, ci numai lipit fiind de lucrurile lumii şi numai la
cele materialnice căutând şi pe gând avându-l, nimic nălucind cândva ceva
mai înalt decât cele pământeşti: o judecăţile Tale, Doamne! Numai a auzit
pentru acestea şi îndată a crezut; şi atâta a crezut, cât şi lucruri potrivite şi
cuviincioase credinţei a arătat, prin care mintea aceluia înaripându-se la cer
a ajuns, şi pe Maica lui Dumnezeu spre milostivire a tras-o, şi prin solirea
acesteia pe Dumnezeu L-a milostivit, şi darul Duhului până la dânsul L-a
pogorât. Şi acesta atâta pe dânsul l-a întărit, cât şi până la cer a ajuns şi
lumină a vedea s-a învrednicit, pe care toţi o poftesc şi puţini o dobândesc.
Tânărul acesta, care nici ani mulţi a postit, nici cândva pe jos s-a culcat,
nici cu haină de păr s-a îmbrăcat, nici părul şi l-a tuns, nici afară din lume
cu trupul a ieşit, ci cu duhul numai a privegheat puţine zile, mai presus
decât Lot în Sodoma vestit şi lăudat s-a arătat. Iar mai bine să zic, înger în
trup, ţinut şi neţinut, văzându-se şi neţiindu-se, om după cel văzut şi fără
de trup după cel gândit; tuturor despre toate se vedea şi singur ca un
Dumnezeu, Cel ce pe toate le cunoaşte, fiind. Pentru aceea, prin apusul
soarelui îl diadohiseşte pe acesta prea dulcea lumină a Luminătorului celui
1363
gândit, adică a lui Hristos Dumnezeu, Soarelui Dreptăţii. Care lumină îl
adeverea mai înainte şi îl încredinţa că îl va primi şi îl va diadohisi lumina
cea neîncetată şi veşnică. Şi cu cuviinţă, că dragostea lui Dumnezeu Celui
căutat de dânsul afară l-a scos pe dânsul şi din lume, şi din fire, şi din toate
lucrurile, şi tot pe dânsul al Duhului şi tot lumină l-a lucrat, şi mai ales pe
cel ce locuia în cetate şi casă chivernisea şi grijă de robi şi de slobozi purta
şi pe toate le făcea şi le lucra câte sunt trebuincioase vieţii acesteia. Ci
ajung acestea şi tânărului spre laudă şi pe noi spre dorire şi spre urmare să
ne pornească. Deci ori încă voiţi şi altele mai mari să vă zic vouă, care nici
auzul vostru poate nu va putea să le primească? Cu toate acestea, ce decât
acestea mai mare se va zice, sau ce mai desăvârşit? Cu adevărat nimic nu
este mai mare lucru, după cum Grigorie Teologul a zis: începutul, zice, al
înţelepciunii este frica Domnului. Că unde este frica, acolo este păzirea
poruncilor, şi unde este păzirea poruncilor, acolo este curăţenia trupului, a
norului celui ce se pune pe dinaintea sufletului şi nu îl lasă să vadă curat
raza dumnezeiască; iar unde este curăţenia, acolo este strălucirea; iar
strălucirea este împlinire a doririi celei dumnezeieşti, la cei ce pe cele prea
mari, sau pe Cel prea mare, sau pe Cel mai presus de mare Îl poftesc şi Îl
doresc. Drept aceea, acestea zicându-le, a arătat că sfârşit nesfârşit al
întregii fapte bune este luminarea Duhului, întru care tot cel ce a ajuns
sfârşitul, adică marginea tuturor celor simţite, a apucat, şi începutul
cunoştinţei celei duhovniceşti a aflat. Acestea, fraţii mei, sunt minunile lui
Dumnezeu. Pentru aceasta pe sfinţii Săi cei ascunşi îi arată Dumnezeu, ca
cei iubitori de fapte bune să le râvnească acestora, iar cei răi fără de
răspuns să se facă; ca aceia ce, pentru trândăvie, nu o dobândesc, să nu
poată răspunde nimic în ziua judecăţii. Că nemincinos este, fraţii mei, Cel
ce S-a făgăduit să mântuiască prin singura credinţă cea întru Dânsul
(Marcu 16, 16). Deci miluiţi-vă pe sine-vă şi pe noi, cei ce vă iubim pe voi
şi de multe ori pentru voi plângem şi lacrimi vărsăm; că întru acest fel ne
porunceşte nouă Înduratul şi Milostivul Dumnezeu să facem. Şi, crezând
cu tot sufletul întru Domnul, lăsaţi pământul şi pe toate cele ce sunt
trecătoare şi apropiaţi-vă de Dânsul şi lipiţi-vă de Dânsul. Că încă puţin şi
cerul şi pământul vor trece, şi afară de Acela nu este stare, nici margine,
1364
nici înţelegere a căderii păcătoşilor. Că neînchipuit este Dumnezeu şi
necuprins. Deci care va fi locul, spune-mi de poţi, al celor ce cad din
împărăţia Lui? Mie îmi vine a plânge şi pe inima mea o cheltuiesc şi
pentru voi mă topesc, că un Stăpân ca acesta, mare dăruitor şi iubitor de
oameni având, care pentru singura credinţă cea către Dânsul unele ca
acestea prea mari daruri ne dăruieşte nouă, care şi acum covârşesc şi auzul
şi mintea şi care nici pe inima omului cândva nu s-au suit (1 Corinteni 2,
9), noi, ca nişte dobitoace necuvântătoare, mai mult cinstim pământul şi
cele de pe pământ, care nouă pentru multă milostivire răsar spre
îndestulata trebuinţă a trupului; ca dintru acestea, cu măsură hrănindu-ne,
şi sufletul nostru fără de împiedecare să facă călătoria către cele de sus,
adică hrănindu-se şi el cu hrana cea gândită, care i se trimite lui de la
Duhul, după măsura curăţirii şi a unirii. Pentru aceasta ne-am zidit, pentru
aceasta am fost aduşi întru fiinţă, ca aici, prin mici bunătăţi făcându-ni-se
bine, prin mulţumire şi prin dragostea cea către Dumnezeu, acolo mai mari
şi mai veşnice să dobândim; însă vai mie, că pentru cele ce vor să fie
nicidecum grijindu-ne, nemulţumitori suntem şi pentru însele cele din
mâini şi de faţă şi ne facem asemenea dracilor, ori şi mai răi, de se cade
adevărul să-l zicem. Şi pentru aceasta şi de mai multă pedeapsă avem
trebuinţă, pe cât şi cu mai multe bunătăţi ni s-au făcut bine decât aceia; şi
pe cât cunoaştem pe Dumnezeu că S-a făcut pentru noi ca noi, afară de
singur păcatul, ca din rătăcire pe noi să ne izbăvească şi din păcat să ne
slobozească. Dar ce se cade mie să zic? Tuturor acestora cu singurul
cuvânt credem, iar cu lucrurile întru adevăr ne lepădăm. Au nu pretutindeni
se numeşte Hristos şi prin cetăţi, şi prin sate, şi prin vieţile de obşte, şi prin
munţi? Caută de ţi se pare şi cercetează cu de-adinsul, de păzesc poruncile
Lui, şi din mii cu adevărat şi din zecile de mii abia pe unul vei afla că este
cu cuvântul şi cu lucrul creştin. Au nu în Sfânta Evanghelie a zis Domnul
nostru şi Dumnezeu: „Cel ce crede întru Mine, lucrurile care Eu fac şi
acela le va face” (Ioan 14, 12)? Deci care din noi îndrăzneşte să zică că eu
fac lucrurile lui Hristos şi cred drept întru Hristos? Au nu vedem, fraţilor,
cum avem să ne aflăm necredincioşi în ziua judecăţii şi mai rea muncă
decât cei ce nu au ştiut pe Dumnezeu vom pătimi noi? Că nevoie este ori
1365
ca nişte necredincioşi să fim osândiţi, ori Hristos să se dovedească
mincinos, lucru cu neputinţă este, fraţilor mei, cu neputinţă. Însă acestea
le-am scris nu oprind fugirea de lume şi petrecerea vieţii celei în mijlocul
multora protimisind-o, ci deplin adeverind pe toţi cei ce vor ceti povestirea
aceasta cum că cel ce voieşte să facă fapta bună, în tot locul a luat putere
de la Dumnezeu ca să poată a o săvârşi. Şi întru altfel, încă şi mai mult
pricina aceasta este îndemnătoare spre depărtarea de lume: că dacă acela,
în mijlocul lumii învârtindu-se şi nimic pentru lepădarea de lume sau
pentru necâştigare sau pentru ascultare socotind cândva, atâta s-a miluit,
căci a crezut numai din suflet şi căci pe Dumnezeu L-a chemat, câte
bunătăţi se cuvine să nădăjduim că vor dobândi mai vârtos cei ce pe toate
ale vieţii şi pe rudenii deodată le-au lăsat şi pe înseşi sufletele lor le-au dat
pentru Dumnezeu la moarte, după cum Însuşi Dumnezeu a poruncit (Ioan
15, 13). Că cel ce a început a lucra cele bune fără de îndoială, cu credinţă
şi cu punere din tot sufletul, şi folosul cel ce dintr-însele se pricinuieşte îl
simte, însuşi de la sine va cunoaşte că mare împiedecare este celor ce
voiesc să vieţuiască după Dumnezeu grija lumii şi petrecerea cea întru
dânsa. Deci pricina cea pentru tânărul acesta zisă este minunată şi prea
slăvită, şi nici am auzit de s-au făcut în altul oarecarele vreun lucru ca
acesta; iar deşi s-au făcut în vreunii şi se va face, de nu degrab din lume
vor fugi, să cunoască şi să ştie că vor cădea din bine ca acesta. Fiindcă şi
acest lucru de la însuşi tânărul acesta m-am învăţat cu de-amăruntul. Că,
făcându-se călugăr mai pre urmă, m-am întâlnit cu dânsul, având trei sau
patru ani în petrecerea monahicească şi treizeci şi doi de ani ai vârstei
trupului său; că cu de-adinsul îl cunoşteam pe dânsul ca pe unul ce era
prieten al meu şi din copilărie împreună crescut cu mine. Pentru aceea şi
adăogând mi s-au spus mie acestea: că după minunata acea schimbare şi
sprijinirea cea mai presus de om ce s-au făcut la mine, nu multe zile, zice,
au trecut şi dese ispite ale lumii mi s-au întâmplat mie, dintru care şi pe
sinemi mă vedeam că despre lucrurile cele ascunse (adecă nevoinţele)
eram împiedecat şi de binele acela câte puţin lipsit, şi pofteam să mă fac
afară de toată lumea şi deosebi să caut pe cel ce mi-a arătat mie. Că pentru
aceasta şi nădăjduiesc, frate, şi cred că mi s-a arătat mie, ca către sine şi pe
1366
mine nevrednicul să mă tragă şi să mă depărteze de toată lumea. Şi de
vreme ce a face acest lucru îndată nu am putut, câte puţin pe toate cele mai
înainte zise uitându-le, întru cea desăvârşit întunecare am ajuns, cât nici
îmi venea în minte vreun lucru dintru acelea vreodată mic sau mare, până
şi la gând subţire, dintru acelea care mai înainte am zis. Deci în multe rele,
mai vârtos decât cele ce mi s-au întâmplat mie mai înainte, am căzut; şi aşa
mă aflam ca cum nici aş fi gândit cândva sau aş fi auzit sfintele graiuri ale
lui Hristos. Încă şi pe Sfântul acela care m-a miluit atunci şi mie adesea
poruncă mi-a dat şi cartea cea zisă a Sfântului Marcu mi-a trimis, ca pe
unul din oamenii cei mulţi îl vedeam, şi nici cuget subţire pentru cele
arătate mie pentru dânsul nu luam. Şi acestea zise le spun ţie, ca să te
înveţi cu de-adinsul în ce fel de groapă a pierzării, din trândăvire, m-am
pogorât eu ticălosul şi să te minunezi şi să te spăimântezi de negrăita
bunătate a lui Dumnezeu, cea ce s-a făcut după acestea spre mine. Că nu
ştiu cum îţi voi spune: necunoscut aşa întru ticăloasa inima mea, dragostea
cea către Sfântul Bătrân a rămas. Pentru care, după cum socotesc, după
trecerea atâtor ani, iubitorul de oameni Dumnezeu, cu rugăciunile aceluia,
m-a umilit şi printr-însul iarăşi din rătăcire şi din adâncul relelor răpindu-
mă m-a izbăvit. Că nu m-am depărtat desăvârşit de la dânsul eu
nevrednicul, ci şi la chilia lui, când se întâmpla de era în cetate, mai
adeseori mă duceam şi pe cele făcute le mărturiseam, deşi poruncile lui eu
cel fără de ştiinţă nu le păzeam. Iară acum, precum vezi, multele mulţimi
ale păcatelor mele, trecându-le cu vederea Domnul cel milostiv, şi a fi
împreună cu Părintele meu totdeauna, pe mine cel cu adevărat nevrednic
m-a învrednicit. Deci cu osteneală multă şi cu mai multe lacrimi, şi cu
străinătatea cea cu de-adinsul, şi cu ascultarea desăvârşită, şi cu tăcerea cea
desăvârşită a voii mele, şi cu multe alte meşteşugiri, şi cu mai aspre fapte,
cu alegere necurmată şi neînduplecată călătorind, eu, adecă, o mică şi
întunecată, puţină oarecare rază a prea dulce şi dumnezeieştii lumini, m-
am învrednicit a vedea iarăşi. Iar în ce fel de vedere, precum atunci am
văzut, încă până acum nu m-am învrednicit a vedea. Deci acestea,
lăcrimând, le grăia mie, şi decât acestea altele mai multe. Iară eu ticălosul,
sfintele graiuri ale aceluia auzindu-le şi socotind că este plin de
1367
dumnezeiescul dar şi înţelept cu adevărat, deşi neînvăţat era din
înţelepciunea cea din afară, şi nu numai acestea, ci şi cum că ştiinţă
adevărată a însuşi lucrurilor din cunoştinţa cea lucrătoare a câştigat, l-am
rugat pe dânsul să-mi spună cum poate credinţa nişte minuni ca acestea să
le lucreze şi în chip de învăţătură înscris pe acestea să mi le alcătuiască. Iar
el şi a le grăi a început şi pe cele zise a le scrie nu s-a lenevit. Pe care, ca să
nu lungesc cuvântul, întru alte cuvinte le-am scris spre masă de veselie
celor ce cu credinţă pe cele scrise le vor ceti. Pentru aceasta vă rog pe voi,
fraţilor întru Hristos, ca să alergăm cu sârguinţă şi noi pe drumul
poruncilor lui Hristos şi feţele noastre nu se vor ruşina. Ci precum
fiecăruia ce bate cu îndelungă răbdare îi deschide uşile împărăţiei Sale şi
dă celui ce cere Duh drept şi Preasfânt, şi nu este nimenea din cei ce din tot
sufletul cer să nu se îmbogăţească din darurile Lui, aşa şi voi vă veţi
desfăta şi veţi dobândi bunătăţile Lui cele negrăite, pe care le-a gătit celor
ce Îl iubesc pe Dânsul, acum adecă din parte şi cu înţelepciune mai înaltă,
iar în veacul cel ce va să fie întregi şi desăvârşite, împreună cu toţi sfinţii
cei din veac; întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în
veci. AMIN.
Tot al celui întru Sfinţi Părintelui nostru
Simeon, Noul Cuvântător de Dumnezeu
Cuvânt: pentru cele trei chipuri ale luării-aminte şi ale rugăciunii
(Spre ştiinţă: Cuvântul acesta, precum şi cel din urmă, este copiat din
manuscrisul ce se află în Biblioteca Schitului Român „Prodromu”, care
este tâlcuit din cea elinească, deoarece în Filocalia Elenă este pe apia.)
Trei sunt chipurile luării-aminte şi ale rugăciunii, prin care sufletul se
suie şi sporeşte, sau se pogoară şi piere. Şi se suie, adecă, dacă în vremea
lor unelteşte chipurile acestea; iar se pogoară, când fără de vreme şi fără de
pricepere le ţine pe acestea. Deci trezvirea şi rugăciunea aşa sunt legate
una de alta, precum sufletul cu trupul; care fără de una, nici cealaltă nu
poate să stea. Şi prin două chipuri amândouă se amestecă. Şi întâi, adecă,
că trezvirea stă împotriva păcatului, fiindcă este ca oarecare străjer şi
1368
înainte-mergător; iar rugăciunea, urmându-i, pe toate gândurile cele urâte,
care de strajă s-au împiedicat, le ucide îndată şi le pierde; fiindcă luarea-
aminte singură nu poate să lucreze aceasta. Şi din războiul acesta al luării-
aminte şi al rugăciunii se pricinuieşte şi viaţa şi moartea. Pe care, dacă
adecă o curăţim prin trezvire (adecă pe rugăciune), sporim; iar dacă nu o
păzim curată, ci o micşorăm pe aceasta şi o întinăm, ne facem netrebnici şi
nesporiţi. Deci, de vreme ce am zis că luarea-aminte şi rugăciunea în trei
chipuri se împărţeşte, se cuvine şi pe deosebirile fiecăruia chip dintru
acestea să le descoperim, ca cel ce voieşte să dobândească viaţă şi voieşte
să lucreze, dintru aceste desluşite trei aşezări adeverindu-se, să aleagă pe
cel mai bun, ca nu pentru neştiinţă, pe cel mai rău ţinându-l, să se alunece
şi să cadă din cel mai bun.
Deci ale întâii luări-aminte osebirile sunt acestea: când cineva, la
rugăciune stând, şi mâinile şi ochii împreună cu mintea la Cer ridicându-le,
şi dumnezeieşti noime cu mintea închipuind, şi frumuseţile cereşti
nălucindu-le, şi rânduielile îngerilor, şi corturile drepţilor, şi, în scurt să
zic, toate câte le-a auzit din Scripturi, pe acestea în vremea rugăciunii
aducându-le în minte, deşteaptă ca cum pe suflet spre dorire dumnezeiască,
şi arătat caută la Cer. Uneori şi lacrimi din ochi sloboade. Câte puţin
oarecum şi cu inima se trufeşte şi se înalţă; şi i se pare că dumnezeiască
mângâiere este ceea ce i s-a făcut, şi întru o lucrare ca aceasta se roagă să
petreacă. Acestea sunt semnele rătăcirii. Că bunul nu este bun, când nu
bine se face. Deci dacă se va linişti unul ca acesta, cu linişte desăvârşită şi
neieşită, cu neputinţă este să nu-şi iasă din minţi. Iar deşi întru aceasta
poate nu va cădea, dar întru deprinderea faptei bune şi întru nepătimire a
veni, este din cele cu neputinţă. Deci dintru această luare-aminte se
rătăcesc şi cei ce simţit cu ochii cei trupeşti văd lumină, şi bune oarecare
miresme mirosesc, şi glasuri aud, şi altele multe ca acestea. Şi unii adecă
desăvârşit s-au îndrăcit, şi din pricina aceasta, din loc în loc şi din ţară în
ţară, ieşiţi din minte au umblat. Iar alţii, pe cel ce îngerul luminii se
făţărniceşte că se închipuieşte, necunoscându-l şi primindu-l, s-au amăgit.
Şi neschimbaţi şi neîndreptaţi de aceea, până în sfârşit au rămas, nicio

1369
sfătuire de la oameni primind. Iar alţii, îndemnaţi fiind de diavolul cel ce i-
a amăgit pe dânşii, însuşi el cu mâinile lor s-au ucis. Iar alţii, de râpi şi în
prăpăstii pe sineşi s-au aruncat. Alţii s-au spânzurat. Şi cine ar fi putut să
povestească deosebirile înşelăciunii şi ale amăgirii diavolului? Dintru
acestea zise este cu putinţă celui înţelept şi care voieşte să se înveţe,
oarecare câştig, care dintru întâia luare-aminte se naşte. Iar dacă poate şi
întru acestea nu va cădea cineva, pentru petrecerea cea împreună cu alţii
(fiindcă aceasta mai de multe ori pustnicilor se întâmplă), dar însă
neprocopsiţi prin aceasta, toată viaţa şi-o petrec.
Iar a doua luare-aminte este aceasta: când cineva pe a sa minte de la cele
simţite adunând-o întru sineşi, şi pe simţirile cele dinafară şi le păzeşte, şi
pe toate gândurile şi le adună, ca nu vreunul, tăinuindu-se, la lucrurile cele
deşarte să umble. Şi uneori adecă cercare gândurilor făcând, iar alteori
rugăciuni către Dumnezeu din gură grăind, ia aminte. Şi acum adecă pe
gândurile cele robite către sineşi trăgându-le, iar alteori şi însuşi cu totul de
patimi robindu-se, începe cu silă către sineşi a se întoarce. Şi nu este cu
putinţă celui ce aşa bate război, să fie în pace niciodată, sau cu cununa
dreptăţii să se încununeze. Că se aseamănă unul ca acesta omului ce bate
război noaptea, care glasurile vrăjmaşilor adecă le aude şi ranele le
primeşte, dar a-i vedea curat cine sunt, sau de unde au venit, sau cum îl
săgetează, sau pentru ce, nu poate. Fiindcă întunericul este pricinuitor
minţii de o pagubă ca aceasta; şi nu va scăpa cel ce aşa bate război, de a nu
se zdrobi de gândiţii vrăjmaşi cei de alt neam. Şi pe osteneală adecă o
rabdă, iar de plată se păgubeşte, fiindcă de mărirea deşartă se fură, ca cum
ar fi un luător-aminte, şi de dânsa se domneşte şi se batjocoreşte. Uneori şi
asupra altora se înalţă, căci nu sunt unii ca aceştia, şi îi prihăneşte. Şi
păstor al oilor pe sine se alcătuieşte. Şi se aseamănă orbului ce făgăduieşte
să povăţuiască pe orbi. Acestea sunt chipurile luării-aminte celei de a doua.
Pentru aceea se cuvine iubitorului de osteneală să se înveţe vătămarea cea
dintru dânsele. Însă mai bună este cea a doua decât cea dintâi, precum
noaptea ceea ce are lună plină, decât cea fără de stele şi neluminată.

1370
 Iată dar şi pentru a treia luare-aminte vom începe să zicem, care este
lucru străin şi cu greu de tâlcuit, celor ce nu cunosc nu numai greu de
cunoscut, ci mai cu totul şi de necrezut; lucru care nu întru mulţi se află. Şi
mi se pare că o bunătate ca aceasta, împreună cu ascultarea, a fugit de la
noi. Că ascultarea, pe îndrăgitorul ei, de răul veac de acum răzleţindu-l, şi
fără de grijă şi nepătimaş pe dânsul arătându-l, sprinten şi nepregetător
către calea care se caută de dânsul îl lucrează, dacă şi povăţuitor nerătăcit
va afla. Că de care lucru din cele vremelnice îşi va lipi pe minte, cela ce
prin ascultare s-a omorât despre toată împătimirea lumii şi a trupului? Şi
de care grijă se va trage, cela ce lui Dumnezeu şi Părintelui său, cu sufletul
şi cu trupul s-a dat, şi toată grija asupra Lui o a aruncat? Şi numai trăieşte
lumii, nici ziua omului o mai pofteşte. De aici gânditele înconjurări ale
puterilor celor împotrivnice, care ca nişte funii pe minte, întru nenumărate
încurcături de gânduri o trag, se rup, şi slobod se arată, şi cu stăpânire
bătând război, şi iscodind gândurile vrăjmaşilor, le goneşte cu bună
meşteşugire, şi cu curată inimă îşi înalţă rugăciunile. Acesta este începutul
petrecerii celei monahiceşti. Iar cei ce nu aşa fac începutul, se vor zdrobi în
zadar. Iar începutul luării-aminte celei de a treia nu se începe dintru a căuta
cineva în sus, şi dintru a-şi întinde mâinile, şi a-şi aduna cugetele, şi din
Cer ajutor a cere; că acestea sunt, după cum am zis, osebirile întâii rătăciri.
Dar nici dintru a doua luare-aminte iarăşi face începutul, şi mintea numai
la simţirile cele din afară luând aminte, iar pe vrăjmaşii cei dinlăuntru nu-i
priveşte. Că unul ca acesta, precum am zis, se săgetează şi nu săgetează, se
răneşte şi nu ştie; robit se duce şi pe cei ce îl robesc a-i munci nu poate. Şi
totdeauna pe spatele lui, iar mai bine să zic, în faţa lui lucrează şi teslăresc
păcătoşii, şi măreţ în deşert şi trufaş îl lucrează pe dânsul. Iar tu, o iubite,
dacă voieşti pe o lucrare născătoare de lumină şi veselitoare ca aceasta să o
lucrezi, de aici sârguieşte-te a pune început: după cea cu de-amănuntul
ascultare, pe care cuvântul mai sus o a zugrăvit, trebuinţă este ţie, şi cu
ştiinţă pe toate să le faci. Că fără de ascultare nici ştiinţa nu este curată. Şi
dator eşti a-ţi păzi ştiinţa: întâi adecă despre Dumnezeu, apoi despre
Părintele tău cel duhovnicesc, şi a treia şi despre toţi oamenii, şi despre
materii. Şi despre Dumnezeu adecă eşti dator să-ţi păzeşti ştiinţa, ca câte
1371
ştii că nu plac lui Dumnezeu, pe acestea să nu le faci. Iar despre Părintele
tău, ca pe acelea care îţi zice ţie, după scoposul şi voia lui, pe toate să le
faci, şi să nu adaugi ceva mai mult, nici să scazi. Iar despre oameni se
cuvine ţie să-ţi păzeşti ştiinţa, ca pe acelea care tu le urăşti, altuia să nu le
faci. Iar întru materii, dator eşti să te păzeşti de uneltirea cea peste
trebuinţă întru tot lucrul: şi întru hrană, şi întru băutură, şi întru
îmbrăcăminte, şi în scurt să zic, pe toate să le faci ca înaintea feţei lui
Dumnezeu, nemustrându-te de nimic întru nici un lucru de ştiinţă. Şi de
vreme ce mai înainte am curăţit şi am făcut cale adevăratei luări-aminte, de
se pare, şi pentru deosebirile ei arătat şi în scurt să vorbim. Iar adevărata şi
nerătăcita luare-aminte şi rugăciune este a păzi mintea pe inimă când se
roagă, şi înlăuntrul acesteia de-a pururea a se întoarce şi a se învârti, şi
dintru adâncul acela a-şi înălţa rugăciunile către Domnul. Şi după ce
înlăuntru acolo „va gusta că bun este Domnul” (Ps. 33, 8), şi se va îndulci,
nu se va mai depărta de locul şi sălăşluirea inimii. Că atunci va zice şi el
împreună cu Apostolul Petru: „Bine este să fim noi aici” (Matei 17, 4). Şi
totdeauna acolo, în locurile inimii căutând şi înconjurându-le, pe noimele
şi gândurile cele semănate de vrăjmaşul, scoţându-le, le goneşte. Însă celor
ce nu ştiu petrecerea aceasta, foarte aspră li se pare şi cu greu de isprăvit.
Că şi este cu adevărat sugrumător lucrul şi ostenitor, nu numai celor
neînvăţaţi şi nedeprinşi, ci şi celor ce cu întemeiere s-au deprins şi s-au
iscusit, dar încă dulceaţa întru adâncul inimii nu o au primit şi nu o au trăit.
Iar celor ce dulceaţa aceasta o au dobândit şi îndulcirea aceasta în gâtlejul
inimii o au tras, împreună cu Apostolul Pavel şi ei strigă: „Cine ne va
despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” (Romani 8, 35) şi celelalte. Că
Sfinţii Părinţii noştri, auzind pe Domnul zicând: „Că din inimă ies
gândurile cele rele, uciderile, preacurviile, furtişagurile, minciunile şi
mincinoasele mărturii, şi acestea sunt care spurcă pe om” (Matei 15, 19–
20), şi cum că au sfătuit „ca pe dinlăuntru să fie curăţit paharul, ca şi pe
dinafară să se facă curat” (Matei 23, 26), pentru aceea lăsând toată
cugetarea altei lucrări, întru păzirea aceasta a inimii s-au nevoit, cu de-
adinsul ştiind că, cu aceasta, pe toată cealaltă lucrare fără de osteneală o
vor apuca şi o vor dobândi. Iar fără de această lucrare, altă faptă bună a
1372
rămâne întru dânşii nu poate. Pe aceasta adecă unii din Părinţi linişte a
inimii o au numit, iar alţii luare-aminte, alţii străduire a inimii, alţii trezvire
şi împotrivă-grăire, alţii iscodire a gândurilor şi păzire a minţii. Şi toţi
asemenea pământul inimii lor l-au lucrat, şi prin lucrarea aceasta au
dobândit a se hrăni cu mana cea dumnezeiască. Pentru aceasta zice
Eclesiastul: „Veseleşte-te, tânărule, întru tinereţea ta, şi umblă în căile
inimii tale fără prihană” (Eclesiastul 11, 9) şi „depărtează cugetele cele rele
de la inima ta”. Şi „dacă duhul celui ce stăpâneşte se va sui peste tine, tu
locul tău să nu-l laşi” (Eclesiastul 10, 4); iar prin „loc”, zicând, pe inimă o
a arătat, precum şi Domnul zice în Sfânta Evanghelie: „Să nu vă risipiţi cu
mintea aici şi acolo” (Luca 12, 29). Şi iarăşi: „Strâmtă este poarta şi
necăjită calea care duce în viaţă” (Matei 7, 14). Şi „Fericiţi cei săraci cu
duhul” (Matei 5, 3), adecă cei ce nici un cuget al veacului acestuia nu au
întru sineşi. Zice încă şi Apostolul Petru: „Treziţi-vă şi privegheaţi, că
împotrivnicul nostru diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pe cine să
înghită” (1 Petru 5, 8). Şi Pavel prea arătat pentru păzirea inimii scrie
Efesenilor (6, 12): „Că nu ne este nouă lupta împotrivă sângelui şi a
trupului”, şi celelalte. Şi câte şi dumnezeieştii Părinţi noştri, întru ale lor
scrieri, pentru păzirea inimii au grăit, arătate sunt celor ce cu iubire de
osteneală pe acestea le vor căuta. Şi mai înainte de toate, trei lucruri se
cade să păzeşti; şi aşa pe lucrul cel căutat să-l începi: negrijire întru toate
cele necuvântate şi bine-cuvântate lucruri, adecă să păzeşti omorârea
despre toate; ştiinţă curată întru toate, adecă să te păzeşti pe sineţi
neprihănit de a ta ştiinţă; şi să ai nepătimire cu totul desăvârşită, adecă
neplecându-te cu împătimire la nici un lucru al veacului acestuia, nici al
însuşi trupului. Apoi, şezând în chilie liniştită şi într-un unghi deosebi, ia
aminte să faci ceea ce-ţi zic ţie: încuie uşa şi, adunându-ţi mintea ta de la
tot lucrul deşert, şezi, apoi, răzemându-ţi barba de piept, pleacă şi ochiul
cel simţit împreună cu mintea ta înlăuntrul pieptului tău. Deci strâmtorează
şi suflarea duhului nărilor tale, ca să nu răsufle des şi fără de trebuinţă. Şi
caută cu mintea întru cele dinlăuntru ale tale, ca să afli locul inimii, unde
au fire să fie sălăşluite toate puterile cele sufleteşti. Şi întâi adecă vei afla
întuneric şi grosime, şi întunecare neînduplecată; însă, îngăduind tu şi
1373
acest lucru noaptea şi ziua făcându-l, o, minune!, vei afla neîncetată
veselie. Că îndată ce va afla mintea locul inimii, vede numai decât acelea
care niciodată nu le-a ştiut: că vede aerul cela ce este în inimă şi pe sineşi
tot luminos, şi de socoteli şi de desluşiri plin. Şi de atunci, de ori care parte
se va ivi vreun gând, mai înainte de a intra şi a se lucra sau a se închipui,
cu chemarea lui Iisus Hristos îl goneşte pe acesta şi îl pierde. De aici
mintea începe să aibă pomenire de rău asupra dracilor şi ridică asupra lor
mânia cea firească şi, gonindu-i, surpă pe vrăjmaşii cei gândiţi. Iar pe
celelalte le vei învăţa cu ajutorul lui Dumnezeu, prin păzirea minţii, pe
Iisus în inimă ţinându-L. Şi pentru ce întâia şi a doua păzire şi luare-aminte
nu pot să facă desăvârşit pe monah?
Răspuns: De vreme ce nu după rânduială pe acestea le unelteşte. Că pe
acestea, prin scară, Ioan cel al Scării le-a însemnat, zicând aşa: unii adecă
sunt care micşorează şi împuţinează patimile; iar alţii sunt care cântă şi pe
cea mai multă vreme întru cântare o cheltuiesc; iar alţii, care întru
rugăciunea minţii îngăduiesc; iar alţii, care caută întru vedere şi întru
adânc petrec, după chipul scării. Că zice: să se caute pricina. Deci cei ce
voiesc pe scară să se suie, nu de sus în jos încep să călătorească, ci de jos
în sus; şi mai înainte pe treapta cea dintâi păşesc, apoi pe cea de după
aceea, şi aşa după rânduială pe toate. Şi întru acest chip este cu putinţă de
la pământ să se ridice cineva şi la Cer să se înalţe. Deci dacă voim „la
bărbat desăvârşit al plinirii vârstei lui Hristos să ajungem” (Efes. 4, 13), ca
nişte prunci, după vârstele cele unele după altele, să facem începutul de a
ne sui pe scara cea întărită, ca şi la măsurile bărbatului şi ale bătrânului,
câte puţin călătorind, să ajungem. Şi întâia treaptă adecă, vârsta petrecerii
celei monahiceşti, este ca să micşoreze cineva patimile şi să le împuţineze,
care lucru este şi al celor noi-începători. Iar a doua treaptă şi vârstă mai pe
urmă şi mai înaltă, care face pe cel duhovnicesc din copil holteiu, este
stăruirea şi îngăduirea întru cântarea de psalmi; că după domolirea şi
micşorarea şi împuţinarea patimilor, cântarea de psalmi fireşte în limbă se
îndulceşte şi bine-plăcută se socoteşte la Dumnezeu. Fiindcă nu este cu
putinţă „a cânta Domnului pământ străin” (Ps. 136, 4), adecă în inimă

1374
pătimaşă. Şi acesta este semnul celor ce sporesc. Iar a treia treaptă şi
vârstă, mai pe urmă şi mai înaltă, a celui ce din tânăr şi holteiu a venit în
vârsta bărbatului celui duhovnicesc, este îngăduirea întru rugăciune, care
lucru este al celor ce au sporit. Însă se deosebeşte rugăciunea de cântarea
de psalmi, precum bărbatul cel desăvârşit de copil şi de tânăr, după treapta
pe care ne suim. Lângă acestea, treapta cea a patra şi vârsta cea mai înaltă
şi duhovnicească este cea a bătrânului şi a căruntului, care este căutarea
cea neabătută a privirii şi a vederii, care lucru este al celor desăvârşiţi. Iată
că se săvârşeşte calea şi sfârşit ia scara. Deci acestea aşa aşezate fiind şi de
la Duhul poruncite şi grăite şi hotărâte, întru altfel nu este cu putinţă
copilul să se facă bărbat şi la starea celui cărunt să se suie, dacă nu de la
treapta cea dintâi, după cum am zis, făcând începutul şi prin cele patru
trepte bine călătorind, la săvârşire se va sui. Iar începutul de a veni întru
lumină, cela ce voieşte duhovniceşte de a doua oară a se naşte, este
împuţinarea şi micşorarea patimilor, adecă păzirea inimii, că întru altfel nu
este cu putinţă a se împuţina şi a se micşora patimile. Iar a doua, afară de
acestea, este întinderea cântării de psalmi; că după ce se vor domoli
patimile şi se vor împuţina, prin starea împotrivă a inimii împotriva
patimilor, atunci pofta împrietenirii cu Dumnezeu aprinde pe minte. De
aici mintea, întărindu-se, pe gândurile cele ce năvălesc din toate părţile şi
caută să intre în inimă, prin luarea-aminte împingându-le, le goneşte. Şi
iarăşi întru a doua luare-aminte şi rugăciune, mai de multe ori stăruie şi
zăboveşte, unde războiul duhurilor atunci năvăleşte, căci foarte duhurile
patimilor au fire să tulbure adâncul inimii, însă cu chemarea Domnului
Iisus Hristos se prăpădesc şi se topesc ca ceara. Şi de acolo, după ce se
scot şi se izgonesc, pe dinafară, prin simţiri, tulbură pe minte, de unde şi
prea degrab simte alinare ce se face întru dânsa. Iar a scăpa şi a se izbăvi
de răii draci cu totul şi a nu i se da războiţi de la dânşii cu neputinţă este;
că acest lucru este numai al celui ce întru bărbat desăvârşit a ajuns şi al
celui ce s-a depărtat de toate desăvârşit şi întru luarea-aminte a inimii
totdeauna îngăduieşte. Şi dintru acestea şi întru priceperea cărunteţii, adecă
întru suirea vederii, câte puţin, câte puţin, cela ce este luător-aminte se
ridică, care lucru este al celor desăvârşiţi numai. Deci cela ce pre acestea,
1375
în vremea lor, cu bună tocmire şi rânduială le lucrează, acesta poate, după
scoaterea afară din inimă a patimilor, şi întru cântarea de psalmi să
îngăduiască, şi pre gândurile cele ce se ridică prin simţiri, şi cu multă
tulburare, după lege să le muncească; şi pre ochiul cel simţit, împreună cu
cel gândit, adecă al inimii, când şi de acest lucru ar fi trebuinţă, să-i întindă
şi să caute la Cer, şi curat întru adevăr să se roage. Şi acest lucru iarăşi
câteodată, şi prea de puţine ori, pentru dracii cei ce în aer ne pândesc, ca să
fie inima din străjuire şi păzire curăţită. Căci dacă rădăcina va fi sfântă,
după Dumnezeescul Apostol, arătat este că şi ramurile şi rodul (Efes. 5,
26). Iar afară de chipul carele am zis, cela ce ochiul şi mintea la Cer le
ridică şi cu mintea oarecare lucruri voieşte să le nălucească, idoli mai
vârtos şi nu adevăr oglindeşte. Că pentru că este inima lui necurată, de
aceea cu întâia şi a doua luare-aminte nu sporeşte. Că precum la zidirea
casei nu acoperământul mai întâi, apoi temelia o punem, că cu neputinţă
este acest lucru, ci întru alt chip, adecă întâi temelia, şi după aceea zidirea,
şi apoi după aceasta şi acoperământul, aşa şi pentru acestea vei înţelege.
Că mai întâi adecă, pre inimă păzind-o şi pre patimi după aceasta
micşorându-le, pre temelia cea duhovnicească a casei o punem. Şi de
atunci tulburarea ceea ce prin simţiri se ridică de la duhurile cele viclene,
prin a doua luare-aminte înapoi împingându-le şi mai degrab de războiţi
scăpând, deasupra temeliilor, pereţii casei cei duhovniceşti îi înfigem. Şi
după aceea, prin cea desăvârşită către Dumnezeu plecare şi căutare, şi pre
acoperământul casei îl întindem şi îl săvârşim. Şi aşa casa cea
duhovnicească o săvârşim, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia i se
cuvine slava în veci. AMIN.

Sfântul Nichita Stitat

Nichita, prea Cuviosul, Preot al locaşului Studiţilor, şi Stitat s-au numit,
au fost pe la anii de la Hristos 1300, ucenic de aproape fiind Sfântului
Simion Noului Teolog (adecă al învăţăturilor); de la care mult a învăţat,
1376
fiind Duhovniceasca Filosofie prin tainice învăţături. Atâta aceluia i-a
urmat cu faptele bune, cât cu adevărat s-au arătat Dascălului, ca alt Soare,
cu toate, ca să zicem aşa, strălucitoarele raze, rumperea acelor daruri şi
învăţături în sufletul lui au răsărit. De la carele, cu osteneli neobosite, întru
Dumnezeeştiile Scripturi filosofind, prea multe şi mai ales noime au
adunat; care cu iscusinţă şi cu fericita râvnă nu numai a învăţat, ci şi
pipăindu-le, lucrând a lor cunoştinţă, ca cel ce a fost Dumnezeeştilor şi
celor mai presus de fire cugete lucrător. Dintru toate acestea, înalte şi prea
înţelepte faceri au arătat, precum se poate a judeca celor ce vor voi, din
cele ce stau înainte de 300 de capete ale lui. A cărora în ştire este
îndreptarea lucrării şi săvârşirea vieţii celei iubitoare de Dumnezeu, şi
soborniceşte a zice, păzitoare bogată de învăţătura năravurilor; şi alt
oarecare chip, de-l va zice cineva, tot adevărul va vorbi. Aşa sunt de înalte
noimele; de asemenea mari cu zicerea şi bune cu graiurile cuvintelor, ca cu
neîndoială a fi înţelegerea celor ce se află întru dânsele, căci toată veselia
naşte în sufletul celui ce citeşte.

Ale Sfântului Nichita Stitat, Monahului şi Preotului Mănăstirii

Studiţilor, Ucenicul Sfântului Simion Noul Teolog.
Capete lucrătoare, ale sutei celei dintâi
1. Patru pricini socotesc a fi în Treimea cea desăvârşită a faptelor bune,
cele ce îndeamnă a scrie cele de folos, pre cel ce începutul mijlocului şi
începutul a trecut, şi către Treimea Teologhiei celei de taină a ajuns: şi pre
cea dintâi adecă, a fi slobozirea, pre singură aceea nepătimirea sufletului
grăiesc, care din lucrarea cea cu durere a sporit înainte, spre cea firească
vedere a făpturii, şi întru întunerecul Teologhiei au intrat de acolo. Iar pre
cea de a doua: ceea ce din lacrimi şi din rugăciunea minţii, curăţenie se
face, de la care se naşte cuvântul darului, şi râuri de înţelegere izvorăsc.
Pre cea de a treia: sălăşluirea Sfintei Treimi, ceea ce este întru noi, de la
care vărsări de lumină ale Duhului, cele ce către folos întru fieştecăruia din
1377
cei ce se curăţesc se fac, spre arătarea tainelor Împărăţiei Cerurilor şi
descoperirea vistieriilor lui Dumnezeu celor ascunse în suflet. Şi pre cea a
patra: nevoia ceea ce zace asupra lui, la tot cel ce a luat „talantul
cuvântului cunoştinţei” (1 Cor. 12, 8), temându-se de certarea lui
Dumnezeu: „slugă vicleană şi leneşă”, grăind: „se cuvenea ţie a da argintul
meu neguţătorilor, şi venind aş fi luat pre acela cu dobândă” (Mat. 25, 26–
27). Pentru care adecă şi David, temându-se, a grăit: „Iată buzele mele nu
le voi opri, Doamne, Tu ai cunoscut. Dreptatea Ta n-am ascuns în inima
mea, adevărul Tău şi mântuirea Ta am zis; n-am tăinuit mila Ta şi adevărul
Tău de către adunare multă” (Ps. 39, 12).
2. Începutul vieţii celei după Dumnezeu este cea după tot fugirea de
lume. Iar aceasta este lepădarea voilor sufletului şi schimbarea înţelegerii
celei de ţărână. Pentru care, spre cea Dumnezeiască înţelegere suindu-ne,
din trupeşti duhovniceşti ne facem, omorându-ne adecă şi trupului şi lumii,
iar cu sufletul înviindu-ne, prin Duhul, întru Hristos.
3. Slava sufletului cea nemincinoasă după Dumnezeu şi credinţa cea cu
aşezământul întru trecerea cu vederea a celor văzute, şi lucrarea faptei
celei bune, de toată iubirea de sine despărţită fiind, întreită funie este după
Solomon (Eclis. 4, 12), care degrab nu se va rupe de duhurile vicleşugului.
4. Cu credinţa nădăjduim a lua răsplătirile ostenelilor; pentru aceea şi cu
lesnire răbdăm durerile faptelor bune. Şi plini fiind noi de la
Dumnezeiescul Duh, cu dragoste ne înaripăm către Dumnezeu.
5. Nu când suntem supăraţi de gândurile cele necurate, îndată şi din
partea celor ce lucrează cele rele ne facem; ci când va slăbi sufletul de
virtutea sa, şi pre minte, pentru petrecerea cea cu nebăgare de seamă şi
neînfrânată, obiceiul cel tulburat şi nălucirile cele umbrite şi durerile
datelor celor bune, întru lenea învăţăturii şi a rugăciunii o vor cuprinde,
atunci şi nelucrând cele rele, de bunăvoie ne numărăm în latura aceea,
tăvălindu-ne în noroiul necuratelor dulceţi.
6. Lăsate fiind zăbalele simţirilor celor mai simţitoare, îndată şi scularea
patimilor se face, şi lucrarea simţirilor celor mai slujitoare se mişcă.
1378
Fiindcă au deprins fiecare cum ale acestora necuvântare, şi dezlegând
legăturile înfrânării, zburdă pricinele patimilor şi, ca întru cele muritoare,
paşte ele păşuni. Şi atâta mai mult, precum şi slăbirea mai cu zăbovire o
întinde; că nu rabdă, dezlegându-se de zăbale, după care fireşte are pre
poftire, a lepăda împărtăşire.
7. Din simţiri, unele adecă dintru dânsele sunt mai cuvântătoare, precum
vederea şi auzul, şi decât celelalte mai iubitoare de înţelepciune, care sunt
şi mai stăpânitoare; iar altele necuvântătoare şi dobitoceşti, precum
gustarea, pipăirea şi mirosirea, care slujesc celor cuvântătoare.
8. Cela ce pre lucrurile simţirilor celor din afară către simţirile cele
dinlăuntru le-a întors, şi vederea adecă către mintea cea văzătoare a luminii
vieţii au întins, iar auzul către înţelegerea cea sufletească, iar gustarea către
socoteala cuvântului, iar mirosirea către cugetul minţii, iar pipăirea către
privegherea inimii au mutat, îngerească viaţă pre pământ petrece.
9. Prin mintea adecă cea ce vede lumina vieţii celei Dumnezeieşti, a
tainelor celor ascunse ale lui Dumnezeu primim cunoştinţă.
10. Precum adecă ale trupului nostru cinci simţiri sunt: vederea, auzul,
gustul, mirosul şi pipăirea, aşa şi ale sufletului, după acelaşi număr, cinci
simţiri sunt: mintea, cuvântul, simţirea cea gânditoare, înţelegerea şi
meşteşugirea. Şi în trei lucrări ale sufletului acestea se adună, adecă: în
minte, în cuvânt şi întru simţire. Şi cu mintea, adecă socotirile; iar cu
cuvântul, supunerile. Iar cu simţirea, nălucirile Dumnezeieştii meşteşugiri
şi cunoştinţa primim.
11. Cel ce are pre minte întru înţelegerile gândurilor, bine socotind, şi
înţelegerile cele Dumnezeieşti curat aducând; iară cuvântul, spuitor
mişcărilor celor fireşti, a toată zidirea cea văzută, cuvintele adecă celor ce
sunt strălucindu-le; iar simţirea cea cugetătoare, primind meşteşugirea
înţelepciunii celei cereşti şi a cunoştinţei, prin simţirea Soarelui celui
drept, pre toată simţirea o au trecut, şi întru cele mai presus de fire s-au
făcut, şi de frumuseţile cele nevăzute se hrăneşte.

1379
 12. Puteri născătoare ale minţii patru sunt: înţelegerea, ascuţirea
cugetului, ajungerea şi tăria cugetului. Deci cela ce către acestea au
împreunat pre cele născătoare bunătăţi ale sufletului, şi adecă către
înţelegerea minţii, pre cea sufletească înţelepciune; iar către ascuţirea
cugetului, pre pricepere; iar către ajungere, dreptatea; iar către tărie, pre
bărbăţie o au înjugat, căruţă de pară de foc şi alergătoare la Cer îndoită şi-
au făcut, asupra celor trei mai născătoare începători şi puteri ale patimilor
într-armându-se: a iubirii de argint, a iubirii de dulceţi şi a iubirii de slavă.
13. Cel ce pre iubirea de argint, cu ajungerea dreptăţii celei legiuite, care
este către cei împreună născuţi milostivirea cea împreună-pătimitoare, o au
biruit; şi pre iubirea de dulceţi, cu buna înţelegere a întregii înţelepciuni,
care este înfrânarea cea cuprinzătoare, o au înfrânt; iar pre iubirea de
mărire, cu ascuţirea minţii şi cu înţelepciunea, care este socoteală bine
cunoscătoare a Dumnezeieştilor şi omeneştilor lucruri, ca pre o
neputincioasă o au călcat, şi cu picioarele cele frumoase, ca pre cea
pământească şi de nimic vrednică, pre aceasta stropşindu-o, acela pre
înţelegerea cea de ţărână a trupului o au biruit. Şi atât, cât despre legea
Duhului vieţii, au prefăcut-o pre aceea, şi de legea trupului, ceea ce
chinuieşte, slobodă o au făcut; şi au zis: „Mulţumesc lui Dumnezeu, că
legea Duhului vieţii m-a slobozit pre mine de legea robiei morţii” (Romani
7, 25; 8, 2).
14. Cel ce se grijeşte de mărirea cea omenească, ca de ceea ce este, şi
pre iubirea de dulceaţă cu nesăturarea cea sufletească o sărută, şi de averea
cea cu prisosinţă a iubirii de argint se ţine: ori îndrăcit, cu părerea şi cu
mândria se aşază, sau dobitocesc, cu dulceţile pântecelui şi cu cele de sub
pântece se săvârşeşte, sau în chipul hearei se face, cu cea de aproape
doritoare de prisosinţă şi fără de omenie iubire de argint. Deci cade din
credinţa cea către Dumnezeu, pentru că primeşte mărirea cea de la oameni,
după cuvântul Domnului (Ioan 5, 44). Şi se leapădă de curăţia întregii
înţelepciuni, pentru că se aprinde cu nesăturarea cea de sub pântece, şi
poftirilor celor fără de rânduială se supune. Şi se leapădă de dragoste,
pentru că numai pre sine păzeşte şi nu dă averile celor de aproape ce le
1380
trebuiesc. Şi aşa oarecare heară din multe cele protivnice lui şi-au alcătuit.
Unul ca acela se vede şi cu Dumnezeu, şi cu oamenii, şi cu dobitoacele
neîmpăcat.
15. Mânia, pofta şi cuvântarea minţii, dacă după firea lor stau şi se
mişcă, pre om tot oarecarele dumnezeiesc şi văzător de Dumnezeu îl face,
cela ce sănătos adecă se mişcă şi nicidecum de starea cea firească se
leapădă. Iar dacă peste fire se vor mişca îndărăt, de multe chipuri oarecare,
pre acesta (pre om), precum s-a zis, şi din multe cele ce lui se împotrivesc,
îl arată alcătuit.
16. Mânia este prin mijlocul poftei şi a cuvântării sufletului, care ca o
armă este întru cea după fire, sau afară de fire mişcare a ei. Că pofta şi
cuvântarea, mişcându-se după fire spre cele dumnezeieşti, atunci mânia
este ca o armă a dreptăţii fieştecăruia, asupra singur numai acelui şarpe,
care aduce întru împărtăşire a dulceţilor celor trupeşti şi primire a măriri
celei omeneşti. Iar întorcându-se dintru cea după fire mişcare a ei, şi
schimbându-se întru cele peste fire puteri, şi de la îndeletnicirea lucrurilor
celor dumnezeieşti mutându-se spre cele omeneşti, este armă a nedreptăţii
întru păcat. Cu aceea dând război şi năpădind asupra celor ce opresc
pornirile şi poftele lor (adecă cu mânia). Cât de aici, sau lucrător şi văzător
şi de Dumnezeu mai cuvântător omul, prin mijlocul Bisericii lui
Dumnezeu a credincioşilor se arată, mişcându-se după fire; sau dobitocesc
şi în chip de heară, şi în chip drăcesc, întru cea afară de fire prefăcându-se.
17. Dacă nu cineva mai întâi pre puterile sufletului său întorcându-le, le
va săvârşi cu pocăinţa cea cu durere şi cu postnicia cea cu aşteptare, întru
acel fel după cum din început ne-au dat nouă Dumnezeu, zidind pre Adam
şi suflare de viaţă întru el suflând, nu va putea câştiga pre gândul cel însuşi
stăpânitor, fără de trufie, neispititor, neviclean, prost, smerit-înţelept, străin
de clevetire şi de zavistie, şi pre toată înţelegerea supunându-o întru
ascultarea lui Hristos; ci nici pre sufletul său va afla aprinzându-se şi
învăpăindu-se spre dragostea lui Dumnezeu; nici hotarele înfrânării
covârşindu-le şi îndestulat fiind cu cele ce zac înainte; nici odihna Sfinţilor
dorind. Şi dacă nu va câştiga pre acestea aşa, nici pre inima sa o va putea
1381
câştiga cândva: blândă, paşnică, fără de mânie, bună, neluptătoare, plină de
linişte şi de milă. Deci aşa gâlcevindu-se întru sine sufletul, şi pentru
tulburarea puterilor, cu neîncăpere petrece acolo razele Duhului.
18. Cel ce nu primeşte aşa pre cea bună cuviinţă a neamului celui bun, a
celui de demult, şi nu înnoieşte pururea chipul însemnării chipului ce iarăşi
l-a zidit pre acela după asemănarea Sa, cum este cu putinţă cândva a se
împreuna cu Acela de care s-a despărţit pre sine, cu neasemănarea
închipuirilor? Şi căruia lumina întru adevăr s-a stins, prea protivnică
luminii într-însul au intrat. Şi neîmpreunându-se cu Acela de la carele a
luat începutul statului, şi de la Cel ce dintru ce n-au fost adus s-a făcut şi
pre cele ce sunt au stăpânit, unde adecă tăindu-se ca cel ce este asemenea
Celui ce l-a zidit, aruncat va fi? Arătat este celor ce văd, dacă şi eu voi
tăcea.
19. Până când adecă avem lucrurile patimilor şi pricinile acestora le
păzim cu singura voirea, a le scutura pre acestea nu putem,
împuternicindu-se şi puterea acestora asupra noastră, arătat luându-o adecă
de la noi. Iar când pre acelea le vom lepăda de la noi şi pre inimă o vom
curăţi cu lacrimile pocăinţei, urând şi înşelăciunea celor văzute, atunci ne
facem întru împărtăşirea venirii Mângâietorului, văzând pre Dumnezeu
întru lumina cea pururea înfiinţată şi de la Dânsul văzuţi fiind.
20. Care au rupt pre toate legăturile simţirii celei lumeşti, aceia petrec
întru slăbire de toată robia simţirilor, Unuia Duhului vieţuind şi cu Acela
împreună vorbind, ca cei ce de la Dânsul se mişcă. Prin care şi cu cei de o
fiinţă, cu Tatăl şi cu Cuvântul, a se împreuna oarecum s-au deprins şi un
Duh, după Pavel, a se săvârşi. Care nu numai nu sunt cuprinşi de draci, ci
şi înfricoşaţi sunt lor, ca cei ce s-au împărtăşit focului celui dumnezeiesc,
şi adevărat foc şi ei s-au făcut.
21. Pipăirea nu dintr-o parte ceva este în trup, sau într-o parte numai
lucrarea sa purtându-o, precum celelalte din simţiri, ci statnică oarecare şi
peste tot trupul. Deci când nu după credinţă se atinge de ceva, încă având
pătimire de netezire, face a se clăti mintea de gândurile cele pătimaşe. Iar

1382
când după trebuinţa cea de nevoie, cu prostime de fire întorcându-se şi pre
simţire plecându-o dedesubt, nu au deprins a clăti simţirile cele sufleteşti.
22. Mintea, intrând pentru cele ce sunt mai presus de fire, simţirile după
fire stând, fără de pătimire cu pricinile împreună vorbeşte, de cuvintele şi
de firele lor numai ispitind şi nemincinos socotind de lucrările acestora
împreună şi de bunătăţi, neavând pătimire sau cu însuşire împotriva firii
mişcându-se către acelea.
23. Nevoinţele şi ostenelile cele duhovniceşti nasc sufletului veselie şi
pace despre patimi, adecă înainte mergând. Deci ceea ce este nelesnicioasă
celor de sub simţire, aceasta sufletului celui ce se osteneşte şi care dragoste
a câştigat către Dumnezeu dintru sfinţitele sudori şi s-a rănit de dorirea
dumnezeieştii cunoştinţe, cu lesnire este, mai vârtos şi mai dulce. Că
acelora adecă durerile şi nevoinţele faptelor bune, de vreme ce de
răsfăţarea trupului şi de îndulcirea poftelor au grijă, nelesnicioase sunt şi
foarte aspre li se par, neînvăţându-se mai înainte a îneca marea cea sărată a
poftelor cu apele cele de lacrimi. Iar acestuia, cu dorire şi cu săturare, care
a urât dulceaţa ceea ce a mijlocit durerile şi buna pătimire o a scuturat cu
însuşi de sine iubirea trupului, una adecă acestuia îi este cu necaz slăbirea
durerilor şi părăsirea nevoinţelor. Deci ceea ce mijlocitoare este acelora
spre veselia trupului, aceasta sufletului celui ce a schimbat dorirea spre
cele dumnezeieşti este pricinuitoare necazului; şi ceea ce este acestuia
mijlocitoare veseliei celei duhovniceşti, acelora de suspin şi de durere este
pricină.
24. Ostenelile se par adecă dintâi a fi durerilor făcătoare tuturor celor ce
intră întru sudorile şi nevoinţele cele duhovniceşti. Iar deprinzându-se din
adaosul faptelor celor bune şi către mijlocul ei întinzându-se, acestea de
oarecare dulceaţă şi prea slăvită mângâiere se arată. Iar când se va înghiţi
înţelegerea această muritoare a trupului de la viaţa cea fără de moarte, care
se adaugă întru venirea Duhului, întru cei ce întru adevăr se întind spre
săvârşirea faptelor bune prin dureri, cu bucurie nespusă şi cu veselie se
ascuţeşte, arătat de sus pogorându-se izvorul cel curat al lacrimilor şi apa
cea prea dulce a umilinţei.
1383
 25. Dacă voieşti a te sui la hotarul faptei bune şi voieşti a afla calea care
duce către Dumnezeu fără de rătăcire, „să nu dai somn ochilor tăi, nici
dormitare genelor tale, nici odihnă” (Psalmul 131, 4) până ce cu multe
osteneli şi cu lacrimi vei afla locul nepătimirii sufletului celui ostenit. Şi
vei intra întru sfinţirea cunoştinţei lui Dumnezeu şi cu cea ipostatică
înţelepciunea Lui, întru sfârşiturile cele de pe urmă ale lucrurilor celor
omeneşti, cu înţelegere vei căuta. Şi de cele de jos nebăgând seamă, spre
munţii cei înalţi ai privirii, asemenea cerbilor, şi însuţi mai cu sete vei
alerga.
26. Cale grabnică a înălţării faptelor bune este, celor noi începători:
tăcerea gurii, închiderea ochilor şi asurzirea urechilor. Că luând mintea
părăsire de acestea, întrările întru sine cele din afară închizându-le, începe
a socoti pre sine şi pre mişcările sale. Şi care adecă sunt cele ce în marea
cea înţelegătoare a gândurilor se poartă, îndată le ispiteşte; şi care sunt
înţelegerile cele ce se pun în vasul cugetului, ce fel sunt: curate şi
neamestecate de seminţele cele amare şi de la Îngerul luminii sunt, sau
zizanii amestecate şi în chipul neghinelor, şi de la cel potrivnic luminii. Şi
aşa, precum oarecare stăpân însuşi stăpânitor, stând prin mijlocul
cugetului, socotind şi despărţind gândurile cele mai bune de cele proaste:
şi unele adecă dintru cele ce se pun înlăuntru, primindu-le cu cinstea cea
de la dânsul şi cu mişcarea, în jitniţele cele înţelegătoare le toarnă, cele ce
cu focul Duhului s-au ars şi pline sunt de apele cele dumnezeieşti, de la
carele şi hrănindu-se se împuternicesc şi se umplu de lumină; iar pre altele
le trimite adâncului uitării, scuturând amărăciunea acestora. Iar gânditorul
acestui lucru este al singur aceluia ce s-a atins de calea ceea ce duce către
Ceruri şi către Dumnezeu fără de rătăcire şi s-a dezbrăcat de haina
plângerii patimilor celor întunecoase.
27. Sufletul cel ce deodată a lepădat vicleşugul şi înţelegerea cea
ispititoare a îngâmfării celei rele, şi cu proastă şi fără de răutate inimă s-a
îmbogăţit prin venirea Mângâietorului, îndată ale lui Dumnezeu şi în sine i
se fac. Şi pre cele ce vede şi aude, credincioase şi adevărate le socoteşte

1384
fără de îndoială, ca cela ce a trecut pre cea cumplită prăpastie a necredinţei
şi mai presus de iadul zavistiei se poartă.
28. Decât toate bunătăţile, mai înainte merge credinţa cu aşezământul.
Nu când sufletul aduce năravul cel îndoit, ci când de tot leapădă pre
iubirea de sine. Pentru că nimic alta nu ştie a opri pre cel ce acum s-a gătit
către nevoinţa lucrării poruncilor, precum cea a tot înrăutăţită iubire de
sine. Aceea este împiedecare înaintea sporirii celor sârguitori. Aceea pune
pre dânşii bolile şi patimile trupului, şi cu nelesnire de tămăduit. Aceea pre
căldura sufletului o face rece şi îl supune să se lepede a pătimi pentru fapta
cea bună, ca de ceea ce ar fi bănuitoare vieţii celei cu bună pătimire. Iar
iubirea de sine este necuvântătoarea iubire a trupului, care pre călugăr
însuşi de sine iubitor îl aşază, precum a zice iubitor de suflet şi iubitor de
trup; şi departe îl face pre el de la Dumnezeu şi de la împărăţia Lui, după
cuvântul cel cuvios: „Cel ce-şi iubeşte sufletul său, pierde-l-va pre el”
(Ioan 12, 25).
29. Cel ce cu durere a început lucrările poruncilor lui Dumnezeu şi cu
călduroasă dorire a luat pre grumazul său jugul cel uşor al pustniciei, nu
cruţă sănătatea cea trupească; nici către asprimea lucrării faptelor bune se
slăbeşte; nici către osteneli se necăjeşte; nici caută către altcineva carele cu
lenevire şi cu nebăgare de seamă are grijă de nevoinţă. Ci cu dragostea cea
aprinsă ară brazda faptelor bune, întru toată reaua pătimire, către sine
numai căutând şi către poruncile lui Dumnezeu. Şi în fieştecare ceas
seamănă seminţele sale în latura celor vii, şi în fir va creşte cunoştinţa lui
Dumnezeu, şi spic va aduce, sămânţa cuvântului purtând, şi îi vor veni
grâiele dreptăţii lui.
30. Nicidecum mi se pare mie să fie aşa în grabă şi în scurt sporirea
sufletului, precum din singura credinţă. Iar credinţa nu din ceea ce este
singură numai întru Dumnezeu şi întru Unul-Născut Fiul Lui, ci şi din cea
cu aşezământul cu care credem adevărate a fi făgăduinţele lui Hristos, care
le-a făgăduit şi le-a gătit celor ce Îl iubesc pre Dânsul; precum şi cercările
şi muncile iadului, cele gătite diavolului şi lucrătorilor lui. Această credinţă
vesteşte sufletului a nădăjdui întru nevoinţă pentru a dobândi aşezarea
1385
Sfinţilor şi nepătimirea lor cea fericită; şi sus a alerga către înălţimea
sfinţeniei lor şi împreună-moştenitor cu aceştia a fi întru împărăţia lui
Dumnezeu. Şi întru acest fel încredinţat fiind, cu sârguire spre lucrarea
poruncilor se întinde, neîndoindu-se întru sine, ci râvnind durerilor
acestora, cu cele de asemenea nevoinţe gonind a ajunge la săvârşirea lor.
31. Împreună a se schimba s-a deprins aşezarea cea din afară a feţei cu
aşezarea cea dinlăuntru a sufletului. Că în ce fel de lucrare are mişcarea lui
cea gânditoare, întru acest fel şi chipul feţei celor ce văd aşezământul său
arată. Căci cu gândurile cele ce lucrează aşezământ făcând şi împreună
schimbându-se, uneori adecă se arată luminos, veselindu-se inima pentru
suirea gândurilor celor bune şi învăţătura lui Dumnezeu; iar alteori mâhnit
şi posomorât, pentru gândurile cele necuvioase amărându-se. Întru care a
se tăinui nu este cu putinţă celui lucrător, despre cel ce organele sufletului
a deprins. Măcar că schimbarea este a dreptei Celui Preaînalt, arătat este
acelora ca ceea ce cunoscută le este şi iubită; prin care născuţi făcându-se
de sus de la Duhul, lumină şi sare s-au făcut celor de aproape. Că sau
gâlceava puterilor de este şi tulburarea gândurilor, arătat este oarecum
acestora luminos, ca celora ce au lepădat-o pre aceea, şi este închipuirea
luminoasă a fiului lui Dumnezeu, ce poartă întru darurile lui Dumnezeu.
32. Lucrarea cea dinlăuntru sau cununilor mijlocitoare se face sufletului,
sau de chinuire şi de munci. Că dacă adecă pentru lucrurile cele
dumnezeieşti se îndeletniceşte şi locurile smeritei înţelepciuni le
înfrumuseţează, are adăpare mai presus de lacrimi şi lucrează pre cea către
Dumnezeu dragoste şi credinţă, şi pre cea către aproapele împreună-
pătimire. Prin care, închipuind în suflet frumuseţea chipului lui Hristos,
lumină se face oamenilor şi cu razele faptei celei bune trage către sine
vederile lor şi îndeamnă pre toţi spre slavoslovie lui Dumnezeu. Iar dacă
pentru cele de jos şi omeneşti se îndeletniceşte şi locurile cele de sub lege
le tulbură şi le aprinde cu păcatul, având reaua împuţire şi întunecare,
lucrând urâciuni şi întoarcere de la cel bun, prin care închipuind pre cel de
ţărână şi fără de chip al vechiului om, atunci tot întuneric se face al celor
ce se apropie şi cu lucrarea celor rele şi cu vorbirea preface sufletele cele
1386
proaste şi neîntărite şi ridică asupra lui Dumnezeu hulă. Şi aşa întru care
adecă moartea îl va ajunge pre suflet, întru acelea şi răsplătirea va lua.
33. Cel ce este lucrător cugetelor celor rele, întunecoase şi posomorâte
are chipurile sale cele din afară şi limba o are fără de glas întru
dumnezeieştile cântări şi nelesnicios întru întâmpinare este tuturor întru
vorbă. Iar lucrătorul cel fără de moarte şi cu bune saduri ale inimii,
bucuroasă şi veselă are faţa şi limba sa dulce cântătoare întru rugăciuni şi
pre tot pre sine cu dulceaţă întru vorbire. Cât arătat este celor ce bine văd
de aici: şi pre cel ce este încă sub robia patimilor celor necurate şi sub
nevoia legii a înţelegerii celei pământeşti petrece; şi pre cel ce iarăşi
slobod s-a făcut de una ca acea robie, după legea Duhului, după înţeleptul
Solomon: „Inima veselindu-se înfloreşte faţa, iar întru necazuri fiind se
mâhneşte” (Pilde 15, 13).
34. Patimile cele ce prin lucrare se săvârşesc, prin buna lucrare se
tămăduiesc. Că precum neînfrânarea, dulceaţa, mâncarea cea cu prisosinţă
şi viaţa cea cu lenevire şi răsfăţată obiceiuri pătimaşe săvârşesc în suflet şi
spre lucrările cele necuvioase duc, aşa şi strâmtorarea, înfrânarea, durerile
şi nevoinţele cele duhovniceşti nepătimiri îl prefac lui şi din obiceiul cel
pătimaş întru liniştea nepătimirii îl aduc pre dânsul.
35. Când cineva din pustnicia cea cu durere şi cu tărie de mari daruri se
va învrednici de la Dumnezeu, prin smerita cugetare, apoi căzând jos de
acolo, patimilor dat va fi şi certătorilor draci, să se ştie pre sine că s-a
umflat şi mare de sine a socotit şi asupra altora s-a înălţat. Însă nicidecum
unul ca acesta de nicăiri va afla tămăduire şi slobozire de patimi şi de
dracii ce au cuprins viaţa lui, ci numai din a alerga el cu pocăinţă întru cea
dintâi aşezare şi a se apuca de mijlocitorul cel bun, zic de smerenie şi de
cunoaşterea măsurii sale, prin care tot cel ce stă bine pre temelia faptelor
bune mai jos pre sine se are sub toată făptura.
36. Cât de rău este, adecă socotit de la Dumnezeu şi de la oamenii cei ce
vieţuiesc după Dumnezeu, ca să fie oarecine pătimaş cu fapta prin năravul
neînfrânării şi a se înălţa cineva cu duhul părerii întru faptele bune. Că în

1387
ce chip faptele aceluia, aşa şi înălţările inimii acestuia de al doilea urâciuni
sunt înaintea lui Dumnezeu. Şi precum acela lepădat este de la Dumnezeu
din odihnă, pentru a fi el trup după Dumnezeiescul Apostol, aşa şi acesta
de la Dumnezeu necurat este, pentru a fi el mândru.
37. Că nu ceea ce este patimă aceasta este şi păcatul cel cu lucrarea, ci
alta este aceea şi alta aceasta. Patimă adecă este ceea ce întru suflet se
înţelege, iar lucrarea cea păcătoasă este ceea ce în trup se vede. Adecă
iubirea de dulceaţă, iubirea de argint şi iubirea de mărire patimi cumplite
sunt ale sufletului, iar curvia, averea cea cu prisosinţă şi strâmbătatea
lucrare păcătoasă este a trupului. Poftirea, mânia şi mândria sunt patimi ale
sufletului peste firea puterilor lui mişcându-se, iar prea-curvia, uciderea şi
furtul, sau altceva dacă cu trupul se săvârşeşte, lucrare păcătoasă şi
cumplită este a trupului.
38. Trei sunt mai născătoare şi tuturor patimilor începătoare, şi trei
întrarmări se află asupra lor, şi trei sunt care pre acestea le biruiesc şi jos le
pun: cei noi începători, cei de mijloc şi cei desăvârşiţi; pre iubirea de
dulceaţă, pre iubirea de argint şi pre iubirea de slavă, pre şarpele cel cu trei
capete.
39. Nu una şi aceeaşi nevoinţă este celor trei asupra celor trei începători
şi puteri ale duhului celui stăpânitor, ci una întru un fel şi alta întru alt fel,
dând război fieştecarele dintru aceşti începători asupra fieştecăruia celor ce
stă împotriva războiului lor şi se întrarmează cu cea dreaptă mânie, adecă
după fire.
40. Carele din nou acum către nevoinţa bunei cinstiri s-a gătit către
întrarmarea patimilor, asupra duhului iubirii de dulceaţă tot războiul său îl
primeşte şi cu putere prin toată reaua pătimire asupra lui se ostăşeşte:
trupul adecă cu nemâncarea subţiindu-l, cu cele de jos culcări, cu
privegherile şi cu rugăciunile cele de toată noaptea; iar pre suflet
sfărâmându-l cu pomenirile iadului şi cu pomenirea morţii; iar inima
curăţindu-o de spurcăciunea cea din însoţire şi din împreună-alcătuire, cu
lacrimile pocăinţei.

1388
 41. Cel ce a schimbat începătura spre suirea cea din mijloc şi sudorile
cele făcute asupra duhului celui iubitor de dulceaţă le-a şters cu buretele
nepătimirii celei dintâi, şi nouă descoperire ochilor săi i s-a făcut şi a
început a vedea firile celor ce sunt, asupra duhului necredincios al iubirii
de argint armele credinţei să ia: mintea sa adecă înălţând-o cu învăţătura
Dumnezeieştilor lucruri, iar cuvântul atingându-se de cuvintele făpturilor
şi firile lor tâlcuindu-le să se lumineze; iar pre suflet ridicându-l cu
credinţa de la cele ce sunt văzute la înălţimea celor nevăzute şi crezându-l
pre Acela, adecă pre Dumnezeu, a fi purtător de grijă, Carele toate le-a
adus dintru nefiinţă întru fiinţă şi tot pre acesta, pre suflet, făcându-l întru
nădejdile vieţii celei întru Dumnezeu.
42. Cel ce a trecut pre cea mijlocie prin vedere şi prin nepătimire şi toată
înşelarea simţirii celei lumeşti a trecut-o cu vederea şi nou cu cuvântul
cunoştinţei şi cu ipostatnica înţelepciune a lui Dumnezeu întru întunericul
Cuvântării de Dumnezeu a intrat, asupra duhului iubirii de mărire să ia
armele cu puterea smeritei cugetări: pre suflet adecă cu sfinţitele
descoperiri umilindu-l şi lacrimi fără de durere a vărsa făcându-l; iar
înţelegerea lui surpând-o cu pomenirea neputinţei omeneşti şi înălţând-o
pre aceea prin înţelegerea cunoştinţei lui Dumnezeu.
43. Cu post adecă şi cu privegheri şi cu rugăciuni şi cu culcarea pre jos
şi cu ostenelile cele trupeşti şi cu tăierea voilor întru smerenia sufletului
nelucrător punem pre duhul iubirii de dulceaţă; iar de-l vom apuca pre el
cu lacrimile pocăinţei şi către temniţa înfrânării îl vom duce, nemişcat şi
nelucrător îl săvârşim, întru întrarmarea celor sârguitori şi nevoitori stând
de aceea.
44. „Cu armele credinţei şi cu sabia cea duhovnicească, care este graiul
lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 17), pre duhul iubirii de argint biruindu-l îl
junghiem, care acum către vederea celor ce sunt, cu cele văzute ne-am
făcut, cu cuvântul înţelegerii, şi întru împărăţia dragostei cu multă bogată
vistierie, cu nădejdea cea către Dumnezeu vom odihni înlăuntru.

1389
 45. Prin aripile nepătimirii şi ale smeritei cugetări, pre văzduhul
cuvântării de Dumnezeu celei de taină purtându-ne şi întru adâncul cel de
sus al cunoştinţei tainelor lui Dumnezeu cu Duhul cel Dumnezeiesc
intrând, cu fulgerile Dumnezeieştilor dogme şi ale înţelegerilor pre duhul
iubirii de mărire îl ardem; şi cu ploile lacrimilor şi cu râurile umilinţei,
întru sfârşitul lucrurilor celor omeneşti căutând, pre cele trei pâlcuri de
draci le înecăm: părerea, mărirea deşartă şi mândria, cele ce ne luptă pre
noi.
46. Cela ce pre „pofta cea trupească şi pofta ochilor şi mândria vieţii” (1
Ioan 2, 16), nedreptăţile cele lumeşti pentru ale cărora prietenie vrăjmaşi
ne facem lui Dumnezeu, de la suflet le-a urât şi de acestea s-a lepădat, „lui
lumea s-a răstignit şi el lumii”; stricând vrajba cea prin mijlocul lui
Dumnezeu şi a sufletului cu trupul său, făcând pace întru amândoi. Pentru
că cel ce asupra acestora s-a omorât întru dezbrăcarea înţelegerii celei
trupeşti a împăcat pre sine cu Dumnezeu, ucigând vrajba cea lumească
întru omorârea dulceţilor, cu viaţa cea răstignită lumii şi cu Iisus iubirea a
sărutat. Deci nu este de aceea unul ca acesta vrăjmaş, ca prietenul lumii, ci
al lui Dumnezeu prieten se face, ca cel răstignit lumii, şi poate să zică:
„Mie lumea s-a răstignit şi eu lumii” (Galateni 6, 14).
47. Cea de tot părăsire a celor ce se nevoiesc pentru acestea a se face s-a
obişnuit: pentru mărirea deşartă, pentru osândirea aproapelui şi pentru
înălţarea cea întru bunătăţi. Deci dacă cineva dintru acestea va socoti că s-
au apropiat în sufletele nevoitorilor, va mijloci a acestora lăsare de la
Dumnezeu şi nu vor scăpa de aceeaşi dreaptă judecată ce este pentru
cădere, până când adecă nu vor alerga din cele mai dinainte întru înălţimea
smeritei cugetări.
48. Că nu a nu se curăţi de înţelegerile cele pătimaşe aceasta este numai
necurăţia inimii şi spurcăciunea sufletului, ci şi a se înălţa întru mulţimea
îndreptărilor şi pentru faptele cele bune a se trufi şi mare pre sine a se
părea întru înţelepciunea şi cunoştinţa lui Dumnezeu şi a ocărî pre fraţii cei
leneşi şi nebăgători de seamă. Şi aceasta arătat este din pilda cea despre
Vameş şi Fariseu (Luca 18, 10).
1390
 49. Să nu ţi se pară a lua slăbire de patimi şi a scăpa de spurcăciunea
gândurilor celor ce se fac de acolo, purtând încă înaltă înţelegere şi înălţare
pentru faptele cele bune. Că nu vei vedea curtea păcii întru bunătatea
gândurilor, nici în Biserica dragostei vei intra cu bucurie întru toată
mângâierea şi liniştea inimii, până când eşti nădăjduindu-te spre tine şi
spre faptele tale.
50. Măcar şi spre bună înfrumuseţare a trupului pătimeşte sufletul tău cu
pătimire şi de gândurile cele ce se nasc de acolo chinuit este, să nu
socoteşti a fi aceasta pricina tulburării şi a mişcării celei pătimaşe, ci
ascunsă înlăuntru în suflet să înţelegi a fi pricina, ca un magnet oarecare
trăgând către sine, cu puterea deprinderii celei pătimaşe şi a obiceiului
celui viclean, vătămarea cea de la feţe, precum acela pre fier. De vreme ce
toate zidirile lui Dumnezeu sunt foarte bune, după al Său cuvânt (Facerea
1, 31), şi nici vreun cuvânt de ocară au făpturile lui Dumnezeu.
51. Precum cei ce trec marea şi varsă, nu din pricina mării pătimesc
aceasta, ci din pricinile cele mai înainte păzite în firea putredelor umezelii,
aşa şi sufletul nu din pricina feţelor, ci din pricina deprinderii răului, care
este încă înlăuntru, şi rabdă întru sine împătimitoare clătire şi tulburare.
52. După cel dinlăuntru aşezământ al sufletului, împreună a se schimba
s-au deprins şi singură firea lucrurilor. Deci când după fire stau simţirile lui
cele cugetătoare şi mintea de cuvintele făpturilor ce s-au făcut cu
nerătăcire călătoreşte, având pre cuvânt cel ce luminează firile şi mişcările
lor, atunci după fire se arată lui şi lucrurile, şi feţele, şi toată firea lucrurilor
celor materialnice, neavând pricină ascunsă de oarecare vătămare. Iar când
peste fire se fac, puterile lui gâlcevindu-se, afară de fire şi acestea se văd
lui, nu pentru cea firească bunătate a lor, spre rânduiala Făcătorului de
neam ridicându-le, ci pentru obiceiul lui cel mai pătimaş, întru adâncul
pierzării pogorându-l.
53. Dacă ai căzut, lăsat fiind cu căderea cea trupească sau cu limba sau
cu gândul, cea cu durere şi aspră trăgând viaţă, să nu ţi se arate ţie aceasta
străină şi prea slăvită. Pentru că a ta este căderea şi dintru a ta pricină. Că

1391
de nu ai fi socotit însuţi de sine înalt oareşicare nou şi plin de trufie,
precum nu era cu cuviinţă, sau nu te-ai fi înălţat asupra altuia cu
înţelegerea cea cu mândrie, sau pe cineva nu ai fi osândit, fiind întru
neputinţa firii omeneşti, nu ai fi fost părăsit cu judecata cea dreaptă a lui
Dumnezeu, spre a-ţi cunoaşte neputinţa ta. Şi ai cunoscut-o, ca de aici
înainte să te deprinzi a nu osândi şi „a nu înţelege mai mult decât se cuvine
a înţelege” (Romani 12, 3), nici asupra cuiva a te înălţa.
54. Ai căzut întru adâncul răutăţilor? Nicidecum nu te deznădăjdui de
strigare, măcar de ai fi căzut şi întru adâncimea cea mai de pe urmă a
răutăţilor iadului. Că dacă cu faptele cele lucrătoare mai înainte păzite ai
temelia bunei-cinstiri fierbinte, măcar deşi cădere a pătimit această casă
zidită de tine cu multe pietre ale faptelor bune până şi la pământ de relele
cele cumplite, însă nu va uita Dumnezeu vechile tale osteneli şi nevoinţe,
având inimă înfrântă pentru căderile tale. Că Cel ce pomeneşte zilele cele
vechi şi a ta strigătoare cădere cu suspinuri înaintea Lui, venind, căutând
va căuta curând asupra ta, „cel ce tremuri de cuvintele Lui” (Isaia 66, 2). Şi
Se va atinge nevăzut de ochii mâhnitei inimii tale şi pre cea mai înainte
aşezată de tine temelie a faptelor bune cu osteneli va pune şi va da tărie
mai bună şi mai desăvârşită ca cea dintâi, prin căldura arzătorului Duh, ca
iarăşi să agoniseşti cele surpate de zavistia vicleanului şi cu răbdarea
faptelor celor bune să ridici, în Duhul smereniei, casă mai luminată decât
cea dintâi, după cea scrisă: „Întru odihna Mea voi odihni” (Psalmul 131,
14).
55. Toate cele ce ni se întâmplă nouă de necinstire, măcar de la oameni,
măcar de la draci, cu judecata lui Dumnezeu cea dreaptă după iconomie se
întâmplă, spre smerenia umflării celei deşarte a sufletului nostru. Că
scopul purtării de grijă a lui Dumnezeu, Ocârmuitorul vieţii noastre, este
ca să fim noi pururea smeriţi şi să nu cugetăm mai mult decât ni se cuvine
a înţelege (Romani 12, 3), ci să înţelegem ca întreg să înţelegem. Nici să
socotim ceva mai mare de sine, ci către Dânsul să căutăm şi să ne
asemănăm, după cât este cu putinţă, fericitei smerenii Lui. Pentru că „era
blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi unii ca aceştia ne doreşte pre
1392
noi a fi, Cel ce a răbdat pentru noi moartea cea nedreaptă şi fără de cinste.
Că nimic alt nu este Aceluia mai cu drag şi mai de aproape întru adevăr,
întru toată fapta cea bună, decât ceea ce poate şi din gunoiul patimilor să
înalţe, ca: blândeţea, smerenia şi dragostea cea către aproapele. Iar acestea
nefiind întru noi care lucrăm bunătăţile, toată lucrarea noastră este deşartă
şi toată osteneala pustniciei fără de folos şi neprimită.
56. Celor ce se povăţuiesc în viaţa cea cu fapte bune, frica muncilor
ajutorează spre lucrarea poruncilor şi depărtarea de răutăţi. Iar celor ce
sporesc cu faptele bune întru vederea slavei lui Dumnezeu, altă frică
asemenea urmează, foarte înfricoşându-i pre dânşii din dragostea cea
firească, care şi ajutorează acestora întru petrecerea neclătită a sta întru
dragostea lui Dumnezeu, temându-se de această înfricoşată cădere. Acelora
ce cad adecă, celor ce sunt în mâna scoposului pocăinţei, frica dintâi le
urmează cu nădejdi bune iarăşi după ce se scoală. Iar acestora, celor ce au
greşit din zavistia luptătorului, căzând din înălţimea vederilor lui
Dumnezeu, nu îndată frica a doua urmează, ci întuneric pipăit primesc
aceştia, care este plin de scârbe şi de boli şi de amărăciune cu frica
muncilor cea dintâi. Şi „dacă nu Domnul Savaot ar fi scurtat zilele acelea”
(Marcu 13, 20), a nesuferitei dureri aceleia, nu s-ar fi mântuit tot cel ce
cade de acolo.
57. Când sufletul va lua slăbire de tulburarea cea poftitoare a gândurilor
celor pătimaşe şi para cea chinuitoare a trupului se va veşteji, să-ţi fie ţie
atunci ştiut a fi venirea Sfântului Duh întru noi, vestind lăsarea celor mai
înainte greşite şi dăruindu-ne nouă nepătimirea. Iar până când ceva din
mirosul lor prin deasă tulburare simţi şi cele de sub pântece ale trupului se
aprind, departe de aceasta să înţelegi buna mirosire a Sfântului Duh şi pe
tot ţinut vei fi sub legăturile cele nedeslegate ale patimilor şi ale simţirilor.
58. „Văzut-am sub soare”, zice preaînţeleptul, „pre om căruia i se pare
întru sine că este înţelept” (Pilde 26, 12), pre carele l-am văzut şi eu sub
viaţa omenească nădăjduind spre lucrurile sale şi mari înţelegând pentru
„înţelepciunea cea omenească, pământească şi sufletească” (Iacov 3, 15).
Şi pentru aceasta nu numai asupra celor mai proşti se înălţa, ci şi de cel ce
1393
s-a făcut întru odihna cea dumnezeiască, învăţătorii lui Hristos, îşi râdea,
dimpreună şi joc îşi bătea pentru chipul cel prost al vorbelor lor, şi pentru
că n-au voit a urma alegerilor de cuvinte cele înfrumuseţate ale înţelegerii
filosofilor celor din afară, nici prin punerea bunei rânduieli a lor au
meşteşugit întru scrierea învăţăturii lor. Căruia, ca celui ce nu ştie că de la
Dumnezeu nu înfrumuseţarea cuvintelor, nici buna glăsuire a graiurilor, ci
însemnarea cea bună a înţelegerilor este mai înainte cinstită şi mai iubită,
pre această pildă voi zice: „Că mai bun este câinele cel viu decât leul cel
mort” (Eclesiastul 9, 4) şi „mai bun pruncul cel sărac şi înţelept decât
împăratul bătrân şi fără minte, care nu ştie a purta grijă de aceea”
(Eclesiastul 4, 13).
59. Cumplită şi nu lesne biruită este patima hulei, şi are pricină de la
cugetul cel mândru al Satanei. Care şi pre toţi adecă cei ce vieţuiesc după
Dumnezeu în fapte bune îi tulbură, şi mai mult pre cei ce sporesc întru
rugăciune şi întru vederea lucrurilor celor dumnezeieşti. Pentru aceasta
avem datorie cu toată păzirea a străjui simţirile şi bine a ne cucernici de
toate tainele cele înfricoşate ale lui Dumnezeu, şi de cele sfinţite închipuiri
şi de cuvinte, şi a lua aminte de intrarea acestui duh. Fiindcă şade pe lângă
noi cel ce ne rugăm şi cântăm; şi este când izbucneşte, neluând noi aminte,
cu buzele noastre blestemuri asupra noastră şi hule necuviincioase asupra
lui Dumnezeu Celui Preaînalt, la stihurile Psalmilor şi la cuvintele
rugăciunii aducând acestea. Ci să se întoarcă asupra lui cuvântul lui
Hristos, când ceva de acest fel va aduce în buze sau va semăna în cugetele
noastre. Şi „Mergi înapoia Mea, Satano” (Matei 4, 10) să zicem către
dânsul, plinule de toată împuţiciunea şi vinovat a focului celui veşnic: hula
ta asupra capului tău. Şi îndată către alt oarecare lucru dumnezeiesc sau
omenesc care este acum, mintea pentru robire să o îndeletnicim, sau cu
lacrimi spre cer pre aceasta către Dumnezeu să o înălţăm. Şi aşa,
Dumnezeu ajutând, ne vom izbăvi de greutatea hulei.
60. Făcătoare de putreziciune este patima mâhniciunii, şi în suflet şi în
trup, şi de singurele creieri atingându-se. Că cele ce sunt în lumea aceasta,
a oamenilor celor ce se ating de cele vremelnice, multora prin aceea şi de
1394
moarte se fac pricinuitoare. Iar scârba cea după Dumnezeu, mântuitoare
împreună şi folositoare este; răbdare în ispite, în boli şi în necazuri
lucrează; izvorul umilinţei lărgindu-l celui ce se nevoeşte şi însetează de
dreptatea lui Dumnezeu, şi hrăneşte inima sa cu lacrimile, ca să se
împlinească asupra aceluia cuvintele lui David: „Hrăni-ne-vei pe noi cu
pâine de lacrimi şi ne vei adăpa pe noi cu lacrimi întru măsură” (Psalmul
79, 6), cu vinul umilinţei.
61. Sfărâmate fiind părţile sufletului din lucrarea celor rele, scârba cea
după Dumnezeu foarte le zideşte pe ele şi întru cea după fire le cheamă. Că
atâta iama patimilor şi norii păcatelor le subţiază de la văzduhul cel
înţelegător al sufletului şi le goneşte cu lacrimile, cât îndată senin se face
întru gândurile minţii noastre, şi linişte în marea cugetului, şi veselie întru
inimile noastre, şi schimbare întru arătarea feţei noastre. Pe care cel ce
vede bine, precum de chipuri aşa şi de aşezămintele lor odihnindu-se, aşa
după David strigă: „Aceasta este schimbarea Dreptei Celui Preaînalt”
(Psalmul 76, 10).
62. Nu primi gândurile cele semănate din părere asupra aproapelui; că
acelea sunt mincinoase şi păgubitoare şi cu totul înşelătoare. Cunoaşte că
cu scopul acesta se ispitesc vrăjmaşii a arunca în groapa pierzării sufletele
care fac înainte sporire întru faptele cele bune. Că întru altfel întru adâncul
osândirii şi în păcatul lucrător din cel ce se nevoiesc a-l arunca nu pot,
dacă nu-l vor face pe acela a primi păreri viclene de la cele din afară
aşezări şi năravuri ale aproapelui. Aşa făcându-l pe acela sub judecata şi
căderea aproapelui, va ajunge a se judeca cu lumea, după cuvântul cel
cuvios: „Că de ne-am fi judecat pe înşine, zice Scriptura, nu ne-am fi
osândit; iar judecându-ne, de la Domnul ne certăm, ca nu cu lumea să ne
osândim” (1 Corinteni 11, 31–32).
63. Când din lene vom da loc dracilor a grăi întru urechea noastră
smincirile cele asupra fraţilor noştri, fără de păzire fiind despre mişcarea
ochilor, atunci la osândire ne aduc de la dânşii, şi este când şi pe cei
desăvârşiţi cu fapta bună. Că dacă cel ce cu bucurie caută zâmbind cu faţa
şi bine apropiat tuturor întru vorbă, ţie ţi se pare a fi împreună alcătuit cu
1395
pofte şi cu patimi, atunci să-ţi fie ţie şi tot cel ce cu mâhnire şi trândav
caută, că suflă cu iuţime şi este plin de mândrie. Ci ni se cuvine a lua
aminte la deosebirile cele omeneşti, că nu este adevărată judecată pentru
unele ca acestea. Că sunt întru el în adevăr multe felurile firilor şi ale
obiceiurilor şi ale aşezămintelor trupeşti. Care numai la unii ca aceştia, sub
vedere şi sub judecată cea adevărată sunt cu cuviinţă, care curat au câştigat
ochiul cel înţelegător al sufletului prin multă umilinţă şi sălăşluitor au
lumina cea fără de măsură întru viaţa cea întru Dumnezeu. Cărora „a şti li
s-au dat tainele împărăţiei lui Dumnezeu” (Matei 13, 11).
64. Făcându-ne singuri lucrători ai faptelor celor rele ale trupului, care
sunt împotriva firii, dorinţei poftei şi cumplirii sufletului slujim: trupul
spurcând cu relele curgeri ale păcatului, iar sufletul întunecându-l cu
amărăciunea cumplirii şi înstrăinându-l de Fiul lui Dumnezeu. Se cuvine
dar curgerea spurcăciunii celei de la trup cu pâraiele lacrimilor a o curăţi.
Că dacă dulceaţa prin curgere firească a spurcat trupul, această boală a
scârbei iarăşi prin curgerea lacrimilor celor fireşti se curăţă. Iar întunericul
sufletului, cel din amărăciunea cumplirii, cu lumina umilinţei şi cu
dulceaţa dragostei, care sunt după Dumnezeu, a-l alunga şi a nu primi
iarăşi pe acela de la carele mai întâi prin acestea ne-am înstrăinat.
65. Precum spurcăciunea cea din dulceaţă pofta Satanei are, care a mers
mai înainte spre împlinirea răului, aşa şi curăţia din necazul cel cu durere
are căldura inimii, care merge mai înainte spre împlinirea plângerii şi a
lacrimilor. Şi această iconomie este a bunătăţii lui Dumnezeu cea către noi,
ca cu ostenelile cele cu dureri, ostenelile dulceţilor şi cu curgerea
lacrimilor curgerea cea cu ruşine a trupului să o biruim şi să o curăţim. Iar
chipurile cele rele din minte, pe chipurile cele fără de chip fără de veste de
la suflet să le facem, şi mai luminos pe acela cu frumuseţea cea firească să-
l arătăm.
66. În ce chip cel ce curveşte, de duhul cel viclean fiind lucrat, culege
roadă din dulceaţa cea trupească, şi sfârşitul celor rele aceluia este
spurcăciunea, aşa şi cel ce din Duhul cel Sfânt de sus se lucrează culege

1396
roadă bucuria sufletului, şi sfârşitul celor bune este lui curăţia cea din
lacrimi şi a doua naştere şi unirea cea cu Dumnezeu şi împreunarea.
67. Două sunt curgerile cele fireşti cele ce sunt întru noi, dintru care au
aceeaşi fiinţă: cea născătoare şi cea a lacrimilor, prin care haina cea
sufletească o spurcăm şi prin care iarăşi nevoie este a spăla spurcăciunea
cea din fiinţă prin lacrimi, care dintru aceeaşi fiinţă se mişcă. Că întru
altfel spurcăciunea cea din fire cu neputinţă este a o curăţi.
68. Toată aşezarea sufletului celui greşit şi mişcat cu năravurile răutăţii
întru o scurtă dulceaţă pierde osteneala. Şi tot sufletul curăţit de răul obicei
şi aşezare, întru depărtată întindere a ostenelilor dulceaţă veselitoare. Şi
minune! Cum dulceaţă pe dulceaţă micşorează şi cea născută din dulceaţă
alinează boala?
69. Uneori adecă amărăciune şi durere se adaugă simţirii celei
gânditoare a inimii din curgerea lacrimilor, iar alteori bucurie şi veselie.
Când adecă ne curăţim prin pocăinţă de rugina şi spurcăciunea păcatelor,
cu căldura focului celui dumnezeiesc aprinzându-ne şi precum ar fi cu
maiuri grele gândul bătându-l prin suspinurile inimii cele ce dintru adânc
se înalţă, atunci amărăciuni şi dureri gânditor şi simţitor simţim. Iar când
cu unele ca acestea lacrimi, de ajuns curăţindu-ne, vom veni întru
slobozirea patimilor, atunci de la Duhul cel dumnezeiesc mângâindu-ne, ca
cei ce am câştigat inimă lină şi curată, de nespusă îndulcire şi de dulceaţă
ne umplem de la cele făcătoare de bucurie lacrimi ale umilinţei.
70. Altele sunt lacrimile cele din pocăinţă, şi altele cele vărsate de
Dumnezeiasca umilinţă. Pentru că acelea adecă, ca un pârâu, înecând şi
stricând toate tăriile păcatului; iar acestea, ca norul asupra holdelor vin în
suflet, şi ca roua pe fân, spicul cunoştinţei crescându-l şi rodindu-l, şi mult
revărsat purtător de rouă arătându-l.
71. Că nu ceea ce este lacrimă, aceasta este şi umilinţă; ci multă oarecare
este între lacrimi şi umilinţă. Că acelea din multa obişnuinţă a pocăinţei şi
din pomenirea celor vechi sfărâmări ale sufletului vin, ca de la foc şi de la
apa cea caldă, spre curăţirea inimii. Iar aceasta de sus se pogoară de la roua
1397
cea dumnezeiască a Duhului, spre mângâierea şi răcorirea sufletului, celui
ce din nou întru adâncul smeritei cugetări cu căldură a intrat şi se
îndulceşte de vederea luminii celei neatinse. Şi aşa către Dumnezeu, după
David, strigă întru bucurie: „Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe
noi întru odihnă” (Psalmul 65, 11).
72. Am auzit pe cel ce zice că cu neputinţă este întru deprinderea
faptelor bune a veni fără depărtare depărtată şi fugirea în pustie; şi m-am
minunat cum a voit întru nehotărâtul loc a alerga. Că dacă deprinderea
faptelor bune este aşezare a puterilor sufletului întru bunul neam cel vechi
şi împreună adunarea celor dintâi fapte bune, în lucrarea care este după
fire, şi acestea din afară aduse întru noi petrec, care sunt cu noi prin
lucrarea celor dumnezeieşti şi înţelegătoare simţiri, prin care şi cu dânsele
după fire ne mişcăm întru împărăţia cerurilor, care înlăuntrul nostru este,
după cuvântul Domnului (Luca 17, 21); atunci de prisos este nouă pustia, a
celor ce intrăm într-însa fără pocăinţă şi fără toată păzirea poruncilor lui
Dumnezeu. Că şi în tot locul stăpânirea Lui poate a fi, după dumnezeiescul
David: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul, zice, în tot locul
stăpânirii Lui” (Psalmul 102, 22).
73. Cine în mijlocul împărăteştii oştiri, sub voievozi şi rânduitori, apărat
şi numărat fiind, n-a putut în lupta cu protivnicii îndrăzneală şi bărbăţie a
arăta şi nici pe unul dintre aceştia a-l birui, cum singur va putea a se lupta
şi în mijlocul întunericului de vrăjmaşi faptă voievozească va arăta,
neiscusindu-se în luptă? Dacă aceasta cu neputinţă este întru cele omeneşti,
cu mult mai vârtos întru cele dumnezeieşti. Cine fugind în pustie de
năpădirile dracilor şi de năvălirile patimilor celor neştiute arătat le va
cunoaşte? Ori năpădire va face asupra acelora, neînvăţându-se mai întâi
bine tăierea voii în mijlocul fraţilor, sub iscusit povăţuitor întru asemenea
lupte nevăzute cu adevărat şi gânditoare? Dacă aceasta este cu neputinţă,
deci mai cu neputinţă este ca pe aceia aşa să-i biruiască şi pe alţii să-i
înveţe a birui pe nevăzuţii vrăjmaşi.
74. Aruncă de la sine imputarea nebăgării de seamă şi ocara negrijirii
poruncilor lui Dumnezeu. Leapădă iubirea de sine şi cu necruţare te
1398
porneşte asupra trupului. Caută îndreptările Domnului şi mărturiile Lui.
Treci cu vederea mărirea şi necinstea. Urăşte poftele cele dulci ale
trupului. Fugi de săturare, cu care se aprind cele de sub pântece. Sărută
sărăcia şi reaua pătimire. Stai asupra patimilor. Întoarce simţirile tale către
cele sufleteşti dinlăuntru. Priveşte înlăuntru către lucrarea celui mai bun.
Asurzeşte-te de lucrurile cele omeneşti. Cheltuieşte toată puterea ta întru
lucrarea poruncilor. Plângi, jos te culcă, posteşte, rău pătimeşte, linişteşte-
te; în sfârşit, să înţelegi nu cele pentru tine, ci pe tine însuţi. Fii mai presus
de cele văzute ale smereniei. Întinde ochiul minţii tale spre vederea lui
Dumnezeu şi vezi dulceaţa Domnului din frumuseţea zidirilor. Şi de acolo
pogorându-te, spune fraţilor tăi cele ale vieţii celei veşnice şi tainele
împărăţiei lui Dumnezeu. Şi acesta este lucrul fugirii de oameni şi sfârşitul
petrecerii în pustie.
75. Dacă voieşti a vedea bunătăţile care a gătit Dumnezeu celor ce Îl
iubesc pe Dânsul (1 Cor. 2, 9), fii în pustia lepădării voii tale şi fugi de
lume. Şi de care de acestea? De pofta ochilor şi a trupului, de mândria
gândurilor şi de înşelarea celor văzute (1 Ioan 2, 16). Că de această lume
dacă vei fugi, vei „vedea lumina dimineţii răsărind ţie” (Isaia 58, 8), a
vieţii celei dumnezeieşti şi hainele sufletului tău. Şi grăiesc: lacrimile
degrab vor răsări şi te vei schimba cu „schimbarea Dreptei Celui dintru
înălţime” (Psalmul 76, 10). Şi de atunci rana patimilor „nu se va mai
apropia către trupul tău” (Psalmul 90, 10). Şi aşa, prin mijlocul lumii şi al
noroadelor petrecând, vei fi ca în pustie petrecând şi nevăzând pe om. Iar
dacă nu de acestea aşa fugi de lume, nimic ţie din singura fugire de lumea
cea văzută, spre a săvârşi bunătăţile şi spre împreunarea cu Dumnezeu, se
va adăuga.
76. Aceea a fi călugăr nu este a fi afară de oameni şi de lume, ci aceea a
lăsa pe sine şi afară de voile sale a fi şi a se duce în pustia patimilor. Că
măcar deşi s-a zis către Marele acela: „Fugi de oameni şi te vei mântui”, ci
cu acest scopos s-a zis. De vreme ce şi după ce a fugit el, prin mijlocul
oamenilor se sălăşluia şi în lume era umblând şi cu ucenici vieţuia. Ci
fugirea cea gânditoare dintru cea simţitoare cu sârguire a fugit şi nimic nu
1399
se vătăma din împreunarea oamenilor. Şi acestea şi altul oarecare din cei
mari, de la adunare ieşind, „Fugiţi, fraţilor”, striga cu gura arătând, fiind
întrebat de pricină.
77. Decât împreună-viaţa cea din chinovie, mai grea este cea de la
singurătate. Pentru că cea de nevoie, deci, care este viaţa cea împreună,
martor este Sfântul Cuvânt al Domnului Iisus şi Dumnezeu: „Unde vor fi
doi sau trei adunaţi, zice, întru Numele Meu, acolo şi Eu sunt în mijlocul
lor” (Matei 18, 20). Iar pentru primejdia cea de la singurătate, Solomon
zice: „Vai celui singur, că atunci când va cădea nu este cine să-l scoale pe
el” (Eclesiastul 4, 10). Pentru că cel ce în dragoste şi în singură-gândire
cântă lui Dumnezeu, şi David îl fericeşte, zicând: „Fericit este norodul care
a cunoscut strigarea” (Psalmul 88, 15), şi pe cea împreună-viaţă o laudă,
zicând: „Iată ce este bun şi ce este frumos, fără numai a locui fraţii
împreună” (Psalmul 132, 1). Şi pentru ucenicii Domnului, că era întru
dânşii un suflet şi o inimă (Faptele Apostolilor 4, 32). Dar cea către noi a
lui Dumnezeu venire nu în pustie a fost, ci în locurile cele locuite şi în
mijlocul oamenilor păcătoşi. Nevoie deci este singură-gândirea a fi
împreună-viaţa, iar singurătatea este alunecătoare şi primejdioasă.
78. „Nevoie este a veni smintelile, zice Domnul, dar vai aceluia prin care
vine sminteala” (Matei 18, 7). Cel ce a pierdut evlavia şi cu negrijire şi
fără frica lui Dumnezeu petrece în mijlocul adunării fraţilor, multora din
cei proşti le dă sminteală. A aceluia adecă lucrurile şi chipurile şi relele
năravuri; iar acelora, cuvinte şi vorbe putrede, şi deci strică sufletele şi
năravurile cele bune.
79. Cel ce păzeşte poruncile lui Dumnezeu nu piatră de sminteală se face
oamenilor, pentru că nici este sminteală întru el. Că zice: „Pace multă este
celor ce iubesc legea Ta şi nu este lor sminteală” (Psalmul 118, 165). Ci
lumină şi sare şi viaţă, după cuvântul Domnului: „Voi sunteţi lumina lumii
şi sarea pământului” (Matei 5, 13–14). Lumină deci, cu viaţa cea
îmbunătăţită şi cu cuvânt luminat şi cu cuget înţelept. Iar sare, că mult este
întru cunoştinţa duhovnicească şi puternic întru înţelepciunea lui
Dumnezeu. Iar viaţă, că cu graiurile cuvintelor sale vii făcând pe cei
1400
omorâţi de patimi, pe aceştia îi scoală din iadul necunoştinţei; şi cu lumina
dreptăţii sale, strălucind înaintea oamenilor prin lucruri şi luminându-i pe
ei. Cu dulceaţa şi cu amărăciunea cuvintelor sale, ridicându-i pe aceştia din
slăbănogire şi izbăvindu-i din putreziciunea patimilor; iar cu viaţa
cuvintelor sale, viaţă dând sufletelor celor omorâte de păcat.
80. Patima slavei deşarte cu trei ghimpi este: slava deşartă, părerea şi
mândria, de la draci înfierbântate şi călite. Iar celor ce „s-au sălăşluit întru
acoperământul Dumnezeului ceresc” (Psalmul 90, 1), văzute se fac şi
ghimpurile ei se sfărâmă, zburând acestea prin smerita cugetare şi
odihnindu-se înlăuntru, în livada vieţii.
81. Când necuratul şi cel cu multe meşteşugiri drac al măriri deşarte,
asupreală îţi va aduce ţie celui ce faci înainte sporire în fapta cea bună şi
vrăjind ţie înălţările scaunelor, cu scornirea gândurilor aducerea-aminte
ridicându-o şi suind lucrarea ta ca pe ceea ce mai presus zace decât a
celorlalţi şi pe suflet îl supune, opreşte-l pe el cu mintea, nu-l lăsa a fugi,
dacă ai luat de sus putere a face aşa. Şi prinzându-l pe el, mergi cu cugetul
ca să-ţi pară spre ce este cu plăcere vreun rău făcut de tine. Şi pe acesta
descoperindu-l înaintea feţei aceluia, zi către dânsul: Oare cel ce lucrează
unele ca acestea este vrednic a se sui spre una ca aceasta a sporirii înainte?
Şi îndestulat ţi se pare a povăţui sufletele şi a aduce pe cei mântuiţi la
Hristos? Tu dar să zici şi eu să tac. Şi neavând el ce să-ţi răspundă ţie, ca
fumul de ruşine va fugi şi nu te va mai tulbura cu putere. Iar de nu este
ceva din cele rele făcute întru tine, prin cea mai presus de lume viaţă,
măcar prin porunci şi prin pătimirile ce le-a primit Domnul, atâta te vei
afla pe sine-ţi neîndestulat întru săvârşire, pe cât scăldătoarea apei este
neajunsă către mare. Pentru că dreptatea cea omenească atât este cu
neajungere de dreptatea lui Dumnezeu, pe cât pământul către înălţimea
cerului şi a ţânţarului spre a leului asemănare.
82. Cel ce întru adânc s-a rănit de dragostea lui Dumnezeu, cu
neajungere îi este puterea cea trupească din osârdie. Că nu este săturare
osârdiei acestuia întru ostenelele şi sudorile cele pustniceşti. Ca în chipul
celor ce foarte însetează, nu este ceea ce ar tămădui aprinderea ce zace
1401
într-însul. Ci şi toată ziua şi toată noaptea însetează a se osteni şi de
puterea trupului se biruieşte. Şi mi se pare că cu această patimă mai presus
de fire şi mucenicii lui Hristos cuprinşi fiind nu simţeau muncile şi saţ nu
aveau de acestea împărtăşindu-se, ci singuri pe sine se biruiau, aprinşi fiind
de dragostea lui Dumnezeu şi de-a pururea se vedeau cu neajungere spre
cea aprinsă osârdie a pătimi.
83. Care pe sine, după oarecare chip, se măsoară cu cel ce se nevoiesc,
ori de la fraţii cei petrecători cu dânsul tăinuindu-se, s-a înşelat pe sine şi
străin de la Dumnezeu umblă pe cale. Pentru că unul ca acesta nu s-a
cunoscut pe sine ori s-a abătut de la cele ce îl duc către ceruri; prin care cei
sârguitori, cu înţelegerea cea jos aruncată mergând şi prin care şi mrejele
vrăjmaşului trecându-le, în vârful cel gânditor cu aripile nepătimirii au
intrat şi, înfrumuseţaţi fiind cu măsurată înţelepciune, în luminatele locuri
primăvărează.
84. Cel ce se umflă şi cugetul îl înşală cu părerea, niciodată întru lumina
smereniei va dobândi darurile umilinţei; prin care se dă lumina
înţelepciunii lui Dumnezeu celui sfărâmat cu inima, după cea scrisă: „Întru
lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35, 9). Ci noaptea patimilor îl acoperă
atunci, întru care toate hearele luncii firii omeneşti, ale măriri deşarte,
grăiesc, şi dracul curviei răcnind caută pe cine ar înghiţi (1 Petru 5, 8) şi în
pântecele necunoştinţei a-l trimite.
85. Cel ce trăieşte după om şi este mişcat cu duhul părerii, mare de rele
viaţa aceasta i se face lui: udând partea sufletului lui cea înţelegătoare cu
sarea dulceţilor; şi cu cumplitele valuri ale patimilor cele trei părţi ale lui
bătându-se de la duhurile vicleşugului. Şi cumplita nedumerire mari scârbe
îi întinde, când şi lopeţile lui şi cârma cea sufletească se strică de dulceţile
trupului. Şi cârmaciul, mintea, sub adâncimea păcatului şi în gânditoarea
moarte se face, până când marea răutăţilor se va preface întru adâncul
smereniei şi liniştea va alina valurile ei; şi curgerea lacrimilor va întoarce
în nori sărătura dulceţilor şi întru dulceaţă se va preface, de lumină
văzătoare a umilinţei.

1402
 86. Cel ce întru săturarea poftelor celor trupeşti şi lucrărilor lor a slujit,
întru săturare să apuce şi durerile pustniciei, întru sudorile relei pătimiri.
Că săturarea cu săturare, şi dulceaţa cu durere, şi răsfăţarea cu ostenelele
cele trupeşti se desbat de la tine, şi săturarea veseliei şi a bucuriei întru
odihnă vei afla. Că aşa te vei hrăni şi de bunul miros al curăţiei şi al
sfinţeniei şi de nespusă dulceaţă te vei îndulci, a roadelor celor fără de
moarte ale Duhului. De vreme ce şi doftoriile cele curăţitoare, după
potrivirea spurcăciunii hainelor, ne-am deprins a le pune spre curăţirea lor,
când de spurcăciune întru adânc se vor face netrebnice.
87. Folositoare încă sunt neputinţele celor ce se suie către viaţa cea cu
fapte bune, ajutorându-le acestea topirea şi smerenia înfierbântatului trup.
Acestea lucrează puterea trupului mai neputincioasă, iar înţelegerea cea de
ţărână a sufletului o subţiază, singură tăria lui săvârşindu-o mai tare şi mai
puternică, după dumnezeiescul Apostol: „Când sunt neputincios, zice,
atunci sunt tare” (2 Cor. 12, 10). Iar pe cât acestea acelora le sunt
folositoare, pe atâta vătămătoare sunt celor ce au sporit întru ostenelele
faptelor bune şi acum, simţirea lepădând-o, întru cereştile vederi au intrat.
Că împiedică pe aceştia de la îndeletnicirea celor dumnezeieşti şi vestejesc
cu bolile aşezarea sufletului lor cea cugetătoare, şi cu norul scârbei o
tulbură şi umilinţa o usucă cu uscăciunea durerilor. Pe care Pavel
cunoscând-o, bine a zis stăruind cu legea judecăţii: „Îmi chinuiesc trupul
meu cu ostenelele nevoinţelor şi-l supun robiei, ca nu cumva altora
propovăduind, însumi să mă fac netrebnic” (1 Cor. 9, 27).
88. Dintru rânduiala cea netedă care nu are potrivire, de multe ori se
nasc oarecare boli sârguitorului: sau spre cea de pe urmă nemâncare şi spre
ostenelele faptelor bune, fără de măsură şi fără de socoteală întinzându-se,
sau spre cea de-a pururea mâncare şi săturare abătându-se, care este
luptătoare. Deci de nevoie este înfrânarea celor ce se aduc spre faptele cele
bune şi celor ce peste nevoinţele cele de mijloc au schimbat suirea întru
marginea vederii. Pentru că aceasta este maica sănătăţii şi iubita curăţiei şi
smeritei cugetări bună împreună-vieţuitoare.

1403
 89. După nepătimiri să se înţeleagă a fi şi îndoit a se face, mai ales întru
cei sârguitori. Şi întâi adecă, de la sfârşitul iubirii de înţelepciune cea
lucrătoare, cea dintâi nepătimire se face celor sârguitori, care din nevoinţa
cea legiuită înainte au sporit în multe chipuri prin ostenele, ştiind îndată a
omorî patimile şi pornirile cele trupeşti nelucrătoare a le pune; şi a se
mişca spre cea după fire face puterile cele sufleteşti şi pe minte întru
învăţăturile cele dumnezeieşti cu înţelegere o aşază. Apoi de la începutul
vederii celei fireşti, cea de a doua şi mai desăvârşită cu înţelepciune se
adaugă lor. Care dintru liniştea cea înţelegătoare a gândurilor, înălţându-se
întru aşezarea cea paşnică a minţii, mai văzătoare înainte şi înainte-
privitoare ştie a face pe minte. Mai văzătoare înainte adecă întru lucrurile
cele dumnezeieşti şi întru vederea Celui mai bun şi întru descoperirea
tainelor lui Dumnezeu; iar înainte-privitoare întru lucrurile cele omeneşti,
cele ce departe vin şi vor să fie, întru care unul şi acelaşi Duh lucrător este.
Care adecă ţine şi stăpâneşte după cea dintâi nepătimire şi sloboade după
cea de a doua, întru slobozirea vieţii celei veşnice, precum a zis Pavel
(Rom. 6, 22).
90. Cel ce s-a apropiat de hotarele nepătimirii, drepte vederi făcându-se
şi de Dumnezeu şi de cele ce sunt, din frumuseţea făpturilor, după potriva
curăţeniei lui, către Făcătorul sus alergând, primeşte vărsări de lumină ale
Duhului. Şi bune cugetări având către toţi, pururea gândeşte de toţi cele
bune şi sfinţi şi curaţi îi vede pe toţi. Şi din toate cele dumnezeieşti şi
omeneşti lucruri scoate dreaptă judecată. Şi nu doreşte nimic din cele ce
sunt lucruri ale lumii şi care oamenilor sunt cu sârguire. Şi dezbrăcându-se
mintea de simţirile a toată lumea, către ceruri şi către Dumnezeu sus
aleargă, curată de toată tina şi de toată robia slobodă fiind; şi tot se face
întru cele bune cugetătoare ale lui Dumnezeu într-un Duh şi vede
frumuseţea cea dumnezeiască. Şi cu cea de Dumnezeu cuviincioasă în
lucrurile cele dumnezeieşti, a fericitei măriri a lui Dumnezeu cu dragoste
încape, întru nespusă tăcere şi bucurie, şi simţirile toate schimbându-se; ca
un înger nematerialnic în trup materialnic, cu oamenii vieţuieşte.

1404
 91. În ştiinţă să fie cuvântului că cinci simţiri sunt şi în cele nevoitoare:
privegherea, învăţătura, rugăciunea, înfrânarea şi liniştea. Cel ce a
împreunat simţirile sale, adecă: vederea cu privegherea, auzul cu
învăţătura, mirosul cu rugăciunea, gustul cu înfrânarea şi pipăirea a
înjugat-o cu liniştea, acela curând curăţă mintea sufletului său şi subţiind-o
cu acestea o lucrează nepătimaşă şi văzătoare.
92. Minte fără patimi aceea este care a stăpânit patimile sale şi mai
presus de scârbă şi de bucurie s-a făcut; care nici de aducerile necazurilor
mâhnită se face, nici de cele ale bărbăţiei sufletului se revarsă cu bucurie,
ci aducând sufletul, când se bucură, întru scârbe, iar întru bărbăţie se
înfrânează şi nu se poartă afară de măsură sau afară de ceea ce se cuvine.
93. Asupra celor ce fac înainte sporire întru vedere, multă le este
tulburarea cea drăcească. Pentru că pândesc ziua şi noaptea asupra lor. Şi
prin cei ce sunt cu dânşii cumplite ispite ridică asupra lor; iar prin sine
bufnete fac spre înfricoşare. Şi când dorm, năpădesc asupra lor, zavistuind
odihnei acestora. Şi în multe feluri îi scârbesc pe ei, măcar că nu pot face
strâmbătate celor ce s-au lipit de Dumnezeu. Şi dacă nu ar fi fost îngerul
Domnului Atotţiitorul păzindu-i pe ei, nu ar fi scăpat de bântuielile lor şi
de cursa cea de moarte.
94. Cela ce faci nevoinţă de cea lucrătoare iubire de înţelepciune, faptă
bună, ia aminte cu de-adinsul de bântuielile dracilor celor atotperzători. Că
pe cât pui suire sporind înainte întru cele înalte bunătăţi şi lumina cea
dumnezeiască creşte întru luare-aminte şi la descoperiri vii şi la vederile
cele negrăite prin Duhul, pe atâta ei, văzându-te suindu-te la ceruri,
scrâşnesc cu dinţii şi mrejele cele mult împletite ale răutăţilor pe văzduhul
cel cugetător cu sârguire le întind. Că nu numai dracii cei ai poftei şi ai
iuţimii vor sufla asupra ta, cei iubitori de trup şi în chipul hearelor, ci şi ai
hulei cu amară zavistie se vor scula asupra ta. Şi către acestea, cei ce
zboară prin văzduh, ai începătoriilor şi ai stăpânirilor, după nălucirea cea
goală, în chipuri străine şi înfricoşate închipuiri, pe cât este după dânşii se
vor ridica asupra ta spre a te necăji. Ci întru lucrarea rugăciunii celei din
minte, cu ochiul cel deştept al minţii îndeletnicindu-te şi cu cugetele
1405
vederii celei fireşti întru zidirile lui Dumnezeu învăţându-te, nu te vei teme
de săgeata lor ce zboară ziua. Că nici vor putea să se apropie de trupul tău,
de lumina care este întru tine întunericul gonindu-se şi de focul cel
dumnezeiesc arzându-se.
95. De darul Dumnezeescului Duh foarte se tem viclenele duhuri, şi mai
vârtos atunci când bogaţi ne vor afla curăţiţi cu învăţătura şi cu curata
rugăciune. Că nu îndrăznesc a se apropia de trupurile cele strălucite, ci cu
singurele năluciri şi înfricoşatele tropote, şi cu neştiute glasuri a înfricoşa
şi a tulbura se ispitesc, şi de la lucrările rugăciunii şi ale privegherii a ne
întoarce. Ci şi celor ce pe pământ dorm nu le cruţă, şi foarte zavistuiesc
odihnei ostenelilor lor, şi năpădesc cu oarecare înfiorări, ca somnul de la
ochii lor să fugă, şi prea grea viaţa lor şi plină de boli, cugetând aşa a le-o
face.
96. Duhurile întunericului se par a avea trupuri subţiri, precum cuvântul
din iscusinţă părere dă; ori aceasta nălucind fură simţirea, ori şi întru
aceasta osândite fiind de la cea veche cădere. Dar de vreme ce a se lupta se
pleacă cu sufletul cel nevoitor, când trupul aceluia este plecat spre somn,
încă şi ispită oarecare se pare a fi sufletului, acum fiind mai presus de
smerenia trupului. Ca cumplirea lui şi bărbăţia sufletului, care este spre
aceea, să se arate, care vor să-l împiedece cu cumplire înfricoşată. Însă cel
ce de dragostea de Dumnezeu rănit fiind şi cuprins este sufletul cu faptele
cele cuprinzătoare, nu numai cu dreaptă mânie se împotriveşte, ci şi îi bate
pe ei, dacă au oarecare simţire, precum se pare, cu nemilostivire pe cei
împământeniţi cu căderea de la cea dintâi şi dumnezeiască lumină.
97. Mai înainte de luptă şi de biruinţă, mulţimea dracilor tulbură simţirea
sufletului şi somnul de la gene îl risipeşte. Iar sufletul cel plin de bărbăţie
şi de îndrăzneală de la Sfântul Duh nu se grijăşte de aceste aflări ale lor şi
de amara tulburare; ci cu făcătoarea de viaţă închipuire şi cu chemarea lui
Iisus Dumnezeu şi pe nălucirile lor le strică, şi pe dânşii fugători împreună
cu acelea îi face.

1406
 98. Dacă ai ieşit spre cea lucrătoare iubire de înţelepciune, ca să robeşti
dobânda duhurilor celor luptătoare, caută şi ia aminte de pretutindenea a te
întrarma pe sine cu armele Duhului. Dar ştii ale cui vase a le răpi ai pus de
gând? Ale luptătorilor, adecă, însă ale celor gânditori şi ale celor fără de
trup, tu, care cu trupul încă Împăratului duhurilor şi lui Dumnezeu
ostăşeşti. Să ştii dar că mai amar decât la început se vor ostăşi asupra ta şi
cu multe meşteşugiri vor fi asupra ta, până când sau, înşelându-te, vrând
dobânda să o piardă, împreună cu dânsa şi pe tine rob să te răpească şi cu
multă amărăciune sufletul tău să-l umple; sau cu năpăştile cele rele şi cu
dureri te vor înfăşura pe tine spre bătaia trupului tău şi necăjirea.
99. Nu poate izvorul cel bun ape tulburi şi puturoase a izvorî, cu materie
lumească putând. Nici inima, afară de Împărăţia cea Cerească fiind,
pâraiele vieţii cele dumnezeieşti cândva va izvorî, trimiţând bună
mireasmă a mirului celui gânditor. „Au dintru aceeaşi vână a izvorului,
zice, izvorăşte dulce şi amar? Nu poate spinul să facă măsline, sau
măslinul ghinde” (Iac. 3, 11–12). Aşa nici izvorul unei inimi împreună nu
poate a rodi vicleană şi bună înţelegere. „Omul cel bun din comoara cea
bună a inimii sale scoate cele bune; iar omul cel viclean din comoara cea
vicleană a inimii sale scoate cele rele”, după cuvântul Domnului (Mat. 12,
35).
100. Precum nu este cu putinţă fără de untdelemn şi foc a arde
luminătorul şi a lumina celor ce sunt în casă, aşa şi sufletului cu neputinţă
îi este, fără de Dumnezeescul Duh şi foc, cele dumnezeieşti arătate a le
vesti şi a lumina pe oameni. „Că tot darul cel desăvârşit de sus este
pogorându-se, de la Părintele luminilor”, împărţindu-se tot iubitorului de
Dumnezeu suflet, „la Care nu este, după cuvânt, schimbare sau umbră de
mutare” (Iac. 1, 17).

Suta a doua,
capete fireşti: pentru curăţirea minţii

1407
 1. Începătura dragostei lui Dumnezeu adecă este nebăgarea de seamă a
lucrurilor celor văzute şi omeneşti. Iar mijlocul, curţirea inimii şi a minţii,
dintru care este descoperirea cea cugetătoare a ochilor minţii, şi
cunoaşterea Împărăţiei Cerurilor ce este ascunsă întru noi. Iar sfârşitul este
dorirea cea necuprinsă a darurilor lui Dumnezeu celor mai presus de fire, şi
cea firească poftă a împreunării ei cu Dumnezeu şi a odihnei celei întru
Dânsul.
2. Unde este dragoste înfocată a lui Dumnezeu, şi lucrarea lucrărilor
celor gânditoare, şi împărtăşirea neapropiatei lumini, acolo este pacea
puterilor celor sufleteşti, şi curăţirea minţii, şi sălăşluirea Sfintei Treimi.
„Că cel ce Mă iubeşte, zice, cuvântul Meu va păzi, şi Părintele Meu îl va
iubi pe el, şi către el vom veni, şi lăcaş la dânsul vom face” (Ioan 14, 23).
3. Trei aşezări ale vieţii ştie cuvântul: trupească, sufletească şi
duhovnicească. Dintru acestea, fieştecarele pe a sa sârguire a vieţii o are,
ceea ce în multe feluri este către sine, şi altora neasemănată.
4. Aşezarea vieţii celei trupeşti toată cu totul spre poftele şi îndulcirile
vieţii celei de acum se îndeletniceşte, nimic dintru aşezarea cea sufletească
sau dintru cea duhovnicească având întru sine, sau măcar cu totul vrând a o
câştiga. Iar cea sufletească, prin mijloc oarecum stând a răutăţii şi a
bunătăţii, spre cea a trupului sârguinţă şi sănătate priveşte, şi spre lauda
oamenilor după potrivire. Şi spre ostenelele bunătăţilor lepădându-le, şi de
lucrurile cele trupeşti fugind, nu se grijeşte de răutate sau de bunătate,
pentru pricinele cele protivnice ce sunt întru dânsele: de bunătate adecă
pentru asprimea ei şi împreună osteneala, iar de răutate, ca să nu piardă
lauda cea de la oameni. Iar aşezarea vieţii celei duhovniceşti dintru acestea
adecă nici una, nici voieşte a avea, nici întru amândouă ce sunt aşa de rele
a se îndeletnici; ci toată cu totul slobodă este de aceasta şi de aceea, care,
cu aripile cele aurite ale dragostei şi ale nepătimirii, a zburat cu amândouă,
nici lucrând ceva din cele lepădate, şi fugind de deşertăciunea celor rele.
5. Cei ce vieţuiesc trupeşte şi au pe cea mai mult trupească înţelegere
zăcând întru sine, cu totul trupuri fiind, nu pot să placă lui Dumnezeu; că

1408
întunecaţi sunt cu înţelegerea şi razelor luminii celei dumnezeieşti cu
adevărat nepărtaşi. Fiindcă norii patimilor, cei ce stau deasupra lor, ca nişte
ziduri înalte fiind, care îngrădesc razele cele duhovniceşti, îi fac a fi
neluminaţi. Căci, având simţirile sufletelor lor tâmpite, nu pot a căuta sus
către frumuseţile cele gândite ale lui Dumnezeu şi a vedea lumina vieţii
celei adevărate întru adevăr, şi a fi mai presus de smerenia celor văzute. Ci
ca nişte dobitoceşti, cu simţirea lumii făcându-se, întru lucrurile cele
simţitoare şi omeneşti leagă vrednicia cuvântului. Şi toată nevoinţa către
cele văzute şi stricăcioase o au, unul pe altul pentru acestea luptând. Şi
întru acestea îndeletnicindu-şi şi pironindu-şi sufletele lor, şi greşind de
avere, de mărire şi de dulceaţa cea trupească, pagubă prea mare de unele ca
acestea socotesc. Către care cu cuviinţă este cuvântul acela prorocesc, ca
de la faţa lui Dumnezeu să se grăiască: „Nu are a petrece Duhul Meu în
oamenii aceştia, pentru că sunt trup” (Fac. 6, 3).
6. Cei ce vieţuiesc sufleteşte, şi pentru aceasta se numesc sufleteşti, din
jumătate oarecare fiind şi ca slăbănogiţi sunt cu mădularele, nici a fi
cândva pentru fapta cea bună cu durere şi pentru poruncile lui Dumnezeu a
se sârgui, şi de lucrurile cele oprite fugind pentru slava cea omenească; şi
de iubirea de sine, de hrănitoarea patimilor celor pierzătoare, cuprinşi
fiind, de toată plăcerea şi pentru sănătate, şi pentru îndulcirea trupului se
ţin. Şi toată scârba, şi toată durerea, şi toată reaua pătimire le scutură
pentru fapta bună, încălzind trupul cel luptător mai presus de cum se
cuvine. Şi întru acest fel viaţa şi petrecerea având, împământenează
mintea, cu patimile îngroşând-o, şi neprimitori sunt de cele cugetătoare şi
dumnezeieşti lucruri, prin care sufletul din materie se răpeşte şi tot către
cerurile cele gânditoare se suie. Şi acestea pătimesc, fiind cuprinşi de
duhul cel materialnic, ca cei ce iubesc sufletele lor şi a face voile sale
voiesc. Că, deşerţi fiind de Duhul Sfânt, nepărtaşi sunt şi de darurile Lui.
Drept aceea nici rod dumnezeiesc este a vedea întru dânşii, adecă al
dragostei celei către Dumnezeu şi către cel de aproape; sau bucurie întru
sărăcie şi întru scârbe; sau pacea sufletului; sau credinţa cea cu
aşezământul; sau cea cuprinzătoare înfrânare; încă nici umilinţă, sau

1409
lacrimi, sau smerenie şi milostivire. Ci tot plini sunt de mândrie şi de
trufie. De aici şi a se cufunda întru adâncurile Duhului, de la sine putere nu
au. Că nici este întru dânşii lumina aceea ce povăţuieşte şi deschide mintea
ca să înţeleagă Scripturile. Însă nici rabdă a auzi pe alţii povestind de
acestea. Că, cu cuviinţă, despre unii ca aceştia Apostolul a hotărât: „Iar
omul cel sufletesc nu primeşte pe cele ale Duhului, că nebunie îi sunt lui”
(1 Cor. 2, 14), şi nu ştie „că legea duhovnicească este şi duhovniceşte se
cercetează” (Rom. 7, 14).
7. Cei ce umblă cu Duhul şi totdeauna au primit viaţa cea
duhovnicească, totdeauna plăcuţi sunt lui Dumnezeu, având grijă ca cei
sfinţiţi Lui. Că de-a pururea cu durerile curăţesc sufletele lor şi poruncile
Domnului le păzesc, vărsând sângele lor pentru dragostea Lui. Trupul îl
istovesc cu posturile şi cu privegherile; cu lacrimile subţiază grosimea
inimii; şi cu reaua pătimire omoară mădularele. Cu rugăciunea şi cu
învăţătura, mintea o umplu de lumină şi luminoasă pe aceasta o fac. Şi prin
lepădarea voii, despart sufletele lor de la împătimirea cea trupească şi cu
totul unuia Duhului se fac. Drept aceea şi duhovniceşti nu numai se
cunosc, ci şi se numesc de la toţi cu cuviinţă. Aceştia către nepătimire şi
dragoste venind, se înaripează către vederea făpturilor şi de acolo
înţelegerea celor ce sunt, prin înţelepciune, iau, cea ascunsă în Dumnezeu;
şi numai acelora se dă, care mai presus de smerenia trupului lor s-au făcut.
Deci şi toată simţirea lumii trecând-o, şi cu cuget luminos întru cele mai
presus de simţire făcându-se, luminează cuvântul. Şi prin mijlocul Bisericii
lui Dumnezeu şi al adunării credincioşilor, cuvinte bune din curată inimă
izbucnesc şi se fac oamenilor sare şi lumină. Precum şi Domnul grăieşte
către dânşii: „Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului” (Mat. 5, 13–
14).
8. „Îndeletniciţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Ps. 45, 11),
glasul Dumnezeescului Cuvânt este acesta şi se cunoaşte lucrător celor ce
voiesc. Una este de folos celui ce s-a lepădat de această tulburătoare viaţă
şi cumplită deşertăciune: ca, cu multă luare-aminte de sine şi linişte despre
lucrurile cele dinafară, cu de-adinsul să se cerceteze şi pe Dumnezeu întru
1410
sine să-L caute şi să cunoască înlăuntru împărăţia lui Dumnezeu. Căci aşa
făcând cineva, abia va putea, prin multă vreme, chipurile răutăţii a le şterge
din suflet şi i se va da curat a păzi vechea bunătate.
9. Otrava răutăţii, ceea ce mai înainte a fost pusă întru noi, multă fiind,
mult foc curăţitor îi trebuie prin lacrimile pocăinţei şi ale durerilor celor de
voie ale pustniciei. De vreme ce ori cu cele de voie dureri ne curăţim de
spurcăciunea patimilor, ori cu cele fără de voie aduceri de cele cumplite.
Că apucând mai înainte cele de voie, nu se întâmplă cele fără de voie. Iar
acelea, curăţenie nelucrând a paharului şi a blidului, acestea de a doua mai
luminos lucrează aşezarea noastră cea de demult, aşa Meşteşugitorul
rânduind.
10. Îşi bate joc de buna credinţă şi batjocoriţi sunt de lucruri cei ce nu
după cuvânt au făcut lepădarea sa; nici pe învăţător şi pe povăţuitor au voit
dintru început a lua, ci înţelegerii sale au urmat şi s-au arătat înaintea sa
meşteşugitori.
11. Nici pricinile trupeştilor neputinţe poate cineva a le cunoaşte şi
lucrările lor, fără de iscusul cel mult al doftorescului meşteşug, nici pe cele
sufleteşti, fără de multă pentru dânsele învăţătură. Pentru că greşită se pare
şi cunoaşterea celor mici trupeşti neputinţe, întru care lucrează meşteşugul
doftoresc; întru acest fel de greşită, şi mult mai mult decât acelea, sunt cele
sufleteşti. Că pe cât e mai bun sufletul decât trupul, pe atâta mai mari sunt
acelea şi mai lesne de biruit patimi decât acest trup văzut cu toate cele
simţitoare ale lui.
12. Cu firea oamenilor s-au născut cele dintâi şi de căpetenie fapte bune.
Dintru care, ca de la patru începuturi, râurile tuturor faptelor bune se
umplu de ape şi adapă cetatea lui Dumnezeu, care este inima cea curată şi
mângâiată cu lacrimile. Şi cel ce a păzit acestea nesurpate de la duhurile
vicleşugului, sau cele împreună căzute cu multe osteneli ale pocăinţei le-a
ridicat, casă lui şi palat a înălţat, întru care lăcaş face Împăratul tuturor şi
darurile Sale cele înalte cu belşug le împarte şi le dă celor ce au gătit Lui
aşa.

1411
 13. Scurtă este viaţa aceasta, lung veacul cel viitor, şi puţină întindere
este a vieţii acesteia. Iar omul, această jivină mare şi mică, căruia strâmtă i
s-a dat vremea de faţă, neputincios este. Şi aceea este strâmtă, iar acesta
neputincios; însă gătit înainte fiind întru nevoinţă pentru răsplata
ostenelilor sale, mare este, nenumărate având răsplătirile şi în viaţă scurtă
pătimind.
14. Nu voieşte Dumnezeu a fi lucrarea celor sârguitori neispitită, ci şi
foarte iscusită. Pentru aceasta lasă focul ispitelor şi darul, la puţină vreme,
îl strânge, care li se dă lor de sus, şi gândul liniştii sloboade a se mâhni de
la duhurile vicleşugului, ca să vadă plecarea sufletului cui mai mult
dăruieşte: sieşi, Făcătorului şi Dătătorului Darului, sau simţirii lumii şi
netezimii dulceţilor. Şi aşa ori darul îl îndoeşte celor ce sporesc întru
dragostea Lui, ori îl răneşte cu ispite şi scârbe, până ce vor urî nestatornicia
cea purtătoare de amăgire şi amărăciunea dulceţilor cu lacrimi o vor şterge.
15. Pacea gândurilor tulburându-se de la duhurile vicleşugului, îndată şi
săgeţile cele aprinse ale poftelor asupra minţii celei ce aleargă cu repejune
la înălţime se slobod de la dracii cei prinzători şi iubitori de trup. Iar
mintea, din mişcare de la cele de sus smulgându-se, întru mişcări
necuvioase şi tulburări cade. Şi aşa, fără rânduială, trupul asupra duhului
începe a face răzvrătiri, smulgând mintea cu gânduri şi aprinderi şi cu
norodul dulceţilor dorind a o împresura. Şi de nu ar fi scurtat Domnul
Savaot zilele acelea şi de nu ar fi dăruit puterea răbdării robilor Săi, nu s-ar
fi mântuit tot trupul.
16. Dracul cel mult iscusit şi meşteşugăreţ al curviei, unora le este
cădere şi groapă a noroiului, altora rană şi toiag drept, iar altora iscus şi
chinuire a sufletului. Una celor nou-începători, care încă trag slab jugul
pustniciei şi cu lenevire se văd; alta celor ce sunt la mijlocul sporirii întru
faptele bune şi mai uşor se întind către dânsul; iar alta celor ce către vedere
au întins aripa minţii şi acum bine au venit către cea mai desăvârşită
nepătimire. Fiecăruia spre folos arătat se dă, că de sus este aşezat.

1412
 17. Cădere şi groapă a noroiului se face dracul curviei celor ce trec viaţa
cea călugărească întru toată nebăgarea de seamă, aprinzând mădularele
acestora cu flacăra curviei şi a poftei, şi falnice meşteşugiri dându-le, ca să
facă voia trupului şi afară de împărtăşirea altui trup. Pentru care urât este şi
a grăi, şi a gândi. Deci aceştia, după cel zis, trupul şi-l spurcă şi roduri
mănâncă, dulceţile cele sărate, şi cu întuneric umplu chipurile lor, şi cu
dreptate afară din cele mai bune se află greşind. Cărora şi tămăduire, de
vor vrea, le va fi căldura pocăinţei şi cea dintru aceasta umilinţă a
lacrimilor; care şi depărtare de cel rău face, şi pe suflet de spurcăciuni îl
curăţeşte, şi moştenitor îl face pe acesta milei lui Dumnezeu. Căruia cu
cuviinţă şi înţeleptul Solomon zice: „tămăduirea va face să înceteze păcate
mari” (Ecl. 10.4).
18. Rană şi toiag se face acest duh celor ce întru cea dintâi nepătimire se
săvârşesc, prin cea lucrătoare iubire de înţelepciune, şi fac acum sporire
întru cele mai înainte şi desăvârşite. Căci când tăria pustniciei, care o ţin,
cu lene o vor slăbi, şi către cea fără de păzire vedere a simţirii celei lumeşti
puţin se vor abate, şi lucrurilor celor omeneşti întru dorire vor fi, îndată şi
acesta asupra lor se lasă a-i răni, dintru cea de pe urmă bunătate a lui
Dumnezeu. Şi începe a-i bate pe aceştia ce gândesc cu gândurile poftei
celei trupeşti. Iar neputând a răbda, iarăşi cu osârdie aleargă întru a sa
păzitorie, a lucrării celei bune după putere şi a luării-aminte. Şi mai cu
osârdie de lucrurile cele ce îi mântuiesc se apucă, prin petrecere mai
ostenitoare. Că nu voieşte Dumnezeu ca sufletul cel ce a ajuns întru
aceasta nicidecum la simţirea cea lumească să se întoarcă, ci pururea să
meargă înainte şi de lucrurile cele mai desăvârşite să se atingă cu
sârguinţă, ca nu rana răutăţii să se apropie de trupul lui.
19. Iscus şi împungător, şi muncire după iconomie se face acest duh
celor ce de la cea dintâi către cea de a doua nepătimire au venit, ca prin
aceasta, fiind supăraţi, să-şi aducă aminte de neputinţa cea firească; şi
pentru prea mulţimea descoperirilor lor celor din vedere, după cuvântul cel
zis, să se smerească. Ci văzând legea ostăşindu-se împotriva legii minţii
lor, şi prin cea subţire pomenire a păcatului, să o scuture cu frică, ca să nu
1413
primească simţirea vătămării ce se naşte înlăuntru dintru pomenirea
aceasta şi din înălţimea vederii să nu surpe privirea minţii lor.
20. Numai aceia ce şi de subţirele pomeniri ale păcatului au putut mintea
lor fără de necăjire a o păzi s-au învrednicit a primi, prin Duhul,
înţelegerile de sus şi omorârea cea făcătoare de viaţă a Domnului întru
mădularele lor. Trupul adecă mort păcatului îl înconjoară, iar Duhul cu
viaţa cea întru Hristos s-au învrednicit a-l îmbogăţi. Şi câtor li s-a dat
mintea lui Hristos, cu cuvântul înţelepciunii, acelora şi nenecăjita omorâre
făcătoare de viaţă întru cunoştinţa lui Dumnezeu s-a aflat.
21. Către sufletele cele ce acum s-au curăţit s-au obicinuit a veni duhul
poftei şi al mâniei. Pentru care pricină? Ca să scuture roadele Duhului
Sfânt cele ce se îngreuiază întru dânsele. Iar de vreme ce din bucuria
slobozeniei oarecare vărsare li se face întru asemenea suflete, toate spre
folos iconomisindu-le înţelepciunea, pururea voind ca, prin darurile Sale,
cugetul lor către Sine să-l tragă şi să petreacă neclătiţi întru smerita
cugetare; ca nu cu multa slobozenie şi cu bogăţia darurilor spre altele să se
înalţe, ori să li se pară că prin ale lor puteri şi înţelegere au agonisit marele
acesta palat al păcii, dă loc duhurilor să năvălească asupra lor, împreună
lucrând smerita cugetare, ca prin frică, rănite fiind de căderi, să stea în
paza fericitei smerite cugetări şi să se înveţe că trupul şi sângele sunt slabe
şi să caute fireasca strajă, întru care, cu puterea Duhului, fără de vătămare
vor putea a se păzi.
22. După boala patimilor ce stăpâneşte peste noi, şi după putrejunea
păcatului care stă întru noi, şi aducerea ispitelor se face; şi paharul
pelinului judecăţilor lui Dumnezeu, sau mai cumplit ni se dă nouă, sau mai
cu milă. Că dacă vindecătoare va fi şi lesne de a se tămădui materia ceea
ce zace întru noi a păcatului, carele este arătat din gândurile cele iubitoare
de dulceaţă şi iubitoare de viaţă, atunci paharul ispitelor, dres cu
milostivire, de la Doftorul sufletelor noastre ni se dă, ca oamenilor celor ce
ne cercăm cu boalele şi încă cele omeneşti pătimim. Iar dacă nu cu lesnire
de tămăduit aceea va fi, şi zace întru adânc, şi spre moarte face putrejunea,
din gândurile mândriei şi ale trufiei celei mai de pe urmă, nedres, întru
1414
cumplinirea mâniei ni se dă, ca, cu focul ispitelor celor deosebite împreună
topindu-se şi subţiindu-se boala prin smerenie, să o gonim de la sufletele
noastre, şi gândurile cele sărate cu lacrimile să le înecăm, şi curaţi să ne
arătăm întru lumina smereniei Doftorului sufletelor noastre.
23. Nu este întru alt fel celor ce se nevoiesc a scăpa de osebirea ispitelor,
de nu vor cunoaşte neputinţa lor şi străini de toată dreptatea pe sine se vor
socoti, şi nevrednici de toată mângâierea, de toată cinstea şi de toată
odihna. Pentru că scoposul lui Dumnezeu, Doftorul sufletelor noastre, de-a
pururea este ca noi smeriţi să fim, mâhniţi, străini de tot omul şi următori
patimilor Aceluia, „că blând era şi smerit cu inima” (Mat. 11.29), şi întru
blândeţe şi întru smerenia inimii ne voieşte pe noi a alerga în calea
poruncilor Lui.
24. Smerenia nu cu plecarea grumazului, sau cu părul răşchirat, ori cu
haina întinată, aspră şi veche, se isprăveşte, precum mulţi scriu cuprinderea
faptei acesteia, ci cu inima înfrântă şi cu duhul smereniei, după David, cel
ce a zis: „Duh umilit, inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”
(Ps. 50.18).
25. Alta este smerita cuvântare, şi alta smerenia, şi alta este smerita
cugetare. Că smerita cuvântare, adecă, şi smerenia, prin toată reaua
pătimire şi prin ostenelele cele din afară ale faptelor bune se îndreptează
întru cel ce se nevoiesc, întru singura lucrare cea trupească şi deprindere
având adunarea. Drept aceea şi de multe ori, întâmplându-se ispită,
sufletul, nefiind întru aşezare, se tulbură. Iar smerita cugetare este oarecare
lucru dumnezeiesc şi înalt, dintru singura venire a Mângâietorului se
adaugă celor ce pe cea de mijloc o au sărit; cărora arătat este că mai înainte
au călătorit prin toată smerenia pe calea cea aspră a faptelor bune.
26. Smerita cugetare, apuind întru adâncul sufletului şi ca o piatră grea
căzând asupra lui, atâta îl tescuieşte pe el şi cu putere îl necăjeşte, cât se
deşartă toată puterea acestuia întru cea neoprită pornire a lacrimilor. Şi
mintea se curăţeşte de toată spurcăciunea gândurilor şi întru vederea lui
Dumnezeu se face, după Isaia. Şi aşa zice, lucrându-se şi acela: „O!

1415
ticălosul de mine, că m-am umilit, că om fiind şi necurate buze având, prin
mijlocul norodului celui ce are buze necurate eu vieţuiesc; şi pe Împăratul
Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei” (Isaia 6.5).
27. Când întru adânc smerita cuvântare se va adăuga ţie, atunci nu va fi
ţie a grăi înalte. Iar când se va înrădăcina întru adâncul inimii tale
smerenia, atunci şi cea deasupra, sau întru adânc smerita cuvântare, se va
depărta de la tine. Iar când de sus te vei îmbogăţi cu smerita cugetare,
atunci aceea singură din afară smerenie şi cea a limbii smerită cuvântare
desăvârşit se vor deşerta de la tine, după Pavel, cel ce zice: „Iar când va
veni cea desăvârşită, cea din parte va înceta” (1 Cor. 13.10).
28. Precât de departe stau răsăriturile de la apusuri, pe atâta stă cea
adevărată smerită cuvântare de cea adevărată smerenie. Şi pe cât este cerul
mai mare decât pământul, şi sufletul decât trupul, pe atâta smerita
cugetare, ceea ce se dă prin Duhul celor desăvârşiţi, mai desăvârşită şi mai
mare este decât cea adevărată smerenie.
29. Nici pe cel ce cele smerite grăieşte, cu chipul şi cu îmbrăcămintea
smereniei, smerit a fi cu inima lesne să-l socoteşti; nici pe cel ce cele
înălţate şi înalte grăieşte, mândru şi trufaş cu lesnire să ţi se pară. Ci prin
cercarea cea pentru acestea, din roadele lor îi vei cunoaşte pe dânşii.
30. Rod al Duhului Sfânt este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-
răbdare, milostivirea, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal. 5.22). Iar rod al
duhului celui potrivnic este: urâciunea, grija lumii, neaşezarea sufletului,
tulburarea inimii, vicleşugul, înţelegerea cea ispititoare, slăbirea, mânia,
necredinţa, zavistia, mâncarea cea de-a pururea, beţia, dosădirea,
osândirea, pofta ochilor, trufia şi mândria sufletului. Că dintru unele ca
acestea roduri cunoscut se face pomul. Şi peste tot aşa vei fi ştiind al cărui
duh este cel ce vorbeşte cu tine. Căci acestea semnele arătate sunt, după
glasul Domnului: „Omul cel bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate
cele bune; asemenea şi cel viclean, din vistieria cea rea a inimii sale scoate
cele rele” (Matei 12.35).

1416
 31. Întru care adecă sunt şi se văd cele ale Sfântului Duh, întru aceia este
şi sălăşluirea lui Dumnezeu. De la aceştia şi izvorul cel neturbure al
cuvântului, cu înţelepciune şi cu cunoştinţă: măcar smerit cuvântând să-l
auzi, măcar cele înalte grăind. Iar întru care nu se văd rodurile şi darurile
lui Dumnezeu, ci ale duhului celui potrivnic, este întru dânşii întunericul
necunoştinţei lui Dumnezeu, şi adunarea patimilor, şi sălăşluirea celor
luptătoare; măcar cele smerite vestind şi aducând s-ar vedea, măcar cele
înalte, cu îmbrăcăminte de aur şi cu cea arătată cucernicie.
32. Nu feţele, ori chipurile, sau cuvintele însemnează adevărul, nici prin
acestea se odihneşte Dumnezeu; ci întru inimile cele înfrânte şi în duhurile
cele smerite, şi în sufletele cele luminate de cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar
când se supun cuvintelor celor din afară, după toate întrebuinţând grai
smerit, laudă omenească vânează. Iar înlăuntru plini sunt de părerile
înşelăciunii şi de zavistie şi de rele pomeniri către aproapele. Şi este când,
şi după vederea cea din afară, pentru dreptate luptându-se, cu cuvinte înalte
ale înţelepciunii stau împotriva cuiva, ori a minciunii, ori a călcării
dumnezeieştilor legi. Iar către singur adevărul privind, şi înlăuntru plini
fiind de toată măsurata înţelepciune, de smerenie şi de dragoste către
aproapele, este când lăudându-se întru Domnul se arată, după cele zise de
Pavel: „şi mă voi lăuda întru Domnul, iar eu mă voi lăuda întru neputinţele
mele” (2 Cor. 12.9).
33. Nu la cele ce noi zicem ori lucrăm priveşte Dumnezeu, ci la voinţa
sufletului şi la scoposul lor, pentru care ori lucrăm ceva din cele văzute, ori
vorbim ceva din cele înţelese. Precum şi puterea cuvintelor la sfârşitul
lucrurilor mai vârtos priveşte, decât la celelalte, covârşindu-le cu
înţelegerea şi judecăţile lor făcându-le negreşite. După cum zice: „Omul
adecă la faţă, iar Dumnezeu la inimă priveşte” (1 Împ. 16.7).
34. Au nu se cuvenea ca să fi fost judecat de Dumnezeu, în neam şi în
neam, ca prorocii şi prietenii Lui să fie pregătiţi de Duhul spre săvârşirea
Bisericii Lui? Că dacă vechiul balaur nu a lăsat a nu pune otrava păcatului
în auzurile oamenilor, prin care vine sufleteasca pierzare, cum Cel ce a
zidit deosebit inimile noastre nu va scula pe cel smerit din pământul
1417
smereniei şi din gunoiul patimilor nu va ridica pe cel sărac, dându-le lor
sabia cea duhovnicească, care este graiul lui Dumnezeu, întru ajutor
moştenirii Sale? Cu adevărat, deci, începând de la smerenie, la înălţimea
cunoştinţei se vor ridica şi li se va da de sus cuvântul înţelepciunii cu
puterea lui Dumnezeu, ca celor ce bine vestesc mântuirea Bisericii Lui.
35. Să te cunoşti însuţi pe tine, şi aceasta este întru adevăr smerenia cea
adevărată, care învaţă a cugeta smerit, sfărâmând inima; şi aceasta este
singura aceea a lucra şi a păzi. Iar dacă nu ai cunoscut pe sine, deci nici ştii
ce este smerenia, nici te-ai atins de cea adevărată lucrare şi păzire. Pentru
că a cunoaşte pe sine este sfârşitul lucrării faptei bune.
36. Carele din curăţenie a venit întru cunoştinţa cea adevărată, a
cunoscut pe sine, după cea zisă: „cunoaşte-te pe tine însuţi”. Iar carele nu a
ajuns încă întru cunoştinţa a singurelor cuvinte ale făpturii, şi a lucrurilor
celor dumnezeieşti şi omeneşti, a cunoscut adecă cele pentru dânsul şi cele
afară de dânsul, iară pe sine nicidecum.
37. Nu ceea ce sunt eu, aceasta cu totul este şi ceea ce este peste mine;
nici aceea ce este peste mine, aceasta este şi ceea ce este pentru mine; nici
ceea ce este pentru mine, aceasta este şi cea afară de mine. Ci altele sunt
acestea şi altele acelea. Deci eu sunt chipul lui Dumnezeu, cel ce în
sufletul cel gânditor, fără de moarte şi cuvântător se vede; ca cel ce are pe
minte Tatăl Cuvântului, şi nedespărţit este de suflet şi de o fiinţă. Iar ceea
ce este peste mine, este cea împărătească, cea începătoare, cea
cuvântătoare şi cea singură stăpânitoare. Iar ceea ce este pentru mine, câte
sunt din voie voite, adecă: a fi lucrător de pământ, sau de meşteşugirea cea
învăţătoare, sau iubitor de înţelepciune. Iar cele din afară de mine, câte
sunt pentru iubirea de cinste a vieţii şi pentru bun neamul cel de jos:
bogăţie, mărire, cinste, zile bune şi înălţimea dregătoriilor; sau iarăşi
înapoi: sărăcia, neslăvirea, necinstirea şi rea dobândirea.
38. Tot cela ce a cunoscut pe sine, mai odihnit este de toate lucrurile sale
cele după Dumnezeu, şi a intrat întru Sfinţitorul lui Dumnezeu, întru slujba
cugetării Duhului şi întru limanul cel dumnezeiesc al nepătimirii şi al

1418
smereniei. Iar cel ce încă nu a cunoscut pe sine, cu smerita cugetare şi cu
cunoştinţă, întru osteneală încă şi întru sudoare în viaţă călătoreşte. Pentru
că şi David aceasta a grăit: „Iată, osteneală este înaintea mea, până când
voi intra întru Sfinţitorul lui Dumnezeu” (Ps. 72.16–17).
39. Când va cunoaşte cineva pe sine (iar aceasta are trebuinţă de multă
păzire din afară, şi de îndepărtare de îndeletnicirea lucrurilor celor lumeşti,
şi de singură ispitirea ştiinţei), îndată, de năprasnă, vine şi oarecare
dumnezeiască smerenie în suflet, mai presus de cuvânt, purtând sfărâmarea
inimii şi lacrimile umilinţei cele calde. Că pe cât gândeşte atunci cela ce de
la aceea se lucrează, pe atâta pământ pe sine şi cenuşă, vierme şi nu om se
socoteşte; şi către aceasta încă nici vieţii celei dobitoceşti se socoteşte
vrednic, pentru prea-mulţimea darului acestuia al lui Dumnezeu. Întru care
a zăbovi învrednicindu-se, de altă nespusă beţie a umilinţei se umple şi
întru adâncul smeritei cugetări intră. Şi uimindu-se, se face fără de cuvânt
despre toate cele din afară: despre mâncări, băuturi şi acoperământ.
Necovârşind trebuinţa trupului, ca cela ce s-a schimbat cu bună schimbare
a Dreptei Celui Preaînalt.
40. Mare avere este întru faptele cele bune smerenia. Că aceea, întru care
dacă se va răsădi cu pocăinţa cea adevărată şi pe rugăciune împreună-
călătoare cu înfrânarea o va avea, îndată de robia patimilor slobozi pe om
îl face. Şi pace dă puterilor sufletului lui; şi spre inimă cu lacrimi o
curăţeşte şi îl umple de alinare prin venirea Sfântului Duh. Şi aşa acestea
aşezate fiind, de aici se luminează cuvântul acestora de cunoştinţa lui
Dumnezeu şi vin întru vederea tainelor Împărăţiei Cerurilor şi a singurelor
cuvinte ale făpturii, şi după cât intră în adâncul smeritei cugetări se
cufundă. Şi dintru acestea creşte lor cunoştinţa măsurilor sale şi cunoaşte
neputinţa firii omeneşti, şi dragostea lui Dumnezeu şi a celor de aproape se
înmulţeşte, cât li se pare lor a scoate sfinţirea dintru singura sărutare şi
apropiere a celor ce împreună petrec.
41. Nimic altceva aşa întraripează pe suflet spre dorul lui Dumnezeu şi
spre dragostea oamenilor, precum smerita cugetare, umilinţa şi rugăciunea
cea curată. Că aceea sfărâmă duhul, izvorăşte râuri de lacrimi şi
1419
cunoaşterea neputinţei omeneşti învaţă. Iar cealaltă curăţeşte mintea de
materie şi luminează ochiul inimii şi cu totul luminos pe suflet îl face. Iar
aceasta împreunează pe tot omul cu Dumnezeu şi îl face pe acesta
împreună-petrecător cu îngerii şi gustă dulceaţa bunătăţilor lui Dumnezeu
şi vistieriile tainelor celor mari le dă lui. Şi aprins fiind cu dragostea, îl
pleacă pe el a pune sufletul său pentru prietenii săi, ca pe cel ce mai presus
s-a făcut de hotarele smereniei trupeşti.
42. Păzeşte-mi mie zălogul cel bun al smereniei celei făcătoare de
bogăţie, întru care zac vistieriile cele ascunse ale dragostei, şi întru care se
păzesc mărgăritarele umilinţei, şi Împăratul Hristos Dumnezeu, ca pe un
scaun, Se odihneşte, din aur aşezat, daruri împărţind ale Sfântului Său Duh
hrănitorilor aceluia. Şi vredniciile cele mari le dăruieşte acestora, adecă:
cuvântul cunoştinţei Sale, înţelepciunea Sa cea negrăită, mai înainte-
vederea lucrurilor celor dumnezeieşti şi înainte-vederea lucrurilor celor
omeneşti, prin nepătimire, prin omorârea cea făcătoare de viaţă, şi
împreunarea cea împreună cu Dânsul, ca să împărăţească împreună cu El
întru Împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl. Precum Însuşi face rugăminte către
El pentru noi, grăind: „Părinte, pe care Mi i-ai dat, voiesc ca unde sunt Eu
şi aceia să fie” (Ioan 17.24).
43. Când cineva, fiind lucrător, ostenindu-se pentru lucrarea poruncilor,
şi de năprasnă întru negrăită şi nespusă bucurie va fi, cât să se schimbe el
cu străină schimbare şi mai presus de cuvânt, şi greutatea cea trupească
adecă să o depărteze, şi să uite şi hrana, şi somnul, şi altele cele de nevoie
ale firii, să ştie pe aceasta a fi venirea lui Dumnezeu cea către dânsul, care
face întru cel ce se nevoeşte omorârea cea făcătoare de viaţă şi dăruieşte
lor acum de aceea aşezarea celor fără de trup. Acestei fericite vieţi
mijlocitoare este smerenia; iar hrănitoare şi maică, sfânta umilinţă; şi iubită
şi soră, vederea dumnezeieştii lumini; scaunul, nepătimirea; iar sfârşitul,
Sfânta Treime, Dumnezeu.
44. Cela ce a ajuns acest vârf nu se mai poate ţine sub jugul legăturilor
simţirii a toate. Nu vede nimic din cele frumoase ale lumii; nu deosebeşte
pe cel cuvios de cel necuvios. Ci precum Dumnezeu deopotrivă plouă şi
1420
străluceşte Soarele şi peste drepţi şi peste nedrepţi, peste vicleni şi peste
cei îmbunătăţiţi, aşa şi acela, după asemănare, străluceşte şi întinde către
toţi razele dragostei sale şi nu se strâmtorează cu îndurarea, pe toţi cu
dragoste cuprinzându-i înlăuntru. Ci se strâmtorează şi se scârbeşte,
nelucrând precum voieşte. Dintru aceasta iese oarecare alt izvor, precum
din Eden, al umilinţei, în patru începuturi împărţindu-se: întru smerita
cugetare, întru nepătimire, întru curăţenie şi întru înălţimea rugăciunii celei
fără de grijă, şi adapă faţa a toată cea gânditoare făptură a lui Dumnezeu.
45. Cel ce n-a gustat dulceaţa lacrimilor umilinţei, nici cunoaşte care
este darul aceleia şi care este lucrarea, nimic din cel ce varsă lacrimi
asupra morţilor nu deosebeşte; ci multe oarecare înştiinţări deşarte şi
nedumeriri socoteşte. Iar acestea sunt întru noi fireşti. Deci, când mândria
minţii acum către smerenie s-ar pleca, iar mişcarea sufletului şi privirea lui
de înşelăciunea celor văzute către singura vedenie cea nematerialnică şi
întâia lumină s-ar întinde, scuturând toată simţirea lumii acesteia şi
primind de sus mângâierea Duhului, îndată lacrimile, ca nişte ape ale
izvorului, vor curge dintr-însa şi simţirile acelea se vor îndulci, umplând
cugetul aceleia de toată veselia şi dumnezeiasca lumină. Şi nu numai, ci şi
inima o frânge şi mintea smerit-înţeleaptă o lucrează întru vederea celor
mai bune, întru care cu neputinţă este a fi acestea, fără numai întru cel ce
plânge şi se tânguieşte.
46. Cu neputinţă este cuiva a îngrădi izvorul lacrimilor, afară de adânca
smerită cugetare. Nici iarăşi smerit cugetător poate a fi, afară de umilinţa
ceea ce se adaugă din venirea Duhului. Că umilinţa pe smerita cugetare, şi
smerita cugetare pe umilinţă naşte prin Sfântul Duh, precum oarecare
împletitură, una pe alta ţinând şi cu un dar împreunate fiind, neruptă au
legătura Duhului.
47. Lumina ceea ce se adaugă sufletului de la Dumnezeiescul Duh se
duce din lene, din nebăgare de seamă şi din nerânduiala cuvintelor şi a
bucatelor. Că udăciunea mâncărilor şi nerânduiala dietei, şi singură aceea
neoprirea limbii, şi nepăzirea ochilor au obişnuit a goni pe Acela de la noi
şi a ne face întunecaţi. Şi umplându-ne noi de întuneric, îndată trec într-
1421
însul toate hotarele cele sălbăticite ale inimii noastre şi puii gândurilor
celor pătimaşe, căutând hrană patimilor şi răpind vistieria cea pusă întru
noi de la Duhul. Ci înfrânarea cea iubită după adevăr şi rugăciunea cea
făcătoare de îngeri nu numai că nu slobod nimic din unele ca acestea a
trece prin suflet, ci şi strălucirea Duhului nestinsă o păzesc în minte; şi
inima lină şi curată o păzesc şi o săvârşesc, şi umilinţa cea dumnezeiască o
izvorăsc, şi sufletul cu dragostea lui Dumnezeu îl lărgesc şi pe tot omul cu
totul, cu feciorie şi cu veselie, îl împreunează lui Hristos.
48. Nimic altceva aşa deosebeşte cuvântul precum curăţenia şi întreaga
înţelepciune a sufletului. Iar maica acestora este cuprinzătoarea şi iubita
înfrânare, iar tatăl frica este. Aşa că, intrând întru dragoste şi cu dorinţa
lucrurilor dumnezeieşti unindu-se, face sufletul neînfricat şi plin de
dragostea lui Dumnezeu, şi născător de dumnezeiesc cuvânt.
49. Cu frica adecă mai întâi împreunându-se sufletul, în pântece îl face a
lua cuvântul judecăţii prin pocăinţă; pe care îndată îl împresoară durerile
iadului şi ale muncilor. Şi suspinurile şi durerile, întru cuprinderea inimii
fiind, pedepsesc pentru cele rele pe cel ce gândeşte la răsplătirea cea ce va
să fie. Apoi, cu multe lacrimi şi cu dureri, ceea ce s-a zămislit în pântecele
cugetului acestuia se săvârşeşte şi Duhul mântuirii naşte pe pământul
inimii sale. Şi de durerile iadului slobozindu-se, dorirea şi bucuria celor ce
vor să fie îl moştenesc. Şi îl întâmpină curăţia cea dragostivă împreună cu
întreaga înţelepciune şi cu dragostea cea înfocată a lui Dumnezeu îl
împreunează. Şi împreunându-se sufletul cu Acesta, nespusă dulceaţă
simte; încât de aici cu poftă şi cu dulceaţă varsă lacrimile umilinţei şi afară
se face de toată simţirea cea lumească. Şi ca cel uimit aleargă în urma
Mirelui şi aşa strigă cu negrăite glasuri: „În urma Ta alerg, întru mirosul
mirului Tău; spune-mi mie pe care l-a iubit sufletul meu: unde paşti, unde
te culci întru amiază-zi?” (Cânt. Cânt. 1, 3.6). Pe care aducându-l Mirele
întru acoperământul tainelor Lui celor ascunse, văzător al cuvintelor
făpturii, cu înţelepciune îl săvârşeşte.
50. Să nu zici întru inima ta: „Cu neputinţă îmi este mie a câştiga curăţia
fecioriei, eu care am căzut în multe feluri sub stricăciunea şi tulburarea cea
1422
trupească”. Că unde durerile pocăinţei, în reaua pătimire şi în căldură, se
vor pune în suflet, şi râurile lacrimilor întru umilinţă vor curge, de acolo
toate tăriile păcatului se vor surpa şi toată văpaia patimilor se va stinge. Şi
se săvârşeşte naşterea cea de sus prin venirea Mângâietorului. Şi iarăşi se
face sufletul curte a curăţiei şi a fecioriei, întru care pogorându-Se
Dumnezeu Cel mai presus de fire, cu lumina şi cu bucuria cea negrăită, şi
ca pe un scaun înalt al măririi, pe mintea lui şezând, dă pace tuturor celor
ce sunt întru dânsul, aşa grăind: „Pace vouă”, despre patimile cele
luptătoare; „Pacea Mea dau vouă”, ca să vă mişcaţi întru cea după fire;
„Pacea Mea o las vouă” (Ioan 14, 27), ca să vă săvârşiţi întru cea mai
presus de fire. Deci, prin cele trei dăruiri ale păcii, pe cele trei părţi ale
sufletului tămăduindu-le şi întru cea întreită săvârşire ridicându-l, şi
împreunându-l Lui, pe tot acum fecioară, bun şi frumos, întru bun miros al
curăţiei mirului fierbând, îl săvârşeşte. Şi zice către dânsul: „Scoală-te,
vino, cea de aproape a Mea, cea bună a Mea, porumbiţa Mea… Că iată
iarna patimilor a trecut… Florile faptelor bune s-au arătat…” (Cânt. Cânt.
2, 13–14), întru acoperământul şi întunericul cunoştinţei celei de taină şi al
credinţei, pe piatra cea tare întru Mine.
51. Fericit este carele, pentru buna schimbare şi sporire a suirii cu
lucrătoare iubire de înţelepciune, pe păretele împătimitoarei deprinderi l-a
trecut; şi de acolo, cu aripele nepătimirii cele argintuite cu cunoştinţa, întru
gânditorul văzduh al vederilor celor ce sunt s-a înălţat, şi de acolo a intrat
întru întunericul Cuvântării de Dumnezeu, şi s-a odihnit de toate lucrurile
sale întru Dumnezeu, cu fericită viaţă.
52. „Pace multă este celor ce iubesc legea Ta, şi nu este lor sminteală”
(Ps. 118, 165). De vreme ce nu numai cele plăcute oamenilor acestea sunt
şi lui Dumnezeu; ci câte se par a fi nu bune, acestea şi foarte bune sunt, cu
firea, celor ce cunosc cuvintele celor ce sunt şi care au fost.
53. Bine este a muri lumii şi viu a fi lui Hristos. Că întru altfel nu poate
cineva să se nască de sus, după cum a zis Domnul (Ioan 3, 3). Iar cel ce nu
se va naşte de sus, nici întru împărăţia cea cerească poate a intra. Iar
această naştere dintru supunerea Părinţilor celor duhovniceşti s-a deprins a
1423
fi. Că dacă nu vom fi mai întâi zămisliţi prin cea cuvântătoare sămânţă a
învăţăturii părinteşti şi să ne facem fii ai lui Dumnezeu printr-înşii, nu ne
putem a ne naşte de sus. Pentru că aşa şi cei doisprezece de la Unul
Hristos, şi cei şaptezeci de la cei doisprezece s-au născut şi s-au făcut fii ai
lui Dumnezeu şi ai Tatălui, după cea zisă de la Domnul: „Voi sunteţi fii ai
Părintelui Meu care este în ceruri”. Drept aceea şi către noi a zis Pavel:
„Că de aţi avea mii de învăţători, ci nu mulţi părinţi. Eu v-am născut;
asemenea mie faceţi-vă” (1 Cor. 4, 15–16).
54. Cel ce nu se supune Părintelui celui duhovnicesc, după urmarea
Fiului Celui supus Tatălui până la moarte şi cruce, nu este născut de sus.
Iar nefiind fiu iubit de părintele cel bun, cum dar părintele, adică, nu cu
cuvântul şi cu Duhul născându-se de sus, fiilor celor buni şi acela va fi
părinte bun şi în bunătate va naşte fii asemenea bunătăţii părintelui lor? Iar
dacă nu aşa, atunci după pom este şi roada lui.
55. Rea este necredinţa a viclenei iubiri de argint şi a zavistiei celei prea
viclene purtări (în pântece). Dacă aceasta este rea, cu cât mai mult ceea ce
naşte. Pentru că dragostea aurului, decât dragostea lui Hristos mai înainte
cinstită întru fiii omeneşti se lucrează, şi lucrătorul acesteia supunerea
materiei o socoteşte, şi aceleia a sluji mai vârtos decât lui Dumnezeu,
făpturii mai vârtos decât Făcătorului slujbă dând, şi adevărul lui
Dumnezeu schimbându-l în minciună. Că dacă boala aceasta este răutate,
precum şi a doua slujire de idoli cu sorţi s-a numit, care răutate nu
covârşeşte suirea sufletului celui cuprins de această boală cu voia sa?
56. Dacă voieşti a fi prieten lui Hristos, urăşte dar aurul şi prieteşugul
lăcomiei, ca pe cel ce întoarce către sine cugetul celui ce-l iubeşte şi
smulge pe acela de la dragostea cea dulce a lui Iisus. Care nu în chipul
cuvântului se vede, mi se pare, ci întru chipul lucrării poruncilor Lui. Iar
dacă aurul, vai!, vei câştiga, adică îngropându-l pe acela care acum ai, şi
dacă iubirea aceluia dobândă iar nu paguba cea mai de pe urmă o socoteşti,
înainte cinstind pe acela decât pe Hristos, să ştii că şi de acela te vei lipsi şi
spre pagubă se va întoarce ţie, şi vei pierde şi pe capul celor ce ai, adică pe
Dumnezeu, fără de Care nu este oamenilor viaţa cea de mântuire.
1424
 57. Dacă iubeşti aurul, pe Hristos nu-L iubeşti. Iar dacă pe Hristos nu-L
iubeşti, iubind aurul, vezi cui pe tine a semăna te face muncitorul acesta.
Că aceluia ucenic, adică, însă necredincios, prieten, ci vânzător arătându-te
şi rău dosădind împotriva Stăpânului celui de obşte, şi cu ticăloşie căzând
din credinţă împreună şi din dragostea cea către Acela, şi întru adâncul
deznădăjduirii pogorându-te. De care tu temându-te, fugi de aur, mie
supunându-te şi acestei dragoste, ca să poţi dobândi pe Hristos şi Acela să
te iubească pe tine. Iar dacă nu, atunci cunoaşte osebirea celui căzut.
58. Nu cu aur, ori cu ajutor omenesc, ori cu rugăminte să te sârguieşti
cândva a primi începătorie, fără de chemarea de sus, deşi te priveşti pe tine
putând a folosi sufletele. Pentru că acestea trei te vor întâmpina şi dintr-
însele una se va împlini: ori neplăcere a lui Dumnezeu va veni asupra ta şi
mânie cu felurite aduceri şi aşezări; se vor lupta asupra ta nu numai
oamenii, ci şi făptura fără puţin nu toată, şi va fi viaţa ta mult suspinătoare;
ori cu multă necinstire de acolo te vei surpa de cei ce te covârşesc; ori vei
muri nu în vremea ta, tăiat fiind din viaţa aceasta, adică mai înainte de
vreme.
59. Nu este cu putinţă a trece cu vederea mărirea şi necinstea şi a se face
mai presus de durere şi de dulceaţă, de nu se va învrednici cineva a privi la
sfârşitul lucrurilor. Căci când vede sfârşiturile a toată mărirea, dulceaţa,
hrana, bogăţia şi bunătatea zilelor întru nimica venind, moartea pe acestea
vărsându-le şi stricându-le, atunci, defăimând deşertăciunea cea arătată a
tuturor lucrurilor omeneşti, întoarce simţirile sale către săvârşirea
lucrurilor dumnezeieşti şi de cele ce petrec şi nicidecum nu se pot strica se
ţine. Şi de acestea având grijă, mai presus de durere şi de dulceaţă se face:
de durere, ca cel ce iubirea de dulceaţă şi iubirea de mărire şi iubirea de
bani a sufletului a biruit; iar de dulceaţă, fiindcă simţirea lumii o a scuturat.
Drept aceea şi cinstit fiind şi necinstit, acelaşi este; şi de durerile şi
slăbiciunile cele fireşti supărat fiind, pentru toate mulţumeşte lui
Dumnezeu şi nu se înalţă cu gândul.
60. Cu putinţă este şi din somnuri a privi mişcările sufletului şi aşezările
lui cel sârguitor şi pentru starea sa a se îngriji. Că după aşezările omului
1425
celui dinlăuntru sunt şi grijile lui, şi mişcările trupului, şi nălucirile minţii.
Deci dacă are cineva suflet iubitor de materie şi iubitor de dulceaţă,
agoniseli de lucruri şi de bani cu belşug năluceşte şi chipuri femeieşti cu
împleticiri pătimaşe, de la care spurcându-se haina, spurcarea trupului se
adaugă. Iar dacă este iubitor de dobândă şi iubitor de argint, aur vede
pretutindeni şi de acesta se necăjeşte, şi înmulţeşte dobânzile şi le pune în
vistierii şi ca un nemilostiv se judecă. Iar dacă este cumplit şi zavistnic, de
fiare şi de cele otrăvitoare şi târâtoare este gonit şi sub frică şi boală este
pus. Iar dacă este îngâmfat cu slava deşartă, bunele cuvântări,
întâmpinările oamenilor, scaunele, începătoriile şi stăpâniile le năluceşte şi
de cele ce nu sunt ale lui ca de cele ce sunt ale lui se bucură, şi de toate
cele viitoare priveghează. Iar dacă este mândru şi de îngâmfare plin, în
căruţe luminate se vede pe sine purtat şi ca şi cum cu aripi în aer zburând
şi toate cele covârşitoare tremurând de puterea lui. Aşa şi omul iubitor de
Dumnezeu, sârguitor fiind pentru lucrarea faptelor bune şi drept întru
nevoinţele blagocestiei, şi sufletul purtându-l curat de materii, împlinirea
lucrurilor viitoare în somnuri vede şi vedenii ale înfricoşatelor descoperiri;
şi pururea rugându-se cu umilinţă şi paşnică aşezare a sufletului, trupul din
somn deşteptându-l, înţelege pe sine, şi se află pe obrajii lui lacrimi, iar cu
gura către Dumnezeu voroveşte.
61. Dintru cele ce se nălucesc în somn, unele adecă dintr-însele sunt
visuri, iar altele vederi, iar altele descoperiri. Şi visurile adecă sunt câte nu
petrec neschimbate întru cea nălucitoare a minţii, ci tulburate, şi una după
alta, şi adesea schimbate dintru una întru alta nălucirea. Dintru care nici un
folos se adaugă aceluia ce i se năluceşte, şi acea nălucire după sculare din
somn piere, de care şi a nu băga în seamă cei sârguitori datori sunt. Iar
vederi sunt câte sunt neschimbate şi nu se închipuiesc dintru aceasta întru
alta, ci petrec închipuite în minte, spre multă înconjurare a anilor şi
neuitate; şi câte împlinirea lucrurilor celor ce vor să fie arată şi sufletului
folos mijlocesc din umilinţă şi din vederile cele înfricoşate; şi posomorât şi
cutremurat fac pe cel ce le vede, dintru cea înfricoşată şi neschimbată
vedere a celor văzute. Cele ce şi întru mult cei sârguitori sunt datori a le

1426
pune, că sunt vederi. Iar descoperiri sunt cele ce mai presus de toată
simţirea vederilor se fac sufletului celui curat şi luminat, cele ce aduc
putere a oarecăror streine dumnezeieşti lucruri şi a înţelegerii, şi învăţătura
cea de taină a tainelor lui Dumnezeu celor ascunse, şi împlinirea lucrurilor
celor mari întru noi, şi schimbarea cea de obşte pentru lucrurile lumii şi ale
oamenilor.
62. Din cele zise, unele adecă sunt ale celor materialnici şi iubitori de
trup bărbaţi, al cărora este pântecele Dumnezeu şi dragostea saţiu. Cărora
le este întunecarea minţii din viaţa cea cu nebăgare de seamă şi sfărâmată
cu patimi, şi pe care îi nălucesc şi îi batjocoresc dracii. Iar altele sunt ale
celor sârguitori şi care au curate simţirile cele sufleteşti şi prin cele văzute
bine lucrează spre ajutorul lucrurilor celor dumnezeieşti şi spre adaosul
suirii. Iar altele sunt ale celor ce sunt desăvârşiţi şi se lucrează de la Duhul
cel dumnezeiesc şi sunt împreunaţi cu Dumnezeu din sufletul cel
Cuvântător de Dumnezeu.
63. Nu sunt tuturor adevărate vederile cele în somn, nici tuturor întru
stăpânirea minţii se închipuiesc; ci singuri acelora care sunt curaţi cu
mintea şi luminate au simţirile cele sufleteşti şi au alergat sus către vederea
cea firească. Cărora nici o grijă nu este de lucrurile vieţii, nici de viaţa
aceasta de acum. Care pe cea îndelungată nemâncare întru cea
cuprinzătoare o au pus, şi prin sudorile şi ostenelile cele după Dumnezeu,
întru sfinţirea lui Dumnezeu, pe cunoştinţa celor adevărate lăcaş o au făcut,
împreună cu cea mai bună înţelepciune; a cărora viaţă este îngerească şi
viaţa cea ascunsă întru Dumnezeu le este acum, şi sporire înainte întru
sfinţita linişte, şi în treapta prorocilor pentru Biserica lui Dumnezeu s-au
suit. Pentru care şi în Moisi a grăit Dumnezeu: „De va fi proroc întru voi,
în vis mă voi arăta lui şi întru vedenie voi grăi către dânsul” (Num. 12, 6);
şi întru Ioil: „Şi va fi după aceasta, voi vărsa din Duhul Meu peste tot
trupul şi vor proroci fiii voştri şi fetele voastre, şi bătrânii voştri visuri vor
visa şi tinerii voştri vedenii vor vedea” (Ioil 3, 1).
64. Liniştea este: aşezarea minţii celei netulburate; alinarea sufletului
slobod şi care se bucură; şederea inimii cea întru Dumnezeu netulburată şi
1427
fără de valuri; vederea luminii; cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu; cuvântul
înţelepciunii din cugete curate; adâncul înţelegerilor lui Dumnezeu; răpirea
minţii; vorbirea lui Dumnezeu; ochiul cel neadormit; rugăciunea minţii;
odihna cea fără de osteneală întru ostenelile cele mari; şi sfârşitul, unirea
cea cu Dumnezeu şi împreunarea.
65. Până când se priponeşte sufletul întru sine, fără de rânduială
mişcându-se puterile lui, şi nu s-a făcut încă încăpător de razele cele
dumnezeieşti, nici s-a învrednicit slobozirii, începând lui acum luptarea
patimilor celor neoprite, multă tăcere gurii îi trebuie. Cât să grăiască şi
acelea cu David împreună: „Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce
nu-şi deschide gura sa” (Ps. 37, 14). Şi i se cuvine de-a pururea a fi mâhnit
şi prost a umbla în calea poruncilor lui Hristos. Şi când va fi el scârbit de
la vrăjmaşi, să aştepte venirea Mângâietorului. Drept aceea, umilindu-se
acela şi spălându-se cu lacrimile, i se dă slobozirea cea adevărată.
66. Când întru linişte, mierea faptelor bune lucrând, mai presus de
smerenie se va face trupul din nevoinţele iubirii de înţelepciune şi în cea
după fire vor veni înţelegerile, ca nişte puteri ale sufletului de jos aruncate,
şi va încăpea razele Duhului, inima curăţindu-se cu lacrimile şi cu
făcătoarele de viaţă omorâri ale lui Hristos întru nestricăciune se va
îmbrăca şi pe Mângâietorul, în foişorul liniştii şezând, cu limbă de foc
acela îl va primi; atunci a grăi cu îndrăzneală măririle lui Dumnezeu dator
este şi în Biserică mare cuviinţa Lui a bine vesti, ca unul ce în mijlocul
pântecelui a primit legea Duhului (Ps. 144, 5.11–12; Ps. 39, 10–14). Ca nu
el, ca un rob viclean, talantul Stăpânului său ascunzându-l, în focul cel
veşnic să se arunce. Aşa şi David, cu pocăinţă spălând păcatul şi primind
iarăşi darul cel prorocesc, că nu putea binefacerea a o ascunde, zice către
Dumnezeu: „Iată buzele mele nu le-am oprit, Doamne, Tu ai cunoscut;
dreptatea Ta n-am ascuns în inima mea, adevărul Tău şi mântuirea Ta am
spus, nu am ascuns mila Ta şi adevărul Tău de către adunare multă”.
67. Mintea toată curată fiind, cer cu stele luminate şi prea strălucite
înţelegeri se face sufletului, având pe Soarele dreptăţii lucind întru sine şi
luminate raze ale teologiei în lume slobozind. Cuvântul acestuia, curat
1428
ieşind din bezna înţelepciunii, proaste şi neamestecate scoate către sine
chipurile lucrurilor şi descoperirile cele ascunse le lămureşte, ca să
cunoască care este adâncul şi înălţimea şi lărgimea cunoştinţei lui
Dumnezeu. Acestea fireşte însuflându-le, lămureşte tuturor adâncurile
Duhului cu cuvântul, ca unul ce are pe dumnezeiescul Duh întru cele
dinlăuntru, şi dă pe faţă înşelăciunile dracilor şi povesteşte tainele
împărăţiei cereşti.
68. Poftele şi zburdările cele trupeşti le alinează înfrânarea, postirea şi
nevoinţele cele duhovniceşti. Iar ferberile cele sufleteşti şi înălţările inimii
le răceşte citirea dumnezeieştilor Scripturi şi le smereşte rugăciunea cea
neîncetată, şi ca untdelemnul unge pe acestea umilinţa.
69. Nimic aşa, precum rugăciunea cea curată şi nematerialnică, vorbitor
cu Dumnezeu pe om îl face şi îl învaţă a se uni cuvântului, întru linişte cu
Duhul rugându-se, când şi cu lacrimile curăţind sufletul său şi cu dulceaţa
umilinţei îndulcindu-l şi cu lumina Duhului luminându-l.
70. Şi suma întru cântările rugăciunilor este aleasă când mai înainte de
aceasta întâmpină aşteptarea şi luarea aminte. Iar felimea este ceea ce
înviază sufletul şi mijlocitoare este de rodul acestuia. Iar felimea rugăciunii
şi a cântării este cu Duhul a se ruga şi cu mintea. Şi atunci se roagă cineva
cu mintea când, rugăciune făcând şi cântând, mintea lui socoteşte cele ce
zac întru dumnezeieştile Scripturi şi primeşte de acolo suirile înţelegerilor
întru inima sa din cugetele cele de Dumnezeu cuvioase. Dintru care,
gânditor hrănindu-se sufletul, mai mult se curăţeşte şi tot suit la ceruri se
face şi oglindeşte frumuseţile cele bune ce sunt puse înainte pentru sfinţi.
Cu a căror dor înaripându-se, îndată sloboade roada rugăciunii din ochi şi
apele lacrimilor izvorăsc din lucrarea cea făcătoare de lumină a Sfântului
Duh.
71. Unde se vede roada Duhului, acolo şi felimea rugăciunii este. Şi
unde este felimea, acolo este aleasă şi cătăţimea cântării. Iar nevăzându-se
roada, neudăcioasă este felimea; şi aceasta fiind uscată, mai cu prisosinţă

1429
este cătăţimea, care, măcar deşi deprinderea trupească o aduce, însă preste
tot multora fără de dobândă este.
72. Priveşte înşelarea, rugându-te şi cântând psalmii Domnului. Pentru
că ori altele în locul altora a grăi, dracii, furând simţirea sufletului nostru,
ne înşală, prefăcând stihurile psalmilor în hulă, ca să zicem cu gura cele ce
nu se cade; ori începutul psalmului începând, la sfârşit ne fac a duce
cuvântul, risipind de la minte cele din mijloc; ori pe unul şi acelaşi stih ne
întorc de-a pururea înapoi, nelăsându-ne cu uitarea a afla pe cel următor, şi
de năprasnă iau toată pomenirea minţii de la stihurile cele împreunate,
încât nici a ţine minte nu putem ce psalm am avut în gură, nici a-l afla
iarăşi şi a-l repeta cu limba. Şi aceasta o fac ca să ne pună pe noi întru
împuţinarea sufletului şi trândăvie şi să ne facă deşerţi de roada rugăciunii,
punând înlăuntru zăbava vremii. Ci tu împotrivă să stai cu putere şi mai cu
zăbavă te apucă de psalm, că cu răbdarea vei lua folosul rugăciunii şi te vei
îmbogăţi cu luminarea Sfântului Duh.
73. Când ceva întru acest fel ţi se va întâmpla cântând cu înţelegere, să
nu te împuţinezi cu sufletul, nici să te trândăveşti, nici odihna trupească
mai înainte să o cinsteşti decât folosul sufletului tău. Ci unde te va ajunge
robirea minţii, acolo să stai. Şi de va fi către sfârşitul psalmului, tu către
început mai cu tărie aleargă; şi luându-l iarăşi, apucă pe calea psalmului,
chiar dacă de multe ori într-un ceas te va întâmpina robirea. Că aceasta
făcând tu, nerăbdând dracii răbdarea ta şi tăria osârdiei tale, ruşinându-se
vor fugi de la tine.
74. Rugăciune neîncetată se înţelege a fi cu adevărat aceea care nu
încetează de la suflet toată ziua şi noaptea; care nu întru întinderea
mâinilor sau întru înainte-starea trupului ori întru glasul limbii se arată
celor ce o văd, ci întru lucrarea minţii şi pomenirea lui Dumnezeu, cu
umilinţă osârdnică, se cunoaşte de cei ce ştiu a cunoaşte.
75. Cineva poate lua aminte la rugăciunea de-a pururea când are adunate
gândurile sale întru stăpânirea minţii, cu pace şi cu smerenie, şi cu
cucernicie săpând întru adâncurile lui Dumnezeu şi căutând a gusta de

1430
acolo apa cea prea dulce a vederii. Iar nefiind o asemenea pace, nu poate fi
rugăciune neîncetată; căci căruia puterile sufleteşti s-au împăcat cu
înţelegerea, acestuia şi rugăciunea cea de-a pururea s-a îndreptat.
76. Dacă cânţi cântările lui Dumnezeu şi fratele va sta înainte bătând în
uşa chiliei tale, să nu cinsteşti mai întâi lucrul rugăciunii decât lucrul
dragostei şi să treci cu vederea pe fratele tău cel ce bate. Că aceasta nu este
iubită lui Dumnezeu; pentru că mila dragostei voieşte, iar nu jertfa
rugăciunii. Ci lăsând darul rugăciunii, dă vorbă dragostei fratelui,
odihnindu-l pe el; şi atunci, întorcându-te, adu darul tău Părintelui
duhurilor cu lacrimi şi cu inimă sfărâmată, şi „Duh drept se va înnoi întru
cele dinlăuntru ale tale” (Ps. 50, 11).
77. Nu întru cea rânduită vreme şi loc tainica rugăciune se săvârşeşte. Că
de orânduieşti cele ale rugăciunii în ceasuri şi în vremi şi locuri, vremea
adecă ceea ce este afară de acestea deşertăciune aduce întru alte lucruri
deşertăciunii. Că hotarul rugăciunii acesta este: mişcarea minţii cea întru
Dumnezeu de-a pururea. Iar lucru: a întoarce pre suflet întru lucrurile cele
dumnezeieşti. Iar sfârşit: a se lipi cu mintea de Dumnezeu şi un Duh a fi cu
Dânsul, după hotarul şi cuvântul Apostolului (1 Cor. 6.17).
78. Măcar deşi cu mădulările cele trupeşti ai omorât şi cu sufletul înviat
te-ai făcut prin Duhul, şi darurilor celor mai presus de fire de la Dumnezeu
te-ai învrednicit, ci tu adecă să nu laşi cu slăbire cugetarea sufletului tău. Şi
să o depărtezi pre aceasta de la tine, ca de-a pururea să se întoarcă întru
pomenirile cele greşite oarecând prin tine şi la muncile cele din iad, şi ca
pre cel osândit gânditor să te socoteşti pre tine. Şi aşa întorcând mintea
întru acestea şi aşa socotindu-te pre tine, înfrânt vei păzi pre Duh. Şi vei
lua izvorul umilinţei, izvorând râurile Dumnezeescului Dar, şi pre
Dumnezeu căutând întru tine şi dând ţie Duh spre întărirea inimii tale.
79. Postirea cu socoteală, privegherea cu învăţătură şi pre rugăciune
primind călătorul, degrab la hotarele nepătimirii face a sări pe lucrătorul
lor. Când şi pre sufletul său, pentru covârşitoarea smerenie, cu lacrimile
muiat îl va avea şi de dragostea lui Dumnezeu învăpăiat. Întru acestea

1431
viind, către pacea cea duhovnicească pre acela îl aduce, toată mintea
avându-o slobodă şi cu dragoste lăudând pre Dumnezeu.
80. Nu aşa împăratul pentru slavă şi împărăţie se prea măreşte şi pentru
stăpânire, lăudându-se, se bucură, pre cât călugărul pentru sufleteasca
nepătimire şi lacrimile umilinţei. Că acela adecă cu împărăţia veştejită are
înţelegerea; iar acesta, trecând acolo, petrece cu veselie fericita nepătimire
întru nesfârşiţi veci. Că ca o roată, întru această viaţă, în mijlocul
oamenilor se învârteşte, puţin de pământ şi de cele pre dânsul atingându-se
pentru nevoia firii; tot cu chip rotund în gânditorul aer se poartă,
învârtindu-se în sine, aduce începutul către sfârşit. Şi chipurile dăruirilor
întru cununa smereniei le lipeşte. A căruia masă plină este de vederea celor
ce sunt; iar băutura din paharul Înţelepciunii; şi-l odihneşte Dumnezeu.
81. Cela ce cu voie s-a dat pre sine ostenelilor faptelor celor bune şi
alergarea nevoinţei călugăreşti mai cu căldură o a trecut, de mari daruri se
învredniceşte de la Dumnezeu. De aici sporind şi către cea de mijloc, vine
întru descoperirile cele dumnezeieşti şi în vederi. Şi atât cu totul în chipul
luminii şi prea înţelept se face, pre cât şi osteneala nevoinţei aceluia i se
întinde. Şi pre cât se suie la înălţimea vederii, pre atâta şi zavistie multă
ridică asupra sa dracii cei cu totul pierzători. Că nu rabdă a-l vedea pre om
prefăcut întru firea cea îngerească, pentru care şi în taină săgeata cea
ascuţită a înălţării sloboade asupra lui. Şi dacă adecă, înţelegând
înşelăciunea, va alerga către tăria smereniei, defăimându-se pre sine, va
scăpa de pierzătoarea mândrie şi întru limanul mântuirii va fi dus. Iar de
nu, apoi lăsat va fi de sus duhurilor celor ce-l cer pre el, dându-se întru cea
fără de voie pedeapsă, de vreme ce nu s-a iscusit pre sine cu cea de voie. Şi
aceştia sunt: iubitorii de dulceaţă, iubitorii de trup şi cei iuţi şi vicleni, care
îl şi smeresc pre el cu aducerile cele cumplite, până când va cunoaşte
neputinţa sa şi, tânguindu-se, va lepăda chinuirea şi va zice şi acela
împreună cu David: „Bine este mie că m-ai smerit, ca să mă învăţ
îndreptările Tale” (Ps. 118.71).
82. Dumnezeu nu voieşte a fi noi pururea smeriţi de patimi şi goniţi de
dânsele, că numai „epurilor a pus piatra scăpărilor” (Ps. 103.13). Pentru că
1432
nu ar fi zis: „Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt toţi” (Ps.
81.6), ci ca cerbii a ne sui în munţii cei înalţi ai poruncilor Lui şi a ne face
însetaţi de apele cele făcătoare de viaţă ale Duhului. Că precum aceia,
şerpi mâncând cu firea, din amărăciunea cea cu multă curgere, otrăvitoarea
fire a şerpilor întru gust prea slăvit, precum spun, o prefac, nimic de aceea
vătămându-se; aşa şi noi tot cugetul cel pătimaş în pântecele cel gânditor
primindu-l, cu înfocată curgere a poruncilor lui Dumnezeu şi cu puterea
Duhului îl prefacem întru bun miros şi mântuitoare lucrare a faptei bune,
ca să ne arătăm „toată înţelegerea robind-o întru ascultarea lui Hristos” (2
Cor. 10.5). Că lumea cea de sus nu cu cei nesăvârşiţi şi de ţărână bărbaţi, ci
cu cei duhovniceşti şi desăvârşiţi, şi în bărbaţi desăvârşiţi ai împlinirii
vârstei lui Hristos trebuie a se umple (Efes. 4.13).
83. Cel ce pururea se întoarce întru acelea şi nu voieşte a se întinde mai
departe, asemenea este asinului carele împrejurul aceleiaşi roate se
învârteşte. Pentru că cel ce de-a pururea se luptă cu trupul şi pentru singură
deprinderea cea trupească se îndeletniceşte prin toată reaua pătimire, şi a
uitat pre sine, de cele mari păgubindu-se, fiindcă nu a ajuns cunoştinţa
dumnezeieştii voiri. „Căci nevoinţa cea trupească, după Apostolul, întru
puţin este folositoare” (1 Tim. 4.8), până când se va înghiţi înţelegerea cea
de ţărână a trupului cu repejunile lacrimilor pocăinţei şi se va adăuga
trupului omorârea cea făcătoare de viaţă a Duhului şi legea Duhului va
împărăţi în trupul nostru cel muritor. Iar buna cinstire a sufletului, ceea ce
prin cunoştinţa celor ce sunt şi prin pomenirile cele fără de moarte ale
cugetelor celor dumnezeieşti grăeşte, văzându-se ca un pom al vieţii întru
lucrarea cea gânditoare a minţii, întru toate pretutindenea folositoare este,
ca ceea ce lucrează curăţirea inimii, pacea puterilor ei, luminarea minţii,
curăţia trupului, întreaga înţelepciune, înfrânarea cea cuprinzătoare,
smerita cugetare, umilinţa, dragostea, sfinţirea, cunoştinţa cea cerească,
înţelepciunea cuvântului şi vederea lui Dumnezeu. Deci carele dintru cea
multă nevoinţă sus a alergat, întru una ca aceasta săvârşire a bunei cinstiri,
trecând a patimilor Marea Roşie, în pământul făgăduinţei a intrat, dintru

1433
care curge miere şi lapte a cunoştinţei lui Dumnezeu şi cea necheltuită
hrană a Sfinţilor.
84. Cel ce nu voieşte adecă a se scula din cele ce sunt din parte, ce întru
puţin au folos, şi către cele ce preste tot sunt folositoare a se sui, încă pâine
de tărâţă mănâncă întru sudoarea feţei sale, după cea dintâi hotărâre a lui
Dumnezeu (Fac. 3.19). Drept aceea şi nepoftitor aduce pre suflet de mana
cea gânditoare şi de mierea ceea ce a curs din piatra cea crăpată lui Israel.
Iar cel ce a auzit: „Sculaţi-vă să mergem de aici” (Ioan 14.31) şi din glasul
Învăţătorului s-a sculat de la lucrarea cea cu osteneală şi a mânca pâinea
durerii a lăsat, scuturând simţirea şi din paharul înţelepciunii lui
Dumnezeu a gustat, acesta a cunoscut că bun este Domnul, ca cel ce a
plinit legea întru slujirea Cuvântului şi s-a suit la foişor şi aşteaptă venirea
Mângâietorului.
85. După rânduiala vieţii celei cu iubire de înţelepciune, peste tot ni se
cuvine nouă a călători întru cele dinainte şi către ceea ce mai sus zace cu
sârguinţă a ne sui, ca celor ce suntem pururea mişcători întru Dumnezeu şi
stare neştiind nici odinioară de la cel bun. De aici şi din pustnicia cea
lucrătoare adecă, la vederea cea firească a zidirii, şi dintru aceasta la
Cuvântarea de Dumnezeu cea tainică a Cuvântului a ne sui se cuvine şi a
ne odihni întru aceea de toate lucrurile lucrării celei trupeşti, ca cei ce mai
presus ne-am făcut de smerenia celor trupeşti şi am primit cunoştinţa cea
cu bună socoteală a socotinţei celei adevărate. Iar de nu am primit
cunoştinţa acestei socoteli, nici întru acest fel a merge către cele înalte şi a
ne întinde către cea mai desăvârşită nu am ştiut, mai răi suntem încă decât
mirenii, cei ce nu ştiu hotarul înaintării sporirii, nici starea suirii, până când
se vor sui către ceea ce zace mai presus de alte dregătorii şi către dorirea
cea pentru acestea, ca întru aceea să se odihnească.
86. Sufletul cel ce cu bună tărie se curăţă cu căldură prin durerile
nevoinţei, se străluceşte de la lumina cea dumnezeiască; şi pre încet începe
a privi fireşte pre bunătatea cea dată lui de la Dumnezeu dintru început şi
se lărgeşte spre dragostea Celui ce l-a făcut pre el. Şi pre cât se luminează
el întru curăţie cu razele Soarelui dreptăţii şi bunătatea cea firească i se
1434
descopere lui şi i se cunoaşte, după atât şi durerile nevoinţei acestea
înmulţeşte, spre mai multă curăţire a sa. Ca curat să se deprindă de mărirea
Duhului, căruia s-a învrednicit, şi să primească prea bun neamul cel de
demult. Şi chip curat şi neamestecat cu materia să păzească Celui ce l-a
făcut. Şi nicidecum din adăogirea ostenelilor să slăbească, până ce de toată
îngreţoşarea şi spurcăciunea se va curăţi pre sine şi vrednic spre vedere şi
spre vorbirea lui Dumnezeu se va face.
87. „Descopere ochii mei şi voi cunoaşte minunile din legea Ta” (Ps.
118.18); şi tu, cu întunericul încă de pământeasca înţelegere acoperit fiind,
strigă către Dumnezeu. Că necunoştinţa minţii celei de ţărână, întunecoasă
fiind şi ca o ceaţă adâncă, acopere vederile sufletului; întunecimea aceea şi
tâmpirea spre a înţelege cele dumnezeieşti şi omeneşti le lucrează,
neputând a privi către razele dumnezeieştii lumini, ori a fi întru îndulcirea
„bunătăţilor acelora, care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la
inima omului nu s-au suit” (1 Cor. 2.9). Iar acestea, descoperite fiind cu
pocăinţa, ochii văd curat, aud întru cunoştinţă şi înţeleg cu pricepere. Şi nu
numai, ci şi suișuri dintru acestea pune înţelegeri întru inima sa. De aici,
gustând dulceaţa acestora, se lămureşte cu cunoştinţa şi, cu cuvântul
înţelepciunii lui Dumnezeu, povesteşte toate minunile lui Dumnezeu,
bunătăţile care le-a gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc pre El, şi pre toţi
întru împărtăşirea acestora ne îndeamnă cu multe nevoinţe şi lacrimi a
veni.
88. Şapte daruri fiind ale Duhului, cuvântul de sus începând de la
înţelepciune le numără pre acestea şi pogoară sfârşitul la dumnezeiasca
frică a Duhului: „Duhul, zice, al înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul
sfatului şi al tăriei, Duhul cunoştinţei şi al blagocestiei, Duhul fricii lui
Dumnezeu” (Isa. 11.2–3). Iar nouă ni se cuvine a începe de la frica cea
curăţitoare care este a muncilor, ca prin aceasta bine depărtarea făcând şi
cu pocăinţa curăţindu-ne de spurcăciunile păcatului, către frica Duhului
curat să ajungem, pe cale mergând către Dânsul şi odihnindu-se întru El
toată lucrarea faptei celei bune.

1435
 89. Cela ce dintru frica judecăţii a început şi spre curăţia inimii înainte
sporeşte prin lacrimile pocăinţei, mai întâi se umple de înţelepciune, de
vreme ce şi începutul acesteia este frica, după cea zisă. Apoi de înţelegere;
după aceasta de sfat împreună, cu care adecă pre sineşi sfătuieşte cele
folositoare a voi şi a se sârgui. Şi întru acestea sporind înainte prin lucrarea
poruncilor Lui, întru cunoştinţa celor ce sunt se suie şi primeşte adevărată
ştiinţă a celor dumnezeieşti şi omeneşti lucruri. Şi de aici, tot făcându-se
lăcaş al bunei cinstiri, pre vârful dragostei suindu-se se săvârşeşte; şi
îndată îl primeşte frica cea curată a Duhului, ca să păzească vistieria cea
pusă întru dânsul a împărăţiei cerurilor. Această frică, foarte mântuitoare
fiind, pre cel suit la înălţimea dragostei cu cutremur şi întru nevoinţă îl
face a fi, de frică ca să nu cadă dintr-o ca aceasta înălţime a dragostei lui
Dumnezeu şi iarăşi lepădat să fie întru frica cea înfricoşată a muncilor.
90. Altă citire se face celor ce săvârşesc viaţa blagocestiei, zic a
Scripturilor, şi alta celor ce până la mijloc au sporit, şi alta celor ce au
ajuns la săvârşire. Pentru că acestora, ca pâinea din masa lui Dumnezeu se
face, întărind inimile lor întru sfinţitele nevoinţe ale faptelor bune, care şi
puterea tăriei li se dă spre luptă cu lucrătoarele patimi şi duhuri şi bărbaţi
luptători asupra dracilor îi săvârşeşte, precum zice acelora: „Ai gătit
înaintea mea masă împotriva celor ce mă necăjesc pre mine” (Ps. 22.6). Iar
acestora vinul paharului lui Dumnezeu, veselind inimile lor şi
înspăimântându-le pre acestea cu puterea înţelegerilor şi pre minte
smulgând-o din zapisul celui ce ucide şi băgând-o întru adâncurile Duhului
celui ispititor, şi toată născătoare şi aflătoare lucrând înţelegerile ei; ca şi
acestora potrivit a zice: „şi paharul Tău este adăpându-mă puternic”
(Ibidem. 6). Iar acestora untdelemnul Dumnezeescului Duh ungând
sufletul lor şi muindu-l şi smerindu-l cu covârşirea dumnezeieştilor
străluciri şi tot făcându-l mai presus de smerenia trupului, ca şi acela
lăudându-se să cânte: „uns-ai cu untdelemn capul meu şi mila Ta mă va
urma în toate zilele vieţii mele”.
91. Până când cu osteneală întru sudoarea feţei ne îndreptăm către
Dumnezeu cu lucrătoarea iubire de înţelepciune, patimile cele trupeşti
1436
micşorându-le şi cu pâinea cea de-a pururea lucrând lucrarea faptelor bune,
şi cu care inimile omeneşti se întăresc, se hrăneşte Domnul cu noi la masa
darurilor Sale. Iar când prin nepătimire se sfinţeşte Numele Lui întru noi şi
singur împărăţeşte întru toate puterile cele sufleteşti ale noastre, supuind şi
împăcând cele de faţă, zic cele de sus cu stăpânitorul gând, şi voia Lui se
face precum în cer şi întru noi, atunci băutură nouă mai presus de cuvânt, a
înţelepciunii Cuvântului, scoasă întru umilinţă şi cunoştinţa tainelor celor
mari, bea cu noi întru împărăţia Sa, întru noi fiind. Iar întru împărtăşirea
Duhului Sfânt ce ni se face nouă şi cu bună schimbare schimbându-ne pre
noi întru înnoirea minţii noastre, atunci Dumnezeu, fiind cu dumnezei, va
fi împreună cu noi, ca nemuritoare să facă primirea.
92. Când apa cea neţinută a gândurilor celor pătimaşe ale minţii, prin
venirea Sfântului Duh se va ţine, şi adâncul cel sărat al cugetelor şi al
gândurilor celor necuvioase cu înfrânarea şi cu cugetarea morţii se va opri,
atunci suflă dumnezeiescul Duh al pocăinţei şi ies apele umilinţei, pre care
le-a purtat Dumnezeu şi Stăpânul în ligheanul pocăinţei şi picioarele
noastre pre ele a călca în curţile împărăţiei Sale.
93. Cuvântul lui Dumnezeu, Carele trup S-a făcut şi firea noastră întru
Sine o a alcătuit şi om desăvârşit S-a făcut, afară de păcat, ca un
Dumnezeu desăvârşit, pre aceasta a doua oară zidindu-o, o a îndumnezeit.
Pre cuvântul acestuia L-a unit cu Dumnezeu, mintea cea dintâi după
gândire; şi pre acela, adecă omul, înălţimea l-a întraripat a înţelege şi a
cugeta cele dumnezeieşti. Ci şi foc fiind, cu focul cel înfiinţat şi
dumnezeiesc iuţimea acestuia asupra dracilor şi a patimilor celor împotrivă
luptătoare repede o a ascuţit. Şi dorire fiind a toată firea cea cuvântătoare
şi odihnirea doririi, dorirea acestuia spre împărtăşirea celor bune ale vieţii
celei veşnice cu dragostea cea cu aşezământul o a lărgit. Şi aşa pre tot
omul întru Sine înnoindu-l, din vechi nou l-a făcut şi nici un cuvânt de
clevetire asupra Făcătorului Cuvântului întru zidire aducând.
94. Cu sfinţenie lucrând Cuvântul întru Sine a noastră ridicare, Singur
pentru noi prin Cruce şi moarte dându-Se, şi pururea ne dă a Se jertfi
preacuratul Său trup şi de suflet hrănitoare toată masa ne pune înainte în
1437
fieştecare zi nouă, ca pre acesta mâncând şi cinstitul Lui sânge bând întru
simţirea sufletului, să fim cu împărtăşirea mai buni decât suntem.
Prefăcându-ne cu acestea din mai mic în mai mare şi una făcându-ne cu
îndoitul Cuvânt, îndoiţi cu trupul şi cu sufletul cuvântători, ca cu întrupatul
Dumnezeu şi nouă, după trup, de o singură fiinţă. Că nu ai noştri a fi, ci
una cu Cel ce ne-a făcut pre noi cu Sine la masa cea nemuritoare, şi
aceasta făcând a fi pururea, care aceea după fire este.
95. Dacă ispitiţi suntem cu ostenelile faptelor bune şi curăţiţi cu
lacrimile ne apropiem şi mâncăm din pâinea aceasta şi din paharul acesta
bem, cu îndoite fireşti puteri, îndoit Cuvântul blândeţilor cu noi se preface,
tot prefăcându-ne pre noi cu Dânsul, ca Cel întrupat şi nouă, după omenire,
de o fiinţă. Şi pre toţi dumnezei făcându-i cu cuvântul cunoştinţei şi noi
Lui Însuşi de un chip şi pre fraţi însuşindu-i, ca Dumnezeu şi Părintelui de
o fiinţă. Iar dacă suntem amestecaţi cu materia patimilor şi spurcaţi cu
spurcăciunea păcatului ne apropiem, cu firescul foc al distrugătoarei răutăţi
apropiindu-Se de noi, ne arde şi ne pârjoleşte pre toţi şi taie viaţa noastră.
Nu cu voinţa bunătăţii Sale, ci de negrijirea nesimţirii noastre îndemnat
fiind.
96. Tuturor acelora ce după cea lucrătoare iubire de înţelepciune au
început a umbla pre calea poruncilor lui Dumnezeu Hristos, Domnul
nevăzut apropiindu-Se, celor ce nesăvârşită înţelegere încă au şi pre
sufletul cel ce se îndoieşte pentru cuvântul faptelor celor bune merge
împreună cu dânşii. A cărora, acum după dreptate, şi ochii sufletului se ţin
închişi (Luca 24.16), ca să nu cunoască pre a lor înainte-sporire pre ceea ce
acum o au; când merge împreună cu dânşii Domnul şi le ajută spre
slobozirea patimilor şi le dă mână de ajutor spre îndreptarea a toată fapta
bună. Deci făcând înainte-sporire spre nevoinţele blagocestiei şi către
nepătimire venind el prin smerenie, nu voieşte Cuvântul până la aceasta să
stea el, care s-a prea ostenit cu ostenelile faptelor bune; ci mai departe să
meargă şi către vedere să se suie. De unde şi hrănindu-i pre ei întru măsura
cea de ajuns cu pâinea lacrimilor, cu lumina umilinţei îi binecuvintează; şi
mintea lor o deschide ca să înţeleagă adâncul dumnezeieştilor Scripturi şi
1438
de acolo să oglindească firile şi cuvintele celor ce sunt. Şi îndată Se
strânge pre Sine de la dânşii, ca să se ridice aceştia şi mai cu sârguinţă să
se deprindă a căuta ce este înţelegerea celor ce sunt şi care este cea de la
acestea suire. Pre care şi cu sârguinţă căutând-o, se suie spre cea mai înaltă
slujire a cuvântului şi propovăduiesc tuturor, din lucrare şi din vedere,
învierea Cuvântului.
97. Cu cuviinţă cuvântul mustră zăbovirea celor ce zăbovesc întru
ostenelile nevoinţei celei lucrătoare şi nu voiesc a se muta de acolo şi a
veni către suirea cea mai înaltă a vederii, grăind lor: „O, nepricepuţilor şi
zăbavnici cu inima” (Luca 24.25), ca să credeţi întru cuvântul cel ce poate
descoperi, a celor ce umblă întru Duhul, vederea cea firească, adâncurile
Duhului. Căci a nu voi cele mai începătoare a trece spre simţirile cele mai
desăvârşite, de la graiul trupului Scripturii celei dumnezeieşti a veni la
mintea şi cugetul Cuvântului, arătare este a sufletului celui leneş şi
neguţător de folosul cel duhovnicesc şi care cumplit zavistuieşte sporirii
sale înainte. Căruia nu numai se va zice, ca celui ce poartă strânsă făclia
sa: „mergeţi de cumpăraţi untdelemn de la cei ce vând” (Matei 25.9), ci şi
după ce i se va închide lui cămara: „duceţi-vă, nu vă ştiu pre voi de unde
sunteţi” (Luca 13.25).
98. Când va veni Cuvântul lui Dumnezeu în sufletul cel căzut, precum în
cetatea Viftaniei (Ioan cap. 11), pre mintea lui cea omorâtă de păcat şi
îngropată cu stricăciunea patimilor, înviind-o, atunci înţelegerea şi
dreptatea, cele cufundate în necaz pentru omorârea minţii, precum
tânguindu-se îl întâmpină pre El şi zic: „Doamne, de ai fi fost aici, păzit de
noi şi ferit, nu ar fi murit fratele nostru”, adică mintea de păcat. De aici se
sârguieşte dreptatea a hrăni pre Cuvânt cu multă îngrijire, prin lucrarea
poruncilor, şi a pune masa Acestuia, cu multe feluri şi cu multe chipuri a
relei pătimiri se sârguieşte. Iar înţelegerea, de toate celelalte grijiri
nebăgând seamă a relei pătimiri celei cu osteneală, spre lucrările minţii şi
spre mişcările cuvântului cele gânditoare şi spre auzirea înţelegerilor, alege
vederea Aceluia ce a voit a şedea lângă Dânsul. Şi pre aceasta o primeşte
Cuvântul, adecă pe cea ce se nevoeşte bine a hrăni cu masă prin iubirea de
1439
cinste cea în multe chipuri şi lucrătoare iubire de înţelepciune. Însă mult
grijindu-se acum cu reaua pătimire şi îndeletnicindu-se pururea pentru ceea
ce este puţin folositoare, o mustră: „Una este ceea ce se caută spre
trebuinţa Cuvântului”. Ca gândului celui mai bun să supună pre cel mai
prost şi înţelegerea sufletului celui de ţărână să o prefacă întru cea
duhovnicească prin sudorile faptelor bune. Iar pre aceasta o laudă Acela
fireşte şi o împreună, ca pre cea ce „şi-a ales partea cea bună” a cunoştinţei
celei duhovniceşti, prin care, zburând peste lucrurile cele omeneşti, întru
adâncurile cele dumnezeieşti ale lui Dumnezeu vine. Şi mărgăritarul
Cuvântului de acolo bine îl cumpără şi vede vistieriile cele ascunse ale
Duhului şi nespusă bucurie i se adaugă, „care nu se va lua de la dânsa”
(Luca 10.38–42).
99. Mintea cea ce s-a omorât de patimi şi cu venirea Cuvântului lui
Dumnezeu a înviat, răsturnând piatra nesimţirii, se dezleagă de legăturile
păcatului şi de gândurile cele făcătoare de stricăciune, de la slugile
Cuvântului, de frica muncilor grăesc şi de ostenelile faptelor celor bune, şi,
îndulcindu-se de lumina vieţii celei viitoare, se sloboade întru nepătimire.
De acolo, şezând pe scaunul simţirilor şi cu sfinţenie lucrând pre taina
vederii, se face împreună-ospătător al Cuvântului. Şi împreună cu Dânsul
ducându-se de pe pământ la ceruri, împreună cu Hristos împărăţeşte, întru
împărăţia lui Dumnezeu şi a Tatălui, odihnind toate doririle sale.

100. După dezlegarea trupului fiecăruia dintre nevoitori ce cu lege s-au

nevoit, sporind către mijlocul săvârşirii, întru măsura vârstei plinirii lui
Hristos, zidirea cea de acolo lămurită şi arătată se face cu înştiinţarea şi
lucrarea Duhului. Iar bucuria veşnică este întru lumina cea pururea fiitoare,
fericirea odihnei aceleia. Bucurie, deci, neîncetată cuprinde inimile ce s-au
nevoit aici cu lege şi le sărută veselia Sfântului Duh, care după cuvântul
Domnului „nu se va lua de la dânşii”. Iar cel ce s-a învrednicit venirii
Mângâietorului de aici şi s-a îndulcit din roadele faptelor bune prin lucrare
şi s-a îmbogăţit cu dumnezeieştile Lui dăruiri, plin fiind de bucurie şi de
toată dragostea, toată frica fuge şi cu bucurie se dezleagă de legăturile cele
1440
trupeşti şi cu veselie trece de la cele văzute, carele şi mai înainte, viu fiind,
a uitat simţirile. Şi cu bucurie lăcuieşte întru lumina cea negrăită, unde este
lăcaşul tuturor celor ce se veselesc, deşi trupul mult pătimeşte şi boală
întru dezlegare şi tăiere are întru oarecare uniri, după cum se întâmplă
nelesne-născătoarelor femei.
Suta a treia,
Capete cunoscătoare, pentru dragoste şi săvârşirea vieţii
1. Minte nepătimaşă este Dumnezeu, mai presus de toată mintea şi decât
toată nepătimirea. Lumină şi izvorul luminii celei bune. Înţelepciune,
Cuvânt şi cunoştinţă, şi Cuvântul înţelepciunii şi dătător de cunoştinţă.
Deci cărora s-au dat acestea pentru curăţie, şi întru care bogat se văd,
aceştia au păzit pe cea după chip cu multă băgare de seamă, ca să fie lor de
aici povăţuindu-se de Fiul lui Dumnezeu, după cea zisă de la Duhul: „câţi
cu Duhul lui Dumnezeu se poartă, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom.
8, 14).
2. Câţi cu ostenelile nevoinţelor curaţi pe sine s-au lucrat de toată
spurcăciunea trupului şi a duhului, se fac prietenii firii celei nemuritoare,
prin darurile Duhului. Iar cei ce au ajuns întru aceasta, plini sunt de lumină
bună, din care, umplându-se inimile de alinare şi pace, slobozesc cuvinte
bune, şi înţelepciunea lui Dumnezeu izvorăşte din gura lor, cu cunoştinţa
dumnezeieştilor şi omeneştilor lucruri. Şi cuvântul lor neturburat, din
adâncurile Duhului, zice: „împotriva acestora nu este lege” (Galat. 5, 23),
odată înlăuntru unindu-se cu Dumnezeu şi cu bună schimbare schimbându-
se.
3. Care cu osârdnică sârguire către Dumnezeu s-au îndreptat, închipuirea
chipului Aceluia făcându-se prin faptele cele bune ale sufletului şi ale
trupului, acela este în Dumnezeu şi Dumnezeu într-însul se odihneşte după
întoarcere. Ca să fie şi să se arate deci de aici chipul dumnezeieştii fericiri
în bogăţia dăruirilor Duhului şi cu punerea lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu,
de taine începătorul, este săvârşitorul lor.

1441
 4. Nu după aşezarea mădularelor trupului, de neştiinţă purtat să zică
cineva că după chipul lui Dumnezeu este omul, ci după firea cea
înţelegătoare a minţii, nescrisă trupului care jos îl atârnă. Că precum
dumnezeiasca fire, afară fiind de toate făpturile şi pipăirea, nescrisă,
nemărginită şi netrupească, şi mai presus de toată fiinţa şi de tot cuvântul,
nealcătuită, necuprinsă, neînmulţită, nevăzută, nemuritoare, neajunsă,
neînţeleasă deci cu totul de noi; aşa şi cea dată lui de la Dânsul a minţii
fire, nescrisă fiind şi afară de pipăirea aceasta, netrupească este, nevăzută,
necuprinsă, neajunsă, şi chipul nemuritoarei şi de-a pururea fiitoarei slavei
Lui.
5. Minte întâi fiind Dumnezeu, ca un Împărat al totului, de o fiinţă are cu
Sine Cuvântul şi cu Duhul deopotrivă veşnic. Nici fără de Cuvânt şi Duh
fiind cândva, pentru firea lor cea nedespărţită; nici vărsându-Se cu dânsele,
pentru neamestecarea ipostasurilor celor ce sunt întru Ele. Pentru aceasta şi
Cuvântul, din firea Sa fireşte născându-Se, singur pe Sine despărţindu-Se,
nedespărţit fiind Luişi; are pe Cel de o fire fără de început al Său Duh, de
la Tatăl purcegându-Se mai înainte de veci, pururea de o fiinţă cu Cuvântul
şi de Cel ce L-a născut netăiat. Că una le este lor firea şi nedespărţirea, deşi
cu deosebirile ipostasurilor se despart în feţe, şi Treimea se cântă: Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh. Şi feţele acestea, ca o singură fire şi Dumnezeu unul,
niciodată nu se despart de la cea de-a pururea fiinţă şi fire. Pentru aceasta
tri-ipostatnica şi unimea firii, chipul vedem după omul cel înţelegător zidit
de la Dânsa, iar nu după cea vărsată, ci după cea nemuritoare şi pururea
asemenea fiind, iar nu după cea muritoare şi dezlegătoare.
6. Precum minte fiind şi cu înaltă înţelepciune pentru zidirile cele făcute,
Dumnezeu născând pe Cuvântul pentru fiinţa lor (adecă a zidirilor), şi
către petrecerea lor purcegând, precum este scris, pe Preasfântul Duh, Care
este dinafară şi înlăuntru tot; aşa şi dumnezeieştii firi Lui împărtăşindu-se
omul, chipul Lui fiind, după înţelesul gânditorului şi nematerialnicului şi
celui fără de moarte suflet, şi minte având, fireşte pe cuvânt naşte din fiinţa
sa, prin care toată puterea se păzeşte trupului, din afară fiind şi înlăuntru
materiei şi acestor văzute. Şi precum Ziditorul acestuia nedespărţit este de
1442
ipostasurile Sale, a Cuvântului zic şi a Duhului; aşa şi aceea după suflet
nedespărţită este: mintea şi cuvântul, de o singură fire şi fiinţă, nescrise
trupului.
7. Tre-ipostatnică este Dumnezeirea, în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh
închinată. În trei despărţiri se vede şi chipul cel zidit de la Dânsul, omul: în
suflet, minte şi cuvânt, închinându-se singur lui Dumnezeu, Celui ce a
făcut toate din ce n-au fost. Ceea ce se priveşte după fire de-a pururea
veşnice, acelea sunt şi de o fiinţă; acestea şi chipului Lui după fire
împreună fireşti sunt şi de o fiinţă, dintru care cea după chip întru noi se
vede, şi pe care suntem chipul lui Dumnezeu, măcar deşi cu praful ne vom
amesteca.
8. Alta este chipul lui Dumnezeu şi alta cele ce se văd împrejurul
chipului. Pentru că chipul lui Dumnezeu este sufletul cel gânditor, mintea
şi cuvântul, una şi nedespărţită fire. Iar cele ce se văd împrejurul chipului
sunt stăpânirea şi împărăţia, şi singura stăpânire. Aşa şi alta este mărirea
minţii şi alta vrednicia; şi alta este cea după chipul lui Dumnezeu şi alta
cea după asemănare. Şi mărirea minţii este suirea în sus, mişcarea de-a
pururea către cele de sus, ascuţirea, curăţirea, înţelegerea, înţelepciunea,
nemurirea. Iar vrednicia este gândirea, împărăţia, începătoria şi însuşi de
sine stăpânirea. Iar după chipul lui Dumnezeu este ceea ce este împrejurul
sufletului şi al minţii şi al cuvântului, şi însăşi de sine ipostatică şi de o
fiinţă, şi neîmpărţirea şi nedespărţirea. Iar cea după asemănare este
dreptatea, adevărul, îndurarea, milostivirea şi iubirea de oameni. Deci întru
care acestea se lucrează şi se păzesc, întru aceea se vede luminos şi cea
după chip şi cea după asemănare.
9. Sufletul cel cuvântător în trei este împărţit şi în două se vede. Una îi
este lui partea cea cuvântătoare, iar alta cea pătimitoare. Şi cea
cuvântătoare a lui, după chipul Celui ce l-a zidit pe el, necuprinsă este şi
nevăzută şi nehotărâtă prin simţiri. Prin aceasta împărtăşindu-se puterilor
celor gânditoare şi dumnezeieşti după fire, întru Dumnezeu, ca întru cel
dintâi chip, cu sfinţita înţelegere a celor ce sunt sus aleargă şi se face întru
îndulcirea firii Lui celei dumnezeieşti. Iar cea pătimitoare a lui se împarte
1443
prin simţiri, dedesubtul patimilor şi al odihnelor stând. Iar când va fi
înghiţită această muritoare de viaţa Cuvântului, biruind cea mai bună,
atunci şi viaţa lui Hristos în trupul nostru cel muritor se arată (2 Cor. 4,
11), făcând întru noi omorârea cea făcătoare de viaţă a nepătimirii şi
nestricăciune a nemuririi dând, cu venirea Duhului.
10. Precum Făcătorul a toate şi mai înainte pe toate din ce nu au fost le-a
făcut, cunoştinţa, firile şi cuvintele tuturor celor ce sunt le-a avut ca un
Împărat al veacurilor şi văzător întru Sine; aşa şi pe chipul Său zidindu-l
împărat făpturii, adecă pe om, are cuprinse întru sine pe toate cuvintele
celor ce sunt, şi firile şi cunoştinţele. Prin urmare şi uscata şi recea
umezeală o are din pământ, după zidirea sa; iar căldura sângelui şi
apăşotarea, din foc şi aer; iar umezealele flegmatice şi cea rece, din apă; şi
din pomi, pe cea crescătoare; din sădirile cele vieţuitoare, pe cea
hrănitoare; de la dobitoacele cele necuvântătoare, pe cea pătimitoare; de la
îngeri, pe cea cuvântătoare şi înţelegătoare; iar de la Dumnezeu, suflarea
aceea nematerialnică a netrupescului şi celui fără de moarte suflet, în minte
şi cuvânt privindu-se, şi cu puterea Sfântului Duh, în fiinţă şi viaţă.
11. După asemănarea lui Dumnezeu ne facem noi, a Celui ce ne-a zidit
după chipul şi asemănarea Sa, cu acestea adecă: cu bunătatea şi cu
priceperea. Că „acoperit-au cerurile bunătatea Lui, şi de priceperea Lui
este plin pământul” (Avac. 3, 3). Iar bunătatea lui Dumnezeu este
dreptatea, cuvioşia şi adevărul, precum zice David: „Drept şi cuvios este
Domnul” (Ps. 10, 7); şi: „Bun şi drept este Domnul” (Ps. 24, 9). Cu
Cuvântul înţelepciunii şi cu cuvântul cunoştinţei; că întru Acela sunt
acestea, şi înţelepciunea şi cuvântul ce se numeşte. Cu sfinţenia şi cu
săvârşirea, precum Însuşi zice: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel
din ceruri desăvârşit este” (Mat. 5, 48); şi: „Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt”
(Lev. 19, 2). Cu smerenia şi cu blândeţea: „Învăţaţi-vă de la Mine, zice, că
sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mat.
11, 29).
12. Mintea noastră, fiind chipul lui Dumnezeu, osebit are întru sine,
când întru ale sale petrece şi nu departe de vrednicia sa se mişcă; ci întru
1444
Dumnezeu a petrece şi cu Acela a se uni caută, de la Care are începutul şi
prin Care se mişcă, către Care şi aleargă, prin fireştile osebiri, şi Aceluia a
urma doreşte, cu iubirea de oameni, cu blândeţea şi cu prostimea. Pentru
aceasta şi pe singur cuvântul născând, precum pe alte ceruri sufletele iarăşi
le zideşte dintr-un neam de oameni şi tari pe aceştia îi săvârşeşte cu
răbdarea lucrătoarelor fapte bune. Şi vii îi face cu Duhul gurii Sale, putere
asupra patimilor celor pierzătoare dându-le. Şi aşa văzut este Făcătorul şi
acela al făpturilor celor gândite, din lumea cea mare Dumnezeului său
urmându-I cu podoaba; şi aude lămurit de sus: „Cel ce scoate vrednic din
nevrednic, ca gura Mea va fi” (Ier. 15, 19).
13. Cel ce după fire are grijă de mişcarea minţii şi de vrednicia
cuvântului, de materie curat se păzeşte, înfrumuseţându-se cu blândeţea, cu
smerita cugetare, cu dragostea, cu împreună-pătimirea şi cu strălucirea
Sfântului Duh. Şi spre vederile cele înalte privind, se face întru cunoştinţa
tainelor lui Dumnezeu celor ascunse. Şi prin cuvântul înţelepciunii, celor
ce pot auzi acestea cu bună iubire le slujeşte, nu numai sieşi mult îndoind
talantul, ci şi celor de aproape din îndulcirea acestuia dând.
14. Cela ce pe unul dintru cele două prea a zburat sus şi bunul neam al
acestuia slobod l-a făcut de cele văzute, vieţuirea cea nematerialnică a aflat
întru duhurile cele nematerialnice, duh şi însuşi făcându-se gânditor, măcar
că şi prin mijlocul altor oameni întorcându-se se vede cu trupul.
15. Cela ce robia doimii o a supus vredniciei şi firii, pe toată făptura o a
supus Unuia lui Dumnezeu; pe cele despărţite întru una împreunându-le şi
pe toate împăcându-le.
16. Până când adecă este firea puterilor întru noi fără rânduială asupra sa
şi întru multe osebiri se desparte, neîmpărtăşiţi suntem şi darurilor lui
Dumnezeu celor mai presus de fire. Şi de acestea fiind neîmpărtăşiţi,
departe oareunde stăm de cea de taină sfinţită lucrare a jertfelnicului celui
ceresc, care întru lucrarea cea gânditoare a minţii se săvârşeşte. Iar când,
prin multă sârguinţă a nevoinţelor celor sfinţite, de răutatea cea
materialnică ne vom curăţi şi întru una osebirile noastre cu puterea cea

1445
duhovnicească le vom aduna, atunci şi bunătăţilor lui Dumnezeu celor
nespuse întru împărtăşire ne facem; şi tainele cele dumnezeieşti ale
sfinţitei lucrări celei de taină a minţii, pe cel ceresc şi gânditor jertfelnic al
lui Dumnezeu cu vrednicia Cuvântului lui Dumnezeu îl înălţăm, ca nişte
văzători şi preoţi ai tainelor Lui celor fără de moarte.
17. „Trupul pofteşte asupra Duhului, iar Duhul asupra trupului” (Gal. 5,
17); cum unul asupra altuia va avea biruinţă şi sub a sa stăpânire îl va
pleca. Această deosebire între noi se zice neunire şi povârnire, şi
împărăchere şi luptă de amândouă părţile, prin care sufletul se desparte,
oriunde mintea se schimbă în lucru după patima omenească.
18. Până când ne despărţim cu nestatornice cugete şi legea trupului întru
noi se mişcă şi stăpâneşte, întru multe părţi ne prefacem şi de la
dumnezeiasca unime suntem lepădaţi, fiindcă nu ne-am îmbogăţit cu
această unime. Iar când această muritoare va fi înghiţită de puterea cea
singură făcătoare şi cu grija cea mai presus de fire, şi mintea singură în
sine va fi, cu cele înţelepte făcătoare de străluciri şi înţelegeri luminate
împletite întru unimea de Dumnezeu-văzătorul suflet, atunci una în locul
celor multe aflări se face; şi dumnezeieştii unimi cu dumnezeiasca unime
unindu-se, cu prostimea cea de Dumnezeu următoare se uneşte. Şi aceasta
este cea a sufletului iarăşi de demult aşezare şi cea mai bună a noastră
înnoire.
19. Cumplită este neştiinţa şi mai mult decât cele cumplite. Şi întru care
suflete se află, întunecate le face şi în multe gânduri le împarte şi pe cea cu
Dumnezeu unire a sufletului o taie. Aceasta, toată adunată împreună,
necuvântătoare este; că necuvântător şi nesimţitor tot îl lucrează pe om.
Întru acest chip necunoştinţa, dându-l întru întunecarea ce s-a vărsat multă
asupra lui, adânc al iadului se face sufletului celui acoperit cu aceasta,
întru care toată chinuirea, boala, scârba şi suspinarea este. Aşa şi
dumnezeiasca cunoştinţă, strălucită oarecare şi nemărginită întru vărsarea
de lumină fiind, asemenea ca lumina, pe sufletele întru care prin curăţie se
face, de Dumnezeu împodobite le lucrează; şi le umple pe acestea de pace,
alinare, bucurie, înţelepciune negrăită şi dragoste desăvârşită.
1446
 20. Venirea luminii celei dumnezeieşti, proastă şi singuratecă fiind, către
sine adună pe părtaşii ei, adecă pe suflete, şi către sine le întoarce şi le
împreunează unimii Sale şi cu săvârşirea Sa le săvârşeşte. Şi către
adâncurile lui Dumnezeu ridică vederea cugetului lor şi tainelor celor mari
văzători şi ucenici şi învăţători de taine pe aceştia îi face. Deci a te curăţi
până în sfârşit să voieşti prin dureri şi arătat vei vedea întru tine pe ceea ce
se grăieşte: lucrarea cea iubită lui Dumnezeu.
21. Strălucirile luminii celei dintâi, cele ce se fac cu cunoştinţă întru
sufletele cele curăţite, nu numai fericite pe acestea şi în chipul luminii le
fac, ci şi le ridică prin vederea cea firească la cerurile cele gânditoare. Şi
nici aşa stau acestea, cele ce sunt ale lucrării celei dumnezeieşti, ci până
acolo se săvârşesc, până ce uneia adecă cu înţelepciunea şi cu cunoştinţa
celor negrăite se vor uni şi una, în locul celor multe, vor fi întru Dânsul.
22. Mai întâi adecă nouă ni se cuvine a fi neamestecaţi şi netulburaţi,
prin rânduiala cea curăţitoare de răutatea cea materialnică a celor
gânditori; apoi luminaţi şi pururea străluciţi, prin altă rânduială
luminătoare a ochilor celor gânditori, care se săvârşeşte prin înţelepciunea
cea de taină şi ascunsă întru Dumnezeu. Şi aşa sus a alerga întru sfinţita
cunoştinţă a celor gânditoare. Ca pe cele noi şi pe cele vechi cu cuvântul,
celor ce au ochi spre slujire, dătători să fim de înţelegerile cele ascunse şi
de ale Acestuia taine, arătat ca întru auzurile cele nespurcate aducându-le
pe acestea. Şi de la cei nesăvârşiţi strângându-le, ca să nu se dea cele sfinte
câinilor, nici mărgăritarele cuvântului risipite să fie în sufletele porcilor,
netrebnicioase pe acestea făcându-le.
23. Când cineva vede lărgindu-se arderea sufletului său întru credinţa
cea cu aşezământ şi dragostea lui Dumnezeu, atunci să ştie că pe Hristos Îl
poartă întru sine, cea de la pământ şi din cele văzute lucrându-i înălţarea
sufletului lui şi în ceruri lăcaş gătindu-i. Iar când vede inima sa umplându-
se de bucurie şi întru dorinţă aflarea negrăitelor bunătăţi ale lui Dumnezeu
cu umilinţă, atunci cunoscut să-i fie lui însuşi că de la Sfântul Duh se
lucrează. Iar când simte că se umple mintea sa de lumină negrăită şi de
înţelegerile înţelepciunii celei mai bune, atunci să cunoască a fi şi a se face
1447
venirea Mângâietorului în sufletul său, întru arătarea celor ascunse întru el
a vistieriilor împărăţiei celei cereşti. Şi ca palat al lui Dumnezeu şi lăcaş al
Duhului pe sineşi cu scumpătate să se păzească.
24. Păzirea celor ascunse vistierii ale Duhului este deşertarea de lucrurile
cele omeneşti, care cu adevărat şi linişte o numeşte cuvântul. Iar această
dorire din dragostea lui Dumnezeu, din curăţia inimii şi din dulceaţa
umilinţei mai vârtos se aprinde, dezlegând sufletul de legăturile simţirilor
şi slobozenia năravurilor supunând-o a o săruta. Iar puterile acelea
întorcându-le spre cea după fire chemare, iarăşi şi în cea de demult aşezare
acestuia o dă, ca să nu fie răutatea ridicându-se asupra Făcătorului celor
bune, de la Care la înaltul chip se întoarce şi se mişcă.
25. Întru sfinţita aceasta şi dumnezeiasca săvârşire, binecuvântata
renaştere şi liniştea cea cu iscusinţă luminată duc pe cel deprins şi care a
trecut-o cu lege. Iar dacă nu întru atâta înălţime şi săvârşire este, cel cu
părerea liniştitor, prin urmare ca cei gânditori şi desăvârşiţi, încă nu au
liniştit cu cea desăvârşită linişte; ci nici liniştiţi sunt de furtunele cele
dinlăuntru ale patimilor celor neţinute, până când se vor sui la această
înălţime. Că nu numai trupul îl va avea înconjurat cu ziduri ori cu prăpăstii
şi peşteri, ci şi mintea cea fără de rânduială şi nestatornică va fi chinuită.

26. Sufletele care în vârful curăţiei au ajuns şi la înălţimea marei

înţelepciuni şi cunoştinţe au alergat sunt asemenea heruvimilor, nemijlocit
oarecum cu privirea lor apropiindu-se de izvorul bunătăţilor. Şi de acolo
dreaptă arătare a vederii curate înlăuntru primind, ca şi singure puterilor
heruvimilor nemijlocit de la începătoria de Dumnezeu mult se luminează,
precum a zis oarecine de cele dumnezeieşti văzător, după cea înaltă
întindere.
27. Precum cele mai întâi puteri de sus, unele dintru dânsele sunt
fierbinţi şi grabnice pentru cele dumnezeieşti şi neîncetat pentru acestea
pururea având mişcarea, iar altele sunt de Dumnezeu-văzătoare,
cunoscătoare şi înţelepte, şi acest lucru dumnezeiasca deprindere este, care
1448
celor pentru acestea a se mişca pururea le face; aşa şi aceste suflete sunt
fierbinţi pentru cele dumnezeieşti şi foarte grabnice, înţelepte şi
cunoscătoare, cu vederile cele de taină întinzându-se. Cărora osebit le este,
după putere şi dumnezeiasca deprindere, cea către Dumnezeu pururea
mişcare şi neabătuta prietenie şi petrecere. Şi către aceasta având
deprinderea strălucirilor, cu care împărtăşitori fiind celor ce sunt, trimit
către celelalte zidiri cu îmbelşugare cuvântul vărsării de lumină al acesteia
şi al darului.
28. Minte este Dumnezeu şi pricină pururea mişcătoare a totului; şi toate
minţile întru singura cea dintâi minte şi şederea o au petrecătoare şi
mişcarea neîncetată. Aceasta pătimesc câţi nu materialnică oarecare
mişcare şi amestecată, ci neamestecare şi netulburare au sfintele nevoinţe.
Încă o pătimesc aceasta, după dorirea dumnezeiască împărtăşindu-se unul
altuia şi singuri pe sine, de la începătoria de Dumnezeu slobozind
strălucirile cele cu dar şi ascunsa înţelepciune a tainelor lui Dumnezeu, şi
altora cu iubire de bine dându-le cu împărtăşire, întru neîncetată laudă a lui
Dumnezeu.
29. Stau şi se mişcă împrejurul lui Dumnezeu acele suflete câte uşor de
materie s-au lucrat gânditor şi luptându-se cu ele după toată doimea, căruţă
cu aceasta bine îndreptată, mergătoare la cer, au alcătuit. Şi împrejurul lui
Dumnezeu neîncetat se mişcă precum osia şi a mişcărilor întoarcere
pricinuitoare. Deci stau petrecând şi neabătându-se, de la al său loc ţinute
fiind către simţirea şi joasa înşelăciune a lucrurilor omeneşti. Aceasta deci
este desăvârşitul sfârşit al liniştii, întru care duce pe adevăraţii liniştitori:
ca celor mişcători a sta şi celor ce stau petrecătoarea mişcare de cele
dumnezeieşti. Şi până când aceasta nu se va face părută nouă linişte, cu
neputinţă este afară de materie şi de înşelăciune a fi mintea noastră.

30. Când către vechea bunătate a cuvântului cu toată stăruinţa şi silinţa

vom veni şi cea dată nouă de sus înţelepciune şi cunoştinţă, cu venirea
Duhului, partea cea bună vom primi, atunci întâiul izvor şi pricina tuturor

1449
ieşirilor a înţelepciunii şi a binelui, de noi putându-se a se privi fireşte, se
cunoaşte: nimic defăimător asupra Sa întru noi purtând, de la cea
blestemată răutate a zidirii, cu fugirea de la cele de jos. Când aceea adecă
despărţindu-se s-au înălţat şi de la vechea bunătate ieşind au căzut din
îndumnezeire; iar spre aceasta aflându-se, necuvântătorul acela chip
înlăuntru l-au făcut.
31. Una şi cea dintâi treaptă a celor ce se întind întru înainte sporire este
cunoştinţa celor ce sunt, care se adaugă lor din iubirea de înţelepciune cea
lucrătoare. A doua, cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu celor ascunse, care
din vederea cea firească prin taină se arată lor. Şi a treia, împreunarea şi
amestecarea cu lumina cea dintâi, întru care este odihna a toată sporirea
înainte cea cu iubire de înţelepciune şi a vederii.
32. Toate minţile, singure întru sine şi către sine şi către cele ce sunt cu
adevărat, cu trei de un chip văzute se poartă adunate; şi pe cei de aproape
luminându-i, cu taină îi învaţă cele dumnezeieşti şi se săvârşesc ca
duhurile cele curate, cereasca înţelepciune pe aceştia cu sine şi cu unimea
una făcându-i.
33. Îndumnezeirea este întru viaţa cea gânditoare şi dumnezeiască, întru
adevăr sfinţită lucrare, după care cu sfinţire se lucrează cuvântul
înţelepciunii celei negrăite şi celor ce s-au gătit pe sine, ca împreunându-i
li se dă. Pe aceasta cu bună cuviinţă Dumnezeu de sus a dăruit firii celei
cuvântătoare spre unirea credinţei. Ca unii adecă, câţi din curăţie întru
împărtăşirea vredniciei acesteia fiind, prin cunoştinţa celor dumnezeieşti să
se asemene lui Dumnezeu, asemenea cu chipul Fiului lui Dumnezeu
făcându-se cu mişcările lor cele înalte şi gânditoare pentru cele
dumnezeieşti şi aşa cu punerea Dumnezeu vor fi altor oameni pe pământ;
iar alţii, prin curăţia cuvântului lor celui dumnezeiesc şi prin împreunarea
cea sfântă, se săvârşesc către fapta bună şi, după măsura înaintei sporiri şi
a curăţirii lor, întru împărtăşirea dumnezeirii ale acestora se fac şi se
împărtăşesc lor cu împreunarea cea întru Dumnezeu. Cât adecă toţi, întru
una şi împreunaţi şi cu unirea dragostei împreună cuprinşi fiind, unui
Dumnezeu neîncetat se vor uni, şi va fi Dumnezeu Cel din fire, prin
1450
mijlocul dumnezeilor celor ce sunt cu punere, pricinuitor lucrurilor celor
bune, nimic cu ocară Lui Însuşi aducând din zidire.
34. Asemănarea cea către Dumnezeu, după câte ne este nouă cu putinţă,
cu nici un chip nu este celui sârguitor a o dobândi, dacă nu mai întâi prin
lacrimile cele călduroase va lepăda grozăvia strângerii acelora rele care
este împiedecătoare şi nu se va atinge de lucrarea cea sfinţită a sfintelor
porunci ale lui Hristos. Că întru alt fel nu este cu putinţă lui a se face întru
împărtăşirea bunătăţilor lui Dumnezeu celor negrăite. Pentru că cel ce
doreşte a gusta din dulceaţa şi îndulcirea cea dumnezeiască şi gânditoare a
celor gânditoare, de toată simţirea lumii cu totul se depărtează şi prin
dorirea bunătăţilor celor ce zac înainte sfinţilor, întru vederea celor ce sunt
are pe sufletul său învârtindu-se.
35. Cea de Dumnezeu-văzătoare asemănare neschimbată păzindu-o nouă
înşine, din desăvârşita petrecere a curăţiei şi a multei dragoste a lui
Dumnezeu, singură este cea către Dumnezeu neîncetată în sus privire şi
întindere a minţii celei văzătoare; care s-au obişnuit a petrece în suflet: de
la necontenita stăruinţă a faptelor bune în linişte, de la nematerialnica şi
curata şi neîncetata rugăciune, de la cuprinzătoarea înfrânare şi din deasa
cetire a Scripturilor.
36. Nu numai în pace se cuvine a se sârgui a veni puterile cele ce sunt
întru noi, ci şi întru dorinţă a ajunge odihna minţii, care fiecare cunoaşte
îmbunătăţirea cea prin alinare a odihnei gândurilor şi prin cea din ceruri
pogorâtoare dumnezeiască rouă a vindeca pe cea rănită şi a răcori inima cu
focul cel de sus aruncat şi arzător de la Duhul.
37. Nu poate, întru adânc rănit fiind sufletul de dorul lui Dumnezeu,
cupa cea gânditoare dulce gustare a darurilor Lui întru sine a sta ori a
petrece întru aceleaşi, şi nu întru cele mai dinainte, care este cea spre
Dumnezeu suire, a nu se întinde. Că cu cât suirile sale le va trece cu Duhul
şi întru adâncurile Lui mai adânc tainele măririi Lui le ispiteşte şi a se
apropia către fericita lumină se sileşte, unde toată ieşirea minţii şade, cu
oprirea curgerilor sale, întru veselie odihnind pe inimă.

1451
 38. Când va fi cineva întru împărtăşirea Sfântului Duh şi venirea Lui va
cunoaşte întru sine cu oarecare negrăită lucrare şi bună mirosire, cât să
strălucească mirosul cel bun şi prin cea trupească a lui arătare, atunci nu
mai rabdă unul ca acesta a petrece întru hotarele firii; ci cu schimbarea cea
bună, a dreptei cruci a Preaînaltului schimbându-se, uită de hrană, pe somn
îl trece cu vederea, odihna cea trupească nu o bagă în seamă şi toată ziua
întru osteneli fiind şi întru sudorile cele pustniceşti, orice osteneală sau
odihnă firească, înfometarea sau setoşarea sau somnul şi altele cele de
nevoie ale firii nu le simte. Pentru că nevăzut s-a vărsat dragostea lui
Dumnezeu în inima lui prin negrăită bucurie (Rom. 5, 5). Şi toată noaptea
întru luminarea focului răbdând, lucrarea cea gânditoare întru nevoinţa
trupului o lucrează. Şi de toată mâncarea cea nemuritoare a pomilor
Raiului celui gânditor, a celor fără de moarte, se îndulceşte; întru care
adecă şi Pavel rănit fiind a auzit graiuri negrăite, pe care nu este cu putinţă
omului a le auzi, celui ce are pătimirea către simţirea celor văzute.
39. Trupul carele a fost odată aprins cu focul pustniciei şi adăpat cu
lacrimile, nu de aceea mai stă de osteneala sudorilor, ca cela ce arătat mai
presus s-a făcut decât sârguirea cea lucrătoare; ci linişte şi tăcerea păcii
luând înlăuntru, se face plin foarte de altă putere, de altă bună silinţă, de
altă tărie a Duhului. Şi cu unul ca acela împreună sporitor, sufletul
îmbogăţindu-se cu trupul şi mai presus de cea trupească deprindere
aflându-şi a sa aşezare, spre nevoinţele cele gânditoare schimbă mişcările
cele fireşti şi lucrarea cea gânditoare repede lucrând-o, păzeşte lui şi
rodurile pomilor celor fără de moarte în Raiul cel gânditor. De unde izvor
al înţelegerilor celor cuviincioase lui Dumnezeu ca un râu izvorăşte şi întru
dânsul pomul cunoştinţei cel dumnezeiesc stă, aducând rodurile
înţelepciunii, ale bucuriei, ale păcii, ale îndelungii răbdări, ale bunătăţii,
ale milostivirii şi ale dragostei celei desăvârşite şi negrăite. Şi aşa cu
sârguire lucrând şi aşa păzind, iese din trup ca cel ce cu nici una este ţinut
din cele văzute şi cu Dumnezeu împreunându-se, de sudori şi de dorire
încetează.

1452
 40. Ce este mai înalt decât cele ce sunt întru noi ne zice nouă cuvântul
celor sârguitori: ceea ce se vede sau ceea ce se înţelege? Deci dacă ceea ce
se vede, nimic cu totul să nu ne fie nouă mai înainte cinstit şi mai iubit
decât cele stricăcioase, nici mai bun sufletul decât trupul. Iar dacă ceea ce
se înţelege: „Duh este Dumnezeu şi cel ce I se închină Lui întru Duhul şi
întru adevăr se cuvine a I se închina” (Ioan 4, 24). Şi aşa de prisos este cea
trupească nevoinţă când este sănătoasă lucrarea sufletului cea gânditoare,
care uşurează pe ceea ce îl trage jos şi toate ale lui făcându-le
duhovniceşti, întru împreunarea a celui mai bun.

41. Trei rânduieli sunt cele ce fac sporiri ale suirilor celor desăvârşit
făcătoare: cea curăţitoare, cea luminătoare şi cea de taină, care este şi
desăvârşit făcătoare. Şi una adecă este a celor nou-începători, iar alta a
celor de mijloc, iar alta a celor desăvârşiţi. Pentru că cu aceste trei, după
rânduială suindu-se cei sârguitori, cresc cu vârsta cea după Hristos şi se fac
„în bărbat desăvârşit, întru măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efes. 4, 13).
42. Cea curăţitoare este a celor ce către nevoinţele cele sfinţite acum
înlăuntru se aduc. Şi osebiri adecă le sunt lor: lepădarea chipului omului
celui de ţărână şi izbăvirea de toată răutatea cea materialnică şi îmbrăcarea
omului celui nou, carele cu Sfântul Duh se înnoieşte. Iar lucrul: urâciunea
materiilor, istovirea trupului, fugirea cea gânditoare de toată pricina care
întărâtă patimile şi căinţa pentru cele făcute; şi către acestea, cu lacrimi a
îneca sărătura păcatului, a orândui obiceiul bunei cinstiri a Duhului şi pe
dinlăuntru paharul, adecă al minţii, cu umilinţa a-l curăţi de toată
spurcăciunea trupului şi a duhului; şi aşa a turna într-însul vinul
Cuvântului, care veseleşte inima omului celui ce se curăţeşte, şi a-l duce
Împăratului Duhurilor spre gustare. Iar sfârşitul: a se aprinde prin lucrare
cu focul pustniciei şi prin durerile nevoinţelor, pe toată rugina păcatului a o
depărta şi a se oţeli bine şi a se adăpa cu apa umilinţei şi sabie a se săvârşi
tăria asupra patimilor şi asupra dracilor, pe cât este după putere. Deci care
întru acestea a ajuns cu nevoinţele cele multe ale pustniciei, „au stins
puterea focului celui firesc, au astupat gurile leilor, ale patimilor celor
1453
sălbatece; cu Duhul, din neputinţă s-au făcut tare” (Evr. 11, 33), şi precum
alt Iov oarecarele avsiditul, biruinţa răbdării au pus, biruind pe cel ce l-a
ispitit pe el.
43. Cea luminătoare este a celor ce dintru nevoinţele cele sfinţite înainte
au sporit întru cea dintâi nepătimire. Şi osebiri adecă acelea sunt:
cunoştinţa celor ce sunt, vederea cuvintelor făpturilor şi împărtăşirea
Sfântului Duh. Iar lucrul: curăţirea minţii care se face prin focul cel
dumnezeiesc, descoperirea ochilor inimii celor gânditori şi naşterea
cuvântului cu cele înalte cugetări ale cunoştinţei. Iar sfârşitul: cuvântul
înţelepciunii care luminează firile celor ce sunt, cunoştinţa celor
dumnezeieşti şi omeneşti lucruri şi descoperirea tainelor Împărăţiei
cerurilor. Deci cel ce a ajuns întru aceasta prin lucrarea cea gânditoare a
minţii, pe carul cel de foc se poartă cu pătrimea faptelor bune, precum alt
oarecarele Tezvitean; şi încă viu fiind, în văzduhul cel gânditor sus se ia şi
înconjoară cele cereşti, mai presus de smerenia trupului făcându-se.
44. Cea de taină şi desăvârşit făcătoare rânduială este a celor ce acum pe
toate le-au trecut şi întru măsura lui Hristos au ajuns. Şi osebirea adecă
aceea este: a trece văzduhul şi mai presus de toate a se face; a fi întru
rânduielile cele cereşti de sus şi luminându-i de Cel dintâi a se apropia şi
adâncurile lui Dumnezeu a le cerceta cu duhul. Iar lucrul: a umple pe
văzătoarea minte de unele ca acestea, adecă de cuvintele cele pentru
pronie, de dreptate şi de adevăr, de deslegarea tâlcuirilor şi a pildelor şi a
cuvintelor celor întunecate ale dumnezeieştilor Scripturi. Iar sfârşitul: prin
taină a învăţa pe cel ce aşa s-a săvârşit întru tainele lui Dumnezeu cele
ascunse; a umple pe acela de negrăită înţelepciune prin împreunarea
Sfântului Duh şi cuvântător de Dumnezeu prea înţelept a-l arăta prin
mijlocul Bisericii lui Dumnezeu celei mari, cu cuvântul cuvântării de
Dumnezeu pe oameni luminându-i. Deci cel ce a ajuns întru acestea, prin
cea prea adâncă smerenie şi umilinţă, la al treilea cer luat s-a făcut al
cuvântării de Dumnezeu, precum alt Pavel oarecarele; şi negrăite graiuri a
auzit pe care nu este cu putinţă omului a le auzi, carele este sub simţire; şi
„bunătăţile cele nespuse, pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a
1454
auzit” (1 Cor. 2, 9) acestea le-a gustat şi slujitor tainelor lui Dumnezeu s-a
făcut, gură făcându-se a Aceluia, slujind acestea oamenilor cu cuvântul şi
odihnind cu toată odihna cea fericită, săvârşit fiind întru Cel desăvârşit
Dumnezeu, împreunându-se cu cei de Dumnezeu-cuvântători ai puterilor
celor preaînalte, heruvimilor şi serafimilor, ale cărora şi cuvântul
înţelepciunii este împreună şi al cunoştinţei.
45. Viaţa omenească în două împărţindu-se, în trei rânduieli are adunate
sfârşiturile acesteia. Şi una adecă a ei este cea împărtăşitoare şi lumească;
iar alta, cea neîmpărtăşitoare este şi mai presus de fire. Şi cea
împărtăşitoare adecă se împarte pentru întreaga înţelepciune şi întru
nesăturare. Iar cea neîmpărtăşitoare, întru iubirea înţelepciunii, întru
meşteşugirea cea firească şi întru lucrarea cea mai presus de fire. Dintru
acestea, una adecă sau celui drept se împărtăşeşte, mergând după fire, sau
nedreptăţii şi întru nedreptate încape, rătăcind după cea după fire mişcare.
Iar alta, dacă adecă după scopos aleargă, îndreptată fiind cu îndreptarul,
întru nesfârşitul sfârşit al firii se săvârşeşte mai presus de fire. Iar dacă
după iubirea de cinstire deprinzându-se va minţi din scopos, întru cea
neiscusită minte se sfârşeşte şi, ca ceea ce este nedesăvârşită după cuviinţă,
se leapădă de la cea desăvârşită.
46. Lumină şi viaţă şi pace este Duhul. Deci luminându-se cineva de la
Dumnezeiescul Duh, în linişte paşnică săvârşeşte viaţa. De aceea
cunoştinţa celor ce sunt şi cuvintele înţelepciunii curg, şi minte a lui
Hristos se face. Acesta cunoaşte tainele Împărăţiei şi întru adâncurile lui
Dumnezeu intră şi din zi în zi scoate oamenilor de la neturburata şi
luminata inimă cele bune cuvintele vieţii, de vreme ce bun este, bune
având graiuri întru sine, cele noi şi cele vechi.
47. Înţelepciune este Dumnezeu şi cel ce cu cuvântul şi cu înţelepciune
umblă, întru adevăr cu cunoştinţă Dumnezeu făcându-I, îi uneşte pe toţi
Luişi cu lumina Sa şi cu punerea Dumnezei îi lucrează. Şi precum singur
din ce n-au fost cu înţelepciune toate le-a făcut şi prin înţelepciune toate
cele ce sunt în lume le povăţuieşte şi le îndreptează şi mântuire celor ce se
apropie de El cu întoarcere, asemenea pururea cu înţelepciunea le lucrează.
1455
Aşa şi cel ce se învredniceşte înţelepciunii celei de sus cu curăţie a fi
părtaş, pururea ca chipul lui Dumnezeu, şi acela ce cu înţelepciune face şi
lucrează cele ce sunt voile cele dumnezeieşti. Adunând totdeauna şi
întinzând cugetarea sa cu cunoştinţa celor negrăite către îngereasca cu
adevărat viaţă şi singură văzută, pe cât a putut ajunge viaţa sa lucrând, se
uneşte pe sine puterilor celor de sus, care numai întru Dumnezeu se mişcă,
şi cu acelea către începutul cel întâi şi pricina, ca de nişte buni voievozi se
povăţuieşte.
48. Cel ce prin înţelepciunea cea bună s-a unit pe sine cu puterile cele de
sus şi pentru aceasta cu Dumnezeu împreunându-se, precum după
asemănarea lui Dumnezeu, cu cuvântul şi cu cuprinzătoarea unire cea cu
iubire de înţelepciune cu toţii împreună vorbind, taie pe cel ce voieşte
dumnezeiasca putere a o deprinde de la cele dinafară şi despărţitoare şi
către viaţa cea de un singur fel; precum pe sine, ca un următor al lui
Dumnezeu, şi spre aceea aducându-i întru Duhul, cu înţelepciune şi cu
cunoştinţă, şi cele ascunse luminându-le, îi înalţă către privirea slavei a
singurei şi celei dintâi lumini. Şi unindu-i pe aceia cele pentru Dumnezeu
cu starea şi cu rânduiala, întru unimea lui Dumnezeu îi aduce, toţi străluciţi
fiind cu strălucirea Duhului.
49. Pătrimea faptelor bune, îi urmează optimea acelor fireşti şi
născătoare fapte bune, una dintru alta, fiecare de la celelalte laturi pe cele
două răsărindu-le; precum şi acelea fiecare deosebit fiind în treime. Adecă:
înţelegerea, cunoştinţa o răsare şi înţeleapta privire; dreptatea, socoteala şi
împreună-pătimitorul sfat; bărbăţia, răbdarea şi împotrivirea cea tare;
întreaga înţelepciune, curăţia şi fecioria. Aceste treimi intră în
douăsprezece unimi, ca un alt oarecare ziditor şi învăţător de taine
Dumnezeu, cu înţelepciune mai presus de toate şade în scaunul minţii,
trimiţând cuvântul întru zidirea lumii celei cu fapte bune; care şi primind
de la începătoriile cele înainte stătătoare materie, de la una şi celelalte zise,
gânditoare lume zideşte în suflet. Şi precum adecă cerul întinde asemenea
înţelegerea, toate stelele întru toată strălucirea vieţii, întru care cei doi
luminători mari, dumnezeiasca cunoştinţă şi fireasca privire, o luminează;
1456
şi precum pământul întăreşte dreptatea într-însa, întru petrecere neclătită;
şi precum aerul întinde întreaga înţelepciune întru răcorire şi rouă curată a
vieţii; iar precum marea, bărbăţia hotărăşte întru neputinţa firii spre
stricarea celui tare şi înălţat potrivnic. Deci această lume cuvântul zidind,
putere bagă într-însa duh spre mişcare gânditoare şi pururea mişcătoare,
întru cuprinsul cel nerăsipit şi petrecător, după cea zisă de Dumnezeiescul
David: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui
toată puterea lor” (Ps. 32, 6).
50. Cu duhovniceştile creşteri ale celor sârguitori, împreună a creşte s-a
obişnuit şi Domnul nostru Iisus Hristos. Şi când adecă, ca pruncii, au
trebuinţă de lapte, sugători zicându-se de laptele faptelor bune, pregătitor
al trupeştii deprinderi celei de folos, în mic este, crescând cu fapta bună şi
câte puţin lăsând pruncia. Iar când în tânăr ajung şi cu vârtoasă hrană se
hrănesc a vederilor celor ce sunt, ca cei învăţaţi cu sufleteştile simţiri,
sporiţi se zic, cu vârsta şi cu darul, şi în mijlocul bătrânilor şed şi
descoperă acelora cele adânci dintru întuneric. Iar când „întru bărbat
desăvârşit, întru măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efes. 4, 13) se
săvârşeşte, propovăduitor se zice al cuvântului pocăinţei tuturor şi a învăţa
pe oameni cele despre Împărăţia lui Dumnezeu şi spre a pătimi se
sârguieşte. Că acesta este sfârşitul a tot celui desăvârşit întru faptele bune:
ca trecând toate vârstele lui Hristos, să se suie către pătimirile ispitelor de
pe Crucea Aceluia.
51. Până când ne aflăm sub stihiile învăţăturii, suntem păziţi a ne atinge
de mâncări, ori a ne apropia de pipăire, ori a privi frumuseţi, ori a asculta
cântări, ori miruri a mirosi, sub epitropi fiind încă ca nişte prunci, măcar
deşi moştenitori suntem şi stăpâni a tuturor celor părinteşti. Iar când va
veni plinirea vremii aceleia şi ne va umple de nepătimire, atunci se naşte
întru noi cuvânt din curate cugete şi ne facem sub legea Duhului, ca
înţelegerile cele ce sunt sub lege trupeşti să le răscumpere şi punerea de fii
nouă să ne dăruiască. Iar acestea făcându-se, atunci strigă Duhul întru
inimile noastre: „Avva, Părinte”, arătând şi arătat făcând nouă înfierea şi
îndrăzneala cea către Tatăl şi Dumnezeu, şi precum cu fiii şi moştenitorii
1457
lui Dumnezeu prin Hristos cu noi petrece şi vorbeşte, nu încă cu ţinuta
robiei simţirilor (Gal. 4, 3–7).
52. Celor sporiţi în credinţă, precum lui Petru, şi celor suiţi în nădejde,
precum lui Iacob, şi celor desăvârşiţi în dragoste, precum lui Ioan, se
schimbă la faţă, suindu-se în muntele cel înalt Dumnezeu-Cuvântul,
Domnul. Şi Se luminează adecă acelora cu arătarea şi însemnarea curatului
cuvânt ca soarele; iar cu înţelegerile şi cu negrăita înţelepciune Se face
luminos ca lumina. Şi Se vede Cuvântul în mijlocul acestora stând între
Lege şi Proroci: unora adecă Lege punând şi învăţându-i, iar altora
descoperindu-le din cele adânci şi ascunse vistierii ale înţelepciunii. Iar
când le vedea şi le spunea, pe care şi ca un nor luminos îi umbrea Duhul,
glas tainic al Cuvântării de Dumnezeu de acolo vine către dânşii,
învăţându-i pe ei taina Treimii Ipostatnice a Dumnezeirii şi aşa zicându-le:
„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta
ascultaţi-L” (Mat. 17, 1–5).
53. Sufletul, nebăgând seamă de cele ce îl trag jos şi cu totul de
dragostea lui Dumnezeu rănindu-se, uimire oarecare străină şi
dumnezeiască primeşte. Că după ce vede luminos firile celor ce sunt şi
cuvintele lor şi la sfârşitul lucrurilor omeneşti ajunge, înlăuntru a toate a fi,
nu rabdă de aceea a se roti împrejur de ceea ce-l cuprinde. Ci din hotarele
sale ieşind şi legăturile simţirii tăindu-le, firile a toate trecând, întru
întunericul Cuvântării de Dumnezeu prin negrăită tăcere se suie şi priveşte
frumuseţea Celui ce este, întru lumina înţelegerilor a înţelepciunii celei
nespuse, pe cât adecă aceluia i se va da după dar de acolo. Şi cu
dumnezeiască cuviinţă prin înţelegeri întru vederea El se înaripă şi se
hrăneşte cu rodurile pomilor celor fără de moarte, cu frica dragostei, cu
înţelegerile, grăiesc, ale cugetelor celor dumnezeieşti. A cărora mare
cuviinţă şi slavă strângând către sine, niciodată nu poate desăvârşit a
spune. Ci precum străin se lucrează de la Duhul, patima cea lăudată o ştie
întru nespusă bucurie şi întru tăcere; iar cum se lucrează sau ce este ceea
ce se vede şi îl mişcă, grăindu-i lui în taină cele negrăite, a le spune nu
poate.
1458
 54. Cel ce seamănă luişi întru dreptate lacrimile umilinţei, întru rodirea
vieţii va culege bucurie negrăită. Iar cel ce caută şi rabdă pe Domnul până
când va veni vremea secerişului dreptăţii Lui, acesta va secera mult
roditorul spic al cunoştinţei lui Dumnezeu (Ps. 125, 5–7), şi lumina
înţelepciunii pe acela îl va lumina şi pururea va fi luminător al Bisericii, ce
luminează pe toţi oamenii. Şi nu va zavistui luişi şi aproapelui, sub vasul
zavistiei acoperind lumina înţelepciunii cea dată lui; ci în Biserica
credincioşilor va vărsa cuvinte bune spre folosul multora şi va lumina
nedumeririle cele din început, câte de sus a auzit de la Dumnezeiescul Duh
chemându-se şi câte a cunoscut întru privirea celor ce sunt îndeletnicindu-
se şi câte Părinţii i-au povestit lui.
55. Tot celui sârguitor, în ziua săvârşirii lui în faptele cele bune, din
munţii lucrării poruncilor lui Dumnezeu vor pica lui dulceaţa veseliei,
celui ce împărăţeşte în Sion, în curata minte; şi din dealurile cuvintelor
faptelor celor bune vor izvorî lapte, hrană celui ce se odihneşte pe patul
nepătimirii vor aduce; şi toate izvoarele Iudeii, credinţa lui, zic, şi
cunoştinţa vor izvorî ape, dogme adecă şi pilde şi tâlcuiri ale
dumnezeieştilor lucruri. Şi izvorul negrăitei înţelepciuni din inima lui ca
din casa Domnului va ieşi şi va adăpa pârâul cel de iarnă (Ioan 4, 18),
singure acelea adecă: uscatul şi arşiţa patimilor ce usucă pe om. Şi atunci
va înţelege adevărata împlinire în sine a cuvintelor Domnului, ce zice:
„Cel ce crede întru Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”
(Ioan 7, 38).
56. „Va răsări întru cel ce se teme de Numele Meu, zice Dumnezeu,
Soarele dreptăţii, şi vindecare întru lucrările lor; şi din temniţele patimilor
vor ieşi şi vor juca ca viţeii cei slobozi din legăturile păcatului; şi vor călca
pe bărbaţii cei fără de lege şi pe draci sub picioarele lor, ca nişte cenuşă, în
ziua aşezărilor pe care o fac Eu, zice Domnul Atotţiitorul” (Mal. 3, 20–21),
când se vor înălţa arătat cu faptele cele bune, precum şi săvârşiţi vor fi cu
înţelepciunea şi cu cunoştinţa, întru împărtăşirea Duhului Sfânt.
57. Când în Muntele cel drept, în lumea aceasta a Bisericii lui Hristos,
vei lua de sus cunoştinţă de noi înţelegeri şi vei înălţa glasul tău, zic, după
1459
cea dată ţie înţelepciune de la Dumnezeu, „îndemnându-i cu cuvântul şi
învăţând pe fraţii tăi, deschizând acelora cunoştinţa dumnezeieştilor
Scripturi, spre înţelegerea minunatelor daruri ale lui Dumnezeu şi
îndemnându-i spre lucrarea pruncilor Lui” (Isa. 58, 1), să nu te temi de cei
ce vor zavistui puterea cuvintelor tale şi care răsucesc toată dumnezeiasca
Scriptură, cei deşerţi şi netrebnici şi gata întru lăcaşul diavolului. Că va
aşeza Dumnezeu cele din buzele tale în Cartea Vieţii şi nu va fi ţie
vătămare de la aceştia, precum nici lui Petru de la Simon; ci mai vârtos vei
zice şi singur cu Prorocul, în ziua aceea întru care vei vedea pe cel ce face
asupra ta cărări de sminteală: „Iată Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu
Domnul, şi voi nădăjdui spre Dânsul şi mă voi mântui printr-Însul şi nu mă
voi teme; pentru că mărirea mea şi lauda mea este Domnul şi mi-a fost mie
Mântuitor, şi nu voi înceta a vesti mărirea Lui în tot pământul” (Isaia 12,
2).
58. Dacă ai cunoscut că pornirea lucrării patimilor este nelucrătoare întru
tine şi umilinţa din smerita cugetare curge din ochii tăi, cunoaşte că a venit
Împărăţia lui Dumnezeu întru tine şi plin eşti de Sfântul Duh. Iar dacă şi
lucrând şi mişcând vei înţelege că grăieşte Duhul întru cele dinlăuntru ale
tale şi te îndeamnă a grăi în Biserică marea mântuire şi adevărul lui
Dumnezeu, să nu opreşti buzele tale pentru zavistia bărbaţilor înţelepţi
iudei. Ci şezând, scrie pe lespede, precum grăieşte Isaia (8, 1), cele ce
Duhul îţi va grăi ţie, că vor fi acestea în zilele vremilor şi până în veac.
După cea zisă aşa: cei bolnavi cu zavistia, oameni nesupuşi, fiii minciunii,
care nu au credinţă, cei ce nu voiesc să asculte că Evanghelia încă lucrează
şi prieteni lui Dumnezeu şi proroci face; ci zic prorocilor şi învăţătorilor
Bisericilor: „Nu povestiţi nouă înţelepciunea lui Dumnezeu şi cunoştinţa
cea firească celor ce văd, nu grăiţi nouă; ci grăiţi şi vestiţi nouă altă
înşelare, care lumea iubeşte, şi luaţi de la noi judecata lui Israel”. Să nu iei
aminte la zavistia şi cuvintele lor. Că vor auzi, în sfârşit, cei surzi pe Cel ce
te cheamă pe tine de sus spre folosul multora; şi cei ce sunt în întunericul
vieţii acesteia şi cei ce sunt orbiţi în negura păcatului vor vedea lumină în
cuvintele tale. Şi se vor bucura de ele cei săraci cu duhul şi oamenii cei

1460
deznădăjduiţi se vor umple de veselie; şi cei înşelaţi cu duhul vor cunoaşte
cunoştinţă întru lucrurile tale; şi cei ce cârtesc asupra ta se vor învăţa a
asculta cuvintele Duhului; şi limbile gângavilor se vor învăţa a vorbi pace.
59. „Fericit cel ce are în Sion, în Biserica lui Dumnezeu, sămânţă de
învăţătură a cuvintelor sale” (Isa. 31, 9), zice, şi fiii lui cu dânsul şi cu
Duhul în Ierusalimul cel de sus, al celor întâi-născuţi. „Că va fi acel om
ascunzând, în vreme, cuvintele sale”, zice (Isa. 32, 2), şi se va ascunde ca
de nişte ape purtate; iar mai pe urmă se va arăta în Sion, în Biserica
credincioşilor, şi ca un pârâu slăvit curgând în pământul cel însetat de
râurile înţelepciunii sale. Şi către acesta nu va fi de la cei zavistnici
surpători a nădăjdui spre dânsul; ci urechile lor le vor da întru ascultarea
cuvintelor omului aceluia şi inima cu suflet slăbănogit va lua aminte a
asculta. Şi către acesta nu vor zice slugile zavistiei: „Taci”, de vreme ce cu
înţelegere a sfătuit, blagocestiv fiind, şi nu precum înţelepţii cei nebuni ai
lumii, cele nebune grăind; nici inima lui nu a înţeles cele deşarte, ca să
săvârşească fărădelege şi să grăiască asupra lui Dumnezeu înşelăciune, ca
să risipească suflete flămânde şi suflete însetate, deşarte făcându-le. Pentru
aceasta cuvintele lui vor petrece spre folosul multora, deşi neplăcute sunt
acestea celor zavistnici.
60. „În peşteră înaltă de piatră tare cel ce s-a sălăşluit, i se va da întru
săturare pâinea cunoştinţei şi paharul înţelepciunii întru beţie, şi aşa va fi
credincioasă apa lui. Pe Împăratul cu slavă Îl va vedea şi ochii lui pământ
departe vor vedea; sufletul lui se va învăţa înţelepciune” (Isa. 33, 16–17) şi
va vesti tuturor locul cel veşnic, al cărui hotar dinafară nimic nu este.
61. Deci dacă pedepsirea Domnului deschide urechile a tot celui ce se
teme de Dânsul şi pleacă urechea lui ca să asculte şi limbii îi dă învăţătură,
ca să înţeleagă când se cade a zice cuvântul, cine este altul care să întoarcă
înapoi pe înţelepţii şi înţelegătorii lumii acesteia şi să înnebunească
înţelepciunea lor, punând numai cuvintele robilor Săi? Fără numai Cel ce
singur face nouă şi prea slăvite întru slava Sa. Cel ce face în inima cea
deşartă şi uscată calea smereniei şi a blândeţii, iar în mintea cea
neumezicioasă şi fără de apă, râurile înţelepciunii celei negrăite, ca să
1461
adape neamul Lui cel ales, oameni pe care i-a agonisit ca să facă cunoscute
faptele Lui cele bune (Isaia 43, 20). Că înaintea celor ce Îl iubesc şi se tem
de El umblă şi munţii patimilor netezeşte, şi porţile cele de aramă ale
necunoştinţei le surpă şi deschide uşile cunoştinţei Sale şi descoperă
acelora vistieriile Lui cele întunecate, ascunse şi nevăzute, şi vor cunoaşte
că Acela este Domnul Dumnezeul cel ce cheamă numele lor Israel (Isa. 45,
2–3).
62. Cine este cel ce tulbură marea patimilor şi potoleşte valurile ei,
izbăvind pe cei ce Îl iubesc pe El de nevoile păcatului şi furtuna gândurilor
întru alinare făcând-o? Domnul Savaot, Cel ce a pus cuvintele Sale în
gurile lor şi îi acoperă pe ei sub umbra cea acoperitoare a mâinii Sale, cu
care a făcut cerul şi a întărit pământul. Acela celor ce se tem de Dânsul le
dă limbă de învăţătură şi urechea cunoştinţei, ca să asculte de sus glasul
Lui şi să vestească în casa lui Iacov, în Biserica credincioşilor, poruncile
Lui. Iar cei ce nu au ochi ca să vadă razele Soarelui dreptăţii şi ureche ca
să asculte cele slăvite ale lui Dumnezeu, întuneric al necunoştinţei este
partea lor şi nădejdea în cuvinte deşarte. Aceştia nimic nu vorbesc drept, că
nici nu este întru dânşii judecată adevărată; că nădăjduiesc spre
deşertăciune şi vorbesc cele deşarte; în pântece poartă zavistia, născând
clevetirea. „Pentru că nu sunt tăiate împrejur urechile lor şi nu pot auzi; şi
pentru aceasta le-a fost lor cuvântul cunoştinţei lui Dumnezeu întru
defăimare şi nu voiesc a-l asculta pe el” (Ier. 6, 10).
63. Care este înţelepciunea celor ce bolesc cu pântecele de zavistie
asupra aproapelui? Cum zic zavistnicii, spune Ieremia, că înţelepţi suntem
noi şi legea lui Dumnezeu este cu noi, când se topesc cu râvnă asupra celor
ce au primit darul Duhului înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu?
Însă deşartă a fost şi mincinoasă cunoştinţa cărturarilor şi a înţelepţilor
lumii, ca a unora ce au greşit de adevărata cunoştinţă. Pentru aceasta s-au
ruşinat înţelepţii, căzând de la înţelepciunea Mângâietorului. Aceasta au
văzut-o întru fiii pescarilor înmulţită şi s-au temut de puterea cuvintelor lor
şi prinşi au fost de mrejele înţelegerilor lor; de vreme ce adevărata
înţelepciune şi cunoştinţa Domnului le-au trecut cu vederea.
1462
 64. Pentru ce s-au topit de pizmă zavistuitorii asupra celor ce s-au
îmbogăţit cu darul Duhului, asupra celor ce au primit limbi de foc, „ca
condeiul scriitorului ce scrie degrab” (Ps. 44, 2), lăsând izvorul
înţelepciunii lui Dumnezeu? Că de ar fi umblat în calea lui Dumnezeu, s-ar
fi sălăşluit întru pacea nepătimirii, în vremea cea vecinică. S-ar fi deprins
unde este înţelepciunea, unde este tăria, unde este înţelegerea şi cunoştinţa
celor ce sunt, unde este cea lungă vieţuire şi viaţă, unde este lumina ochilor
şi înţelepciunea cu pace. S-ar fi deprins cine află locul Lui şi cine intră
întru vistieriile Lui. Şi precum porunceşte Dumnezeu prin Prorocul,
tăinuitorilor cuvântului grăind: „Prorocul întru care este visul descoperirii,
să spună visul vederii lui, iar întru care este cuvântul Meu către el, să
spună cuvântul Meu întru adevăr” (Ier. 23, 28). Şi iarăşi zice: „Scrie ţie
toate cuvintele Mele, care le-am vestit ţie, în carte” (Ier. 36, 2). Şi
nicidecum nu s-ar fi topit cândva de zavistie asupra unora ca acestora.
65. „De va schimba arapul pielea sa şi râsul împistriturile sale” (Ier. 13,
23), vor putea şi zavistnicii bine a zice şi a sfătui, învăţându-se cele rele.
Că cu împiedecare împiedică pe cei de aproape ai lor, de vreme ce cu
înşelăciune umblă şi îşi bat joc de prietenii săi, negrăind adevărul; fiindcă
au deprins limba lor a grăi cele deşarte şi mincinoase. Să înţelegi deci tu,
cel ce pentru cunoştinţa lui Dumnezeu şi a Cuvântului eşti zavistuit şi
batjocorit de la dânşii, şi cu osârdie te roagă după Ieremia, ce zice:
„Doamne, pomeneşte-mă şi mă cercetează şi nevinovat să mă faci pe mine
de zavistnicii bărbaţi. Nu întru îndelunga Ta răbdare să mă pui pe mine,
ştiind că am primit batjocorire pentru Tine. S-au aflat cuvintele Tale şi le-
am mâncat pe ele, şi mi-au fost mie cuvântul Tău spre veselie şi spre
bucuria inimii mele” (Ier. 15, 15–16). „Că n-am şezut întru adunare cu cei
ce îşi bat joc, ci m-am sfiit de la faţa mâniei Tale şi am şezut deosebi, că
m-am umplut de amărăciune” (Ier. 15, 17). „De vei scoate pe cel cinstit de
la cel nevrednic, ca gura Mea vei fi; şi te voi izbăvi pe tine de mâna
pierzătorilor celor ce te zavistuiesc”, grăieşte Domnul Dumnezeul lui
Israel (Ier. 15, 19).

1463
 66. Sfârşitul cuvântului peste tot, cei înţelepţi zavistnici să-l audă:
„Curăţiţi s-au cei sfinţiţi ai lui Dumnezeu prin dureri, mai vârtos decât
zăpada; au strălucit cu viaţa mai vârtos decât laptele şi mai vârtos decât
piatra safir; iar cealaltă podoabă a lor s-a pierdut” (Plâng. Ier. 4, 7). Iar cei
ce mănâncă hrana cunoştinţei celei lumeşti, fără de veste s-au făcut lipsiţi
de ieşirile Duhului; şi cei ce ţes pânza mohorâtă a înţelepciunii elineşti, cu
gunoiul necunoştinţei s-au îmbrăcat şi îndată s-au legat cu ea, că li s-a
legat limba de grumaz şi au amuţit; de vreme ce adevărata înţelepciune şi
cunoştinţă a Duhului au trecut-o cu vederea şi n-au voit, prin osteneli şi
dureri, a o dobândi.
67. „Dumnezeu smereşte lemnul cel înălţat şi înalţă lemnul cel smerit,
usucă lemnul cel verde şi iarăşi înverzeşte lemnul cel uscat” (Iez. 17, 24).
Acela este Care dă gură deschisă în mijlocul multei adunări robilor Săi şi
grai celor ce binevestesc cu putere multă. Că a Lui este înţelepciunea şi
priceperea şi rânduiala şi El le schimbă, precum şi vremurile şi anii; aşa şi
sufletele celor ce-L caută şi-L doresc. Pune împăraţi peste patimi şi mută
din viaţă în viaţă, dând înţelepciune celor înţelepţi cu Duhul şi cunoştinţă
celor ce au cunoscut înţelegerea. Acela descoperă cele ascunse şi adânci
celor ce cercetează adâncurile lui Dumnezeu şi dă a cunoaşte cele ce sunt
întru întunericul ghiciturilor. Că lumina şi înţelepciunea şi cunoştinţa cu
Dânsul sunt şi cui voieşte le dă.
68. „Fiecăruia celui ce prin răbdare lucrează poruncile” (Rom. 2, 7),
după omul cel din afară şi cel dinlăuntru, şi caută din gură mărirea lui
Dumnezeu, cinste i se dă: cunoştinţa celor cereşti, pacea sufletului şi
nestricăciunea, ca unuia ce nu auzitor, ci făcător este al legii darului. A
căruia cunoştinţă, mărturisită din lucruri, nu o va necinsti Dumnezeu, ci
împreună îl va proslăvi cu cuvintele cunoştinţei, cu cei ce au strălucit cu
înţelepciunea Lui în Biserica credincioşilor, de vreme ce nu este făţărnicie
la Dânsul. Iar celui ce din întărâtare sau pizmă se împotriveşte cuvintelor
celor povăţuite de la Duhul şi se supune înţelegerilor sale şi cuvintelor
celor înşelătoare ale celor ce cu singura închipuire a bunei-cinstiri s-au
îmbrăcat şi se poartă de duhul iubitor de mărire şi de dulceaţă, necaz şi
1464
sfărâmare i se dau, zavistie, iuţime şi mânie: acum spre răsplătirea
înşelăciunii lor, iar mai pe urmă spre judecata gândurilor lor, în ziua întru
care va judeca Dumnezeu tainele oamenilor şi va răsplăti fiecăruia după
lucrurile lui (Rom. 2, 6).
69. Precum „nu este Iudeu cel numai întru arătare, nici tăierea împrejur
cea arătată în trup, ci cel ce întru ascuns este Iudeu, şi tăierea împrejur a
inimii, în Duhul, iar nu în literă” (Rom. 2, 28–29), aşa nici desăvârşit nu
este bărbatul cu cunoştinţa şi cu înţelepciunea care numai cu arătarea şi cu
vorbirea este puternic; nici sârguitor desăvârşit, care numai în osteneala
trupească cea arătată are deprinderea, ci acela care în tainica lucrare a
minţii este sârguitor şi care din inima curată şi îmbunătăţită vorbeşte cu
Duhul lui Dumnezeu. Acela este înţelept în cunoştinţă şi desăvârşit după
Scriptură, a căruia laudă nu este de la oameni, ci de la Dumnezeu;
cunoscut şi iubit fiind de El şi mişcat de acelaşi Duh.
70. „Dacă nu se va îndrepta din lucrurile legii tot trupul înaintea lui
Dumnezeu, după cel zis” (Rom. 3, 20), cine dintru nevoinţele şi durerile
postniciei numai se va săvârşi înaintea lui Dumnezeu? Căci prin lucrare ne
întărim întru obiceiul faptei bune şi încetăm din lucrarea patimilor; iar nu
ne şi săvârşim cu singură aceasta întru plinirea lui Hristos. Dar ce este ceea
ce ne ridică pe noi întru săvârşire? „Credinţa întru Dumnezeu cea cu
aşezământul, care este ipostasul celor nădăjduite” (Evr. 11, 1), prin care
Abel mai multă jertfă a adus lui Dumnezeu decât Cain şi mărturisit a fost
de drept (Fac. 4, 4). Şi Avraam, chemat fiind, a ascultat a ieşi şi a
nemernici în pământul făgăduinţei (Fac. 12, 1). Aceasta ridică pe cel
sârguitor întru adevăr spre nădăjduirile cele mari ale darurilor lui
Dumnezeu celor înalte şi de acolo întru cunoştinţa celor ce sunt. Şi le dă
lor întru inimă vistieriile cele necheltuite ale Duhului, ca să scoată de acolo
nouă şi vechi taine ale lui Dumnezeu şi să dea celor ce le trebuie. Deci care
pe acestea bine le-a dobândit, acela s-a suit şi s-a săvârşit întru dragoste şi
întru cunoştinţa lui Dumnezeu şi a intrat întru odihna Lui, odihnind şi
însuşi de toate lucrurile sale, precum şi Dumnezeu de ale Sale (Evr. 4, 10).

1465
 71. Dacă celor împotrivitori s-a jurat de demult Dumnezeu a nu intra
întru odihna Sa, drept aceea nici au putut să intre pentru necredinţă (Evr. 3,
18), cum dar unii cu o singură deprindere trupească, fără de credinţă, pot a
intra întru odihna nepătimirii şi a cunoştinţei celei desăvârşite, când pe
mulţi îi vedem neputând aşa a intra şi a se odihni de toate lucrurile lor? Că
se cuvine a căuta fiecare ca niciodată să nu fie în inima lui vicleană
necredinţă şi pentru aceasta să se lipsească de ale sale multe osteneli, de
odihnă şi de săvârşire; pentru care se osteneşte cu faptele cele bune
lucrătoare şi pâinea durerii mănâncă, care încă şi lăsată este lui Sâmbăta, a
se sârgui să intre cu credinţă în odihna nepătimirii şi în săvârşirea
cunoştinţei; ca nu în cea veche pildă de împotrivire să cadă şi asemenea cu
cei de demult împotrivitori să pătimească.
72. Simţitori fiind, cuvântători şi cugetători, zecime oarecare suntem
datori noi a aduce lui Dumnezeu de la noi. Şi ca cei simţitori, bine este a
simţi simţitoarele lucruri şi prin bunătatea acestora a curge şi a îndrepta a
acestora negreşită înţelegere către Făcătorul. Iar ca cei cuvântători, bine
este a vorbi de cele dumnezeieşti şi omeneşti lucruri. Şi ca cei cugetători,
fără de greşală a înţelege despre Dumnezeu, despre viaţa cea veşnică,
despre Împărăţia Cerurilor şi despre cele ascunse întru dânsa taine ale
Duhului. Că şi a simţi, şi a grăi, şi a înţelege sănătos şi neprihănit, după
Dumnezeu atârnă; Care este adevărata cu totul şi dumnezeiasca măsură şi
sfânta aducere a lui Dumnezeu.
73. Zecime cu adevărat către Dumnezeu este sufleteasca Paşti, adică
trecerea a toată împătimitoarea deprindere şi a toată necuvântătoarea
simţire, întru care se junghie cuvântul cu vederea celor ce sunt şi se
mănâncă acelaşi în pâinea cunoştinţei şi se bea cinstitul Lui sânge în
paharul negrăitei înţelepciuni. Aceasta mâncând şi sărbătorind Paştile, s-a
junghiat luişi Mielul Cel ce ridică păcatul lumii; şi deci nu va muri, şi după
cuvântul Domnului viu va fi în veac (Ioan 6, 51).
74. Cel ce s-a sculat din lucrurile cele moarte, cu Hristos a înviat. Iar
dacă cu Hristos a înviat cu cunoştinţă, „Hristos deci nu mai moare”, deci
nici acesta nu va fi ţinut cu moartea necunoştinţei. Că cel ce a murit demult
1466
păcatului, mişcându-se cea după fire mişcare, „odată a murit; iar cel ce
acum vieţuieşte, vieţuieşte lui Dumnezeu”, prin slobozenia Sfântului Duh,
Cel ce l-a sculat pe el din lucrurile cele moarte ale păcatului, ca să nu mai
vieţuiască trupului şi lumii, omorându-şi mădularele trupului său şi
lucrurile vieţii acesteia. Ci vieţuieşte într-însul Hristos, ca Cel ce s-a făcut
sub darul Sfântului Duh şi nefiind sub legea trupului său, „armele dreptăţii
mădularele sale aducându-le arătat lui Dumnezeu şi Tatălui” (Rom. 6).
75. Cel ce şi-a slobozit mădularele sale din robia patimilor şi robiei
dreptăţii le-a adus pe ele, către sfinţenia Duhului s-a apropiat, mai presus
de legea trupului făcându-se. Deci păcatul nu-l va mai stăpâni pe el, ca pe
cel ce petrece întru slobozenie şi în legea Duhului. Că nu precum
sfârşiturile robiei patimilor, aşa şi sfârşiturile robiei dreptăţii; pentru că
acelea în pierzarea gânditoare au obiceiul a sfârşi sufletele, iar aceasta în
viaţa cea veşnică sfârşeşte, cea ascunsă în Domnul nostru Iisus Hristos
(Rom. 6, 7–14).
76. Legea trupului, întru câtă vreme vieţuieşte omul trupeşte, îl
stăpâneşte pe el; iar dacă va muri şi se va omorî lumii, se dezleagă de legea
lui. Că în alt chip cu neputinţă este a muri lumii, dacă nu vom omorî
mădularele trupului. Iar le omorâm pe acestea când ne facem părtaşi
Sfântului Duh. Şi atunci cunoaştem a fi părtaşi Sfântului Duh când roduri
vrednice Duhului aducem lui Dumnezeu: dragostea către Dumnezeu din
tot sufletul şi către aproapele din poruncă, bucuria inimii din curată ştiinţă,
pacea sufletului din nepătimire şi smerenie, bunătatea gândului minţii,
îndelunga răbdare întru scârbe şi ispite, bunătatea întru înfrumuseţarea
năravurilor, credinţa cu bună aşezare către Dumnezeu şi neîndoindu-ne de
nimic, blândeţea din smerita cugetare şi umilinţă şi cuprinzătoarea
înfrânare a simţirilor. Când aşa aducem roduri lui Dumnezeu, afară de
legile trupului suntem. Şi deci nu va mai fi legea muncindu-ne pe noi
pentru roduri, care încă vieţuim trupului aducând roduri morţii; că suntem
dezlegaţi de legea lui, ca unii ce din lucrurile cele moarte am înviat cu
Hristos prin slobozenia Duhului (Rom. 7, 1–7).

1467
 77. „Începutul Duhului avându-l prin baia celei de a doua naşteri şi
păzindu-l pe acela nestins, cei ce cu greutatea trupului îngreuiaţi fiind”
singuri în sine suspină, „aşteptând înfierea, izbăvirea trupului lor din robia
stricăciunii”. Că îi ajutorează Duhul în neputinţele lor şi mijloceşte pentru
dânşii cu suspinuri negrăite. Pentru că după Dumnezeu este înţelegerea lor
şi nădejdea lor aşteaptă descoperirea Fiului lui Dumnezeu, ca şi trupul lor
muritor să se facă părtaş vieţii. Ca fii ai lui Dumnezeu, prin Sfântul Duh
povăţuiţi fiind, să se izbăvească din robia trupului şi să ajungă în
slobozenia slavei fiilor lui Dumnezeu. „Pentru că celor ce iubesc pe
Dumnezeu toate le sporesc spre bine” (Rom. 8, 23–28).
78. Celui ce a ajuns a se asemăna duhovniceşte, dumnezeiasca Scriptură,
descoperindu-i-se cele dintr-însa, vistieriile duhovniceşti ale Sfântului
Duh, nu poate omul sufletesc descoperirile acelea a le primi (1 Cor. 2, 13–
14), ci numai urmarea cugetelor sale primeşte, nevoind altceva a înţelege
ori a auzi de la cineva. Pentru că „nu are întru sine Duhul lui Dumnezeu,
Cel ce cercetează adâncurile lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 11), ci duhul lumii
cel materialnic, plin fiind de zavistie şi de râvnă, de sfadă şi de pricinire;
„pentru care şi nebunie îi este lui” (1 Cor. 2, 14) a cerceta cu înţelegere şi a
urma cu mintea cele scrise. Iar a le înţelege nu poate, căci duhovniceşte se
judecă toată dumnezeiasca Scriptură. Pentru aceasta se împotriveşte celor
dumnezeieşti şi omeneşti şi se ceartă cu cel ce judecă acestea
duhovniceşte. Iar cel duhovnicesc nu aşa, „ci toate le judecă, iar el de
nimeni nu este judecat; pentru că mintea lui Hristos este într-însul” (1 Cor.
2, 15–16).
79. „În foc se va descoperi ziua cea de apoi şi cu foc se va ispiti atunci
lucrul fiecăruia, precum arătat zice Pavel” (1 Cor. 3, 13). Deci fiecăruia
lucru, care luişi spre zidire înlăuntru a lăsat, de va fi de fiinţă
neputrezitoare, va petrece în mijlocul focului necheltuită; şi nu numai nu
se va arde, ci şi va lumina şi se va curăţi de tot de micile sale pete. Iar a
căruia lucru din materie putregăioasă este, ceea ce lui cu vremea s-a legat,
aprinzându-se va arde şi nimic nu va lăsa dintr-însa în mijlocul focului. Iar
lucru neputrezitor şi puternic este: lacrimile pocăinţei, milostenia,
1468
îndurarea, rugăciunea, smerenia, credinţa, nădejdea, dragostea şi altceva cu
cunoştinţă blagocestivă lucrat, care şi cu omul cel ce trăieşte împreună se
zideşte întru Sfânta Biserică a lui Dumnezeu; şi murind acesta, trec şi
petrec neputrezite în veac. Iar sub focul acela lucru cel de putrezăciune
arătat este tuturor: iubirea de dulceţi, iubirea de slavă, iubirea de argint,
urâciunea, zavistia, jocurile, beţia, dosădirea, osândirea şi altă oarecare
răutate a trupului, după poftă şi mânie lucrată. Acestea şi cu omul ce
vieţuieşte împreună putrezesc şi, aprinzându-se cu focul poftei şi rupându-
se de la trup, trec, dar nu petrec; ci pierzând pe lucrătorul său, în mijlocul
focului îl lasă în vecii vecilor, fără de moarte muncindu-se.
80. Cunoştinţa de Dumnezeu, ca să fie cunoscută de la Dumnezeu, semn
este celui zidit pe aceasta cu smerita cugetare şi rugăciune şi cu cunoştinţă
nemincinoasă a se îmbogăţi de la Dumnezeu de tainele Lui cele mai presus
de fire (1 Cor. 13, 12). Iar dacă îngâmfare se vede întru cineva, nu s-a zidit
cu acestea, ci cu duhul cel materialnic al lumii acesteia se poartă. Pentru
care i se pare unuia ca acestuia că cunoaşte, nimic cunoscând din
dumnezeieştile lucruri precum se cuvine a cunoaşte. Iar cel ce pe
Dumnezeu iubeşte şi nimic nu socoteşte mai înainte cinstit decât dragostea
Lui şi a aproapelui, acela a cunoscut adâncurile lui Dumnezeu şi tainele
împărăţiei Lui, precum se cuvine a cunoaşte celui mişcat de
Dumnezeiescul Duh; şi cunoscut a fost de la Dumnezeu, lucrător adevărat
al raiului Bisericii Lui, care lucrează cu dragoste voia lui Dumnezeu,
întorcând sufletele şi vrednici scoţând din nevrednici, cu cuvântul cel dat
lui de la Sfântul Duh, şi îşi păzeşte trupul său cu smerită înţelepciune şi cu
umilinţă nejefuită.
81. „Toţi întru Hristos ne-am botezat cu apă şi cu Sfântul Duh şi toţi
aceeaşi mâncare duhovnicească mâncăm şi toţi aceeaşi băutură
duhovnicească bem; iar aceasta este Hristos. Dar nu întru mulţi din noi
binevoieşte Dumnezeu” (1 Cor. 10, 3–5). Că mulţi din cei credincioşi şi
sârguitori, cu multe osteneli ale pustniciei şi ale deprinderii trupeşti,
trupurile şi le-au subţiat şi istovit; ci pentru că nu au avut acea umilinţă din
sfărâmare, cu cugete de Dumnezeu iubitoare, şi îndurare din dragoste către
1469
aproapele şi către sine, au fost lăsaţi deşerţi de plinirea Sfântului Duh şi
departe de cunoştinţa lui Dumnezeu, mincinoase cugete având şi
neroditoare şi cuvântul nesărat şi neluminat.
82. Nu a se sui în Muntele Sinai, prin lucrare cu îndoială a nazoreului,
de cuvânt este căutată; şi nici aceea, a se curăţi mai înainte de suire şi
hainele a le spăla şi a nu se atinge de femei (Ieş. 19, 1); şi aceea, a privi nu
dosul lui Dumnezeu (Ieş. 33, 23), ci pe Însuşi Dumnezeu întru slavă,
binevoind pentru dânşii şi lespedele cunoştinţei dându-le lor şi trimiţându-l
pe el spre zidirea norodului Său.
83. Nu toate slugile Sale şi ucenicii Cuvântului întru cele ascunse şi mari
taine ale Sale spre descoperire îi aduce cu Sine; ci pe oarecare, şi la câţi li
s-a plecat urechea şi li s-a deschis ochiul vederii şi limba li s-a limpezit, pe
aceştia însă luându-i şi deosebindu-i, adică de ceilalţi. Şi acelora asemenea
ucenici fiind, în Muntele Tavorului al privirii se suie şi Se schimbă la faţă
înaintea lor, nu învăţându-i în taină cele despre Împărăţia Cerurilor, ci
arătându-le slava Dumnezeirii şi luminarea. Şi chip al vieţii şi al
cuvântului pe dânşii luminându-i de la Sine, precum soarele, în mijlocul
Bisericii credincioşilor; şi înţelegerile lor prefăcându-le întru albeaţă şi
curăţenia luminii prea luminate; şi mintea Sa întru dânşii o pune şi gura le
lasă a scoate nouă şi vechi spre zidirea Bisericii Sale (Mat. 17).
84. Mulţi holdele lor cu multă osteneală lucrându-le şi sămânţă curată
într-însele aruncând, spini şi pălămidă au secerat, cu focul pocăinţei
arzându-le. Dar de vreme ce nu s-au adăpat cu dumnezeiasca ploaie a
Duhului din umilinţă, nimic de acolo nu au secerat; că cu uscăciune s-au
uscat şi spic mult roditor n-au adus loruşi, cunoştinţa de Dumnezeu. Pentru
aceasta şi nu cu foamea cuvântului lui Dumnezeu, ci lipsiţi fiind de
cunoştinţa lui Dumnezeu, cu mâinile deşarte au ieşit din trup, puţine
oarecare de la masă spre hrană pentru drum luându-şi loruşi.
85. Tot cel ce scoate din gură cuvinte de folos pentru aproapele spre
zidire, din comorile cele bune ale inimii sale le scoate, bun fiind, după
glasul Domnului (Mat. 12, 35). Şi nimenea nu poate în teologie a se mişca

1470
şi a zice ceva despre Dumnezeu fără numai cu Duhul Sfânt. Şi nimenea
grăind cu Duhul lui Dumnezeu grăieşte potrivnic credinţei celei întru
Hristos; ci câte ajută spre zidire, câte către Dumnezeu şi Împărăţia Lui şi
către vechiul bun neam iarăşi aşază şi îl împreunează cu Dumnezeu pe
oarecare din cei ce se mântuiesc. Iar dacă şi arătarea Duhului se dă
fiecăruia spre folos, ori cu cuvântul îmbogăţindu-se cu înţelepciunea lui
Dumnezeu şi cu cuvântul cunoştinţei primindu-l, cu Dumnezeiescul Duh
lucrat este şi casă de aceea este a vistieriilor lui Dumnezeu celor
necheltuite.
86. Tot cel ce s-a botezat şi a crezut întru Hristos nu rămâne neîmpărtăşit
de dar, dar oarecând nu se va da pe sine întru toată lucrarea potrivnică
Duhului şi cu faptele va spurca credinţa ori cu urâciune şi cu negrijire va
vieţui. Pentru că cel ce a păzit începutul Sfântului Duh nestins când a
primit Sfântul Botez, ori stins şi aprins cu lucrurile dreptăţii, cu neputinţă
este de aceea a nu primi de sus împlinirea. Ori, bine nevoindu-se cu
plinirea cuvintelor înţelepciunii lui Dumnezeu, se învredniceşte Duhului
întru învăţătura Bisericii; ori cuvintele cunoştinţei tainelor lui Dumnezeu,
întru acelaşi Duh (1 Cor. 12, 8–11), întru a cunoaşte tainele Împărăţiei
Cereşti; ori credinţa cea tăgăduitoare, cu acelaşi Duh, ca să creadă
făgăduinţelor lui Dumnezeu, după Avraam; ori darurile tămăduirilor, întru
acelaşi Duh; ori prorocia; ori deosebirea duhurilor; ori tălmăcirea limbilor;
ori apărarea celor strâmtoraţi; ori îndreptarea turmelor lui Dumnezeu şi a
noroadelor; ori dragostea cea către toţi şi darurile ei, îndelunga răbdare,
bunătatea şi celelalte împreună. Iar dacă din toate acestea neîmpărtăşit se
va afla cineva, nu am a-l numi pe unul ca acela credincios sau din numărul
celor îmbrăcaţi întru Hristos cu Dumnezeiescul Botez.
87. „Cel ce are dragoste nu cunoaşte râvnă din zavistie; nu se trufeşte ca
un obraznic şi dârz; nu se mândreşte asupra cuiva; nu se schimonoseşte şi
cele necuvioase împotriva aproapelui nu face; nu caută ale sale, ci numai
cele folositoare aproapelui; nu se mânie curând asupra celor ce îl scârbesc;
nu cugetă răul când pătimeşte ceva rău; nu se bucură pentru nedreptatea
prietenilor, ci se bucură pentru adevărul dreptăţii lor; toate le iubeşte cele
1471
ce se află scârbicioase; la toate din prostime şi nerăutate credinţă are; toate
ispitele le rabdă; nu răsplăteşte rău pentru rău şi niciodată de la dragostea
cea către aproapele cade lucrătorul dragostei” (1 Cor. 13, 4–7).
88. Din cel ce s-a învrednicit de sus darului Sfântului Duh prin feluri de
dăruiri, „unii sunt încă prunci şi nesăvârşiţi în dumnezeieştile dăruiri, iar
alţii bărbaţi şi săvârşiţi întru împlinirea lor”. Şi unii deci către lucrarea
dumnezeieştilor porunci se întind şi sporesc întru dânsele şi se umplu de
mari darurile Duhului, nelucrând cele din urmă prunceşti dăruiri; iar alţii,
în sfârşit, alungând dumnezeiasca dragoste şi cunoştinţă, încetează din
celelalte care sunt din parte dăruiri, „dacă prorocii sunt, dacă alegerile
duhurilor, dacă apărarea, dacă îndreptarea ş.a.”. Iar cel ce a intrat în palatul
dragostei nu mai „din parte cunoaşte pe Dumnezeul dragostei”, ci faţă
către faţă vorbeşte către Dânsul, Îl cunoaşte pe El, precum şi acela de
dânsul cunoscut este (1 Cor. 13, 8–12).
89. Care au ajuns dragostea din râvna dumnezeieştilor dăruiri nu suferă
singur luişi a grăi cu rugăciunea şi cu citirea spre zidire; că cel ce grăieşte
cu limba numai lui Dumnezeu rugăciune şi cântare pe sineşi se zideşte,
precum zice Pavel, ci şi a proroci se sileşte spre zidirea Bisericii lui
Dumnezeu (1 Cor. 14, 4). Adică a învăţa pe aproapele lucrarea poruncilor
lui Dumnezeu şi cum se cuvine a se sârgui ca să bine placă lui Dumnezeu.
Că cu ce poate a folosi înainte-stătătorul pe oarecarele, luişi şi lui
Dumnezeu grăind numai cu rugăciunea şi cu cântarea, dacă nu va grăi şi
celui de sub dânsul ori întru descoperirea Sfântului Duh, ori întru
cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu, ori întru mai înainte-văzătoare dăruire a
prorociei, ori întru învăţătura cuvântului lui Dumnezeu? Că cine din
ascultători se va găti la luptă împotriva patimilor şi a dracilor, dacă nu cu
bine-însămnătorul cuvânt al învăţătorului va fi povăţuit, ori în scris, ori
prin viu grai? Cu adevărat, dacă nu către zidirea turmei sale caută păstorul,
ca să prisosească cu cuvântul învăţăturii şi al cunoştinţei Duhului, nu este
râvnitor al darurilor lui Dumnezeu. „Că a se ruga numai şi a cânta cu limba
multe, cu Duhul, adică cu sufletul rugându-se, pe sine se zideşte, iar
mintea lui iară de roadă este” (1 Cor. 14, 14), neprorocind cuvântul
1472
dăscălesc şi nezidind Biserica lui Dumnezeu. Că dacă Pavel, mai vârtos
decât toţi oamenii, cu rugăciunea era unit cu Dumnezeu, „cinci cuvinte
roditoare cu mintea sa mai vârtos a voit a le zice în Biserică, ca şi pe alţii
să-i folosească, decât zece mii de cuvinte cu limba” (1 Cor. 14, 19). Prin
urmare, cel ce s-a rătăcit din dragoste înspre alte începuturi şi cântarea
numai cu citirea a ales s-a lipsit de vrednicia de păstor.
90. Cel ce pe a fi a dat nouă de la şezătoarea (temelia) materiei şi fiinţa
minţii, şi întru una potrivnică firii, singură cu Sine proslăvit unindu-o, a
dat şi pe cea bună a fi, cu cuvântul înţelepciunii Sale şi cu cuvântul
cunoştinţei. Că deci aşa, adecă cunoscuţi fiind cu înţelegerea Duhului,
vistieriile cele ascunse ale Împărăţiei celei Cereşti să ne dăruiască nouă. Iar
aceasta o şi zicem celor de aproape cu înţelepciunea cuvântului: „bogăţia
bunătăţii Lui şi bunătăţile cele veşnice, care le-a gătit pentru îndulcirea
celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2, 9).
91. Cel ce s-a făcut mai presus de ameninţările şi făgăduinţele celor trei
legi a intrat în viaţa cea nesupusă legii, legea Bisericii fiind, dar nu stăpânit
de lege. Iar dacă este întru cea slobodă, nesupunându-se legii vieţii, deci de
toate fireştile nevoi şi întoarceri mai presus este; şi cel ce a intrat într-însa
slobod este ca afară de trup. Şi foc se face cu împărtăşirea Duhului, după
toate şi singur, cu cea mai înaltă decât toată firea unindu-se cu Hristos,
odihnindu-se întru Dânsul, cu aceea care este din parte.
92. Cel ce a primit cunoştinţa minţii celei dintâi, care este a tuturor şi
începutul şi sfârşitul, şi nehotărât după sine şi altora tuturor fiind înlăuntru
şi dinafară, cunoaşte şi singur a se singurătăţi, şi în mijlocul altora a fi
singuratec; ca să nu fie el singur răbdând sfârşitul lipsirii, şi nici cu mulţi
singurătatea; ci a fi acela în tot locul şi întru toate singur. Ca un început,
adecă, spre a se singurătăţi, altora fiind mişcare; iar sfârşitul, mai înainte
şederea a faptei bune celei desăvârşite.
93. Neslăbita unire şi împreunare a sufletului şi a trupului, învoindu-se
întru sine, un întreg desăvârşit lucrează, ori materie, ori fire. Iar
neînvoindu-se, pofta biruinţei se ridică întru dânsele. Însă cuvântul venind

1473
şi putere luând, socoteşte deci îndată cu râvnă, mijlocitor fiind învoirea,
toate lucrurile firii şi ale duhului dându-le.
94. Din cele trei ce sunt întru noi mai de căpetenie, una, adecă, dintre ele
stăpâneşte şi nu se stăpâneşte; iar alta şi stăpâneşte şi stăpânită este; iar alta
nu stăpâneşte, însă stăpânită este. Deci când ceea ce stăpâneşte sub
stăpânirea altuia va fi, din cele stăpânitoare ceea ce este din fire slobodă
slujitoare celui ce este din fire rob se face, şi iese din începătoria lor şi din
fire, şi gâlceavă mare este între dânsele. Iar gâlceavă între acestea fiind, nu
încă pe toate se vede supuse cuvântului. Iar când ceea ce stăpâneşte pe
celelalte le va ţine şi sub dregătoria şi stăpânirea sa le va supune, atunci
cele despărţite într-una aducându-se şi într-un glas glăsuind, pace au către
Dumnezeu. Şi toate supuse cuvântului făcându-se, se dă împărăţie de la
Dânsul lui Dumnezeu şi Părintelui.
95. Pătrimea celor începătoare ale celor dintâi fapte bune, cincimea
simţirilor supunându-se şi păzindu-le pe acelea cu bună supunere, precum
de la patru stihii zidită fiind firea trupului, aşa netulburată a se mişca
împrejurul roţii vieţii pregătesc. Iar aşa mişcându-se acestea, puterile între
dânsele nu se gâlcevesc; ci pătimitoarea parte, şi a poftei şi a mâniei, cu
cea cuvântătoare unindu-se, primeşte mintea fireasca stăpânire, căruţă
adecă eişi împătrită alcătuieşte întru început; iar scaun pe lucrătoarea
cincime şi, muncind pe stăpânitorul trup, îl supune; cu patru cai la Ceruri
răpindu-se se ridică şi, împăratului veacurilor arătându-se, se încununează
cu cununa biruinţei şi într-Însul odihneşte toată alergarea sa.
96. Celor ce se fac desăvârşiţi în vremea privirii şi pe stâlpurile Duhului
se întăresc, paharul dres şi pâinea de la ospăţul cel împărătesc se pun
înainte; şi scaun întru odihnă şi întru bogăţie, argintul şi vistieria
mărgăritarelor şi a pietrelor celor scumpe la uşă se află, şi bogăţia cea
nenumărată în mâinile acelora se dă. Acestea bărbaţilor celor înainte-
văzători, lucrarea săvârşind, mai iuţi la lucrul cel împărătesc îi pregătesc a
şedea aproape, iar nu bărbaţilor celor leneşi.

1474
 97. Care din două: aici Împărăţia cea Cerească se dă tuturor celor
sârguitori, sau după dezlegarea din trup? Dacă, adecă, aici, atunci biruinţă
este nebiruită, bucurie negrăită şi intrarea noastră în Rai liberă; că şade
acela pe dumnezeieştile răsărituri nemijlocit. Iar după moarte şi dezlegare
se cuvine a căuta: fără de frică ieşirea noastră se face? Şi ce este Împărăţia
Cerurilor şi Împărăţia lui Dumnezeu? Precum şi ce este Raiul să ne
învăţăm? Şi cu ce una de alta se deosebeşte? Şi care este vremea acestora a
fiecăruia? Şi oare întru amândouă vom fi? Şi cum? Şi când? Şi după câtă
vreme? Care au ajuns înlăuntru cele dintâi, încă vii fiind şi trup purtând, de
celelalte n-au greşit.
98. Lumea cea de sus, nesăvârşită încă fiind, aşteaptă împlinirea ca să
primească aşezarea sa cu cei întâi-născuţi ai lui Israel, adică cei ce văd pe
Dumnezeu. Pentru că de la cei ce sporesc întru cunoştinţa lui Dumnezeu,
cu împlinirea se săvârşeşte; şi săvârşită fiind, lumii celei de jos, a
credincioşilor şi a necredincioşilor, hotărăşte sfârşiturile, singură în sine
făcând sinod, împarte fiecăruia a sa treaptă şi desparte una de altele,
neunindu-se cu dânsele. Şi dacă de la acestea alte începuturi şi sfârşituri
duce către sine, şi fiind ca un hotar nehotărât, hotărăşte pe acestea; iar
singură de la alt început nici nu se poartă, dar nici se hotărăşte ca un purtat.
Că osebire pururea mişcătoare are, precum nici a se aduna singură în sine,
nici a se întinde mai mult de locuinţa hotărâtă, ci a fi celorlalte odihnă şi
încetare a tot începutul şi mişcarea.
99. Cele nouă puteri de sus, ca nişte cântători de laude şi stăpâni ai
cântărilor fiind, întreit alcătuiesc rânduielile cetelor celor ce stau şi întreit
Treimii înainte stând, cu frică slujind, înalţă cântarea. Dintre aceştia, cei ce
sunt începătoreşti şi toţi cu pricină se întind, de la care şi stăpâniţi sunt
ceilalţi, cei mai aproape şi peste cântări stăpânind sunt: Scaunele,
Heruvimii şi Serafimii; ale căror nume osebire firească au: focul firii,
înţelepciunea şi cunoştinţa celor cereşti; iar sfârşitul: de Dumnezeu
împodobita cântare „Ghel”, după evreiescul glas. Iar cele din mijlocul lor
şi următoarele rânduieli ce împrejurul lui Dumnezeu stau sunt: Stăpâniile,
Domniile şi Puterile; a căror osebire este îndreptarea marilor lucrări,
1475
lucrările minunilor şi semnele lucrărilor minunilor; iar sfârşitul: întreita
Sfântă cântare „Sfânt, Sfânt, Sfânt”. Iar cele ce către noi ajung, mai presus
de noi, şi mai jos fiind de cele de sus şi împrejurul lui Dumnezeu stând
sunt: Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii, a căror osebire firească este
slujirea; iar sfârşitul: sfinţita cântare „Aliluia”. Prin acestea cuvântătoarea
fire a oamenilor, cu toată fapta bună se săvârşeşte şi cu toată cunoştinţa şi
înţelepciunea, înălţată de Duhul şi de dumnezeiescul foc, însuşindu-se cu
dumnezeieştile dăruiri, ca o osebire cu curăţia primeşte pe toţi. Că unora
cu slujba şi cu slujirea poruncilor lui Dumnezeu; altora cu milostivirea şi
cu starea înaintea celor de o seminţie şi cu iconomia marilor şi
dumnezeieştilor lucrări şi ale Duhului; iar acelora cu fireasca înţelepciune
de foc a cuvântului şi cu cunoştinţa dumnezeieştilor şi omeneştilor lucruri
se împărtăşeşte. Aşa săvârşindu-se şi daruri dând fireşte, zecime lui
Dumnezeu cu aceasta împreunează, ca un început al zecimii pe acela
aducând de la sine, adică omul.
100. Dumnezeu, Unime şi Treime, de la Unime Se începe şi în Sine, ca o
zecime, împrejur Se săvârşeşte. Acesta ale tuturor începuturile şi
sfârşiturile înlăuntru le are, însă este de toate din afară, ca Cel ce este mai
presus de toate. Acesta, înlăuntru fiind, înlăuntru cunoştinţa şi cuvintele
celor ce sunt le primeşte; şi din afară a tuturor stând, înlăuntru tuturor Se
sălăşluieşte, cunoscând începutul şi sfârşitul lor, precum cu Tatăl prin
Cuvântul alcătuire gânditoare primind şi săvârşit fiind cu Duhul; Singurul
al toată-săvârşitoarei şi nedespărţitei Treimi, de o fiinţă, în Tatăl şi în Fiul
şi în Sfântul Duh, închinată şi într-una slăvită, fire şi împărăţie şi putere a
Dumnezeirii, să fie stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Teolipt,
Mitropolitul Filadelfiei
1476
 Sfântul Teolipt, Marele cu adevărat luminător al Filadelfiei, a fost,
adecă, întru întregimea vârstei sale, pe vremea lui Andronic cel al doilea
din Paleologi, pe la anii 1325. Iar după ce în Muntele Sfinţeniei a iscusit
întâi viaţa pustnicească, de acolo apoi a primit asupra-şi scaunul Arhieriei
Filadelfiei. Povăţuitor şi aducător către tainele celor prea frumoase
învăţături ale Sfântului Grigorie celui al Tesalonicului a stătut. Pentru că şi
pe sfinţita trezvire, şi taina rugăciunii celei de gând pe acesta l-a învăţat,
până încă rânduit era întru cele lumeşti, precum în viaţa aceluiaşi Grigorie,
cea de Filoteiu Patriarhul scrisă, se află. Iar acest de faţă cuvânt, de dânsul
cu osârdie lucrat, chip prea bun spre pildă prea luminată pus fiind înainte,
şi îndreptar cu dinadinsul şi deplin al cugetării celei întru Hristos ascunse,
împreună cu capetele cele ce împreună urmează lui, care sunt alcătuite
prea minunat cu înţelegeri dumnezeieşti şi cu curăţenie a vorbirii, aici
împreună cu celelalte s-au încheiat. Pentru că de folos, mai mult decât
orice alt lucru, şi de mare preţ sunt, la cei ce în puţină vreme se sârguiesc a
aduna învăţătura cea de Dumnezeu înţelepţită a filosofiei celei
duhovniceşti.
Al aceluiași Sfânt Teolipt, Mitropolitul Filadelfiei,
Cuvânt carele descopere pre lucrarea cea ascunsă întru Hristos
și arată în scurt pre osteneala rânduelii cei Călugărești
Cinul cel călugăresc, copac este, cu frunzele sus înălțate și prea roditor, a
căruia rădăcină este adecă înstrăinarea de toate cele trupești; iar ramuri,
neîmpătimirea sufletului, și aceea adecă a nu avea nici o împrietenie către
lucrurile de care s-au lepădat și a fugit. Iar roada, agonisala faptelor bune și
dragostea cea de Dumnezeu făcătoare, și veselia cea dintru acestea care nu
se curmă. Pentru că „roada”, zice, „a Duhului este dragostea, bucuria,
pacea etc.” (Gal. 5, 22). Fugirea de lume dăruiește scăparea cea către
Hristos. Iar lume zic, pre iubirea lucrurilor celor simțite și trupești. Cel ce
de acestea se înstrăinează întru bună cunoștință a adevărului, se
împrietenește cu Hristos, agonisind pre dragostea Lui; pentru care, fiindcă
pre toate cele ale lumii le-a lepădat, pre mărgăritarul cel de mult preț, pre

1477
Hristos, l-a cumpărat. Întru Hristos te-ai îmbrăcat prin botezul cel de
mântuire, ai lepădat întinăciunea prin dumnezeiasca baie, pre luminarea
Dumnezeiescului dar o ai luat și pre bunul neam al plăzmuirii. Însă ce s-a
făcut? Iar mai vârtos, ce au pătimit oamenii din nesocoteală? Prin
împrietenirea cea către lume au prefăcut pre dumnezeieștile însemnări și
tipărituri; prin împrietenirea cea către trup, netrebnicind pre chip, ceața
socotelilor celor întunecate au înnegrit pre oglinda sufletului, prin care
Hristos, Soarele cel gândit, înlăuntru se arată. Tu, cu frica lui Dumnezeu,
pre suflet l-ai pironit; ai cunoscut pre întunecarea nepotrivirii și a
nestatorniciei celei lumești; ai priceput pre risipirea ce se adună în
socoteala minții din tulburările cele gâlcevitoare; ai văzut pre deșarta grijă
care întâlnește pre oameni din viața cea cu multe tulburări; te-ai rănit cu
săgeata doririi celei a liniștii; ai căutat pacea gândurilor, pentru că te-ai
învățat: „Caută pacea și o urmează pe ea” (Ps. 33, 13); ai dorit odihna cea
de acolo, de vreme ce ai auzit: „Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta”
(Ps. 114, 7). Deci pentru acestea, și cu mintea ai socotit pre bunul neam pe
care l-ai dobândit întru botez după dar și l-ai lepădat după socoteală, de
bunăvoie, prin patimi în lume, să-l chemi a doua oară cu bunăvoire. La
lucru ai ieșit, la sfințita școală venind și întru cinstitele îmbrăcăminți cele
de pocăință îmbrăcându-te, și pre cea până la moarte deosebită rămânere în
mănăstire, cu bărbăție de suflet, făgăduindu-o. Pre a doua acum tocmeală
și legătură către Dumnezeu o ai făcut: pre cea dintâi întru cea de acum
viață intrând, iar pre cea de a doua către sfârșitul vieții acesteia de acum
grăbindu-te. Atunci, prin blagocestie te-ai luat lângă Hristos; acum, prin
pocăință te-ai lipit lângă Hristos. Acolo dar ai aflat, aici datorie ai tocmit și
împreună ai legat. Atunci, prunc fiind, vrednicia aceea ce ți s-a dat nu o ai
simțit, deși mai pe urmă, după ce ai crescut, pre mărimea darului ai
cunoscut-o și frâu pre gură porți. Acum, întru cuget și cunoștință desăvârșit
aflându-te, pre puterea tocmelii o cunoști; vezi ca nu și prin această
făgăduință, defăimând-o, ca oarecare vas sfărâmat cu totul, lepădat să fii
întru întunericul cel mai dinafară, unde este plângerea și scrâșnirea dinților.
Pentru că, afară de calea cea a pocăinței, altă cale întorcătoare către
mântuire nu este. Ascultă ce ție David îți făgăduiește: „Pre Cel Preaînalt ai
1478
pus scăpare ție” (Ps. 90, 9). Și dacă ai ales pre cea după Hristos viață cu
necaz, nu vor veni către tine relele cele din petrecerea și învârtirea cea
lumească, ca o adăosătură ce ți s-a dat ție. Nu va urma ție, după ce primești
a te pocăi, dorire de bani, desfătare, cinste, înfrumusețare, neînfrânarea
simțirilor. Nu vor rămâne călcătorii de lege înaintea ta, nici risipirile
gândirii, robia minții, moliciunea și slăbănogirea gândurilor celor dese, și
toată altă abatere în laturi. Nici iubirea părinților, a fraților, a rudeniilor, a
prietenilor și a obișnuințelor nu te va întâmpina pre tine. Nici întâlnirea cea
fără de vreme și nefolositoare, și către acestea voroava, nu va nemernici
întru tine. Dacă pre lepădarea cea de acestea o vei iubi cu trupul și cu
sufletul, rană de durere nu se va apropia întru sufletul tău și săgeată de
întristare nu va răni pre inima ta, nici fața ta se va posomorî. Pentru că cei
ce se despart de obișnuința cea întru dulceață și pre împătimirea cea cu
lipire către toate cele zise departe o au împins și o au lepădat, pre boldurile
cele ascuțite ale întristării le tâmpesc. Pentru că Hristos se arată în sufletul
cel ce se nevoește și bucurie negrăită dă inimii, și pre bucuria cea
duhovnicească nimic din cele dulci din lume, oricât de cumplite, nu poate
vreodată a o ridica. Pentru că cugetări bune și pomeniri de mântuire, și
dumnezeiești socoteli, și cuvinte ale înțelepciunii slujind nevoitorului,
pururea îl păzesc pre dânsul întru toate căile lucrurilor lui celor după
Dumnezeu. Drept aceea, calcă deasupra peste toată pofta cea
necuvântătoare și peste iuțimea cea pornită fără de socoteală, ca pre o
aspidă și vasilisc; și calcă ca pre un leu pre mânie, și pre dulceață ca pre un
balaur. Iar pricina este că pre toată nădejdea lui de la oameni și de la cele
zise lucruri o au depărtat și lângă Dumnezeu o au legat; și cu cunoștință de
Dumnezeu este îmbogățit și pre Dumnezeu de-a pururea gânditor către al
său ajutor Îl cheamă: „Că către Mine, zice, a nădăjduit și-l voi izbăvi pre
el; acoperi-l-voi pre dânsul, că a cunoscut Numele Meu. Striga-va către
Mine și-l voi auzi; și nu numai din cele ce îl necăjesc îl voi scăpa, ci și îl
voi slăvi pre el” (Ps. 90, 14–15). Vezi nevoințele celor ce se iscusesc după
Dumnezeu și plățile cele dintr-însele. Sârguiește-te dar ca pre chemare să o
faci faptă. Și precum te-ai singurătățit cu trupul, leapădă și pre înțelegerile
lucrurilor; ai schimbat portul, fă-te și străin; leapădă și cuvintele, și pre
1479
cele ce se cuvin după neam. Pentru că, de nu vei înceta de rătăcirea
împrejur a celor dinafară, nu te vei scula asupra celor ce pândesc înlăuntru;
de nu vei birui pre cei ce dau război prin cele arătate, nu vei înfrânge pre
pânditorii cei nearătați. Iar când pre smulgerile cele dinafară le vei strica și
pre gândurile cele dinlăuntru le vei părăsi, se ridică atunci mintea întru
lucrurile și cuvintele Duhului. Și în loc de obișnuința rudeniilor și a
prietenilor, pre obiceiurile faptelor bune le săvârșești; și în loc de cuvintele
cele deșarte, care se nasc din voroava cea lumească, cugetarea și arătarea
dumnezeieștilor cuvinte, celor ce se mișcă întru socoteala minții,
luminează și înțelepțește pre suflet. Deslegarea simțirilor, legătură se face
sufletului; și legătura simțirilor slobozenie dăruiește sufletului. Apunerea
soarelui noapte face; și dacă Hristos se trage în laturi din suflet,
întunecarea patimilor îl prinde pre dânsul și fiarele cele gândite îl rup și îl
sfâșie în bucăți. A răsărit soarele cel simțit și fiarele se adună întru
vizuinile lor; răsare și Hristos întru tăria cugetării minții celei ce se roagă,
și toată obișnuința lumii se duce și piere, și prietenia trupului trece, și
mintea străbate către lucrul ei, adecă către cugetarea celor dumnezeiești
până seara. Nu cu întindere și cu maidan al vremii împrejur hotărând pre
lucrarea legii celei duhovnicești și întru măsură pe aceasta făcând-o, ci
până ce la sfârșitul vieții ajungând, pre această viață de acum va lucra pre
ieșirea sufletului din trup. Pre care lucru, cu adevărat însemnându-l,
Prorocul zice: „Cât am iubit legea Ta, Doamne, toată ziua cugetarea mea
este” (Ps. 118, 97). Ziua numind pre toată alergarea cea până la sfârșitul
vieții fiecăruia. Deci înfrânează-te de vorbirile cele de afară și dă război
către gândurile cele dinlăuntru, până ce vei afla locul rugăciunii celei
curate și casa întru care locuiește Hristos; luminându-te și îndulcindu-te
pre tine cu bună cunoștință și cu cercetarea Sa; și pregătindu-te ca pre
necazurile, adecă cele pentru Dânsul, să le socotești bucurie, iar pre
dulcețile cele lumești ca pe niște pelin să nu le primești. Vânturile ridică
pre valurile mării, și de nu vor înceta vânturile, valurile nu se aliniază și
marea nu se îmblânzește. Și duhurile vicleșugului ridică și pornesc întru
sufletul lenevosului aducere-aminte de părinți, de frați, de rudenii, de
prieteni, de împreună-petreceri, de sărbători, de priveliști și de toate alte
1480
năluciri ale dulceții. Și îl îndeamnă ca, cu vederea și cu limba și cu trupul,
să facă pre întâlnire și voroavă, ca și ceasul cel ce stă înainte de față să se
cheltuiască în zadar, iar cel ce vine pe urmă, când singur rămâne înlăuntrul
chiliei, să se cheltuiască întru pomenirile celor văzute și grăite. Și așa, fără
de folos, viața călugărului se săvârșește și, la lumești lucruri, pre ale loruși
pomeniri le scobesc întru cugetarea minții, ca niște picioare de om pre ale
sale urme în zăpadă umblând. Dacă mâncare fiarelor dăm, atunci când le
vom omorî pre dânsele? Și întru lucruri și gânduri, ale celui necuvântător
prieteșug și obișnuință pururea cugetăm, apoi când pre cugetul trupului îl
vom face mort? Când cu viața care o am făgăduit, după Hristos vii vom fi?
Închipuirea cea în zăpadă a picioarelor, după ce a strălucit soarele, se
strică, sau după ce se pornesc apele, piere. Și pomenirile cele adâncate în
cuget, din așezământul sufletului celui iubitor de dulceți și din fapte, de
Hristos Cel ce răsare în inimă, prin rugăciune și prin ploaia cea bine-
umilită a lacrimilor se pierd cu totul. Deci călugărul cel ce nu după
socoteală lucrează, când pre cele mai dinainte apucări întru cuget le va
șterge? Se săvârșește lucrarea faptelor bune în trup, dacă vei părăsi
obișnuința lumii. Se tipăresc pomeniri bune și dumnezeiești cuvinte cu
dragoste petrec în suflet, dacă prin dese rugăciuni, care se săvârșesc întru
cuget cu fierbinte umilință, pre pomenirea celor mai dinainte lucruri le vei
șterge. Pentru că luminarea pomenirii lui Dumnezeu cea cu credință și
zdrobirea inimii, ca un brici rad pre pomenirile cele rele. Urmează
înțelepciunii albinelor, pentru că acelea, când știu roiul viespilor că face
zburare împrejurul lor, înlăuntrul stupului îngăduiesc și de vătămarea
vrăjmașilor scapă. Viespar înțelege prin întâlnirile și voroavele cele
lumești. De acestea cu sârguință multă fugind, petreci în chilia
mănăstirească și de aici ispitește-te iarăși a intra în turnul de străjuire al
sufletului celui mai dinlăuntru, care este casă a lui Hristos, întru care pace,
bucurie și alinare cu adevărat se văd. Fiindcă Hristos, Soarele cel gândit,
pre darurile acestea ca pre oarecare raze din Sineși le trimite și ca pre
oarecare plată le dă sufletului celui ce Îl primește pre Dânsul cu credință și
cu iubire de podoabă. Deci, șezând în chilie, pomenește pre Dumnezeu,
ridicând pre minte de la toate și către Dumnezeu fără de grăire aruncând-o,
1481
și pre toată așezarea inimii vărsând-o înaintea Lui, și prin dragostea lângă
Dânsul lipindu-te. Pentru că pomenirea lui Dumnezeu, vedere de
Dumnezeu este, care trage pe vedere și pre dorirea minții către Sineși și cu
totul o strălucește pre dânsa cu lumina cea de la Sineși. Pentru că,
întorcându-se mintea către Dumnezeu, în vremea când se potolesc toate
gândurile cele făcătoare de chipuri ale celor ce sunt, fără de chip vede; și
cu cea după covârșire necunoștință, pentru neapropierea slavei, spre a Sa
vedere o strălucește. Și necunoscând pentru neînțelegerea celui ce se vede,
cunoaște pentru adevărul Celui ce cu adevărat și chiar este și Care singur
are pre mai presus de a fi; și pentru bogăția bunătății, cei ce cu îndestuIare
se revarsă de acolo, hrănind pre a sa înfocată dragoste și pre a sa iute
osârdie deplin adeverindu-o, odihnei celei neîncetate și fericite
învrednicindu-se. Acestea sunt semnele cunoașterii pomenirii celei cu de-
adinsul. Iar rugăciunea este vorovirea cugetului către Domnul, graiuri de
cerere săvârșind, cu toată desăvârșita căutare a minții către Dumnezeu.
Pentru că cugetarea minții, des zicând pre Numele Domnului și mintea
luminat luând aminte la chemarea Dumnezeiescului Nume, lumina
cunoștinței lui Dumnezeu, ca un nor luminos, umbrește peste tot sufletul.
Și urmează pomenirii lui Dumnezeu celei cu de-adinsul dragoste și
bucurie: „Că mi-am adus aminte de Dumnezeu și m-am veselit” (Ps. 76,
3). Iar rugăciunii celei curate, cunoștință și umilință: „Că ori în ce zi, zice,
te voi chema pre Tine, iată am cunoscut că Dumnezeu al meu ești” (Ps. 55,
9). Și iarăși: „Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit” (Ps. 50, 18). Pentru
că mintea și cugetul stând înaintea lui Dumnezeu prin lucrătoare căutătură
și prin fierbinte cerere, umilința sufletului urmează. Iar mintea și cuvântul
și duhul căzând către Dumnezeu, aceea adecă prin luare-aminte, iar acela
prin chemare, iar celălalt prin umilință și prin dragoste, tot omul cel
dinlăuntru slujește Domnului: „Că vei iubi, zice, pre Domnul Dumnezeul
tău din toată inima ta” (Luca 10, 27). Însă voiesc să știi tu și aceasta,
adecă: să nu cumva, socotind că te rogi, departe de rugăciune să călătorești
și fără de câștig să te ostenești și în deșert să alergi. Pentru că ceea ce întru
cântarea de psalmi a gurii se săvârșește, iar mintea în altă parte se poartă,
în patimi și în lucruri împărțindu-se, cât din aceasta și priceperea cântării
1482
de psalmi se vătămează, aceasta se face și în cuget. Pentru că de multe ori
ea, citind pre graiurile rugăciunii, mintea nu împreună călătorește, nu
privește întru Dumnezeu, către Care și vorovirea cea după rugăciune se
face, ci se rătăcește din drum în taină de oareșicare gânduri. Și cugetul zice
din obicei graiurile, iar mintea din cunoștința lui Dumnezeu cade. Drept
aceea și atunci sufletul nepriceput și fără de așezare se arată, fiindcă
mintea se risipește în oarecare năluciri și se împrăștie, sau către acelea ce
se fură, sau către cele ce voiește. Pentru că cunoștința rugăciunii nefiind de
față, nici cel ce se roagă, mintea, nestând lângă cel ce are trebuință a se
ruga, cum se va îndulci sufletul? Cum se va veseli inima, prefăcându-se a
se ruga, dar nu adevărată rugăciune agonisindu-și? „Veseli-se-va inima
celor ce caută pre Domnul.” Însă caută pre Domnul cela ce cu toată
socoteala minții și cu așezare a sufletului fierbinte cade către Dumnezeu și
pre toată înțelegerea, adecă pre toată cugetarea lumii, o leapădă pentru
cunoștința lui Dumnezeu și dragostea care s-au înălțat și se revarsă din cea
deasă și curată rugăciune. Ci însă eu, pentru descoperirea și înțelegerea
vederii în minte celor după dumnezeiasca pomenire și a vredniciei celei
după cea curată rugăciune întru cuget, pre ochiul cel trupesc și pre limbă,
spre pildă, le pun înainte. Pentru că ceea ce este la ochi lumina ochiului și
la limbă grăirea cuvântului, aceasta este minții pomenirea și cugetului
rugăciunea. Că precum ochiul, prin simțirea cea văzătoare, apucându-se de
lucrul cel văzut care zace înainte, nici un glas nu face, ci prin cercarea
vederii pre cunoștința lucrului ce se vede o primește, întru acest chip și
mintea, prin pomenire alergând și lipindu-se cu dorire către Dumnezeu,
prin lipirea dragostei celei înfocate și prin tăcerea gândirii celei prea
neamestecate, de dumnezeiasca strălucire cu totul se luminează, arvună a
luminării ce va să fie luând. Și precum iarăși limba, graiuri ale cuvântului
grăind, pre cea nearătată voie a minții o arată celui ce aude, așa și cugetul,
pre graiurile cele cu silabe scurte ale rugăciunii, des și fierbinte vestindu-
le, pre cererea sufletului o descopere lui Dumnezeu Celui ce știe toate. Și
prin șederea aproape și prin cea cu statornică zdrobire a inimii, zdrobirea
aceea deschide pre cele iubitoare de oameni milostiviri ale Înduratului și
bogată înlăuntru primește mântuire: „Că pre inima zdrobită și smerită
1483
Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). Deci te va povățui pre tine la
rugăciunea cea curată și (din) ceea ce se săvârșește la împăratul cel de pre
pământ. Pentru căci când te vei apropia la vreun împărat, și cu trupul stai
înainte, și cu limba te rogi, și cu ochiul către dânsul cauți, și așa pre
împărăteasca milostivire către sineți o tragi. Aceasta și tu săvârșește-o și
întru adunarea Bisericii, și întru singurătatea chiliei. Pentru că, adunându-
te întru Domnul împreună cu frații, precum pre starea cea de față ce prin
trup o faci și pre cea prin limbă cântare de psalmi I-o aduci Lui, așa să ai și
pre minte luătoare-aminte la cuvinte și la Dumnezeu, și știutoare cu cine
vorbește și cui se roagă. Pentru că, cu osârdie întinsă și curat cugetul
îndeletnicindu-se la rugăciune, unor bucurii nejefuite și unor păci negrăite
se învrednicește inima. Iar deosebi iarăși în chilie stăruind, de cea după
cuget rugăciune ține-te, cu trează minte și cu zdrobit duh; și vederea va
umbri peste tine prin trezvire, și cunoștința se va sălășlui întru tine prin
rugăciune, și înțelepciunea va ședea întru tine prin umilință, pre dulceața
cea necuvântătoare izgonindu-o și pre dumnezeiasca dragoste înlăuntru
sălășluindu-o. Crede-mi mie, celui ce adevărul îți spun, dacă întru toată
lucrarea ta nedespărțită vei avea pre maica bunătăților, pre rugăciune, nu
va dormita până ce îți va arăta ție pre cămara cea de mire, și înlăuntru te
vei duce, și de mărire negrăită și de veselie te va umplea pre tine. De
vreme ce pre toate împiedecările curățindu-le, pre cărarea faptei bune o
curățește și lesnicioasă celui ce o caută o face. Și vezi pre chipul rugăciunii
celei după cuget: vorovirea ucide pre socotelile cele împătimite; căutătura
minții celei către Dumnezeu întoarce în fugă pre gândurile lumii; umilința
sufletului pre prietenia trupului o gonește; și din a grăi fără tăcere pre
dumnezeiescul Nume se vede rugăciunea cum că este împreună-glăsuire și
unire a minții, a cuvântului și a sufletului. Pentru că zice: „Unde sunt doi
sau trei întru Numele Meu, acolo sunt în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
Deci, întru acest chip rugăciunea chemându-le și către dânsele pre unele
către altele, și către însuși sufletul cel în trei părți împreună legându-le,
unuia Dumnezeu Celui în Trei Ipostasuri le împrietenește. Pentru că întâi,
după ce prin chipurile faptei bune, prin pângărirea păcatului din suflet o ar
fi ras, apoi spre frumusețile dumnezeieștilor însemnări, prin cea după sine
1484
sfântă cunoștință, de a doua oară o ar fi zugrăvit, pune pre suflet a sta de
față lângă Domnul. Iar sufletul îndată-și cunoaște pre al său Făcător: „Că
ori în ce zi, zice, te voi chema pre Tine, iată am cunoscut că Dumnezeul
meu ești Tu” (Ps. 55, 9). Și se cunoaște de Domnul: „Că a cunoscut, zice,
Domnul pre cei ce sunt ai Lui” (2 Tim. 2, 19). Cunoaște sufletul pentru
curățenia chipului, pentru că tot chipul către chipul cel dintâi are pre
aducerea înapoi. Se cunoaște pentru asemănarea cea după faptele bune,
prin care și cunoștință are a lui Dumnezeu, și Dumnezeu se cunoaște. Cel
ce se roagă să dobândească împărăteasca îmblânzire, întreit chip apucă în
mână: sau prin glasuri căzând la rugăciune, sau tăcând stă înainte, sau
înaintea picioarelor Celui ce poate a-i ajuta pre sineși se aruncă. Și
rugăciunea cea curată, pre minte, pre cuvânt și pre Duh către sineși
adunându-le, prin cuvânt adecă pre Numele Domnului Îl cheamă; iar prin
minte, la Dumnezeu către Care se face rugăciunea, privește fără rătăcire;
iar prin Duh, pre umilință, pre smerenie și dragoste le arată întru sine. Și
așa îmblânzește pre Treimea cea fără de început, pre Tatăl și pre Fiul și pre
Sfântul Duh, pre Unul Dumnezeu. Precum multele feluri de bucate
înviorează pofta de mâncare a se împărtăși dintr-însele, așa feluri de feluri
de chipuri ale faptelor bune pre iutea osârdie a minții o deșteaptă. Pentru
aceasta, pre calea cugetului călătorind, pre graiurile rugăciunii citește-le și
vorbește Domnului, pururea strigând și neslăbindu-te, des rugându-te,
urmând nerușinării văduvei aceleia ce a înduplecat pre judecătorul cel
neîmbânzit (Luca 18, 3). Atunci cu Duhul umbli și la pofte trupești nu iei
aminte, și cu gânduri lumești pre ținerea cea de una a rugăciunii nu o tai.
Că lăcaș al lui Dumnezeu ești, fără de răspândire pre Dumnezeu cântându-
L. Întru acest chip, după socoteala minții rugându-te, te vei învrednici a
trece și în pomenirea lui Dumnezeu, și întru cele neintrate părți ale minții a
intra, și cu tainice vederi pre Cel nevăzut a-L privi; și cu cunoștință prin
chip de unul și drăgăstoase vărsări, singur tu, lui singur Dumnezeu,
deosebi a-I sluji. Deci, când te vei vedea pre sineți moleșindu-te întru
rugăciune, apucă în mână carte și la citire luând aminte, pre cunoștință
înlăuntru primește-o; nu în treacăt pre cuvinte trecându-le, ci cu socotire a
minții pre acestea bine socotindu-le și în minte învistierindu-le. Apoi pre
1485
cugetarea celor citite fă-o ca să se îndulcească cugetul tău din înțelegere și
neuitate îndelung să rămână citirile. Și dintru această pricină încă să se
aprindă fierbințeala ta întru dumnezeieștile înțelegeri: „Că întru cugetul
meu, zice, se va aprinde foc” (Ps. 38, 4). Că precum mâncarea îndulcește
pre gust, măcinându-se de dinți, așa dumnezeieștile cuvinte, învârtindu-se
în suflet, îngrașă pre cuget și cu totul îl veselesc. Că „cât sunt de dulci,
zice, gâtlejului meu cuvintele Tale” (Ps. 118, 103). Grăiește de rost și
cuvinte evanghelicești și ale fericiților părinți graiuri cu socoteală grăite și
pre viețile lor cercetează-le, ca să le ai pre acestea cugetare în nopți. Ca pre
cuget, când din rugăciune s-ar fi îngreuiat, cu citirea și cu cugetarea
dumnezeieștilor cuvinte să-l înnoiești și mai osârduitor să-l gătești la
rugăciune. Pre cântarea psalmilor cu gura să o săvârșești, însă cu prea
liniștit glas și cu starea de față a minții, neîngăduind a lăsa ceva din cele ce
se zic nesocotit de minte. Ci de cândva ceva va scăpa de minte, întoarce
iarăși stihul, ori de câte ori se va întâmpla, până ce pre minte o vei avea
urmând celor ce se zic. Pentru că poate mintea și a cânta cu gura, și a
pomeni pre Dumnezeu; și aceasta învață-te din cercarea cea firească. Că
precum cel ce se întâlnește cu oarecine și vorbește, la acesta și cu ochii ia
aminte; așa și cel ce cântă cu buzele și la Dumnezeu a privi prin pomenire
poate, de va voi. De plecările genunchilor nu te părăsi, pentru că dintru a
pleca genunchii căderea păcatului se închipuiește, arătare a mărturisirii
dând; iar dintru a te scula, pocăința tainic se însemnează, făgăduință a
vieții celei după fapta bună dând a înțelege. Însă fieștecare plecare de
genunchi săvârșească-se împreună cu cea de gând chemare a lui Hristos, ca
cu sufletul și cu trupul căzând către Domnul, pre Dumnezeul sufletelor și
al trupurilor bine împăcat să-L faci. Iar deși lucru fără de tulburare cu
mâinile vei face, împreună cu rugăciunea cea după cuget, pentru ca să
gonești de la sineți somnul și trândăvia, și acest lucru pre nevoința cea
călugărească împreună o adună. Pentru că toate cele arătate lucrări,
împreună cu rugăciunea săvârșindu-se, ascut pre minte, pre mâhniciunea
cea cu lenevire o izgonesc, mai întinerit pre suflet îl gătesc și mai iute și
mai fierbinte pre minte o fac să se îndeletnicească la lucrarea cea după
cuget. Lovind toaca, ieși din chilie cu ochii trupului la pământ căutând, iar
1486
pre cuget lângă pomenirea lui Dumnezeu răzemându-l. După ce ai intrat în
biserică și ceata fraților împreună o împlinești, nici cu limba deșarte
cuvânta cu cel de aproape călugăr, nici cu mintea te ridica la deșertăciuni;
ci limba adecă cu singură cântarea de psalmi, iar cugetul cu rugăciunea
întemeiază-l. După ce s-a făcut otpustul, du-te la chilia ta și începe canonul
rânduit ție. Ducându-te la masă, nu căuta împrejur părticelele fraților, nici
împărți pre sufletul tău cu presupusuri nu bune; ci pre cele ce zac înainte,
și văzându-le și atingându-te, gurii adecă pre hrană, iar auzului pre
ascultare celor ce se citesc, iar sufletului pre rugăciune dă-i-o, ca cu trupul
și cu duhul hrănindu-te, cu totul deplin „să lauzi pre Cel ce umple de
bunătăți pofta ta” (Ps. 102, 5). Iar după ce de acolo te vei scula, cu
cucernicie și cu tăcere intră în chilia ta și, ca o albină iubitoare de
osteneală, ostenește-te cu osârdie la lucrarea faptelor bune. Când săvârșești
slujba împreună cu frații, mâinile lucreze, buzele tacă, iar mintea
pomenească pre Dumnezeu. Și dacă cumva vreunul s-ar fi pornit a grăi
deșarte, spre curmarea neorânduielii, sculându-te, fă metanii. Pre gânduri
abate-le de la sineți și nu da loc acestora să alerge prin inimă și să
întârzieze. Pentru că întârzierea gândurilor celor împătimașe pre patimi
adecă le înviează, iar pre minte o face moartă. Ci când năpădesc ele, îndată
dintru cea dintâi ivire a gândirii, grăbește a le ucide cu săgeata rugăciunii.
Iar de ar fi mai așteptat, bătând și tulburând pre cuget, și uneori adecă
trăgându-se în laturi, iar alteori dând năvală, să știi că din voința ce a
apucat mai înainte sunt întărite. Pentru aceasta, dreptăți având asupra
sufletului, pentru înfrângerea în războiu a voii celei slobode, tulbură și
supără. Deci se cuvine a le vădi și a le mustra pre dânsele prin mărturisire,
pentru că vădite făcându-se gândurile cele rele, se izgonesc. Că precum
lumina, luminând, se trage în laturi întunericul, așa și lumina mărturisirii
pierde pre gândurile patimilor, care și acelea sunt întuneric. De vreme ce
mărirea cea deșartă și răsfățarea, pre care locuință le aveau gândurile, s-au
rupt prin mărturisirea ce a urmat rușinii și prin reaua pătimire cea după
canon. Drept aceea și pre cuget aflându-l atunci slobod de patimi, prin cea
deasă și bine-umilită rugăciune, cu rușine fug. Pentru că, când nevoitorul
se încearcă a tăia prin rugăciune pre gândurile cele ce îl tulbură pre dânsul,
1487
taie adecă în scurtă vreme și oprește pre multa gândire a lor, ca unul ce se
luptă și se nevoește, însă nu se izbăvește deplin; de vreme ce pre pricinile
gândurilor ce îl supără le primește și le iubește. Adecă pre iubirea trupului
și pre iubirea de cinste cea lumească, pentru care și către mărturisire
pornire nu face. Drept aceea și pace nu are, pentru căci pre pricinile
vrăjmașului le ține. Și cine ține pre vasele cele străine, nu cu datorie i se
cer acestea de la cei ce le au? Și cine, când cu datorie i se cer, și nu
slobozește pre acelea ce le ține rău, se izbăvește de la împotrivă pârâșul
lui? Iar când cel ce se nevoește, împuternicit fiind prin pomenirea lui
Dumnezeu, pre defăimare o va iubi, și pre chinuirea trupului, și pre
mărturisirea gândurilor fără de rușinare o va face, îndată și vrăjmașii se
depărtează. Iar cugetul, slobod fiind, pre necurmarea rugăciunii și pre
cugetarea celor dumnezeiești necrâmpoțită o are. De tot prepusul ce se
mișcă în inimă împotriva cuiva, părăsește-te cu totul, ca de unul ce strică
dragostea și pre pacea. Și pre toată împotrivnica vătămare ce năvălește
asupra-ți din afară, vitejește primește-o, ca pre cea ce pricinuiește prin
răbdarea cea de mântuire: pre răbdarea aceea ce în cer îți dăruiește pre
sălaș și pre odihnă. Întru acest chip zilele săvârșindu-le, întru această adecă
de aici viață, cu veselie vei viețui, cu fericitele nădejdi veselindu-te; iar
întru ieșire, cu îndrăzneală te vei muta de la cele de aici și în locul odihnei
pre care ți l-a gătit ție Domnul te vei duce. Plăți pentru ostenelile cele de
aici dându-ți ție spre răsplătire, să împărățești împreună cu Dânsul. Căruia
I se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea, împreună și Celui fără
de început al Lui Părinte, și Preasfântului și Bunului și de viață Făcătorului
Duhului Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cuvânt care lămureşte lucrarea ascunsă în Hristos și arată pe scurt
scopul făgăduinței monahale
1. După ce ai fost împărăteasă în lume, te-ai grăbit să împărăţeşti şi peste
patimi, să armonizezi demnitatea trupului cu bună-cuviinţa sufletului, să
depărtezi prin adevărul virtuților imaginația privitoare la lucruri şi să arăți
că sărăcia e adevărata bogăție, că umilința e măreție, chinuirea e ușurare şi
necazul bucurie izbânzile adevăratei filozofii, pentru care, într-un chip
1488
vrednie de lăudata schimbare a hainei, ne-ai făcut întrebarea și ți-ai pus în
gând să înveți o regulă succintă potrivită vieții ascetice. Iar noi ducând la
capăt ascultarea și plătind în schimb o datorie căci ni s-a poruncit să dăm
oricărui cere de la noi [Mt 7, 7] după mica putere care este în noi, sau mai
degrabă după măsura harului dat nouă [Ef 4, 7] cu negrăita bunătate a lui
Dumnezeu punând înainte cuvântul de față ți-l înmânăm netezind astfel
cărarea vieții monahale care duce la calea mântuirii, însuşi Hristos [In 4,
16], adevărata mângâiere a celor ce și-au pus nădejdea în El.
2. Din adâncul inimii trebuie să lauzi pe Dumnezeu, pentru că primind
de la El razele înţelepciunii ți-ai pus în gând să-ți veştejeşti cu osteneli
ascetice floarea tinereții; pentru că, fiind în floarea tinereții, ai disprețuit
linguşelile tinereții, ai preferat să te faci monahie şi ai iubit să fi mireasă
lui Hristos. Deci fiindcă ai lăsat lumea cea încetoșată şi ai alergat spre
lumea prea străvezie a virtuții și ți-ai schimbat viața ca să duci o viață
înnoitoare, trebuie negreşit să îmbrățișezi şi cugetele şi lucrurile proprii
făgăduinței monahale, iar nu să-ți arăți neautentică schimbarea vieţii; ca nu
cumva aducând în ea o amestecare a vieții lumeşti să-ți tulburi privirea
curată a virtuții și de aici retragerea [anahoreza] să ți se facă fără rod.
3. Făgăduința monahală e un pom cu coroană înaltă și foarte roditor, a
cărui rădăcină e înstrăinarea de toate cele trupeşti, ale cărui ramuri sunt
neîmpătimirea sufletului şi faptul de a nu avea nici o afecțiune față de
lucrurile de care a fugit, și al cărui rod sunt agonisirea virtuților, iubirea în-
dumnezeitoare şi veselia neîntreruptă care vine din acestea; „căci roada
Duhului, zice [Apostolul], este iubirea, bucuria, pacea" [Ga 5, 22].
4. Fuga de lume dăruie refugierea la Hristos, iar „lume" numesc
prietenia lucrurilor sensibile şi a trupului. Cine s-a înstrăinat de acestea în
recunoaşterea adevărului ajunge familiar cu Hristos dobândind iubirea Lui,
pentru care lepădând toate ale lumii, a cumpărat mărgăritarul de mult preț
[Mt 13, 45-46], Hristos. Ai îmbrăcat pe Hristos [Ga 3, 27] prin mântuitorul
Botez, ai lepădat murdăria prin baia dumnezeiască, ţi s-a dat strălucirea
harului dumnezeiesc și ai primit printr-o plăsmuire din nou noblețea
plăsmuirii [dintâi]. Dar ce s-a întâmplat? Sau mai degrabă ce a pățit omul
1489
din nechibzuinţă? Prin prietenia față de lume s-a înstrăinat de întipăririle
dumnezeieşti, prin compătimirea față de trup şi-a făcut nefolositor chipul
[lui Dumnezeu]. Ceața gândurilor pătimaşe a întunecat oglinda sufletului
prin care ți Se arată Hristos, Soarele gândit cu mintea [inteligibil].
5. Tu însă țintuindu-ți sufletul de frica lui Dumnezeu, ai cunoscut
întunecimea neorânduielii lumești, ai înțeles risipirea gândului produsă de
zarve, ai văzut împrăştierea deşartă care le vine oamenilor din viața cea cu
multe tulbu-rări și ai cunoscut săgeata celui ce se fălește împotriva ta.
Fiindcă ai fost rănită de săgeata dragostei liniştirii, ai căutat pacea
gândurilor, căci ai învăţat: „Caută pacea și o urmărește pe ea" [Ps 35, 15];
ai dorit odihna de acolo fiindcă ai auzit: „Întoarce-te, suflete al meu, la
odihna ta" [Ps 114, 7]. De aceea ai înțeles noblețea pe care ai primit-o în
Botez prin har, dar ai refuzat să te lași rechemată după socotință in lume
prin patimi.
6. Şi, desigur, ți-ai făcut faptă buna socotință intrând în sfânta școală a
înţelepciunii, îmbrăcând cinstitele haine ale pocăinţei şi făgăduind din tot
sufletul să rămâi în mănăstire până la moarte. Ai făcut acum a doua
învoială cu Dumnezeu, prima fiind [la Botez] intrând în viața de acum, iar
a doua grăbindu-te spre sfârşi-tul vieții de față. Atunci te-ai alipit de
Hristos prin buna-cinstire/dreapta-credință, iar acum te-ai potrivit cu
Hristos prin pocăinţă [metanoia]; acolo ai aflat har, iar aici ai contractat o
datorie; atunci fiind pruncă n-ai putut simți demnitatea ce ţi s-a dat, măcar
că mai apoi crescând ai cunoscut măreția darului şi că porți frâu în gură [Is
37, 29; lac 3, 3]; acum, petrecând în cuget desăvârşit, cunoşti sensul
contractului.
7. Vezi ca nu cumva, nesocotind şi această făgăduinţă, să fi aruncată cu
totul, ca un vas zdrobit, „în întunericul cel mai dinafară, unde e plângerea
şi scrâşnirea dinților" [Mt 18, 12], căci afară de calea pocăinţei nici o altă
cărare nu duce la mântuire. Ascultă ce-ți vesteşte David: „Pe Cel Preaînalt
l-ai pus refugiu ţie" [Ps 90, 9] și, dacă ai ales via-ța potrivit lui Hristos, „nu
se vor apropia de tine relele" [Ps 90, 10] care ți se dau din lățimea şi
lărgimea [Mt 7, 13-14] petrecerii lumeşti; ție, celei care ai ales pocăinţa,
1490
nu-ţi vor urma dragostea de bani, desfătarea, cinstea, împodobirea,
neînfrânarea simțurilor; „nu vor rămâne înaintea ta cei fără de lege" [Ps 5,
6], adică împrăştierea gândirii, captivitatea minţii, înmuierea gândurilor
care-şi urmează unele altora şi orice altă întoarcere și zăpăceală de
bunăvoie; nu te vor mai întâmpina prietenia părinților, a fraților, rudelor,
prietenilor și celor obişnuiţi; nici nu va mai sălăşlui întru tine dorința unei
întâlniri şi convorbiri fără vreme şi fără rost cu aceştia.
8. Dacă vei iubi lepădarea de acestea cu trupul şi cu su-fletul, biciul
durerii nu se va mai apropia de sufletul tău [790,-10] și săgeata întristării
nu va mai răni inima ta, nici fața ta nu se va mai posomorî. Căci cel ce s-a
depărtat de obişnuința plăcerii şi s-a rupt de împătimirea față de toate cele
zise, tocește ácele întristării. Fiindcă sufletului care se luptă i Se arată
Hristos şi El dă inimii o bucurie negrăită, iar bucuria duhovnicească nu o
poate lua nimic din farmecele sau lucrurile cumplite ale lumii. Căci celui
ce luptă îi „slujesc" meditări bune, amintiri mântuitoare, înțelegeri
dumnezeieşti şi cuvinte de înţelepciune, şi-l „păzesc în toate căile" faptelor
sale după Dumnezeu; de aceea el „păşeşte" peste toată pofta irațională şi
irascibilitatea pripită ca „peste aspidă şi vasilisc", şi „calcă în picioare"
irascibilitatea ca pe un „leu" şi plăcerea ca pe un „balaur" [Ps 90, 10-13].
9. Cauza e aceea că, desfăcându-şi toată nădejdea sa de la oameni şi de
la lucrurile zise, şi-a legat-o de Dumnezeu şi aşa se îmbogățește în
cunoaşterea lui Dumnezeu şi cheamă cu mintea pururea pe Dumnezeu în
ajutorul său, „pentru că, zice [Psalmistul], întru Mine a nădăjduit şi-l voi
izbăvi pe el; îl voi acoperi pe el, că a cunoscut numele Meu. Striga-va spre
Mine şi-l voi auzi pe el" şi, nu numai că-l voi izbăvi de cei ce-l necăjese,
dar îl voi și slăvi pe el" [Ps 90, 14-15].
10. Vezi luptele celor ce se nevoiesc ascetic potrivit lui Dumnezeu şi
premiile care vin de aici? Grăbeşte-te dar să-ți faci chemarea faptă. Şi aşa
cum te-ai însingurat cu trupul lepădând lucrurile, tot aşa însingurează-te și
cu sufletul lepădând împreună şi înțelesurile lucrurilor. Ti-ai schimbat
haina? Fă-ți și făgăduinţa faptă. Te-ai depărtat de cei mulți și de străini?
Depărtează-te şi de cei puțini şi de cei ai tăi după neam. Dacă nu te opreşti
1491
din rătăcirea în cele din afară, nu vei putea nimic nici împotriva celor ce te
pândesc dinăuntru. Dacă nu-i vei birui pe cei ce te războiesc prin cele
văzute, nu-i vei întoarce înapoi pe viclenii nevăzuți. Dar când vei surpa
împrăştierile din afară şi vei lăsa gândurile dinăuntru, atunci mintea [nous]
se va scula la faptele şi cuvintele Duhului, şi în locul întâlniri cu rudele și
cu cei obişnuiţi vei săvârşi modurile de comportare ale virtuților, iar în
locul cuvintelor deşarte născute din taifasul lumesc vor lumina şi povățui
sufletul meditarea și arătarca cuvintelor dumnezeieşti puse în mişcare în
gândire.
11. Dezlegarea simțurilor se face legătura sufletului, şi legătura
simțurilor aduce drept premiu sufletului libertatea. Apusul soarelui face
noapte; iar când Hristos Se retrage din suflet, pe acesta îl cuprinde
întunecimea patimilor şi-l sfâşie fiarele gândite cu mintea [inteligibile].
Răsare soarele și fiarele se adună în culcuşurile lor; răsare şi Hristos pe
bolta gândirii care se roagă, şi toată obişnuința lumii piere, prietenia
trupului trece și mintea iese la lucrul ei, adică la meditarea celor
dumnezeieşti, până seara [Ps 103, 19-23]; nemărginind lucrarea legii
duhovniceşti la un interval de timp și făcând-o cu măsură, ci ținând-o până
la capătul vieții de față, ea [mintea] va lucra ieşirea sufletului din trup.
Lucru pe care arătându-l şi prorocul zice: „Cât am iubit legea Ta, Doamne,
toată ziua meditarea mea este" [Ps 118, 97], numind aici „zi" întreg
răstimpul vieții de față a fiecăruia.
12. Opreşte aşadar taifasurile din afară și bate la gândurile dinăuntru,
până ce vei găsi locul rugăciunii curate şi casa în care locuiește Hristos
Care te luminează şi îndulceşte prin [re]cunoaşterea şi vizita Lui şi Care te
face să socoteşti necazurile pentru El bucurie; dar de plăcerile lumești să
nu te apropii ca de o băutură amară. Vânturile mării ridică valurile şi, dacă
sufIarea lor nu încetează, valurile nu se domolesc şi marea nu se
îmblânzeşte; iar vînturile răutății stârnesc în sufletul celui nepăsător
amintirea părinţilor, fraţilor, rudelor, a obişnuiţilor, a ospețelor, serbărilor,
spec-tacolelor şi ale tuturor celorlalte imaginații ale plăcerii, şi-i sugerează
să fac facă întâlniri cu vederea, cu limba și cu trupul, pentru ca și ceasul de
1492
față să se mistuie în zadar, iar ceasul următor, când rămâi singură în chilie,
să se cheltuiască în amintirile celor văzute şi grăite, şi aşa viata monahului
sa treaca fara de folos.
13. Lucrările lumeşti îşi sapă în gândire amintirile aşa cum picioarele
omului care umblă în zăpadă își lasă urmele paşilor în ea. Dacă dăm de
mâncare fiarelor, când le vom mai omorî? Şi dacă zăbovim în fapte şi
cuvinte ale prieteniei şi obişnuinței iraționale, când vom mai omorî cugetul
trupului [Rm 8, 6-7]? Când vom mai trăi viața potrivit lui Hristos pe care
am făgăduit-o? întipărirea picioarelor în zăpadă piere fie atunci când
strălucește soarele, fie când se revarsă apa; iar amintirile, care s-au săpat în
gândire din dispoziția iubitoare de plăcere prin simțurile şi faptele noastre,
sunt şterse de Hristos Care răsare în inimă prin rugăciune şi prin ploaia cu
bună-străpungere a lacrimilor.
14. Aşadar, monahul care nu făptuieşte potrivit rațiunii cum va şterge
preconcepțiile din gândul său? Făptuirea virtuților în trup se desăvârşeşte
dacă vei lăsa obişnuința lumii. Amintirile bune se întipăresc şi cuvintele
dumnezeiești îşi fac loc în suflet dacă vei şterge amintirile faptelor dinainte
prin rugăciuni necontenite săvârşite în gândire cu străpungere fierbinte.
Căci luminarea aducerii-aminte stă-ruitoare a lui Dumnezeu şi zdrobirea
inimii rad asemenea unui brici amintirile rele.
15. Imită înţelepciunea albinelor fiindcă acelea, când văd un roi de
viespi rotinduse în jurul lor, rămân înăuntrul stupului și fug astfel de
vătămarea atacurilor lor; viespi înțelege aici că sunt întâlnirile lumeşti.
Fugind de ele cu multă sârguință, rămâi în vistieria mănăstirii şi de aici,
iarăși, încearcă să intri în cetățuia cea mai dinăuntru a sufletului, care e
casa lui Hristos, în care se vede negreşit pace, bucurie și seninătate. Căci
acestea sunt darurile Soarelui gândit cu mintea [inteligibil], Hristos, Care
le trimite de la El ca pe niște raze și le dă ca pe o răsplată sufletului care-L
primeşte cu credinţă și iubire de frumos [philokalia].
16. Şezând aşadar în casa [chilia] ta, adu-ți aminte de Dumnezeu,
ridicându-ţi mintea din toate şi aruncând-o fără grai spre Dumnezeu,

1493
revărsându-ți toată dispoziția inimii înaintea Lui şi alipindu-te de El prin
iubire. Fiindcă aduce-rea-aminte de Dumnezeu e vedere a lui Dumnezeu
Care atrage spre Sine însuşi vederea şi dorirea minţii şi o învăluie cu
lumina venită de la El. Fiindcă întorcându-se spre Dumnezeu prin
încetarea tuturor noţiunilor specifice ale celor ce sunt, mintea vede fără
formă, iar prin necunoaşterea în sens de covârşire din pricina neapropierii
slavei îşi umple vederea de strălucire. Şi fără să cunoască din pricina
necuprinderii a ceea ce este văzut, cunoaște în virtutea Adevărului Celui ce
este propriu-zis şi Care singur are supraexistența; iar în virtutea bogățici
Bunătății care țâşneşte de acolo, își hrăneşte dragostea și, certificându-şi
alergarea, se învredniceşte de odihnă şi fericire nesfârşită. Acestea sunt
semnele distinctive ale aducerii-aminte exacte de Dumnezeu.
17. Iar rugăciunea este un dialog al gândirii cu Domnul, dialog care
străbate cuvintele cererii împreună cu întreaga ațintire a privirii minții spre
Dumnezeu; căci gândirea rostind necontenit Numele Domnului, iar mintea
fiind atentă în chip limpede la chemarea Numelui dumnezeiesc, lumina
cunoaşterii lui Dumnezeu umbreşte sufletul ca un nor luminos [cf. Mt 17,
5]. Aducerii-aminte exacte de Dumnezeu îi urmează iubirea şi bucuria,
căci zice [Psalmistul]: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am
veselit" [Ps 76, 4]; iar rugăciunii curate îi urmează cunoaşterea şi
străpungerea, căci zice [acelaşi Psalmist]: „În ziua în care te voi chema,
iată am cunoscut că Dumne-zeul meu eşti Tu" [Ps 55, 10], și iarăşi: „Jertfa
lui Dumnezeu duh zdrobit" [Ps 50, 19].
18. Fiindcă atunci când mintea şi gândirea se înfăţişează lui Dumnezeu
cu o ațintire cIară şi cerere fierbinte, urmează şi străpungerea sufletului. Iar
atunci când mintea, cuvântul şi duhul cad înaintea lui Dumnezeu cea dintâi
prin atenție, cel de-al doilea prin chemare, iar cel de-al treilea prin străpun-
gere și iubire - atunci întreg omul lăuntric liturghiseşte Domnului, căci zice
Scriptura: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată tăria ta, din
toată inima ta şi din tot gândul tău” [Mc 12, 30].
19. Dar vreau să ştii și aceasta, ca nu cumva socotind că te rogi să umbli
departe de rugăciune, să te osteneşti fără câştig şi să alergi în deşert, lucru
1494
care se săvârşeşte în psalmodia cu gura. Pentru că de multe ori limba
rosteşte cuvintele psalmilor, dar mintea e purtată în alte părți, împărţită în
patimi şi lucruri, astfel încât de aici se vatămă şi înțelegerea psalmodiei.
Acest lucru are loc și în gândire, căci de multe ori atunci când aceasta
străbate cuvintele rugăciunii, mintea nu o însoțește nici nu privește țintă
spre Dumnezeu, cu Care se face dialogul la rugăciune, ci e aba-tută pe
ascuns de unele gânduri. Gândirea spune ca de obicei cuvintele, dar mintea
alunecă din cunoaşterea lui Dumnezeu. De aceea, atunci şi sufletul se arată
lipsit de străpungere şi de dispoziție întrucât mintea e risipită în oarecare
imaginații și împrăştiată fie spre cele de care e furată, fie spre cele pe care
le vrea ea. Căci nefiind de față cunoașterea rugăciunii și cel ce se roagă
neînfățișându-se Celui ce poate să-l mângâie, cum se va îndulci sufletul?
Cum se va veseli inima care se face că se roagă dar n-a dobândit adevărata
rugăciune? „Veselise-va inima celor ce caută pe Domnul" [Ps 104, 3]. Dar
pe Domul Îl caută cel ce cade cu tot gândul şi cu o dispoziție fierbinte la
Dumnezeu şi depărtează tot înțelesul lumii din cauza cunoaşterii şi iubirii
lui Dumnezeu care se dau de rugăciunea necontenită şi curată.
20. De dragul lămuririi însă, al vederii care este în minte la aducerea-
aminte dumnezeiască și al demnității care este în gândire la rugăciunea
curată pun înainte drept imagini ochiul trupesc şi limba. Căci ceea ce este
pupila pentru ochi şi rostirea cuvântului pentru limbă, aceasta este
aducerea-aminte pentru minte și rugăciunea pentru gândire. Fiindcă aşa
cum ochiul care se bucură prin simțul văzului de lucrul văzut nu scoate
nici un glas, ci primeşte cunoaşterea a ceea ce e văzut prin experiența
vederii, tot aşa şi mintea care se apropie de Dumnezeu cu dragoste prin
aducere-aminte e învăluită de luminarea dumnezeiască primind arvuna
strălucirii viitoare prin alipirea unei dispoziții afective aprinse și în tăcerea
unui act mental foarte simplu. Şi aşa cum, iarăşi, limba care ros-teşte
cuvinte înfăţişează celui ce ascultă voința nearătată a minții, tot așa și
gândirea care vesteşte des şi fierbinte cuvintele cu silabe scurte ale
rugăciunii descoperă cererea sufletului lui Dumnezeu Care ştie toate, atât
prin stăruința rugătoare, cât şi printr-o zdrobire statornică a inimii. Şi

1495
zdrobirea ei deschide măruntaiele iubitoare de oameni ale Celui
compătimitor şi primeşte mântuire bogată, căci, zice [Psalmistul], „inima
zdrobită şi umilită Dumnezeu nu o va urgisi" [Ps 50, 19].
21. Spre rugăciunea curată te vor călăuzi şi cele săvârşite față de
împăratul de pe pământ. Căci atunci când te apropii de împărat, deopotrivă
stai înaintea lui cu trupul cât îl și rogi cu limba precum îți aținteşti şi ochiul
spre el, şi aşa îți atragi favoarea împărătească. Aceasta fă-o și tu atât în
adunarea de la biserică, cât și în singurătatea chiliei. rile, aşa cum stai
înaintea Domnului cu trupul şi îi aduci psalmodia cu limba, tot așa să ai și
mintea atentă la cuvinte şi la Dumnezeu, ştiind cu Cine anume vorbeşte şi
se întâl-neşte. Căci dacă gândirea zăboveşte încordată şi curată la
rugăciune, inima se învredniceşte de o bucurie de nerăpit şi o pace de
negrăit. Iar dacă şezi singură în chilie, agață-te de rugăciunea în gândire cu
minte trează şi duh zdrobit, şi vederea [theoria] te va umbri prin trezie,
cunoaşterea se va sălăşlui în tine prin rugăciune, iar înţelepciunea [sohpia]
se va aşeza ca într-un pat în tine prin străpungere, alungând plăcerea
irațională şi sălăşluind iubirea dumnezeiască. Crede mie, care grăiesc
adevărul! Dacă în toată lucrarea ta o vei avea nedespărţită pe mama celor
bune, rugăciunea, nu vei ațipi până ce nu vei primi pe Mirele, şi El te va
duce înăuntru și te va umple de slavă negrăită și veselie [Mt 25, 5]. Fiindcă
ea desființează toate piedicile, netezeşte cărarea virtuții și o face uşoară
celui ce o caută.
22. Iată şi modul rugăciunii în gândire: dialogul cu Dumnezeu
desființează gândurile pătimaşe; privirea minţii spre Dumnezeu pune pe
fugă înțelesurile lumii; străpungerea sufletului izgoneşte prietenia trupului;
şi rugăciunea ce constă din rostirea neîncetată a Numelui Dumnezeiesc se
vede ca o simfonie și o unire a minţii, cuvântului şi sufletului, „căci acolo
unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, zice Hristos, acolo sunt și
Eu în mijlocul lor" [Mt 18, 20]". Astfel deci, rechemând puterile sufletului
din împărţirea patimilor şi legându-le întreolaltă şi cu sine însăşi,
rugăciunea uneşte intim sufletul în trei părți cu Dumnezeu Cel Unul în Trei
Ipostase. Căci ştergând mai întâi din suflet ruşinea păcatului prin modurile
1496
virtuții, şi apoi zugrăvind prin sfânta ei cunoaştere frumuseţea întipăririlor
dumnezeieşti, rugăciunea înfățişează sufletul lui Dumnezeu. Şi îndată
acesta îl cunoaște pe Făcătorul său, căci zice Psalmistul, „În ziua în care Te
voi chema, iată am cunoscut că Dumnezeul meu eşti Tu" [Ps 55, 10], şi
este cunoscut de El, căci zice Scriptura: „A cunoscut Domnul pe cei ce
sunt ai Lui" [Nm 16, 5; 2 Tim 2, 19]. Cunoaşte şi e cunoscut: cunoaște din
pricina curăției chipului lui Dumnezeu, căci orice chip se raportează la
Prototip; și e cunoscut din pricina asemănării cu El prin virtuțile prin care
are cunoaşterea lui Dumnezeu şi este cunoscut de Dumnezeu. Cel ce se
roagă să dobândească favoarea împăratului se folosește de un întreit mod:
fie se roagă cu glas, fie stă înainte tăcând, fie cade la picioarele celui ce
poate să-l ajute. Tot aşa şi rugăciunea curată, care uneşte cu sine însăşi
minte, cuvânt și duh [nous/logos/pneuma]: prin cuvânt rosteşte Numele lui
Dumnezeu şi aduce cererea, prin minte ținteşte neîmprăştiat spre
Dumnezeu Cel chemat, iar prin duhul arată străpungerea, smerenia şi
iubirea, şi aşa înduplecă Treimea fără-de-început, pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Duhul Sfânt, Unul Dumnezeu. Aşa cum felurimea mâncărurilor trezește
pofta împărtăşirii de ele, tot aşa şi diferitele forme ale virtuților trezesc sâr-
guința minţii. De aceea mergând pe calea gândirii, ca repetă mereu
cuvintele rugăciunii, strigând mereu către Domnul şi neslăbind, cerând des
şi imitând neruşinarea văduvei care I-a înduplecat pe judecătorul cel
neînduplecat [Le 18, 26].
23. Atunci umbli în Duhul şi nu iei aminte la poftele trupului [Ga 5, 16],
nu tai cu gânduri lumeşti continuitatea rugăciunii, ci eşti un templu al lui
Dumnezeu [1 Co 3, 16] lăudând pe Dumnezeu în chip neîmprăştiat.
Rugându-te astfel în gândire, te învredniceşti să treci şi la aducerea-aminte
a lui Dumnezeu şi să intri în străfundurile minţii, să priveşti prin vederi
tainice pe Cel Nevăzut, iar prin înțelesuri cunoscătoare şi revărsări
iubitoare să vorbeşti şi să liturghiseşti în singurătate, singură lui Dumnezeu
singur.
24. Deci când te vezi că slăbeşti în rugăciune, pune mâna pe o carte şi
luând aminte la citire primește cunoaşterea, nu străbătând pe deasupra
1497
cuvintele, ci cercetându-le cu gândirea şi strângând ca o comoară înțelesul.
După care fă meditarea celor citite, ca gândirea să ți se îndulcească din
înțelegere şi cele citite să rămână neuitate, iar de aici ți se va aprinde
căldura în gândurile dumnezeieşti, căci zice [Psalmistul]: „În meditarea
mea se va aprinde foc" [Ps 38, 4]. Fiindcă așa cum mâncarea îndulceşte
gustul când este subțiată de către dinți, tot aşa şi cuvintele dumneze-ieşti
care se întore în suflet îngraşă şi îndulcese gândirea, căci zice [Psalmistul]:
„Cât de dulci sunt gâtlejului meu cuvintele Tale" [Ps 118, 103]. Învaţă pe
de rost atât cuvintele Evangheliei, cât şi zicerile fericiților Părinți și
cercetează vieţile lor, ca să meditezi nopțile la toate acestea [cf. Ps 76, 6-
7].
25. Pentru ca gândirea plictisită de rugăciune să o înnoieşti prin citirea și
meditarea cuvintelor dumnezeieşti şi să o faci mai sârguitoare la rugăciune,
de aceea săvârşeşte psalmodia cu gura, dar cu glas foarte liniştit şi cu
supravegherea minţii, nesuferind să lași negândit ceva din cele spuse. Ci
dacă-ți scapă cândva înțelesul, repetă versetul psalmului, ori de câte ori se
întâmplă aceasta, până ce vei avea înțelesul urmând celor spuse. Căci
mintea poate şi să psalmodieze cu gura și să-şi aducă aminte de
Dumnezeu, iar acest lucru îl poţi învăța din experiența naturală. Fiind-că
așa cum cineva se întâlnește cu altcineva și vorbeşte cu el, este atent la el
şi cu ochii, tot aşa şi cel ce psalmodiază cu buzele poate şi să privească
țintă la Dumnezeu prin aducerea-aminte de El.
26. Nu ocoli plecările genunchilor, căci plecarea genunchiului e
imaginea căderii în păcat şi a mărturisirii păcatelor, iar ridicarea înseamnă
pocăința sugerând făgăduinţa unei vieți potrivit virtuții. Iar fiecare plecare
a genunchilor să se săvârșească cu invocarea mentală a lui Hristos, la Care
căzând cu sufletul şi cu trupul să-L împaci pe Dumnezeu.
27. Iar dacă vei da mâinilor tale şi un lucru fără tulburare împreună cu
rugăciunea din gândire, ca să alungi somnul şi lenea, chiar și acest lucru
alcătuiește lupta ascetică. Căci, săvârşite cu rugăciune, toate lucrările care
au fost arătate ascut mintea, alungă plictiseala, întinerese sufletul şi fac
mintea mai ascuțită şi mai fierbinte la zăbava ei în lucrarea din gândire.
1498
 28. Când bate toaca, ieși din chilie ținându-ți ochii trupului atenți la
pământ iar gândul rezemându-l de aducerea-aminte de Dumnezeu. Intrând
în biserică şi plinind corul maicilor, nici nu vorbi cu limba în deşert cu
monahia de lângă tine, nici nu te îngâmfa cu mintea spre deşertăciuni, ci
asigură-ți limba prin psalmodie şi gândul prin rugăciune. Iar când se face
slobozirea, du-te în chilia ta şi purcede la canonul fixat pentru tine.
29. Mergând la trapeză nu iscodi porțiile surorilor, nici nu-ţi împărți
sufletul cu bănuieli care nu sunt frumoase. Ci uitându-te și atingându-te de
cele puse înaintea ta, dă trupului hrana, auzului ascultarea celor citite, iar
sufletului rugăciunea, ca hrănindu-ți trupul şi duhul să lauzi cu toată inima
„pe Cel ce umple de bunătăți pofta ta" [Ps 102,5]. Sculându-te de acolo,
intră cu cuviinţă și tăcere în chilia ta şi ca o albină harnică ostenește-te în
virtuțile tale.
30. Când săvârşeşti o slujire împreună cu surorile, mâi-nile să lucreze,
dar buzele să tacă, iar mintea să-şi aducă aminte de Dumnezeu. Iar dacă
cineva s-ar mişca să vorbească în deşert, ridicându-te, fă o metanie spre
întreruperea neorânduielii.
31. Întoarce de la tine gândurile şi nu le îngădui să pătrundă şi să
zăbovească în inima ta, căci zăbovirea gândurilor pătimaşe dă viață
patimilor și omoară mintea. Ci de îndată ce te atacă, grăbește-te să le
dobori de la prima lor ivire cu săgeata rugăciunii, iar dacă stăruie lovindu-
te şi tul-burându-ți gândul, uneori retrăgându-se şi alteori năvălind, să ştii
că ele se întăresc din voința ta care le-o ia înainte. De aceea, câștigând din
pricina înfrângerii alegerii noastre libere drepturi asupra sufletului, îl
tulbură şi îl supără.
32. Trebuie deci să le etalăm în public şi să le înfierăm prin mărturisire,
căci, biruite fiind, gândurile rele sunt puse pe fugă. Pentru că așa cum
atunci când străluceşte lumina, întunericul se retrage, tot aşa şi lumina
mărturisirii face să dispară gândurile patimilor care sunt şi ele un întuneric.
Fiindcă slava deşartă şi uşurătatea pe care le-au avut gândurile ca un loc al
lor, sunt surpate prin ruşinea mărturisirii şi pătimirea celor rele potrivit

1499
canonului. De aceea, găsind gândirea deja liberă de patimi prin rugăciunea
necontenită şi cu bună-străpungere, fug cu ruşine. Căci atunci când ascetul
încearcă să reteze prin rugăciune gândurile care-l tulbură, le retează doar
pentru o scurtă vreme şi le stăvileşte mişunarea luptându-se cu ele, dar nu
se izbăveşte cu totul de ele, fiindcă îndrăgește cauzele gândurilor care-l
supără, adică odihna trupului şi ambiția lumească, din pricina cărora nici
nu se pornește spre mărturisire. De aceea nu are pace, pentru că menține
drepturile potrivnicilor asupra lui. Iar cine deține vase străine și nu i se vor
cere acestea de către proprietarii lor? Sau cine, refuzând să elibereze
lucrurile pe care le deține în chip rău, se va izbăvi de pârâşii săi? Dar când
cel ce se luptă, întărit fiind prin aducerea-aminte a lui Dumnezeu, va iubi
urgisirea şi chinuirea trupului şi-şi va face fără ruşine mărturisirea
gândurilor, de îndată vrăjmaşii se vor retrage, iar gândirea, fiind liberă, are
neîntreruptă continuitatea rugăciunii şi meditarea la cele dumnezeieşti.
33. Refuză cu desăvârşire orice bănuială care se mişcă în inima ta
împotriva cuiva, ca una care destramă iubirea și pacea.
34. Primeşte cu vitejie orice nenorocire care vine din afară ca una care-ți
aduce răbdarea mântuitoare, iar aceasta-ți dăruieşte sălăşluirea şi odihna în
ceruri.
35. Săvârşindu-ți zilele aşa, vei trăi în viața de față cu voioşie veselindu-
te de nădejdile fericite, iar la ieşirea din viață te vei muta cu îndrăzneală
acolo și vei merge în locurile de odihnă pe care ți le-a pregătit Domnul
Care-ți va da drept răsplătire a ostenelilor de aici împărățirea împreună cu
El. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea împreună cu Cel
fără-de-început al Său Părinte și cu Preasfântul şi bunul şi de-viață-
făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvânt despre trezie și rugăciune

1. Celor cu vedere neputincioasă cei ce țin în mâini lumina şi merg
înaintea lor le par a fi sâcâitori, nu însă pentru că lumina ar fi vătămătoare,

1500
nici pentru că cei ce poartă lumina ar fi rău dispuşi faţă de ei, ci din pricina
neputinţei ce locuiește în adâncul privirilor lor; fiind demascată şi chemată
în afară de lumină, aceasta neputinţa tulbură puternic ochii și, dacă
înțepătura care se ascunde în aceştia nu este scoasă afară prin lacrimi, ei nu
pot fi îmblânziţi şi ațintiți spre lumină. Acelaşi lucru se întâmplă și cu cei
is-toviți de păcatul care locuieşte în ei şi care au simțurile omului lăuntric
paralizate de boala patimilor. Căci având gândurile sufletului întunecate de
poftele lucrurilor prezente, aceştia nu pot privi spre lumina Dumnezeirii
care străluceşte în gândurile curate. Căci cum se vor învrednici de lumina
dumnezeiască cei ce îmbrăţişează dispoziția potrivnică ei?
2. De aceea, dacă-i văd pe oamenii care arată prin cuvânt spre folosul
altora lucrările sfintei cunoaşteri săvârşite în ascunsul sufletului, aceștia, ca
unii întunecați în ce priveşte adevăratul discernământ, cad în una sau alta
din două prăpăstii: fie afirmă că aceia spun lucruri cu neputinţă adunata
gândind despre cuvintele mântuitoare vestite de aceia că sunt mai degrabă
ficțiuni verbale decât realități tainice, fie mistuiți de invidie defaimă
lucrarea duhovnicească ca pe o rătăcire şi-i numesc rătăciți pe cei ce o
propovăduiesc cu lucrul și cu cuvântul.
3. Ei cad în aceeaşi blasfemie cu cu iudeii; căci văzându-L pe Domnul
făcând semne dumnezeieşti cu putere multă şi scoţând demonii cu Duhul
lui Dumnezeu, iudeii L-au numit rătăcit şi demonizat, spunând din nebunia
lor covâr-șitoare că scoate pe demoni cu ajutorul lui Beelzebul [Mt 12, 20-
30]. Tot aşa şi aceştia defaimă ca o lucrare a rătăcirii lucrarea Preasfântului
Duh descoperită în inimile credincioase ambiționând prin această
blasfemie să nu fie iertați nici în veacul de acum, nici în cel viitor [Mt 12,
31-32], legându-se pe foarte bună dreptate pe ei înşişi cu funia unei
asemenea osânde.
4. Căci dat fiind că prin Duhul Sfânt se dăruie iertarea păcatelor celor ce
cred pentru că după ce Domnul a dat ucenicilor harul Duhului şi a zis:
„Luaţi Duh Sfânt", a adăugat și de veți ierta unora păcatele lor, iertate vor
fi" [In 20, 22-23], iar aceştia închizându-şi partea mentală a sufletului lor
şi-au încuiat lor înşile harul Duhului Sfânt, prin care se învredniceşte de
1501
iertare cel ce vrea să-L aibă pe Dumnezeu în chip conștient, atunci pe bună
dreptate cei ce blasfemiază împotriva Duhului Sfânt se înstrăinează de
libertate şi acum şi atunci; „căci legea Duhului vieții, zice [Apostolul], m-a
eliberat de legea păcatului" [Rm 8, 2].
5. Lege duhovnicească pe care nepurtând-o citită prin rugăciune pe
tăblițele inimii [2 Co 3, 3], cum vor primi învăţătura libertății şi vor intra
în viață ținuți fiind de robia patimilor și acoperiţi de întunericul
necunoaşterii? Cei ce locuiesc ținutul lipsit de lumină al gândirii şi sunt
ținuți de lanțurile indolenței nu pot să umble spre lumina treziei și să
privească răsăritul Soarelui dreptății [Mal 4, 2]; acesta creează ca pe o zi
dispoziția netulburată a sufletului şi blândețea inimii, zi în care pornirile
patimi-lor sunt puse pe fugă ca niște fiare de căldura fierbinte a Duhului,
iar mintea purcede spre lucrarea virtuților duhovniceşti călăuzită de lumina
dreptei judecăţi [Ps 103, 22-23]. Neavând în ei înşişi experiența acestui din
bine-experiență prin care cel ce a ales să înainteze spre adevărul arătat în
suflet urcă, după exemplul lui Moise, pe muntele cunoaşterii dumnezeieşti,
se învredniceşte de arătarea lui Dumnezeu, aude glasul dumnezeiesc şi
primește legea Duhului [cf. Iş 19; 24; 33-34], s-au predat unei minţi
neexperimentate ca să cugete și grăiască cele ce nu se cu-vin [cf. Rm 1,
28]. Pentru ca prin aceea că gândesc cele deşarte şi vorbesc sofistic lucruri
de prisos să se facă pe ei înşişi în chip desăvârşit neînvățați în meşteşugul
duhovnicesc, iar prin defăimarea din cuvinte care şade în limbile lor să-i
împiedice şi pe cei ce doresc fierbinte să învețe acest meşteşug luminos;
nici intrând în el ei înşişi, nici vrând să le deschidă cale celor ce vor să
intre în el [Lc 11, 52]. Şi pe drept cuvânt, căci fiecare vrea lucrul înrudit cu
el și dorește să tragă spre socotința [gnome] proprie ceea ce are altă
socotință, şi n-are linişte până ce o dispoziție nu ajunge mai puternică şi
predomină asupra celei contrare. Iar ceea ce se întâmplă cu lucrurile
contrare se poate vedea şi la socotințele aflate în luptă. Căci așa cum acolo
caldul mistuie recele şi acesta iarăşi mistuie caldul atunci când unul
covârşeşte asupra celuilalt, tot aşa şi aici dispozițiile diametral opuse iscă
război, una din ele rivalizând să o domine pe cealaltă; opoziția se vede

1502
până când fiecare doreşte să rămână având pentru sine partea egală cu
cealaltă, iar supunerea se face atunci când dintr-o slăbiciune se arată
înfrângerea uneia, căci fiecare devine robul a ceea de care e înfrânt [2 Ptr
2, 19].
7. Aceştia deci, fiind purtați în afara lor înşişi, nu vor să umble pe calea
gândirii, căci nevrând să umble în Duh după cum spune Pavel [Rm 8, 4],
numesc ştiinţa duhovnicească lipsă de cultură și rătăcire, iar pe ucenicii şi
vestitorii ei lipsiți de cultură şi rătăciți. Meargă dar aceștia pe calea poftei
lor.
8. Noi însă vom încerca după putere să arătăm frumuse-ţea acestei
lucrări născătoare-de-lumină şi care răsare în chip negrăit celor dispuşi
prin dragoste să-şi întipărească în gândire urmele acestei căi mântuitoare.
Lucrarea duhovnicească sau legea duhovnicească este o ordine
excepțională care-şi are locul şi alcătuirea în ținuturile fără străfundurile
ale sufletului, în care se creează omul ceresc, care e alcătuit din atenție
exactă și rugăciune neîncetată, aşa cum omul văzut e alcătuit din suflet şi
din trup. Modul dispoziției foarte simple şi al plăsmuirii nemodelate după
un tipar al acestuia al omului lăuntric învață-l din creația omului sensibil.
9. În lumea aceasta fenomenală omul a fost plăsmuit de Dumnezeu în
ziua a şasea [Fc 1, 31], iar în lumea inteligibilă a gândirii omul cugetător la
cer a fost plăsmuit de Dumnezeu cu dispoziția spre cele inteligibile. Căci
atunci când, fugind de simțirea încincită îndreptată spre cele sensibile,
pofta sufletului se dispune spre cunoaşterea celor inteligibile, atunci
Dumnezeu luând mintea din activitatea simțurilor aşa cum a „luat țărână
din pământ" [Fc 2,7], suflând în ea vederea Lui şi dându-i chemarea
slăvitului Sau Nume, face omul lăuntric „suflet viu" [Fc 2,7] și gândire
luminată care-l liturghiseşte în chip îngerese şi îm-plineşte „slujba
cuvântătoare" [l Rm 12,1].
10. Acesta omul lăuntric viu, e văzut prigonitor al atacurilor ispitelor,
slujitor al înțelesurilor dumnezeieşti, nimicitor al patimilor, cultivator al
virtuților, potrivnic al poftelor, îndrăgostit al iubirii lui Dumnezeu,

1503
desfiinţător al imaginației, arătător al înţelepciunii, împărat al gândurilor
firii împărăţit de un cuvânt duhovnicesc, retezător al grijilor, îngrijitor al
negrijii, străin de simțirile acestui veac, prieten al cunoaşterilor veacului
viitor, emigrant din această lume stricată, locuitor al lumii netrecătoare,
fugar dintr-o patrie aflată în război, cetățean al cetății de necucerit, dis-
prețuitor al celor vremelnice, negustor al celor nemuritoare, neînvățat în
lucrurile omeneşti, inițiat în voile lui Dumnezeu, vorbitorul unci alte limbi
pentru înțelepții pământeşti, sus pentru cei ce-şi fac cetățenia în ceruri"
[Flp 3, 20], fugind de lucrurile văzute încântătoare ca unele care nu există,
dorind cele nevăzute ca unele care rămân, mort pentru poftele materiale,
viețuind viața ascunsă în Hristos [Col 3, 3], nepoftind nimic din cele
pământeşti: nici o bogăție care desființează bogăția nejefuită, nici o
desfătare care cheltuie desfătarea necheltuită şi lucrează o foame
nemângâiată, nici o slavă care aduce lipsa de slavă, nici o cinste care aduce
necinste făcând necinstit prin cinstirea celor necinstite mărgăritarul cel de
multă cinste [MI 13, 46], nici o putere care înrobeşte puterea nerobită a
sufletului stăpânirilor şi puterilor duhurilor rele [Ef 6,12], nici o laudă care
destramă starea gândurilor la slujirea lui Dumnezeu. Şi, scurt vorbind,
nimic din cele ce atrag sau necăjesc pe om nu-l coboară din înălțimile
slujirii dumnezeieşti.
11. Căci gândul său e aşezat în puterea de discernământ a sufletului ca
într-un rai lucrând aducerea aminte de Dumnezeu prin rugăciune și păzind
mintea prin atenție [Fc 2, 8]; rămânând în el, primeşte tainic porunca ce
discerne pentru el cele bune de cele rele şi-l îndeamnă să mănânce orice
înțeles legat de lumina dumnezeiască, dar să fugă cu toată sârguința de
gândul poftei ca unul care are cunoştinţa binelui şi răului [Fc 2, 15-17],
adică a plăcerii şi a durerii, pentru că aduce moarte veşnică prin
neaducerea-aminte de Dumnezeu.
12. Luminarea acestui discernământ răsare în suflet atunci când mintea e
trează, priveşte spre inima sa şi cheamă pe Dumnezeu spre desființarea
întunecimii demonice. Şi aşa cum cel ce şade în casa sa şi se îngrijește de
toate lucrurile sale, dacă vede pe cineva care vrea să-i răpească din cele ale
1504
sale, le ia din vistieria sa, se duce la autorități și le cheamă în ajutorul său,
tot aşa şi mintea care rămâne în casa cunoaşterii şi cugetă gândurile ei,
atunci când vede atacul satanic care încearcă să-i facă o nedreptate, ia
înțelesurile gândite de ca din lumea aceasta și aleargă la Dumnezeu
arătându-i nenorocirea sa.
13. Iar Domnul, Care nu trece cu vederea suspinul sărmanilor şi
nenorocirea celor săraci [Ps 11, 6], primeşte darurile lui şi-şi însuşeşte
dispoziția lui. Şi de îndată sufletul devine tron al lui Dumnezeu şi casa
sărmanei sale minţi se vede casă a Împăratului, iar oştirea îngerilor e
trimisă îm-potriva falangei demonice lucrând răzbunarea sufletului. Deci,
dacă gândurile sufletului priveghează, luminarea Duhului îl umple de toată
slava; dar, dacă mintea nu se va îngriji de găsirea ei înseşi şi va fi leneşă
față de meditarea dumnezeiască, atunci gândurile răutății vor urca în inimă
purtând un văl de întuneric peste minte.
14. Cel ce bolește de neatenție se pleacă spre partea ira-țională şi,
furişându-se în întunericul dragostei simțurilor, părăseşte dragostea luminii
dumnezeieşti, e detectat de rațiune, e scos afară din cunoaştere şi ajunge în
ținutul patimilor. Atunci cugetele sale încep să ostenească în cultivarea
celor rele și gândurile lui, străbătând ca niște furnici simțurile, strâng
înțelesurile poftei stricate. Această pornire irațională a sufletului o opreşte
trezia împreună cu rugăciunea.
15. Trezia e încetarea vagabondărilor, supravegherea gândurilor, oprirea
minţii, mişcarea rațiunii. Trezia e curăția minţii, starea morală, veghea
sufletului, tăria făptuirii, nemişcarea aprinderii trupeşti. Trezia desființează
împrăştierile legate de pământ ale sufletului, iar rugăciunea face sufletul să
urce ușor spre cele cerești. Trezia e locul lui Dumnezeu văzut în pace,
turnul de observație al sufletului în care locuieşte Dumnezeu şi de care se
zdrobeşte orice proiectil al poftei lumești, căci zice prorocul: „Făcut-a în
pace locul Lui și sălașul Său în Sion. Acolo a zdrobit tăria arcurilor, arma,
sabia şi războiul" [Ps 75, 3-4]. Acolo unde se vede trezia, acolo aducerea-
aminte de Dumnezeu zdrobeşte uitarea ca pe o armă, neștiința ca pe o

1505
sabie, indolența ca un război, fiindcă acestea sunt tăriile patimilor ca unele
care pleacă de la ele şi care se întorc la ele.
16. Trezia face mintea să stea înaintea lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu îl
arată văzător al minții, căci zice Psalmistul: „Dimineața voi sta înaintea Ta
și mă vei vedea" [Ps 5, 4]. În dimineața primului meu gând voi sta înaintea
Ta prin rugăciune, iar Tu prin puterea văzătoare a darurilor harului Tău mă
vei vedea, dându-mi rugăciune neîmprăştiată, veselie duhovnicească, gând
lipsit de imaginații, iubire adevărată, blândețea sufletului şi pacea inimii.
Trezia face mintea văzătoare de Dumnezeu. „Iată un loc la Mine", a zis
Dumnezeu lui Moise când S-a arătat lui; şi „vei sta pe stâncă și eu te voi
pune într-o scobitură a stâncii și vei vedea spatele Meu" [Iş 33, 21-23].
Trezia e locul aproape de Dumnezeu prin care mintea învrednicită de
starea pe piatra credinței este pusă pe nădejdea nefăcută de ruşine [Ps 21,
6; 24, 20], de la care plecând se vede urcând spre sfânta iubire umblând în
spatele lui Dumnezeu în măsura în care iubirea îndumnezeitoare fixează
gândurile sufletului în cuvioasa aducere-aminte de Dumnezeu.
17. Trezia observă arătarea priveliștilor ascunse descoperite în suflet şi
primește în urechea gândirii cunoaşterea tainelor grăite. Marele Grigorie
spune aceasta împrumutând zicerea lui Avacum: „La straja mea voi sta și
voi observa şi voi cunoaște ce mi se va arăta și ce mi se va grăi [Os 45, 1;
cf. Avc 2, 1]". Zicând „strajă" prorocul se referă la trezia minţii şi liniştirea
gândirii, în care din pricina simplității și neplăsmuirii sale extreme
cunoașterea celor negrăite născută de aici se face arătată sufletului.
Dar ,,strajă" se numeşte trezia minţii ca una care convinge sufletul să
poarte de grijă de frunzele lui, adică de părțile lui. Căci atunci când
gândurile sufletului sunt adunate în mintea lui şi, iarăşi, mintea nu stă
departe de inima sa, ci se întoarce spre ea îngrijindu-se și căutând
Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei [Mt 6, 33], o astfel de sârguinţă şi
preocupare foarte exactă devine o strajă a părților sufletului care păstrează
prin ea însăşi cinstea vir-tuților celor mai generale. Trezia zămisleşte frica
de Dumnezeu, naşte odihna din necaz, moşeşte urcuşul şi extazul, căci zice
același pro-roc: „Am stat de strajă şi s-a înspăimântat inima mea de glasul
1506
rugăciunii buzelor mele, şi a intrat tremur în oasele mele şi s-a tulburat
întru mine tăria mea. Mă voi odihni în ziua necazului meu ca să urc la
poporul şederii mele" [Avc 3, 16]; şi iarăşi: „Auzit-am, Doamne, glasul
Tău și m-am temut, înțeles-am lucrurile Tale şi mi-am ieşit din mine
însumi" [Avc 3, 2]. Cu alte cuvinte, întorcându-mă spre mine însumi,
venind în mine însumi şi depărtând de la mine însumi gândurile tuturor
celor din jurul meu, am văzut încleştarea războiului civil al sufletului, am
văzut uneltirea şi pânda patimilor iraționale împotriva rațiunii, am
cunoscut lupta diavolului şi a demonilor împotriva lui Dumnezeu, răscoala
patimilor împotriva dumnezeieştilor virtuți, înălțările ridicate împotriva
cunoaşterii lui Dumnezeu, împotrivirea duşmănici față de pace, nebunia
iubită a răutății dezlănțuită împotriva sufletului, conlucrarea închipuită şi
falsă a păcatului la virtuți. Iar când am aflat dispariția ne-observată şi
risipirea vicleană a substanței minţii şi toată cealaltă mișcare de multe
feluri a duhurilor rele dezlănțuită pe față sau nevăzut împotriva
discernământului rațiunii, „mi s-a înspăimântat inima şi tremur a intrat în
oasele mele" [Avc 3, 16].
19. Pentru că omul care se roagă cu buzele şi psalmodiază cu limba, dar
se însoțește în inimă cu răutatea, se apropie cu buzele de Dumnezeu, dar cu
inima sa se ține departe de El [cf. Is 29, 13; Mt 15, 8]. De aceea, temându-
mă de comuniunea ascunsă cu vrăjmaşul, de vreme ce mi s-a poruncit să
am comuniune cu Dumnezeirea, „tăria mi s-a tulburat întru mine" [Avc 3,
16]. Şi iarăşi, învățat fiind prin paza minţii că de aceea se face pogorârea
lui Dumnezeu Cuvântul la oameni, ca să elibereze partea rațională a
sufletului de robia irațională a patimilor păcatului şi el să slujească în chip
curat Dumnezeului Celui Viu [cf. Evr 9, 14]. Am ajuns la odihnă şi am fost
uşurat de multele mele necazuri, fiindcă prin Întruparea Fiului lui
Dumnezeu urc spre tăgăduirea poftei trupeşti şi mă dezleg de legătura
pătimirilor celor dulci. Căci dacă „auzind" tainic „auzirea" dumnezeieştii
Întrupări „m-am temut" din pricina puterii de neîndurat a Dumnezeirii,
înțelegând iarăşi lucrurile acestei iconomii mântuitoare mi-am ieşit din

1507
mine însumi" în extaz din pricina bogăției infinite a bunătății
dumnezeieşti [cf. Rm 2, 4].
20. Trezia este calea lui Dumnezeu şi mersul spre adevăr. Învaţă aceasta
David şi Isaia, unul rugându-se să fie călăuzit spre ca, iar celălalt
îndemnând poporul să se pregătească. „Doamne, călăuzeşte-mă în calea Ta
și voi umbla în ade-vărul Tău" [Ps 85, 11]. „Un glas al unuia care strigă în
pustic: ,,Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui" [Is 40, 3].
Căci dacă paza inimii a fost „pregătită" în minte, puterile sufletului se văd
ca niște cărări drepte ale Domnului". „Drept este Domnul Dumnezeu" [Ps
24, 8] şi „drep-tate a văzut fața Lui" [Ps 10, 7].
21. Trezia este casa lui Dumnezeu şi soața rugăciunii: „Intra-voi în casa
Ta cu jertfe de ardere de tot. Împlini-voi Tie făgăduințele mele pe care le-
au rostit buzele mele şi le-a grăit gura mea întru necazul meu", zice David
[Ps 65, 13-14]. Sufletul intră în paza minţii atunci când toate gândurile lui
ard cu totul în focul iubirii dumnezeieşti, iar când acestea sunt arse de tot
de dragostea dumnezeiască pe altarul treziei, aburii deşi ai făgăduințelor se
înalță spre Dumnezeu. De aceea prorocul cere ca rugăciunea sa să se în-
drepteze ca tămâia: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea
Ta" [Ps 140, 2]. Căci, aşa cum tămâia pregătită din multe feluri de materii
mirositoare revarsă o singură bună-mireasmă compusă, tot aşa şi sufletul
care-şi modelează diferitele virtuți se adună la sine însuși în înțelesul cu un
singur gând al iubirii.
22. Căci, aşa cum deprinderea patimilor risipeşte puterile sufletului în
poftele lumii acesteia, tot aşa firea virtuților le adună în iubirea
dumnezeiască ca o mamă pe copiii săi.
Tămâia care rămâne în afara focului are puțină mireasmă, dar aruncată
pe cărbuni desfată din belşug simțirea celor de față, pe măsură ce prin fum
mireasma cade asupra simțului mirosului lor. Aşa şi sufletul care petrece în
afara iubirii dumnezeieşti nu place lui Dumnezeu, dar când gândurile lui
luminoase vin la altarul liniştirii inimii, îndată se aprinde de focul iubirii şi
e cu totul purtat în înalt; căci intrând şi rămânând în Dumnezeu prin

1508
cunoaştere iese din cele încântătoare ale vieții de față din pricină că nu mai
are nici o împătimire față de afecțiunile simțurilor.
23. Trezia trezeşte şi luminează inima trupului deopotrivă când aceasta
veghează, cât și atunci când doarme, potrivit celui ce spune: „Eu dorm, dar
inima mea veghează" [Cânt 5, 2]. Dă mărturie de aceasta și Iacob care
mutându-se din pământul său şi culcându-se pe un câmp a văzut o seară cu
îngeri care urcau și se pogorau pe ea. Căci atunci când sufletul se
înstrăinează de familiaritatea sa afectuoasă cu simţurile şi se întinde în
culcuşul smeritei-cugetări ca într-un culcuş ascetic şi-şi pune partea
conducătoare a sufletului pe credința în Hristos cum îşi pune capul pe o
piatră [Fc 28, 11], atunci simțurile sufletului dorm fiind inactive în slujirea
celor de față, iar inima trează face veghetor ochiul sufletului. Atunci straja
gândului se vede ca o scară [Fc 28, 12] înaltă pe care urcă gândurile, ca
unele ce ostenesc virtuțile, şi se întind spre cunoașterea celor de sus şi,
iarăși, coboară ca unele smerite din pricina slăbiciunii firii.
24. Trezia e porunca prorocilor: „Fii gata, Israele, să chemi Numele
Domnului Dumnezeului tău” [Am 4, 12]. E porunca lui Hristos: „Vegheați
și vă rugaţi" [Mi 26, 41]. Trezia Îl face pe Dumnezeu să-l asculte pe om:
„La pregătirea inimii lor a luat aminte urechea Ta", zice fericitul David [Ps
9, 38]. Hristos îi fericește pe cei ce o îmbrăţişează zicând: „Fericiți cei
curați cu inima", adică cei treji şi care-şi păzesc mintea, „că aceia vor
vedea pe Dumnezeu" [Mt 5, 8]. Ea este darul dorit și căutat neîncetat, după
care însetând să-l dobândească cei care-l doresc se roagă în fiecare zi aşa:
„Și ne dă, Doamne, minte veghetoare, gând cuminte, inimă trează, somn
uşor şi slobod de orice nălucire satanicească.
25. Această trezie înfrumusețătoare îi iubește pe prie-tenii ci, iar cei ce o
caută și zic: „Când vei veni la noi?" [Ps 100, 2], o vor găsi. Şi arătându-se,
grăiește celor ce o întâlnesc unele ca acestea: „Sunt ascunsă de norii
nepăsării. Uitarea cețoasă mă duşmăneşte. Neştiinţa întunecoasă mă face
să mă întunec. Indolența omorâtoare mă prigoneşte. Mă ridic asemenea
zorilor în mintea neîmpătimită. Răsar în gândirea lipsită de imaginații. Mă
arăt foarte plăcută în blândețea sufletului. ,,Umblu în nerăutatea inimii. Nu
1509
pun răutatea înaintea ochilor mei" [Ps 100, 2-3], căci ,,pururea văd pe
Domnul înain-tea mea" [Ps 15, 8]. ,,Iar vrăjmaşii mei s-au sculat asupra
mea şi n-au pus pe Dumnezeu înaintea lor" [Ps 53, 5]. ,,Nu s-a lipit de
mine inima îndărătnică" [Ps 104, 4]. Defăimarea o prigonese. Scara,
dimineața și la amiază [Ps 53, 5] și în toată vremea privesc căile
vrăjmaşilor inteligibili. Povestese sufletului cele ascunse ale patimilor şi
vestesc minţii biru-ința asupra lor. Pun în mâna gândurilor arma rugăciunii
şi le poruncesc să cânte cu glasuri tăcute împreună cu David: ,,Dumnezeu
e refugiul şi puterea noastră" [Ps 45, 2], ajutor împotriva răscoalelor
puternice ale patimilor împotriva noastră. De aceca să nu ne temem când
răutatea ne atacă și încearcă să ne depărteze de dulceaţa lui Iisus şi să ne
mute spre pofte trupești și dragoste lumeşti, «căci bine este nouă a ne alipi
de Dumnezeu, a ne pune în Domnul nădejdea mântuirii noastre» [Ps 72,
28], căci este lucru mântuitor.
26. Fiindcă în clipa în care ne-am separat de aducerea-aminte de
Domnul ascultând de vrăjmaşii demoni, îndată suntem omorâți, pentru că
cei ce se depărtează de El vor pieri» [Ps 72, 27]. Acestea le propun să cânte
și să facă celor ce mă găsesc pe mine. Aşadar cei ce vreți veniți la mine şi
mâncați [Pr 9, 5-6] ostenelile virtuților mele, beți vinul străpungerii şi al
plânsului, lăsați agoniselile lucruri-lor şi plăcerile trupului, ostenelile
deşarte şi preocupările nefolositoare. Căutați sărăcia, pătimirea celor rele şi
neca-zurile din pricina lui Hristos. Agonisiți-vă blândețea şi setea dreptății
ca pacca gândurilor să vă lumineze [cf. Mt 5, 6]. Ştergeţi din inimile
voastre formele şi figurile patimilor şi serieți în gândurile voastre Numele
lui Hristos, ca ,,Hristos să ia chip [formă] în voi" [Ga 4, 19] făcându-vă
«moşte-nitori>> ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori ai Lui Rm 8,
17].
27. Ridicați gândurile voastre din grija celor trupeşti şi priviţi la
meditarea celor duhovniceşti. Ascultați la vestitul Daniel: «Ridicat-am
ochi şi am văzut» [Dn 10, 5]. lubiți cuminţenia și neprihănirea, căci ochii
mei sunt peste cei siguri în credință ca ei să nu privească țintă cu
neînfrânare la fetele femeilor lor [Sir 9, 8]. Cine umblă în calea lucrării
1510
poruncilor acela îmi slujeşte mie [Ps 118, 1]. Cine minte, ocărăşte şi jură,
acela nu-mi slujește mie și de vorbirea lor rele voi omori toate patimile
ruşinoase, căci văzând şi împiedicând atacurile nu voi îngădui gândurilor
să se pună în mişcare. Fiindcă atunci când se întipăresc imaginile
gândurilor, are loc consimțirea gândirii şi sufletul e dus în robie de
vrăjmaşii lui şi cu plec din ținutul meu. Ştiind deci aceasta, stau împotriva
imaginației întorcându-mă de la însoțirea cu ea.
28. Văzându-mă ostenindu-mă astfel, soața mea rugăciunea mi se alătură
îndată, căci mă iubeşte foarte tare, ca pe una care latru la hoți și trezesc pe
stăpânul casei, mintea, iar aceasta cu puterea ei nebiruită stârpeşte din
sufletul credincios toate gândurile care lucrează fărădelegea împreună cu
fanteziile lor. lată v-am arătat căile mele tainice. Umblați în ele, căci Duhul
lui Dumnezeu le conduce pe ele şi cine păşeşte pe ele e mânat de Duhul lui
Dumnezeu, iar cel mânat de Duhul devine fiu al lui Dumnezeu, căci «câți
sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu» [Rm
8, 14]."
29. Să se plece însă din înălțimea curăției sale și această împărăteasă a
virtuților, rugăciunea [euche], şi să grăiască și ca cele ale sale celor ce s-au
dezbrăcat de ale lor şi s-au îmbrăcat în ea: „Eu îi odihnesc pe asceți de
ostenelile trupului, căci ce-lor ce-mi aduc tribut ostenelile sufletului şi ale
trupului le dau drept răsplată roadele Duhului [Ga 5, 23], prin care cei
învredniciți de acestea ajung mai presus de uneltirea de-monilor. Eu sunt
țarina ascunsă pe care o agonisese cei ce renunță cu râvnă la toate cele ale
lumii [cf. Mt 13, 44]. Eu scot mintea din simțirea celor de față tăind
capetele celor puternici [Ave 3, 14], adică fanteziile patimilor care stăpâ-
nesc peste suflet spre consimțământul păcatului.
30. Eu sunt focul pe care a venit Domnul să-l arunce pe pământ [Lc 12,
49] aprins în cei imateriali deşi sunt încă în materie. Eu sunt meterez
împotriva vrăjmaşilor; ,,înconjuratu-m-au toate neamurile şi în Numele
Domnului le-am înfrânt pe ele" [Rs 17, 10]. Eu sunt învățătoarea cunoaş
terii lui Hristos, ,,în ziua în în care Te voi chema, iată am cunoscut că
Dumnezeul meu eşti Tu" [Ps 55, 10]. Eu sunt mângâierea celor descurajați.
1511
,,Este cineva voios? Să cânte psalmi; este cineva descurajat? Să se roage"
[Iac 5, 13]. Cine se linişteşte de la orice gând acela vorbeşte cu mine. Cine
tace acela mă ascultă pe mine. Cine nu vagabondează cu ochii acela mă
păzește pe mine, căci dragostea privirilor trupeşti jefuieşte dragostea care
vorbeşte cu mine. Cine merge prin contemplația nerătăcită acela rămâne în
mine şi eu în el [cf. In 15, 5]; acesta poartă roada bunătății, blân-deții,
îngăduinței, smeritei-cugetări, credinței, înfrânării şi a celorlalte daruri ale
harului [Ga 5, 23]. Dar cine nu e cu mine acela a fost scos afară din
cunoaşterea dumnezeiască, a fost aruncat deoparte ca un înfumurat şi s-a
întunecat ca un necurat, gândurile lumii îl prind şi-l aruncă în focul
poftelor trupeşti unde arde [In 15, 5-6]. Căci sunt sabie de foc [Fc 3,24]
rotitoare rotindu-mă şi revărsându-mă necontenit în inimă prin gânduri
negrăite şi înălţându-mă împotriva înțelesurilor care o războiesc, păzind
puterile cunoscătoare ale sufletului şi arzând poftele frumuseților
trecătoare. Pe cel ce mă ia în nume de rău și nu primeşte ostenelile prin
nădejde şi răbdare, pe acela îl scot afară din viața fericită, iar pe cel ce mă
cunoaşte şi cade la mine şi vrea să fie neîncetat cu mine prin pocăinţă
necontenită și primire a necazurilor celor multe, pe acela îl fac un duh cu
Domnul [1 Cor 6, 17].
31. Căci dacă fac omorârea mişcărilor trupeşti, dar fac şi viața
înțelesurilor sufletului. Sunt căderea celor ce vor să cadă de la mine şi
învierea celor ee stau în mine rugând pe Dumnezeu şi un cuvânt de
contradicție față de duhurile răutății. Fiindcă spunând neslăbit ,,Doamne,
Iisuse" în adân-cul sufletului, familiarizez toată mintea şi gândurile
sufletului cu contempIarea și rostirea mea contrazicând patimile iraționale
și cugetele comune.
32. Sunt ziua Domnului făcută de El, ca una care lucrez chemarea mult-
doritului Său Nume bucurând pe toți care privesc la mine pururea; pe care
prorocul o arată poporului zicând: ,,Aceasta este ziua pe care a făcut-o
Domnul. Să ne bucurăm și să ne veselim în ea" [Ps 117, 24], şi iarăşi: ,,În
ziua aceea vor pieri toate gândurile lor " [Ps 145, 4]. Căci atunci când
luminez în sufletele credincioşilor, gândurile cugetului trupesc din ei
1512
dispar, fiindcă îi mut într-o lume nemuritoare, întipărind în ei bucuria
bunătăților negrăite.
33. Pe mine văzându-mă Avraam s-a bucurat [In 8, 56]. Ceea ce acela a
văzut ca prefigurare veselindu-se, aceasta eu o arăt cu adevărat celor ce mă
îmbrăţişează fără să mă nesocotească. Căci Avraam urcând pe munte să-l
jertfească pe Isaac, după ce i-a legat picioarele a vrut să-l junghie, dar a
fost împiedicat de înger și l-a primit înapoi în chip neașteptat pe Isaac viu
jertfind în locul lui un berbec [Fe 22, 1-19]. Iar prin prefigurarea acestor
lucruri a fost iniţiat în ziua Învierii lui Hristos. De aceea primind
descoperirea acestei taine s-a bucurat.
34. Tine-mă tare şi sigur, omule, în adâncul inimii tale şi vei vedea şi tu
limpede arătarea tainei. Urcă cu înflăcărare pe crucea mea şi rosteşte în
minte cu trezie în gândirea ta Numele Domnului Dumnezeului tău, și vei
vedea atunci gândul dreptei judecăți legat de picioare de mintea smerit-
cugetătoare și credincioasă și care ascultă spre slujirea voilor lui
Dumnezeu, dar nu desființat; fiindcă sabia Duhului nu obişnuiește să taie
de la inimă gândul curat al firii [cf. Ef 6, 17], ci mai degrabă să-l salveze și
păstreze, căci dacă e desființat, de ce colaborator spre cele mai bune se va
mai folosi mintea? Ea desființează prin discernământul adevărului judecata
greşită şi trufașă a simţirii iraționale și a imaginației [fanteziei]. Căci
aceasta fiind omorâtă prin tăierea rațiunii, simțirea devine instrument al
virtuților lucrate în membrele trupeşti, iar imaginația junghiată poartă în
gândire întipăririle rațiunilor ascunse în figurile lucrurilor şi arătate în
suflet prin contemplație.
35. Sunt dezlegarea celor împiedicați [Ps 145, 7] de lene, lumina celor
orbiți de neștiință, îndreptarea celor căzuți [Ps 144, 14; 145, 8], străjera
celor ce vin la mine [Ps 145, 8], iubirea celor ce tăgăduiesc cele ale lumii
[Ps 145, 8], întărirea gândurilor bune [Ps 30, 4].
36. Primesc mintea orfană străină în lume și sufletul văduvit de
afecțiunea trupească [Ps 145, 9]. Fac să dispară calea patimilor şi gândurile
trufiei şi împărăţesc în inimile celor smeriți [Ps 145, 10]. Cei ce nu m-au

1513
gustat sunt străini de bucurie, părtaşi ai întristării, plini de şovăială, frică,
îndoială şi laşitate care vin de la demoni, de la fiare și oameni, de la
schimbările stihiilor şi diferitele boli, de multe ori însă chiar şi de la
umbrele oamenilor, ceea ce este slăbiciunea extremă.
37. Unii socotind că faptele trupului sunt de ajuns pentru desăvârşirea
virtuții, s-au predat pe ci înşişi ostenelilor, dar nu şi-au agonisit poftirea
mea. Fiindcă nu ştiu că postul, înfrânarea, sărăcia, dormitul pe jos,
privegherea, îngenuncherea şi toate celelalte săvârşite cu trupul de aceea se
fac ca să mă dobândească pe mine, regina virtuților și poarta darurilor
Duhului Sfânt. De aceea, încrezându-se în lucrarea acestora şi nepunându-
şi în mine grija iubirii şi meditării, ci rămânând la simțire ca iudeii la literă,
nu s-au grăbit să mă câştige pe mine şi virtuțile ascunse dăruite de mine.
Fiindcă au socotit că au luat deja desăvârşirea şi aşa au ajuns fără grijă, de
aceea au fost și jefuiți de către patimile cele ascunse ale răutății ca unii ce
s-au făcut nepăsători față de virtuțile mai mari.
38. Plugarul aruncă iarna în pământ semințele din pricina nădejdii
secerişului, iar ascetul îşi face ostenelile în trupul său din pricina doririi
meditării la mine. Cine seamănă dar nu seceră piere de foame, iar
ostenelile celui ce se osteneşte cu trupul şi nu se roagă cu inima se găsesc
nefolositoare, căci din amândouă acestea urmează pentru fiecare plăcerea.
Roadele s-au copt, dar o furtună sau năprasna unor vânturi potrivnice le-a
compromis şi atunci plugarul se arată cel mai sărman dintre toți; tot așa se
înmulţesc și ostenelile trupului, dar dacă în suflet nu se săvârșește
rugăciunea care întărește pe cei ce luptă spre fapte, le păzește pe acestea și
trezește sufletul spre meditarea gândurilor bune, atunci suflă vânturile
trufiei, irascibilităţii şi mâniei şi ale celorlalte patimi stârnite în chip
nevăzut și risipesc sufletul în locuri cu gânduri şi cugete rele; și atunci
omul se arată mai vrednic de milă decât toți.
39. Căci dacă nu sunt de față eu, gândurile rele nu sunt desfiinţate, inima
nu se întărește, sufletul nu dobândeşte pacea şi bucuria Duhului [Ga 5, 22-
23], mintea nu bea din cunoașterea lui Dumnezeu, nu iese din figurile
lumii, nu se îmbracă în iubire, nu se mişcă în înţelepciune, nu intră în
1514
cetățuia smeritei-cugetări, răsăritul contemplațiilor minunate nu străluceşte
şi nu se săvârşeşte nimic altceva din cele dăruite de Dumnezeu.
40. Fiindcă eu sunt prin fire mijlocitoarea acestora şi a altor bunuri
infinite și negrăite trimise de sus. Căci mă mişc în gândul cunoaşterii, iau
în mine însămi puterile firii și le arunc spre puterea lui Dumnezeu; le
conving să şada în preajma Lui prin nădejde şi înduplec milostivirea Celui
Bun, şi aşa se face împăcarea sufletului cu Dumnezeu. Şi numaidecât norii
luminoşi se adună şi ploi de daruri ale harului cad în gândire, iar pământul
inimii se umple de cunoaştere duhovnicească. Atunci cuvintele
dumnezeieşti izvorăsc din belşug păstrând membrele trupului în sânurile
făptuirii, iar simțirile sufletului în cunoaşterile contemplațiilor
dumnezeieşti.
41. Pe mine mă plângea Iacob când preafrumosul Iosif a fost vândut ca
rob de frații săi [Fc 37, 34-36]. Căci cine m-a dobândit pe mine şi s-a
desfătat de plăcerea care vine de la mine, va fi îndurerat şi nemângâiat în
inimă când mă va vedea vândută de simțurile şi grija lucrurilor omeneşti,
luată din ochii sufletului și răpită de la îmbrățișările puterii ei de iubire.
Soarele apune și ce zi răsare? Tot aşa şi cu mă retrag din spațiul gândirii şi
cine va mângâia sufletul? Soarele răsare şi întunericul fuge din fața lui. Şi
eu glăsuiesc încet în inimă și atacatorii sufletului pier ca un fum [Ps 13, 6].
Când apune soarele, tăria [bolta] cerului rămâne. Dar când eu nu răsar în
suflet, tăria inimii trece, căci eu dau putere şi întărire gândurilor şi eu sunt
prin fire tăria [bolta] sufletului. Cei ce au iubit înţelepciunea lumească nu
m-au cunoscut, nu m-au iubit și nu m-au căutat, căci s-au mulțumit cu
gândurile cunoaşterii lor date de multa învăţătură ca aceia care umblă
noaptea în lumina lunii care e săracă și slabă.
42. Dar unii, chiar dacă sunt mângâiați de lumina lunii, ca unii care au
cunoscut lumina zilei, doresc răsăritul soarelui ca să-şi poată face nevoile
lor, căci nu pot să împlinească noaptea cele ale zilei. Dar cei care sunt luaţi
de cunoştinţa care îngâmfă [1 Co 8, 1] și sunt chemaţi de slava deşartă n-
au dorit nici nu şi-au pus în gând să vadă lumina mea. De aceea, au fost și
predați în mâinile mândriei şi mâniei, ale geloziei, sfezii şi vorbăriei. Şi,
1515
aşa cum luna nu încetează să crească şi, când ajunge la lună plină, atunci
începe să descrească, tot aşa şi cei ce se reazemă pe înţe-lepciunea din
afară (profană), fiind prizonierii părerii de sine, îşi închipuie că au bogăția
cunoaşterii, dar în realitate sunt săraci pentru că nu au nici o urmă a
smereniei dăruite de mine şi care poartă un cuget nemincinos; când cred că
s-au umplut de cunoaştere, atunci se găsesc departe de cunoaşterea care
poartă iubirea şi blândețea inimii.
43. Căci cunoașterea înrobită poftei slavei, roabă părerii de sine și
înjugată cu fumurile trufici, e un şarpe preaiscusit [cf. Fe 3,1] înstrăinat de
lumina cunoaşterii dumnezeieşti ca şi acela de ființele raționale [Fe 3,13-
14], şi care lucrează moartea sufletului, ceea ce este o îndepărtare de
răsăritul meu şi un apus al cunoaşterii lui Dumnezeu.
44. Și ca să înveți ce este viața sufletului rațional, ascultă-L pe Cuvântul
Vieții: ,,Iar aceasta este viața veşnică, ca să Te cunoască pe Tine singurul
Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" [In 17, 3]. Cuvântul
înţelepciunii veacului acestuia poartă cunoaşterea desființată a lumii, care
naşte poftele iraționale şi se aseamănă nopții. Iar cuvântul care se
ruşinează de mine şi pe care îl arăt celor ce se ţin de mine este cuvântul lui
Dumnezeu şi Dumnezeu Care dăruie cunoaşterea Preasfântului Duh care
izvorăşte viața nestricăcioasă, râurile iubirii şi apa înviorării, care
înverzeşte ziua smerenici şi face fii ai zilei (Tes 5, 5) pe cei ce însetează
după ea.
45. Deci aşa cum cel ce umblă în întunericul nopții are piedici la
picioare și se teme de rătăcirea drumului, de năvălirile hoţilor şi de
atacurile fiarelor sălbatice care mişună noaptea, tot așa și cel ce înoată în
lipsa de minte a acestei cunoaşteri e prins în mrejele părerii de sine
atotpricinuitoare de căderi şi ale spaimei patimilor ca unul care are gândul
neluminat. Şi aşa cum cel ce umblă în lumina zilei e eliberat de toate acele
căderi, tot așa și cel ce mă însoțește necontenit nu e înspăimântat de
întâlnirea patimilor, ci prin chemarea continuă a Domnului Iisus care se
loveşte de suflet ca de o chitară, pune pe fugă nebunia păcatului din

1516
sufletul său aşa cum David alungă prin psalm demonul din Saul [1 Rg 16,
14-23; cf. Ps 141] și ajunge la desfătarea de seninătatea duhului.
46. Toiag al lui Moise sunt eu, care cu o lovitură de-a dreptul şi de-a
curmezişul îi scap pe cei ce mă iubesc pe mine, iar pe cei ce mă urăsc îi
distrug [Is 4, 2-5, 17; 14, 16; Nm 20, 7-13]. Căci ținută tare în mâini de
mintea evlavioasă, prin trezia care sugerează rectitudinea inimii [Ps 118, 7]
fac discernământ în suflet rupând moliciunea poftei efeminate, dezvăluind
stabilitatea bărbătească a cugetului şi păs-trând-o neamestecată cu
afecțiunea trupească; în acesta venind, cuvintele virtuții sunt păzite
neatinse de pornirile răutății și de cele de-a stânga și de cele de-a dreapta.
Iar prin smerenia care întipăreşte în gândire un cuget umil supus, distrug și
fac să dispară gândurile trufașe care îndreptarea virtuților sunt pe urmele
sufletului şi încearcă să pună mâna pe el. Din pricina călcării poruncii firea
ra-țională a respins discernământul şi săvârşeşte faptele ci călăuzită de
unicul gând al poftei iraționale.
47. Vrând însă Cuvântul lui Dumnezeu să dăruie iarăşi prin Întruparea
Sa firii noastre discernământul respins, a închipuit prin Moise o icoană a
harului discernământului ce avea să fie dat după mulți ani firii oamenilor și
a poruncit astfel lui Moise să scoată pe Israel din Egipt separând poporul
care L-a cunoscut pe Dumnezeu de cei care nu L-au cunoscut pe
Dumnezeu [Iş 12]. Deci Moise, scoţând pe israeliți din Egipt şi prin două
lovituri ale toiagului său despărțind şi unind la loc marea [Is 14, 15-31], a
prefigurat starea cu bun-discernământ a firii ce avea să se facă mai târziu,
şi revenirea și unirea ei iarăși cu sine însăşi.
48. Căci făcând prin împărţirea mării umezeala uscată, a dăruit
israeliților o cale prin mijlocul ei [Iş 14, 21-22] și a gravat în ea icoana
mişcării potrivit firii a gândurilor sufletului. Iar prin unirea ei întorcând
înapoi apa asupra oamenilor lui faraon i-a acoperit [Iş 14, 27-28] și a
însemnat prin aceasta că duşmănia prin fire e desființată prin unirea iubirii.
Dar pe acestea le vei vedea săvârşite limpede dacă te vei potrivi întru totul
mie cu trezie. Căci atunci când cunoaşterea dată de mine e revărsată în
suflet, gândurile discernute ale firii sunt izbăvite de întunericul poftei
1517
iraționale, iar sufletul care vine la iubirea lui Dumnezeu e legat atât de
puterile sale, cât și de ipostasele oamenilor și devine iubitor de Dumnezeu
şi iubitor de oameni. De aceea, nemaiavând unde să se mişte, duşmania
desființătoare a firii e făcută să dispară.
49. Rugându-se, Moise l-a întărit pe Isus Navi și acesta a biruit asupra
lui Amalek [Iş 17, 8-16], tot așa și mintea rugându-se întăreşte gândul şi
surpă pofta. Pe mine mă desfășoară necontenit cu gura David ca pe o armă
nebiru-ită împotriva patimilor şi tare cetățuie a virtuților zicând: ,,Adusu-
mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am bucurat" [Ps 74, 6]. ,,Pomenit-am
noaptea Numele Tău, Doamne, şi am păzit legea Ta" [Ps 118,
55]. ,,Pomeni-voi Numele Tău întru orice generație" [Ps 44, 18]. ,,Şi îşi
vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul toate marginile pământului"
[Ps 21,28]. ,,Făgăduințele mele le voi face înaintea celor ce se tem de El"
[Ps 21, 26]. ,,În mine sunt, Dumnezeule, făgăduințele pe care le voi aduce
laudei Tale" [Ps 55, 13]; şi ca să nu mai recit o mulțime de versete,
parcurge psal-mii şi învață despre mine.
50. Domnul nostru Iisus Hristos a învățat ziua poporul în sinagogi, iar
noaptea, retrăgându-Se în locuri pustii, Se ruga [Mc 1, 35; Lc 6, 12]. Prin
exemplul văduvei şi al judecătorului nedrept [Le 18, 1-8] ne-a dat drept
lege să stăruim în rugăciune. Venind la patima Sa mântuitoare pentru noi,
Se ruga mereu [Lc 22, 44]. Apostolii spuneau: ,,Iar noi să stăruim în
rugăciune și în slujirea cuvântului" [FA 6,4]. Dumnezeiescul Pavel
scrie: ,,Vă rog, stăruiți în rugăciune cu priveghere " [Col 4, 2]. Biserica,
spune [Scriptura], s-a rugat pentru Petru când acesta era în închisoare: ,,Şi
rugăciune către Dumnezeu se făcea pentru el în biserică" [FA 12, 4]. De
aceea, cel întemniţat a fost eliberat din închisoare întemniţându-i cu o
putere mai mare pe cei ce l-au aruncat în închisoare. Corurile ierarhilor,
dascălilor, cuvioşilor, drepţilor, mucenicilor şi tuturor sfinților s-au
desăvârşit prin mine.
51. Unii însă, ținuți de orbirea sufletului şi negustând harul meu şi
neştiind ce bunătăți dau cu în suflet lucrând neîncetat, îşi bat joc de mine şi
disprețuiesc pe cei ce au ajuns să aibă bogăția mea prin sărăcie. Dacă însă
1518
mai târziu vor înceta această nebunie și vor voi și ei să se întoarcă la mine,
mă voi întoarce și cu la ci şi-i voi lumina cu lumina cunoaşterii şi atunci
vor cunoaște uneltirile răutății ascunse care luptă împotriva ei, ca prorocul
care zice: «Doamne, fă-mi cunoscut și voi cunoaște. Atunci voi cunoaște
unelti rile lor [Ir 11, 18]. Dar dacă vor voi să rămână în întunericul
cugetului lor, să întrebe pe cei ce prin scoaterea ochilor lor nu mai văd
soarele sensibil, ce lucruri pătimesc.
52. Învățați fiind deci de această regină aceste cuvinte pline de viața
veşnică [In 6, 68], să alergăm, să venim la ea, ca fețele noastre să se
lumineze. Să o întrebăm, căci nu va fi invidioasă ca să nu ne învețe
viețuirea ei fiindcă zice [Psalmistul]: „Binevestit-am dreptate în adunare
mare, adevărul Tău şi mântuirea Ta am spus" [Ps 39, 12-13]: „Unde îți
păstoreşti turma, atotvăzătoare virtute? Unde dormi, veselia sufletului meu
[Cânt 1, 7]? Cine se va urca la cugetarea [meditația] Ta? Cine va sta în
iubirea Ta?"
53. Iar ea va răspunde: „Păstoresc în trezie. Dorm în smerenic. Urcă la
mine cel care, ajuns în înălțimea izbânzilor [virtuții], coboară cu cugetul.
Stă în iubirea mea cel atent și care nu vagabondează mânat de pofte."
54. Aceste scurte cuvinte să le ținem cu adevărat şi ea [rugăciunea] ne va
ține pe noi, va birui cu tărie cugetele noastre și va găti sălaş fericit pentru
ele şi vom grăi cuvintele lui David: „Inima şi trupul meu s-au bucurat de
Dumnezeul Cel Viu, căci pasărea și-a găsit casă şi turtureaua cuib pentru
ca, unde-şi va pune puii săi" [Ps 83, 3-4].
55. Căci dacă ne rugăm cu trezie şi necontenit, inima noastră va fi în
veselie chemând Numele Dumnezeului Celui Viu, fiindcă atunci mintea
noastră va găsi casa contemplației şi sufletul nostru cuibul iubirii, în care
îşi va pune gândurile ei și nu se va teme de patimi şi de demoni. Căci pe
Cel Preaînalt zice Psalmistul, L-ai pus scăpare ție. Nu se vor apropia de
Tine rele şi bici nu se va apropia de sălașul tău" [Ps 90, 9-10]. Cine se
roagă cu exactitate va avea pe Dumnezeu luminând în chip nemijlocit
gândirea sa.

1519
 56. Prin urmare, se cade să unim pururea cu rugăciunea trezia, ca nu
cumva să ne găsim rugându-ne cu gândul şi să-şi desfacă mintea din
legătura împătimirii, fiindcă rugăciunea sa nu tinde spre Dumnezeu din
simfonia puterilor sale sufleteşti. Căci așa cum pe Petru l-a izbăvit din
închisoare rugăciunea simfonică a Bisericii [FA 12, 5-9], tot aşa şi
rugăciunea intensă săvârşită în suflet din toată gândirea scoate în chip
firesc mintea credincioasă şi făptuitoare din închisoarea simțurilor și o
aduce întreagă la cunoaşterea lui Dumnezeu.
57. Dacă nu lasă cele din afara bisericii, nu intră în sanc-tuar și nu stă în
fața sfintei mese, preotul nu poate aduce Domnului Jertfa cea
nesângeroasă, iar mintea, dacă nu lasă lucrarea simțurilor, nu poate săvârşi
jertfa duhovnicească adusă în rugăciunea curată. Mai întâi mintea se
opreşte şi atunci se mişcă în chip curat, iar mişcarea ei curată se găseşte a
fi rugăciune. Şi aşa cum vârful compasului stă în centru și trasează cercul,
tot aşa şi mintea îşi face cercul rugăciunii rezemându-se ca într-un centru
în înțelesul lui Dumnezeu. Şi aşa cum, iarăşi, centrul se vede în mijlocul
cercului şi ţine dinăuntrul său întreagă circumferința cercului, tot aşa şi
Dumnezeu, văzut fiind în mijlocul inimii, face tot sufletul să fie înăuntrul
contemplației Lui. Prin poziție cercul se arată în afara centrului, dar prin
cir-cumscriere e înăuntrul lui şi întreg în el; aşa şi toate cele ce sunt, sunt
prin fire distanțate de Dumnezeu, dar prin crea-ţie, providență şi menţinere
toate sunt ale lui Dumnezeu, „căci din El, prin El şi pentru El sunt toate"
[Rm 11,36].
58. Și ca să înveți că dacă mintea nu se oprește, nu poate veni la
meditarea și înțelegerea rugăciunii, ascultă pe înge-rul arătat lui Daniel;
căci întrucât prorocul nu a suferit să vadă înfăţişarea chipului îngerului,
îngerul a zis: „Daniel, bărbatul doririlor, stai în locul tău și înțelege aceste
cuvinte: Din ziua în care ți-ai dat inima ta să sufere răul înaintea lui
Dumnezeu, cuvintele tale au fost auzite" [Dn 10, 11-12].
59. Leapădă, aşadar, nebunia patimilor tale și posteşte de la gândurile
poftelor, stai în trezia inimii tale și fii priceput în meditarea strâmță a
rugăciunii, care depăşeşte lăţimea oricăror feluri de gânduri, și vei
1520
cunoaște în chip nerătăcit, pentru că din clipa în care ai preferat să te rogi
în smere-nie, inima ta s-a curățit şi cererea ta a fost auzită. Când sufletul se
răstigneşte pe sine, se înalță din cele pământeşti. Iar înălţat fiind, vine la
aducerea-aminte a căderilor lui, cunoaște dreptatea necazurilor care vin
asupra lui, înțelege Economia lui Dumnezeu Cuvântul şi se minunează; şi
atunci mustră şi contrazice pe cei ce încearcă să defaime și discrediteze
Providența, e mişcat spre disprețuire de sine şi căzând la Dumnezeu cere
iertare zicând:
60. „Doamne, şterge de la mine aducerea-aminte de această lume deşartă
şi dă-mi dorirea bunătăților Tale nea-mestecate. Pune pază inimii mele și
contempIarea rugăciunii în jurul gândurilor mele [Ps 140, 3], Scoală-mă
spre laudele Tale pe mine, cel ce sunt rob trândăviei. Aprinde mintea mea
cu lumina poruncilor Tale şi fă să înceteze tău-nul patimilor mele. Fi-mi
milostiv mic, celui ce am închis milostivirea compasiunii pentru cei
muritori. Uscă adâncul păcatelor mele cu adâncul milei Tale. Fă-mă
familiar corului sfinților pe mine, cel ce prin patimile mele prăznuiam
sărbătorile împreună cu demonii. Rânduieşte-mă acolo unde este sunetul
curat şi glasul de negrăită veselie al celor ce prăznuiesc, unde sunt cetele
drepţilor, unde sunt ordinele îngerilor, ca oglindind frumusețea bunătății
tale să uit ruşinea relelor mele. Căci Tu ești veselia nesfârşită, prăznuirea
nedestrămată, bucuria veşnică şi odihna fericită, și Tie se cuvine toată
slava, cinstea şi închinarea împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte
şi cu Preasfântul şi bunul şi de-viață-făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi
în vecii vecilor. Amin."
Despre liniştire [isihie] și rugăciune
1. Meşteşugarul care şade la lucrul său iese din orice altă preocupare şi
îşi pune în lucrarea sa toată grija și sârguința lui, respingând prin sârguință
lenca, iar prin preocupare neiscusința meşteşugului. Fiindcă are sub ochii
gândirii răsplata lucrului iar inima sa îşi închipuie câştigul, el trece cu
vederea atât osteneala, cât și hrana. Tot aşa şi monahul care vrea să-şi
hrănească sufletul se ţine mereu de lucrul său, căci se teme de nelucrare şi

1521
de lipsa hranei care vine de aici, potrivit cuvântului Apostolului care
spune: „Cine nu lucrează nici să nu mănânce" [2 Tes 3, 10].
2. Fiindcă aşa cum cel ce nu lucrează cu mâinile pofteste mâncărurile
căci „tot cel ce nu lucrează e în pofte" [Pr 13, 4], dar nu se împărtășește de
ele, ci flămânzeşte din pricina lipsei celor necesare, tot așa și cel ce nu se
în-grijeşte de lucrarea gândirii, deschide intrarea unor gânduri extrem de
variate şi, însoțindu-se cu ele din indolență şi zăbovind în ele, se aseamănă
[fiului risipitor] celui plecat în țară îndepărtată şi care mânca hrana porcilor
şi nu se sătura [Lc 15, 13-16]. Şi iată cum, nemeditând cuvintele
dumnezeieşti, ajunge trândav, şi ca trândav nu pri meşte de mâncare; iar
nehrănit cu pâinea cuvintelor dumnezeieşti moare, bolind de necunoaşterea
lui Dumnezeu. Căci aşa cum cel ce are cunoaşterea lui Dumnezeu se îm-
părtăşeşte de viață „Și aceasta este viața de veci, ca să Te cunoască pe Tine
singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis" [In
17, 3], tot așa și cel ce suferă de necunoaşterea lui Dumnezeu are drept
păstor moartea şi se lipsește de viață [Ps 48, 15].
3. Iar lucrul monahului e aducerea-aminte de Dumnezeu, căci zice
[Scriptura]: „Dumnezeu l-a pus pe om în grădina raiului ca să o lucreze și
să o păzească" [Fc 2, 15], сеса се înseamnă aducerea-aminte de Dumnezeu
şi trezia, ca nu cumva depărtându-se omul din indolență de privirea țintă la
Dumnezeu să sufere uitarea poruncii și să se uite la plăcerea lucrurilor de
față. Lucru pe care l-a şi pățit. De aceea Hristos le spune ucenicilor Săi
poruncind: „Privegheaţi şi vă rugaţi." Căci aşa cum grădina de legume şi
belşugul roadelor sunt prădate uşor de trecători dacă nu au o pază
permanentă, tot aşa şi gândirea care parcurge cuvintele rugăciunii, dar nu
are mintea supraveghind cele spuse, se roagă fără folos. Fiindcă mintea
furată de alte înțelesuri și care vagabondează în ele părăseşte cunoaşterea
rugăciunii.
4. Dumnezeu Cuvântul Se arată celor ce se roagă curat şi care stăruie
mereu în meditarea cuvintelor dumnezeieşti, căci zice: „Cine păzește
poruncile Mele acela este cel ce Mă iubeşte pe Mine, şi Eu îl voi iubi şi
Mă voi arăta lui" [In 14, 21]. Rugăciunea unită cu atenția face să răsară
1522
cunoaşterea lui Dumnezeu. Cunoaşterea dumnezeiască, atrăgând la sine
iubirea sufletului, leagă sufletul cu Dumnezeu. Iar iubirea care pironeşte
toată inima de Dumnezeu face contempIarea minţii cu neputinţă de smuls
de cunoaşterea lui Dumnezeu. Căci iubirea e o legătură a minţii cu
Dumnezeu şi cu cele dumnezeieşti; când luminează, ca risipește ca o ceață
orice înțeles şi orice gând al veacului acestuia, căci „iubirea", zice
Apostolul, „nu gândește răul" [Co 13, 4].
5. Fiindcă sufletul care a primit săgeata iubirii nu lasă mintea să se
depărteze de plăcerea negrăită şi dumnezeiască. Căci aşa cum, atunci când
se alipește de simțirea trupu-lui, mintea simte lucrurile de faţă, tot așa și
atunci când se uneşte în întregime cu Dumnezeu, mintea ajunge la desfă-
tarea preafericitei veselii. Inima trupului moare când e rănită [cf. Cânt 2, 5]
de o suferință, dar gândirea străpunsă de lancea dragostei dumnezeieşti
face să țâşnească înțelesurile vieţii şi luminii. Uneori, cufundând mintea în
cunoaşterea lui Dumnezeu şi mijlocind prin necunoaştere unirea cu El,
iubirea face sufletul să iasă în extaz din toate cele ce sunt, și în locul unui
dialog dulce pune înainte tăcerea adâncă, și slujeşte lui Dumnezeu prin
dispoziția afectivă revărsată spre El. Alteori însă, introdu-când în
contempIarea celor ce sunt, ca atrage gândirea prin variata scânteiere a
înțelesurilor. Iar alteori, cercetând vari-atele moduri ale virtuților și
făptuirile celor bune, le împar-te ca pe nişte grâu membrelor trupului. Şi
încă, îndulcind mintea cu meditările cuvintelor dumnezeieşti, o îndeamnă
la desfătarea din belşug de bucatele tuturor celor zise ca la împărtăşirea din
tot pomul din rai" [Fc 2, 16] și observă măreția moştenirii celor inteligibile
şi dumnezeieşti pusă deoparte pentru ca.
6. Am văzut odată un ţăran ostenindu-se pe ogorul său. Săpând arunca
afară pietrele îngropate în pământ, iar pietrele care zăceau la vedere le
scotea cu mâinile lui; întâiul lucru era obositor, dar al doilea îl făcea ușor.
Tot aşa şi monahul sârguincios, care caută să-și facă inima curată cu plugul
rugăciunii trezitoare, încearcă să taie mereu sugestiile puse în mişcare de
vrăjmaşul şi să le arunce afară din vistieria sufletului său, având drept

1523
călăuză în aceasta pe Cel ce spune: „Inconjuratu-m-au toate neamurile și
cu Numele Domnului le-am înfrânt pe ele" [Ps 117, 10].
7. Căci e mai bine a arde cu focul rugăciunii atacurile celui rău încă de la
primele gânduri şi a păstra gândirea netulburată pentru a săvârşi
neîmpiedicată dialogul ei cu
8. Gândește-te la strămoşul [Adam] când a văzut-o pe femeia zidită din
coasta sa, care au fost lucrurile pe care le-a grăit și ce au făcut amândoi.
Fiindcă „erau goi şi nu se ruşinau" [Fe 2, 25]: goi de prietenia cu trupul,
goi de afecțiunea faţă de lume, goi de ruşinea patimilor, neîmprăştiați,
nesiliți, străini de lume ca unii care nu purtau nimic din cele pământeşti,
dar împărați ai lumii ca unii care cugetau la cer [cf. Col 3, 2], erau
înveşmântați cu haina dumnezeiască, încununați cu diadema lui
Dumnezeu. Dar când [Adam] a încetat să mai privească țintă la soția lui și
să vorbească cu ca, iar ea a încetat să mai fie împreună cu bărbatul ei şi să
asculte cuvintele lui, au făcut loc şarpelui. Şi distanţa între cei de aceeași
seminție a lucrat unirea cu cei de alte seminții, iar indolența celor
cuvântători s-a făcut râvna şarpelui necuvântător, şi din pricina nepurtării
de grijă şi a despărţirii au suferit cele mai cumplite lucruri [cf. Fe 3, 15-
201 Lurutech
9. Tot aşa deci şi mintea monahului: până când, rămânând în gândire,
meditează la cuvintele dumnezeieşti, gândeşte şi săvârşeşte modurile
ascezei şi, înainte de acestea şi împreună cu acestea, îşi învăluie inima cu
zidul rugăciunii stăruitoare, până atunci nu face nici un loc celui rău, ci
respinge cu încordare gândurile care-i sunt sugerate de el şi, iarăşi, se ţine
cu tărie de lucrul său, spunând şi el împreună cu prorocul: „Îndreptează
pentru noi lucrurile mâinilor noastre şi lucrul mâinilor noastre îl
îndreptează" [Ps 89, 17]; prin ,,lucruri" înfăţişând modurile ascezei
săvârşite în trup, iar prin lucru" însemnând rugăciunea din gândire, şi
rugându-se ca amândouă „să se îndrepteze", faptele bune săvârşindu-se
fără slavă deşartă, iar rugăciunea fără vagabondare; căci acel „îndreptează"
sugerează: „Fă-ne vrednici, Doamne, să-ți aducem neştirbit şi sincer
această adorație rațională [cf. Rm 12, 1]!"
1524
 10. Trezită şi îngrășată de aceste lucrări care au fost spuse, mintea nu se
mai întoarce spre instigările vrăjmaşu-lui, nesocotește gândurile trupeşti,
şterge amintirile vechi, scuipă poftele recente care se ivesc din lucrurile de
zi cu zi şi respinge suspiciunile şi înfurierile iscate împotriva aproapelui
pornind de la fapte, cuvinte sau înfățișări exte-rioare. Astfel cel ce luptă se
curățește. Astfel cel ce sârgu-ieşte îşi găseşte pacea. Căci căzând pururea la
Dumnezeu prin smerenie şi cerere, îl respinge pe [demonul] cel mândru și
calcă în picioare toată oștirea lui cu puterea lui Iisus Hristos Care l-a surpat
prin cruce. Lui I se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea, împreună cu
Cel fără-de-început al Său Părinte și cu Preasfântul şi bunul şi de-viață-
făcătorul Său Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Despre tăcere
1. Multă pază trebuie să arătăm, fraţilor, în jurul simțurilor trupului,
fiindcă prin ele intră acul păcatului în suflet, îl omoară şi-l face nemişcat
față de tot lucrul bun; căci zice Scriptura: „Moartea a urcat prin ferestre"
[Ir 9, 20]. Dar o asigurare încă şi mai mare trebuie să vă faceți în jurul
limbii, pentru că ea ce se face pentru omul neatent organ a mii de rele [cf.
lac 3, 6. 8]. Atât de cumplită e alunecarea care vine de la limbă, că e mai
bine a cădea de sus pe pământ decât de pe limbă, cum auzim spunându-se
[Sir 20, 18]. Căci celui ce cade de sus îi urmează fie boala, fie moartea
trupească, dar unul ca acesta nu cunoaște distrugerea sufletului, ca unul
care în amara moarte a găsit nădejde de ușurare prin disprețuire de sine şi
mulţumire". Dar cel care nu-şi păzeşte gura și și-a vătămat sufletul său,
acela a adus cea mai mare vătămare și aproapelui său. Unul a suferit o
vătămare trupească, celălalt a pățit o primejduire sufleteas-că. Acolo
vătămarea priveşte pe unul singur, aici pe mulți.
Astfel încât de multe ori, condamnându-şi repezeala, cel ce are limbă
neruşinată îşi revine în fire prin părerea de rău pentru cădere, dar în cel
ocărât de el sau care a primit gândurile lui vătămătoare a sădit amintirea şi
învăţătura răutăţii şi a făcut inima lui casă pentru diavolul. De aceea şi

1525
prorocul, ştiind că într-adevăr căderea care vine din limbă este foarte grea,
chemând pe fiii Bisericii şi arătându-le calea mântuirii, le pune mai întâi
drept mod de comportare al binelui faptul de a purta frâu pe limbă și de a
avea o le-gătură pe buze; căci zice: „Dacă vrei să găsești viața și să vezi
zile bune, oprește limba ta de la rău și buzele tale să nu grăiască vicleşug"
[Ps 33, 13-14], prin „rău" interzicând rostirea cu ocară a răului şi vorbirea
răutăcioasă, iar prin ,,vicleşug" oprind răutatea şi cele ce urmează ei, adică
ironia şi linguşeala, minciuna şi cuvintele enigmatice care rănesc în ascuns
pe fratele.
2. Vai mic, nenorocitului, că așa cum am răsturnat întrebuințarea
celorlalte membre, aşa am răsturnat și întrebuinţarea limbii! Căci am
primit un astfel de organ de la Dumnezeu nu ea să rostesc cu el blasfemii
împotriva lui Dumnezeu, nici ca să-l ocărăsc pe fratele meu sau să-l defaim
şi judec, ori ca să-l învinuiesc și să mint sau ca să împlinesc oricare alt fel
de rău care-și are alcătuirea prin un asemenea membru, ci ca să rostesc
învățăturile drepte, să vestesc cuvintele lui Dumnezeu, să laud pe Făcătorul
și să elogiez pe aproapele, să-i grăiesc cele folositoare și să mă osândesc
pe mine însumi, să îndreptăţesc pe fratele meu şi să triumf asupra
diavolului ca unul ce este duşmanul comun al neamului nostru [cf. Iac 3,
9-10].
3. „Cine este" deci „înţelept şi-şi „va păzi" limba şi „va pricepe" [Ps
106, 43] virtuțile tăcerii în cunoştinţă? Celui ce-şi încuie limba i se
deschide uşa cunoaşterii. Cine-şi pă-zeşte gura îşi păstrează mintea
nejefuită. Cine-şi leagă bu-zele stă în împrejmuirea gândurilor proprii [cf.
Ps 140, 31. Bărbatul tăcut îşi păzeşte mintea nedusă în robie [cf. Pr 13,3;
21, 23]. Bărbatul tăcut observă de sus cursele fiarelor inteligibile
[demonilor].
4. Bărbatul înfrânat îşi întoarce limba sufletului său spre Dumnezeu şi,
privind la El, se pregăteşte pentru primirea darurilor dumnezeieşti ale
harului; căci cântă împreună cu prorocul: „Auzi-voi ce va grăi întru mine
Domnul, că va grăi pace peste poporul Său şi peste cuvioșii Săi și peste ce
ce-şi întorc inima spre El" [Ps 84, 9]. Cine-şi stăpâneşte cuvintele limbii,
1526
acela îşi va stăpâni uşor şi patimile. Cine-şi stăpânește limba, acela
meditează la cuvintele poruncilor dumnezeieşti, „ca să nu grăiască gura sa
lucrurile oameni lor" [Ps 16, 4].
5. Cine tace în cunoştinţă [Sir 32, 8], acela a omorât pe omul simțirii și a
făcut viu pe omul minţii, „căci Eu omor și fac viu" [Dt 32, 39; 1 Rg 2, 6].
6. Cine tace în cunoștință, acela a încuiat ochii trupului și i-a deschis pe
cei ai sufletului, a văzut soarele inteligibil, a disprețuit cele prezente și a
privit ca în oglindă la cele viitoare.
7. Cine tace în cunoștință, acela a zămislit frica de Dumnezeu, a venit la
aducerea-aminte de căderile sale, a primit gândul la judecata viitoare și a
născut duh de străpungere [Is 29, 10; Rm 11, 8] și a împletit plânsul. Şi
rămânând în chilia sa ca într-un mormânt, îşi plânge mintea sa omorâtă de
pofte şi dobândeşte îngeri care suferă împreună cu el și îl mângâie; căci
zice Scriptura: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia" [Mt 5, 4].
8. Cine tace în cunoştinţă, acela îşi păzește comoara pe care o are şi şi-o
procură pe cea pe care nu o are. Dar cel repezit cu buzele [Pr 13, 3] o
risipește și pe cea pe care o are şi nu suportă nici ca ea să se strângă în alții.
9. Cine tace în cunoștință, acela s-a înstrăinat de lume şi, trimițându-şi
mintea în veacul viitor, s-a odihnit de toa-te cele în care navighează cei ce
se saltă pe valurile acestei agitate vieți.
10. Cine tace în cunoștință, acela îşi adună gândurile din risipirea minţii
spre simțuri şi-şi simte fumul patimilor sale. veştejeşte înclinarea spre
plăcere a trupului prin suspinare şi întristare şi se grăbește să aprindă focul
iubirii dumnezeieşti.
11. Cine tace în cunoștință, acela şi-a arat inima cu frica dumnezeiască
ca şi cu un plug, a sădit gândul pocăinţei, l-a udat cu gândul morții și a
cultivat roada nepătimirii.
12. Cine tace în cunoștință, acela iese din cele plăcute încă înainte de
ieşirea din viață și, fiind în lume, e ca şi cum n-ar fi în lume [cf. 1 Co 7,
31]. Şi, deşi e văzut, nu e cunoscut, căci nevorbind cu nimeni rămâne
1527
necunoscut pentru ochii celor care văd. Când este lăudat, unul ca aces-ta se
socotește nenorocit, pentru că i-a amăgit pe cei ce-l văd. Iar fiind învinuit,
se osândeşte pe sine, pentru că știe că aceia care-l învinuiesc spun
adevărul. De aceea nu se gândeşte să se apere, căci toată grija sa şi-a
înfățișat-o la înfricoşatul tribunal al lui Hristos [Rm 14, 10], meditând ziua
şi noaptea cum să-L împace pe nemitarnicul Judecător în ziua judecăţii.
13. Acestea gândindu-le deci şi noi mereu, să strigăm către Dumnezeu:
„Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor
mele" [Ps 140, 3], precum și cunoștință care înțelege gândurile noastre [Pr
9, 6], ca „să păzim căile noastre pentru a nu păcătui cu limba" [Ps 38, 2] și
cu cunoștința, ci cu frică dumnezeiască să deschidem şi să închidem gurile
noastre. Căci Tu singur poți să păzeşti intrarea în cunoștință a minţii
noastre şi ieşirea ei pe limbă, şi Ţie se cuvinte slavă, cinste și închinare,
Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ale aceluiași Teolipt al Filadelfiei

Pentru lucrarea cea duhovnicească
1. Mintea, fugind din cele din afară și adunându-se spre cele dinlăuntru,
către sineși se întoarce; adecă: cu cuvântarea care este întru cuget se
unește, și prin cuvântul carele este împreună cu dânsa după ființă se
împreunează cu rugăciunea; și prin rugăciune la cunoștința lui Dumnezeu
se suie, cu toată puterea cea iubitoare și pornirea. Atunci, adecă, pofta
trupului piere și toată simțirea cea spre dulceți împătimită nu lucrează, și
cele frumoase ale pământului grețoase se arată. Pentru că sufletul, fiindcă
pre toate cele ale trupului și pre cele dimprejurul trupului în urma sa le-a
pus, înapoi frumuseții lui Hristos, și urmându-I împreună cu lucrurile
cucerniciei și cu curăția cea după cuget, cântă: „Aduce-se-vor Împăratului
fecioare în urma Lui” (Ps. 44, 16). Pre Hristos nălucindu-L și mai înainte
văzându-L și zicând: „Mai înainte vedeam pre Domnul înaintea mea
pururea, că de-a dreapta mea este” (Ps. 15, 8). De Hristos lipindu-te prin
dragoste și strigând: „Doamne, înaintea Ta este toată dorirea mea” (Ps. 37,
1528
9). La Hristos totdeauna privind și strigând: „Ochii mei pururea spre
Domnul” (Ps. 24, 16). Lui Hristos vorovindu-I prin rugăciunea cea curată
și îndulcit veselindu-se: „Îndulcească-se Lui vorba mea; iar eu mă voi
veseli de Domnul” (Ps. 103, 35). Pentru că primind Dumnezeu rugăciunea
cea din vorovire, și ca Cel ce Se iubește, și ca Cel ce Se cheamă pe Nume,
și ca Cel ce Se caută spre ajutor, pre cea negrăită bucurie o dăruiește
sufletului celui ce se roagă. Pentru că pomenind pre Domnul, prin cea după
rugăciune vorovire, cu totul se veselește de Domnul: „Mi-am adus aminte,
zice, de Dumnezeu și m-am veselit” (Ps. 76, 3).
2. Fugi de simțiri și ai făcut nelucrătoare pre dulceața simțirilor. Fugi și
de nălucirile cele după cuget ale celor dulci și ai făcut nelucrătoare pre
dulcea pătimire cea a gândurilor. Și fără de năluciri rămânând mintea, ca
ceea ce nu primește nici de felurile de chipuri cele după dulceață, nici de
gândurile cele după poftă a se închipui și a se pecetlui, întru prostime se
află. Și mai presus de toate cele simțite și de cele gândite ajungând, la
Dumnezeu pre gândire o înalță, nimic alt fără numai Numele Domnului
prin cea după pomenire întru adânc tăinuit glăsuind, ca un prunc pre Tatăl
său: „Că voi chema, zice, cu Numele Meu, Domnul înaintea ta” (Ieș. 33,
19). Și precum Adam, după ce s-a plăsmuit din țărână de mâna lui
Dumnezeu, s-a făcut întru suflet viu prin sufIare dumnezeiască, așa și
mintea, după ce se plăsmuiește cu faptele cele bune, prin deasa chemare
care din curat cuget și din fierbinte dragoste pre Domnul tăinuit Îl cântă, cu
dumnezeiască schimbare se schimbă, înviețuindu-se și dumnezeiască
făcându-se, dintru a cunoaște și a iubi pre Dumnezeu.
3. De vei fugi de pofta celor pământești prin curată și deasă rugăciune și,
în loc de somn, nu vei înceta de toată gândirea cea după Dumnezeu, și te
vei întări cu totul întru singura pomenire a lui Dumnezeu, se va zidi întru
tine, ca altă ajutătoare, a lui Dumnezeu dragoste. Pentru că cea din
rugăciune, după dorire strigare, pre dumnezeiasca dragoste o odrăslește; și
dumnezeiasca dragoste deșteaptă din somn pre minte către arătarea celor
ascunse. Atunci mintea, cu dragostea alcătuindu-se, câștigă roadă pre
înțelepciune și prin înțelepciune pre cele negrăite le vestește. Pentru că
1529
Dumnezeu-Cuvântul, prin cea în vremea rugăciunii strigare, cu iubire de
suflet chemându-Se pre Nume, ia pre gândirea minții ca pre o coastă și pre
cunoștință i-o dăruiește; și în locul ei, împlinind pre buna așezare,
dăruiește pre fapta bună, zidește pre dragostea cea de lumină făcătoare și o
aduce la mintea cea umilită și care doarme și se odihnește de toată pofta
cea pământească. Iar dragostea altă ajutătoare se află minții, celei ce a
încetat de pătimirea cea necuvântătoare către cele simțite; drept aceea și
scoală din somn pre minte ca pre o curată către graiurile înțelepciunii.
Atunci, către dânsa privind mintea și cu totul îndulcindu-se, pre cele
ascunse așezări ale faptelor bune și spre cele nevăzute lucrări ale
cunoștinței le descopere prin întinderea cuvintelor.
4. Stai departe de la toate cele după simțire și părăsește pre legea
trupului, și legea cea duhovnicească se va scrie întru cugetul tău. Că
precum „cel ce umblă cu Duhul pofta trupului nu săvârșește” (Gal. 5, 16),
după Apostolul, așa și cei ce stau departe de la simțiri și de la cele simțite,
de la trup adecă și de la lume, spre a umbla cu Duhul și pre cele ale
Duhului a le cugeta vin. Și acestea învață-te dintru cele ce Dumnezeu a
lucrat la Adam mai înainte de neascultare.
5. Pre cel ce împrejurul păzirii poruncilor cu de-adinsul se nevoește și în
raiul rugăciunii cu osârdie rabdă și lângă Dumnezeu stăruiește, departe de
la iubirile de dulceți cele trupești și de la toate mișcările cele după simțire
și de la toate închipuirile cele după cuget, și mort patimilor și păcatului
gătindu-l, dumnezeieștii vieți părtaș îl așază. Că precum cel ce doarme
mort se aseamănă și viu este, aceea adecă cu lucrarea trupului, iar aceasta
cu împreună-lucrarea sufletului, așa și cel ce rămâne lângă Duhul, trupului
adecă și lumii mort se face, însă trăiește cu înțelegerea Duhului.
6. De cunoști cele ce cânți, iei bună cunoștință; din buna cunoștință
agonisești pricepere; din pricepere fapta celor cunoscute odrăslește; din
faptă pre cea după deprindere cunoștință o câștigi roadă; iar cunoștința cea
întru cercare pre vederea cea adevărată o odrăslește. Din aceasta
înțelepciunea răsare prin cuvintele darului cele aruncătoare de lumină, pre
aerul cugetului umplându-l și celor de afară descoperind cele ascunse.
1530
 7. Mintea întâi caută și află, apoi se unește cu cel aflat; și prin căutare
adecă o face prin cuvânt, iar unirea prin dragoste. Și căutarea cea prin
cuvânt se face pentru adevăr, iar unirea dragostei pentru bine.
8. Cel ce pășește mai presus de firea celor curgătoare de aici și pre
alăturea pe lângă pofta celor ce trec aleargă, nu caută la cele de jos, nu
dorește cele frumoase ale pământului; ci pre vederile cele de sus deschise
le are și pre frumusețile cele din ceruri le privește și pre fericirea celor
nestricăcioase o cercetează cu de-amănuntul. Că precum celui ce cu totul
cască la materiile pământului și către dulcețile trupului se îngheboșează îi
sunt închise cerurile, ca unuia ce are întunecați pre ochii cei de gând, într-
acest chip cel ce defaimă pre cele de jos și le urăște sus ridicată are pre
minte și pre mărirea celor veșnice o vede și pre strălucirea cea gătită
sfinților o înțelege. Acesta și pre Dumnezeu Îl iubește, cele mai înalte
așezări de la Acesta primind, și lăcaș al Sfântului Duh se face, și pre
dumnezeieștile voiri le dorește, și de Duhul lui Dumnezeu se poartă, și
punerii de fii se învrednicește, și pre Dumnezeu Îl are binevoind și
plăcându-I Lui: „Pentru că câți cu Duhul lui Dumnezeu se poartă, aceștia
sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 14).
9. Pentru neputință (boală) să nu lași pre rugăciune, nici măcar o zi până
ce răsufli, auzind pre cel ce zice: „Când sunt neputincios, atunci sunt tare”
(2 Cor. 12, 10). Pentru că aceasta făcând, mai mult te vei folosi și aceasta,
rugăciunea, te va ridica pre tine, ajutorind darul; pentru că unde este
mângâiere a Duhului, neputința sau mâhniciunea nu zăbovește. AMIN.

Sfântul Nichifor cel din singurătate

Prea cuviosul Părintele nostru Nichifor, întru Sfântul Munte al Athonului
săvârșindu-și pustniceștile nevoințe, puțin mai înainte de 1340 a înflorit,
învățător și tainic povățuitor al înaltei înțelepciuni de filosofia cea
nevoitoare a fost Sfântului Grigorie Palama, precum singur de sine

1531
oareunde pentru dânsul mărturisește. Cu liniște negrijitoare cea cu de-
adinsul, și pre sine prin unirea cu Cel mai presus de lume și Verhovnicul
Poruncitor negrăit unindu-se, fericita aceea cea ipostatică în inimă
luminare a darului a învățat. Așadar, neurmatul chip al îndumnezeirii și de
Dumnezeu-făcătorului dar, singur mai întâi bogat umplându-se, acest dar și
nouă Fericitul, cu acest de față cuvânt, dacă voim deopotrivă cu dânsul a
ne învrednici cinstei, părintește și destul ne-a învățat. Întru care, adunând
locurile din viețile Sfinților Părinți, arătând prin ce chip folosul trezvirii, al
luării-aminte și al rugăciunii, punând de la el firesc și iscusit cu adevărat
meșteșug, decât care nimenea altul a afla n-ar fi putut, aducerea minții prin
răsuflarea nărilor înlăuntrul inimii și cu dânsa chemarea Domnului Iisus,
ca o prea-dreaptă măsură a sfințitei trezviri și scară curată și nerisipită a
rugăciunii și izvorâtoarele de la dânsa bunătăți, celor ce voiesc a se mântui,
întâi el a așezat, ca un nou oarecare Veseleil, pregătind arhitectura
duhovnicească. Suiți-vă dar, suiți-vă, câți aveți dorință a se sălășlui întru
voi Hristos și întru chipul Sfântului Duh a vă schimba din slavă în slavă
voiți, și după urmare a vă îndumnezei, și mântuindu-vă a vă învrednici de
luminata moștenire.
A Sfântului Nichifor cel din Singurătate,
Cuvânt pentru trezvire și păzirea inimii, plin de mult folos
Cîți aveți înfocată dragoste a dobândi dumnezeiasca arătare de lumină,
cea de mare cuviință a Mântuitorului nostru Iisus Hristos; câți voiți a primi
cu inima, întru simțire, folosul cel mai presus de ceruri; câți vă sârguiți a
dobândi cu cercarea și cu simțirea împăcarea cea cu Dumnezeu; câți
comoara cea ascunsă în țarina inimii voastre a o afla și a o agonisi voiți,
lepădați pre toate cele ale lumii; câți voiți ca luminile sufletelor voastre
încă de acum luminos să lumineze, rumpeți-vă de toate cele de acum; câți
întru cunoștință și întru cercare a împărăției cerurilor, „care este înlăuntru
vostru” (Luca 17, 21), voiți a o cunoaște și a o lua, veniți și vă voi povesti
vouă știință a veșnicei cerești viețuiri, sau mai vârtos meșteșug care duce
înlăuntru în limanul nepătimirii și pre lucrătorul acesteia, fără de osteneală
și fără de sudoare, ca cela ce nu-i este frică de nici o rătăcire sau cădere de
1532
la draci. Iar numai atunci îi este frică, când, afară de viața care povestesc
vouă, departe oareunde din neascultare umblați; precum Adam de demult,
defăimând porunca și pre Dumnezeu, și cu șarpele împrietenindu-se și
credincios socotindu-l, și din roada înșelăciunii de dânsul întru tot sațiul
umplându-se, întru adâncul morții, al întunericului și al stricăciunii,
ticăloșește pre sine și pre toți cei de după dânsul i-a aruncat. Deci dar
întoarceți-vă, iar mai vârtos și mai adevărat să zic: să ne întoarcem către
înșine, fraților, din sfatul șarpelui și din rătăcirea cea către cele ce jos se
târăsc, întru tot făcându-ni-se scârbă. Pentru că nu este întru alt fel a
dobândi noi împăcarea cea către Dumnezeu și unirea, dacă nu ne vom
întoarce mai întâi către înșine, pre cât este întru puterea noastră, sau mai
vârtos dacă nu vom intra întru noi, ceea ce este prea-slăvit, din rătăcirea
lumii și din deșarta grijă pre înșine deslipindu-ne și, lângă aceasta,
deprinzându-ne nelipsit a lua aminte la împărăția cerurilor, care este
înlăuntru nostru. Că pentru aceasta meșteșug al meșteșugurilor și știință a
științelor petrecerea cea călugărească s-a numit. De vreme ce cuvioasa
aceasta nu ne este pricinuitoare nouă de lucrurile acestea ce se strică, ca și
către dânsele mintea noastră de la cele mai bune abătându-o să o
îngropăm; ci străine oarecare și nepovestite bunătăți ne făgăduiește nouă,
„cele ce ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și pre inima omului nu
s-au suit” (1 Cor. 2, 9). Și „de aici nici lupta noastră este către sânge și
trup, ci către începătoriile, către stăpânirile, către țiitorii întunericului
veacului acestuia” (Efes. 6, 12). Deci, dacă întuneric este veacul acesta de
acum, să fugim de dânsul, să fugim cu gândirea; nimic nu este de obște
nouă și vrăjmașilor lui Dumnezeu, „că cela ce voiește a se împrieteni cu
lumea vrăjmaș lui Dumnezeu se face” (Iac. 4, 4). Și celui ce se face
vrăjmaș lui Dumnezeu cine poate a-i ajuta? Pentru aceasta să urmăm
Părinților noștri și pre comoara cea dinlăuntrul inimilor noastre, precum
aceia, să o căutăm; și aceasta aflându-o, să o ținem foarte tare, lucrând
dimpreună și păzind, că spre aceasta dintru început ne-am rânduit. Iar dacă
cineva, Nicodim oarecare altul, se va arăta iubind prigonirea întru acestea
și zicând: cum poate cineva, dacă va intra întru inima sa, acolo a lucra și a
petrece? precum acela a zis împotriva Mântuitorului: „Cum poate cineva în
1533
pântecele maicii lui a doua oară a intra și a se naște, bătrân fiind?” (Ioan 3,
4) să audă și acesta: „Că Duhul unde voiește suflă” (Ioan 3, 8). Și dacă noi
lucrurile lucrării astfel le îndoim, necrezându-le, cum ale vederii taine vor
veni peste noi? Că a vederii treaptă este lucrarea. Însă, precum fără de
dovezi scrise la așa treaptă celui necredincios cu neputință este a ajunge, să
punem în cuvântul nostru, spre folosul multora, însemnări din viețile
Sfinților și cele lăsate de dânșii în scris socoteli, spre întărirea zisului
adevăr, ca fiecare, încredințându-se, să-și lepede îndoiala. Să începem de la
întâiul Părinte al nostru Antonie cel Mare și, pe urmă, mergând pe rând la
cei muritori, să adunăm din parte, pre cât este cu putință, cuvintele și
lucrările lor, să le punem de față spre încredințarea celor necredincioși.
Din viața Prea Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare
A mers odinioară către Ava Antonie cel Mare doi frați; și când li s-a
isprăvit lor pe cale apa, unul a murit, iar celălalt aproape era de moarte.
Neavând putere a merge, ședea pe pământ și aștepta moartea. În vremea
aceea, șezând Antonie în munte, a chemat pe călugării care s-au întâmplat
a fi lângă el și le-a zis: Luați un ulcior de apă și alergați pe calea către
Egipt; acolo, din doi ce veneau aici, unul a murit, iar altul va muri de nu
veți grăbi, că aceasta am văzut-o eu când mă rugam. Sosind la acel loc
călugării, adevărat au aflat pe cel mort și l-au îngropat; iar pe celălalt,
înviindu-l cu apă, l-au adus la bătrânul. Depărtarea căii era de o zi. Dacă va
întreba cineva: pentru ce Sfântul n-a trimis mai înainte de a muri acela?,
întrebarea va fi îndreptată. Hotărârea morții fratelui aceluia n-a fost lucrul
lui Antonie, ci a lui Dumnezeu, Carele și pentru cel întâi așa a judecat, și
pentru al doilea a descoperit. Iar singur lui Antonie i se cuvine acel
minunat lucru: că el, stând în munte, avea inima trezvitoare și s-a
învrednicit a-i descoperi Domnul lui ceea ce era departe de la dânsul. Vezi
că Sfântul Antonie, pentru trezvirea inimii, s-a făcut de Dumnezeu văzător
și mai înainte-văzător? Fiindcă, după Sfântul Ioan Scărarul, în inimă
Dumnezeu Se arată minții, mai întâi ca un foc curățind pe îndrăgitorul Său,
iar mai pe urmă ca o lumină luminând pre minte și de Dumnezeu văzătoare
făcându-o. Ci la cele următoare cuvântul să treacă.
1534
 Din viața Sfântului Teodosie cel Mare, începătorului de obște
Dumnezeiescul Teodosie așa era rănit de dulcea săgeată a dragostei și
tare ținut de legăturile ei, întrucât înalta aceasta și dumnezeiasca poruncă:
„Să iubești pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul
tău, și din toată virtutea ta, și din tot cugetul tău” (Luca 10, 27), a împlinit-
o cu singur lucrurile. Iar aceasta nu se putea face decât numai cu întinderea
tuturor fireștilor puteri ale sufletului către singura dragoste a Ziditorului.
Așa era la dânsul lucrarea minții, în puterea căruia el, când mustra, era
înfricoșat, iar când da sfaturi, era iubit tuturor și dulce. Cine așa ca dânsul
și cu mulți vorbind prea folosea? Și totodată era sârguitor să-și adune
simțirile și să și le așeze către întoarcerea înlăuntru. Cine așa ca dânsul,
între tulburări, s-a îndulcit de liniște, precum alții trăind în pustie? Și care
una era și în mijlocul adunării, și în singurătate. Iată și Marele acesta
Teodosie, de vreme ce și-a adunat simțirile și a intrat înlăuntru, s-a făcut
rănit de dragoste către Ziditorul.
Din viața Sfântul Arsenie cel Mare
Iar şi acesta, minunatul Arsenie, cu multă luare-aminte se păzea, nici a
scrie către cineva scrisori, şi nici a primi scrieri. Nu ca neputând; că cum ar
fi fost cu neputință celui ce bine grăia? Că aşa era de cu lesnire, precum
altora le este uşor prost a vorbi. Ci, cu deprinderea tăcerii şi a fugirii de
slava deşartă, se arăta pe sine. Pentru aceasta, totdeauna în adunările
Bisericii, foarte se sârguia a fi aşa, ca nimenea nici să-l vază, nici el pe alţii
să vază. Şi la adunările fraţilor se ascundea. Aşa se grija el a-şi lua aminte
de sine şi înlăuntru a ţinea mintea adunată, ca de aici mai cu lesnire să se
înalţe către Dumnezeu. Această pildă ne-a lăsat-o nouă întru moştenire
dumnezeiescul acesta bărbat şi pământescul Înger.
Din viața Sfântul Pavel din Muntele Latrului
Dumnezeiescul acesta Pavel toată vremea o petrecea în pustietăţi şi în
munţi, având ca pe nişte vecini şi împreună-meseni pe fiarele cele
sălbatece. Şi câteodată se pogora în Lavră pentru cercetarea fraţilor, pe
care îi învăţa a nu se împuţina cu sufletul şi a nu slăbi de a lucra faptele
1535
cele bune, ci cu toată luarea-aminte şi cu dreaptă judecată a se ţinea de
evangheliceasca vieţuire şi cu tot sufletul a se lupta împotriva duhurilor
răutăţilor. Pe lângă acestea, el le-a povestit şi meşteşugul cum pot a se face
tari, a se depărta de pătimaşele aşezări cele mai dinainte şi a se întoarce de
la cele semănate patimi. Iată cum dumnezeiescul acesta Părinte învaţă pe
ucenicii cei neînvăţaţi meşteşugul ca să poată ei a întoarce asupririle
patimilor. Meşteşugul acesta nu era altceva decât păzirea minţii; pentru că
acestuia este acest lucru, iar nu altuia. Însă mai departe cuvântul să se
întindă.
Din viața Sfântul Sava cel Sfințit
Când dumnezeiescul Sava a văzut că cel ce s-a lepădat de lume bine au
deprins rânduiala monahiceştii vieţuiri şi s-au făcut puternici a-şi păzi
mintea sa şi a se lupta cu gândurile protivnicilor, iar pe lângă aceasta şi
desăvârşit a izgoni din minte pomenirile cele lumeşti, atunci, dacă el avea
trup neputincios şi bolnăvicios, îi da lui chilie în Lavră; iar dacă era
sănătos şi tare cu trupul, îi da voie ca singur să-şi facă chilie deoparte. Vezi
cum dumnezeiescul Sava, mai înainte de toate, de la ucenicii săi căuta
păzirea minţii, şi apoi, după deprinderea acestei lucrări, le da voie a şedea
singuri deosebi? Oare ce vom face noi, care deşerţi şedem în chilie şi nu
ştim ce este această păzire a minţii?
Din viața Ava Agathon
Un frate a întrebat pe Ava Agafton: Spune-mi mie, Avo, ce este mai
mare: osteneala trupească sau păzirea cea dinlăuntru? Şi i-a zis: Omul este
asemenea copacului, iar osteneala cea trupească sunt frunzele, iar păzirea
cea dinlăuntru roadele. Însă, de vreme ce după Scriptură: „Tot copacul care
nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Luca 3, 9), arătat este că noi
trebuie toată grija a o avea pentru roadă, adică pentru păzirea minţii. Cu
toate acestea, pentru noi trebuincios este şi acoperământul frunzelor şi
buna împodobire, aceasta fiind osteneala cea trupească. Minunat cum acest
Sfânt a învăţat pe toţi cei ce nu au paza minţii şi se laudă numai cu lucrarea

1536
faptelor bune, zicând: Tot pomul nefăcând roadă, adică păzirea minţii, se
taie şi în foc se aruncă. Înfricoşată este hotărârea ta, Părinte!
Din trimiterea Sfântului Marco, către Nicolae
Dacă voieşti, fiule, sfeşnicul luminii cei gândite şi al duhovniceştii
cunoştinţe înlăuntrul tău a-l câştiga, ca să poţi umbla fără de poticnire în
noaptea cea prea adâncă a veacului acestuia; şi „ca de la Domnul să se
îndrepteze paşii tăi” (Ps. 36, 23), ca să voieşti foarte calea Evanghelicească
(Ps. 111, 1; 118, 30), după prorocescul cuvânt, adecă întru credinţă
înfocată a petrece, a poruncilor celor mai desăvârşit ale Evangheliei şi a
patimilor Domnului prin dorire şi rugăciune a te face părtaş: arăt ţie
meşteşug minunat şi socoteală a chipului celui duhovnicesc, netrebuindu-i
trupească osteneală sau nevoinţă, ci sufletească osteneală şi a minţii
povăţuire şi a gândului luare-aminte trebuindu-i, prin lucrarea fricii şi a
dragostei lui Dumnezeu împreună ajutorându-se. Cu care meşteşug
totdeauna tu lesne vei întoarce în fugă pâlcurile vrăjmaşilor… Deci dacă
voieşti a ţinea biruinţă asupra patimilor, prin rugăciune şi prin împreună-
lucrarea lui Dumnezeu, pogoară-te înlăuntrul tău întru adâncul inimii şi
acolo urmăreşte pe cei trei tari uriaşi, pe uitare zic, pe necunoştinţă şi pe
trândăvie, pe întemeerea (puterea) celor gânditori ai celor de alt neam, prin
care celelalte patimi ale răutăţii purtându-se împrejur lucrează şi vieţuiesc
şi se împuternicesc în sufletele cele iubitoare de dulceţi. Şi prin multă
luare-aminte şi cu a minţii stăpânire, împreună şi cu ajutorul de sus, aflând
spre aceşti mulţi şi răi uriaşi, cu lesnire iarăşi, cu luare-aminte şi cu
rugăciunea, vei putea a te izbăvi de dânşii. Atunci, cu râvna pentru
adevărata cunoştinţă, prin pomenirea Cuvântului lui Dumnezeu şi
împreună cu îmbunătăţita voire, cu aşezată luare-aminte în inimă, cu
puterea lucrătorului Dar, care o păzeşte, singură urma uitării şi a
necunoştinţei şi a trândăviei se va strica şi va pieri. Vezi împreună-glăsuire
a dumnezeieştilor cuvinte? Vezi cum de lămurit descopere ale ştiinţei
luării-aminte? Acum vezi şi pe cei mai dinainte (Părinţi) ce fel iarăşi ne zic
nouă.
Al Sfântului Ioan Scărarul
1537
 Liniştitorul este fiinţă fără de trup, pe sufletul său silindu-se a-l ţinea în
hotarele cele trupeşti. Lucru prea minunat! Liniştitor este acela care zice:
„Eu dorm, iar inima mea priveghează” (Cântarea Cântărilor 5, 2). Cel ce
închide uşa chiliei pentru trup şi uşa gurii pentru vorbe şi înlăuntrica uşă a
sufletului pentru duhurile cele viclene, şezând la înălţime, priveghează
dacă o ştii aceasta, şi vezi cum şi când, de unde, cât de mulţi şi ce furi
voiesc a intra şi a fura roada vieţii. Păzitorul, cel ce s-a ostenit, sculându-se
se roagă, şi iarăşi şezând se apucă de lucrul cel dintâi cu nouă bărbăţie. Alt
lucru este păzirea gândului şi altul păzirea minţii; şi „precum sunt departe
răsăriturile de la apusuri” (Ps. 102, 12), pe atâta este mai mare cea de a
doua decât cea dintâi, deşi cu neasemănare este mai grea. Precum tâlharii,
văzând în oarecare loc şezând arme împărăteşti, nu cum s-ar întâmpla
năpădesc, aşa şi cel ce a împreunat rugăciunea cu inima nu cum s-ar
întâmpla să fie furat de tâlharii cei gândiţi. Vezi graiuri care descoperă
minunata lucrare a acestui Mare Părinte? Iar noi, ca cei ce şedem întru
întuneric, fără de luarea-aminte, lăsăm aceste de suflet mântuitoare vistierii
ale Duhului şi ca nişte surzi cu voirea nu le auzim pe dânsele. Vezi iarăşi
pe Părinţii cei ce urmează cât ne scriu ei nouă cele povăţuitoare în calea
către mântuire.
A Sfântului Isaia Pustnicul
Deci când cineva se va despărţi pe sineşi de la partea cea de-a stânga, va
cunoaşte cu de-adinsul pe toate păcatele sale care le-a făcut înaintea lui
Dumnezeu; fiindcă nu vede păcatele sale, dacă nu se va despărţi de dânsele
cu despărţire amară. Cei ce au ajuns la măsura aceasta plâng, umilindu-şi
rugăciunile şi cu ruşine acoperindu-se înaintea lui Dumnezeu, pomenindu-
şi prietenia lor cea netrebnică cu patimile. Deci ia să ne nevoim, fraţilor,
după puterea noastră, şi ne va ajuta nouă Dumnezeu, după mulţimea milei
Sale. Şi de n-am păzit inima noastră precum Părinţii noştri, măcar să facem
puterea noastră a păzi trupurile precum le cere Dumnezeu, fără de păcat. Şi
să credem că în vremea foametei care ne-a ajuns pe noi va face El cu mila
Sa, precum şi cu Sfinţii Lui. (Cap. 17) Mângâie aici Marele acesta Părinte
pe cei foarte neputincioşi, zicând: dacă nu ne-am păzit inimile noastre ca
1538
Părinţii noştri, măcar trupurile să le păzim fără de păcate, precum cere
Dumnezeu, şi El va face cu noi milă. Mare este bunătatea acestui Părinte şi
pogorământul!
A Sfântului Macarie cel Mare
Lucrul cel de căpetenie (al nevoitorului) acesta este: ca intrând în inima
sa să facă acolo luptă cu Satana şi să-l urască; şi împotrivă luptându-se cu
gândurile lui să facă război cu dânsul. Iar dacă cineva îşi păzeşte trupul său
de stricăciune şi de curvie, iar înlăuntru prea curveşte înaintea lui
Dumnezeu cu cugete curveşti, atunci a avea trup feciorelnic nici un folos
nu este. Că scris este: „Tot cel ce se uită la femeie spre a o pofti pe ea, iată
a preacurvit cu dânsa în inima sa” (Matei 5, 28). Este curvie făcută cu
trupul şi curvia sufletului cu Satana împreunându-se. După cum se vede,
Marele acesta Părinte împotrivă grăieşte celor mai înainte zise cuvinte ale
lui Ava Isaia; iar în fapt nu este aşa. Pentru că şi acela ne îndeamnă a ne
păzi trupurile noastre, că Dumnezeu o cere; însă Dumnezeu cere nu numai
curăţia cea trupească, ci şi cea duhovnicească, care ni se arată nouă în
poruncile cele evangheliceşti.
A Sfântului Diadoh
Cel ce se află de-a pururea întru a sa inimă călătoreşte cu adevărat afară
de frumuseţile vieţii. Că umblând cu Duhul, pofta trupului a o şti nu poate.
De vreme ce de aici în trupul său paza poruncilor celor de acest fel face
umbletele, pe singure faptele ca pe nişte portari avându-le ale cetăţii
curăţiei. Pentru care dar nelucrătoare de aici se fac asupra lui atunci
meşteşugirile dracilor, măcar de ar ajunge săgeţile poftei până şi la
ferestrele firii. Bine au zis Sfântul că nelucrătoare rămân meşteşugirile
vrăjmaşilor când noi întru adâncul inimilor noastre petrecem; şi aceasta
atât mai mult, pe cât noi mai mult zăbovim acolo. În ştiinţă să fie: că nu-mi
ajunge mie vremea, voind ca întocmai cele povestite în cuvintele tuturor
Părinţilor a le pune de faţă. Cu aceasta una sau două pomenind, la sfârşitul
cuvântului ne vom afla.

1539
 A Sfântului Isac Sirul
Sileşte-te a intra întru vistieria cea dinlăuntru, şi vei vedea pe cea
cerească vistierie. Fiindcă şi aceea, şi aceasta una este, şi prin o intrare le
vei vedea pe amândouă. Scara ce duce întru Împărăţia aceea, înlăuntru tău
este ascunsă, adecă în sufletul tău. Spală-te pe sineţi de păcat, şi vei găsi
acolo treptele suirii, prin care vei putea a te sui într-însa.
A Sfântului Ioan Carpatul
Multă osteneală şi nevoinţă ni se cere în rugăciuni, ca să putem a ajunge
neturburata stare a cugetelor, alt oarecare dar al inimii, întru care lăcuieşte
Hristos, după cum zice Apostolul: „Au nu vă cunoaşteţi pe voi că Iisus
Hristos este întru voi, doară de sunteţi netrebnici?” (II Corinteni 13, 5).
A Sfântului Simeon Noul Teolog
Lesnire au aflat diavolul cu dracii lui, după ce din Raiul lui Dumnezeu,
izgonit pentru neascultare, l-au făcut pe om, ca pe toată partea cea
cuvântătoare a omului să o clatine gânditor şi noaptea şi ziua, a unora
adecă mai mult, iar a altora mai puţin, iar a altuia mai tare. Şi nu este cu
putinţă întru alt fel să înceteze pe sineşi, decât cu pomenirea cea necurmată
a lui Dumnezeu; ca prin puterea crucii, întipărindu-se în inimă
dumnezeiasca pomenire, spre a nu se mai clătina, să o întărească pe dânsa.
Că spre aceasta ne aduce nevoinţa, cu care fieştecare din monahi s-au
dezbrăcat a se lupta în maidanul credinţei lui Hristos; iar dacă nu, în deşert
se osteneşte. Pentru că lupta aceasta este toată şi cea a tot felul de nevoinţă
a fieştecăruia ce pătimeşte rău pentru Dumnezeu, ca cineva să plece
îndurările Bunului Dumnezeu şi să-i dăruiască iarăşi cea dintâi acestuia
vrednicie şi să se întipărească în partea cea cuvântătoare Hristos. După
cum zice Apostolul: „Fiilor, pentru care iarăşi mă chinuiesc să vă nasc,
până ce se va închipui Hristos întru voi” (Galateni 4, 19). Aţi înţeles voi,
fraţilor, ce este duhovnicescul meşteşug care degrab suie către nepătimire
şi vedere de Dumnezeu pe cel ce îl lucrează? V-aţi încredinţat cum că toată
lucrarea se socoteşte de Dumnezeu ca frunzele copacului neavând roadă, şi
tot sufletul neavând păzirea minţii în deşert se osteneşte? Să ne grijim
1540
pentru aceasta, ca nu sfârşindu-ne fără de roadă, să ne căim veşnic fără de
folos.
ÎNTREBARE (a celor ascultători): Din mărturiile cele aduse cunoaştem
care a fost lucrarea Părinţilor celor ce bine au plăcut lui Dumnezeu, şi cum
că este altă lucrare care sloboade sufletul de patimi şi cu dragostea îl leagă
de Dumnezeu, care este trebuincioasă tot celui ce se ostaşeşte întru Hristos.
Precum noi acum nu numai că nu ne îndoim, ci şi foarte întăriţi suntem
întru aceasta. Dar te rugăm a ne învăţa pe noi ce este luarea-aminte şi cum
să ne învrednicim a o afla, fiindcă acest lucru desăvârşit ne este nouă
necunoscut.
RĂSPUNS: Domnului nostru Iisus Hristos, Celui ce a zis: „Fără de
Mine nu puteţi a face nimic” (Ioan 15, 5), pe Acesta în ajutor şi
dimpreună-lucrător chemându-L, ceea ce este după putinţă mă voi cerca a
vă arăta ce este luarea-aminte şi cum aceasta, vrând Dumnezeu, s-ar putea
îndrepta. Pe luarea-aminte unii din Părinţi au zis-o: păzire a minţii; iar alţii:
păzire a inimii; iar alţii: trezvire; iar alţii: liniştire de gând; şi alţii întru
altfel. Însă toate una şi aceeaşi arată, precum ar zice cineva pâine, şi ar zice
şi frântură, şi ar zice şi bucată; aşa şi pentru aceasta să înţelegi. Luarea-
aminte este cunoştinţă de pocăinţă curată; luarea-aminte este chemare de a
doua oară a sufletului, urâciune de lume şi întoarcere către Dumnezeu;
luarea-aminte este lepădare de păcat şi luare iarăşi a faptei celei bune;
luarea-aminte este neîndoită încredinţare pentru iertarea de păcate; luarea-
aminte este începătură a vederii şi mai vârtos pricină a vederii, că prin
aceasta Dumnezeu ivindu-Se se arată minţii. Luarea-aminte este
neturburare a minţii, sau mai vârtos stare a ei, care prin mila lui Dumnezeu
s-a dăruit sufletului. Luarea-aminte este adecă surparea gândurilor şi
înălţare a pomenirii de Dumnezeu şi vistierie de răbdare a celor ce vin
asupra. Luarea-aminte este pricinuitoare a credinţei, a nădejdii şi a
dragostei. Pentru că dacă cineva nu va crede, nu poate suferi scârbele cele
ce îi vin asupra de afară; şi de nu ar primi scârbele cu bucurie, nu va putea
zice Domnului: „Sprijinitorul meu eşti Tu şi scăparea mea” (Ps. 90, 2). Şi
dacă nu va pune nădejdea sa spre Cel Preaînalt, nu se va putea face
1541
primitor dragostei Lui. Deci această prea mare, din cele prea mari
îndreptări, din învăţătură mai vârtos celor mulţi sau tuturor se face, pentru
că rari sunt cei ce au luat aceasta de la Dumnezeu fără învăţătură, prin sila
lucrării şi prin fierbinţeala credinţei; şi ceea ce rar se întâmplă nu este lege.
Pentru aceasta se cade a căuta povăţuitor neînşelat, ca prin chipul aceluia
cele ce din luarea-aminte cad asupra noastră, drepte şi stângi, lipsiri zic şi
covârşiri, cele ce se aduc de la vicleanul, de la dânsul să ne învăţăm şi să
luăm chip, dintru cele ce a pătimit el ispitindu-se, arătate nouă făcându-le,
şi fără de îndoială această cale de gând să o săvârşim. De aici zice Sfântul
Paisie: iar dacă povăţuitor nu este, se cade a căuta cu durere; iar dacă nu se
află, pe Dumnezeu chemându-L întru înfrângerea duhului şi cu lacrimi,
dimpreună cu agoniseala, rugând pe Dânsul, fă ceea ce îţi zic ţie: Ştii că
suflarea care o răsuflăm văzduhul acesta este, şi îl răsuflăm pe el nu pentru
altceva, ci numai pentru inimă, că aceasta este pricinuitoare vieţii şi a
fierbinţelii trupului. Deci trage inima pe duh, ca adecă fierbinţeala ei afară
prin suflare să o împingă, iar eişi bun văzduh să-şi dea. Şi pricinuitor al
acestei rânduieli, sau mai vârtos slujitor, plămânul este, care, fiindcă s-a
zidit rar de Făcătorul, ca un suflător fără de necaz, bagă şi scoate văzduhul.
Aşa şi inima, răceala adecă trăgându-o prin duh, iar fierbinţeala
împingându-o, rânduiala cu adevărat pentru care s-a rânduit, către
statornicia dobitocului neclătită o păzeşte. Deci tu, şezând şi adunându-ţi
mintea, bag-o pe dânsa, adecă pe minte, în calea nasului pe unde duhul
intră în inimă, şi împingând-o pe dânsa sileşte-o ca să se pogoare
dimpreună cu duhul cel ce se suflă înlăuntru în inimă. Şi dacă va intra
acolo, nu se va mai face încă neveselitoare, nici fără bucurie cele de după
aceasta. Ci precum un bărbat oarecare, dus departe de la casa sa, dacă se va
întoarce nu are ce să facă de bucurie, căci s-a învrednicit a vorbi cu fiii şi
cu femeia sa, aşa şi mintea, dacă se va împreuna cu sufletul, de nepovestită
dulceaţă şi veselie se va umple. Deci, frate, obişnuieşte mintea ta ca să nu
iasă de acolo degrab, că foarte întru început se supără din încuirea celor
dinlăuntru şi strâmtorimea; iar dacă obişnuită se va face, nu are dragoste
întru rătăcirile cele din afară. Pentru că Împărăţia Cerurilor înlăuntrul
nostru este, care acolo socotindu-o şi prin curată rugăciune aceasta
1542
căutând-o, toate cele de afară urâte i se par. Deci dacă întru întâi, precum s-
a zis, prin minte vei intra înlăuntru în locul inimii, care ţi l-am arătat ţie,
această lucrare de-a pururea, şi aceasta te va învăţa pe tine cele ce n-ai
ştiut. Şi se cade a te învăţa tu şi aceasta: că acolo aflându-se mintea, nu
tăcând şi fără de lucru se cade de atunci a sta, ci aceasta: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, a avea lucru şi cugetare
neîncetat şi să nu înceteze vreodată dintru aceasta. Că aceasta neînălţată
ţinând mintea, o arată pe ea nerobită şi neatinsă de asupririle vrăjmaşilor şi
întru dragoste şi dorire dumnezeiască în toate zilele o suie. Iar dacă mult
ostenindu-te, o, frate, nu poţi a intra în locurile inimii după cum ţi-am
arătat ţie, fă ceea ce îţi zic şi vei afla cercarea, Dumnezeu dimpreună cu
tine lucrând. Ştii că partea cea cuvântătoare a tot omul în piept este. Pentru
că înlăuntrul pieptului, tăcând buzele noastre, acolo grăim şi ne sfătuim şi
rugăciuni aşezăm şi cântările Psalmilor şi altele oarecarele. Deci acestei
părţi cuvântătoare, tot gândul dintru dânsa ridicându-l, că poţi dacă vei voi,
dă-i ei pe: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, şi
sileşte-o aceasta a striga înlăuntru de-a pururea în loc de altă gândire. Şi
aceasta câtăva vreme ţinând-o, ţi se va deschide ţie printr-aceasta şi
intrarea inimii, precum am scris ţie, afară de toată îndoiala, precum şi noi
prin cercare am cunoscut. Şi îţi va veni ţie dimpreună cu mult dorita şi
veseliarea luare-aminte şi toată ceata faptelor bune: dragostea, bucuria,
pacea şi celelalte; prin care toate cererile tale vei lua, întru Hristos Iisus
Domnul nostru, împreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh se cuvine slava,
cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. AMIN.

Sfântul Grigorie Sinaitul

Cel dintru sfinţi Părintele nostru Grigorie tuns a fost călugăr în Muntele
Sinaiului, şi pentru aceasta şi Sinait s-a numit. A înflorit întru Împărăţia lui
Andronic Paleologul, pe la anii 1330, şi în Muntele Atonului venind şi
înconjurând locaşurile acelora şi liniştindu-se, a aflat pe mulţi, adecă cu

1543
socoteală şi cu curăţia năravurilor înfrumuseţaţi, sârguitori numai pentru
lucrare; iar despre păzirea minţii şi linişte şi privire atât de neînvăţaţi, cât
nici pe nume acelea precum se cuvine nu le înţelegeau. Numai unora trei s-
a întâmplat, în Schitul Magula ce stă în preajma Monastirei Filofteului
(Isaia, Cornilie şi Macarie), puţin şi pentru privire să se ostenească. Pentru
aceasta, cu râvna lui Dumnezeu învăpăindu-se, nu numai pe cei deosebiţi
liniştitori, ci şi pe toate chinoviile, trezvirea şi păzirea minţii şi rugăciunea
cea de gând i-a învăţat. Şi nu numai, ci şi pe la Machedonia trei Lavre mari
au făcut, şi multe locuri trecând, pe toţi de obşte pentru lucrarea rugăciunii
minţii celei neîncetate, cu dumnezeieştile sale învăţături i-au învăţat. Şi pe
mulţi din acei păcătoşi întorcând şi vrednici arătându-i, părţii celei
mântuitoare s-au învrednicit pricinuitor a fi. A căruia şi viaţa Calist, sfânt
Patriarh, şi cu ucenicul lui vestind-o, au scris-o pe larg. Şi precum în viaţa
sa slăvit de obşte învăţător al sfintei trezviri s-a arătat, aşa şi după moarte,
către aceia, cu aceste ale sale scrieri ne duce pe cale. Că meşteşugul cel
lucrător al rugăciunii minţii celei din inimă prea ales şi desăvârşit învaţă, şi
pentru năravnicele fapte bune şi pentru patimi lămureşte; şi pentru altele,
care sunt semnele înşelării, iar întru altele ale darului întru acestea arată. Şi
toată prea de folos este această facere (adecă carte), potrivit noilor
începători, celor de mijloc şi celor desăvârşiţi. Iar acea ascunsă întru
dânsele duhovnicească bogăţie, pe cât şi este, cel ce citeşte fără de lenevire
va afla, şi cu adevărat cu bucurie negrăită se va bucura de aflarea ei.
Aceluia întru Sfinți
Părintelui nostru Grigorie Sinaitul,
Capete foarte folositoare
1. Cuvântător, adecă a fi cineva, sau a se face după firea curăţiei şi
nestricăciunii, precum au fost mai întâi, cu neputinţă este. Căci că pe una,
adecă starea cea simţitoare a necuvântării, iar pe cealaltă, alcătuirea cea
stricăcioasă a trupului o au stăpânit.
2. Cei după fire cuvântători, singuri Sfinţii s-au arătat prin curăţie.
Pentru că cuvânt curat nimenea au avut dintru cei înţelepţi întru cuvânt,
1544
cuvântarea dintru început stricându-o prin gânduri. Căci materialnicul şi
mult-grăitorul duh al înţelepciunii lumii acesteia, cuvintele adecă peste cei
mai cunoscători, iar gândurile peste cei mai neînţelegători aducându-le, îi
face lipsiţi împreună şi de locuirea înţelepciunii celei ipostatnice, şi de
privire, şi de neîmpărţita şi singurateca cunoştinţă.
3. Cunoştinţă a adevărului pe simţirea Darului a fi cu adevărat se
socoteşte; iar pe celelalte, iviri ale înţelegerilor şi arătări ale lucrurilor, se
cuvine a le numi.
4. Câţi Darul nu-l nimeresc, aceasta o pătimesc pentru necredinţă şi
lenevire. Şi câţi iarăşi îl află, prin credinţă şi sârguinţă, că de-a pururea
pentru acestea înainte merg; iar pentru cele împotrivnice se întorc înapoi
desăvârşit.
5. Deopotrivă este: şi mort şi nesimţitor a fi, şi orb cu mintea şi trupeşte
a nu vedea. Pentru că unul s-a lipsit de cea vie şi lucrătoare putere; iar
celălalt, nevăzând pe dumnezeiasca lumină, ceea ce face a vedea şi a se
vedea.
6. Puterea şi înţelepciunea puţini amândouă de la Dumnezeu le primesc.
Pentru că una adecă este împărtăşitoare dumnezeieştilor bunătăţi; iar
cealaltă este arătătoare. Iar a se împărtăşi şi a împărtăşi, lucru dumnezeiesc
este întru adevăr şi mai presus de om.
7. Sfinţilor adevăraţi şi mai înainte de viaţa ceea ce va să fie, este inima
ceea ce fără de gânduri se lucrează cu Duhul. Că toate acolo se săvârşesc şi
se lucrează duhovniceşte. Şi cel ce pe aceasta nu a câştigat-o de aici, piatră
este pentru alte fapte spre zidire iscusită a dumnezeieştii Biserici, iar nu
Biserică şi de sfinţenie lucrător adevărat al Duhului.
8. Nestricăcios s-a zidit omul fără de umezeli, în ce fel va şi învia. Însă
nu neschimbat, nici iarăşi schimbat. Putere având a obiceiului celui din
voie a se schimba sau nu. Pentru că neschimbare desăvârşit nu face voirea
către fire; că aceasta dăruire este a îndumnezeirii celei neschimbate ce va
să fie.

1545
 9. Căci stricăciune este facerea trupului. Iar a mânca şi prisosinţa a
lepăda, şi a se sălbătici şi a dormi, osebiri fireşti sunt ale fiarelor şi ale
dobitoacelor; prin care, pentru neascultare, dobitoacelor asemănându-ne,
am căzut din cele ale noastre şi de la Dumnezeu date bunătăţi,
necuvântători din cuvântători şi din dumnezeieşti în chipul fiarelor
făcându-ne.
10. Raiul îndoit este, simţitor şi gânditor. Adecă: cel din Eden şi cel al
Darului. Deci este locul Edenului înalt foarte, întrucât este a treia parte
până la cer, precum grăiesc istornicii, cu feluri de pomi bine mirositori
fiind răsădit de la Dumnezeu. Dar nici desăvârşit nestricăcios, nici cu totul
stricăcios, în mijlocul stricăciunii şi al nestricăciunii făcut fiind. Întrucât a
fi de-a pururea încărcat cu roadele şi înflorind flori, şi necoapte şi coapte
având pururea. Pentru că putrezindu-se pomii şi roadele cele săvârşite şi pe
pământ aruncându-se, ţărână bine mirositoare se face; şi nu put a
putrejune, precum sadurile lumii. Şi aceasta se face din multa fiinţă cea
împrejur şi din sfinţirea Darului celui ce de-a pururea petrece acolo. Pentru
aceasta, trecând prin mijlocul Ocheanului râul carele din poruncă
întotdeauna îl adapă pe acesta, care este dintr-însul, şi în patru începături
se împarte, şi ţărâna şi acele frunze căzute indienilor şi arabilor curgând le
aduce şi le dă. Şi legat fiind pururea prin mijlocul holdelor acestora,
udând, Fisonul dimpreună şi Gheonul până iarăşi s-ar împărţi, unul latura
Libiei, iar altul pe cea egiptenească adăpând.
11. Curgătoare, adecă stricăcioasă, zidirea spus, cum că nu s-a făcut
dintru început; ci mai pe urmă stricându-se şi căzând sub stricăciune şi
supuindu-se deşertăciunii după Scriptură, adecă omului. Însă nu de bună
voie, ci nevrând, pentru cel ce o au supus, spre nădejdea înnoirii celei de
iznoavă a lui Adam. Iar de iznoavă înnoindu-l pe acesta şi sfinţindu-l,
măcar deşi poartă trup stricăcios pentru vremelnica viaţă, şi spre aceasta de
iznoavă o au înnoit, încă de stricăciune neschimbându-o. Iar mutare a
zidirii din stricăciune, unii adecă pe schimbarea cea spre mai bine grăiesc a
fi, iar alţii pe cea desăvârşit schimbare a acestor simţitoare. Că obicei este

1546
Scripturii, prost şi fără iscodire, pentru cele ce sunt încă nedomerite a face
hotărâre.
12. Cei ce primesc Darul, ori prin căderi pierd dumnezeiasca sămânţă,
sau văduvind de Dumnezeu, prin împărtăşirea vrăjmaşului, ce se tăinuieşte
înlăuntru într-înşii. Şi pierderea adecă a Darului prin lucrarea patimilor; iar
lipsirea cea cu totul desăvârşit se face prin lucrarea păcătuirilor. Căci
sufletul cel iubitor de patimi şi iubitor de păcate, lipsindu-se şi pierzând
Darul şi văduvind, al patimilor, pentru ca să nu zic al dracilor, va fi lăcaş,
acum şi în veacul cel viitor.
13. Lină şi blândă a o face pe mânie nimica alta nu este precum bărbăţia
şi mila. Una adecă prin cei din afară, iar alta pe cei dinlăuntru sfărâmându-
i ca pe nişte luători de cetăţi.
14. Multora li se pare că lucrează poruncile şi călătoresc, iar neajungând
încă cetatea rămân afară. Căci ieşirile dintru împărăteştile şi dreptele
cărări, adecă răutăţile cele ce sunt aproape de uşile faptelor celor bune,
prin neştiinţă ridicându-le, fără de folos vor călători. Pentru că nu numai de
lipsire, nici de prea-întrecere, ci şi de scopos plăcut lui Dumnezeu şi de
singura dumnezeiasca voie au trebuinţă cei ce caută poruncile. Iar dacă nu,
în deşert este osteneala a nu face drepte cărările lui Dumnezeu, după
Scriptură. Pentru că la tot lucrul scoposul lucrului se caută.
15. În cale, adecă prin porunci, caută pe Domnul în inimă. Căci când
auzi pe Ioan strigând şi poruncind tuturor: „Gătiţi calea Domnului, drepte
faceţi cărările Lui” (Marcu 1, 3), poruncile şi inimile şi faptele socoteşte-le
a fi. Pentru că este cu neputinţă calea dreaptă a poruncilor a se face şi faptă
nevinovată, dacă nu va fi îndreptarea inimii.
16. „Toiag şi vargă”, când vei auzi Scriptura grăind după prorocescul
cuvânt: „Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat” (Psalmul 22, 4),
judecata şi pronia să o socoteşti a fi; iar după năravnicul cuvânt, cântarea
Psalmilor şi rugăciunea. Pentru că judecându-ne de la Domnul cu toiagul
pedepsirii, spre întoarcere ne pedepsim; iar pedepsind pe cei ce se scoală
asupra noastră cu toiagul bărbăţiei cântării Psalmilor, rugăciunea ne
1547
întărim. Deci având toiagul şi varga în mâna lucrării minţii, să nu încetăm
pedepsind şi a ne pedepsi, până ce dedesubtul proniei cu totul făcându-ne,
vom scăpa de judecata cea de acum şi de cea viitoare.
17. Osebit este al poruncilor, a cinsti înainte de-a pururea pe porunca cea
cuprinzătoare, adecă pe cea a lui Dumnezeu pomenire; prin ceea ce
grăeşte: „Adu-ţi aminte de Domnul Dumnezeul tău, că El îţi dă putere să
dobândeşti avuţie” (Deuteronom 8, 18). Pentru că prin care au pierit, prin
aceasta şi pot a se păzi. Căci că uitarea din început au pierdut
dumnezeiasca pomenire, înnegrind poruncile, şi aşa gol de tot binele au
arătat pe om.
18. Prin două porunci nevoitorii iarăşi vin spre vrednicia cea dintâi: prin
ascultare şi postire. Fiindcă din nepăzirea acestora toată răutatea a intrat în
neamul omenesc. Şi cei ce prin ascultare păzesc poruncile se întorc către
Dumnezeu mai cu vrednicie; iar care prin postire şi prin rugăciune, mai cu
zăbavă. Şi ascultarea adecă noilor începători este cuviincioasă; iar postirea,
celor de mijloc şi cunoscătorilor şi bărbaţilor. Pentru că a păzi pe cea prin
porunci ascultare lui Dumnezeu nemincinoasă foarte a puţini este; şi însuşi
celor cu bărbăţie este lucru cu osteneală.
19. „Legea Duhului vieţii”, după Apostolul (Romani 8, 2), ceea ce
lucrează şi grăeşte în inimă, precum şi Scriptura, ceea ce în trup se
lucrează. Pentru că aceea adecă o slobozeşte pe minte din legea păcatului
şi a morţii; iar aceasta pe ascuns fariseu o lucrează, trupeşte legea făcând-o
şi înţelegând-o, şi pentru ca să se vază poruncile lucrându-le.
20. Pe cea împreună-punere a tuturor poruncilor, celor ce împreună se
alcătuiesc şi se unesc cu legătura întru Duhul, om a fi o grăesc desăvârşit
sau nesăvârşit după sporirea înainte făcându-se. Şi poruncile adecă ca un
trup; iar faptele cele bune ca pe nişte oase, deprinderi ale bunătăţii; iar
Darul ca pe un suflet viu, care se mişcă şi lucrează ca un trup lucrările
tuturor poruncilor. Pentru că lenevirea şi sârguinţa spre vârstele lui Hristos
prunc sau desăvârşit arată pe om, şi acum şi în veacul cel viitor.

1548
 21. Cel ce voieşte a creşte trupul poruncilor, laptele cel cuvântător şi fără
de vicleşug al Darului celui ca o maică să se sârguiască a-l pofti. Pentru că
de acolo se hrăneşte cu lapte tot cel ce caută şi voieşte a se creşte creşterea
cea întru Hristos. Lapte adecă spre creştere: înţelepciunea din ţâţele sale
fierbinte dându-l pruncilor celor întru Hristos; iar mierea hrană celor
desăvârşiţi, spre a sa veselie, spre curăţie. „Miere şi lapte sunt sub limba
ta” (Cântarea Cântărilor 4, 11). Lapte adecă pe cea hrănitoare şi
crescătoare; iar mierea pe puterea cea curăţitoare a Duhului Solomon o au
zis. Iar Marele Apostol, osebirea lucrărilor arătând, grăia: „Cu lapte v-am
hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi” (I Corinteni 3, 2).
22. Cel ce caută fără de porunci cuvintele poruncilor şi prin deprindere
sau citire pofteşte a le afla, de asemenea este celui ce umbra în locul
adevărului năluceşte. Pentru că cuvintele adevărului întru părtaşii
adevărului se împărtăşesc. Iar neîmpărtăşiţii şi nedeprinşii adevărului,
cuvintele căutându-le, pe cele dintru înţelepciunea cea înnebunită le află,
pe care şi „sufleteşti” i-au numit dumnezeiescul Apostol (I Corinteni 2,
14), Duh neavând, măcar deşi întru adevăr se laudă.
23. Precum ochiul cel simţitor în carte priveşte şi din carte se iau
înţelegerile cele simţitoare, aşa şi mintea, când s-ar curăţi şi la cea dintru
început vrednicie s-ar întoarce, spre Dumnezeu priveşte şi dintr-Însul
primeşte dumnezeieştile înţelegeri; şi în loc de carte adecă are pe Duhul,
iar în loc de condei cugetul şi limba. „Limba mea este trestie de scriitor
iscusit” (Psalmul 44, 1). Iar lumina în loc de cerneală. Deci, întingând
cugetul în lumină şi lumină săvârşindu-se, scrie cuvintele tainelor întru
Duhul întru inimile cele curate ale celor ce ascultă. Atunci cunoaşte cea
grăită: „Şi vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu” (Ioan 6, 45) şi cum învaţă
Dumnezeu pe om cunoştinţă, după prorocie, întru Duhul (Psalmul 93, 10).
24. Lege a poruncilor, pe credinţa cea fără de mijlocire să o socoteşti a
fi, care se lucrează în inimă. Pentru că prin aceasta toată porunca izvorăşte
şi lucrează spre a sufletelor luminare. Ale căror roade ale credinţei celei
adevărate şi ale celei ce se lucrează sunt: înfrânarea şi dragostea, şi sfârşit,
cea de Dumnezeu dăruită smerenie, începătura dragostei şi întărirea.
1549
 25. Slavă nemincinoasă a celor ce sunt este cunoştinţa cea adevărată a
celor văzute şi a celor nevăzute: a celor văzute adecă, a celor simţitoare;
iar a celor nevăzute, a celor gânditoare şi cuvântătoare şi înţelegătoare şi
dumnezeieşti.
26. Hotar al dreptei-credinţe este pe cele două dogme ale credinţei din
curăţie a le vedea şi a le cunoaşte din sineşi: Treimea grăesc şi doimea.
Treimea întru unime şi unimea întru Treime, fără de amestecare şi fără de
tăiere a o vedea şi a o cunoaşte; iar doimea firilor lui Hristos întru un
Ipostas, pe un Fiu şi mai înainte de întrupare şi după întrupare a-L
mărturisi, fără amestecare slăvindu-Se.
27. Ne-naştere, naştere şi purcedere, pe cele trei osebiri nemişcate şi
neschimbate ale Preasfintei Treimi se cuvine cu blagocestie a le mărturisi:
a Tatălui celui nenăscut şi fără de început; a Fiului celui născut şi împreună
fără de început; a Duhului celui Sfânt, a celui purcegător de la Tatăl şi prin
Fiul, precum zice Damaschin, şi împreună pururea fiitor dându-Se.
28. Singură credinţa ajunge întru Dar spre mântuire, prin porunci
lucrându-se întru Duhul, de o am fi păzit şi nu pe cea moartă şi
nelucrătoare mai înainte cinstindu-o decât pe cea vie şi care se lucrează
întru Hristos. Pentru că ajunge credinciosului închipuirea şi viaţa credinţei
celei ce se lucrează întru Hristos. Căci necunoştinţa pe credinţa cea întru
cuvânt, pe cea moartă şi nesimţitoare, şi nu pe credinţa cea întru Dar, o au
învăţat acum cei binecredincioşi.
29. Proastă unime este Treimea, adecă simplă, de vreme ce este fără de
felurime şi neîmpreună alcătuită; Treime este întru unime. Pentru că
Dumnezeu este în trei Ipostasuri, având încăpere unul întru altul cu totul
neamestecat.
30. Treimiceşte întru tot Dumnezeu se cunoaşte şi se grăieşte, pentru că
este nescris împrejur. Că împreună-cuprinzător şi înainte-purtător de grijă a
toate este, prin Fiul întru Duhul Sfânt. Şi nu este nimenea afară de El sau
fără de celelalte grăindu-Se şi înţelegându-Se oriunde se numeşte.

1550
 31. Precum întru om este mintea, cuvântul şi duhul, şi nici mintea nu
este fără de cuvânt, nici cuvântul fără de duh, şi una întru alta fiind şi după
sineşi, că mintea prin cuvânt vorbeşte şi cuvântul prin duh se arată, după
pilda aceasta întunecoasă închipuire poartă omul a nenumitei şi întâi-
închipuitoarei Treimi, pe cea după chip încă şi pentru aceasta arătând-o.
32. Pentru că mintea este Părintele, iar cuvântul este Fiul, iar duhul cu
adevărat este Duhul Sfânt, de Dumnezeu purtătorii Părinţi prin pildă ne
învaţă pe cea mai presus de fiinţă Sfântă Treime şi mai presus de fire
dogmatisindu-o, pe un Dumnezeu în trei Ipostasuri, credinţă adevărată şi
temei al nădejdii lăsându-ne nouă. Pentru că a cunoaşte pe un Dumnezeu,
după Scriptură, rădăcină este a nemuririi; şi a şti ţinerea unimei celei în trei
Ipostasuri este dreptate întreagă. Sau iară cu cuviinţă e pe cea
evangheliceşte grăită a o înţelege: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care
L-ai trimis” (Ioan17,3).
33. Muncile de multe feluri sunt, precum şi răsplătirile bunătăţilor. Însă
sunt sub iad, după Scriptura ceea ce zice: „în pământ întunecos şi de
negură” (Iov 10, 22), în pământul veşnicului întuneric, unde păcătoşii
locuiesc mai înainte de judecată şi prin hotărâre la acesta se întorc. Pentru
că „întoarce-se-vor păcătoşii în iad” (Psalmul 9, 17) şi moartea îi va paşte
de pe urmă, hotărâre şi osândă veşnică.
34. Foc şi întuneric şi vierme şi tartar este cea cuprinzătoare dulce
pătimire şi cea sobornicească necunoştinţă a întunericului, şi gâdilirea
aprinderii cea întru toţi, şi cutremurul, şi putoarea cea rea mirositoare a
păcatului, care ca nişte arvune şi începuturi ale muncilor acum de aici se
arată în sufletele păcătoşilor, lucrându-se prin deprindere.
35. Deprinderile patimilor arvune sunt ale muncilor, precum şi ale
Împărăţiei sunt lucrările faptelor bune. Însă se cuvine a înţelege şi a chema
porunci lucrări, iar faptele cele bune deprinderi, precum şi răutăţile, după
desime, deprinderi le grăesc.

1551
 36. Deopotrivă sunt dările răsplătirilor, măcar deşi la mulţi se văd
netocmai. Că unora adecă pe cea veşnică viaţă, iar altora pe cea veşnică
muncă le dăruieşte dumnezeiasca dreptate. Pentru că amândoi veacul de
acum, bine sau rău trecându-l, după lucruri au răsplătirile; iar suma sau
felurimea împărtăşirii, după a patimilor sau a faptelor bune deprindere şi
lucrare, vor lua-o.
37. Iazuri ale focului sunt sufletele cele dulci pătimitoare, întru care ca
nişte noroi putând mirosul patimilor. Pentru că hrăneşte viermele
neadormit al curviei pe cea poftitoare de neînfrânare a trupului, şi şerpi şi
broaşte şi lipitori ale poftelor celor viclene, pe pângăritele şi lovitoarele cu
veninul gânduri şi pe draci. Una ca această stare, de aici şi-au luat arvuna
muncii celei de acolo.
38. Precum începuturile muncilor sunt ascunse în sufletele păcătoşilor,
aşa şi arvunele bunătăţilor întru inimile drepţilor, şi lucrează prin Duhul şi
se împărtăşesc. Pentru că Împărăţia Cerurilor este cea îmbunătăţită
vieţuire, precum şi munca este deprindere a patimilor.
39. „Vine noaptea” (Ioan 9, 4), este, după cuvântul Domnului, cea
desăvârşită nelucrare a întunericului celui viitor. Sau după alt chip,
Antihrist, noapte şi întuneric fiind şi înţelegându-se. Sau iarăşi, după
obicinuitul cuvânt, este cea a fiecăruia lenevire, care ca o întunecare
omoară sufletul întru somnul nesimţirii. Că precum noaptea a dormi face
pe toţi şi închipuire este a morţii după omorâre, aşa noaptea întunericului
celui viitor morţi şi nesimţitori îi lucrează pe păcătoşi, cu beţia durerilor.
40. „Judecata acestei lumi” (Ioan 3, 18), după cuvântul Evangheliei, este
necredinţa necredincioşilor, după cea zisă: cel ce nu crede s-a şi judecat; şi
aducerile spre sfială sau spre întoarcere, cele judecătoare ale proniei; şi cea
a înainte-punerilor noastre, întru cele bune sau rele plecări (cumpănire)
după lucrare, după cea zisă: „Înstrăinatu-s-au păcătoşii din pântece”
(Psalmul 57, 3). Pentru că spre necredinţă şi pedepsire şi faptă se arată
atunci judecata lui Dumnezeu cea dreaptă, pe unii muncindu-i, iar pe alţii
miluindu-i, iar altora cununi sau munci le dă.

1552
 41. Nespurcată de nu se va păzi firea sau de nu se va curăţi prin Duhul
precum este, întru un trup şi Duh întru Hristos şi acum şi întru alcătuirea
cea ce va să fie, este cu neputinţă a se face. Pentru că petec al vechimii
patimilor a se coase la haina nouă a Darului (Matei 9, 16), spre împlinire,
puterea Duhului cea cuprinzătoare şi unitoare nu o are firea.
42. Deopotrivă cinste va avea spre cea întru Hristos închipuire cel ce pe
înnoirea Duhului în Dar o a luat şi o a păzit, pe cea mai presus de fire
îndumnezeire atunci cu negrăire pătimind-o. Pentru că unul în Hristos sau
mădular al lui Hristos nu va fi, nefăcându-se de aici părtaş al Darului, pe
închipuirea adevărului şi a cunoştinţei neavând-o întru sineşi, după
Apostolul Pavel (Romani 2, 20).
43. Asemenea este Împărăţia Cerurilor cortului celui de Dumnezeu făcut,
după cel mozaicesc (Evrei 9, 6–7), în două catapetesme aşezământul
veacului celui viitor avându-l. Şi în cortul cel dintâi toţi câţi sunt preoţi ai
Darului vor intra, iar întru cel de al doilea, ca întru un gânditor, numai
aceia câţi de aici întru ceaţa Cuvântării de Dumnezeu ierarhiceşte întru
săvârşire treimiceşte au slujit, pe Iisus începător şi săvârşitor al tainelor
avându-L mijlocitor către Treime.
44. „Multe lăcaşuri sunt” (Ioan 14, 2), a zis Domnul, pe osebitele suiri şi
sporiri înainte ale stării celei de acolo. Una adecă fiind Împărăţia, iar multe
osebiri având înlăuntru, întrucât a fi şi cereşti şi pământeşti, şi după fapta
cea bună şi după cunoştinţă, având cătăţimea Dumnezeirii. Pentru că „alta
este slava soarelui şi alta slava lunii şi alta slava stelelor; că stea de stea se
deosebeşte în slavă” (I Corinteni 15, 41), măcar deşi toţi întru o
dumnezeiască tărie strălucesc.
45. Împreună-petrecători se fac cu îngerii, puţin ceva şi fără de trup ca
un nestricăcios, cei ce mintea o au curăţit prin lacrimi şi sufletul l-au înviat
de aceea prin Duhul, cu vederea, şi icoană înfocată a dumnezeieştii
frumuseţi au făcut chipul lor cel cu firea de tină.

1553
 46. Pământesc va fi trupul nestricăciunii, fără umezeli şi fără grăsime,
negrăit prefăcându-se dintru cel sufletesc în trup duhovnicesc, întrucât a fi
şi trup pământesc şi ceresc, prin subţirimea vederii celei îndumnezeite.
47. Pământ al blânzilor este Împărăţia Cerurilor, sau vieţuirea cea cu
dumnezeiască bărbăţie a lui Iisus Fiul lui Dumnezeu, întru care ne-am suit
sau ne suim, dintru care a doua oară ne-am zidit, luând pe cea întru Dar
naştere a punerii de fii şi pe cea prin înviere înnoire.
48. Pământ al făgăduinţei este nepătimirea, dintru care izvorăşte ca
mierea şi ca laptele veselia Duhului.
49. Cuvânt sfinţii vor găsi întru sineşi în taină, în veacul cel viitor, pe cel
înlăuntru pus prin Sfântul Duh, afară glăsuindu-se.
50. Dacă nu vom cunoaşte în ce fel ne-a făcut pe noi Dumnezeu, nu vom
cunoaşte în ce fel ne-a lucrat pe noi păcatul.
51. Întocmai după vârstă sunt întru Duhul câţi plinirea săvârşirii lui
Hristos de aici o au luat (Efeseni 4, 13).
52. Ale cărora sunt ostenelile, ale acelora sunt şi plăţile. Iar cătăţimea
sau felurimea, adecă măsura în ce fel este, rânduiala şi starea o arată acolo
prin împărtăşire.
53. Minţi „întocmai cu îngerii, zice, vor fi” (Matei 22, 30), fii ai învierii
lui Hristos, cu nestricăciunea şi cu îndumnezeirea, sfinţii.
54. Întru veacul cel viitor, îngerii şi sfinţii, zic, sporind înainte întru
adăogirea darurilor, niciodată nu vor înceta sau vor slăbi, bunătăţile cu
dorire căutându-le. Pentru că slăbire sau împuţinare sau schimbare din
bunătate spre răutate veacul acela nu are.
55. Bărbat desăvârşit socoteşte a fi acum pe cel ce, ca cum întru o
arvună, a luat întru sine asemănarea vârstelor lui Hristos (Efeseni 4, 13);
iar pe cel desăvârşit întru cel viitor îl arată puterea îndumnezeirii.

1554
 56. Întocmai are cei împreună de un chip şi vrednicia şi Dumnezeirea în
veacul cel viitor cel ce întru bunătate de aici este desăvârşit către vârstele
Duhului.
57. Slavă adevărată pe cunoştinţă sau pe vederea Duhului o grăesc a fi;
sau şi pe cea a dogmelor adevărată cunoştinţă a credinţei celei adevărate
pricepere.
58. Înspăimântare este ridicarea cea de tot a puterilor sufletului spre cele
împreunate şi cunoscute slavei celei cu mare cuviinţă. Sau iarăşi,
înspăimântare este întinderea cea curată şi cu totul întreagă spre puterea
cea nemărginită întru lumină. Iar unire este nu numai răpirea puterilor
sufletului către cer, ci şi uimirea cea cu totul dintru singura simţire. Iar cea
îndoită dragoste înfocată este beţia cea mişcătoare a doririi duhului.
59. Cu adevărat două sunt dragostele cele umilicioase întru Duhul: cea
înlăuntru în inimă şi cea înspăimântătoare. Pentru că una este a celor ce
încă se luminează, iar cealaltă a celor ce întru dragoste s-au săvârşit. Iar
amândouă prin mintea care se lucrează o scot afară din simţire, de vreme
ce dar dumnezeiesc este beţia către cel mai bun a celor după fire cugete ale
Duhului, prin care şi simţirea din ţinere se lipseşte.
60. Începutură şi pricină a gândurilor este pomenirea cea proastă, care s-
a despărţit dintru un chip prin călcarea poruncii omului, prin care şi pe cea
dumnezeiască o a pierdut, împreună alcătuită din prost. Şi în multe chipuri
dintru un chip cu puterile sale făcându-se, au pierit.
61. Vindecare a pomenirii celei întâi născute dintru cea vicleană
pomenire a gândurilor celor născătoare de pierzare este întoarcerea ei spre
prostimea cea dintâi. Pentru că unealtă a răutăţii este neascultarea, care nu
numai pe pomenirea cea proastă a sufletului, care este către cel bun, o a
pierdut, ci şi pe toate puterile şi le-a stricat, pe cele după fire dorinţi, care
sunt spre facerea bunătăţilor, înnegrindu-le. Însă vindecă această pomenire
cu adevărat, întărită fiind dumnezeiasca pomenire cea petrecătoare prin
rugăciune, dintru cea după fire spre cea mai presus de fire, amestecată
fiind cu Duhul.
1555
 62. Princinele patimilor adecă sunt faptele cele după păcat; iar ale
gândurilor sunt patimile; iar ale nălucirilor sunt gândurile; iar ale cugetelor
este pomenirea; iar a pomenirii este uitarea; iar a uitării este născătoare
neştiinţa; iar a neştiinţei este trândăvia; iar pe trândăvie o naşte dorinţa
poftelor; iar a poftelor maică este mişcarea schimbării; iar a mişcării este
lucrarea faptei; iar faptă este poftire nesocotită a răului şi dragoste a
simţitoarelor şi a simţirilor.
63. În partea cea cuvântătoare sunt gândurile; iar întru cea mânioasă sunt
patimile cele în chipul fiarelor; iar întru cea poftitoare sunt pomenirile
poftei celei dobitoceşti; iar întru cea socotitoare cugetele răsar şi lucrează.
64. Curgere de râu este năpădirea gândurilor celor viclene, întru care
este asupreala, cu care şi împreună alcătuirea păcatului ca o undire de apă
ce se învăluieşte se face, inima acoperindu-o cu totul.
65. Noroi al adâncului să socoteşti dulceaţa cea umezicioasă sau tina
curviei, sau şi însărcinarea lucrurilor celor materialnice. Dintru care,
îngreuindu-se mintea cea pătimaşă, întru adâncul deznădăjduirii se afundă
pe sineşi cu gânduri.
66. Gânduri de multe ori şi pe cuvintele lucrurilor Scriptura le grăieşte,
precum şi pe cuvinte, înţelegeri; şi dimpotrivă pe înţelegeri, cuvinte. Iar
aceasta se face de vreme ce mişcarea unora ca acestora după sineşi este
nematerialnică; însă închipuie prin lucruri întru chip şi se preface, şi aşa
ceea ce au asuprit, prin arătarea cea de faţă se cunoaşte şi se grăieşte.
67. Gândurile cuvinte sunt ale dracilor şi înainte-mergători ai patimilor,
precum şi cuvintele şi înţelegerile sunt ale lucrurilor. Pentru că este cu
neputinţă bine sau rău a lucra, ne năvălind mai întâi gândul, de vreme ce
gândul este pornire nearătată a asupririi a orice fel de lucruri.
68. Materia lucrurilor naşte gândurile cele goale, iar asupreala cea
drăcească pe cele viclene le ciopleşte. Deci osebire au cele fireşti din cele
afară de fire şi mai presus de fire cuvinte şi gânduri, după asemănare.

1556
 69. Întocmai lucrează spre cea întru netăiere schimbare cele fireşti spre
cele afară de fire; iar cele după fire spre cele mai presus de fire drept
abătându-se. Şi pricini sunt spre schimbarea şi naşterea cea întru dânsele:
ale celor drăceşti adecă cele din materie, iar ale celor materialnice cele din
asupreală. Asemenea şi ale celor dumnezeieşti sunt cele fireşti, şi cele
fireşti ale celor mai presus de fire sunt născătoare. Pentru că fiecare spre
neamul cel dimpreună pe a sa schimbare o are pornitoare, împătrit fiind
împărţită pricina şi naşterea.
70. Se însemnează cum că mai înainte de gânduri sunt puse pricinele; iar
mai întâi de năluciri sunt gândurile; şi mai întâi de patimi sunt nălucirile;
iar mai înainte de draci sunt patimile, ca un lanţ oarecare şi rânduială întru
duhurile cele fără de rânduială ale vicleşugurilor, una de alta fiind ţinute s-
au atârnat. Însă nici lucrează de sineşi, ci de la draci se lucrează. Pentru că
nici gândul se pune înainte vreodată, nici nălucirea se face idol, nici
patimile lucrează fără de cea prin taină ascunsă drăcească putere. Pentru că
deşi a căzut Satana sfărâmându-se, ci mai mult se întăreşte prin trândăvie
asupra noastră, lăudându-se pentru noi.
71. Închipuiesc pe mintea noastră, iar mai vârtos se închipuiesc de sineşi
şi nouă, şi pun înainte după deprinderea patimii celei ce stăpâneşte şi
lucrează în suflet. Pentru că pricină spre facerea idolului pe deprinderea
patimii dracii o au câştigat. Deci în multe feluri şi în multe chipuri năluciri,
întru trezvire şi în somn, ne arată nouă, pentru că se închipuiesc prin
închipuire dracii poftei: uneori în cai turbaţi spre partea femeiască şi
înfocaţi cu chipurile, iar alteori în iudei ai necurăţiei mai ales; iar ai mâniei
uneori în păgâni, alteori în lei; iar ai fricii în ismailiteni; iar ai curviei în
idumei; iar ai beţiei celei multe şi ai neînfrânării în agareni; iar ai lăcomiei
uneori în lupi, alteori în pardali; iar ai vicleşugului în şerpi, în năpârci şi în
vulpi; iar ai neruşinării în câini; ai trândăviei în mâţe; iar este când şi ai
curviei uneori în şerpi, alteori în corbi şi în croncani; iar ca nişte păsări
dracii celor sufleteşti, şi mai vârtos cei din văzduh, prefăcându-se. Şi are
pricina nălucirea în trei feluri, chipurile duhurilor schimbându-le: după
cele cinci puteri ale sufletului, întreită şi nălucirea a fi, adecă în păsări, în
1557
fiare şi în dobitoace, punându-se lângă partea cea poftitoare, cea mânioasă
şi cea cuvântătoare, puteri ale sufletului fiind. Pentru că cei trei boieri ai
patimilor de-a pururea se înarmează asupra celor trei; şi spre care patimă s-
a prefăcut sufletul, către aceasta după cea dimpreună rudenie se
închipuiesc nouă şi se apropie.
72. Ca focul, de multe ori ca cărbunii, dracii dulceaţei se apropie. Pentru
că duhurile cele iubitoare de dulceţuri pe partea cea poftitoare o aprind, iar
pe cea iuţoasă o tulbură, şi pe cea socotitoare tulburând-o întunecă sufletul.
Pentru că a aprinderii şi a tulburării şi a întunericului pricină este dulceaţa,
doamna patimilor.
73. Noapte a patimilor este întunericul necunoştinţei. Sau iarăşi noapte
este a patimilor celor născătoare stăpânirea, întru care împărăţeşte
începătorul întunericului, şi întru care fiarele tărinii, păsările cerului şi cele
ce se târăsc ale pământului, închipuit grăindu-se, duhuri răcnind caută a ne
răpi pe noi spre mâncarea lor (Psalmul 103, 18–22).
74. În vremea lucrării patimilor gândurile adecă unele merg înainte, iar
altele pe urmă. Şi gândurile merg înaintea nălucirilor, iar patimile urmează
nălucirilor; şi patimile merg înaintea dracilor, iar dracii urmează patimilor.
75. Începutură şi pricină a patimilor este cea afară de trebuinţă; iar a
celei afară de trebuinţă este abaterea; iar a abaterii este plecarea deprinderii
celei de voie; iar a voii este cercare sau ispitire, asupreala; iar a asuprelii
sunt dracii, sloboziţi fiind prin Pronie a arăta pe însuşi stăpânirea de sine a
noastră în ce fel este.
76. Otravă a boldului păcatului spre moarte este deprinderea cea
pătimaşă a sufletului. Pentru că cel ce s-a unit cu patimile de bună voie,
nemişcat şi neschimbat are năravul.
77. Patimi se grăesc prin multe chipuri. Ele se despart în trupeşti şi
sufleteşti. Cele trupeşti se despart în dureroase şi păcătoare; cele dureroase
se despart în bolnăvicioase şi în pedepsitoare. Iar cele sufleteşti: în
mânioase, în poftitoare şi în cuvântătoare (sau gânditoare); cele

1558
cuvântătoare se despart în nălucitoare şi în socotitoare. Dintru acestea
adecă unele sunt după cea afară de trebuinţă voie; iar altele după nevoie
fără de voie, ca nişte patimi ce se grăesc neprihănitoare, care şi urmări şi
osebiri fireşti ale deprinderii le-au numit Părinţii.
78. Altele sunt patimile cele trupeşti şi altele cele sufleteşti; altele sunt
cele ale mâniei şi altele ale poftirii; altele ale celei cuvântătoare şi altele ale
minţii şi ale cugetului. Însă se împărtăşesc unele cu altele şi împreună
lucrează unele cu altele. Adecă cele trupeşti spre cele ale poftirii, iar cele
sufleteşti spre cele ale părţii celei mânioase. Şi iarăşi cele cuvântătoare
(sau gânditoare) spre cele înţelegătoare, şi cele înţelegătoare spre cele ale
cugetului şi ale pomenirii patimi.
79. Ale mâniei adecă patimi sunt: iuţimea, amărăciunea, strigarea,
iuţimea fierei, îndrăzneala, îngâmfarea, trufia şi orice alta. Iar ale poftirii:
lăcomia, neînfrânarea, neţinerea, nesătulul, iubirea de dulceţi, iubirea de
argint şi iubirea de sine cea mai cumplită decât toate. Iar cele trupeşti:
curvia, preacurvia, necurăţia, nestăpânirea de ruşine, nedreptatea,
îndrăcirea pântecelui, trândăvirea, înălţarea, iubirea lumii, iubirea de viaţă
şi orice alt ar fi. Iar cele ale părţii celei cuvântătoare sunt: necredinţa,
hulirea, răutatea, osândirea, defăimarea, facerea râsului, făţărnicia,
minciuna, cuvântarea de ruşine, cuvântarea de nebunie, batjocorirea,
arătarea, plăcerea oamenilor, înălţările, jurământul mincinos, cuvântarea în
deşert şi celelalte. Iar cele ale minţii: părerea, înălţarea, marea laudă,
pricirea, pizma, plăcerea de sineşi, cuvântarea împotrivă, neascultarea,
nălucirile, închipuirile, iubirile de arătări, iubirea de slavă, mândria ca
început şi pe urmă a tuturor răutăţilor. Iar cele ale cugetului sunt acestea:
răspândirile împrejur, înălţările în sus, robirile, întunecarea, osebirea,
aducerile, asupririle, împreună-alcătuirile, cumpănirile, abaterile, zburările
şi cele de asemenea acestora. Deci, ca într-un hotar a zice, toate relele cele
afară de fire, împreună cu cele trei puteri ale sufletului s-au amestecat,
precum şi bunătăţile întru acestea şi toate împreună sunt după fire.
80. O, grăirea cea mare a lui David către Dumnezeu, dimpreună cu
îngrozire: „Minunată este ştiinţa Ta mai presus de mine; înaltă este, nu pot
1559
ajunge la ea” (Psalmul 138, 6). Mai puternică fiind şi neajunsă, mai presus
de a mea neputincioasă cunoştinţă şi putere spre mine. Cum şi trupul
acesta necuprins după alcătuirea zidirii fiind, treimicească întru fiecare
chip şi una avându-şi alcătuirea mădularelor şi a părţilor sale, şi prin
numărul al şaptelea al doilea constându-se, care vreme şi fire arată după
cei numărători, întrucât a fi şi acesta întru slava lui Dumnezeu, unealtă
arătătoare a treimiceştii marii cuviinţe, firesc cuvântându-se după legile
cele arătate ale firii.
81. Legi ale firii sunt împreună-alcătuirile mădularelor, care se lucrează
cele cu felurime aşezate, pe care şi osebiri cuvântul le-au numit, ca pe nişte
părţi multe ale osebirelor sale. Sau iarăşi, lege firească este lucrarea
fiecăruia chip şi mădular întru putere. Pentru că precum Dumnezeu pe
toată zidirea, aşa şi sufletul pe mădularele trupului şi le lucrează şi le
porneşte pe fiecare spre cea a sa lucrare. Însă se cuvine a căuta cu ce
cuvânt pe mânie şi pe poftire, uneori purtătorii de Dumnezeu bărbaţi le
grăiesc a fi ale trupului, iar alteori puteri ale sufletului. Şi zicem cum că
nici o neglăsuire au cuvintele Sfinţilor, lângă cei ce cu de-amănuntul le ştiu
pe dânsele; ci amândouă sunt adevărate şi după cuviinţă numirile le
schimbă foarte cu înţelepciune, pentru facerea cea negrăită a amândurora
spre a fi, după chipul fiinţei celei dimpreună.
82. Precum sufletul prin insuflare fiind zidit cuvântător şi înţelegător
prin suflarea cea de viaţă, mânie şi poftă dobitocească nu a zidit Dumnezeu
împreună cu dânsul, ci putere a doririi poftitoare şi bărbăţie doritoare a
tragerii celei către Dânsul. Aşa nici în trup, zidindu-l, mânie şi poftă
necuvântătoare la început nu a pus, că pe urmă acestea prin neascultare le-
a luat la sine, muritor, stricăcios şi dobitocec făcându-se, cu care s-a şi
asemănat. Că trupul, zic grăitorii de Dumnezeu, nestricăcios s-a zidit, în ce
fel şi va învia. Precum şi sufletul nepătimaş, măcar deşi primitor patimilor
s-a făcut. Însă s-au stricat amândoi şi s-au amestecat prin cea prea firească
lege a încăperii şi a împărtăşirii unul întru altul, adecă sufletul şi trupul. Şi
aşa „s-a alăturat, după Scriptură, dobitoacelor şi s-a asemănat lor”
(Psalmul 48, 12).
1560
 83. Începutură şi facerea bunătăţilor este înainte-punerea cea bună, adecă
poftirea binelui; precum Dumnezeu este pricină şi izvor a tot binele. Iar
începutura binelui este credinţa, şi mai vârtos Hristos, piatra credinţei, pe
Care ca pe o începutură şi temelie Îl avem tuturor bunătăţilor, întru Care
ne-am suit şi pe Care ne şi zidim şi zidim tot binele. Această piatră este din
capul unghiului (I Petru 2, 6), care ne leagă pe noi împreună cu Sine-
Însuşi, şi „mărgăritarul cel de mult preţ” (Matei 13, 46), pe Care căutându-
L monahul cel ce a intrat întru adâncul liniştii, toate voile cele ce sunt la
dânsul le vinde, prin ascultarea poruncilor, ca să-L agonisească pe El.
84. Potrivire au bunătăţile una către alta şi toate întru una se adună şi un
hotar şi chip al bunătăţii împlinesc. Că sunt bunătăţi şi este bunătate decât
bunătăţile mai mari, ca nişte cuprinzătoare şi împreună-ţiitoare ale celor
mai multe sau şi ale tuturor. Precum este dumnezeiasca dragoste şi
smerenia şi dumnezeiasca răbdare. Că zice Domnul pentru aceasta: „Întru
răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). Şi nu a zis:
întru postul vostru sau întru privegherea voastră, ci: „întru răbdarea voastră
veţi dobândi sufletele voastre”. Însă zic pentru răbdarea ceea ce după
Dumnezeu se face, pentru Împărăteasa bunătăţilor, pentru temelia
vitejiilor. Că aceasta este pacea cea întru războaie, liniştea cea întru vifor,
întemeerea cea nestrămutată întru cei ce o îndreptează pe dânsa, pe care nu
arme, nu arce şi gărzi, nu oştirimi fiind slobozite, nu singură întrarmarea
dracilor, nu pâlcurile cele întunecate ale împotrivnicilor vor putea a vătăma
pe cel ce o a câştigat pe aceasta întru Hristos Iisus.
85. Faptele cele bune, măcar deşi sunt născătoare unele altora, ci dintru
cele trei puteri ale sufletului toată naşterea o au, afară de cele
dumnezeieşti. Pentru că pricină şi începutură acelor patru de un neam întru
cele fireşti şi acelor dumnezeieşti bunătăţi, din care şi întru care celelalte se
alcătuiesc împreună, zic: a înţelegerii, a bărbăţiei, a întregii înţelepciuni şi
a dreptăţii este dumnezeiasca înţelepciune cea de Duhul mişcată, a
cuvântătorilor de Dumnezeu împătrit mişcându-se în minte. Însă nu le
lucrează toate împreună, ci osebite pe fiecare în vremea ei precum voieşte:
şi pe înţelegere ca pe o lumină; iar pe bărbăţie ca pe o putere iute şi de-a
1561
pururea mişcătoare suflare; pe cealaltă ca pe o sfinţitoare şi curăţitoare
putere; şi pe alta ca pe o rouă a curăţeniei veselitoare şi a arsurii patimilor
răcoritoare. Şi pe fiecare fiecăruia, precum s-a grăit mai înainte, celui
desăvârşit, săvârşită şi lucrarea după chip o dă.
86. Sănătate desăvârşită sufletului nu dăruiesc izvodirile cele dintru a sa
sârguinţă ale faptelor bune, de nu acestea înfiinţate prin deprindere întru
Dar vor veni. Pentru că fiecare are Dar deosebit al lucrării întru sineşi, prin
deprinderea şi firea binelui. Şi când s-ar da nouă, neschimbată şi
nestrămutată de atunci se păzeşte. Pentru că ca pe un suflet viu are pe
Darul Duhului întru mădularele sale, ca să le lucreze pe dânsele. Pentru
aceasta şi mort se face tot soborul faptelor bune fără de acesta. Şi celor ce
li se pare a le avea desăvârşit sau a le îndrepta pe dânsele, acestea lor înşişi
singure numai umbre şi chipuri ale binelui, iar nu ale adevărului, li se
închipuiesc.
87. Deci patru sunt faptele bune cele soborniceşti: înţelegerea, bărbăţia,
întreaga înţelepciune (sau cumpătatea) şi dreptatea. Iar opt sunt cele ce
după prea-întrecere şi lipsire ale acestora aproape urmează, care adecă
răutăţi la noi sunt, iar fapte bune lângă cei din lume se grăesc şi se înţeleg.
Adecă ale bărbăţiei sunt: îndrăzneala şi frica; ale înţelegerii: vicleşugul şi
necunoştinţa; ale întregii înţelepciuni: neţinerea şi împietrirea; ale
dreptăţii: agoniseala cea multă şi nedreptatea, adecă averea cea mai puţină.
Pentru că în mijlocul lipsirii şi al întrecerii fapte bune sunt nu numai cele
soborniceşti şi fireşti şi cele afară de toată lipsirea şi prea-întrecerea, ci şi
bunătăţile cele lucrătoare. Şi unele adecă înainte-alegerea prin îndreptarea
ştiinţei, iar altele abaterea şi părerea împreună-lucrătoare le-au câştigat. Că
acestea cum că sunt fapte bune de mijloc ale îndreptării, martor este
Parimia, aşa grăind: „Şi vei îndrepta toate căile bune” (Pilde 2, 9). Deci
toate întru aceste trei puteri ale sufletului împreună sunt alcătuite, întru
care se nasc şi se zidesc. Căci ca pe o temelie pe cele patru soborniceşti le
au, şi mai vârtos pe Hristos al zidirii lor. Că cele fireşti prin cele lucrătoare
de iznoavă se curăţesc, iar cele dumnezeieşti şi mai presus de fire după
dăruire se dau întru bunătatea Duhului.
1562
 88. Din bunătăţi unele adecă sunt lucrătoare, iar altele fireşti, iar altele
dumnezeieşti şi ale Duhului. Şi cele lucrătoare sunt ale înainte-punerii, iar
cele fireşti ale izvodirii, iar cele dumnezeieşti ale Darului.
89. Precum are sufletul nostru naştere a faptelor bune, aşa şi a patimilor.
Ci pe cea a bunătăţilor după fire, iar pe cea a răutăţilor afară de fire
obişnuieşte a le naşte. Că pricină are sufletul spre naşterea binelui sau a
răului plecarea voii, ca pe oarecare bold către slove sau a cumpenii
punerea cea mai presus; ori încotro s-ar abate, pe aceasta lucrătoare
împreună o primeşte la sineşi şi lucrează. Pentru că înainte-punerea este
zăcând de desubtul amândurora lucrurilor, de vreme ce şi pe acestea şi pe
acelea întru sineşi le poartă: pe una adecă prin naştere, iar pe cealaltă prin
singură de sineşi plecarea voii.
90. „Tinerele” numeşte Scriptura (Cântarea Cântărilor 1, 2) faptele cele
bune, pentru împreunarea amestecată a acestora care se face către suflet şi
întru un trup şi Duh împreună cu dânsul se vede. Pentru că chip al
dragostei este vederea tinereţii şi semn al curăţiei şi al sfinţeniei este chipul
sfintelor fecioarelor acestora. Pentru că obicei este Darului a închipui pe
cele dumnezeieşti către aceea ce s-au înfiinţat şi spre rudenia cea
dimpreună fără de înşălare întru cei ce pot a face chipul obişnuieşte din
fire.
91. Deci opt sunt ca nişte întâi stăpânitori ai tuturor patimilor: trei adecă
cei mari, cel al îndrăcirii pântecelui, cel al iubirii de argint şi al măriri
deşarte; iar cinci următori acestora: cel al curviei, al iuţimii, al
mâhniciunii, al trândăviei şi al mândriei. Aşa sunt şi cele protivnice
acestora cuprinzătoare trei fapte bune: înfrânarea, necâştigarea şi smerenia,
dimpreună cu care sunt şi cele ce urmează acestora: curăţenia, blândeţea,
bucuria, bărbăţia şi defăimarea de sine şi toată urmarea faptelor bune. Iar
puterea şi lucrarea şi priceperea cea osebită a fiecărei bunătăţi sau răutăţi, a
o deprinde şi a o cunoaşte, nu este a tot celui ce voieşte, ci a celui ce face
şi pătimeşte cu lucrul şi cu cuvântul şi a luat de la Duhul darul ştiinţei şi al
socotelii.

1563
 92. Din bunătăţi unele adecă lucrează, iar altele se lucrează. Şi lucrează
adecă acestea întru noi venind, în ce vreme se cuvine şi când şi pe cât
voiesc şi precum. Iar le lucrăm pe acestea noi după înainte-voirea şi după
deprinderea cea obişnuită a isteţimii noastre. Ci însă acelea înfiinţate, iar
noi cu închipuire către nărav ne închipuim. De vreme ce închipuire este
chipul tuturor lucrărilor noastre către cele de acolo întâi închipuite. Fiindcă
de puţini foarte înfiinţat ele gânditoare se împărtăşesc mai înainte de ceea
ce va să fie nestricăcioasă îndulcire. Pentru că pe ostenelile de aici şi pe
chipuri, iar nu pe singure faptele cele bune întru adevăr le lucrăm şi le
primim.
93. Preoţeşte lucrează Evanghelia, după Pavel (II Timotei 4, 5), cel ce
poate a se împărtăşi şi a împărtăşi prin lucrare şi altora luminarea lui
Hristos ca pe oarecare sămânţă dumnezeiască, pe cuvânt în brazdele cele
sufleteşti ale celor ce ascultă pe dânsul îl pune. „Cuvântul vostru să fie
totdeauna cu har, dres cu sare” (Coloseni 4, 6), pentru ca să dea har celor
ce îl ascultă cu credinţă. Şi „plugarul care se osteneşte trebuie să ia întâi
din roade” (II Timotei 2, 6), pe învăţători şi pe cei ce se învaţă zicându-i, îi
arată foarte luminos.
94. De multe feluri este cuvântul cel ce prin cea înainte-aducere spre
învăţătură iese afară şi în multe feluri din multe năravuri se adună din patru
chipuri: unul din învăţătură, altul din cetire, altul din faptă şi altul din Dar.
Şi precum apa una este cu firea, însă se preface şi se schimbă după osebita
materie ce zace dedesubtul pământului întru a sa felime, întrucât prin
gustare se înţelege: una adecă a fi amară, iar alta dulce, şi alta sărată şi
puturoasă; aşa după obişnuita deprindere a fiecăruia cuvântul, ieşind şi
schimbându-se, prin lucrare se cunoaşte şi folosul îl dă.
95. Iar de vreme ce cuvântul s-a dat spre îndulcirea a toată firea cea
cuvântătoare ca nişte bucate multe osebite, dulceaţa acestora sufletul osebit
o primeşte şi o simte. Pentru că are pe cuvântul cel meşteşugit ca pe un
învăţător spre obicei închipuindu-l; iar pe cel al cetirii ca pe o apă a
odihnei hrănindu-l; pe cel al faptei ca pe un loc al verdeţii îngrăşându-l; şi
pe cel al Darului ca pe un pahar îmbătându-l şi veselindu-l („paharul meu
1564
este plin” – Psalmul 22, 5). Iar pe cea negrăită bucurie a Darului ca un
untdelemn care veseleşte faţa („uns-ai cu untdelemn capul meu” – Psalmul
22, 5) şi luminoasă o arată.
96. Cu adevărat nu numai ca pe o viaţă are sufletul pe acestea întru
sineşi, ci când şi de la alţii le aude pe acestea spre învăţătură, le simte,
când înaintea amândurora povăţuieşte dragostea şi credinţa. Unul adecă cu
credinţă ascultând, iar celălalt cu dragoste învăţând, fără de înălţare şi
slavă, cuvintele faptelor bune făcându-le. Pentru că pe cuvântul cel din
învăţătură adecă, ca pe un învăţător îl primeşte; iar pe cel din cetire, ca pe
un hrănitor; pe cel din faptă, ca pe un pus înlăuntru, ca pe un prea-dulce
împodobitor de mireasă; şi pe cel luminător al Duhului, ca pe cel ce îl
uneşte pe dânsul cu Mirele Cuvântului şi care îl veseleşte. Că tot graiul
care iese prin gura lui Dumnezeu sunt cuvintele cele ce au ieşit din gura
Sfinţilor prin Duhul, sau cea prin lucrare prea-dulce suflare a Duhului,
întru care se desfătează nu toţi, ci singuri cei vrednici. Iar de vreme ce şi
hrană au pe cuvânt cei cuvântători, aici adecă cei ce arătat se veselesc
dintru cele ale Duhului puţini sunt foarte. Că cei mai mulţi numai chipurile
duhovniceştilor cuvinte, prin pomenire, le cunosc şi se împărtăşesc, cu
pâinea cea adevărată a veacului ce va să fie, cu Dumnezeu Cuvântul, întru
simţire neîmpărtăşindu-se încă. Pentru că Însuşi El acolo zace de faţă cu
îndestulare, spre toată îndulcirea celor vrednici, nici mâncându-se, nici
jertfindu-se, sau cheltuindu-se vreodată.
97. Fără de simţire gânditoare cu neputinţă este a gusta dulceaţa celor
dumnezeieşti întru simţire. Pentru că precum cel ce simţirile le-a tâmpit,
nelucrătoare le-a făcut spre cele simţitoare şi nici vede, nici aude, nici
miroase, slăbănog fiind şi mai vârtos jumătate mort, aşa şi pe cel ce pe cele
sufleteşti după fire puteri le-a omorât prin patimi să-l înţelegi. Căci
nesimţitoare le-a făcut spre lucrarea şi împărtăşirea tainelor Duhului.
Pentru că cel ce nu vede şi nu aude şi nu simte duhovniceşte mort este, ne
vieţuind într-însul Hristos şi el întru Hristos nemişcându-se şi nelucrându-
se.

1565
 98. Întocmai şi aceeaşi au lucrarea simţirile spre puterile cele sufleteşti,
şi mai vârtos când sunt sănătoase. Că prin acelea acestea şi vieţuiesc şi
lucrează, şi întru amândouă Duhul cel vieţuitor împreună este amestecat.
Că este bolnav cu adevărat omul când neputinţa cea născătoare a patimilor
deasupra o poartă, întru bolniţa trândăviei zăcând de-a pururea. Căci
simţirile adecă pe cele simţitoare, iar acelea pe cele gânditoare luminos le
privesc, când mai ales nu este oarecare luptare satanicească într-însele,
legii minţii şi Duhului împotrivindu-se (Romani 7, 23). Iar când întru una
s-ar împreuna prin Duhul, ca o închipuire făcându-se, atunci pe cele
dumnezeieşti şi pe cele omeneşti fără de mijlocire şi luminat le cunosc,
precum se află din fire, şi cuvintele acestora luminat le văd, şi pe una
Treimea tuturor, precum este cu putinţă, curat o privesc.
99. Întâi adecă dator este cel ce liniştează ca o temelie a avea pe aceste
cinci fapte bune, întru care şi lucrări a zidi: tăcerea, înfrânarea,
privegherea, smerenia şi răbdarea. Iar lucrări plăcute lui Dumnezeu trei:
cântarea psalmilor, rugăciunea şi cetirea; şi lucrarea mâinilor, dacă este
neputincios. Pentru că cele mai înainte grăite fapte bune nu numai sunt ale
tuturor cuprinzătoare, ci şi împreună alcătuitoare unele altora. Şi de
dimineaţă a se îndeletnici întru pomenirea lui Dumnezeu prin rugăciune şi
linişte a inimii, şi cu îngăduială a se ruga ceasul întâi. Apoi al doilea a ceti,
al treilea a cânta, al patrulea a se ruga, al cincilea a ceti, al şaselea a cânta,
al şaptelea a se ruga, al optulea a ceti, al nouălea a cânta, iar al zecelea a
mânca, al unsprezecelea a dormi, de are trebuinţă, al doisprezecelea a
cânta cele de seară. Şi aşa stadia zilei bine trecându-o, place lui Dumnezeu.
100. Din toate faptele cele bune se cuvine ca o albină a aduna cele
folositoare şi aşa, împărtăşindu-se câte puţin din toate, face mare
împreună-punerea lucrării bunătăţilor, dintru care mierea înţelepciunii
agoniseşte spre veselia sufletului.
101. Iar mai lesne de voieşti şi pe cea a nopţii măsură a o trece, ascultă:
trei petreceri are privegherea nopţii: a începătorilor, a celor de mijloc şi a
desăvârşiţilor. Şi cea întâi petrecere este aceasta: jumătate a nopţii a dormi
şi jumătate a priveghea, sau de cu seară până la jumătatea nopţii, sau de la
1566
jumătatea nopţii până dimineaţa, a priveghea sau a dormi. Iar cea de a doua
petrecere este aceasta: priveghează de cu seară un ceas sau două, apoi
doarme ceasuri patru şi se scoală la utrenie, cântând şi rugându-se ceasuri
şase până dimineaţa. Apoi cântă întâiul ceas şi şade liniştind precum s-a
grăit mai înainte. Şi sau hotarele lucrărilor le păzeşte prin ceasuri, sau
desimea nedespărţită o ţine, prin care petrecând este deprinderea. Iar cea
de a treia petrecere toată noaptea are starea şi deşteptarea.
102. Iată că şi pentru mâncare grăim: că o litră de pâine ajunge fiecăruia
celui ce se nevoeşte spre linişte, şi vin trei pahare neamestecat a bea, iar
apă trei. Şi din bucatele cele ce se află a se hrăni, nu câte cere firea cu
poftire, ci câte pronia rânduieşte, cu înfrânare a mânca. Deci prea bună şi
scurtă ştiinţă este pentru cei ce cu adevărat voiesc a vieţui, pe cele trei
lucrări cuprinzătoare ale faptelor bune a le păzi: postirea zic, privegherea şi
rugăciunea, care întemeiază prea tare întărirea tuturor faptelor bune.
103. Liniştea mai întâi de toate de credinţă are trebuinţă şi de răbdare, şi
din cea din toată inima, şi putere, şi virtutea, dragoste şi nădejde. Pentru că
cel ce crede, măcar deşi aici ceea ce caută nu o va nemeri, poate pentru
lenevire sau pentru altă pricină, ci întru ieşire a tot cu neputinţă este a nu se
adeveri de roada credinţei şi a nevoinţei, şi a nu vedea slobozenia, care este
Iisus Hristos, cea a sufletelor izbăvire şi mântuire, Dumnezeu-Omul
Cuvântul. Iar cel necredincios se va osândi întru ieşire cu adevărat: „ci şi
acum s-a osândit” (Marcu 16, 16), zice Domnul. Pentru că cel ce slujeşte
dulceţilor şi „caută slava cea de la oameni, şi nu pe cea de la Dumnezeu,
necredincios este”, zice (Ioan 5, 44), măcar deşi întru cuvânt credincios a fi
se pare, prin goală mărturisirea şi credinţa. Unul ca acesta întru ascuns a
înşelat pe sine, pentru că va auzi că, de vreme ce „nu m-ai luat pe Mine”
(Ioan 5, 43) întru inima ta, ci M-ai aruncat pe Mine înapoia spatelor tale, şi
Eu te voi lepăda pe tine. Că se cuvine credinciosului bine nădăjduit a fi, a
crede adecă adevărului lui Dumnezeu, care se mărturiseşte întru toate
Scripturile, şi a mărturisi pe a sa neputinţă, pentru ca nu îndoită şi neiertată
să-şi aibă osândirea.

1567
 104. Pe inimă zdrobită şi pe suflet smerit nimic alt aşa le face precum a
fi deosebiţi întru cunoştinţă şi cea despre toate tăcere. Că cu adevărat nu
este altceva ceea ce prăpădeşte aşezarea liniştirii şi pe cea dumnezeiască
putere dintr-însa o ridică, precum aceste şase patimi cuprinzătoare:
îndrăzneala, îndrăcirea pântecelui, vorba cea multă, grijile, îngâmfarea şi
doamna patimilor, părerea. Întru care cel ce cu osârdie s-a obişnuit,
desăvârşit şi după înainte-sporire întunecându-se, nesimţitor se face. Şi
dacă adecă s-ar desmetici şi din nou cu credinţă şi cu osârdie s-ar pune
început, ceea ce se caută o va nemeri iarăşi, şi mai ales smerindu-se şi
cerând şi căutând. Iară dacă una dintru acestea mai înainte grăite prin
lenevire va împărăţi într-însul, atunci tot numărul relelor, împreună cu
necredinţa cea pierzătoare, oştindu-se, pustiu pe suflet şi plin de patimi îl
lucrează, ca oarecare altă cetate babilonească, prin gâlcevirele şi tulburările
dracilor făcându-se pustiită, întrucât „a fi cele mai de pe urmă mai rele
decât cele dintâi” (Matei 12, 45). Şi vrăjmaş mânios cu chipul, şi clevetitor
împotriva celor ce liniştesc, şi limbă iute şi ca o sabie cu două ascuţişuri
de-a pururea ascuţită împotriva acestora se face.
105. Apele patimilor, dintru care marea cea tulbure şi împreună-
amestecată a liniştii îneacă sufletul, nu este întru alt chip a le trece fără
decât numai în corabia neîmpovărată şi uşoară a necâştigării şi a înfrânării
celei cuprinzătoare. Pentru că din neînfrânare şi din iubirea materiilor,
râurile patimilor pământul inimii îl îneacă şi toată necurăţia şi materia
gândurilor într-însul o adună. Atunci tulburarea minţii şi învălmăşala
cugetului şi greutatea trupului fac şi trândav şi întunecat şi amorţit lucrează
pe suflet şi pe inimă, şi din deprinderea sa cea după fire şi din simţire îl
scot afară.
106. Slăbănog şi fără de minte nu face pe sufletul sârguitorilor aşa
precum iubirea de sine, cea cu adevărat hrănitoare a patimilor. Pentru că
atunci când odihnele trupului mai înainte le cinsteşte decât durerile cele
pentru fapta cea bună şi mângâietoare, şi socoteşte cunoştinţă pentru
sănătate a nu osteni de voie întru lucruri, mai ales şi întru lesnicioasele
mici sudori ale poruncilor, atunci neputinţa sufletului către stadiul liniştii
1568
obişnuieşte din fire a o face, şi slăbănogirea întru lucruri puternică şi
nebiruită o lucrează.
107. Doftor prea bun şi întâi celor ce sunt neputincioşi spre porunci şi
care voiesc pe întunecarea cea tulburată cu lesnire să o biruiască nu este
altul precum ascultarea cea fără de îndoială şi cu credinţă întru toate. Că
doftorie de viaţă a faptelor bune mult împreună-alcătuită este celor ce o
beau, şi cuţit care deodată curăţeşte pe zgăibele ranelor. Pe care cel ce întru
credinţă şi cu prostime a judecat-o întâi decât pe toate a o lucra, pe toate
patimile într-una împrejur le-a tăiat. Şi liniştea nu numai a ajuns-o, ci acum
prin ascultare a şi îndreptat-o, pe Hristos aflându-L şi următor Acestuia şi
slugă făcându-se şi grăindu-se.
108. Fără de plângătoarea lucrare şi vieţuire cu neputinţă este a suferi
arşiţa liniştii. Că cel ce plânge şi pe cele mai înainte de moarte şi după
moarte cumplite le cugetă mai înainte, până ce de la sineşi vor veni, şi
răbdare va avea şi smerenie, temeliile cele două ale liniştii. Iar cel ce aduce
linişte fără de cele mai înainte grăite are de-a pururea împreună-tovarăş
părerea nebăgării de seamă, dintru care robirile şi rătăcirile se înmulţesc şi
spre slăbănogire ne împing pe noi. De aici neînfrânarea – frica trândăviei –
slăbănog şi neputincios face trupul, iar mintea întunecată şi orbită o
lucrează. Iar atunci şi Iisus S-a ascuns, fiind mulţime de înţelegeri şi de
gânduri în locul cel de cugetare al minţii.
109. Muncirea ştiinţei celei de acum sau a celei viitoare a o gusta întru
simţire nu este cu putinţă tuturor. Pentru că numai unora din parte se face,
cărora slava şi dragostea de aici sau de acolo le-a lipsit. Căci precum un
gealat oarecarele ce este înfricoşat, omorând pe cei vinovaţi prin multe
chipuri, şi râvna sa sau mustrarea ca pe o sabie neprecurmată cu tiranie de-
a pururea se vede golindu-o, aşa întreit a se porni: către potrivnici, către
fire şi către suflet, dată este ştiinţa ceea ce se cheamă râvnă, şi la alţii
firească mânie; pe care ca pe o sabie cumplită ne porunceşte nouă a o
ascuţi spre vrăjmaşi. Şi dacă biruind ar supune pe cele două unuia, atunci
hotar al bărbăţiei prefăcându-se către Dumnezeu se face. Iar dacă s-ar
supune sufletul celor două, păcatului şi trupului, la sfârşit acolo i se
1569
alcătuieşte lui muncire nemilostivă, ca celui ce s-a robit cu cunoştinţă de
voie celor potrivnice, aici lucrând cele prea urâte şi, ca unuia ce pierzând
starea cea din fapte bune a căzut, despărţindu-se de la Dumnezeu.
110. Cu adevărat din toate patimile două sunt aspre şi prea grele: curvia
şi trândăvia, cele ce ţin şi slăbănogesc pe ticălosul suflet, care de obşte au
ţinerea una de alta şi înjugarea una de alta, cu anevoie luptate fiind şi
nebiruite. Şi una adecă prisoseşte în partea cea poftitoare şi cuprinde
materia din fire cu nehotărâre, a amândorora grăesc: a sufletului şi a
trupului, împreună-amestecată toată dulceaţa sa întru toate mădularele
având-o. Iar cealaltă dintru început partea cea stăpânitoare ţinând-o, pe tot
sufletul şi trupul ca un curpene tot împrejur cuprinzându-l, zăbavnică,
trândavă şi slăbănoagă pe fire o face. Şi se scot afară şi desăvârşit se
biruiesc mai întâi de fericita nepătimire, când sufletul puterea Sfântului
Duh primind-o întru rugăciune, care face odihnă acestuia şi virtute şi
adâncă pace şi linişte în inimă, şi prin linişte se veseleşte. Aceasta este
începătură şi Împărăteasă şi Doamnă şi cuprinzătoare dulceaţă a dulceţilor;
şi împreună-tovărăşiţii ei, trândăvia, ceea ce pe voievozii lui Faraon
deasupra îi poartă, căruţa cea nebiruită prin care pricinile patimilor au
intrat în viaţă asupra noastră, ticăloşilor.
111. Început al rugăciunii celei gânditoare este lucrarea, adică puterea
cea curăţitoare a Duhului şi cea tainică sfinţită în lucrare a minţii; precum
începătură a liniştii este îndeletnicirea; iar mijloc este puterea cea
luminătoare şi vederea; şi sfârşitul este unirea şi răpirea minţii către
Dumnezeu.
112. Altar duhovnicesc este al îndulcirii celei ce va să fie mai presus de
minte lucrarea cea gânditoare a minţii, care se lucrează cu sfinţenie şi se
împărtăşeşte din Mielul lui Dumnezeu cu taină, întru logodire, pe
jertfelnicul sufletului. Iar a mânca pe Mielul întru jertfelnicul cel gânditor
al sufletului este nu numai a se împărtăşi sau a înţelege, ci şi a se face
precum este Mielul după închipuire, întru cel ce va să fie în veac.
Cuvintele aici, iar lucrurile tainelor acolo nădăjduim a le primi.

1570
 113. Rugăciunea este adecă la cei noi-începători ca un foc al veseliei în
sus izvorând din inimă; iar la cei desăvârşiţi ca o lumină care bine-
mirezmează lucrându-se. Sau iarăşi, rugăciunea este propovăduire a
Apostolilor, lucrare a credinţei şi mai vârtos credinţă fără de mijlocire,
ipostas al celor ce se nădăjduiesc, dragoste care se lucrează, îngerească
mişcare, putere a celor fără de trup, lucru şi veselie a acestora, bună-vestire
a lui Dumnezeu, adeverire a inimii, nădejde a mântuirii, al sfinţirii semn, a
sfinţeniei închipuire, cunoştinţă a lui Dumnezeu, a Botezului arătare, a băii
curăţire, logodire a Duhului, a lui Iisus bucurie, veselia sufletului, milă a
lui Dumnezeu, semn al împăcării, pecete a lui Hristos, rază a Soarelui celui
înţelegător, luceafăr al inimilor, adeverire a creştinătăţii, arătare a împăcării
cu Dumnezeu, dar al lui Dumnezeu, înţelepciune a lui Dumnezeu şi mai
vârtos a însăşi înţelepciunii începătură, arătare a lui Dumnezeu, lucru al
Călugărilor, petrecere a celor ce se liniştesc, pricină a liniştii, chibzuire a
petrecerii celei îngereşti. Şi ce se cade mult a grăi? Rugăciunea este
Dumnezeu, Care lucrează toate întru toate; pentru că una este lucrarea
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a Celui ce lucrează toate întru Hristos
Iisus.
114. De nu ar fi luat Moisi toiagul puterii de la Dumnezeu, nu s-ar fi
făcut Dumnezeu lui Faraon; deci pe acesta îl răneşte şi pe Egipt. Şi nimeni
dacă nu va primi în mână puterea rugăciunii, păcatul şi puterile cele
potrivnice a le zdrobi cu neputinţă îi este.
115. Cei ce grăiesc sau fac ceva fără de smerenie se aseamănă ca şi cum
ar zidi case iarna sau fără de tină. Iar cu iscusinţă şi cu cunoştinţă a o afla
pe aceasta şi a o cunoaşte foarte puţini sunt. Pentru că cei ce grăiesc cu
cuvântul pentru aceasta asemenea sunt cu cei ce măsoară adâncul, iar noi
orbii cu trufie pentru această lumină mare puţin nălucind grăim. Smerenia
cu adevărat nici vorbire smerită are, nici se smereşte cu chipul, nici se
sileşte a înţelege cele smerite, nici pe sine se prihăneşte smerindu-se.
Măcar deşi acestea pricini şi chipuri sunt ale smereniei ca nişte obiceiuri
de multe feluri. Ci aceasta este dar şi dăruire de sus. Însă două smerenii
sunt, precum zic Părinţii: a se avea pe sine de desuptul tuturor şi a scrie lui
1571
Dumnezeu îndreptările sale. Şi cea dintâi este începătură, iar cea de a doua
sfârşit. Şi se face celor ce o caută pe dânsa dintru a avea cunoştinţă şi a
gândi pe aceste trei întru sine: mai mult decât toţi oamenii păcătos a fi; şi
mai urât decât toate zidirea, ca cel ce este întru cea afară de fire; şi mai
ticălos decât dracii, întrucât rob a fi dracilor. Şi este dator a grăi aşa: de
unde ştiu eu cu de-amănuntul sau sunt deopotrivă cu fărădelegile mele? Şi
pentru necunoştinţă, o suflete, suntem dedesuptul tuturor oamenilor ca
nişte pământ şi cenuşă şi dedesuptul picioarelor lor. Însă cum şi a nu avea
pe sine mai spurcat decât toate zidirea, fiindcă ele întru cea după fire
precum s-au zidit stau, iar eu pentru fărădelegile mele cele nenumărate
întru cea afară de fire? Pentru că cu adevărat fiarele şi dobitoacele sunt mai
curate decât mine, păcătosul. Şi pentru aceasta dedesuptul tuturor, ca în iad
şi mai înainte de moarte pogorât fiind, zac. Şi cine nu ştie întru simţire că
păcătosul şi decât dracii este mai rău, ca un rob al acestora şi ascultător, şi
de aici împreună cu dânşii întru întunericul adâncului încuiat? Cu adevărat
mai rău este şi decât dracii cel ce se stăpâneşte de dânşii. Şi pentru aceasta
adâncul împreună cu dânşii ai moştenit, o ticăloase suflete. Şi cel ce mai
înainte de moarte pământul şi iadul şi adâncul locuieşti, cum pe sine drept
numindu-te te amăgeşti cu cugetul, păcătos şi pângărit şi drac prin lucrurile
cele rele făcându-te? Vai de înşelarea şi rătăcirea ta, răule drac, câine
necurat şi cu totul pângărit, focului şi întunericului pentru acestea
trimiţându-te.
116. Înţelepciune mişcată de Duhul este, după grăitorii de Dumnezeu,
puterea rugăciunii celei gânditoare şi curate şi îngereşti. Al căreia semn
este când face rugăciune, mintea cu totul nevăpsită a se vedea, şi nici pe
sine, nici altceva întru grosime a vedea; ci şi simţirile de multe ori, despre
lumina aceea sfiindu-se. Pentru că mintea nematerialnică şi în chipul
luminii se face atunci, negrăit cu Dumnezeu într-un Duh lipindu-se.
117. Deci sunt cele ce duc înlăuntru şi povăţuiesc întru această de
Dumnezeu dăruită smerenie chipuri osebite şapte, împreună alcătuitoare
unele altora şi născătoare: tăcerea, smerita cugetare, smerita vorbire,
smerita purtare, prihănirea de sine, zdrobirea şi cel mai de pe urmă a se
1572
socoti. Şi tăcerea adecă, cea întru cunoştinţă, naşte pe smerita cugetare; iar
din smerita cugetare se nasc trei chipuri ale smereniei: smerit a grăi, smerit
şi prost a purta şi pe sine totdeauna a se prihăni. Iar aceste trei chipuri nasc
prin zdrobire, care se face din slobozirea ispitelor, pe care şi cu rânduială
pedepsire o grăiesc, şi de la draci smerenie. Iar zdrobirea lesne cu lucrul
face pe suflet a fi dedesuptul tuturor şi mai de pe urmă decât toţi, ca cel ce
se stăpâneşte de toate. Iar aceste două chipuri aduc pe cea desăvârşit şi de
Dumnezeu dăruită smerenie, pe care o numesc putere a săvârşirii tuturor
faptelor bune; şi ca aceasta scrie lui Dumnezeu îndreptările. Deci întâia şi
maica tuturor este tăcerea, dintru care se naşte smerita cugetare; iar aceasta
naşte pe cele trei chipuri ale smereniei; iar acestea trei nasc pe cel unul al
zdrobirii; iar cel al zdrobirii naşte pe cel al şaptelea al smereniei chip, pe
cel de dedesuptul tuturor, pe care şi cu rânduială smerenie o numesc. Iar
cea cu rânduială aduce pe cea de Dumnezeu dăruită smerenie şi desăvârşită
şi neînchipuită şi adevărată. Şi cea întâi adecă se face aşa: dacă nu va fi
părăsit omul şi biruit şi stăpânit şi robit fiind şi biruindu-se de toată patima
şi gândul şi duhul, şi nici ajutor aflând din lucruri, sau de la Dumnezeu,
sau de la cineva cu totul, întrucât în scurt şi întru deznădăjduire să vie
chinuindu-se întru toate, nu poate a se zdrobi şi a avea pe sine dedesuptul
tuturor şi mai rău adecă decât dracii, ca cel ce de dânşii se tiraniseşte şi se
biruieşte. Şi aceasta este cea după rânduială a proniei pedepsitoare
smerenie, prin care cea de a doua şi înaltă de la Dumnezeu se dă, care este
dumnezeiasca putere, ceea ce lucrează şi face toate printr-însa, unealtă pe
aceasta însăşi văzându-o şi prin aceasta minunile lui Dumnezeu lucrându-
le.
118. Ipostatnică duhovnicească vedere a luminii şi minte nenălucită şi
neînălţată; lucrare a rugăciunii adevărate şi din mijlocul inimii de-a
pururea curgătoare; înviere a sufletului şi întindere; înspăimântare
dumnezeiască şi înălţare dintru toate cele de aici; unire a cugetului întru
Duhul cu totul din simţiri; răpire a minţii din puterile sale; a sufletului
mişcare îngerească de Dumnezeu mişcată spre nemărginire şi înălţime
mişcându-se – întru neamul nostru a afla este cu neputinţă, tirania

1573
patimilor întru noi împărăţind acum pentru mulţimea ispitelor. Pentru că
obişnuieşte din fire mintea, întru cei mai uşori mai vârtos, pe acestea şi mai
înainte de vreme a le năluci, pentru ca şi pe cea dată ei de la Dumnezeu
puţină aşezare să o piardă şi moartă din toate să se facă. Pentru aceasta se
cuvine cu multă socoteală, nici pe cele ale vremii a le căuta mai înainte de
vreme, nici pe cele ce sunt în mâini a le lepăda şi altele a le năluci. Pentru
că din fire mintea spre cele dinainte grăite cu lesnire are nălucire a face şi a
le închipui şi pe acelea întru care n-a ajuns. Pentru aceasta frică nu puţină
este, ca nu şi de cele date să se lipsească unul ca acesta şi mintea să o
piardă de multe ori înşelându-se, nălucitoare şi nu liniştitoare făcându-se.
119. Nu numai credinţa este Dar, ci şi rugăciunea ceea ce se lucrează.
Pentru că lucrându-se prin dragoste de Duhul, arată pe credinţa cea
adevărată, pe ceea ce are pe viaţa lui Iisus ivită. Deci pe cea potrivnică şi
moartă şi nevie credinţă o are cela ce nu ştie pe aceasta întru sine lucrându-
se. Ci nici credincios cu adevărat s-ar numi cela ce crede cu singur gol
cuvântul şi nu are pe aceasta lucrându-se prin porunci sau prin Duhul. Deci
se cade ivită pe aceasta a o arăta cu sporirile înainte prin lucruri, sau cu
lucrurile lucrându-se întru lumină şi strălucind a o avea, precum zice
Apostolul: „Arată-mi mie credinţa ta din lucrurile tale, şi eu îţi voi arăta ţie
lucrurile mele din credinţa mea” (Iacov 2, 18). Arătând de aici cum că din
lucrurile poruncilor se arată credinţa Darului, precum se lucrează poruncile
prin credinţa cea întru Dar şi strălucesc. Pentru că rădăcina poruncilor este
credinţa, şi mai vârtos izvor care adapă pe acestea spre creştere. Însă în
două se desparte: în mărturisire şi în Dar, măcar deşi nedespărţită este din
fire.
120. Cea mică, şi mare, şi scurtă scară a celor ce se supun, cinci
treptişoare are aducătoare spre săvârşire. Cea întâi, lepădarea; a doua,
supunerea; a treia, ascultarea; a patra, smerenia; şi a cincea, dumnezeiasca
dragoste, care este Dumnezeu. Şi adecă lepădarea ridică din iad pe cel ce
zace, şi pe cel robit din materie îl slobozeşte. Iară supunerea pe Hristos a
aflat şi Acestuia slujeşte, precum Însuşi zice: „Cela ce Îmi slujeşte Mie Îmi
urmează, şi unde sunt Eu, acolo şi sluga Mea va fi” (Ioan 12, 26). Şi unde
1574
este Hristos? De-a dreapta Părintelui, în ceruri şezând. Deci acolo se
cuvine a fi şi slujitorul, unde şi Cel ce se slujeşte. Înălţând piciorul către
suire, sau mai întâi de a se sui, cu chipurile împreună cu Hristos suindu-se
şi sus împreună ducându-se. Iară ascultarea, prin porunci lucrându-se, cu
totul de-a pururea zideşte scara din feluri de fapte bune şi pe acestea ca pe
nişte suişuri le pune în suflet; dintru care smerenia cea făcătoare de
înălţime, pe aceasta îmbrăţişând-o şi sus către cer ducând-o, Împărătesei
faptelor bune, dragostei, o dă şi la Hristos, ducând-o, de faţă o pune. Şi
aşa, prin scara cea scurtă, cu lesnire către cer se suie cel ce se supune în
adevăr şi cu cunoştinţă.
121. Mai scurtă cale către palaturile sau împărăţiile cele de sus, prin
scara cea mică a faptelor bune, nu este alta precum este omorârea acestor
cinci patimi împotrivitoare ascultării: a neascultării, zic, a împotrivă-
cuvântării, a plăcerii de sine, a îndreptării şi a părerii celei cu totul
pierzătoare. Pentru că acestea sunt mădulare şi părţi ale dracului celui
nesupus, a celui ce înghite pe cei mincinoşi din ascultători şi îi trimite
balaurului întru adânc. Şi neascultarea adecă este gura iadului; iar grăirea
împotrivă este limba acestuia, ca o sabie ascuţită; iar plăcerea de sine sunt
dinţii acestuia, ascuţiţi; iar îndreptarea este gâtul; iar răsuflarea prea-
mâncăciosului pântece al lui este părerea, ceea ce trimite către iad. Şi care
pe cea dintâi o biruieşte prin ascultare, pe celelalte deodată le-a tăiat şi la
ceruri o treptişoară cu grabnicie se înalţă. Şi minune este cu adevărat, şi de
cele negrăite neajunse, şi aceasta Domnul nostru, Iubitorul de oameni, o
făcu: ca printr-o faptă bună, sau mai vârtos poruncă, fără de zăbavă la
ceruri a ne înălţa. Precum şi printr-o neascultare în iad ne-am pogorât şi ne
pogorâm.
122. Ca o altă lume oarecare îndoită, văzut este omul şi zidire nouă se
numeşte, după Apostolul care a zis: „De este cineva întru Hristos, zidire
nouă” (2 Corinteni 5, 17). Căci şi cer, şi pământ, şi toate câte lumea are,
omul şi se face şi se numeşte după fapta bună, pentru care tot cuvântul şi
toată taina este, precum zice de Dumnezeu Cuvântătorul Grigorie. Că de
vreme ce a zis Apostolul: „Că lupta noastră nu este spre sânge şi trup, ci
1575
spre începătoriile, spre stăpâniile întunericului veacului acestuia, spre
duhurile vicleşugului întru cele cereşti” (Efeseni 6, 12), cu cuviinţă este ca
într-o altă lume mare a firii sufleteştilor noastre puteri a fi cei ce se luptă
împotrivă cu noi pe ascuns; şi împotriva celor trei, cei trei boieri împotrivă
stând, cu nevoitorii se oştesc; şi după ceea ce ar fi sporit înainte şi spre
ceea ce lucrează luptându-se. Şi balaurul, adecă boierul adâncului, spre cei
ce iau aminte cu inima oştindu-se se împotriveşte, ca cel ce către mijlocul
poftei şi al buricului are puterea. Şi prin uriaşul cel dinlăuntru îndulcitor al
uitării, pe puterile cele arzătoare ale săgeţilor celor înfocate, slobozindu-le
asupra lor, care pe un alt adânc şi mare pe poftire având-o, apuind şi
târându-se şi tulburând-o pe aceasta şi cu spume fierbând-o şi spre
împreunări pângărite aprinzând-o şi prin râurile dulceaţilor vărsând-o pe
aceasta şi ca pe o nesăţioasă ne umplând-o. Iară boierul lumii acesteia spre
cei ce prin cea lucrătoare bunătate merg se împotriveşte, ca cel ce are lupta
către partea cea mânioasă; şi prin uriaşul trândăviei, pe cele de multe feluri
mreje ale patimilor izvodindu-le, ca într-o altă lume sau privelişte şi stadie,
luptarea gânditoare o face, biruindu-se sau biruind pe cei ce de-a pururea
se luptă prin bărbăţie cu dânsul; şi cununi sau ruşine înaintea îngerilor le
mijloceşte lor şi oştile sale împotriva noastră totdeauna întrarmându-le se
luptă cu noi. Iară boierul văzduhului vine asupra celor ce cu cugetul se
îndeletnicesc spre dumnezeiasca vedere, năluciri închipuind, ca cel ce se
apropie către partea cea cuvântătoare dimpreună cu vicleşugul duhurilor
văzduhului; şi prin uriaşul neştiinţei, pe cugetul cel întins în sus, ca pe un
alt cer cuvântător, învălmăşindu-l, îl face tulbure, pe nălucitoarele şi
neguroasele închipuiri ale duhurilor şi pe cele cu înşelare închipuiri sau
prefaceri, ca pe nişte fulgere şi tunete, vifore şi vijelii prin frică aducând.
Fieştecarele fieştecăruia, adecă prin cele trei, spre partea cea întreită a
sufletului luptându-se, se împotriveşte; şi spre ceea ce luptarea o are, spre
aceeaşi şi nevoinţa o a câştigat.
123. Pentru că minţi fiind odinioară şi aceştia şi din acea nematerialnicie
şi subţirătate căzând, materialnică oarecare grosime fieştecarele au
câştigat, după rânduială sau lucrare întrupându-se, pe care luând-o prin

1576
felurime s-au înfiinţat. Că de vreme ce precum omul şi aceştia dulceaţa cea
îngerească au pierdut, lipsindu-se de dumnezeiasca desfătare, cu pământ
precum şi noi şi aceştia a se desfăta pătimesc; şi pe cea materialnică
dulceaţă o au împreună cu noi îndulcire, materialnici oarecum şi ei precum
şi noi făcându-se, prin deprinderile patimilor celor materialnice. Şi nu se
cade a se minuna, de vreme ce şi sufletul nostru cel zidit după chipul lui
Dumnezeu, cuvântător şi înţelegător, dobitoc şi nesimţitor şi în scurt fără
de minte s-a făcut, cu îndulcirile lucrurilor celor materialnice necunoscând
pe Dumnezeu. Că obişnuieşte din fire deprinderea a preface firea şi a
schimba lucrarea spre înainte-alegerea voii.
124. Năpădirea patimilor şi războiul trupului cel ce se ridică asupra
sufletului după cinci chipuri se adaugă întru noi: uneori adecă trupul afară
de trebuinţă uneltind cele ce sunt; iar alteori pe cele afară de fire ca pe cele
după fire caută a le lucra; iar alteori şi de la draci întrarmându-se asupra
sufletului, ca cel ce cu dulceaţă se împrieteneşte cu aceştia; iar este când şi
însuşi sufletul, dintru cea mai înainte dulce pătimire obişnuită, singur întru
sine îşi face nerânduială, ca cel ce prin felime mai înainte s-a înfiinţat cu
patimile. Însă se face şi războiul, mai pe urmă tuturor, din pizma dracilor,
după slobozire împotrivindu-se nouă pentru smerenie, când din toate cele
mai înainte zise vor fi scăpaţi.
125. Iară pricini ale războiului cu adevărat sunt trei, din toate şi prin
toate nouă adăugându-se: deprinderea, uneltirea cea cu prisosinţă a celor ce
sunt şi cea după slobozire a dracilor pizmuire şi luptă. Iară a se scula
asupra sau a pofti trupul împotriva sufletului şi sufletul împotriva trupului,
întru acelaşi chip după deprindere şi lucrare o au, patimile trupului
împotriva sufletului şi biruinţele sufletului împotriva trupului. Însă şi
singur luptătorul diavolul este când fără de socoteală şi fără de pricină, ca
un fără de ruşine, împotriva noastră sălbăticindu-se, se luptă cu noi. Deci
să nu dai, o prietene, lipitorii, ca unia ce se bucură în sânge, a-ţi suge
alcătuirile mădularelor tale, şi nici a bea sângele nu va putea vreodată; nici
ţărână spre săturarea şarpelui şi balaurului să-i slobozi şi vei călca cu
lesnire deasupra întărâtării leului şi a balaurului. Suspină până ce,
1577
dezbrăcându-te, te vei îmbrăca întru sălăşluirea cea de sus şi întru
închipuirea Celui ce după asemănare te-a zidit pe tine, Iisus Hristos.
126. Cu adevărat cei ce sărută pe iubirea de sine şi trupuri singure fiind,
dulceţii şi măririi deşarte de-a pururea slujesc. Întru care pizma s-a
înrădăcinat, de zavistie topindu-se, şi pe cea a aproapelui bună lucrare
amărăciune o socotesc, pe cele bune ca pe cele rele clevetindu-le şi ca pe
cele ce ar fi naştere a înşelării; şi nici pe cele ale Duhului nu le primesc sau
le cred, nici pot a şti sau a cunoaşte pe Dumnezeu, cu împuţinarea credinţei
fiind ţinuţi. Unii ca aceştia, după orbirea lor şi puţina credinţă, cu cuviinţă
vor auzi de acolo: „Nu vă ştiu pe voi” (Matei 25, 12). Pentru că se cuvine
credinciosului celui ce întreabă sau a crede cele ce nu ştie, auzindu-le, sau
a se deprinde cele ce crede, sau a învăţa cele ce a cunoscut, înmulţind fără
de pizmuire talantul întru care primeşte cu credinţă. Iară de nu crede cele
ce nu ştie şi defăimează pe cele ce nu le-a cunoscut şi învaţă pe cele ce nu
le-a învăţat, zavistuind celor ce cu fapta le învaţă pe acestea, fi-va partea
acestuia cu adevărat cu cei ce au fierea amărăciunii certându-se.
127. Ritor este cu adevărat, după cei înţelepţi întru cuvânt, carele întru
scurtime, prin cea sobornicească meşteşugire, pe cele ce sunt le cuprinde şi
ca pe un trup le desparte şi le împreunează, arătându-le pe acestea întocmai
cu puterea şi după schimbare şi după acelaşi lucru; sau şi cel ce după
adevăr arătător se grăieşte. Sau iarăşi, ritor duhovnicesc este cu adevărat
carele spre cele despărţite soborniceşti ale celor ce sunt cinci cuprinzătoare
osăbiri, pe care Cuvântul Cel ce S-a făcut Om le-a împreunat, le desparte şi
le împreunează, al alcătuitorului glas, ca un ritor toate cuprinzându-le. Nu
prin cuvânt gol numai arătător, după cei din afară, a le arăta altora pe
acestea, ci din vederile cele dumnezeieşti, care i le arată prin Duhul, pe
cele ce sunt înfiinţate, putând pe ceilalţi a-i lumina. Iară adevărat filosof
este cel ce din cele ce sunt pricina celor ce sunt o ştie, sau din pricină pe
cele ce sunt le cunoaşte, după unirea cea mai presus de minte şi după
credinţa cea fără de mijlocire făcându-se. Nu numai deprinzându-le cele
dumnezeieşti, ci şi pătimindu-le. Sau iarăşi filosof cu adevărat este mintea
ceea ce şi lucrătoare, şi de Dumnezeu văzătoare, şi vieţuitoare s-a făcut.
1578
Însă minte desăvârşit filosofă este ceea ce pe cea năravnică, şi firească, şi
de Dumnezeu cuvântătoare filosofie o a îndreptat; iar mai vârtos iubirea de
Dumnezeu. Şi a celei năravnice, adecă faptele; iar a celei fireşti, cuvintele;
iar a celei de Dumnezeu cuvântătoare, vederea şi pe cea a dogmelor
adevărată cuprindere de la Dumnezeu s-a învăţat. Sau iarăşi, ritor
dumnezeiesc întru cele dumnezeieşti este cela ce pe cele ce sunt cu
adevărat din cele ce sunt sau nu sunt le desparte. Şi pe cuvintele acelora
dintru acestea le arată şi dintru acestea pe cuvintele acelora le vede cu
prea-îndumnezeire. Şi pe cea gânditoare şi nevăzută din cea simţitoare şi
văzută; iar pe cea simţitoare şi văzută lume din cea nevăzută şi gânditoare
o seamănă. Că cea văzută adecă al celei nevăzute chip este, iar cea
nevăzută întâiul chip. Mai înainte, zice, s-au pus peceţile de cele
nepecetluite şi asemănările celor neasemănate, ca prin aceea aceasta şi prin
aceasta aceea să se arate duhovniceşte şi luminos una întru alta şi alta întru
alta a o vedea şi ivită a o face prin cuvântul adevărului. Nu prin duceri în
sus sau alte cuvinte spuitoare a o izvodi, pe cea în chipul soarelui
strălucitoare cunoştinţă a adevărului, ci prin meşteşugire şi putere
duhovnicească, pe cuvintele adevărului amândorora a le lumina şi a le
arăta pe acestea prea cu arătare; întrucât una adecă povăţuitoare a noastră a
fi, iar alta casă veşnică dumnezeiască pentru noi făcută prea cu arătare.
Iară filosof dumnezeiesc este cel ce prin faptă şi prin vedere, fără de
mijlocire, s-a unit cu Dumnezeu şi prieten Lui s-a făcut şi se grăieşte, ca
cel ce pe cea dintâi şi făcătoare şi adevărată înţelepciune o a iubit şi o a
îndrăgit mai presus de toată altă prietenie şi înţelepciune şi cunoştinţă. Iară
iubitor de cuvinte este şi nu adevărat filosof (măcar deşi cu părerea a
filosofiei numire o are întru ascuns, precum zice Marele Grigorie) cel ce pe
înţelepciunea şi făptura lui Dumnezeu o iubeşte şi o cercă după cea mai de
pe urmă grăire. Însă nu pentru lauda şi slava omenească să se nevoiască de
filosofia aceasta cu arătare, pentru ca nu iubitor de materie să fie şi
neiubitor de înţelepciune, a înţelepciunii lui Dumnezeu celei cuvântătoare
de fire. Iară cărturar este cel ce se învaţă întru Împărăţia lui Dumnezeu, tot
cel ce prin faptă se îndeletniceşte întru privirea cea pentru Dumnezeu şi
întru linişte răbdând, care scoate din vistieria inimii sale „nouă şi vechi”
1579
(Matei 13, 52), adecă evangheliceşti şi prorocesti, sau din Noul şi Vechiul
aşezământ, sau învăţătoare şi lucrătoare, sau legiuitoare şi apostoleşti.
Pentru că acestea sunt tainele cele vechi şi cele noi, prin care lucrătorul
cărturar le scoate afară, învăţat fiind întru petrecerea cea plăcută lui
Dumnezeu. Şi cărturar este tot lucrătorul carele trupeşte încă se
îndeletniceşte către fapte. Iară ritor dumnezeiesc este cel firesc carele către
cunoştinţele şi cuvintele celor ce sunt stă în mijloc şi cel arătător al tuturor
întru Duhul, prin cea a cuvântului despărţitoare putere. Iară filosof
adevărat, cel ce pe cea mai presus de fire unire a lui Dumnezeu cu
cunoştinţă şi fără de mijlocire o are întru sine.
128. Cei ce scriu şi grăiesc fără de Duh şi voiesc a zidi Biserica,
sufleteşti sunt, precum oareunde dumnezeiescul Apostol zice: „Duh
neavând” (Iuda 1, 19). Pentru că unii ca aceştia vinovaţi sunt blestemului
celui ce grăieşte: „Amar celor înţelepţi întru sineşi şi înaintea lor ştiutori”
(Isaia 5, 21). Că grăiesc de la sineşi şi „nu este Duhul lui Dumnezeu Cel ce
grăieşte întru dânşii”, după cuvântul Domnului (Matei 10, 20). Că cel ce
grăieşte dintru ale sale gânduri mai înainte de curăţenie s-a înşelat de duhul
părerii. Că pentru aceasta zice pilda: „Văzut-am pe bărbatul căruia i s-a
părut la sineşi înţelept a fi; nădejde mai multă are nebunul decât acesta”
(Pilde 26, 12). Şi aceasta: „Nu fiţi înţelepţi la sinevă” (Romani 12, 16),
înţelepciunea ne porunceşte nouă. Ci şi însuşi dumnezeiescul Apostol cel
plin de Duh mărturisea grăind: „Că nu suntem îndestulaţi de la sine a
cugeta ceva ca de la sine, ci îndestularea noastră de la Dumnezeu este” (2
Corinteni 3, 5). Şi aceasta: „Ci ca de la Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu,
întru Hristos grăim” (2 Corinteni 12, 19). Că acelora ce nu sunt luminaţi de
Duhul Sfânt, unora ca acestora cuvintele lor sunt nedulci şi neluminate, că
nu din izvorul cel viu al Duhului împărtăşindu-se grăiesc, ci ca din
oarecare heleşteu noroios, din inima cea ce are şi hrăneşte lipitori şi şerpi
şi broaşte ale poftelor, ale mândriei şi ale neînfrânării. Şi apa cunoştinţei
acestora este puturoasă şi tulbure şi „nici fierbinte, nici rece” (Apocalipsa
3, 15), din care cei ce beau spre îngreţoşare şi neîndulcire şi spre borâre
schimbându-se se întorc.

1580
 129. „Trupul lui Hristos suntem noi”, zice dumnezeiescul Apostol, „şi
mădulare din parte” (1 Corinteni 12, 27). Şi iarăşi: „Un trup şi un Duh
sunteţi, precum aţi fost chemaţi” (Efeseni 4, 4). Că „precum trupul mort
este nesimţitor fără de duh” (Iacov 2, 26), aşa şi cel omorât cu patimile
prin lenevirea poruncilor cea după Botez nelucrător se face şi neluminat de
Sfântul Duh şi de darul lui Hristos. Având Duhul adecă prin credinţă şi
prin naşterea de a doua, însă nelucrător şi nemişcător, prin amorţirea cea
sufletească. Că sufletul adecă unul fiind, iar mădularele trupului multe, pe
toate sufletul le ţine şi vii le face şi le mişcă, pe cele ce sunt primitoare de
viaţă; iar pe mădularele cele ce după oarecare neputinţă întâmplată s-au
veştejit, ca pe nişte moarte şi nesimţitoare le poartă întru sine, însă
nevieţuitoare şi nesimţitoare. Aşa tot întru toate mădularele lui Hristos
neamestecat este darul lui Hristos, lucrând şi vii făcându-le pe cele ce pot a
se împărtăşi vieţii; ci şi pe cele ce a se împărtăşi sunt neputincioase, cu
iubire de oameni ca pe ale Sale împrejur le ţine. Pentru aceasta şi tot
credinciosul părtaş este prin credinţă punerii de fii a Duhului; însă
nelucrător se face şi neluminat prin omorârea patimilor şi prin lenevire şi
necredinţă, de lumină şi de viaţa lui Iisus lipsindu-se. Întrucât a fi tot
credinciosul mădular al lui Hristos şi Duhul lui Hristos având, însă
nelucrător şi nemişcător şi spre împărtăşirea darului neprimitor.
130. Cele opt vederi soborniceşti zicem a fi: întâi, cea pentru Dumnezeu,
fără de chip şi fără de început, şi nezidită, şi pricină a tuturor, Treimicească
una şi mai presus de fiinţă Dumnezeire. A doua, cea a puterilor celor
gânditoare, rânduială şi aşezare. A treia, starea cea împreună alcătuită a
celor ce sunt. A patra, pogorârea Cuvântului cea cu rânduială. A cincea, cea
sobornicească înviere. A şasea, înfricoşata a doua venire a lui Hristos. A
şaptea, veşnica muncire. A opta, Împărăţia Cerurilor. Şi patru adecă ale
celor ce au trecut şi s-au făcut sunt; iar patru ale celor ce vor să fie şi ale
celor ce încă nu s-au arătat. Şi se văd acestea luminos şi se află de la cei ce
au agonisit prin dar multă curăţenie a minţii. Iară cel ce fără de lumină vine
către acestea să ştie că năluciri închipuieşte şi nu vederi, prin duhul cel
nălucitor, nălucindu-se şi nălucind.

1581
 131. Iată şi pentru înşelare de nevoie este a zice după putere; fiindcă este
de cei mulţi, de cei mulţi, după cea mult meşteşugitoare şi mult închipuită
a acesteia pândire, cu anevoie cunoscută şi mai în scurt neînţeleasă.
Înşelarea, zice, în două chipuri se arată, sau mai vârtos vine asupra şi se
adaugă: după nălucire şi după lucrare; măcar deşi dintru una, din mândrie,
începutul îl are şi pricina. Şi cea dintâi adecă început este a celei de a doua;
iar cea de a doua, început a celei după uimire, a treia obişnuieşte fireşte.
Pentru că început al vederii celei după nălucire este părerea, cei ce pe
Dumnezeu ca pe un chip oareşicare nălucit a fi Îl face. Dintru care
urmează cea după nălucire către amăgire, înşelare, prin care se naşte hula;
şi cu care împreună înşelarea cea după nălucire naşte pe cea de la cei de alt
neam înfricoşare de nălucire, întru trezvire şi în somn; pe care tremur şi
clătire a sufletului, numindu-se, o grăiesc. Că mândriei urmează înşelarea;
înşelării, hula; hulei, frica; iar fricii, cutremurul; iar cutremurului, uimirea
cugetelor celor după fire. Acesta este chipul înşelării celei după nălucire.
Iară cel după lucrare, al doilea chip, este acesta: că începutul de aici îl are
prin dulce pătimirea din poftirea cea firească născându-se. Fiindcă din
dulceaţă se naşte neînfrânarea celor nepovestite necurăţii; iar aceasta, toată
firea înfierbântând-o şi partea cea stăpânitoare tulburând-o, prin
împreunarea nălucirilor mintea o aduce întru uimire, prin îmbătarea
lucrării celei arzătoare, fără de minte lucrându-l pe dânsul şi îl face a grăi
înainte şi prorocii mincinoase a vrăjitori, ca când vederile oarecărora sfinţi
şi cuvintele acelora ca prin sineşi porunceşte, fiind îmbătat de beţia patimii
şi cu obiceiul schimbat şi îndrăcit. Pe unii ca aceştia care se poartă în lume
cu amăgirea înşelării proroci îi numesc, care şed şi petrec lângă lăcaşurile
oarecărora sfinţi. Şi ca arătat îndrăciţi fiind şi de la singuri aceea ca când
lucrându-se şi muncindu-se cele printr-înşii grăite le vestesc oamenilor; pe
care îndrăciţi şi amăgiţi şi de înşelare robiţi cu cuviinţă este a-i chema, iar
nu proroci şi înainte-spuitori de cele de faţă şi de cele ce vor să fie. Pentru
că singur dracul curviei, prin înfocarea poftei mintea lor întunecând-o, o
aduce întru uimire din minţi, nălucindu-le lor pe oarecare din sfinţi şi
vorbiri şi vederi arătându-le. Şi este ca când dracii a ceea aproape se arată,
spre a-i înfricoşa şi a-i tulbura pe aceştia. Că de jugul lui Veliar legându-i
1582
pe ei, către păcatul cel după lucrare silindu-i pe dânşii îi împinge, ca de
aici daţi să-i aibă şi robi până la moarte şi în muncă trimiţându-i.
132. Se cade a şti că trei pricini soborniceşti are înşelarea prin care vine
asupra oamenilor: din mândrie, din pizma dracilor şi din pedepsitoarea
slobozire. Iară pricinile acestora: a mândriei adecă este uşurimea; iar a
pizmei, sporirea înainte; iar a slobozirii celei pedepsitoare, vieţuirea cea cu
păcat. Şi cea din pizmă şi din părere singură grabnică are vindecarea, când
mai ales şi s-ar smeri. Iară cea din pedepsire pentru păcat, dare Satanii, de
multe ori până la moarte spre lăsare o sloboade Dumnezeu pe aceasta. Însă
este când şi nevinovaţi munciţi a fi se dau spre mântuire. Şi se cade a şti că
şi singur dracul păreriş înainte grăieşte întru cei ce nu iau aminte inimii cu
de-adinsul.
133. Preoţi şi împăraţi după adevăr se ung întru a doua naştere toţi
binecredincioşii, precum atunci şi cei vechi după închipuire. Că chipuri era
aceea adevărului nostru. Nu despre o parte, ci toţi pe noi pe toţi ne
închipuia. Pentru că după aceea nici împreună de asemenea cu chipul şi cu
vederea una, împărăţia şi preoţia noastră, măcar deşi semnele aceleaşi. Nici
asupra noastră are fire hotărârea sau darul şi chemarea spre ungere, ca să
fie osebite cele ce s-au uns; ci una şi aceeaşi chemare şi credinţă şi ungere
şi închipuire avem. Dar descoperă şi arată, după cuvântul adevărului,
curăţenia şi nepătimirea şi tot sfinţit a fi lui Dumnezeu, şi acum şi în
veacul viitor.
134. Înţelepciune atunci cu gura grăieşte şi cu inima cugetă înţelegere
cel ce pe Dumnezeu Cuvântul, pe Înţelepciunea cea Ipostatnică a lui
Dumnezeu şi a Părintelui, luminat din cele ce sunt o arată, ca cel ce are
cuvinte închipuind pe cele ce sunt întâi închipuitoare întru cele ce sunt; şi
prin cuvântul cel viu după lucrare cu gura grăieşte dintru înţelepciune
înţelepciune. Iară cu inima strălucindu-se, prin puterea înţelegerii celei
prefăcătoare, cugetată fiind cu Duhul, poate a face şi a lumina prin
înţelegere pe cei ce cu credinţă ascultă.

1583
 135. Cea mare a adevărului împotrivă luptătoare şi înşelarea ceea ce
trage pe oameni astăzi spre pierzare (prin care necunoştinţa întunericului a
împărăţit în sufletele celor leneşi, de la Dumnezeu înstrăinându-ne pe noi;
şi ca cum n-ar fi Dumnezeu, necunoscând pe Cel ce a doua oară ne-a
născut pe noi şi ne-a luminat; sau prin singur gol cuvântul se crede şi se
cunoaşte şi nu cu lucrul; sau celor singuri vechi, iar nu întru noi; şi
mărturiile cele scripturistice de alţii pentru Dumnezeu sau şi de cei ce le-au
grăit le unesc; „şi slava, precum zice, cea pentru Dumnezeu o hulesc, iar
pe cea a cunoştinţei bună cinstire cu adevărat lepădând-o” (2 Petru 2, 2); şi
trupeşte numai, pentru ca să nu zic jidoveşte, Scripturile le citesc sau şi le
cunosc, pe cea prin învierea sufletului sculare de aici lepădând-o, de-a
pururea în morminte cu necunoştinţă a locui poftesc), patimile acestea trei
sunt: necredinţa, vicleşugul şi trândăvia. Şi una alteia sunt împreună
ţinătoare şi născătoare. Că necredinţa este învăţător al vicleşugului; şi
viclenia soţie a trândăviei, a căreia semn este lenevirea. Sau iarăşi
altminteri: trândăvia este născătoare a vicleşugului, precum Domnul a zis:
„Slugă vicleană şi leneşă” (Matei 25, 26). Iară viclenia maică este a
necredinţei. Că tot cel viclean este necredincios; iar cel ce nu crede şi de
Dumnezeu este netemător. Dintru care se naşte trândăvia, maica
defăimării, prin care tot cel bun se defăimează şi tot răul se lucrează.
136. Slavă adevărată pentru Dumnezeu şi cunoştinţă nemincinoasă a
celor ce sunt pe cea desăvârşită a dogmelor dreaptă slăvire o alcătuiesc
împreună. Pentru aceasta şi a slavoslovi este dator unul ca acesta aşa:
Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, slavă Ţie. Că pentru noi Te-ai
făcut om, Dumnezeu Cuvântul, Cel mai presus de fiinţă. Pentru aceasta
mare este taina rânduielii Tale, Mântuitorul nostru, slavă Ţie.
137. Deci sunt ale cuvintelor celor ce împreună se scriu, după Marele
Maxim, chipuri osebite trei, neprihănite şi neosândite. Întâi, cel pentru
aducerea aminte de sine. Al doilea, cel pentru folosul altora. Al treilea, cel
ce pentru ascultare împreună se scrie; întru care şi cele mai multe din
Scripturi s-au pus, celor ce cu smerenie au cerut cuvântul. Iară dacă spre
plăcere şi slavă este, şi cel ce scrie spre a se vedea fapte bune, „îşi ia, zice,
1584
plata sa” (Matei 5, 12), nici un folos aici având sau plată în cel ce va să fie.
Ci şi ca un plăcător oamenilor şi viclean, cârciumărind cuvântul lui
Dumnezeu, se va osândi.

Alte capete, ale aceluiaşi,

сu numărul de sapte
1. Pe toate vârstele cele întru Hristos a le ajunge fieştecine este dator, cel
ce s-a botezat întru Hristos. Pentru că înainte a luat pe cea a acestora
putere, şi prin porunci poate a le afla şi a le deprinde pe acestea. Şi
Zămislirea adecă este logodirea Duhului. Iară Naşterea este lucrarea
bucuriei. Iară Botezarea este puterea cea curăţitoare a focului Duhului. Iară
Schimbarea la Faţă este vederea luminii celei Dumnezeieşti. Răstignirea
este omorârea cea despre toate. Şi Îngroparea este ţinerea cea în inimă a
Dumnezeiescului Dor. Iar Învierea este scularea cea făcătoare de viaţă a
sufletului. Iar Înălţarea, uimirea cea către Dumnezeu şi răpirea minţii. Iar
cel ce n-a aflat pe acestea, nici le-a simţit, prunc încă este şi cu trupul, şi cu
Duhul, măcar deşi cărunt şi lucrător de la toţi se socoteşte.
2. Patimile lui Hristos au omorâre făcătoare de viaţă celor ce prin toate
au pătimit; adecă: „De împreună pătimim, împreună să ne şi proslăvim”
(Romani 8, 17). Iară patimile dulceţilor au câştigat omorârea făcătoare de
moarte celor ce le lucrează pe ele. Pentru că este răstignire a răstignirii şi
omorâre a omorârii, pătimirea cea de voie a patimilor lui Hristos.
3. A pătimi pentru Hristos este a răbda cele ce vor să se întâmple. Pentru
că pizma celor nevinovaţi este spre folos. Iară mustrarea spre întoarcere se
face nouă pedepsire a Domnului, deschizându-ne nouă, celor vinovaţi,
urechile. Pentru aceasta le-a făgăduit şi cunună celor ce rabdă Domnul în
veacul veacului. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie, Treime Sfântă,
pentru toate slavă Ţie, pentru schimbarea cea pătimicioasă.

1585
 4. Trândăvirea, fiind patimă cu anevoie de biruit, slăbănogeşte trupul. Şi
slăbănogindu-se trupul, împreună se slăbănogeşte şi sufletul. Iar amândoi
slăbănogindu-se, se schimbă amestecarea trupului prin pătimirea cea dulce.
Iar pătimirea cea dulce porneşte poftirea. Poftirea, aprinderea. Aprinderea,
năpădirea. Năpădirea porneşte pomenirea. Pomenirea, nălucirea.
Nălucirea, asupreala. Asupreala, unirea. Unirea, învoirea. Învoirea face
lucrarea: ori pe cea prin trup, ori pe cea prin frecăturile cele de multe
chipuri; şi aşa omul, biruit fiind, cade.
Pentru schimbarea cea bună
5. Răbdarea întru tot lucrul naşte pe bărbăţie. Bărbăţia, pe osârdie.
Osârdia, pe îngăduire. Îngăduirea, pe sporire; şi pe cea a lucrului sporire,
adecă adăugarea, potoleşte neînfrânarea trupului, şi pe cea a poftei dulce
pătimire o îmblânzeşte. Iar poftirea porneşte pe dorire. Dorirea, pe
dragoste. Dragostea, pe râvnire. Râvnirea, pe fierbinţeală. Fierbinţeala, pe
sculare. Scularea, pe sârguinţă. Sârguinţa, pe rugăciune. Rugăciunea, pe
linişte. Liniştea naşte pe privire. Privirea, pe cunoştinţă. Cunoştinţa, pe
cuprinderea tainelor. Iară sfârşitul tainelor este Cuvântarea de Dumnezeu.
Iară rodul Cuvântării de Dumnezeu este dragostea cea desăvârşită. Al
dragostei este smerenia. Al smereniei este nepătimirea. Al nepătimirii este
vederea înainte, şi proorocia, şi înainte-cunoaşterea. Pentru că nu are
cineva de aicea pe faptele cele bune desăvârşit, nici deodată micşorează
răutăţile; ci câte puţin crescând fapta cea bună, câte puţin răutatea întru
nefiinţă se face.
Pentru ispitele cele în somn
6. ÎNTREBARE: În câte chipuri se face păcatul cel din scurgere, cel cu
păcat şi cel fără de păcat?
RĂSPUNS: În trei feluri, adecă cea păcătuitoare: prin curvie, malahie şi
învoirea gândurilor. Şi prin şapte feluri, cea fără de păcat: prin uduri, prin
mâncări materialnice, prin cele pornitoare, prin băutura cea rece, prin
slăbănogirea trupului, prin osteneala cea fără de măsură şi prin nălucirea
cea drăcească, în multe feluri. Şi a îmbătrâniţilor, adecă lucrători, se
1586
întâmplă de multe ori prin cele înainte-grăite cinci chipuri. Iară a
nepătimaşilor, prin uduri singure cele nearătate, rar făcându-se, şi prin
multe dureri, şi prin lucrare mai dumnezeiască curăţitoare şi sfinţitoare,
dăruirea curăţeniei lor fiind adăugată. Iară chipul cel mai de pe urmă al
scurgerii, cei prin nălucire în somn, al pătimaşilor şi al neputincioşilor este.
Însă şi aceasta, ca o fără de voie, este fără de păcat, precum grăiesc
Părinţii. A celui fără de patimă este osebită, cea din părăsire după pronie,
pornire fără de păcat; precum cealaltă materie se cheltuieşte cu
dumnezeiescul foc. Iară a lucrătorului este nevoia cea prin multe chipuri şi
neprihănita deşertare. Iară a celui pătimaş este cea îndoită scurgere şi
nelesnicioasă: cea în somnuri prin nălucire şi întru deşteptare învoire.
Dintru care una adecă este fără de prihană, iară alta cu păcat şi întru certări
se hotărăşte. A nepătimaşilor una este şi pornirea şi deşertarea trupului de
materie, după pronie, prin uduri: una adecă vărsată se fie ca o prisosinţă,
iar cealaltă ca o mistuită, prin focul cel dumnezeiesc cheltuindu-se, după
cel ce grăieşte. Iar ale lucrătorilor şi ale mijlocielor şase sunt cele
soborniceşti nevinovate chipuri ale pornirii cei curgătoare şi cele fireşti, de
nevoie să se curăţească şi să se izbăvească: prin mâncările cele
materialnice, şi prin cele pornitoare, şi prin băutura cea rece, şi prin
slăbănogirea firii, şi prin slăbănogirea ostenelelor, şi în sfârşit prin pizma
dracilor, pătimeşte firea prin sineşi. Iară ale neputincioşilor şi ale
începătorilor de asemenea şase sunt şi ale acestora chipurile cele pătimaşe:
prin îndrăcirea pântecelui, prin clevetire, prin osândire, prin mărirea
deşartă, prin învoirea cea îndoită întru nălucire şi în sfârşit zavistia dracilor
cea după asupreală. Însă şi aceasta scopos este al proniei, a curăţi firea de
stricăciune şi de prisosirile cele străine, şi de poftele cele necuvântătoare
care sunt aduse din afară înlăuntrul ei, şi a pedepsi pe nevoitori ca să se
smerească şi totdeauna cu luare-aminte să se înfrâneze de la toate.
Pentru cum se cade a lua milostenie cel ce liniştează
7. Cela ce şade deosebi şi mănâncă dragoste (adecă milostenie) dator
este, după şapte chipuri, a primi milostenie: Întâi, cu trebuinţă a cere. Al
doilea, cu trebuinţă a lua. Al treilea, ca de la Dumnezeu cele ce vin a le
1587
primi. Al patrulea, spre Dumnezeu a nădăjdui şi Acela a fi dătător al
plăţilor. Al cincilea, lucrător a fi al poruncilor. Al şaselea, a nu face dintru
acestea avere mai presus de trebuinţă. Al şaptelea, a nu fi scump, ci dătător
şi îndurător. Pentru că unul ca acesta, carele este întru acestea, se bucură ca
cel de la Dumnezeu şi nu de la oameni are purtare de grijă.
Ale acestuiaşi capete 10
1. Deci se cade nouă a zice, după Marele Învăţător, a nu avea trebuinţă
de ajutorul cel din Scriptură, sau de cel de la ceilalţi Părinţi, o, Purtătorule
de semne, Loghine! Ci aşa a fi de Dumnezeu învăţaţi: „Că vor fi, zice, toţi
învăţaţi de Dumnezeu” (Ioan 6, 45). „Că dintr-Însul şi printr-Însul” (Rom.
11, 36) a cunoaşte şi a învăţa cele ce folosesc, nu numai noi, ci şi toţi,
fieştecine dintre cei credincioşi; ca unii ce legea Duhului scrisă întru
tăbliţele inimilor noastre o purtăm şi, fără de mijlocire, heruvimiceşte, cea
minunată, împreună cu Iisus, prin curată rugăciune a inimii, a vorbi ne-am
învrednicit. Iară de vreme ce suntem prunci, după vremea zidirīi celei de
iznoavă, nici Darul înţelegându-l, nici înnoirea pricepându-o, şi mai vârtos
necunoscând cea covârşitoare mărime a cinstei şi a slavei căreia ne-am
împărtăşit. Şi măcar că datori suntem, prin porunci, sufleteşte şi
duhovniceşte a creşte şi a vedea gânditor ceea ce am luat, însă cădem prin
lenevire şi prin obicei prea pătimaş, întru nesimţire şi întunecare, cei mai
mulţi; şi nici de este Dumnezeu cunoaştem, nici cine eram sau care ne
făcusem, fii ai lui Dumnezeu, fii ai luminii şi fii şi mădulare ai lui Hristos
făcându-ne. Şi dacă şi bărbaţi ne botezăm, ci însă întru apă numai, şi nu
întru Duhul ne simţim. Iară dacă şi întru Duhul ne înnoim, credem prin
goală credinţa cea moartă şi nelucrătoare şi întru îndoirea sufletului a ne
face grăim; şi aşa, asemenea, întru tot desăvârşit trupuri fiind, trupeşte
vieţuim şi umblăm. Iară deşi ne-am pocăi, trupeşte numai şi nu
duhovniceşte, poruncile le facem şi le cunoaştem. Iară deşi prin multe
osteneli Darul, cu iubire de oameni, pe unii arătării i-a învrednicit, ca pe o
înşelare pe acesta îl primim. Iară deşi de la alţii pe aceasta lucrându-se
vom auzi, ca pe o rătăcire pe aceasta, pentru pizmă o socotim. Şi aşa
rămânem morţi până la moarte, nevieţuind întru Hristos şi nelucrându-ne.
1588
Şi ceea ce avem, după Scriptură (Marcu 4, 25), în vremea ieşirii sau a
judecăţii, prin necredinţă sau deznădăjduire se va lua de la noi.
Neînţelegând cum că după Părintele se cade să fie şi Fiii, dumnezei din
Dumnezeu şi duhovniceşti din Duhul. „Că cel născut, zice, din Duhul, Duh
este” (Ioan 3, 6). Iară noi, trupuri fiind, deşi credincioşi, măcar deşi cereşti
făcându-ne, pentru aceasta (că suntem trupuri) Duhul lui Dumnezeu nu
rămâne întru noi. Şi pentru aceasta au arătat Domnul aducerile asupră şi
robirile şi junghierile le-a înmulţit, poate vrând a îndrepta sau a tăia
răutatea, sau a mântui prin ierburi mai puternice.
2. Şi întâi adecă a zice, Dumnezeu dând grai celor ce bine vestesc unele
ca acestea bune: cum ar afla cineva şi mai vârtos cum s-ar afla ceea ce are,
sau a primit pe Hristos prin Botez întru Duhul? După Apostolul Pavel, care
zice: „Au nu ştiţi că Iisus Hristos locuieşte întru inimile noastre?” (2 Cor.
13, 5). Iar apoi şi cum ar spori înainte, pe urmă aşa şi cum va păzi pe ceea
ce a aflat. Că este prea bun chip, în scurt, marginile dimpreună cu mijlocul
în scurt a le zice, multă lăţime având. Pentru că ca mulţi adecă nevoinţa
până a afla ceea ce caută au luat-o şi au pus să stea dorinţa până la aceasta,
şi mai departe nu trec înainte, nici le pasă acestora, îndeletnicindu-se
numai întru începutura care o au aflat. Şi împiedecându-se şi prin neştiinţă
trecerea ridicând, li se pare bine a călători şi cu necâştigare se poartă pe
dinafară de aceasta. Iară alţii pe jumătatea luminării ajungând, către sfârşit
s-au lenevit trândăvindu-se sau întru cele dinapoi întorcându-se prin
nedeosebita petrecere, şi noi începători făcându-se. Iar alţii către săvârşire
ajungând, prin neluarea aminte cad din pricina părerii şi întru cele dinapoi
se întorc, şi mijlociilor şi noilor începători deopotrivă spre lucru se
învoiesc. Iară a noilor începători şi a celor de mijloc şi a celor desăvârşiţi
este: a unora, lucrarea; iar a altora, luminarea; iar a celorlalţi, curăţirea
sufletului sau învierea acestuia.
3. După două chipuri se află lucrarea Duhului, pe care întru Botez tăinuit
o am luat înainte. Şi întâi, soborniceşte a zice, prin lucrarea poruncilor,
prin multă osteneală şi vreme, Darul se descopere, precum zice Sfântul
Marcu. Şi după cât poruncile le lucrăm, după atâta mai arătat străluceşte
1589
nouă razele sale. Iară a doua, pe cea cu meşteşug (lucrare) şi chemare
deasă a Domnului Iisus, adecă prin pomenirea lui Dumnezeu se arată întru
supunere. Şi din petrecerea cea dintâi, mai cu zăbavă; iar dintru cea de a
doua, mai degrabă. Deşi a deprinde ar afla cu durere şi cu aşteptare, săpând
pământul şi aurul căutându-l. Deci, dacă voim a nu ne rătăci, adevărul a-l
afla şi a-l cunoaşte, căutând a avea pe singura lucrarea inimii, fără de chip
cu totul şi neînchipuită. Şi nici închipuire, sau faţă ca când a Sfântului, cu
nălucire a oglindi, nici lumină a vedea. (Pentru că are fire înşelarea, întru
începuturi mai vârtos, cu unele ca acestea mincinoase năluciri a înşela pe
mintea celor neiscusţi.) Ci numai lucrarea rugăciunii, în inimă lucrându-se,
să ne sârguim a o vedea, încălzind pe minte şi-nveselind-o, şi spre dragoste
nepovestită a lui Dumnezeu şi a oamenilor, pe suflet aprinzându-l. Pentru
aceasta şi smerenie şi zdrobire, atunci nu puţină este a vedea din rugăciune
făcându-se. De vreme ce rugăciunea este, la cei noi începători, pururea
mişcătoare lucrare gânditoare a Duhului Sfânt, întru început ca un foc de
veselie, din inimă dându-se.
4. Iar sunt semne ale începuturii acesteia, ale celor ce o caută pe dânsa
cu adevărat, şi nu ca cei ce ispitesc fiind; după singura Înţelepciunea care
grăieşte (1, 2): „Cum că se află celor ce nu o ispitesc pe dânsa şi se arată
celor ce nu o cred pe dânsa”. Întru unii adecă se vede ca o lumină răsărind;
iar întru alţii, veselie cutremurătoare; iar întru alţii, bucurie; şi întru alţii,
amestecată bucurie şi frică; iar întru unii, cutremur şi frică cu bucurie; iar
uneori, întru oarecare, şi lacrimi şi frică. Se bucură sufletul de cercetarea şi
mila lui Dumnezeu; însă se teme şi se cutremură de venirea Lui, ca un
vinovat întru păcate multe. Iară altora, iarăşi se face la început nespusă
zdrobire şi durere negrăită a sufletului, cuprins fiind de dureri „ca ceea ce
naşte” (Sirah 48, 22; Ioan 16, 21), şi boleşte după Scriptură. Că străbătând
viul şi lucrătorul Cuvânt, adecă Iisus, precum zice Apostolul (Evrei 4, 12),
până la împărţirea sufletului şi a trupului, a încheieturilor şi a creierilor, ca
partea cea pătimaşă din toate părţile sufletului şi ale trupului cu sila să o
topească. Întru alţii, dragoste şi pace către toţi se vede, neluptătoare. Întru
alţii, veselie, pe care şi săltare întru multe locuri Părinţii o au numit,

1590
puterea Duhului fiind şi mişcare vie a inimii. Această săltare se grăieşte şi
„suspin al Duhului celui negrăit, ce pentru noi către Dumnezeu se roagă”
(Rom. 8, 26). Şi zămislire a dreptăţii lui Dumnezeu, pe aceasta şi Isaia o a
numit (21, 3). Şi împungere, Marele Efrem. Iară Domnul, „Izvor al apei ce
curge în viaţa cea veşnică” (Ioan 4, 14). (Iară apa pe Duhul l-au numit), ca
pe cela ce saltă în inimă şi fierbe prin pornirea puterii.
5. Se cuvine a şti cum că două osebiri are săltarea: adecă bucuria cea cu
chip lin (care săltare şi suspin şi întâmpinare a Duhului se grăieşte), şi cea
mare a inimii (care şi săltare şi batere, adecă sărire se grăieşte a inimii celei
vii, spre Dumnezeiescul văzduh, sau alcătuitoare zburare). Că de la
Dumnezeiescul Duh înaripându-se cu dragostea şi din legături slobozindu-
se sufletul, spre cele de sus şi mai înainte de ieşire a zbura se ispiteşte,
poftind dejugarea greutăţii. (Aceasta şi turburare a Duhului, adecă fierbere
şi mişcare se grăieşte, după cea scrisă: „Iară Iisus S-a tulburat pe Sine cu
Duhul, pornindu-Se întru putere şi zicând: unde l-aţi pus pe el?” Ioan 11,
34.) Şi arată osebirea a celor mari şi a celor mici săltări Dumnezeiescul
David, zicând: „Munţii ca berbecii şi dealurile ca mieii oilor săltând” (Ps.
113, 3–4), pentru cei desăvârşiţi şi pentru cei noi începători zicând.
6. Se cade a şti că Dumnezeiasca frică cutremur nu are. (Iară cutremur
grăesc nu pe cel din bucurie, ci pe cel din mânie, adecă pe cel din
pedepsire şi părăsire.) Ci bucuria cea cutremurătoare se adaugă din
rugăciune întru focul Dumnezeieştii frici. Iară frică, nu pe cea
cutremurătoare, pe cea din mânie, adecă din muncire, ci pe cea a
înţelepciunii, care şi „începutură a înţelepciunii” se grăieşte (Pilde 1, 7; Ps.
110, 10). Însă se împarte frica în trei (măcar deşi în două Părinţii au grăit-
o): pe cea intrătoare, şi pe cea desăvârşită; apoi şi pe cea din mânie frică,
pe care şi cutremur cu adevărat se cuvine a o chema, adecă clătire şi
zdrobire.
7. Iară cutremurul are multe osebiri cu chipurile. Unul este al mâniei, şi
altul al bucuriei, şi altul al iuţimii (când după covârşire s-ar face căldură,
precum grăesc, a sângelui celui dimprejurul inimii); şi altul din bătrâneţe,
şi altul este al păcatului, adecă al înşelării; şi altul al blestemului, dat fiind
1591
prin Cain neamului omenesc. Însă cu nevoitorul la început, cel din bucurie
şi cel din păcat cutremur se luptă; dar nu tuturor aşa se întâmplă. Iară
semnele amândurora sunt: a unora, adecă, bucuria cea tremurătoare, întru
veselie multă şi lacrimi, Darul pe suflet îl mângâie; iar a celuilalt, înăsprită
fierbinţeală şi îngâmfare şi învârtoşare a inimii, pe suflet aprinzându-l şi
înfocând mădularele cele împreunătoare şi către împleticirea trupurilor şi
dragoste prin năluciri înlăuntru, întru învoire, lucrarea cea urâtă făcând-o.
8. Îndoită a fi lucrarea fieştecărui începător (ştim), şi îndoit în inimă
lucrându-se şi neamestecat: una adecă din Dar, iar alta din înşelare.
Precum mărturiseşte cu cuvântul Marele Marcu Pustnicul, aşa grăind:
„Este lucrare duhovnicească şi este lucrare satanicească, de prunc
necunoscându-se”. Şi iarăşi, întreită a fi fierbinţeala lucrării întru oameni
aprinzându-se: pe cea din Dar, pe cea din înşelare, adecă a păcatului, şi pe
cea din umplerea sângelui, pe care şi amestecare Africanul Talasie o a zis.
Şi prin înfrânarea cea cu măsură se cuvine pe aceasta a o netezi şi a o
împăca (adecă a o domoli).
9. Lucrarea Darului este putere a Duhului, întru bucurie şi veselie a
inimii pornindu-se, întărind şi păzind şi înfierbântând pe suflet şi
curăţându-l; şi pe gânduri încetându-le până la o vreme; iar pe cea a
trupului pornire o omoară până la o vreme. Şi acestea sunt semnele
acesteia şi roadele cele ce arată adevărul: lacrimile, zdrobirea, smerenia,
înfrânarea, tăcerea, răbdarea, a se ascunde şi câte unele ca acestea, prin
care fără de îndoială ne adeverim.
10. Lucrarea înşelăciunii este aprinderea păcatului întru dulceaţă,
înfierbântând pe suflet şi spre împreunarea trupurilor cu nebunie, pe
poftirea care este întru pornirea trupului ridicând-o. Însă fără de fel este
toată şi neaşezată, după Sfântul Diadoh: bucurie necuvântătoare şi părere şi
turburare şi veselie fără de fel, şi, precum cu cuviinţă este a zice,
nehrănitoare având întru dulceaţă, nici căldură, nici răceală, către partea
cea poftitoare mai vârtos lucrând. Dobândindu-şi materie de aprinderea
dulceţilor şi pe prea nesătiosul pântece avându-l ajutor. Că de acolo se
porneşte şi se aprinde, spre împreună-amestecarea trupului pricină luând,
1592
spre a lucra şi a arde pe suflet şi spre sineşi a-l trage, ca prin deprindere
dulce pătimind omul, după puţin Darul din sineşi să-l izgonească. [Şi prea
curveşte întru ascuns, înfierbântând şi aprinzând mădularele prin
împătimirea cea dulce, şi i se pare a fi Darul mângâierea ceea ce lucrează
şi încălzeşte pe minte neştiut; iar cu lucrarea învăpăiată a păcatului şi mai
vârtos a înşelării şi a împătimirii celei dulci. Că pe acestea şi Sfântul Ioan
Scărarul ştiindu-le, zice: „Am întrebat pe aceea şi au zis: Eu ajutătoare am
dobândit pe aprinderea cea dinafară şi împărtăşitoarea mişcare a poftei
celei fireşti, ca să aprindă pe om spre lucrarea înşelării sale.”
Capete 15:
Pentru linişte şi pentru cele două chipuri ale rugăciunii
1. Două chipuri sunt ale unirii, şi mai vârtos intrări despre fieştecare
parte a rugăciunii celei gânditoare, aceea ce se lucrează în inimă prin
Duhul. Prin cele ce mintea sau o apucă înainte pe dânsa acolo, de Domnul
lipindu-se, după Scriptură (Psalm 72, 27), sau pornindu-se lucrarea după
înainte călătorie, întru focul veseliei trăgând pe minte, sau o leagă pe dânsa
către chemarea şi unirea Domnului Iisus. Pentru că dacă „şi Duhul deosebi
fieştecăruia lucrează în ce chip voieşte”, precum zice Apostolul (1 Cor. 12,
11). Ci este când una mai întâi decât alta urmează întru unire, după
chipurile cele ce le-am grăit înainte. Şi uneori adecă, lucrarea se porneşte
în inimă, patimile micşorându-le, prin deasa chemare a lui Iisus Hristos,
dumnezeiasca fierbinţeală arătându-se. „Că Dumnezeul nostru este foc
mistuind patimile”, zice Scriptura (Evrei 12, 29). Iară alteori Duhul trage
pe minte către Sine, întru adâncul unirii atârnând-o pe dânsa şi de
obişnuita înconjurare oprindu-o. Şi atunci nu mai mult robită se face la
Airieni din Ierusalim, ci din Babilon în Sion face mutarea cea mai bună.
Întrucât a grăi şi ea cu Prorocul: „Ţie se cuvine cântare, Dumnezeule, în
Sion, şi Ţie se va da rugăciune în Ierusalim” (Ps. 64, 1). Şi iarăşi: „Bucura-
se-va Iacob şi se va veseli Israel” (Ps. 13, 7), adecă mintea cea lucrătoare şi
văzătoare, ceea ce prin bunătatea cea lucrătoare patimile după Dumnezeu
le biruieşte şi pe El prin privire Îl vede, după cât îi este ei cu ajungere. Că
atunci mintea, ca la o masă prea bogată fiind chemată, întru desfătare
1593
dumnezeiască veselindu-se, cântă: „Gătit-ai înaintea mea masă, împotriva
dracilor şi a patimilor, celor ce mă necăjesc pe mine” (Ps. 22, 6).
Pentru cum se cuvine a lucra rugăciunea
2.„În dimineaţă, zice Solomon, seamănă sămânţa ta, adecă pe cea a
rugăciunii, şi în seară să nu-ţi laşi mâna ta” (Ecl. 11, 6). Ca necurmarea
rugăciunii, pe îndelungare de vreme având-o, deşi ceasul celor auzite l-ar
dobândi, să nu cumva să greşească. „Că nu ştii, zice (tot mai sus), care va
ieşi, aceasta sau aceea”. Şi dimineaţa adecă, şezând pe scaun de o palmă,
sugrumă pe minte din partea cea stăpânitoare în inimă şi o ţine pe ea întru
dânsa. Şi plecându-te cu durere, pieptul şi umerii şi grumazul foarte
durându-te, cu îngăduială strigă cu mintea sau cu sufletul: Doamne Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă. Apoi, pentru durerea şi strâmtorarea, poate şi cu
dulceaţă, pentru desime aflându-te (care nu este numai pentru că o
mâncare a celui întreit cu Numele, care se mănâncă adesea: „Că cei ce mă
mănâncă pe Mine, zice, încă vor flămânzi” Sir. 24, 23), schimbând mintea
spre cealaltă jumătate, grăieşte: Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă. Şi de
multe ori grăind jumătatea, nu eşti dator des, din trândăvie, a le schimba pe
acestea. Că nu se înrădăcinează sadurile, adesea răsădindu-se. Şi ţine şi
răsuflarea pe cât este cu putinţă, ca nu fără de trebuinţă să răsufle. Că
răsuflarea duhurilor din inimă în sus dându-se, întunecă mintea şi clăteşte
cugetul, de acolo pe dânsa oprindu-o. Şi sau robită o dă uitării, sau altele în
loc de altele a cugeta pe dânsa o găteşte, cu nesimţire întru cele ce nu se
cade aflându-se. Şi dacă vei vedea necurăţiile duhurilor celor viclene,
adecă ale gândurilor, ridicându-se sau închipuindu-se în mintea ta, să nu te
spăimântezi. Măcar de ţi s-ar arăta înţelegeri bune ale oarecăror lucruri, nu
lua aminte acestora. Ci, ţinând răsuflarea pe cât este cu putinţă şi mintea în
inimă închizând-o, şi chemarea Domnului Iisus des şi cu îngăduială
lucrând-o, degrabă le arzi şi le strâmtorezi pe dânsele, nevăzut prin
dumnezeiescul Nume bătându-le pe ele. Că zice cel al Scării: Cu Numele
lui Iisus să baţi pe vrăjmaşi; că nici o armă mai tare este în cer şi pe
pământ.
Pentru răsuflare
1594
 3. Iară cum că eşti dator a-ţi ţinea răsuflarea, martor este Isaia Sihastrul,
pentru aceasta grăind, şi alţii mulţi. Unul adecă: Ţine pre mintea cea
neţinută, care se împinge adecă arătat şi se risipeşte de puterea cea
protivnică, de ceea ce pentru lenevire iarăşi după Botez s-au întors,
împreună şi cu alte mai viclene duhuri în sufletul cel trândav, precum zice
Domnul: „şi pe cele mai de pe urmă le-a făcut mai rele decât cele dintâi”
(Matei 12, 45). Iară altul: cum că dator este călugărul a avea pomenirea lui
Dumnezeu în loc de răsuflare. Iară celălalt: pre dragostea lui Dumnezeu
ceea ce înainte apucă pe răsuflarea lui. Şi Noul Teolog: Sugrumă şi pe
aceea a nărilor tragere, pentru ca nu fără de trebuinţă să răsufli. Şi cel al
Scării: Pomenirea lui Iisus să se unească cu suflarea ta, şi atunci vei
cunoaşte folosul liniştii. Şi Apostolul: „nu el, ci Hristos întru dânsul vieţuia
lucrând şi dumnezeiasca viaţă răsuflând-o” (Galateni 2, 20). Şi Domnul:
„Duhul unde voieşte suflă”, zice (Ioan 3, 8), pildă luându-o din suflarea
vântului celui simţitor. De vreme ce curaţi făcându-ne prin Botez şi pe
Hristos luându-L, logodirea Duhului şi cuvânt răsădit înlăuntru ca o
sămânţă, după Iacob fratele Domnului (Iac. 1, 21), primind, răsădite fiind
şi ca cum împreună înfipte, întru împărtăşire neîmpărtăşit şi neamestecat,
Dumnezeu lucrându-ne pe noi cu nemicşorare cel prea deplin, pentru
bunătatea, de pricini ca de nişte păzitoare ale Darului lenevindu-ne, am
căzut iarăşi în patimi pentru lenevire. Şi în loc de răsuflarea Duhului Sfânt
ne-am umplut de răsuflările duhurilor celor viclene. Şi arătat căscarea şi
întinderea de la acestea se fac, precum zic Părinţii. Că cel ce a câştigat
Duhul şi de la Acesta s-a curăţit, prin El se înfierbântă şi răsuflă
dumnezeiasca viaţă şi gândeşte şi grăieşte şi înţelege şi se mişcă, după
glasul Domnului: „Că nu voi sunteţi cei ce grăiţi, ci Duhul Tatălui Meu
este Carele grăieşte întru voi” (Matei 10, 20). Asemenea iarăşi, cel ce are
pe cel potrivnic (duh) şi de dânsul este stăpânit, cele potrivnice face şi
grăieşte.
Pentru cum se cuvine a cânta
4. Ostenind stejarul, zice cel al Scării, sculându-se se va ruga. Şi iarăşi,
şezând, de lucrarea cea mai dintâi cu bărbăţie se va ţinea. Căci că dacă şi
1595
pentru minte au zis, când va ajunge pe cea a inimii străjuire, acestea sunt
datori a le face; dar însă nu cu necuviinţă şi pentru cântarea psalmilor au
zis aceasta. Că se grăieşte cum că întrebat au fost Marele Varsanufie pentru
cântarea psalmilor: Cum adecă se cuvine a cânta? Şi au răspuns bătrânul:
Ceasurile şi câte sunt bisericeşti aşezământuri bine pentru împreună-
glăsuire s-au dat. Iară pustnicii nici ceasuri cântă, nici cântări au, ci lucrul
mâinilor şi cugetarea cea întru singurătate, şi după puţin rugăciune. Iară la
rugăciune stând, dator este a grăi întreit Sfinte, Tatăl nostru, şi a ruga pe
Dumnezeu ca să se izbăvească de omul cel vechi şi a nu zăbovi întru
acesta. Că toată ziua mintea ta întru rugăciune este. Şi aceasta o au arătat
bătrânul zicând cum că cugetarea cea întru singurătate este rugăciunea
inimii; iar rugăciunea cea după puţin e starea cântării psalmilor. Luminos
grăieşte şi Marele Ioan cel al Scării: Lucrul liniştii, negrijirea întru toate,
rugăciune nelenevoasă: aceasta este starea. Şi a treia, lucrarea inimii
nefurată; iar aceasta este scaunul rugăciunii, adecă al liniştii.
Pentru osăbirea celor ce cântă
5. Care este osăbirea: că unii adecă mult a cânta învaţă, iar alţii puţin, şi
alţii nicidecum, ci singură rugăciunea şi osteneala, lucrarea mâinilor, poate
sau metanii, sau altă oarecare lucrare ostenească? Şi aceasta este
dezlegarea unora ca acestora. Câţi din bunătatea cea lucrătoare, prin multe
osteneli şi ani, au aflat Darul, aceasta deprinzându-se, aşa pe alţii învaţă. Şi
nu se supun primind celor ce prin meşteşugire, cu mila lui Dumnezeu,
întru scurtime prin credinţă fierbinte, precum zice Sfântul Isaac, la aceasta
au ajuns. Pentru aceasta şi prihănesc pe unii ca aceştia, furându-se de
necunoştinţă şi de părere. Şi pe alţii îi adeveresc cum că dacă este întru alt
fel, înşelare este şi nu lucrare a Darului. Şi nu ştiu „că uşor este întru ochii
Domnului, după Scriptură, de năprasnic a îmbogăţi pe sărac” (Sir. 11, 23).
Şi „începutul înţelepciunii este a câştiga înţelepciune”, pe Dar grăindu-l
Pilda (Pilde 2, 7). Şi ocărăşte şi Apostolul pe ucenicii cei de atunci care nu
ştiau Darul, zicând: „Nu ştiţi că Iisus Hristos lăcuieşte întru voi, de nu,
adecă pentru lenevirea voastră — sunteţi neiscusiţi?” (2 Cor. 13, 5). Pentru

1596
aceasta şi cele prea slăvite osăbiri ale rugăciunii, întru oarecare de la Duhul
cu chip osebit lucrându-se, din necredinţă şi înălţarea minţii nu le cunosc.
Pentru înşălare
10. Ia aminte dară cu de-adinsul, întru cunoştinţă, de Dumnezeu
doritorule. Când vei vedea lumină lucrând lucrul, sau foc dinlăuntru, sau
dinafară, sau chip ca când al lui Hristos sau al Îngerului, sau al altuia
oarecăruia, să nu-l primeşti pe acela, ca să nu primeşti vătămare. Nici tu,
de la sineţi, prin închipuire luând aminte, să laşi mintea a închipui unele ca
acestea. Că toate acestea din afară, fără de vreme închipuindu-se, se fac
spre a înşăla sufletul. Că începătura rugăciunii celei adevărate este căldura
inimii, care arde patimile şi blândeţe sau bucurie face în suflet, cu dorire
neîndoită şi cu neîndoită adeverire, pe inimă adeverind-o. Că tot ce vine în
inimă, zic Părinţii, măcar simţitor, măcar gânditor, şi se îndoieşte întru
aceasta inima neprimindu-l, nu este de la Dumnezeu, ci de la potrivnicul s-
a trimis. Măcar de vei şi vedea mintea trăgându-se de la oarecare putere
nevăzută din afară sau dintru înălţime, să nu crezi acestea, nici să o laşi pe
dânsa a se trage; ci sugrumă-o îndată întru al ei lucru. Cele ale lui
Dumnezeu, zice Sfântul Isaac, de la sineşi vin, tu vremea neştiind-o. Că
măcar deşi vrăjmaşul înlăuntrul cel firesc al mijlocului închipuie, ca când
cele dumnezeieşti, precum voieşte, prin nălucire, altele în loc de altele, şi
în loc de fierbinţeală pe cea a lui netocmită aprindere fără de rânduială
aducând-o, cât se îngreuiază atunci sufletul întru o amăgire ca aceasta. Iară
în loc de veselie, bucurie necuvântătoare şi dulceaţă umezicioasă aducând,
părere şi îngâmfare dintru aceasta se vede născându-se, a se tăinui pe sineşi
de cei neiscusiţi, şi ca pe un Dar lucrător s-ar sili a o socoti pe cea a lui
înşălare. Ci vremea şi iscusul şi simţirea arătat pe el a-l face s-au obişnuit,
celor ce puţin ştiu pe cea a lui vicleană lucrare. Că zice Scriptura:
mâncările gâtlejul le desluşeşte, adecă gustarea cea duhovnicească arătate
în ce fel sunt, fără de înşelăciune le arată.
Pentru citire

1597
 11. Fie ţie celui ce ai a fi lucrător, zice Scărarul, cele ce se citesc
lucrătoare. Că lucrarea acestora prisositoare face pe cea a celorlalte cetiri.
Să citeşti pururea cele pentru linişte şi rugăciune: ale Scărarului, ale
Sfântului Isaac, ale Sfântului Maxim, ale Noului Teolog, ale ucenicului
acestuia, Stithat, ale lui Isihie, ale lui Filotei Sinaitul, şi ale unora ca
acestora, câte sunt unele ca acestea. Iară celelalte lasă-le până la o vreme,
nu ca lepădate, ci ca pe cele nepotrivite vremii, căci pe minte întru istoria
lor o trage de la rugăciune. Şi să fie ţie cetirea întru singurime, nu întru
glasul deşartei măriri înălţându-te, nu întru sârguirea bunei limbuţii
meşteşugite, sau întru frumoasa grăire a cuvântului, sau a dulceaţei celei
viersuitoare, sau lipsind ca de faţă fiind, cu împătimirea furându-te fără să
simţi spre plăcerea oarecăruia, nici iarăşi cu nesăturare, că toată măsura
este prea bună. Nici cu asprime, nici cu lenevire şi cu nebăgare de seamă,
ci cinstit, blând, bine statornicit, cu înţelegere, bine orânduit, cu mintea şi
cu sufletul sau şi cu cuvântul. Că întru acestea împuternicindu-se mintea,
putere întru deprindere primeşte, spre a se ruga cu tărie. Iară întru cele mai
înainte grăite, potrivnice acestora, întunecare şi slăbănogire şi uimire
câştigă, întrucât a-l durea şi pe stăpânitorul înlăuntrul creerilor şi întru
rugăciune a slăbi.
12. Însă ia aminte şi de înainte punere în fieştecare ceas, întru cercare cu
de-amăruntul, unde se pleacă, dacă după Dumnezeu pentru însuşi binele şi
pentru sufleteasca folosinţă se alcătuieşte: liniştind, sau cântând, sau citind,
sau rugându-te, sau orice altă faptă bună lucrând, ca nu prin neştiinţă să se
fure. Nu cumva să te afli numai cu chipul lucrător, iar cu obiceiul şi cu
cugetul oamenilor a plăcea voind şi nu lui Dumnezeu. Că multe sunt
pândirile vicleanului şi foarte pe ascuns vede cumpănirea punerii înainte,
întrucât de mulţi nu se cunoaşte. Şi pururea voieşte a fura lucrul prin
necunoştinţă, ca nu după Dumnezeu să se facă ceea ce se face. Şi dacă şi
fără de slăbire bate război şi fără de ruşine se apropie, ci tu adevărată
punere având către Dumnezeu, nu te furi adesea, măcar deşi fără de voie a
se rătăci de la Acela silită ar fi cumpăna voii. Şi poate şi din neputinţă să
biruiască cineva fără de voie, ci gata se iartă şi se laudă de la Cela ce

1598
înainte punerile şi inimile le cunoaşte. Această patimă, a măririi deşarte
zic, nu lasă pe călugăr a spori înainte întru fapta bună; ci ostenelile le
suferă şi în bătrâneţe se află fără de roadă, fiindcă pe câte trei încalecă
pururea şi îi goleşte pe ei de lucrarea bunătăţilor: pe noul începător, pe
mijlociu şi pe cel desăvârşit.
13. Iară aceasta deprinzându-mă o grăiesc: cum că fără de aceste fapte
bune nu sporeşte înainte călugărul niciodată. Adecă: fără de postire,
înfrânare, priveghere, răbdare, bărbăţie, linişte, rugăciune, tăcere, plângere
şi smerenie. Că sunt una alteia născătoare şi păzitoare. Că din postire deasă
veştejindu-se poftirea, naşte pe înfrânare; înfrânarea, priveghere;
privegherea, răbdare; răbdarea, bărbăţie; bărbăţia, linişte; liniştea,
rugăciune; rugăciunea, tăcere; tăcerea, plângere; plângerea, smerenie;
smerenia, dimpotrivă pe plâns. Şi de aceea de-a-ndărătul (invers) fiicele pe
maice cum le nasc, cu desluşire vei afla. Deci decât această lucrare a
naşterii, adecă una pe alta, mai mare întru faptele bune nu este. Că cele
potrivnice acestora tuturor sunt arătate.
14. Însă să cade şi ostenelile şi durerile lucrării, aicea a le rândui, şi cum
se cuvine pre fieştecare lucrare a o trece, luminos a o arăta. Că nu fără de
durere cineva din auzire călătorind, roada neaflând-o, pre noi, sau pre alţii
oareşicare să ne prihănească, cum că nu este precum am zis. Când durerea
inimii şi osteneala trupului ştiu a face lucrul adevărului, dintru care
lucrarea Sfântului Duh se arată, ceea ce prin Sfântul Botez s-a dat ţie şi la
tot credinciosul, care prin nebăgarea de seamă a poruncilor este îngropată
în patimi, şi pocăinţa noastră iarăşi o aşteaptă pentru negrăita milă. Ca nu
în sfârşit, pentru nerodirea noastră, să auzim: „Luaţi talantul de la dânsul”
(Matei 25, 28), şi aceasta: „Celui ce i se pare că are, lua-se-va de la
dânsul” (Luca 8, 18). Şi întru munca cea de veci ne va trimite pre noi, în
gheena, durere iute pătimind (că ceea ce este plăcut Lui n-am primit, sau
am primit şi din nebăgarea de seamă ne-am lepădat). Că toată lucrarea, şi
trupească şi dumnezeiască, neavând durere sau osteneală, niciodată nu
aduce roadă celui ce o trece pe aceasta. „Că silitoare este Împărăţia
Cerurilor, zice Domnul, şi silitorii o răpesc pe dânsa” (Matei 11, 12). Silă
1599
zicând, pre simţirea cea dureroasă întru toate a trupului. De vreme ce
mulţi, poate mulţi ani fără de durere au lucrat sau lucrează, şi pentru că nu
fac cu durere şi cu călduroasă osârdie a inimii ostenelile, deşerţi de
curăţenie şi neîmpărtăşiţi Sfântului Duh s-au făcut, iuţimea durerilor
lepădând-o. Că cei ce lucrează întru lenevire şi slăbănogire, poate ostenesc,
precum li se pare, adecă mult, însă roadă niciodată nu culeg, pentru
nedurerea, întru adâncime nedureroşi fiind. Şi martor este cel ce zice:
Măcar deşi toate petrecerile noastre mari le avem, iar inimă dureroasă
neavând, mincinoase acestea sunt şi zadarnice. Şi poate cândva, fără de
durere călătorind, din trândăvie întru griji nefolositoare împinşi fiind, ne
întunecăm, părându-ni-se întru acestea răsuflare a afla, care nu este. Ci cu
înfăşări nedezlegate, nevăzut legându-ne, nemişcaţi şi nelucrători întru tot
lucrul ne facem, slăbănogirea întru noi înmulţindu-se, şi mai ales noi
începători fiind. Că celor desăvârşiţi toate pentru măsură sunt folositoare.
Aceasta mărturiseşte şi Marele Efrem, grăind: Ostenind, osteneşte-te cu
durere, ca să scapi de durerile ostenelilor celor deşarte. Că dacă după
prorocul: „Coapsa noastră lipsind se va sfârşi” (Isaia 21, 3), din slăbirea
postului, cea cu osteneală şi cu durere să zămislim prunc, ca ceea ce naşte
prin înfigerea cea dureroasă a inimii, nu vom naşte Duhul mântuirii pre
pământul inimii, precum ai auzit. Ci întru ani numai, şi întru cea fără de
folos pustie, şi întru slăbănogita linişte, părându-ni-se a fi oareşice, ne
lăudăm. Însă în vremea ieşirii, fără de îndoială, toată roada o vom cunoaşte
toţi.
15. Nu este a deprinde cineva prin sineşi meşteşugirea faptelor bune,
măcar deşi oarecare iscusinţă ca pe un învăţător o au uneltit. Că aceea a
face de la sine, şi nu prin sfătuirea celor ce au călătorit înainte, mândrie
este, şi mai vârtos a naşte s-a obişnuit. Că dacă Fiul „de la Sineşi nu face
nimic, ci precum L-a învăţat Tatăl, aşa face” (Ioan 8, 28), şi Duhul „nu va
grăi de la Sine” (Ioan 16, 13), cine este acesta care întru atâta înălţime a
faptei bune să fi ajuns, ca să nu aibă trebuinţă de altul oarecare, carele prin
taină l-ar învăţa pe dânsul? Sau s-a înşălat, părere mai vârtoasă având decât
fapte bune. Pentru aceasta ni se cade a ne supune celor ce ştiu durerile

1600
faptei bune cele lucrătoare, şi aşa a trece. Postirea adecă cea flămânzitoare,
înfrânarea cea nedesfătată, privegherea cea statornică, plecarea
genunchilor cea ostenicioasă, starea cea cu mişcarea dureroasă, rugăciunea
cea râvnitoare, smerenia cea nemincinoasă, zdrobirea şi suspinarea cea
neîncetată, tăcerea cea binecuvântată, şi ca cu nişte sare dreasă, răbdarea
întru toate. Că nu se cade totdeauna întru odihnă a petrece, nici întru
singură şedere neîncetat, mai înainte de vreme, sau de bătrâneţe, sau de
neputinţă a aştepta. Că zice Scriptura: „Ostenelile mâinilor tale vei mânca”
(Psalm 127, 2), şi „a nevoitorilor este Împărăţia Cerurilor”. Deci cel ce pe
cele mai înainte grăite lucruri se va sârgui în fieştecare zi a le săvârşi cu
durere, roadele, împreună cu Dumnezeu, în vremea lor le va secera.
Pentru cum se cade a şedea întru rugăciune cel ce se linişteşte,
şi nu degrab a se scula
1. Pre scaun uneori adecă, mai mult pentru osteneală; iar alteori şi pe
aşternut, mai de puţine ori, până la o vreme, pentru răsuflare. Ci întru
răbdare dator eşti a-ţi fi şederea ta, pentru cela ce a zis: „întru rugăciune
răbdând” (Coloseni 4, 2), şi nu lenevindu-te degrab a te scula, pentru
durerea cea cu osteneală, şi pentru strigarea minţii cea gânditoare, şi pentru
cea deasă înfigere. Că iată, zice Prorocul: „dureri m-au cuprins pe mine ca
pe ceea ce naşte” (Ieremia 8, 21). Ci plecându-te jos şi pre minte în inimă
adunându-o, de ţi s-a deschis (inima), cheamă pre Domnul Iisus spre
ajutor. Şi bolind cu umerii, şi capul de multe ori durându-te, rabdă cu
durere şi cu dorire întru acelea, căutând în inimă pre Domnul. „Că a celor
ce se silesc este Împărăţia lui Dumnezeu, şi silitorii o răpesc pe ea” (Matei
11, 12). Pe sârguirea cea întru aceasta, şi a unora ca acestea, Domnul o a
arătat cu adevărat. Că răbdarea şi aşteptarea întru toate naştere este a
ostenelilor, ale trupului şi ale sufletului.
Pentru cum se cade a grăi rugăciunea
2. Aşa au zis Părinţii: unul: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă”, adecă pre toată; iar altul, jumătate: „Iisuse, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, ceea ce este mai lesne pentru neputinţa
1601
minţii. Că nici poate de la sine, în taină, „fără de Duhul a zice singură pre
Domnul Iisus, fără numai prin Sfântul Duh” (1 Corinteni 12, 3), curată şi
desăvârşit. Ci este ca un prunc ce se îngânează, încă a o săvârşi pe aceasta
cu luminoase cuvinte neputând. Însă nu este dator des a schimba chemările
numelor pentru trândăvie, ci cu zăbavă pentru desime. Iarăşi, unii adecă cu
gura, iar alţii cu mintea învaţă a grăi aceasta. Iară eu, pe amândouă le pun.
Uneori mintea se slăbeşte a grăi, trândăvindu-se, iar alteori gura. Şi pentru
aceasta, întru amândouă se cade rugăciune a face, şi cu gura, şi cu mintea.
Însă cu linişte şi fără de tulburare se cade a striga, ca nu pre simţire şi pre
luare-aminte a minţii glasul tulburându-le să se împiedece, până ce mintea,
obişnuindu-se în lucru, ar spori înainte şi putere ar lua de la Duhul, întru
tărie şi cu totul a se ruga. Că atuncea nu-i trebuie a grăi prin gură
rugăciunea, că nici poate, îndestulându-se numai cu mintea întreagă
lucrarea a o face.
Pentru cum se cade a ţinea pre minte
3. Să înţelegi că nimenea de la sine nu poate a ţinea pre minte, de nu va
fi oprită de la Duhul. Că neţinută este, nu din fire, ca cum pururea este
mişcătoare, ci din lenevire încunjurarea sa o face, din început întru aceasta
obişnuindu-se. Că prin călcarea poruncilor Celui ce ne-a născut pre noi,
ne-am despărţit de la Dumnezeu, pre cea întru simţire a Lui gânditoare
simţire şi unire pierzându-o. Că de acolo alunecându-se mintea şi de
Dumnezeu despărţându-se, pretutindenea se poartă ca o roabă. Şi nu este
cu putinţă întru altfel a sta, de nu se va supune lui Dumnezeu şi oprită va fi
de la Dânsul, şi cu Dânsul se va uni cu veselie, şi se va ruga Lui des şi cu
răbdare, şi Lui a ne mărturisi şi în fiecare zi gânditor câte greşim; Carele şi
iartă îndată toate, celor ce întru smerenie şi întru zdrobire cer şi pururea
Numele cel Sfânt al Lui îl cheamă. Că zice: „Mărturisiţi-vă Domnului şi
chemaţi Numele cel Sfânt al Lui” (Psalm 104, 1). Ci şi suflarea răsuflării
când ar strânge gura, ţine pre minte, ci din parte, şi iarăşi se risipeşte. Dar
când ar veni lucrarea rugăciunii, atuncea întru adevăr aceea ţine pre ea la
sine şi o veseleşte şi de la robie o opreşte. Însă este uneori mintea rugându-
se şi în inimă stând, şi cugetul zboară întru altele, învăţându-se. Şi acesta
1602
nici unuia nu i se supune, fără numai celor desăvârşiţi întru Sfântul Duh,
care la nezburare au ajuns întru Hristos Iisus.
Pentru cum se cade a goni pre gânduri
4. Nu goneşte vreodată cel nou începător pre gânduri, de nu Dumnezeu
le va izgoni pre ele. Că acelora puternici este războiu a face şi a izgoni pre
dânsele. Ci şi aceştia nu de la sine gonesc, ci cu Dumnezeu se pornesc la
războiu asupra lor, ca cei îmbrăcaţi cu Darul şi cu toată arma acestuia. Iară
tu, venind gândurile, în loc de armă cheamă pe Domnul Iisus, des şi cu
aşteptare, şi vor fugi. Că suferind fierbinţeala inimii ceea ce se înalţă din
rugăciune, ca de foc arzându-se fug. „Cu Numele lui Iisus”, au zis cel al
Scării, „bate pre luptători”. Că Dumnezeul nostru este foc care mistuieşte
răutatea. Domnul cel grabnic spre ajutor va face îndată izbândă celor ce
strigă către Dânsul cu tot sufletul ziua şi noaptea (Luca 18, 7). Iară cela ce
nu are lucrarea rugăciunii, cu alt chip îi biruieşte pre dânşii, urmând lui
Moisi. Că sculându-se şi la Cer întinzând mâinile şi ochii, îi goneşte pre
dânşii Dumnezeu. Apoi iarăşi şezând, începe rugăciunea cu răbdare. Şi
chipul acesta îl unelteşte cela ce nu are puterea rugăciunii. Însă şi cela ce
are lucrarea rugăciunii, pentru patimile cele trupeşti, trândăvia zic şi
curvia, cele aspre şi mai grele patimi, de multe ori sculându-se ridică
mâinile spre ajutor împotriva acestora. Însă de puţine ori pentru înşălare
aceasta o face şi iarăşi şade. Ca nu cumva să nălucească vrăjmaşul pre
mintea lui de sus şi închipuire de acolo a adevărului arătându-i. Că aceea a
avea mintea sus şi jos şi în inimă şi pretutindenea fără de greşeală este
numai acelor singuri curaţi şi desăvârşiţi, fără de vătămare a o păzi.
Pentru cum se cuvine a cânta
5. Unii adecă puţin zic, iar alţii mult, şi alţii nicidecum. Însă tu celor ce
cântă puţin urmează. Nici mult să cânţi, că este tulburare, nici cu totul
părăsind, pentru slăbănogirea ce urmează. Că toată măsura este prea bună,
după cei înţelepţi. Că mult a cânta este a lucrătorilor pentru cunoştinţă şi
osteneală, iar nu a celor ce liniştesc, care se îndestulează întru Dumnezeu,
singur a se ruga cu inima, depărtându-se de înţelegeri. Că liniştea este

1603
lepădarea înţelegerilor, celor simţitoare şi a celor gânditoare, după cel al
Scării. Că toată puterea lui cheltuindu-o întru Cântarea Psalmilor, se va
slăbi mintea, după a se ruga cu tărie şi cu răbdare. Deci noaptea, zice cel al
Scării, cea mai multă petrecere să o dai rugăciunii, iar cea puţină Cântării
Psalmilor. Aşa şi tu dator eşti a face, când vezi întru petrecerea ta că
lucrează rugăciunea şi nu osteneşte a se mişca întru inima ta, să nu o laşi
vreodată pre ea şi să te scoli a cânta, până la vremea care prin rânduială te
va lăsa pre tine. Că pre Dumnezeu lăsându-L înlăuntru, Îl cauţi pe afară, de
la cele înalte către cele de jos plecându-te. Ci faci şi tulburare şi pre minte
o tulburi din liniştea ei. Că liniştea, după numele ei, şi fapta a dobândit, ca
întru pace şi alinare să o avem pre dânsa. Că Dumnezeu pace este, departe
de tulburare şi de strigare. Că se cuvine îngerească a fi şi cântarea noastră
după petrecere, şi nu trupească. Că cu glas întru strigare a cânta, închipuire
este a celei gânditoare strigări şi pentru lene şi neştiinţa noastră se dă, ca să
ne aducă pre cele adevărate. Că celor ce nu ştiu rugăciunea, care este
izvorul faptelor bune, după cel al Scării, care adapă sadurile, adecă puterile
sufletului, li se cade mult a cânta şi fără măsură, pururea în felul multora a
fi şi niciodată a înceta, până când din multa dureroasă lucrare întru înainte
vedere vor spori, aflând rugăciunea cea gânditoare care lucrează înlăuntrul
lor. Că alta este fapta liniştii şi alta a vieţii celei de obşte. Pentru aceasta
mă tem a scrie pentru cei neputincioşi, văzându-te pre tine în mijlocul
acestora petrecând. Că tot cel ce din auz sau din învăţătură petrece întru
rugăciune piere, ca cel ce n-a câştigat pre povăţuitorul. Iară cei ce au gustat
din Dar, datori sunt întru măsură a cânta, precum au zis Părinţii, mai mult
întru rugăciune îndeletnicindu-se. Iară trândăvindu-se, să cânte sau a ceti
vieţile Părinteşti cele lucrătoare. Că corabia nu are trebuinţă de vâsle,
vântul vela întinzându-o, suflarea cu măsură Duhul dându-i acesteia, spre
înotare pe deasupra Mării celei sărate a patimilor. Însă stând, cu vâsle sau
cu barca se trage. Iară oarecare înainte pun pre Sfinții Părinți cu iubire de
pricire, sau aicea pe oarecare, cum că toată noaptea făcea stare și
neîncetată cântare. Răspundem către dânșii din scripturi: cum că nu ale
tuturor toate sunt săvârșite, pentru lipsirea sârguinței și slăbiciunea puterii.
Ci cele puține celor mari nu la toți sunt puține, iar cele mari la cei mici nu
1604
la toți sunt săvârșite. Că celor desăvârșiți toate sunt lesne lucrându-se. Că
nu toți sunt pururea, acum sau de demult, lucrători, nici toți aceeași cale au
călătorit sau până la sfârșit au ținut. Că mulți din lucrare au venit întru
vedere și au odihnit despre toate, sâmbătind după legea cea duhovnicească.
Și întru singur Dumnezeu se veseleau, săturați fiind de dumnezeiasca
hrană și neslobozindu-se a cânta sau întru altceva a cugeta de la Darul,
întru uimire fiind până la o vreme, marginea celor dorite din parte ca
printr-o arvună ajungând-o. Iară alții până la sfârșit întru lucrare adormind
s-au mântuit, răsplătirea în veacul cel viitor așteptând. Iară unii la moarte
adeverindu-se sau după moarte bună mirosire slobozind spre arătarea
mântuirii lor, Darul Botezului avându-l, precum toți, și pentru robia și
necunoștința minții lor nu s-au împărtășit prin taină cu Dânsul încă fiind
vii. Iară alții întru amândouă bine iscusiți sunt, adecă și întru cântarea
Psalmilor și întru rugăciune, și așa petrecând, îndesulat Darul avându-l, ca
cei ce pururea se mișcă, niciodată de ceva împiedicându-se. Iară alții până
în sfârșit proști fiind mai ales liniștea au ținut, îndestulându-se întru
rugăciune numai foarte bine, ca singuri către singur Dumnezeu unindu-se.
Că cei desăvârșiți, precum am zis, toate le pot, întru Hristos Cel ce îi
împuternicește pre dânșii: Căruia slava și ținerea în veci. Amin.
Pentru cum se cuvine a ne hrăni
6. Iară pentru pântece ce voi zice, de împăratul patimilor? De vei putea
a-l omorî pre el şi jumătate mort a-l face, să nu slăbeşti. Că m-a stăpânit
pre mine, iubitule, şi slujesc acestuia ca un rob şi sunt supus sub mâna
acestuia, ajutătorului celui dimpreună al dracilor şi sălăşluirii patimilor. Că
printr-însul se face căderea noastră şi printr-însul scularea, când bine s-ar
orândui. Şi pentru el am căzut din cea dintâi şi din cea de-a doua vrednicie
dumnezeiască. Că stricându-se cea din început, iarăşi ne-am îndoit întru
Hristos. Şi iată căzuţi suntem de la Dumnezeu prin lenevirea poruncilor,
celor ce păzesc şi cresc Darul întru sporirea înainte, măcar deşi
necunoscând ne înălţăm, părându-ni-se cu Dumnezeu a fi. Iară întru hrană
multe osebiri au trupurile, precum au zis Părinţii. Şi unuia adecă puţin, iar
altuia mult îi trebuieşte spre alcătuirea puterii sale celei fireşti; fieştecare
1605
după putere şi după obicei îndestulându-se. Însă cela ce se linişteşte
totdeauna întru lipsire dator este a fi, nesăturându-se. Pentru că îngreuindu-
se stomahul şi mintea tulburându-se printr-însul, nici rugăciunea poate a
grăi tare sau curat. Ci din aburirea mâncărilor celor multe, cu somnul jos
atârnându-se, a dormi în grabă pofteşte, dintru care năluciri fără de număr
în somn se întâmplă minţii celui ce voieşte a nemeri mântuire şi pentru
Dumnezeu se sileşte cu linişte a vieţui. Deci o litră de pâine, precum mi se
pare, destul îi este lui, şi de apă sau de vin trei sau patru pahare, în
fieştecare zi. Şi din bucatele cele ce s-ar întâmpla, din toate câte puţin după
vreme a se împărtăşi, izgonind săturarea. Că şi întru acestea, cu înţelegere
cucernicindu-se, prin împărtăşirea cea dintru toate să poată a scăpa de
mândrie. Şi pre făpturile cele foarte bune ale lui Dumnezeu să nu le urască,
mulţumindu-I Lui pentru toate. Şi socoteala aceasta este a celor înţelepţi cu
mintea. Iară a celor neputincioşi, după credinţă şi după suflet, depărtarea
mâncărilor mai mult le foloseşte, cărora legumi a mânca le-au poruncit
Apostolul (Rom. 14, 2), pentru a nu crede ei de la Dumnezeu păziţi a fi.
Dar ce voi zice, că pravilă ai cerut şi greutate multă, bătrân fiind? Cei mai
tineri nu pot întru cumpănă şi măsură, şi cum tu vei ţinea pre aceasta? Că
cu slobozire mâncând, ţi se cuvine a te stăpâni întru toate. Iar dacă te
biruieşte, căieşte-te, defaimă-te pe sine şi iarăşi începe. Şi nu înceta aşa
făcând totdeauna, căzând şi sculându-te, şi prihănindu-te pururea de tine şi
nu pre altul, şi vei avea odihnă, cu înţelepciune prin cădere biruinţa
făcându-o, după Scriptură. Însă să nu treci hotarul carele înainte am pus, şi
îţi ajunge ţie. Că nici întăresc pe trup celelalte mâncări atât precum
împărtăşirea apei şi a pâinii. Că grăia Prorocul, pre celelalte întru nimic
punându-le: „Fiule al omului, cu cumpănă pâinea ta să o mănânci şi cu
măsură apa ta să o bei” (Iez. 4, 10). Că trei hotare are mâncarea:
înfrânarea, de ajuns şi saţiul. Înfrânarea este încă a fi flămând după ce
mănâncă. Iară de ajuns, nici flămând a fi, nici a se îngreuia. Iară saţiul este
a se îngreuia puţin. Iar după săturare iarăşi a mânca, uşa îndrăcirii
pântecelui este, prin care intră curvia. Însă tu, pre acestea cu de-amănuntul
ştiindu-le, după puterea ta pe cea mai bună alege, necălcând hotarele. Că

1606
acelora desăvârşiţi este şi aceasta, după Apostolul: „a flămânzi şi a se
sătura, şi întru toate puternic a fi” (Filip. 4, 12).
Pentru înșălare, întru care și pentru multe alte pricini
7. Caută dar, că te voiesc pre tine cu de-amăruntul să știi pentru înșălare,
ca să te păzești despre dânsa, ca nu cumva cu neștiință purtându-te, te vei
vătăma foarte și pre suflet vei pierde. Că lesne se abate însăși stăpânirea
omului către împărtășirea celor protivnice, și mai vârtos acelor neiscusiți,
ca celor ce încă se chinuiesc de dânșii; că aproape de ei și împrejurul
acelor noi începători sunt dracii și acelor rânduitori de sine, întinzând
cursele gândurilor și gropile căderilor și pierzarea nălucirilor. Că cetatea
lor încă sub stăpânirea barbarilor este (și cela ce li se împotrivește, în grabă
de la ei se omoară). Și nu se cade a se minuna dacă se va înșela cineva, sau
i-a ieșit mintea, sau înșelare a primit, sau primește, sau cele străine de
adevăr vede, sau grăiește din neînțelegere și neiscusire cele ce nu se cade.
Că de multe ori cineva din prostime pentru adevăr vorbind, altele în locul
altora întru ascuns grăind, nu știe drept a grăi precum este, și pre mulți i-au
spăimântat, sau grăind cu neînțelegere și purtându-se, ocară și râs au
mijlocit celor ce liniștesc. Că nu este minunat a se înșela cineva din cei noi
începători, ci după multe osteneli. Că s-a făcut multora, și celor de acum, și
celor de demult, carii caută pre Dumnezeu. Că pomenirea lui Dumnezeu,
adecă rugăciunea minții, mai înaltă decât toate lucrările este; că aceasta
este capul faptelor bune, precum dragostea lui Dumnezeu. Și cela ce fără
rușine și cu îndrăzneală voiește a intra către Dumnezeu și a vorbi cu
Dânsul curat și a agonisi pre El întru sineși se silește, lesne se omoară de la
singurii draci unul ca acesta, zic, dacă slobozit va fi. Că cu îndrăzneală și
cu obrăznicie cele mai presus de a sa stare căutându-le, cu mândrie le
gonește mai înainte de vreme a le ajunge. Și de multe ori, milostivindu-se
Domnul, văzându-ne pre noi întru cele înalte îndrăzneți, nu sloboade
ispitiți a fi, ca pre a sa părere fieștecare cunoscându-o, de sine să se
întoarcă mai înainte de a se face ocară dracilor și râs sau plâns întru
oameni. Ci mai vârtos acelui ce cu îndelungă răbdare caută și cu smerenie,
și ceea ce este mai mare, cu supunere și cu întrebarea celor iscusiți este
1607
minunatul acesta lucru, ca nu cumva în taină în locul grâului mărăcini să
secere, sau amărăciune în locul dulceații și pierzare în locul mântuirii să
afle. Pentru că acelor puternici și desăvârșiți este pururea a se lupta singuri
cu dracii, „și sabia Duhului, care este graiul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 17)
asupra lor neîncetat a o întinde. Iară celor neputincioși și noilor începători,
fuga cu cucernicie și cu frică, ca o întărire uneltindu-o și de război
lepădându-se, neîndrăznind mai înainte de vreme a se lupta, scăpând de
moarte. Iară tu, dacă liniștești bine, nădăjduindu-te cu Dumnezeu a fi,
niciodată să primești, măcar deși simțitor vei vedea, sau gânditor, sau pe
dinafară, sau pe dinlăuntru, sau măcar și chipul lui Hristos, sau ca când al
îngerului, sau chip al sfântului, sau lumină a se năluci în minte sau a se
închipui. Că și singură mintea de la sine din fire nălucire o are și cu lesnire
poate a închipui cele ce poftește, celor ce nu încă cu de-amăruntul iau
aminte acestea, care și spre sineși aduce vătămarea. Și iarăși singura
pomenire a bunătăților sau a răutăților a închipui de năprasnă pre simțirea
minții și către nălucire a o ridica obișnuiește. Unde și se face nălucitor unul
ca acesta de la sineși și nu liniștitor. Pentru aceasta ia aminte să nu crezi
ceva în grabă, împreună învoindu-te, deși bun este, mai înainte de
întrebarea celor iscusiți și ispitire multă, ca să nu te vătămi. Ci rămâi
îngreuindu-te către dânsul, pururea păzindu-ți mintea ta nevopsită,
neînchipuită și nenălucită. Că de multe ori și cea trimisă de la Dumnezeu
spre ispitire pentru cunună pre mulți i-a vătămat. Că voiește Domnul
nostru a cerca pre cea a noastră singură de sineși stăpânire, unde se pleacă.
Că cela ce a văzut ceva în cuget sau întru simțire, deși de la Dumnezeu ar
fi, însă fără de întrebarea celor iscusiți ar primi, lesne se înșală sau se va
înșela ca un lesne primitor. Că se cuvine noului începător lucrării inimii a
lua aminte, ca cei neînșălate, iară celelalte a nu le primi până la vremea
păcii patimilor. Că lui Dumnezeu nu-I pare rău spre cel ce cu de-amăruntul
ia aminte de sine pentru înșălare, măcar deși nu ar primi pre cea de la
Dânsul fără de întrebare și cercare multă; ci mai vârtos îl laudă ca pre un
înțelept, măcar deși spre unii s-a mâniat. Însă nu pre toți dator ești a
întreba, ci pre unul carele este încredințată ocârmuirea și a altora și cu
viața strălucește, carele adecă este sărac și pre mulți îmbogățește, după
1608
Scriptură (2 Cor. 6, 10). Că mulți neiscusiți pre mulți nepricepuți au
vătămat, a cărora osândă o vor avea după moarte. Că nu a tuturor este a
povățui și pe alții, ci cărora li s-a dat dumnezeiasca socoteală după
Apostolul (1 Cor. 12, 10), socoteala duhurilor, care desparte pre cel mai
bun de cel mai rău cu sabia cuvântului. Că fieștecarele osebită cunoștință
sau socoteală firească sau lucrătoare sau învățătoare are, ci nu toți pre cea a
Duhului. Pentru aceasta grăia înțeleptul Sirah (6, 6): „Cei ce păciuiesc cu
tine să fie mulți, iar sfetnicii tăi unul din mie”. Și nu mică nevoință este a
afla povățuitor neînșălat și cu lucrurile, și cu cuvintele, și cu înțelegerile.
Întru acestea se vede cineva neînșălat fiind, când mărturisită din
dumnezeieștile Scripturi are și fapta, și înțelegerea, cu măsură înțelegând
întru cele ce se cade a înțelege. Că nu puțină osteneală este a ajunge
adevărul arătat și a fi curat despre cele protivnice Darului. Că în chipul
adevărului se obișnuiește (întru cei noi începători mai vârtos) diavolul a
arăta înșălarea sa, închipuind cele viclene ale sale ca pe cele duhovnicești.
Pentru aceasta cela ce se sârguiește întru liniște a ajunge către curata
rugăciune, întru cutremur mult și plângere și prin întrebare cu povățuirea
celor iscusiți dator este a călători. Și a plânge totdeauna păcatele sale,
întristându-se și temându-se, ca nu cumva să se muncească sau să cadă de
la Dumnezeu despărțit fiind, acum sau în veacul cel viitor. Deci când ar
vedea diavolul pe cineva cu plângere viețuind, nu petrece acolo, temându-
se de smerenia ceea ce se face din plângere. Iar dacă i se nălucește cele
înalte cu părere a le ajunge, și dor satanicesc și nu adevărat are, întru
mrejele sale lesne îl leagă pre dânsul ca pe o slugă a sa. Pentru aceasta prea
mare armă este a ținea și plânsul întru rugăciune, ca să nu cadă întru părere
din bucuria rugăciunii. Ci necazul cel de bucurie lui și alegându-l, să se
păzească nevătămat. Că rugăciunea cea neînșelată ferbințeală este cu
rugăciunea lui Iisus, acelui ce au pus foc în pământul inimii noastre, ceea
ce arde patimile ca pre niște mărăcini și veselie și liniște pricinuiește
sufletului. Și nici despre dreapta, nici despre stânga, nici din sus vine, ci în
inimă izvorăște, în chipul izvorului de apă, din Duhul cel făcător de viață.
Și pre aceasta singură în inima ta să o dorești a o afla și a o câștiga,
păzindu-ți mintea ta pururea nenălucită și goală de înțelegeri și de gânduri,
1609
și nu te teme. Că Cela ce au zis: „Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți” (Marcu
6, 50), Acela este cu noi (pre Carele Îl căutăm), apărându-ne pe noi
totdeauna; și nu suntem datori a ne teme și a suspina, chemând pre
Dumnezeu. Iar dacă și oarecare s-au răzvrătit, vătămați fiind cu mintea,
caută că din singură rânduiala de sine și din înalta cugetare aceasta o au
pătimit. Că cel ce întru supunere, cu întrebare și cu smerită cugetare caută
pre Dumnezeu, niciodată nu se va vătăma, cu Darul lui Hristos, Carele
voiește toți oamenii să se mântuiască. Iar dacă și se va întâmpla ispită, spre
iscusire și spre cunună se face, prea grabnic având ajutorul lui Dumnezeu,
Celui ce sloboade pentru chipurile care știe. Că pre cel ce drept viețuiește
și fără prihană și se depărtează de plăcerea oamenilor și de înalta cugetare,
deși nenumărate ispite va porni împotriva lui tot pâlcul dracilor, nu-l va
vătăma, precum grăesc Părinții. Însă cei ce cu obrăznicie și cu sfătuire de
sine umblă, aceștia și vătămare cu lesnire pătimesc. Pentru aceasta calea
împărătească dator este pururea a ținea cel ce liniștează. Că covârșirii întru
toate cu lesnire are fire părerea a-i urma, pre care înșelarea o moștenește.
Țineți suflarea minții puțin, strângându-ți gura, iară nu suflarea nărilor,
precum cei neînvățați, ca nu vătămat să fii, umflându-te. Deci trei sunt
faptele bune ale liniștii, pre care ni se cuvine a le păzi cu de-adinsul și în
tot ceasul ne ispiti de petrecem întru acestea, ca nu cumva, de uitare
furându-ne, dinafară de acestea să călătorim. Iară ele sunt acestea:
înfrânarea, tăcerea și ocărârea de sine, adecă smerenia. Că cuprinzătoare
sunt una alteia și păzitoare, dintru care rugăciunea se naște și crește de-a
pururea. Iară începătura Darului întru rugăciune în multe feluri se arată la
oarecare și în multe chipuri împărăția Duhului, precum zice Apostolul (1
Cor. 12, 4), după voirea Lui se vede și se cunoaște, întrucât după chipul lui
Ilie Tezviteanul și întru noi se vede. Adecă: întru unii Duhul fricii lui
Dumnezeu vine, topind munții patimilor și sfărâmând ca pre niște pietri
inimile cele aspre, întrucât a se pironi de frică și trupul mort a se face. Iar
întru alții, cutremurare, adecă bucurie (pre care și „săltare” mai luminos
Părinții o au zis). Și întru unii, foc întru început nematerialnic și înființat
întru cele dinlăuntru se arată; că cea neînființată și fără de stat și nefiind,
este. Iară întru alții, cea mai de pe urmă suflare subțire și pașnică a luminii,
1610
întru cei ce au sporit întru rugăciune, mai vârtos lucrează Dumnezeu,
Hristos, Carele lăcuiește în inimă, după Apostolul (Efes. 3, 17), și în taină
se arată întru Duhul. Pentru aceasta grăia Dumnezeu către Ilie în muntele
Horiv: „Că nu întru aceasta sau întru aceea este Domnul” adecă întru
lucrările cele din parte ale noilor începători, „ci întru subțire suflare a
luminii, și acolo este Domnul” (3 Împ. 19, 12), pe rugăciunea cea
desăvârșită arătând-o.
Întrebare: Ce să facă cineva când se închipuiește diavolul întru îngerul
luminii și înșală pe om?
Răspuns: Pentru aceasta are omul trebuință de multă socoteală, ca să
cunoască osăbirea bunului și a răului. Deci să nu te dai pre tine în grabă
celor ce ți se arată pentru ușurime, ci să petreci greu și cu multă ispitire să
ții pe cel bun, iară pe cel rău leapădă-l. Că dator ești a ispiti și a socoti, și
atuncea crede. Deci cunoaște că arătate sunt lucrările Darului, cele ce
dracul, măcar de se și închipuiește, însă a le da nu poate: nici blândeță, nici
socoteală, nici smerenie, nici bucurie, nici pace, nici așezare a gândurilor,
nici urâciunea lumii, nici pofte și patimi a potoli — care sunt lucrări ale
Darului. Iară lucrarea aceluia este: umflarea, înalta înțelegere, înfricoșarea
și toată răutatea. Deci din lucrare poți cunoaște lumina ceea ce a strălucit
în sufletul tău, a lui Dumnezeu este sau a satanii. Morola este asemenea
cicoarei după vedere, și oțetul este asemenea vinului după vedere; ci din
gustare gâtlejul cunoaște și socotește pre a fiecăruia osebire. Așa și
sufletul, dacă are socoteală din simțire gânditoare, cunoaște Darurile
Sfântului Duh și nălucirile satanii. AMIN
(Sfârșitul capetelor Sfântului Grigorie Sinaitul.)

Sfîntul Grigorie Palama

Mitropolitul Tesalonicului
1611
 Cel dintre Sfinți Părintele nostru Grigorie al Tesaloniculuï, a fost pe
vremea Împărăției lui Andronic cel al doilea dintre Paleologi, la anul
mântuirii 1340 şi ceva. Şi după ce a lăsat lumea şi toate cele din lume şi a
ieşit din patria lui, Constantinopol, a venit în Sfântul Munte al Atonului,
îmbrăţoşând viaţa monahicească, unde şi multe ostenele pustniceşti
uneltind şi singur cu singur Dumnezeu înălţându-se prin desăvârşita linişte,
s-a făcut de Dumnezeu văzătoare oglindă a Sfântului Duh, mai presus
decât alţii în lucrare şi privire arătându-se; întrucât, luminându-se şi
strălucindu-se cu cele de Dumnezeu văzătoare străluciri după minte, a lăsat
Bisericii lui Dumnezeu pre cele prea înţelepte şi teologhiceşti scrieri, ca
nişte stâlpi ai dreptei slăviri. Dintre care scrieri sunt şi acestea de faţă
dintru această carte, care pricinuesc la cei ce le vor ceti cu osârdie şi
evlavie vistierii de cunoştinţe dumnezeieşti şi săvârşiri ale duhovniceştii
înţelepciuni. Fiindcă de Dumnezeu văzătoarea această şi cerească minte nu
a adunat numai pre cuvintele Sfinţilor Părinţi întru acestea, ci a adăogat şi
pre cele câte prin lungimea iscusului şi a fericitei lui pătimiri, care mai
presus de fire s-a învăţat, aşa a alcătuit oareşicum ca un prânz prea frumos
celor flămânzi de cele duhovniceşti; întrucât a socoti că acestea nu sunt
naşteri ale minţii omeneşti, ci ceva cu mult departe de acestea. Întru
adevăr, mintea lui Hristos purtând şi glasuri ale lui Dumnezeu fiind
acestea, face a se spăimânta tot auzul şi cugetul. Deci prin acestea
Părintele cu vitejie apără pre cei ce sfinţit se liniştesc şi se îndeletnicesc la
privire şi la rugăciune. Iară pre scornirile cele nouă şi puse împotriva
dreptei credinţe, prin adeveritoarea scriere le arată cu întinsă ştiinţă cum că
sunt contra Adevărului.
Al celui dintru Sfinți
Părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesaloniculuï,
către Prea Cinstita între Monahi Xenia
Cuvânt „Pentru patimă şi despre bunătăți,
şi pentru rodurile care se nasc din fără de grija minții

1612
 Acelora care au mare osârdie a viețui cu adevărat monahicească
petrecere, le este neplăcut nu numai întâlnirea cu cei mulți, ci și încă
vorbirea cu aceia care sunt de o petrecere cu ei. Pentru că, când se face
deasă împiedecare a dulcei grăiri cea împreună cu Dumnezeu și face pre
mintea cea una îndoită, din care se alcătuiește adecă cel dinlăuntru
adevărat monah, câteodată îl împarte în multe părți. Pentru aceea și
oarecare din Părinți, când îl întreba: pentru care cuvânt fuge de oameni
(pricina)?, răspunzând au zis: nu pot să fiu cu Dumnezeu și cu oamenii. Iar
altul oarecare din Părinți, care din iscus tâlcuia acestea, nu numai
împreună-vorbirea (sau petrecerea), ci încă prost și numai vederea
oamenilor, zice, că se face vătămare liniștitorilor, fiindcă poate să vatăme
liniștea minții. Iară dacă cineva va cerceta cu de-amăruntul lucrurile, și
numai dintru aducerea-aminte cum că are a-l întâmpina cineva și cu a
aștepta vreo întâlnire, și acestea împiedecă pre minte de la liniștea cea
desăvârșit. Fiindcă, precum cel ce se obișnuiește a-și da cuvintele lui și în
scris, își încurcă mintea lui cu mai multă grijă, și de va fi adecă dintru
aceia care au sporit în fapta bună și prin sănătatea sufletului au ajuns întru
dragostea lui Dumnezeu, poate să aibă adecă această lucrare și când scrie,
însă nu fără mijlocire și curat. Iar de este dintru aceia care cad în multe
neputințe și patimi sufletești, după cum cu adevărat sunt și eu, și au nevoie
să strige neîncetat către Dumnezeu: Doamne, vindecă-mă, că am greșit
înaintea Ta, acesta nu se cuvine mai înainte de a se vindeca să lase
rugăciunea și să se îndeletnicească, voind, la altă lucrare. Afară de aceasta,
și care grăiește prin scrisori și la câți nu sunt de față, și în felurite vremi, cu
mulți oameni deodată, și încă cu aceia care nu voiește, îi împărtășește de
vorbire adecă, fiindcă scrisorile firește rămân și după moartea celui ce le-
au scris. Pentru aceea mulți din Părinții cei desăvârșit liniștitori nicidecum
nu voiau a scri ceva, deși puteau a scri mari și multe lucruri de folos. Iară
eu, carele mă aflu mult înapoi de la săvârșirea care o aveau aceia, la toate
lucrurile aveam obiceiul a scri, însă a scri când era mare nevoie. Iar acum
m-au făcut a mă sili mai mult a scri aceia care, cu viclene învățături, au
văzut unele din scrierile mele și dintru acestea căutau pricină ca să mă
pârască. Căci aceștia (ereticii), după cum zice Marele Vasilie, Dionisie, iau
1613
pricină dintru aceste neînsuflețite stihii, din semne adecă, din silabe și din
cuvintele care nu le înțelege cugetul lor, nici pot a încăpea întru
neînțelegătorul lor suflet. Și este cu adevărat mare nepricepere și nebunie,
iar nu lucru al celor ce voiesc să înțeleagă cele dumnezeiești, spre a nu lua
aminte cineva la scoposul scriitorului, ci la cuvinte. Însă eu cunosc cum că
cu dreptul am înțeles clevetirile lor nu cum că nu am scris la un fel cu
Părinții, pentru că aceasta, cu Darul lui Hristos, am păzit-o în scrierile
mele, ci pentru că am scris lucruri de care nu am fost vrednic (însă fără de
patimă), altă osteneală întocmai, uneltind a ajuta carului, adecă cuvântului
adevărului, pre carele îl răsturnau ei. Însă pornirea vrăjmașilor noștri nu a
fost lucru atât al mâniei lui Dumnezeu, încât a fost ca o mică pedeapsă;
pentru aceasta și nu au putut a săvârși nimic aceștia care s-au pus
împotriva noastră, poate și aceasta să fie pricină a nevredniciei mele.
Fiindcă nu am fost eu vrednic, nici putincios, după cum se vede, ca să
pătimesc ceva pentru adevăr și așa, cu bucurie, să mă fac părtaș pătimirilor
Sfinților. Însă ce? Pentru urăciunea cea asupra Sfântului Ioan Gură de Aur,
încă fiind în trup, nefiind încă împreunat cu Biserica celor întâi-născuți în
Ceruri, carele mai mult decât fiecarele, cu încredințare și cu de-amăruntul,
cu dulce împestrițune, au scris cuvintele lui cele pentru buna credință, nu
încă dar și acest atât de mare dascăl oare nu l-au despărțit de Biserică și l-
au osândit în surghiunie, pentru că adecă (precum ziceau vrăjmașii) era de
un cuget cu Origen și scria dogmele lui? Ci și vârful Apostolilor, Petru,
zice că și cele cu anevoie de înțeles părți ale Epistolelor Marelui Pavel, cei
de atunci neînvățați le răzvrăteau spre a lor pierzare (II Petru 3, 16, Biblia
Sinodală 1936). Iară eu, pentru puțină ispită ce mi-a urmat, deși Soborul i-
a osândit, însă cugetam ca să încetez desăvârșit de a mai scri orice. Dar tu,
o, sfințită bătrână, nu m-ai lăsat cu rugătoarea ta scrisoare de a mă ruga,
până când m-ai plecat iarăși să încep de a scri cuvinte folositoare, deși tu
nu ai nevoie de sfătuire. Fiindcă, cu Darul lui Hristos, ai împreună cu
vârsta bătrâneților și pre înțelepciunea care te face cinstită, și cu lucrarea
îndelungatei vremi ai cugetat în legea sfințitelor făgăduințe, după ce ai
petrecut viața ta întru ascultare și în liniște, în vremea cea cuviincioasă,
prin care, după ce ai curățit bine cartea sufletului tău, l-ai făcut pre el
1614
îndămânatec spre a primi și a păzi dumnezeieștile semne. Însă, întru
adevăr, întru acest fel este sufletul acela carele totdeauna se stăpânește tot
cu totul de duhovniceasca învățătură, că niciodată nu se satură de ea.
Pentru aceasta și Înțelepciunea zice pentru sineși: „Câți mă mănâncă pre
mine, încă vor flămânzi” (Sirah 24, 23). Asemenea și Domnul nostru, Care
pune înlăuntru, în sufletul nostru, acest dumnezeiesc dor, zice pentru
Maria, care și-a ales partea cea bună, că nu se va lua de la dânsa (Luca 10,
42). Ție poate ți se cuvin cuvintele acestea și la fiicele Marelui Împărat,
care viețuiesc după învățătura ta, pre care fără măsură dorești a le logodi
cu înțelepciunea, ca prin mijlocirea ei să le aduci mirese frumoase Mirelui
Hristos, Începătorul nestricăciunii, Căruia îi urmezi. Și după cum Acela cu
adevărat a luat chipul nostru, întru adevăr, pentru noi, așa și tu ai luat față
de ucenică care are nevoie de învățătură. Pentru aceea și eu, deși nu sunt
bogat întru cuvinte, și mai ales a acestor cuvinte, însă pentru Darul
ascultării și pentru porunca care ne poruncește să dăm celui ce cere de
acelea care avem de față, să-mi arăt osârdia și să împlinesc datoria mea
întru dragostea lui Hristos. Cunoaște dar, sfințită bătrâno, mai ales de a
învăța, prin a ta mijlocire, pre cele tinere, care doresc a viețui viață după
Dumnezeu, cum că se află și moarte a sufletului, carele firește este
nemuritor. Așa zice iubitul Teolog: „Este păcat spre moarte, și este păcat
nu spre moarte” (I Ioan 5, 16). Moarte aici cu adevărat se înțelege pre
moartea sufletului. Însă și Marele Pavel zice: „Că întristarea lumii naște
moarte” (II Corinteni 7, 10), moarte cu adevărat a sufletului. Și iarăși, întru
alt loc, zice: „Deșteaptă-te, cela ce dormi, și te scoală din morți, și te va
lumina Hristos” (Efeseni 5, 14). Din care morți poruncește să se scoale?
Cu adevărat dintru aceia care sunt omorâți cu poftele trupești, care se
ridică spre război împotriva sufletului. Pentru aceea și Domnul a chemat
morți pre câți viețuiesc în deșertăciunea lumii acesteia; căci nu a dat voie
ucenicului aceluia care a cerut să meargă să îngroape pre tatăl său, ci a
poruncit să-I urmeze și să lase pre cei morți să-și îngroape pre morții lor
(Luca 9, 59–60). Morți aici a numit Domnul pre cei vii, pre aceia cu
adevărat morți cu sufletul. Că precum, întru adevăr, despărțirea sufletului
de trup este moarte a trupului, așa și despărțirea sufletului de la Dumnezeu
1615
este moarte a sufletului. Și aceasta este, după adevăr, moarte nemuritoare a
sufletului. Că pre această moarte o însemna cu porunca care a dat-o
Dumnezeu lui Adam în Rai, când zicea: „În ziua întru care vei mânca din
pomul cel oprit, cu moarte vei muri” (Facere 2, 17), pentru că atunci a
murit sufletul lui prin călcarea poruncii, fiindcă s-a despărțit de Dumnezeu.
Iară trupește a urmat a mai trăi de atunci încă nouă sute treizeci de ani.
Însă moartea care s-a făcut sufletului prin călcarea poruncii nu numai pre
suflet îl face netrebnic și pre om blestemat, ci și pre acest trup ticăloșit și
mult chinuit și stricăcios l-a prefăcut, și mai pe urmă l-a dat morții. Fiindcă
atunci, când a murit omul cel dinlăuntru cu călcarea poruncii, a auzit
pământescul Adam: „Blestemat pământul în lucrul tău; spini și pălămidă îți
va rodi; și întru sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea, până când te vei
întoarce în pământul dintru care ești luat, că pământ ești și în pământ te vei
întoarce” (Facere 3, 17–19). Iară după renașterea cea ce va să fie la
învierea drepților, și aceste trupuri ale necredincioșilor și ale păcătoșilor se
vor scula, însă ca să se dea la o a doua moarte, în munca cea vecinică:
viermele cel neadormit, scrâșnirea dinților, întunericul cel mai dinafară și
pipăit, focul gheenei cel nestins și întunecos, după cum zice Prorocul că au
să se ardă cei necredincioși și păcătoși împreună și nu are cine să le stingă
focul. Aceasta este a doua moarte, după cum ne-a învățat Sfântul Ioan la
Apocalipsă (Apocalipsa 21, 8). Ascultă și pre Marele Pavel, unde zice: „De
veți viețui după trup, veți muri; iar dacă cu Duhul faptele trupului le veți
omorî, veți trăi” (Romani 8, 13). Viață și moarte aici se înțelege veacul ce
va să fie: viață, adecă, dobândirea vecinicei Împărății, iar moarte, vecinica
muncă. Călcarea dar a poruncii lui Dumnezeu se face pricină a tot felul de
moarte, și trupească, și sufletească: moartea vieții celei de față și moartea
vecinicelor munci. Și aceasta este moartea cea adevărată: a se despărți
sufletul pentru totdeauna de dumnezeiescul dar și a se împreuna cu
păcatul. Această moarte este înfricoșată celor ce au minte și pot a scăpa de
ea; aceasta, pentru cei înțelepți, este mai înfricoșată și mai cutremurată
decât muncile gheenei focului. Așadar și noi de aceasta să fugim cu toată
puterea noastră. Toate să le lăsăm, toate să le defăimăm: prieteni, fapte și
voințe, câte ne trag în jos și ne despart de la Dumnezeu și ne nasc această
1616
moarte. Pentru că oricare se va teme de această moarte și se va păzi pre
sine, acela nu se va înfricoșa de moartea cea trupească, când i se va
apropia, fiindcă are lăcuind înlăuntrul lui viața cea adevărată, care prin
moarte mai ales se dobândește nedespărțită. Că după cum moartea
sufletului este chiar moarte, așa și viața sufletului este viață adevărată. Iar
viața sufletului este unirea lui cu Dumnezeu, după cum și viața trupului
este unirea sufletului cu trupul. Că după cum prin călcarea poruncii s-a
omorât sufletul prin despărțirea de la Dumnezeu, așa prin ascultarea
poruncii, împreunându-se cu Dumnezeu, iarăși dobândește viață. Pentru
aceea zice Domnul în Evanghelie: „Cuvintele care grăiesc Eu vouă duh
sunt și viață sunt” (Ioan 6, 63). Aceasta și Petru a învățat cu cercarea și
zice către Dânsul: „Tu ai cuvintele vieții vecinice” (Ioan 6, 68). Însă
cuvintele vieții vecinice sunt pentru câți fac ascultare, adecă poruncilor; iar
la cei neascultători această poruncă a vieții li se face moarte. Așa și
Apostolul zice că mireasma lui Hristos unora este mireasmă a morții spre
moarte, iar altora mireasmă a vieții spre viață (II Corinteni 2, 16). Iar
această viață nu este numai a trupului, ci și a sufletului, pentru că și pre
trup îl face nemuritor prin înviere și îl scoate nu numai din muriciune, ci și
din moartea cea nesfârșită și din cea vecinică, dăruindu-i și acestuia, în
Hristos, viață vecinică, unde nu se află neputință, nici scârbă, nici
osteneală, ci este cu adevărat nemuritor. Deci, după cum la moartea
sufletului, adecă la călcarea poruncii și la păcat, a urmat pe urmă moartea
trupului și se desleagă trupul în pământ și se face țărână, și după cum la
moartea trupului iarăși urmează osânda sufletului în iad, așa și la învierea
sufletului, adecă la întoarcerea cea către Dumnezeu, care se face prin
ascultarea dumnezeieștilor porunci, va urma pe urmă învierea trupului,
care se va uni iarăși cu sufletul, și la învierea aceasta va urma adevărata
nestricăciune și unirea cea vecinică cu Dumnezeu, la aceia care sunt
vrednici și care se vor face duhovnicești din trupești și vor viețui în ceruri
ca îngerii lui Dumnezeu. Că după cum zice Scriptura: „Ne vom răpi întru
nouri întru întâmpinarea Domnului în văzduh și așa pururea cu Domnul
vom fi” (I Tesaloniceni 4, 17). Căci după cum Fiul lui Dumnezeu S-a făcut
om pentru iubirea de oameni și a murit trupește, S-a despărțit adecă
1617
sufletul Lui de trup, însă nu S-a despărțit și de Dumnezeire, pentru aceea și
când a înviat Trupul Lui, L-a luat pre El sus în ceruri, în slavă; așa și câți
viețuiesc aici după Dumnezeu. Fiindcă aceștia, când se vor despărți de
trup, de Dumnezeu nu se despart, și Își va lua la înviere și trupul lor la
Dumnezeu și vor veni împreună cu trupul, cu negrăită bucurie, acolo unde
întâi pentru noi a intrat Iisus, și vor dobândi deopotrivă slava care are să se
descopere în Hristos. Și cu adevărat nu numai ai învierii, ci și ai Înălțării
Domnului se vor face părtași și ai toată deplin dumnezeieștii vieți. Ci nu
însă câți au viețuit aici trupește și care, în ceasul ieșirii, s-au aflat fără de a
avea vreo împărtășire cu Dumnezeu. Pentru că vor învia toți atunci, însă,
zice, fiecare în ceata unde i se cuvine. Iar acela care, prin mijlocirea
Duhului, a omorât aici faptele cele trupești, acolo va viețui împreună cu
Hristos, dumnezeiască și adevărată vecinică viață. Iar acela care a omorât
aici Duhul cu poftele și prin patimile lui cele trupești, acesta, vai!, se va
osândi acolo împreună cu diavolul, carele este ziditorul și pricinuitorul
răului, și se va da muncilor celor nesuferite și negrăite, care este a doua
moarte și nesfârșită. Deci, de unde a luat început cu lucru această moarte?
Adecă din care s-a născut sufletului și trupului moartea cea vremelnică și
vecinică? Oare nu adecă în locul vieții, în Rai? Pentru aceea și nemijlocit
îndată omul s-a osândit, vai!, și s-a izgonit de la Dumnezeu din Rai,
fiindcă a dobândit viață purtătoare de moarte și necuviincioasă pentru Rai.
Așadar și adevărata viață, care și la suflet și la trup este pricină de
nemurire, adevărată viață, își va lua începutul ei în locul acesta al morții.
Pentru aceea acela care nu urmează să o dobândească pre aceasta în
sufletul lui de aici, să nu se amăgească pre sineși cu deșarte nădejdi, ca
cum ar dobândi-o acolo, nici să nădăjduiască că va dobândi iubirea de
oameni a lui Dumnezeu în vremea aceea, pentru că atunci este vremea
răsplătirii și a izbândirii, iar nu vremea iertării și a iubirii de oameni.
Atunci este vremea întru care se va arăta mânia și urgia și dreapta judecată
a lui Dumnezeu; este vremea arătării puternicei și înaltei mâini care trimite
în munci pre cel nesupus: „Vai de cel ce va cădea în mâna Dumnezeului
celui viu” (Evrei 10, 31). Vai, atunci, de cel ce va cerca mânia Domnului și
care nu a cunoscut de aici, prin mijlocirea fricii lui Dumnezeu, puterea
1618
mâniei Lui, și care nu s-a grijit, prin fapte bune, a dobândi iubirea de
oameni a lui Dumnezeu! Acest lucru se dobândește numai în vremea de
față, și pentru aceasta mai ales ne-a dăruit nouă Dumnezeu viața aceasta,
ca să ne dea loc de pocăință; că de nu era aceasta, îndată omul, după păcat,
își pierdea și această viață. Pentru aceea și deznădăjduirea nici un loc nu se
cuvine să aibă între oameni, deși vicleanul, cu felurite chipuri, ne-o aduce,
nu numai la câți viețuiesc cu nepăsare și cu lenevire, ci de multe ori și
celor ce se nevoiesc. Dar de vreme ce timpul vieții noastre este vreme de
pocăință, pentru aceea, că trăiește cel păcătos, arătat este că, de va voi să se
întoarcă la Dumnezeu, îndată îl primește pre el. Ci fiindcă omul, în viața
de acum, are pre de sineși stăpânirea totdeauna, deci întru această de sineși
stăpânire se atârnă să aleagă drumul vieții sau al morții, după cum s-a
arătat mai sus, fiindcă poate să dobândească din două pre care voiește.
Unde dar va afla loc deznădăjduirea, dacă toți pot totdeauna, când voiesc, a
dobândi viața cea vecinică? Ci vezi marea iubire de oameni a lui
Dumnezeu, că din început nu a uneltit dreapta judecată împotrivă-ne
pentru neascultarea noastră, ci îndelung rabdă și ne dă vreme de pocăință și
ne dă stăpânire, ca în vremea aceasta a îndelungii răbdări, de vom voi, să
ne facem fii ai Lui. Ce să zic fii ai Lui? Să ne împreunăm cu Dânsul și să
ne facem un Duh cu Dânsul. Ci și în vremea îndelungii răbdări, de vom
urma pe drumul cel dimpotrivă și vom iubi mai mult moartea decât viața
cea adevărată, această pre de sineși stăpânire ne-a dat-o, nu ne-o ia; și nu
numai că nu ne-o ia, ci și ne cheamă la Sineși și caută să ne afle și grijăște
ca să ne întoarcă la lucrurile vieții, deopotrivă cu pilda viei, de dimineață
încă și până în sara vieții noastre. Însă cine este Acesta care ne cheamă și
ne dă plata? Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos și Dumnezeul a toată
mângâierea. Dar care este via la care ne cheamă să lucrăm? Fiul lui
Dumnezeu, Care zice: „Eu sunt via”, pentru că „nimeni nu poate să vie
către Mine, de nu-l va trage pre el Tatăl”, după cum Singur a zis în
Evanghelie. Și care sunt vițele? Noi, pentru că auzi-L pre El iarăși când
zice: „Eu sunt vița, iar voi sunteți mlădițele” (Ioan 15, 1). Așadar Tatăl,
prin mijlocirea Fiului, ne împreună-nește pre noi cu Sineși, fără de a
pomeni păcatele noastre, și ne cheamă nu ca pre niște lipiți la lucrurile cele
1619
fără de rânduială, ci ca pre niște deșerți, deși nelucrarea este păcat, pentru
că încă și „pentru cuvântul deșert avem să dăm răspuns”. Ci, după cum am
zis, Dumnezeu, trecând cu vederea păcatele cele mai dinainte ale fiecăruia,
ne cheamă iarăși și iarăși. Ne cheamă dar ca să facem ce? „Să lucrăm în
vie”, adecă să lucrăm pentru vițe, adecă pentru înșine. Și pe urmă, o, mare
iubirea de oameni a Lui!, ne făgăduiește că ne dă și plată, întrucât pentru
noi lucrăm: „Veniți”, zice, „luați viață vecinică”, pre care v-o dau bogat și
vă plătesc ca un datornic plata, și pentru osteneala călătoriei, și pentru
aceasta încă, că ați voit să luați aceasta de la Mine. Cine nu este dator să
plătească aceluia care îl scoate de la moarte? Cine nu mărturisește harul
Celui ce ne-a dăruit viață? Însuși ne făgăduiește mai înainte să ne plătească
și leafă; și ce leafă? Negrăită! Pentru că: „Am venit”, zice, „ca să aibă
viață și mai mult să aibă” (Ioan 10, 10). Ce este aceea „mai mult”? Nu
numai a fi dimpreună și a viețui cu El, ci încă are să ne facă și frați și
rudenii ale Lui. Așadar acest „mai mult”, cum se vede, este plata care se dă
la aceia care grabnic au venit în viața cea făcătoare de viață și s-au făcut
vițe ale ei și s-au ostenit pentru sineși și s-au lucrat bine pre sineși. Ce au
lucrat? Întâi adecă au curățit tot prisosul carele nu era de folos, ci
dimpotrivă piedică era de a aduce roduri vrednice pentru dumnezeiasca
jitniță. Care sunt aceste prisosuri? Bogăția, desfătarea, slava deșartă și
toate câte curg și trec; toată patima sufletească și trupească, grețoasă și rea;
și toate gândurile cele deșarte ale minții; toată auzirea și vederea și tot
cuvântul carele poate să aducă vătămare sufletului. Deci, de nu va pune
cineva mare luare-aminte să taie și să curățească de jur-împrejur odrasla
inimii, niciodată nu va aduce rod pentru viața vecinică. Pot cu adevărat și
lumeanii cei căsătoriți să dobândească această curățenie, ci cu anevoie
mare. Pentru aceasta câți din tinerețe, din milostivirea lui Dumnezeu, s-au
întâmplat a-și arunca ascuțită vedere spre viața cea monahicească și să se
facă iubitori ai bunătăților acestei vieți, aceștia cu bun cuvânt se depărtează
de nuntă. Fiindcă la înviere, după cum a zis Domnul: „nici se însoară, nici
se mărită, ci ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri vor fi” (Matei 22, 30).
Oricare dar, dacă ar voi să fie ca îngerul lui Dumnezeu, să se păzească pre
sine cu dreptul și aici, precum și fiii învierii aceia, mai înalți făcându-se
1620
decât împreunarea trupurilor, fiindcă, pre de altă parte, și pricina păcatului
din început a venit prin femeie. Se cuvine dar să părăsească nunta câți
voiesc vreodată să nu dea de la sineși pricină de prindere împotrivnicului
(diavol). Și dacă trupul acesta cu anevoie se supune și cu anevoie se pleacă
faptei bune, și mai ales că îl avem și firesc vrăjmaș al faptei bune, ce oare
vom pătimi și cât vom mări nelesnirea faptei bune când ne vom lega cu
multe feluri de trupuri? Cum dar va avea libertate aceia ce s-au făgăduit să
urmeze celor făgăduite, care este legată cu firești legături, cu bărbat, cu
copii și cu toate rudele? Cum poate fără de grijă să fie cu Domnul, când va
avea grijă de atâtea fețe? Cum poate să fie departe de tulburare, dacă face
prieteșug cu atâta mulțime de oameni? Pentru aceea adevărata fecioară,
care s-a făcut asemenea cu Feciorelnicul cel ce S-a născut din Fecioară, cu
Mirele sufletelor acelora care au viețuit, precum am zis mai înainte, întru
feciorie, se depărtează nu numai de nuntă, ci și de prieteșugul lumeanilor
se înstrăinează și de toate rudeniiile ei, ca să poată zice cu îndrăzneală
dimpreună cu Petru către Hristos: „Iată noi am lăsat toate și am urmat Ție”
(Luca 18, 28). Și dacă mireasa cea pământească le lasă toate, și tată și
mamă, pentru dragostea mirelui celui vremelnic, lângă care se lipește, după
Scriptură (Efeseni 5, 31), ce lucru mare face adevărata fecioară când le
părăsește toate pentru Mirele cel mai presus de lume și pentru cămara Lui?
Cum dar vor avea rudenie pe pământ aceia „a căror petrecere se află în
ceruri” (Filipeni 3, 20)? Și cum poate să aibă prietenie cu trupurile cele
străine aceia care și de trupul ei se ferește și în toate zilele fuge de el după
putere, fiindcă a părăsit viața cea trupească? Cum dar, trupești copii
neavând, ci duhovnicești, trupesc părinte să fie, sau mamă, sau altă
oarecare rudenie după sânge? Iar dacă cineva asemenea se face cu
oareșicare ce are prieteșug, după cum se zice că cel asemenea pre cel
asemenea lui iubește, atunci și fecioara se face asemenea cu acela pre care
îl iubește și va cădea iarăși în patima iubirii de lume, „iar dragostea ei este
vrajbă la Dumnezeu” (Romani 8, 7), zice Pavel, aducătorul de mireasă al
Duhovnicescului Mire. Dintru care se va primejdui nu numai a se despărți,
ci încă și a veni spre vrajbă cu Mirele cel mai presus de lume. Și nu te
minuna, nici te mâhni, pentru că Scriptura nu prihănește pe femeile cele
1621
măritate, pentru că se grijesc de cele ale lumii și nu de ale Domnului; iară
pe acelea care s-au făgăduit feciorie lui Dumnezeu le oprește desăvârșit să
nu se apropie de cele ale lumii și deloc nu se cuvine să viețuiască cu
odihnă, deși Pavel zice celor însurați că „vremea de acum scurtă este, ca și
cei ce au femei să fie ca cei ce nu au, și cei ce se folosesc de lumea
aceasta, ca și cum nu s-ar folosi de ea” (I Corinteni 7, 29). Dintru care eu
cuget că nu este mai cu anevoie nevoința fecioriei, precum și postul din
cercare se vede mai ușor decât înfrânarea la băuturi și la mâncări. Și poate
cineva cu dreptul și adevărul să zică că petrecerea cea întru feciorie mult
mai ușor se săvârșește și mai cu puțină osteneală decât viețuirea celor
însurați, dar numai pentru aceia care se grijesc pentru mântuirea lor,
fiindcă pentru aceia care nu le pasă de a lor mântuire nu are nici o privire
cuvântul nostru. Deci să lăsăm acestea, însă pune luare-aminte la acelea
care am zis mai sus, o, fecioară, mireasa lui Hristos, vița vieții, după cum
Domnul nostru zice: „Eu sunt vița și voi mlădițele, iar Tatăl Meu lucrătorul
este… Toată mlădița care aduce roadă întru Mine Tatăl o curățește pe ea,
ca mai multă roadă să aducă” (Ioan 15, 1–2). Așadar adeverire a rodurilor
fecioriei tale și a dragostei care o are spre tine Mirele este aceasta: grijirea
care o arată spre tine. De aceea bucură-te mai mult și să ai dragoste mai
multă spre Dânsul, arătându-te bine supusă Lui. Iar de altfel se vede cum
aurul, când se va amesteca cu puțină aramă, se zice fals, iar arama, când se
va polei cu puțin aur, se arată mai mult strălucitoare și luminoasă. Așa, o,
fecioară, slavă este a-ți râvni ție și lucrurilor tale acele ce nu sunt fecioresc,
iar ție îți este necinste a râvni acelora, pentru că acest dor iarăși te întoarce
la lume. Pe de o parte fiindcă ai prietenie cu lumeanii și petreci împreună
cu dânșii, tu care ai murit lumii; iar pe de altă parte fiindcă voiești ca și
aceia să dobândească câte ei doresc pentru sineși și pentru rudeniiile lor:
îndestulare de toate lucrurile vieții acesteia, bogăție, mândrie, slavă și
veselie care se naște dintru toate acestea. Deci așa se va întâmpla și ție ca
să cazi din voia Mirelui tău. Pentru că Acela toate acestea le văicărește
înfricoșat în Evanghelie și zice: „Vai vouă celor ce v-ați îmbogățit! Vai
vouă celor ce râdeți! Vai celor sătui! Vai când vă vor zice bine toți
oamenii!” (Luca 6, 25). Pentru ce îi ticăloșește? Nu ca pe niște morți cu
1622
sufletele? Așadar, care rudenie poate să aibă mireasa vieții cu cei morți?
Care apropiere poate să fie între sineși câți urmează căi potrivnice?
Drumul pe care umblă aceia este lat și larg; și de nu se va păzi puțin pre
sineși și de nu va amesteca și ceva dintru ale tale lucruri, are să ajungă
întru desăvârșită pierzare. Iar tu ajungi la viață prin strâmta ușă și
necăjicioasa cale. Prin ușa cea strâmtă și pe drumul cel îngust nu poate
nimeni să treacă de va fi încărcat cu greutatea slavei, ori de va fi plin de
dulceți, ori de va avea încărcătură de averi și bani. Iar când vei auzi că este
lată calea cealaltă, să nu socotești că nu are scârbe: plină este de primejdii
multe și mari; însă o numește lată și largă fiindcă sunt mulți care călătoresc
pe dânsa și fiecare dintru ei are cu sineși mare grămadă de lucruri
stricăcioase. Iar calea ta, o, fecioară, este tare strâmtă și nu încape doi
oameni alături a trece pe dânsa. Pentru aceea și multe femei măritate, care
au rămas singure după moartea bărbatului lor, au râvnit petrecerii tale celei
îngerești și s-au lepădat de lume și au ales să urmeze căii tale, ca să
dobândească împreună cu tine cununile. Pe acestea poruncește și Pavel să
le cinstim, „fiindcă stăruiesc în rugăciuni ziua și noaptea, având nădejdea
spre Dumnezeu” (I Timotei 5, 3–5). Întru această strâmtă și necăjicioasă
petrecere, de se va întâmpla și ceva de scârbă, aceasta se face mângâiere și
pricină de mântuire și de dobândire a Împărăției Cerurilor. Iar pe drumul
celuilalt, toate, și cele bune și cele rele, aduc moarte, „pentru că întristarea
cea după lume aduce moarte, iar întristarea cea după Dumnezeu lucrează
pocăință spre mântuire fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10). Pentru
aceasta și Domnul fericește pre bunătățile cele potrivnice lumii și zice:
„Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția Cerurilor” (Matei 5,
3). Pentru ce dar, când a zis „Fericiți cei săraci”, a adăugat „cei cu duhul”?
Ca să arate că fericește și primește smerita înțelepciune a sufletului. Și
pentru ce dară nu a zis „fericiți cei săraci după duh”, pentru că și așa se
putea înțelege smerita înțelepciune, ci a zis „fericiți cei săraci cu duhul”?
Ca să ne arate că și sărăcia cea trupească se fericește și ne însoțește
Împărăția Cerurilor, ci atunci numai când se va face pentru smerenia
sufletului și este împreunată cu dânsa și are începutul de la dânsa. Și când
a fericit pre cei săraci cu duhul, a arătat cu chip minunat care este chipul și
1623
rădăcina și pricina sărăciei care o vedem la Sfinți, adecă pre duhul lor.
Fiindcă duhul lor, când va îmbrățișa darul propovăduirii Evangheliei,
scoate de la sineși izvorul de sărăcie, care adapă toată fața pământului
nostru, adecă pre omul cel dinafară, și-l face un rai plin de bunătăți.
Această dar sărăcie este fericită de la Domnul. Deci Domnul nostru, când
pe pământ propovăduia cuvântul mântuirii, după Prorocul, ne-a arătat și a
fericit pricina sărăciei care se face cu voința noastră și este cu multe feluri,
și a cuprins dimpreună cu învățătura Lui și acelea care se fac dintr-însa,
care sunt multe. Pentru că poate cineva să fie negonisitor și defăimat și
înfrânat de voie, însă pentru a-l lăuda oamenii. Acesta nu este sărac cu
duhul, fiindcă fățărnicia sa naște din înălțare și este potrivnică sărăciei
duhului. Întrucât oricare are duh umilit și smerit, este cu neputință să nu
aibă și bucurie din defăimarea cea din afară și smerenia; pentru că acesta
se are nevrednic pre sine de slavă și bună pătimire și bogăție și celelalte. Și
aceasta este fericirea cea de la Dumnezeu: adecă săracul carele se are pre
sine nevrednic. Acesta este adevărat sărac, carele aduce acest nume cu
fapta. Pentru aceasta și Dumnezeiescul Luca a zis: „Fericiți cei săraci”
(Luca 6, 20), și nu a mai adăugat „cu duhul”. Aceștia sunt aceia care au
urmat și au ascultat și s-au asemănat cu Fiul lui Dumnezeu, Carele zice:
„Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți avea
odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Pentru aceea și a lor este
Împărăția Cerurilor, pentru că și ei sunt moștenitori ai lui Hristos. Deci,
fiindcă sufletul este în trei părți și se privește întru o tocmeire cu cele trei
puteri ale lui, adecă cu cea cuvântătoare, cu cea mânioasă și cu cea
poftitoare, iar slăbiciunea (boala) a acestor trei părți, cu drept cuvânt
Hristos, Carele căuta vindecarea lor, a început tămăduirea acestora de la
cea din urmă, adecă de la cea poftitoare. Fiindcă pricina mâniei este pofta,
care nu o poate săvârși fără de poftă, după cum și a nestatorniciei este
înălțarea minții; și acestea două, adecă cea poftitoare și cea cuvântătoare,
având rea stare, nu este cu putință vreodată nici cea mânioasă a sufletului a
se vindeca, de nu mai întâi se va vindeca pofta, nici cea cuvântătoare, de
nu se va vindeca mai întâi celelalte două. Iar întâia naștere a răutății, adecă
a celei poftitoare, de vei cerceta să afli, este iubirea de agoniseală.
1624
Deoarece poftele care ajută ca să viețuim nu au nici o prihană, pentru
aceasta și se află înrădăcinate în firea noastră dintru întâia noastră vârstă
copilărească; pentru aceea este arătat că nu este firească, ci își ia începutul
ei de la voire (alegere). Și cu dreptul o a numit Dumnezeiescul Pavel
„rădăcina tuturor răutăților” (I Timotei 6, 10), fiindcă pre celelalte
următoare răutăți le naște firește, precum scumpetea, negustoria, răpirea,
furtul și, cu un cuvânt, tot felul de lăcomie, pre care însuși Apostolul a
numit-o a doua închinare la idoli. Însă celelalte răutăți, care nu răsar dintr-
însa, mai ales la toate le dau materie pentru ființa lor. Și toate patimile
acestea care se nasc din dragostea materiei sunt patimi sufletești, care nu
au nici o dorință ca să facă vreo faptă bună. Și este mai cu lesnire a se
slobozi cineva de patimile acelea care au începutul lor din alegere, decât de
patimile acelea care din fire își au începutul lor. Însă patimile iubirii de
argint, prin necredința în Pronia lui Dumnezeu, le face nevindecate și
neșterse; pentru că cel care nu are desăvârșită credință în Pronie
nădăjduiește la bani. Că deși aude pe Domnul zicând: „Că mai cu lesnire
este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția
cerurilor” (Matei 19, 24), acesta, fără a cugeta desăvârșit la Împărăție – și
ce Împărăție? a cerurilor și vecinică, iubește bogăție pământească și
stricăcioasă. Bogăție care, și când încă nedobândind-o aceia ce o iubesc,
numai prin faptul că o poftesc mult se păgubesc. Pentru că „cei ce voiesc
să se facă bogați cad în ispită și în cursa diavolului” (I Timotei 6, 9), după
cum zice Pavel. Deci bogăția, și numai când singură va veni, se arată cum
că nu-i nimic, fiindcă bogații poftesc iarăși mai multă bogăție, ca și cum nu
ar avea nimic, și pre care nici cercarea lucrurilor nu i-a înțelepțit. Și
această poftă rea a bogăției întru adevăr nu se naște din sărăcie, ci mai mult
sărăcia se naște din pofta bogăției, și pofta aceasta a bogăției este
desăvârșită nebunie. Pentru aceasta și Dascălul nostru cel de obște,
Hristos, cu dreptul a numit pre cel bogat „nebun”, acela care zicea: „Strica-
voi jitnițele mele și mai mari le voi zidi” (Luca 12, 18). Pentru că cum nu
este nebun acela care schimbă lucrurile cele folositoare ale lui cu cele care
nu-l pot folosi nimic, de vreme ce „viața lui nu stă în prisosul avuțiilor”, și
care nu voiește să se facă înțelept neguțător, ca să taie câte puțin, cât poate,
1625
și să-și mărească capetele și lucrurile care aduc cu adevărat mult câștig?
Adecă zic, a lucrării pământului celei adevărate, a cărei roadă, înainte de a
veni vremea secerișului, aduce în urmă însutit sămânța și vestește cât de
mare și preaslăvit va fi câștigul cel viitor și buna rodire în vremea cea
cuviincioasă. Și ceea ce este prea slăvit este că aceasta se face și încă când
sămânța iese din vistierie lipsită și sărăcească. De aceea niciodată, pentru
binele omului, nu-i rămâne pricinuitoare iubirea de bogăție. Însă aceia care
cu adevărat nu cred Celui ce a zis: „Căutați mai întâi Împărăția lui
Dumnezeu și dreptatea Lui, și acestea toate se vor adăuga vouă” (Matei 6,
33), se tem de sărăcie și numai din această pricină se pornesc și niciodată
nu încetează de bolnăvicioasa și pierzătoarea această poftă a bogăției,
măcar și când încă vor dobândi toată lumea. Pentru aceasta totdeauna
adună și se încurcă cu sarcină care nu-i folosește; iar mai ales se aseamănă
pre sineși încă de vii cu un mormânt cu totul neslăvit. Pentru că acolo,
adecă, numai trupurile cele moarte ale oamenilor se îngroapă în mormânt,
iar mintea iubitorilor de argint, încă de vie fiind, este îngropată în
pământul aurului; și mormântul acesta este mai puturos decât celălalt
mormânt, pentru aceia care au simțirile sănătoase, și cu atât mai mult cu
cât mai mult pământ al aurului va arunca asupra lui. Pentru că putoarea
rănilor ticăloșilor bogați, celor îngropați în aur, biruiește și se suie până la
ceruri și la îngerii lui Dumnezeu și la însuși Scaunul lui Dumnezeu; și se
fac pentru aceia grețoși și vrednici cu adevărat a se întoarce cineva de la ei,
precum zice David: „Împuțitu-s-au și au putrezit rănile mele, de la fața
nebuniei mele” (Psalmul 37, 5, LXX / Biblia Sinodală 1936). Deci, de la
purtătoarea de moarte și împuțită acea patimă slobozește pre oameni cea de
voie neagonisire, care nu se face pentru plăcerea oamenilor, adecă sărăcia
cea întru Duhul, pre care Domnul a fericit-o. Monahul care are patima
aceasta este cu neputință a se supune; iară de nu se va sili ca să o vindece
în multă vreme, este frică mare nu cumva va cădea și întru alte nevindecate
patimi trupești. Pildă îndestulată avem la aceasta din Testamentul cel vechi
pre Ghezi, iară din cel nou pre Iuda. Pentru că lui Ghezi i-a urmat lepra,
care este semn că sufletul lui avea patimă nevindecată; iar Iuda s-a
spânzurat în țarina sângelui (a olarului) și, după ce a căzut pre față, a
1626
plesnit și s-au vărsat măruntaiele lui (Faptele Apostolilor 1, 18). Iară după
depărtarea de lume și de cele din lume se va face mai înainte de a se
supune, cum va fi cea de a doua mai întâi? (adecă începătoria mai înainte
de a se lepăda de cele din lume). Iară dacă depărtarea de cele din lume a
stat temelie a monahiceștii petreceri, cum este cu putință să înainteze întru
altă oarecare nevoință a petrecerii monahicești acela care nu a lăsat mai
întâi banii? Deci ce? Și dacă nu va pricopsi acesta întru supunere, va putea
însă să se liniștească însuși la chilia lui, lucrând singur și rugându-se? Însă,
după cum zice Domnul: „Unde este comoara voastră, acolo și inima
voastră va fi” (Matei 6, 21). Și cum va ridica ochii cei înțelegători ai
sufletului spre Acela Care șade de-a dreapta Măririi întru cele de sus, când
învistierește vistierii pe pământ? Și cum va moșteni Împărăția, pre care
patima lui nu-l lasă nici să cugete cu totul desăvârșit la dânsa? Pentru
aceasta: „Fericiți cei săraci cu Duhul, că acelora este Împărăția Cerurilor”.
Vezi câte patimi Domnul nostru a tăiat cu o fericire? Ci nu numai aceasta,
ci întâia adecă naștere a poftei celei rele, precum am zis, este iubirea de
materie; însă se află și a doua a ei naștere mai înfricoșată, și a treia, care
nu-i mai pre jos cu răutatea. Deci care este a doua naștere a acesteia?
Iubirea de slavă. Deoarece, pe cât înaintează în vârstă, pe atâta se arată din
început patima iubirii de slavă, încă fiind noi tineri, ca un început al
răutății acesteia. Iar felul iubirii de slavă, după cea de față, se zice acela
care voiește împodobirea trupului și luxul hainelor, pre care Părinții o
numesc lumească slavă deșartă. Iară celălalt fel al slavei deșarte vatămă
pre câți au înaintat la fapta bună, că aduce împreună înălțarea și fățărnicia,
cu care vrăjmașul se silește să fure și să risipească duhovniceasca bogăție.
Toate acestea se vindecă prin împreună-pătimire și cu dorul cinstei celei de
sus, când neîncetat se vede pre sine nevrednic de această cinste; încă se
vindecă și cu a răbda defăimările oamenilor, când de asemenea se va socoti
pre sine vrednic acestora; încă și când cineva va protimisi slava lui
Dumnezeu mai mult decât slava sa, potrivit cu cela ce zice: „Nu nouă,
Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă” (Psalmul 113, 9). Și încă se
va face cineva, lucru vrednic de laudă, să dea pe pricină lui Dumnezeu și
Lui să-I aducă slavă cu mulțumită, iar nu sieși. Așadar se va bucura că în
1627
dar a luat fapta bună și adecă nu se va mândri, fiindcă va cugeta că nimic
nu are de la sineși; ci dimpotrivă încă se va smeri înaintea lui Dumnezeu
cu ochii minții lui ziua și noaptea, după cum slujnica are ochii ei, precum
zice Psalmistul, „în mâinile stăpânei sale” (Psalmul 122, 2), și se va teme
nu cumva vreodată se va despărți de Dumnezeu, întru adâncul răutății
surpându-se; Carele singur i-a dat lui frumusețea bunătății și îl ține întru
acest bine, pentru că aceasta obișnuit pătimește cel ce este rob al înălțării și
al slavei deșarte. Deci, spre a putea cineva vindeca pre acestea, ajută mult
depărtarea și a ședea cineva singur în chilia sa. Se cuvine încă să simtă și
neputința lui și să se socotească pre sine nevrednic de împreună-petrecerea
cu oamenii. Iar aceasta ce alt este, fără numai sărăcia cea întru Duhul, pre
care o fericește Domnul? Iar dacă cineva va socoti și necinstele care firește
urmează acestei patimi a slavei deșarte, atunci se va sili să fugă de ea pe
cât poate. Fiindcă, iubind slava oamenilor, face de multe ori spre plăcerea
lor, din care pricină se întâmplă a se necinsti. Ca cum ar voi să se arate
frumos și se mândrește pentru buna norocire a neamurilor și pentru hainele
cele bune și se mulțumește întru cele asemenea acestora, așa că se arată că
încă este prunc cu înțelegerea, fiindcă toate acestea sunt pământ. Și ce este
mai necinstit ca pământul? Iară femeia aceea care uneltește îmbrăcămințile
nu ca să acopere și să încălzească trupul ei, ci ia aminte mai mult la
materie, că este frumoasă și lustruită, nu numai se arată celor ce o văd că
nu are deloc rod sufletesc, ci atrage asupra ei și nepodoaba femeilor celor
curve. Lasă să audă mai înainte de toate acea zicere: „Cei ce poartă haine
moi în casele împăraților sunt” (Matei 11, 8), iară „petrecerea noastră în
ceruri se află” (Filipeni 3, 20), zice Dumnezeiescul Pavel. Nu dar pentru o
fală ca aceasta a îmbrăcăminților să ne surpăm din cer întru locașurile
stăpânitorului lumii, al întunericului veacului acestuia, pre care o pătimesc
și lucrătorii faptei bune, pentru slava oamenilor lucrând. Pentru că aceia
care au hotărât ca să aibă petrecerea lor în ceruri lasă, vai!, slava lor pe
pământ și iau împreună pre blestemul lui David (Psalmul 7, 5), pentru că și
rugăciunea lor nu se poate sui în ceruri și toată osteneala lor cade jos,
fiindcă nu are aripile dumnezeieștii dragoste, care dă aripi faptelor noastre
ca să se înalțe; întrucât aceștia și se ostenesc, și plata lor o pierd. Și ce zic,
1628
plata faptei bune o pierd? Aceștia mai ales, în loc de plată, primesc rușine
și nerânduiala gândurilor și robia minții și tulburare, după cum zice
Scriptura: „Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor; rușinatu-s-au,
că Dumnezeu i-a urgisit pre ei” (Psalmul 52, 7). Această patimă este mai
subțire decât toate patimile. Pentru aceea se cuvine aceluia ce se nevoește
să nu cerceteze numai împreună-voirea și să nu caute să fugă numai de
împreună-tocmirea cu patima, ci și asupreala acesteia să o socotească ca o
împreună-învoire și să se păzească de dânsa; că numai așa va putea, cu
acest chip, să fugă de grabnica lui cădere. Și de va lua aminte și va lucra
întru acest chip, asupreala i se va face lui pricină de umilință; iar de nu, se
gătește întru dânsul loc de a se mândri. Iar acela care a dobândit mândria
cu greu se întoarce și mai ales rămâne multe ceasuri nevindecat, fiindcă
mândria este cădere diavolească. Însă și afară de acestea, patima plăcerii
oamenilor atâta de mare vătămare aduce la câți o au, încât pătimesc înecare
și cădere din credință, după Cel ce zice: „Cum puteți să credeți, slavă de la
oameni luând, și slava lui Dumnezeu nu o căutați?” (Ioan 5, 44). Și ce te
folosește slava oamenilor, o, omule? Iar mai vârtos numele cel deșert al
slavei? Și nu numai aceasta, ci afară de aceasta se face și pricină a
zavistiei, a zavistiei care este putere a uciderii și pricină a întâii ucideri (a
lui Cain), și pe urmă și a uciderii de Dumnezeu. Ce oare folosește firii
noastre slava deșartă? O ține sau o păzește sau oarecum o îndreptează când
greșește și o vindecă? Întru adevăr nimeni nu poate aceasta să o zică.
Pentru aceea socotesc că și aceasta este mustrare la câți caută să-și
îndrepteze prihănirile lor. Iar dacă voiește cineva să cerceteze cu
scumpătate, va vedea cum că slava deșartă, pe de o parte, se face însăși
pricină a multor lucruri de rușine, iar pe de altă parte îmbrățișează pe
prietenii ei, după ce va lepăda masca, fără de nici o rușine, pre care o face
de multe ori și îi aduce la mare rușine pe aceia. Deși dascălii elineștii
înțelepciuni dogmatizesc cum că nici o ispravă nu poate să se facă în viața
noastră fără de slava deșartă, vai de înșelăciune!, că nici nu se rușinează să
o zică. Însă noi, care purtăm Numele lui Hristos, Carele cu iubirea de
oameni a uns firea noastră prin Sine, nu ne-am învățat de la El așa; ci noi Îl
avem pre Dânsul văzător al lucrurilor noastre. Pentru aceea și câți privesc
1629
la El săvârșesc, prin Darul și mijlocirea Lui, cuprinzător tot lucrul bun și
toate lucrurile lor le fac spre slava lui Dumnezeu și desăvârșit nu poftesc să
placă oamenilor, iar mai ales nici să-i mulțumească deplin nu voiesc,
precum zice Pavel, de aproape tainic al Puitorului de lege și al nostru
Dătător de lege: „De aș plăcea încă oamenilor, nu aș fi slugă lui Hristos”
(Galateni 1, 10).
Ci ia să vedem și a treia naștere a poftei celei rele, de se pierde prin
mijlocirea sărăciei fericirii. Așadar al treilea fiu al acesteia, care bolește
spre partea cea poftitoare a sufletului, este lăcomia pântecelui, din care se
naște toată necurăția trupească. Deci cum, în rânduiala a treia, o vom pune
și la sfârșit, dacă este sădită în noi din nașterea noastră? Și nu numai
aceasta, ci încă și fireștile mișcări spre nașterea de fii se arată încă și la
pruncii cei sugători. Pentru ce dară o punem la sfârșit, pre boala poftei
celei trupești? Deoarece este adevărat că cele firești pe care le avem nu
sunt arătate sufletului bolnăvicios, ci însă se fac acestea la câți le uneltesc
rău. Fiindcă cele firești adecă nu au nici o prihană, deoarece s-au dat de la
Bunul Dumnezeu, ca cu acestea să umblăm întru faptele bune (Efeseni 2,
10); însă când facem purtare de grijă a trupului spre pofte (Romani 13, 14),
atunci întru adevăr patima este rea și început al celorlalte patimi trupești, și
prin urmare și iubirea de dulceață este boală a sufletului. Pentru că întru
aceasta patima începe de la minte; pentru aceea, fiindcă de la minte încep
relele patimi, Domnul nostru zice că „din inimă ies gândurile cele rele și
acelea sunt care spurcă pe om” (Matei 15, 18), și Legea, mai înainte de
Evanghelie, zice: „Ia aminte de sine, nu cumva vreodată să se facă întru
inima ta gând ascuns fără de lege” (Deuteronom 15, 9). Ci și dacă mintea
întâi are rea plecare, însă fiindcă primește nălucirea trupeștilor simțiri ale
celor de desubt, prin mijlocirea simțirilor, pentru aceea are la acestea
această plecare. Și mai întâi se mișcă către reaua uneltire prin mijlocirea
vederii, care poate și de departe să aducă necurăția. Și arătată mărturie la
aceasta este strămoașa noastră Eva, pentru că întâi a văzut pomul cel oprit,
că era bun la vedere și frumos la a înțelege (Facere 3, 6), și atunci inima ei
a făcut învoire și a luat din el și a mâncat. Așadar bine ziceam că căderea

1630
care se face din frumusețea trupurilor se naște întâi și este înainte-
mergătoare patimilor celor de rușine. Pentru aceea și Părinții ne poruncesc
să nu iscodim frumusețe străină a trupurilor și să nu vedem cu dulceață
podoaba trupului nostru. Așadar, mai înainte de a se face mintea
nepătimașă, deși la prunci se află firește patimile, însă nu se mișcă spre
păcat, ci spre alcătuirea stării firești; pentru aceea și patimile acestea nu au
atunci nici o răutate. Dar însă, deoarece și patimile cele trupești au
începutul lor de la împătimirea minții, pentru aceea este de nevoie ca și
vindecarea lor să se înceapă de la minte. Pentru că, precum și acela care
vrea să stingă vreun foc, de se va sili să taie flacăra de deasupra, nu face
nimic; însă de va dezrădăcina materia care arde, îndată focul se înmoaie.
Așa se face și la patimile cele trupești: de vei usca dinlăuntru izvorul
gândurilor cu rugăciunea și cu smerenia, iar nu le vei lupta numai cu postul
și cu reaua pătimire, în deșert te ostenești. Iară de vei sfinți rădăcina cu
smerenia și cu rugăciunea, după cum am zis, ai să ai sfințenia și la cele din
afară mișcări ale trupului. Aceasta se pare că învață cuvântul acela
apostolesc care poruncește: „Să încingem mijloacele noastre cu adevărul”
(Efeseni 6, 14). După cum și oarecare din Părinți bine și înțelepțește au zis
că privirea strânge pre cea poftitoare și adună patimile cele de sub pântece.
Este însă de nevoie și reaua pătimire a trupului și înfrânarea la bucate, pe
cât se cuvine, pentru ca să se supună trupul mai cu lesnire și să nu se facă
prea îngreuietor gândurilor. Precum și pre toate patimile cele trupești,
nimic alt nu le vindecă ca reaua pătimire a trupului și rugăciunea care se
face cu smerenia inimii și cu cuvântul, sărăcia cea întru Duhul, pre care
Domnul a fericit-o. Așadar, oricine poftește ca să dobândească bogat
sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pre Domnul, las să se liniștească
în chilia lui cu reaua pătimire și cu rugăciune întru smerenie. Pentru că
chilia monahului, întru care se liniștește bine, este un liman al întregii
înțelepciuni; iară toate cele din afară, mai ales târgurile și praznicele, sunt
pline de tulburare și de amestecare curvească, care se ridică din
necuviincioasele auziri și vederi și aruncă ca într-un adânc pre ticălosul
suflet al monahului care se apropie de acestea. Însă și cu focul care arde
poți să asemeni răutatea lumii, care ia de materie pre câți se apropie de ea
1631
și preface în cenușă cuprinzător toate bunătățile lor. Iară focul acela care
nu ardea era în pustie, rugul (Ieșire 3, 2). Așadar și tu, în loc de pustie, să
șezi în chilia ta și, ascunzându-te câtuși de puțin, până ce va trece iarna
împătimirilor (Isaia 26, 20). Pentru că atunci când aceea va trece, atunci
vei putea fără de vătămare să ieși afară din chilie și atunci vei fi cu
adevărat sărac cu Duhul și vei dobândi putere împotriva patimilor și ai să
te fericești luminat de Acela Care zice: „Fericiți cei săraci cu Duhul, că
acelora este Împărăția cerurilor”. Deci cum să nu se fericească aceia care
nu au nici o nădejde la bani, ci la Dânsul? Aceia care nimănui altuia nu
poftesc să-i placă, fără numai Acestuia, după cum și câți viețuiesc cu
smerenie dimpreună cu aceștia înaintea Lui? Așadar să ne facem și noi
săraci cu duhul, cu smerenia și cu reaua pătimire a trupului și cu
neagoniseala vieții, pentru ca să fie Împărăția lui Dumnezeu și a noastră și
să ne învrednicim fericitelor nădejdi cu moștenirea Împărăției Cerurilor.
Iară când Domnul nostru ne-a dat, ca pe un chip oarecare, cuvinte
privitoare ale Evangheliei mântuirii noastre, care cuprind multe și înalte
lucruri, nu a cuprins cu un cuvânt numai atâtea bunătăți și atâtea răutăți, și
nu a aruncat afară fericirea Lui pre aceia câți, prin mijlocirea pocăinței,
bine au curățit pre partea cea pătimitoare a sufletelor lor; ci și altele prea
multe, care nu au oarecare rudenie (apropiere), ci lucrează spre a tăia și a
curăți cele de prisos și vătămătoare, și cu silă să rabde frig, înghețare,
brumă și vânturi silnice, și, în sfârșit, toate ticăloșiile ce suferă adecă
sădirile care zac supuse la gerul iernii, la căldura verii, fără de care nici un
săditor vreodată nu poate să pricopsească. Și care sunt acestea? Feluritele
ispite care ne vin asupra noastră, pre care sunt de nevoie să le suferim cu
mulțumită, deoarece vrea să aducă rodul Lucrătorului duhurilor. Pentru că,
precum dacă cineva se va întrista de sădirile ce are în pământ,
compătimindu-le pe ele, și le va îngrădi și le va acoperi pe deasupra, și nu
le va lăsa ca să pătimească câte am zis mai sus, acesta, deși le va lucra bine
și le va curăți și le va griji după cum se cuvine, însă nici un rod nu are să ia
de la ele; ci se cuvine să le lăsăm să pătimească toate. Pentru că numai cu
acest chip, pe urmă, după reaua pătimire a iernii, în vremea primăverii,
odrăslesc, fac flori și se împodobesc cu foi și se arată spre noi bunele
1632
acelea și foioasele odrasle și cu rodurile care încă sunt necoapte, care, câte
puțin, cu căldura razelor soarelui care cad asupra lor și din zi în zi se fac
mai călduroase, așa se măresc și se coc și se fac bune pentru mâncare și
pentru cules. Așa și aceia care nu rabdă cu bărbăție nelesnirea și greutatea
ispitelor, și, de nu vor dobândi încă și toate bunătățile, nu vor putea însă
niciodată să aducă rod vrednic pentru dumnezeiescul teasc și jitnița cea
vecinică. Deci, cu răbdarea celor de voie și fără de voie ostenele, fiecare
îmbunătățit se face desăvârșit. Dintru care unele dintru acele ostenele ne
vin fără de voie, de afară (de la alții), iară cele de voie ostenele ne vin de la
noi înșine. Că ceea ce adecă firește se face la sădirile pământului, cu
meșteșugul lucrării și cu feluritele mișcări ale vânturilor, acestea se
întâmplă de voie și nouă, celor zise vițe ale lui Hristos, când avem credință
întru Însul, Carele este Lucrătorul sufletelor noastre. Însă fără de răbdare la
câte ne vin fără de voia noastră, nici cele ce cu voia facem nu nimeresc
dumnezeiasca blagoslovenie; fiindcă dragostea cea către Dumnezeu cu
necazul și cu strâmtorarea ispitelor se cercă. Însă se cuvine și sufletului
nostru să săvârșească mai întâi pe cele de voia noastră, ca, după ce se va
obișnui prin mijlocirea lor și vom defăima dulcețile și slava, pe urmă vom
răbda cu lesnire și pe cele ce ne vin asupra noastră fără de voia noastră.
Pentru că oricare, pentru sărăcia cea întru duhul, defaimă toate și se
privește pe sine vinovat de mai iuți și lucrătoare doctorii ale pocăinței,
acesta totdeauna așteaptă necazuri și rabdă orice ispită, fiindcă se socotește
vinovat și se bucură când va cădea în ispite, pentru că a aflat curățenia
sufletului lui; și dintru acestea ia pricină a face rugăciune către Dumnezeu
cu mare osteneală și mai cu bună săvârșire, și privește cum că ispitele îi
dau și îi păzesc sănătatea sufletului. Și nu numai se asigură cu
nepomenirea de rău la câți îi greșesc, ci și le uneltește mulțumindu-le și se
roagă pentru dânșii ca cum i-ar fi făcut lui bine. Pentru aceea și, după
făgăduința Domnului, primește și el nu numai iertarea păcatelor lui, ci și se
învrednicește binecuvântării lui Dumnezeu și Împărăției Cerurilor, și se
fericește de Domnul pentru îndelungarea răbdării pe care a arătat-o până în
sfârșit, cea întru smerenia Duhului. Iară noi, prin puținele ce am adus spre
pildă, puține din câte e dator a tăia și a curăți cela ce voiește să viețuiască
1633
după Duh, acum să spunem câteva pentru rodirea care se face dintru
această lucrare. Așadar, pe urmă, dintru acestea, care, întru sărăcia
Duhului, a dobândit bogăția cea nejefuită, „Cel singur fericit” (Domnul) (I
Timotei 6, 15), face tovarăș al fericirii Lui pre câți plâng, zicând: „Fericiți
cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4). Și pentru ce Hristos
pune plânsul dimpreună cu sărăcia? Pentru că plânsul totdeauna se află
înlăuntrul sărăciei. Însă adecă „întristarea care se naște din sărăcia lumii
naște moartea sufletului”, precum zice Apostolul, iar „întristarea sărăciei
celei după Dumnezeu lucrează pocăință fără de părere de rău spre
mântuirea sufletului” (II Corinteni 7, 10). Și pentru cea dintâi sărăcie,
fiindcă este fără de voie, urmează și plânsul cel de voie. Iară de vreme ce
plânsul care se fericește aici se împreună cu sărăcia cea după Dumnezeu și
se naște de nevoie dintr-însa și se atârnă hotărâtor de la dânsa ca pricină,
pentru aceasta de nevoie este duhovnicesc și de voie, precum și aceia
(sărăcia cea duhovnicească). Ci ia să vedem cu ce chip sărăcia care se
fericește naște fericitul plâns. Așadar, puțin mai sus am adus prin cuvânt
patru feluri de sărăcii ale sărăciei celei duhovnicești, adecă: sărăcia cea
trupească, sărăcia cea întru cuget, sărăcia cea întru averile noastre și
sărăcia care ne vine nouă din ispitele cele din afară. Și fiindcă oarecare din
câți ne aud că numărăm deosebit felurile sărăciei, necugetând că faptele lor
sunt despărțite, pentru că acestea firește se fac una prin mijlocirea alteia,
pentru aceea deci și s-au cuprins înlăuntru într-o fericire, care deodată ne-a
arătat cu chip minunat care este oarecum rădăcina și pricina alteia, adecă
spre duhul nostru. Carele, după ce a cuprins, după cum am zis, darul
Evangheliceștii propovăduiri, izvorește de la sine izvorul sărăciei, care
adapă toată fața pământului nostru, adecă pe omul cel din afară, și-l face
un rai plin de bunătăți. Și fiindcă se află patru feluri de sărăcii
duhovnicești, din fiecare dintru acestea se naște feluritul plâns, care aduce
dimpreună, totodată, și mângâierea.
Întâi: din cea de voie trupească sărăcie și smerenie, care este foamea și
setea, și cuprinzător toată ticăloșia și reaua pătimire a trupului și adevărata
păzire a simțirilor, se naște adecă nu numai plânsul, ci și lacrimile. Pentru

1634
că, precum asprimea, împetrirea și învârtoșarea inimii izvorăsc din odihnă,
din desfătare și din buna pătimire, așa din înfrânata și sărăceasca dietă
izvorăște frângerea inimii și umilința, care depărtează toată întristarea și
plictisala și ne aduce o dulce alinare în față. Pentru că fără de sfărâmarea
inimii, împreună glăsuit cu oarecare cuvânt al Părinților, este cu neputință
să scape cineva de răutate. Iar sfărâmarea inimii o aduce înfrânarea cea
întreită, a somnului, zic, a hranei și a odihnei trupești. Iar când sufletul, cu
acest fel de sfărâmare, se va slobozi din răutate și din amărăciune,
dobândește negreșit duhovniceasca veselie, și aceasta este mângâierea
pentru care fericește Domnul pe cei ce plâng. Zice încă și Ioan, care ne-a
arătat cu cuvintele lui Scara cea duhovnicească, că setea și privegherea
necăjesc și strâmtorează inima, iar inima, strâmtorându-se, izbucnește
afară și curg lacrimile. Și acela adecă zice că cel ce prin cercare le-a aflat
pe acestea are să se bucure și să râdă, fericitul râs, adecă mângâierea, pe
care Domnul a făgăduit-o. Așadar izvorăște din sărăcia cea duhovnicească
fericitul plâns, care mângâie pe câți îl au.
Al doilea: Deci cum acest plâns se naște și din smerita cugetare și din
dumnezeiasca smerenie a sufletului? Ocărârea de sine totdeauna lăcuiește
dimpreună cu smerenia sufletului și pornește foarte în om la început frica
muncilor și închipuie înaintea ochilor lui felurite munci și toate acelea
împotrivnice din care se săvârșește înfricoșata muncă, și încă mărește frica
cu cugetarea, cum că muncile acelea sunt negrăite și amare mai mult decât
cineva le-ar înfățișa cu cuvintele. Iar dintru altă parte arată cât se măresc
cele cumplite ale veșniciei acesteia, pentru că întru acea osândă se adună
dimpreună căldura și frigul, și întunericul și focul, și cumplirea și poziția,
și legăturile și lucrurile care pornesc pe frică, și mușcările fiarelor veșnic.
Și nici așa poate încă cineva să arate necazul acela, după cea scrisă: „Că la
mintea omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9). Deci unde vom pune
nefolositorul acela și nemângâietul și nesfârșitul plâns? Pentru că câți au
greșit lui Dumnezeu se pornesc spre plâns, fiindcă simțesc atunci greșalele
lor. Așadar, fiindcă s-au făcut acolo văzute lucrurile lor și nu se află nici o
bună nădejde spre mângâiere și sunt deznădăjduiți, și mustrarea științei,

1635
care se face fără de voie, înmulțește mai mult durerea la fiecare prin
mijlocirea întristării; și iarăși, fiindcă această întristare nu are să se
sfârșească niciodată, pentru aceea se face pricină altei întristări și alt
întuneric cumplit și căldură fără răsuflare și adânc necugetat de
amărăciune. Însă aici acest plâns este prea folositor, pentru că Dumnezeu
cu milostivire ne ascultă aici, Carele mai ales S-a pogorât și până la noi ca
să ne cerceteze, și Carele, pe câți cu acest chip plâng, le-a făgăduit
mângâiere, care este Însuși El, fiindcă Se și numește Mângâietor. Așadar ai
văzut și plânsul smereniei sufletului și mângâierea care se face. Însă afară
de aceasta, și însăși ocărârea de sine, ca o greutate înțelegătoare, după ce
se va pune deasupra părții celei cuvântătoare a sufletului și va rămâne
multă vreme, sfărâmă și strivește și stoarce vinul cel mântuitor, „care
veselește inima omului” (Psalmul 103, 16), adecă pe omul nostru cel
dinlăuntru. Iar acest vin este umilința. Pentru că prin plâns se strecoară
patimile afară și umple sufletul de fericita bucurie, după ce se va slobozi
acesta din cumplita boală a patimilor. Pentru aceea: „Fericiți cei ce plâng,
că aceia se vor mângâia”.
Al treilea: Iară, de vei asculta cu luare-aminte și înțelegere, ai să înveți
cu ce chip se naște plânsul și mângâierea care este întru el din neagonisală,
adecă din sărăcia cea din lucruri, când aceasta este cu adevărat unită cu
sărăcia cea duhovnicească, după cum am zis mai sus. Pentru că acestea
atunci sunt desăvârșite și bine primite la Dumnezeu, când se fac dimpreună
cu Dumnezeu. Așadar, afară de acestea, sărăcia, când întru noi va naște
plânsul și dintru acesta mângâierea, atunci înțelepți ascultători suntem.
Prin urmare, omul, când va lăsa toate cuprinzător și se va despărți de bani
și de averi, pe acestea risipindu-le întocmai după poruncă, și va despărți
sufletul lui de griji, îi dă lui slobozire să se întoarcă și să privească pe
sineși, după ce s-a făcut slobod de grijile lucrurilor care pe dinafară îl
strâmtorau. Deci, când mintea se va depărta departe de fieștecare lucru
simțitor și va ieși din potopul tulburării și amestecării lor și va privi bine
pe omul cel dinlăuntru, întâi adecă, când va vedea urâciunea prefăcutei fețe
pe care a dobândit-o cu a se rătăci la cele trupești, aleargă ca să se spele și

1636
să se curățească cu plânsul. Și după ce va scoate acoperământul acela urât,
atunci sufletul, măcar de nu se va despărți cu lesnire de feluritele alte
legături, totuși sporește fără vreo tulburare înlăuntru întru adevăratele
cămări și se roagă Părintelui său întru ascuns, Carele îi dă lui mai întâi
pacea gândurilor, care este dar potrivit de a încăpea darurile; și dimpreună
cu aceasta face întru el desăvârșită smerenia, care naște și ține toate
bunătățile. Iar smerenia aceasta nu este aceea care se face cu cuvintele sau
cu chipurile, pe care cu lesnire cineva voiește a o săvârși, ci este aceea pe
care o mărturisește Bunul și Dumnezeiescul Duh, pe care o înnoiește acest
Duh, Carele înnoiește cele dinlăuntru ale noastre. Și în mijlocul acestora,
după cum ca într-o asigurată grădină a raiului minții, înlăuntru închisă,
răsar felurimi de copaci ai adevăratei fapte bune; iar în mijlocul acestora
chiar sunt înălțate sfințitele palate ale dragostei. Iar înaintea ușilor acestora
înflorește începutul viitorului veac, al negrăitei și nejefuitei bucurii. Așadar
neagoniseala este maica negrijirii, iar negrijirea este maica luării-aminte și
a rugăciunii. Deci aceasta naște plânsul și lacrimile, iar acestea șterg relele
apucări; și când se vor șterge, atunci se înlesnește drumul faptei bune,
fiindcă s-au ridicat din mijloc piedicile, și dobândește omul știință
neosândită, dintru care se naște bucuria și veselia fericirii sufletului. Și
atunci mai ales și lacrimile cele amare se prefac în dulci, și cuvintele lui
Dumnezeu se fac dulci în gâtlej, mai mult încă decât mierea și fagurul în
gură (Psalmul 118, 103). Iar cererea rugăciunii se preface în mulțumire, și
cugetarea dumnezeieștilor porunci este veselia inimii, cu nădejdea care nu
rușinează, care este ca o începere oarecare și început; și cugetă la
dumnezeieștile porunci inima și, cu cercarea și gustul, se învață din parte
nemărginita bogăție a bunătăților Domnului, după cela ce zice: „Gustați și
vedeți că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8), care este bucuria și veselia
drepților, adecă a celor smeriți cugetători, mângâierea acelora care plâng
pentru Dânsul. Și oare numai până aici stă mângâierea? Și acestea numai
sunt darurile sfințitei arvuni? Și nu Se arată oare pe Sineși mai curat la
aceia care au spălat pe sineși bine și s-au curățit pe eiși cu fericitul plâns și
s-au împodobit ca o mireasă cu faptele bune Mirelui acestor suflete? Nu,
cu adevărat. Însă noi aici vom înainta mai mult cuvântul, fără desăvârșit a
1637
socoti pe cei ce cu ochi vicleni au să ne critice (prihănească) și care
oarecum ne zic: să nu grăiești pre Numele Domnului; iar de nu, vom
scoate numele tău ca un viclean, plăzmuind și aruncând asupra ta clevetiri
și mincinoase cuvinte. Așadar vom prelungi cuvântul nostru, fiindcă
credem și zicem cuvintele Sfinților Părinți și întru acestea avem toată
luarea-aminte a noastră, voind adecă și pe alții a-i pleca la aceasta, că zice:
„Crezut-am, pentru aceea am și grăit; și noi credem, pentru aceea și grăim”
(II Corinteni 4, 13). Așadar, când vom alunga orice patimă de rușine care
lăcuiește în sufletul nostru și, după cum mai sus am zis, mintea,
înconjurând toate și dimpreună cu toate puterile sufletului, se va întoarce
întru sineși și, înfrumusețând sufletul desăvârșit cu lucrarea faptelor bune,
după ce va înainta la cea mai desăvârșit și, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va
spăla pe sineși mai mult și va pune mai mult lucrătoare suișuri întru inima
lui, și nu numai va șterge desăvârșit toată răutatea, ci și va ridica din mijloc
toată mișcarea gândului, fie și bun, care, ca un fur, intră, și atunci, mai cu
seamă după ce se va sui mai sus la cele gândite și nălucite cugetări pentru
acestea, după ce va arunca departe toate dimpreună, cu plăcerea de
Dumnezeu și cu cinstire, stă înaintea lui Dumnezeu, precum este scris:
„surd și mut” (Psalmul 37, 14). Așadar, atunci, ca o materie ce se frământă
prin cea de sus frământare cu toată slobozia (pentru că nimenea din cei din
afară nu poate să vadă cele dinlăuntru), de vreme ce dumnezeiescul Dar
preface pe cele dinlăuntru întru cea mai bună și, cu mai multă proslăvire, le
luminează cu negrăită lumină, făcând desăvârșit pe omul cel dinlăuntru.
Iară când va lumina ziua și va răsări înlăuntru în inimile noastre Acela
Care povățuiește lumina, precum zice vârful Apostolilor (II Petru 1, 19),
iese afară, după prooroceșcul acela cuvânt, adevăratul om, prin adevărata
lui lucrare (Psalmul 103, 24); și, după ce urmează calea acelei Lumini, se
înalță și ajunge la muntele veșniciei. Și, o, minune, se face cu Lumina
aceea văzător celor mai presus de lume, fără a se despărți, sau și după ce se
va despărți de materia trupului, care din început s-a zidit și s-a mărit
împreună cu aceasta, după cum îl povățuiește Calea spre acele părți. Pentru
că nu se înalță cu aripile nălucirii minții, care aleargă pretutindenea ca
oarbă, și nici pe cele ce nu sunt de față simțite, și nici pe înțelegerile cele
1638
înalte le cugetă de fel cu de-amănuntul și cu singura lor cunoștință, ci se
înalță lucrător întru adevăr, cu negrăita putere a Duhului și cu
duhovnicească și dumnezeiască cuprindere; aude negrăite graiuri și vede
cele nevăzute și, de acum înainte, este plin de minunare și, încă când nu se
află acolo, și prea-înalt fără tăcere înalță laude. Și se face, întru adevăr, un
alt înger al lui Dumnezeu pe pământ și aduce către Acesta, prin mijlocirea
Lui, tot felul de zidiri, pentru că și el se ia împreună, adecă cu zidirea, ci
mai ales Acela Care este mai presus de toate, ca să fie și cele dinlăuntru ale
lui dumnezeiască icoană, desăvârșit asemenea către Dumnezeu. Pentru
aceasta zice dumnezeiescul Nil (aceasta se află în Cuvântul 32 al Sfântului
Isaac, la urmă): „că așezarea minții este înălțime gândită asemenea cu
vopseala cerului, la care și în vremea rugăciunii se răsfrânge lumina Sfintei
Treimi”. Și iarăși el zice: de va voi cineva să-și vadă starea lui, adecă a
minții, să se curățească pe sineși de toate noimele, și atunci va vedea pe
sine asemenea safirului, ori ca vopseala cerului. Însă este cu neputință să
se facă așa mai înainte de a ajunge nepătimirea, pentru că are nevoie de
ajutorul lui Dumnezeu, Carele va străluci deasupra lui cu o lumină de un
fel. Ci și Sfântul Diadoh zice cum că două lucruri ne dăruiește nouă Darul
Sfântului Botez, dintre care una este fără de asemănare mai presus decât
cealaltă: cea dintâi adecă este că ne reînnoiește în apă și face pe cea după
chip luminată, după ce se va spăla bine toată necurăția păcatelor noastre;
iar a doua așteaptă a se face cu a noastră voie și lucrare. Așadar, când
mintea va începe să guste cu multă simțire bunătatea Preasfântului Duh,
atunci suntem datori să cunoaștem cum că Darul începe să zugrăvească
deasupra la cea după chip pe cea după asemănare; iar pe cea desăvârșit
după asemănare o vom cunoaște după luminare. Și iarăși zice mai departe:
că nimeni nu poate să dobândească duhovniceasca dragoste, de nu se va
lumina de la Sfântul Duh cu toată adeverința; pentru că mintea, de nu va
dobândi pe cea după asemănare desăvârșit prin mijlocirea dumnezeieștii
lumini, poate să aibă adecă toate celelalte bunătăți, însă nu gustă încă pe
desăvârșita dragoste (cap. 89). Asemenea auzim și pe Sfântul Isaac zicând
cum că mintea cea cu Dar vede, în vremea rugăciunii ei, curăția ei
asemenea cu vopseala cerului, pe care bătrânii lui Israel au numit-o loc al
1639
lui Dumnezeu când li S-a arătat în munte; și iarăși zice că se află curăția
minții întru care strălucește, în vremea rugăciunii, lumina Sfintei Treimi
(Cuvântul 32). Iar mintea care se va învrednici acestei Lumini aduce și în
trupul cu care este împreunată multe semne ale dumnezeieștii frumuseți și
mijlocește între dumnezeieștile Daruri și grăsimea trupului și dă putere
părților celor neputincioase; și dintru aceasta se naște dumnezeiasca
obișnuință a faptei bune, care nu primește întrecere și micșorare cu totul
spre răutate. Dintru aceasta se naște cuvântul care tâlcuiește cu adevărat
cuvintele și descoperă de la sineși, pentru curăția lui, tainele cele firești,
prin mijlocirea cărora, potrivit minții acelora care cu credință ascultă,
ajunge la a înțelege cele mai presus de fire; pe care cel ce o învață a
cunoscut-o după ce s-a apropiat cu credință, pe acest Cuvânt al Tatălui
nematerialnic iarăși prinzându-l. Dintru aceasta se naște și felurimea
minunilor, privitor și înainte-văzător și cu a grăi pentru lucrurile care se
întâmplă departe, precum vorbește pentru câte se întâmplă înaintea ochilor
lui; și cea mai mare este că scoposul fericiților acestora oameni nu privește
la acestea, ci, precum când se uită cineva la razele soarelui vede și
întunericul care este în aer, fără de a avea el acest scopos. Așa și la aceia
care curat se luminează de la dumnezeieștile raze, care firește toate le
descoperă, nu numai cele de față și cele trecute, ci și cele ce în urmă vor să
se facă, ca într-un trecut li se fac cunoscute acestora, după măsura curăției
ce o au. Chiar lucrul lor acesta este: a întoarce mintea lor întru sineși și,
mai ales, a întoarce toate puterile sufletești spre minte și lucrarea ei întru
sineși și întru Dumnezeu, prin mijlocirea cărora revine la întâiul chip și așa
se află întru mai bună așezare, fiindcă Darul îi aduce la aceasta întru întâia
aceea și minunata frumusețe. Iată dar la câtă înălțime înalță fericitul plâns
pe cei smeriți cu inima și săraci cu Duhul. Deci, fiindcă noi nu putem a ne
apropia de acestea pentru lenevirea și trândăvirea care lăcuiește întru noi,
să ne întoarcem iarăși la temelia acestora, adecă să urmăm puține pentru
plâns. Așadar plânsul urmează și la orice fel de sărăcie lumească fără de
voie. Pentru că cum nu se va scârbi și acela care nu are bani? Și cel ce
pătimește de foame fără de a voi, și cel ce se ticăloșește și se necinstește?
Însă acest plâns este fără mângâiere, ci mai ales cu cât se mărește sărăcia,
1640
sau, mai bine să zic, cu cât este mai departe de cunoștința cea adevărată
acela care pătimește. Pentru că acesta, fiindcă nu supune dulcețile și
durerile simțirilor la cuvânt, ci mai vârtos el se supune acestora și
netrebnicește cu acest chip puterea dreptului cuvânt, pentru aceea mărește
acestea fără nici un câștig și folos, mai vârtos spre marea lui pagubă.
Acesta mărturisește și arată curat cum că nu crede cu încredințare în
Evanghelia lui Dumnezeu și în Proorocii cei mai dinainte de Evanghelie și
în Ucenicii cei de după Evanghelie, care s-au trimis ca să binevestească
oamenilor bogăția care nu se sfârșește, pe care o va dobândi prin mijlocirea
sărăciei, și negrăita slavă la care se va învrednici prin nimicnicia lor, iar
odihna cea fără de nici o durere o va dobândi prin mijlocirea înfrânării, la
care se vor învrednici prin răbdarea ispitelor ce ne vin, și spre slobozirea
de vecinicile strâmtorări și scârbe, care sunt mai înainte hotărâte pentru
aceia care au iubit aici viață desfrânată și nu au voit să umble prin strâmta
și necăjicioasa cale și ușă. Bine dar au zis Apostolul Pavel: „că întristarea
cea după lume naște moarte” (II Corinteni 7, 10), și Ucenicul Cuvântului a
arătat că „este păcat spre moarte” (I Ioan 5, 16). Iară dacă viața cea
adevărată a sufletului este dumnezeiasca lumină, care are izvorul ei de la
cel după Dumnezeu plâns, după cum mai sus au zis Părinții, atunci și
moartea sufletului va fi întuneric rău, care se face în suflet din întristarea
cea lumească; întunericul acela pe care îl zice Marele Vasilie: cum că
păcatul, fiindcă nu este bun, tipărește în cuget, prin mijlocirea lui, întuneric
înțelegător (gândit). Ci și dumnezeiescul Marcu Pustnicul zice: acela care
este stăpânit de viclenele gânduri, cum poate să-și vadă păcatele lui, carele
sunt întuneric și ceață a sufletului și au înaintat în el prin relele cuvinte,
gânduri și fapte? Iar acela care nu a privit la aceste cuprinzătoare păcate,
când se va ruga lui Dumnezeu pentru ele? Și când se va curăți? Iar acela
care nu s-a curățit, cum va afla locul Curatei Firi? Și acela care nu va afla
acest loc, cum va vedea Cămara lui Hristos, care este cea mai dinlăuntru?
Se cuvine dar să așteptăm, bătând totdeauna prin rugăciune, ca să aflăm
acest loc; și nu numai să-l dobândim, ci și să-l păzim, fiindcă mulți au
dobândit Darul, iar pe urmă l-au pierdut. Proasta această cunoștință ori
întâmplătorul iscus poate să-l aibă la acestea și oamenii cei tineri și oricine
1641
care le-a învățat mai înainte; iar lucrarea aceea abia evlavioșii bătrâni și
mult iscusiții pot să o aibă și să o dobândească cu mare răbdare. Aceasta o
mărturisește și Sfântul Macarie, cel cu cerească cunoștință, asemenea și
toată ceata Cuvioșilor. Ci, precum întunericul acesta al sufletului își are
ființa lui din toate păcatele, așa, de vei cerceta întristarea cea lumească, vei
vedea că se naște din toate păcatele; pentru aceia este oarecum chip și
început și arvună al nesfârșitului aceluia plâns, pe care are să-l
dobândească aceia care nu au pătimit plânsul pe care l-a fericit Domnul,
care aduce ca un câștig nu numai mângâiere, fiindcă rodește arvuna
vecinicei bucurii, ci și asigură bunătatea, fiindcă face sufletul să nu se
prefacă în răutate. Pentru că, deși cineva se va face sărac și se va smeri și
va iscusi cea după Dumnezeu nimicnicie, însă dacă nu înaintează spre mai
bine ca să dobândească și plânsul, acesta poate cu lesnire a se întoarce și a
veni cu voința iarăși la acelea pe care le-a părăsit și să poftească iarăși pe
acelea pe care le avea lepădate, și așa se face pe sine călcător. Însă când
urmează și rămâne și are lipită petrecerea lui în fericita sărăcie și se va
obișnui cu dânsa, atunci nu se mai întoarce iarăși înapoi și nu se reîntoarce
rău la acelea care au fost bine părăsite. Pentru că întristarea cea după
Dumnezeu, precum zice Apostolul, pocăință fără de căință naște în suflet
spre mântuire. Pentru aceea oarecarele din Părinți zice că plânsul lucrează
și păzește. Și nu numai această dobândă se naște din plâns, că omul se face
mai ales nemișcat spre rău și neprefăcut la cele următoare păcate, ci face și
a nu se vedea păcatul, ca cum nu s-ar fi făcut niciodată. Pentru că, de
vreme ce la începutul plânsului se întristează cu de-adinsul pentru păcate,
pentru aceia le socotește Dumnezeu ca pe niște fără de voie, iar cele fără
de voie nu au nici o judecată. Că precum acela care se mâhnește de sărăcie
arată cum că nu o voiește, pentru aceia va cădea în cursele diavolului
dimpreună cu câți poftesc să se facă bogați ori sunt bogați și, de nu se va
pocăi și de nu se va sili să fugă de aceste curse, are să se trimită împreună
cu aceia în vecinica muncă; asemenea și cel ce va greși lui Dumnezeu, de
va urma să se întristeze de aceste păcate ale lui, cu dreptul are să i se
socotească acestea ca niște fără de voie și va umbla fără a se poticni pe
calea care duce la viața cea vecinică, dimpreună cu câți nu au făcut aceste
1642
păcate. Așadar acesta este câștigul cel din început al plânsului, care este
puțin ostenicios, fiindcă este împreunat cu el și frica lui Dumnezeu. Însă,
pe cât sporește plânsul, se împreună oarecum minunat cu dragostea lui
Dumnezeu și primește ca o roadă dulcea și sfințita mângâiere a bunătății
Mângâietorului Duh, pe care o câștigă acela ce are împrietenire cu plânsul.
Iar bunătatea aceasta a Mângâietorului, ca una negrăită, este mai ales
neauzită la aceia care nu au luat iscus la dânsa; pentru că dulceața mierii
este cu neputință a o spune cineva acelora ce nu au gustat-o. Deci cum va
înfățișa cineva celor neiscusiți dulceața și sfințita bucurie a Darului care se
dă de la Dumnezeu? Afară de aceasta, începutul plânsului se aseamănă
oarecum cu a căuta cineva a se logodi cu Dumnezeu, pe care să o socotești
că nu poate nimeni a o ajunge îndată; deoarece și câți au plânsul pentru
dragostea acestei uniri neîmpreunate se bat pe sineși cu plângere și cu mari
strigări, chemându-L pe El ca când nu ar fi de față și poate socotind că nu
vine. Iar săvârșirea plânsului este desăvârșită împreunare cu nemărginită
curățire a minții. Pentru aceia și Pavel, când a zis că „mare este taina
împreunării celor însoțiți într-un trup”, zice: „iar eu zic aceasta de Hristos
și de Biserică” (Efeseni 5, 32). Fiindcă precum cei însoțiți sunt un trup, așa
și cei de aproape robi ai lui Dumnezeu sunt un Duh cu Dumnezeu, după
cum și întru alt loc iarăși însuși zice: „Cel ce se lipește de Domnul un Duh
este cu El” (I Corinteni 6, 17). Unde dar sunt aceia care zic că este zidit
Darul care lăcuiește în Sfinții lui Dumnezeu? Să cunoască că hulesc la
Însuși Duhul, pe Care Îl primesc Sfinții. Noi dar să aducem înainte și altă
pildă, care are să ne arate mai curat adevărul. Începutul plânsului se
aseamănă cu întoarcerea fiului celui curvar, pentru aceia umple pe
lucrătorii acestuia de mare sfială și-l face să zică cuvintele acelea: „Părinte,
greșit-am la cer și înaintea Ta și nu sunt vrednic a mă chema fiul Tău”
(Luca 15, 21). Iar sfârșitul plânsului iarăși se aseamănă cu întâmpinarea și
îmbrățișarea Cerescui Părinte, în urma căruia Fiul, după ce s-a învrednicit
bogăției negrăitei milostiviri, s-a umplut din pricina acesteia de multă
bucurie și îndrăzneală și se sărută de Părintele, și El îl sărută pe dânsul. Și
după ce au intrat dimpreună cu Părintele, s-au veselit împreună cu El și au
primit cereasca Lui veselie. Deci veniți și noi să cădem cu fericitul plâns și
1643
să plângem înaintea Domnului și Dumnezeului nostru, ca și cele dinainte
ale noastre păcate să le ștergem, și la răutate nemișcați să ne facem, și să
ne învrednicim mângâierii Sfântului Duh, și, printr-Însul mângâindu-ne, să
înălțăm slavă Celui fără de început Părinte și Unului-Născut Fiului Lui,
acum și pururea și în vecii vecilor. AMIN.
10 Cuvinte la cele 10 porunci ale punerii de lege,
cele întru Hristos, adică ale Noului Testament.
Cuvântul 62.
1. „DOMNUL DUMNEZEUL tău, Domnul, unul este”; Carele Se
cunoaște în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Și adecă Tatăl este nenăscut, iară
Fiul născut fără de început și fără vreme și fără patimă, precum Cuvântul,
Carele, fiindcă a uns prin mijlocirea Lui pre firea noastră, pre care o a
primit Însuși, Se numește Hristos. Iar Duhul Sfânt iese și Se purcede de la
Tatăl, nu cu chip de naștere, ci prin purcedere din Tatăl. Acesta este un
singur Dumnezeu. Și Acesta este cu adevărat și un singur Domn în trei
Ipostasuri, Carele nu Se desparte după fire și sfat și slavă și putere și
lucrare și la toate câte se înțeleg la Dumnezeire. Pre Acesta numai să-L
iubești și Acestuia numai să-I slujești, cu toată inima ta, cu toată puterea ta
și cu tot cugetul tău, și să ai cuvintele Lui și poruncile Lui în inima ta, ca
să le cugeți și să le lucrezi și să vorbești întru dânsele, și când umbli, și
spre culcare, și când te scoli din somn, să-ți aduci aminte totdeauna de
Domnul Dumnezeul tău, și să te temi numai de El, și să nu-L uiți pre El,
nici poruncile Lui. Că așa făcând, îți va da El putere ca să faci voia Lui.
Pentru că nici un lucru nu cere de la tine, fără numai să-L iubești și să te
temi de Dânsul și să urmezi toate cărările Lui. Acesta să fie lauda ta,
Acesta să fie Dumnezeul tău. Și nu, când vei auzi că Îngerii cei mai presus
de lume sunt nepătimași și nevăzuți, și cel ce a căzut de acolo este viclean
și prea rău spre a înșela și isteț și aflător și plăsmuitor de rele, să nu
socotești că sunt asemenea lui Dumnezeu cu cinstea. Așa și când vei vedea
mărimea cerului și mișcarea lui care este în multe feluri, și frumusețea
soarelui, luminarea lunii și lumina celorlalte stele, întrebuințarea vântului

1644
spre răsuflare, rodirea pământului și a mării, nici una dintre acestea să nu
voiești a le face dumnezeu; fiindcă toate sunt zidiri și roabe numai lui
Dumnezeu, și s-au făcut din ce nu erau în ce sunt numai cu Cuvântul: „Că
El a zis și s-au făcut, El a poruncit și s-au zidit” (Ps. 148, 5). Așadar, pre
Acesta numai, pre Stăpânul și Ziditorul a toate, slăvește-L ca pre un
Dumnezeu și lipește-te de Dânsul prin dragoste și numai Acestuia
pocăiește-te ziua și noaptea pentru cele de voie și cele fără de voie ale tale
păcate. Pentru că Acesta este îndurat și milostiv, îndelung-răbdător și mult-
milostiv și făcător de bine veșnic, Carele S-a făgăduit a da pre nesfârșita
fără de moarte și lumină neînserată spre dobândire acelora care Îl cinstesc
și I se închină și Îl iubesc și păzesc poruncile Lui. Afară de acestea este și
Dumnezeu râvnitor și Drept-Judecător și înfricoșat izbânditor, aducând
împotriva acelora care nu cred și nu se supun Lui și nu păzesc poruncile
Lui muncă veșnică, foc nestins, durere neîncetată, necaz nemângâiat,
acoperământul întunericului celui neluminos, latură întunecoasă și
necăjicioasă, jalnică scrâșnire a dinților, otrăvicioși și neadormiți viermi,
care s-au gătit pentru întâiul viclean și depărtat, și împreună cu el pentru
toți care se amăgesc de el și-i urmează și se leapădă de Ziditorul lor cu
cugetele, cu cuvintele și cu lucrurile.
2. „Nu vei face toată asemănarea, câte sunt în Cer sus, câte-s pre pământ
jos și câte-s în apă”. Să nu te închini lor, nici să le slăvești ca pre niște
dumnezei; fiindcă toate acestea sunt zidiri numai ale lui Dumnezeu, Carele
în veacul cel mai de pe urmă, după ce a luat trup din pântecele cel
fecioresc, S-a arătat pre pământ și S-a împreunat cu oamenii, și după ce a
pătimit pentru hatârul lor și pentru a lor mântuire, și a murit, și a înviat, și
S-a suit la Ceruri cu Trupul și a șezut de-a Dreapta Măririi întru cele înalte,
și iarăși va să vie cu slavă împreună cu același Trup, ca să judece viii și
morții. Așadar, închipuiește chipul Lui, mișcându-te din dragostea cea
către Dânsul, Carele S-a făcut Om pentru noi, și să-ți aduci aminte prin
mijlocirea acestei Icoane, ridicându-ți mintea ta prin aceasta la închinatul
acela Trup al Mântuitorului, Carele șade de-a Dreapta Tatălui în Ceruri. De
asemenea, închipuiește și Icoanele Sfinților și închină-te lor, nu ca la niște

1645
dumnezei, pentru că aceasta este oprită, ci să-ți ridici prin aceste icoane
cugetul tău la aceștia, pentru asemănarea care o au acelea către chipul cel
însemnat, după cum și Moisi a făcut chipurile Heruvimilor înlăuntrul celor
Sfinte. Și aceste dar Sfinte ale Sfintelor erau chip al celor cerești și sfințire
lumească, care închipuia pre toată lumea. Și Moisi le-a numit pre acestea
sfinte, nu că credea zidirilor, ci prin mijlocirea lor, Ziditorul lumii,
Dumnezeu (credea). Ci tu, dară, nu face dumnezei Icoanele Stăpânului
Hristos și ale tuturor Sfinților, ci prin mijlocirea lor închină-te lui
Dumnezeu, Carele ne-a făcut după asemănarea Lui și bine a voit pe urmă,
din negrăita Lui iubire de oameni, a purta chipul nostru și a Se face scris
împrejur. Și nu numai Dumnezeieștilor Icoane ești dator a te închina, ci și
chipului Crucii Lui, care este mare semn și biruință a lui Hristos asupra
diavolului și a toată ceata drăcească. Pentru aceea se înfricoșează și fug
când o văd pre aceasta închipuindu-se. Acest chip al Crucii, și mai înainte
de a se face întâiul chip, s-a slăvit mare între Proroci și a făcut mari
minuni. Ci și la a doua venire, când Cel ce S-a spânzurat pre dânsa,
Domnul nostru Iisus Hristos, așteptându-Se să vie cu putere și slavă multă
ca să judece viii și morții, are să fie închinat acest mare și înfricoșat semn
al Lui. Slăvește-l dar acum, ca atunci să-ți ridici spre dânsul ochii tăi cu
îndrăzneală și să te slăvești împreună cu Dânsul. Dar și Icoanele Sfinților,
fiindcă și ei s-au răstignit împreună cu Domnul, să te închini lor, după ce-ți
vei închipui fața ta cu semnul Crucii și-ți vei aduce aminte că aceia s-au
făcut părtași patimilor lui Hristos. Asemenea și Sfintelor Moaște și oaselor
lor, pentru că Darul lui Dumnezeu lăcuiește întru acestea, după cum și în
vremea făcătoarei de viață morți a Domnului, Dumnezeirea nu S-a
despărțit de Închinatul Trupul Lui. Iar când le vei păzi pre acestea și vei
slăvi pre cei ce au slăvit pre Dumnezeu, fiindcă te-ai arătat cu lucru
desăvârșit întru dragostea lui Dumnezeu, ai să te slăvești și tu împreună cu
aceia de Dumnezeu și ai să cânți împreună cu David, ce zice: „Iară mie
foarte îmi sunt cinstiți prietenii Tăi, Dumnezeule” (Ps. 138, 17)
3. „Nu vei lua Numele Domnului Dumnezeului tău la cele deșarte”,
pentru lucru pământesc, ori pentru frica oamenilor, ori pentru rușine, ori

1646
pentru câștigul tău, jurându-te asupra minciunii; fiindcă călcarea de
jurământ este lepădare de Dumnezeu. Pentru aceea nu te jura nicidecum, ci
fugi de jurământ desăvârșit, fiindcă din jurământ vii la călcarea
jurământului, care înstrăinează de la Dumnezeu și se socotește cu cei fără
de lege, călcătorii de jurământ. Pentru aceea să zici adevărul la toate
cuvintele tale, ca cu acest chip să se încredințeze cuvintele tale și fără de
jurământ. Iar de nu se va întâmpla vreodată, care să nu fie, de te vei jura ca
să faci ceva, de va fi lucru după legea lui Dumnezeu, atunci se cuvine să
faci după Lege, însă să te pedepsești pentru sine, după canoane, ca să
milostivești pre Dumnezeu pentru că ai jurat, adică: cu milostenie, cu
rugăciuni, cu plâns și cu reaua pătimire a trupului, fiindcă Însuși a zis: „să
nu te juri nicidecum” (Mat. 5, 34). Iar însă de vei jura ca să faci ceva fără
de lege, lucru, pentru ca să nu te muncești și tu împreună cu ucigătorul de
Proroc, Irod, pentru aceea se cuvine să calci acel fără de lege jurământ și
să te supui pre tine sub canon, ca niciodată să nu te mai juri, iar pre
Dumnezeu să-L milostivești, după ce vei unelti mai cu asprime lucrurile
care am zis mai sus.
4. Ești dator să sfințești ziua cea dintâi a săptămânii, care se și numește
„Duminică”, pentru că este dăruită Domnului, Carele întru aceasta a înviat
din morți și ne-a încredințat pre învierea cea de obște, întru care va înceta
toate lucrurile cele pământești; și nici un lucru lumesc să nu faci întru
această Duminică, afară de cele prea de nevoie. Și să dai cu aceasta
răsuflare la câți ai sub stăpânirea ta și la toți casnicii tăi, pentru ca să
slăvești dimpreună pre Acela Care cu moartea Lui a renăscut pre firea
noastră și prin Învierea Lui a înviat dimpreună și pre a noastră. Ești dator
întru aceasta să-ți aduci aminte și de veacul ce va să fie, și să cugeți întru
toate poruncile și dreptățile Domnului, și să te cercetezi pre sineți, nu
cumva vreodată ai călcat sau ai trecut cu vederea ceva, și să te îndreptezi
pre sineți întru toate. Și să urmezi și să stăruiești în Biserica lui Dumnezeu
la Sfintele slujbe și să te împărtășești cu credință adevărată și cu știință
neosândită cu Sfântul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos, și să pui
început de mai bună viață, și să te reînnoiești pre sineți, și să te gătești spre

1647
primirea vecinicilor bunătăți. Dar nu se cuvine nici celelalte zile să faci rea
întrebuințare la cele pământești, însă în Duminică să încetezi de la toate
cele pământești, pentru că Dumnezeu este mai presus de toate, afară de
cele prea de nevoie, fără de care nu este cu putință cuiva ca să trăiască.
Fiindcă întru acest chip, când vei avea pre Dumnezeu loc de scăpare, nu te
vei muta la alta; atunci focul patimilor nu-l vei aprinde și încărcătură nu
vei ridica, și așa vei sfinți ziua Sâmbetei, dacă vei face încetare de la cele
rele. Împreună cu Duminica și celelalte hotărâte sărbători să le înțelegi și
să faci asemenea întru acestea și să încetezi de la toate, ca și Duminica.
5. „Cinstește pre tatăl tău și pre mama ta”, că prin mijlocirea lor te-a
adus în viață Dumnezeu și aceștia, după Dumnezeu, sunt pricină de te afli
în viață; așadar și tu, după Dumnezeu, pre aceștia cinstește-i și-i iubește. Și
dacă dragostea către părinții tăi folosește spre dragostea lui Dumnezeu, iar
de nu folosește, să fugi de dânșii îndată, și dacă ți se face împiedecare, și
mai ales la adevărata și mântuitoarea credință, fiindcă unii sunt de altă
credință: atunci nu numai să fugi, ci să-i și urăști. Și nu numai pre dânșii,
ci și pre toate rudeniile și pre câți ai orice apropiere și prieteșug; și de
însuși mădularele tale și de poftele tale, și de însuși tot trupul tău și de
apropierea lui la patimi. Pentru că „cel ce nu urăște pre tatăl lui, și pre
mamă, și pre femeie, și pre fii, ca și pre frați, încă și pre sufletul lui, și de
nu-și va ridica Crucea lui și să-Mi urmeze Mie, nu este vrednic ucenic al
Meu”, a zis Domnul (Mat. 10, 37). Și că părinții noștri cei trupești și cu
frații și cu prietenii așa se cuvine să facem; iar pre cei de o credință cu noi,
care nu ne împiedecă mântuirea noastră, să-i cinstim și să-i iubim. Și dacă
pe părinții cei după trup așa ești dator să-i iubești, cu atât mai mult pre
părinții tăi cei duhovnicești, care de la ceea ce erai te-au mutat la ceea ce
bine este, prin a cărora mijlocire ai luat luminarea cunoștinței și te-ai
învățat arătarea adevărului, și te-au născut din nou cu baia renașterii, și au
pus întru tine nădejdea învierii și a nemuririi și a moștenirii veciniciei
Împărăției; și te-au făcut din nevrednic vrednic vecinicilor bunătăți, și din
pământesc ceresc, și din vremelnic vecinic, și fiu și învățăcel, nu încă
omului, ci lui Dumnezeu-Omului, Iisus Hristos. Carele ți-a dăruit pre

1648
Duhul punerii de fii, Carele zice: „Nu vă chemați tată pre pământ, nici
dascăl, pentru că unul este Tatăl și Dascălul vostru, Hristos” (Mat. 23, 9–
10). Așadar orice fel de cinste și dragoste ești dator a da duhovniceștilor tăi
părinți, fiindcă cinstea aceasta dată acelora se aduce la Însuși Hristos și la
Preasfântul Duh, cu a Cărora putere ai luat punerea de fiu, și pre Ceresc
Părinte, din partea Căruia toată părintimea în cer și pre pământ se numește.
Și să te silești în toată viața ta ca să ai părinte duhovnicesc, și să-i
mărturisești lui tot păcatul și gândul, și să primești de la dânsul vindecarea
și iertarea, fiindcă lor li s-a dat darul a lega și a dezlega suflete; și toate
câte vor lega pre pământ vor fi legate și în ceruri, și iarăși câte vor dezlega
pre pământ vor fi dezlegate și în ceruri. Așadar acest dar și putere au primit
de la Hristos; pentru aceea să asculți de dânșii și să nu le grăiești
împotrivă, ca să nu se facă în sufletul tău pierzare. Pentru că dacă se
omoară, după Lege, acela care grăiește împotrivă părinților lui celor
trupești, la câte nu oprește Dumnezeiasca Lege, cum acela care grăiește
împotrivă părinților lui cei duhovnicești nu gonește de la dânsul pre Duhul
lui Dumnezeu și își pierde și sufletul? Drept aceea să te sfătuiești cu
părinții tăi cei duhovnicești și să-i asculți până la sfârșitul vieții tale, pentru
ca să se mântuiască sufletul tău și ca să te faci moștenitor vecinicilor
bunătăți, unde nu este nici o scârbă.
6. „Să nu curvești”, ca să nu te faci mădulare curviei, în loc ca să fii
mădulare ale lui Hristos, și să te despărțești de Dumnezeiescul Trup, și să
cazi din Dumnezeiasca moștenire, și să te arunci în gheenă. Că dacă fiica
preotului ce se va prinde curvind se ardea, fiindcă a rușinat pre al ei
părinte, cu cât mai mult acela care a lipit o asemenea necurăție la Trupul
lui Hristos va fi vinovat vecinicelor munci? Însă de vei putea păzi și
fecioria, ca să poți fi cu totul tot al lui Dumnezeu și cu desăvârșită dragoste
să te unești cu El și cu El să fii toată viața ta, și să te grijești fără de nici o
altă împătimire de toate cele ale Domnului, și de acum să înțelegi viitoarea
viață și ca un înger al lui Dumnezeu să petreci pre pământ: pentru că
firește a lor este fecioria, și să te faci asemenea cu ei, tu cela ce cu trupul,
după puterea ta, te lipești de feciorie; iar mai vârtos mai mult decât cu

1649
aceia, cu Părintele, Carele mai înainte de toți vecii a născut în feciorie; și
cu Feciorelnicul, Carele din Feciorelnicul Tatăl s-a născut din început, și la
sfârșitul veacurilor din Fecioară Maică trupește s-a născut; și cu Sfântul
Duh, Carele este negrăit din Tatăl, nu născut ca Fiul, ci purces cu chip
negrăit. Așadar cu acest Dumnezeu se face asemenea, și în nunta cea
nestricăcioasă împreună se adună, Carele pre adevărata feciorie o a cinstit
mai înainte, și sufletul și trupul îl păzește în feciorie și cu frumusețea
fecioriei împodobește fiece simțire a lui, și cuvânt și cuget. Iar dacă nu
alegi să feciorești, nici nu o ai făgăduit lui Dumnezeu, poți, potrivit cu
legea, întru Domnul să-ți iei o femeie, dimpreună numai cu aceasta să
locuiești și ca pre o a ta proprietate să o ai întru sfințenie, și de femeile cele
străine cu toată puterea ta să te păzești. Și vei putea de aceea desăvârșit să
te păzești, de te vei păzi pre sineți de necuviincioasele întâlniri și
împreună-vorbiri. Să nu te mulțumești cu auziri și cu cuvinte curvești, și
însuți trupul și sufletul tău să-l întorci de la acestea, pre cât vei putea să te
obișnuiești a nu vedea frumusețe vremelnică cu iscodire. Fiindcă oricare va
privi la femeie și o va pofti pre ea, a preacurvit cu dânsa întru inima lui, și
pentru aceasta este necurat lui Hristos, Carele privește în inimă; iar dintru
această vedere adecă ajunge ticălosul și în păcatul cel cu lucrul. Și ce zic:
curvie și preacurvie, și la toate necurățiile firii noastre? Pentru că și la cele
afară de fire desfrânări, de la a privi cineva cu iscodire la frumusețea
trupului se trage omul. Tu dar, după ce te vei curăți pre sineți, nu ai să
aduci roduri purtătoare de moarte, ci ai să rodești prin curățenia și sfințirea
care se naște dintr-însa, „fără de care sfințenie nimenea nu va vedea pre
Domnul” (Evrei 12, 14).
7. „Nu vei ucide”, ca să nu cazi din punerea de fii a Aceluia care și pre
morți îi înviază, și să te faci fiu cu lucrul al aceluia care din început este
ucigaș de oameni. Pentru că uciderea vine din lovire, iară lovirea din ocări,
iară ocările din mânie, iară mânia ne vine din paguba care ni se face de la
alții: ori de la lovire, ori de la ocară. Pentru aceia: „de la acela ce-ți ia
haina ta, nu-i opri și cămașa” (Matei 5, 40), a zis Domnul; și pre cel ce te
lovește, să nu-l lovești și tu, și pre cel ce te-a ocărât pre tine, nu-l ocărî;

1650
fiindcă cu acest chip și pre împotrivnicul tău și pre altul care te vatămă ai
să-l slobozești de ucidere. Iară tu cu adevărat și pentru toate păcatele tale ai
să iai iertare de la Dumnezeu, pentru că zice: „Iertați și se va ierta, lăsați și
se va lăsa vouă” (Matei 6, 14). Iar cela ce grăiește de rău și face rău, ca
osândă va primi munca cea vecinică. Pentru că „oricare va zice fratelui
său: nebune, vinovat va fi gheenei focului” a zis Domnul (Matei 5, 22). Iar
dacă vei putea din rădăcină să tai răutatea, după ce vei lucra bine în
sufletul tău pre fericita blândețe, slăvește pre Hristos, pre Dascălul și
împreună-lucrătorul bunătăților, fără de Carele, după cum te-ai învățat, nu
putem nici una din bunătăți să facem. Iară de nu vei putea rămâne fără de
mânie, prihănește-te pre sineți care te mânii, și să te pocăiești lui
Dumnezeu și aceluia care s-a ocărât de tine și s-a bătut. Fiindcă cel ce se
pocăiește din începutul păcatului, nu ajunge sfârșitul lui. Și acela care nu-l
doare pentru cele mici, prin mijlocirea celor mici are să cadă și în cele
mari.
8. „Să nu furi”, pentru ca să nu-ți întoarcă însutit munca Cunoscătorul
celor ascunse, Dumnezeu, pentru că L-ai defăimat; mai ales întru adevăr și
dintru acelea care ai, să dai la câți au nevoie, întru ascuns, pentru ca să iei
de la Dumnezeu, Care vede întru ascuns, însutit și viață veșnică în veacul
viitor.
9. Să nu clevetești, ca să nu te faci asemenea cu acela care a clevetit la
Eva pre Dumnezeu, și să te faci blestemat ca acela; și mai ales cu adevărat,
dacă nu-i vreo vătămare la cei mulți, să acoperi păcatul aproapelui, ca să
nu te faci asemenea cu Ham, ci ca să te faci asemenea cu Sem și cu Iafet și
să dobândești blagoslovenia acelora (Facerea 9, 25).
10. Să nu poftești de la aproapele tău nici moșie, nici bani, nici slavă,
nici orice se află la aproapele tău. Pentru că pofta, când se va prinde în
suflet, naște păcatul; iar păcatul, când se va săvârși, naște moarte. Iar dacă
tu nu vei pofti lucrurile cele străine și de răpire din lăcomie te vei putea
depărta, mai ales și dintru ale tale să dai celui ce cere, și să miluiești pre
acela care are nevoie de milostenie, și să nu te întorci despre acela care îți
cere împrumut; și de vei afla vreun lucru pierdut, să-l dai stăpânului lui, de
1651
va fi și vrăjmașul tău. Pentru că cu acest chip și cu el te vei împăca și cu
binele vei birui pre rău, după cum poruncește Hristos (Matei 5, 44).
Acestea cu toată puterea de le vei păzi și întru acestea de vei viețui, vei
băga în sufletul tău vistieria dreptei credințe și vei bineplăcea lui
Dumnezeu, și vei lua faceri de bine de la Dumnezeu și de la câți trăiesc
după Dumnezeu, și te vei face moștenitor al veșnicilor bunătăți; pre care
fie ca toți noi să le dobândim, cu Darul și cu iubirea de oameni a Domnului
Dumnezeu și Mântuitorului nostru Hristos, Căruia I se cuvine toată slava,
cinstea și închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și
cu Prea Sfântul și Bunul și de viață Făcătorul Lui Duh, acum și pururea și
în vecii vecilor. AMIN
Cuvânt:
„Pentru cei ce cu sfințenie se liniștesc”
Răspunsul către oarecare frate ce a scris către dânsul astfel:
Întrebarea fratelui: Bine ai făcut, Părinte, de mi-ai adus spre mărturie
pentru cererea mea încă și cuvintele Sfinților Părinți; pentru că, când te aud
că-mi tâlcuiești nedumeririle mele, mă mir, adecă, pentru cel cu totul arătat
adevăr, însă îmi vine fără de a voi gândul acesta: fiindcă pre cuvânt îl luptă
alt cuvânt, precum ai zis; pentru aceea mi-e frică, nu cumva și pre ale tale
cuvinte poate se va afla cineva care să le lupte împotrivă. Însă, fiindcă
cunosc cum că mărturia care se face cu lucrul este singura care nu poate
nimenea să o lupte cu cuvintele; iar de altă parte, fiindcă aud pre cuvintele
Sfinților Părinți cum că se unesc cu cuvintele tale, pentru aceea nu am încă
nici un fel de frică, deoarece întru adevăr cine nu ascultă pre Sfinți, cum
este cu putință pre alții să-i asculte și să-i creadă? Cum dară acela care
defaimă pre Sfinți nu are să defaime și pre Dumnezeul Sfinților? Fiindcă
Însuși Domnul a zis către Apostoli și prin mijlocirea lor către ceilalți
Sfinți, cum că: oricine vă defaimă pre voi, pre Mine Mă defaimă, și prin
urmare pre Însuși Adevărul. Așadar cum este cu putință noi, care căutăm
adevărul, să-l primim pre acesta de la vrăjmașul adevărului? Pentru aceea
te rog, Părinte, să mă asculți, ca să-ți povestesc și ale altora cuvintele, câte

1652
le-am auzit de la bărbații care toată viața lor o au petrecut întru
înțelepciunea elinească; și pe urmă să-mi spui oareșicum și pre al tău cuget
pentru cuvintele acestea, și pe urmă să adaugi și cuvintele Sfinților Părinți
ce zic pentru aceste cuvinte. Acești oameni filosofi zic cum că noi nu
facem bine că ne stăruim să aducem și să închidem pre mintea noastră
înlăuntrul trupului, ci se cuvine mai ales cu orice chip să o scoatem afară
din trupul nostru. În scrierile lor, care le alcătuiesc contra celor
binecredincioși și-i clevetesc, scriu: pentru ce adecă sfătuiesc Părinții pre
cei noi începători să-și aibă ochii lor înainte către sineși și cu răsuflarea să
bage mintea lor înlăuntrul trupului? Și zic cum că mintea nu este despărțită
de suflet și, prin urmare, cum poate cineva un lucru să bage înlăuntru, dacă
nu este despărțit, ci este înlăuntru? Încă zic cum că noi și pre
Dumnezeiescul Dar îl primim prin nări. Însă eu, fiindcă cunosc cum că
aceștia zic minciuni spre a cleveti, deoarece dintru ai noștri pre nimenea
altul nu l-am auzit să zică așa, dintru acestea am cunoscut că și pentru
celelalte toate care zic, într-adins le zic spre categorizarea noastră. Fiindcă
lor le este obiceiul să nască lucruri care nu sunt adevărate spre prihănirea
oamenilor, iar acelea care sunt adevărate să le facă mincinoase, înrăutățiții.
Ci pre tine, Părinte, te rog să mă înveți ce se cuvine să facem și cu ce chip
se cade să aducem și să închidem pre mintea noastră în trupul nostru, și să
nu socotim cum că este rău lucrul acesta?
Răspunsul: „Cum că câți au ales viața cea liniștită și doresc să
dobândească pe trezvire, să ia aminte întru sineși, și mult le ajută la lucrul
acesta, dacă se va sili să aibă mintea lor înlăuntrul trupului lor.” Frate, nu
auzi pre Apostolul zicând: „Că trupurile noastre sunt Biserica Duhului
Sfânt, Care lăcuiește întru noi” (1 Cor. 6, 19), și iarăși întru alt loc: „Cum
că suntem sălășluire a Dumnezeului nostru” (2 Cor. 6, 16), după cum și
Însuși Dumnezeu zice că: va lăcui înlăuntru, în trupul nostru, și va umbla
și va fi al nostru Dumnezeu (Lev. 26, 12)? Așadar, dacă trupul nostru
firește s-a făcut ca să fie sălășluire al Însuși lui Dumnezeu, cum poate un
înțelept om, având minte, să-l privească nevrednic spre a pune înlăuntru, în
sineși, pre mintea lui? Ci dar și Însuși Dumnezeu din început încă a băgat

1653
pre mintea noastră în trupul nostru. Așadar și Însuși Dumnezeu nu a făcut
bine? Aceste cuvinte, frate, numai ereticii le zic, care și pre trup îl zic că
este rău și zidire a celui rău. Noi însă credem că numai atuncea este rău
trupul, când mintea noastră se va îndeletnici la înțelegerile cele trupești; iar
de a fi înlăuntru în trup, nu este rău, fiindcă și trupul acesta nu este rău.
Pentru aceia, dimpreună cu David strigă toți câți în viața lor slujesc lui
Dumnezeu și zic: „Însetat-a de Tine sufletul meu, Dumnezeule, de câte ori
trupul meu Ție” și „Inima mea și trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul
cel viu” (Ps. 83, 2). Asemenea și cu Isaia strigă: „Pântecele meu ca o alăută
va răsuna și cele dinlăuntru ale mele ca un zid de aramă” (Is. 16, 11), pre
care l-a îndulcit. Și pentru frica Ta, Doamne, am luat în pântecele meu
Duhul mântuirii Tale, întru Care, având nădejdile noastre, nu ne temem că
vom cădea noi, ci vor cădea aceia care strigă din pământ și cu felurite
minciuni amăgesc și pun de față cuvintele cele cerești ale lui Dumnezeu și
petrecerea îngerească ca niște pământești. Și dacă Apostolul pe trup îl
numește moarte, acolo unde zice: „Cine mă va izbăvi de trupul morții
acesteia?” (Rom. 7, 24), însă aici Apostolul socotește pre materialnica și
trupeasca înțelegere, care este întocmai cu trupul la asemănare. Pentru
aceasta, când o va alătura pre aceasta cu duhovniceasca și dumnezeiasca
înțelegere, atuncea o numește cu drept cuvânt „trup”, și nu numai simplu îl
numește trup, ci trup al morții. Și aceasta o descoperă mai bine, zicând mai
sus, unde nu catigorisește Apostolul pre trup că este pricină a păcatului, ci
acea pornire (aplecare) care ne trage spre păcat, care pornire ne-a venit ca
un tâlhar din pricina călcării lui Adam; zice dar Apostolul: „sunt vândut
sub jugul păcatului” (Rom. 7, 14). Acela însă care este vândut nu este și
firește rob. Și iarăși zice: „Știu că nici un lucru bun nu se află în mine”.
Vezi dar că nu zice pe trup rău, ci pre răutatea care lăcuiește întru acest
trup. Această dar lege a păcatului care se află în mădulările noastre și este
totdeauna vrăjmașă și luptătoare împotriva legii minții noastre, o numește
Apostolul „rău” care lăcuiește înlăuntru, în trupul nostru, însă nu mintea.
Pentru aceia noi ne luptăm totdeauna împotriva acestei legi a păcatului și o
izgonim din trupul nostru, și așa aducem și punem episcop (cercetător)
asupra trupului nostru pre minte, și printr-însa punem legi la fiecare putere
1654
a sufletului nostru și la fiecare mișcare a mădularelor trupului nostru, și
fiecăruia după măsura ce i se cuvine. Și adecă la simțirile noastre (la ochi,
urechi, nas etc.) le rânduim a primi cât li se cuvine și cât este de nevoie; iar
acest lucru al legii acesteia se numește înfrânare. Și iarăși părții celei
pătimitoare a sufletului ne stăruim a-i da pre cea mai bună aplecare, care se
numește dragoste. Ci și pre partea cea cuvântătoare a sufletului, cu care
cugetăm și gândim, cu acest chip o îndreptăm, după ce vom alunga din
mintea noastră orice gând și cuget care stă înaintea minții și o împiedecă
pre ea de a se înălța către Dumnezeu; pre această parte a legii acesteia (cea
duhovnicească) o zicem: trezvire. Și când va curăți trupul lui cu înfrânarea,
atuncea pre mânie și pre poftă le unește ca organe ale faptelor bune cu
dumnezeiasca dragoste, iar nu ale răutății; iar pre minte o aduce și o
înfățișează înaintea lui Dumnezeu curată și lămurită prin rugăciune. Acela
care va săvârși acestea dobândește și vede în sineși pre Dumnezeiescul
Dar, pre care îl făgăduiește Domnul celor ce au inima curată (Mat. 5, 8); și
acela atuncea va putea să zică cu Apostolul Pavel: „Dumnezeu, Care a zis
ca dintru întuneric să strălucească lumină, Acela a strălucit în inimile
noastre, spre luminarea cunoștinței măririi lui Dumnezeu în fața lui Iisus
Hristos; și avem comoara aceasta în vase de lut...” (2 Cor. 4, 6–7). Și așa,
de vom păzi mintea noastră înlăuntru în trupul nostru, oare vom face vreun
lucru nevrednic de mărimea minții? Și cine poate să o zică aceasta? Nu
numai om duhovnicesc și îmbunătățit, ci și încă unul care este gol
desăvârșit de Dumnezeiescul Dar și care numai omenească minte are. Și
fiindcă sufletul multe și mari puteri are și uneltește pre trupul cu care
viețuiește firește împreună ca pre un organ, se face întrebare: ce mădulări
uneltește ca pre niște organe și lucrează puterea aceluia? Aceasta este pre
care o numim noi „minte”. Însă întru adevăr nici a cugetat cineva vreodată
să zică că mintea se află în unghii, în sprâncene, în nas ori în buze. Dar toți
cunoaștem cum că mintea este înlăuntrul trupului nostru. Au voit însă
oarecare să se pricească, zicând: care din mădulările trupului se uneltește
ca organ? Și unii dintre înșii au adeverit zicând: cum că întâiul organ sunt
creierii, care ca într-un vârf de cetate este înlăuntru mintea; iar alții îi dau
minții ca o căruță pre cea mai dinlăuntru parte a inimii și pre curatul și
1655
subțirele duh al inimii, carele este în părțile inimii. Iar noi, deși nu zicem
că nici înlăuntru este ca într-un vas, fiindcă e fără de trup, nici afară, pentru
că este amestecată cu trupul, însă dar întru adevăr cunoaștem că cuvântarea
noastră cu care cugetăm și gândim se află înlăuntru în inimă, ca înlăuntru
unui vas. Și aceasta o învățăm nu de la vreun om, ci de la Însuși Acela
Care a zidit omul; Carele zice în Evanghelie că nu cele ce intră, ci cele ce
ies prin gură fac pre om necurat, „fiindcă din inimă ies gândurile cele rele”
(Mat. 15, 11, 19). Pentru aceasta dar și Marele Macarie zice: cum că inima
stăpânește tot organismul omului (trupului), și când Darul va stăpâni pre
inimă, atuncea împărățește peste toate gândurile și mădulările trupului,
fiindcă acolo este mintea și toate gândurile sufletului (Cuv. 15, cap. 18). Și
prin urmare inima noastră este vistieria gândurilor și cel dintâi organ
trupesc al cuvântării cu care gândim și cugetăm. Și când dar vom voi a
cerceta și a îndrepta pre al nostru organ al cuvântării (inima) cu desăvârșită
trezvire, cu ce alt chip vom putea a-l cerceta, fără numai când vom aduna
pre mintea noastră, care este revărsată prin simțiri, și o vom aduce iarăși
înlăuntrul nostru și înlăuntrul însuși al inimii, după cum am zis că este
vistierie a gândurilor (casă)? Pentru aceasta și cel cu numele și cu lucrul
„Fericit” (Marele Macarie) urmează în cuvântul lui pre care l-am zis puțin
mai sus și zice: Acolo dar se cuvine să luăm aminte, de a scris Darul în
inima noastră pre legile Duhului. Acolo unde? Înlăuntru, întru
împărătescul organ, unde este scaunul Darului, unde mintea se află și toate
sufleteștile cugete, adică în inimă. Așadar vezi că este mare nevoie ca câți
din liniștitori vor voi a lua aminte de sineși să-și adune iarăși pre mintea
lor și să o închidă înlăuntru în trup, și mai ales în cea mai dinlăuntru parte
a lui, care se numește „inimă”. Și dacă, după cum zice Psalmistul, „Toată
slava fiicei Împăratului dinlăuntru” (Ps. 44, 15), cum noi o căutăm afară?
Și iarăși, după cum zice Apostolul, „Dumnezeu a trimis pre Duhul Lui,
Care strigă înlăuntrul inimii: «Avva, Părinte»” (Rom. 8, 15), atuncea cum
noi să nu ne rugăm dimpreună cu Duhul în inima noastră? Și iarăși, după
cum zice Domnul Prorocilor și al Apostolilor, „Împărăția cerurilor este
înlăuntrul nostru” (Luca 17, 21), pentru ce să nu fie afară de Împărăția
cerurilor acela care cu osârdie se silește a alunga pre mintea lui din trup?
1656
„Înțeleapta inimă, zice Solomon (Pil. 15, 14), caută simțire”, pre care în
altă parte însuși o numește de gând și dumnezeiască. Către aceasta dar de
gând și dumnezeiască simțire ne înfățișează Părinții și zic: cum că mintea
este fără de îndoială lucru de gând și, ca fiind așa, cu înțelegătoare simțire
se împodobește. Pre care și când o avem înlăuntrul nostru, și când nu o
avem, să nu încetăm de a o căuta. Vezi cum că oricine voiește și are
plecare a sta împotriva păcatului, ori pre faptă bună a o dobândi, ori
cunună pentru săvârșirea faptei bune ar voi să câștige, iar mai ales arvuna
cununii faptei bune, are nevoie a afla pre simțirea cea de gând, după ce va
întoarce iarăși pre minte în trup și în sineși. Aceasta însă, de a scoate
cineva pre mintea lui nu afară de înțelegerea cea trupească, ci din însuși
trupul, spre a afla adecă acolo vederi înțelegătoare, aceasta este cea mai
mare înșelăciune a înțelepciunii elinești și rădăcină și izvor al oricărei rele
slăviri. Această învățătură este aflare a dracilor, săvârșire a neînțelegerii și
naștere a nebuniei. Pentru că și aceia care vorbesc din lucrarea drăcească
sunt afară din sineși întru acea vreme și nici înțeleg ce zic. Însă noi nu
numai înlăuntru în trupul nostru adunăm pre mintea noastră, ci și în însuși
lăuntrul inimii. Așadar las să ne prihănească aceia care zic că mintea nu
este despărțită, ci este înlăuntru în suflet. Așa fiind, cum iarăși cineva va
reîntoarce mintea înlăuntru? Însă întru adevăr, după cum se vede, nu știu
că alta este ființa minții și alta lucrarea ei. Ori să zic mai bine, că deși
cunosc, însă de voie s-au făcut una cu acei înșelători care cu felurite
înțelegeri tulbură lucrurile. Fiindcă aceștia, pe de o parte, iscusindu-se la
împotrivă-grăire și la minciuni, iar pe de altă parte din mândrie pentru
înțelepciunea și cunoștința lor, nu primesc simplitatea duhovniceștii
învățături, precum zice Marele Vasilie, le prefac și le răstoarnă din puterea
cuvântului și a adevărului cu mincinoase deșteptăciuni dobândite din
sofistică. Însă întru adevăr acești oameni se cuvine a fi unii ca acești
înșelători, cei care, întrucât sunt trupești, socotesc cum că sunt vrednici să
judece și să învețe pentru cele duhovnicești. Fiindcă întru adevăr cunosc că
mintea nu este precum ochiul care vede toate lucrurile care se văd, ci a se
vedea pre sineși nu poate; însă nu așa și mintea, căci aceasta vede
înțelegător orice va voi să privească. Iar această privire a minții Marele
1657
Dionisie o numește dreaptă pornire a minții. Vine dar iarăși mintea întru
sineși și lucrează înlăuntrul ei, când mintea se vede pre sineși; aceasta
iarăși același Părinte o numește „rotundă mișcare a minții”. Această dar
lucrare a minții este mai înaltă și nedespărțită de ea. Cu această dar lucrare
mintea se face mai presus de ce este și de multe ori se apropie și se unește
de Dumnezeu (adică cu cea rotundă mișcare). Fiindcă zice Marele Vasilie:
Mintea, când se va răspândi la cele din afară, lesne o vezi că iese. Așadar,
când va ieși afară, este de nevoie să o reîntorci iarăși în sineși și prin sineși
să se înalțe către Dumnezeu, ca pre o cale dreaptă, unde nu te temi a te
rătăci. Iar această mișcare (rotundă) a minții, după cum zice cel neînșelat
Marele Dionisie, care s-a învrednicit să vadă tainice priviri înțelegătoare,
este cu neputință să cadă în vreo rătăcire. Așadar tatăl înșelăciunii,
Diavolul, fiindcă poftește să aibă pre om departe de această rotundă
mișcare a minții și să-l aducă întru cealaltă dreaptă mișcare a minții, care
risipește pre minte și aduce înșelăciunea, niciodată până astăzi, precum
puțin cunoaștem, nu și-a aflat vreun ajutător luiși de oameni, care,
îndemnând cu înșelătoare cuvinte, să înșele și să aducă pre celălalt la
rătăcire. Iar acum, după cum se vede, au aflat pre ajutători și împreună-
lucrătorii lui, de ar fi întru adevăr unii ca aceștia, precum zici, care scriu
cuvinte și cu acelea îndeamnă ca să aducă pre oameni la această rătăcire și
stăruiesc să plece pre câți pot mai mulți, că adecă este mai bine întru
rugăciune să-și aibă pre mintea lor afară, întrucât și însuși ei îmbrățișează
pre înalta și liniștitoarea petrecere a monahilor, fără cel puțin să cinstească
pre Cuviosul Ioan al Scării, carele cu cuvintele lui ne înalță la cer și care
zice arătat și hotărăște că liniștitor este acela carele se stăruiește să închidă
înlăuntru în trupul lui această minte care este fără de trup. Unit cu acest
cuvânt și Sfinții Părinți noștri, după urmare, zic cele asemenea. Pentru că
întru adevăr, de nu va închide pre minte în trupul lui, cum poate să
păzească înlăuntru, întru sineși, pre acela care este unit cu trupul și
urmează după a lui firească însușire întru toată reînnoirea trupului? Iar cea
dinafară și hotărâtă formă a materiei trupului nu poate să primească ființa
minții, în câtă vreme mintea viețuiește înlăuntru întru această materie a
trupului, cu un fel de viețuire care este potrivită cu împreunarea lor. Vezi,
1658
frate, că nu numai cu chip duhovnicesc, ci și omenește de vom cerceta
lucrurile, se arată cum că este multă mare nevoie să punem și să păzim pre
mintea noastră înlăuntru, și câți poftesc să se facă stăpânitori loruşi și
vrednici a se numi monahi după omul cel dinlăuntru. Aceasta adecă a-i
sfătui pre cei noi începători a privi înlăuntrul lor și cu răsuflarea să bage
pre minte întru sineși nu este rău. Fiindcă acela care nu poate să privească
încă și să ia aminte de sineși înlăuntru, nici un om înțelept nu are să-l
oprească niciodată spre a meșteșugi feluri de chipuri de a-și aduna mintea
lui întru sineși. Fiindcă la acei ce nu de mult au început nevoințele, mintea
lor, întrucât încă și-o adună întru sineși, se întâmplă des a se despărți și a
se răspândi, așa că este de nevoie ca des a o aduce iarăși întru sineși,
fiindcă fuge cu totul de a cunoaște aceștia, ca niște neiscusiți ce sunt.
Pentru că firește mintea este cel mai grabnic și cel mai nelesnicios de a se
vedea decât toate celelalte lucruri; de aceea sfătuiesc și îndeamnă oarecare
pre cei noi începători să ia aminte la răsuflare, care des se revarsă afară și
iarăși vine înlăuntru, și să o țină puțin pre aceasta, ca printr-însa să
stăpânească pre minte să nu se răspândească, până când, cu ajutorul lui
Dumnezeu, va spori întru cele mai bune și va săvârși acest lucru, păzind
pre mintea lor întru sineși curată de cele din afară lucruri ale lumii și vor
putea cu scumpătate a uni pre cele două întru una nedespărțite (răsuflarea
cu mintea). Iar acest lucru poate cineva să-l vadă firește că se face de
sineși, când omul cugetător ia aminte de sineși înlăuntrul lui, în vremea
când are vreo mare ațintire și se află în nevoință mare, când răsuflarea se
face încet-încet și liniștită. Iar aceasta se întâmplă încă mai mult la cei ce
se liniștesc și cu trupul și cu cugetul; fiindcă aceștia, deoarece au
duhovnicească îndeletnicire și părăsesc, pe cât este cu putință, orice
trupesc lucru care face pre minte să umble și să se întindă la multe și
felurite cunoștințe ale sufleteștilor puteri, și încă stăpânesc și pre simțiri și
prost toată mișcarea trupului care este în stăpânirea noastră. Iar câte
mișcări nu sunt nicidecum în stăpânirea noastră, după cum cu de-
amăruntul și răsuflarea, acestora le hotărâm pre cea după putere. Iar
acestea le cei ce au sporit în liniște le urmează fără de nici o osteneală și
multă grijă; fiindcă, când sufletul va intra cu totul întru sineși, atuncea
1659
toate acestea vin de la sineși. Iar la cei noi începători nici una dintru
acestea care am zis nu se face fără osteneală. Așadar, după cum dragostei îi
urmează răbdarea, spre a suferi cineva, „fiindcă dragostea toate le suferă”
(1 Cor. 13, 7), însă noi le învățăm acestea din Scripturi ca cu sila să
săvârșim răbdarea, ca prin aceasta să ajungem la dragoste, așa se întâmplă
și aici. Și ce e de nevoie să zicem mai multe pentru acestea? Fiindcă toți
câți au iscus la aceste lucruri râd de aceia care nu sunt iscusiți și grăiesc
împotrivă și scriu împotrivă. Fiindcă la aceste lucruri nu încape cuvinte, ci
ostenelile, și dascăl le este iscusința care se dobândește cu osteneală. Și
când va dobândi cineva iscus la aceste lucruri, atuncea își vede folosul lui
și se întoarce de la cuvintele oamenilor celor ce iubesc a se pricini și
slăvitori în deșert, care nu dau nici un folos. Fiindcă și, după cum zice
oarecine din cei mari la aceste căutări, după călcarea lui Adam firește omul
cel dinlăuntru se face asemenea cu chipurile cele dinafară; și cum nu va
ajuta mult pre acela care se silește a-și aduna mintea lui întru sineși de a nu
se mișca la cea dreaptă mișcare a înșelăciunii, ci la cea neînșelată rotundă
mișcare a minții? Ci ochii lui iarăși nu și-i întoarce încoace și încolo, ci ca
pre o întărire îi ațintește la pieptul lui sau la buric (adecă privirea cea
dinafară, fiindcă cea dinlăuntru alt drum are). Fiindcă cu acest chip al
trupului se întoarce ca într-un ocol pre sineși, pe cât e cu putință, întocmai
cu mișcarea cea rotundă pre care o căutăm, aduce înlăuntru inimii lui pre
puterea minții, care se varsă afară când vedem. Și dacă puterea gânditei
fiare, a Satanei, este la buricul pântecelui, și fiindcă legea păcatului acolo
își are stăpânirea ei și dă hrană balaurului, pentru ce să nu punem și acolo,
prin rugăciune cu întindere, adecă pre legea minții noastre, care se luptă
împotriva legii păcatului? Nu cumva duhul cel viclean, care s-a depărtat
prin mijlocirea Sfântului Botez, se va întoarce și va pune scaunul lui
înlăuntrul nostru cu alte încă duhuri mai viclene, și atuncea se vor face cele
mai de pe urmă ale noastre mai rele decât cele dintâi? (Luca 11, 26). „Ia-ți
aminte de tine însuți”, zice Moisi (2 Lege 15, 9), adecă la însuși totul tău,
la toate mișcările tale, nu la unele numai, iar la altele nu. Cu ce mijlocire să
luăm aminte? Întru adevăr cu mintea, fiindcă cu nici un alt mijloc poți să
iei aminte de tine însuți. Această dar luare-aminte și păzire să o ai și la
1660
sufletul tău și la trupul tău, fiindcă cu aceasta te vei izbăvi lesne și de cele
trupești și de cele sufletești rele patimi. Așadar stai înainte-ți întru tine
însuți, stai ca un cercetător asupra ta, privește-te pre tine însuți ca pre un
neputincios, iar mai ales cercetează-te pre tine însuți totdeauna, caută și
priveghează-te pre tine însuți, fiindcă numai așa vei putea supune pre trup
sufletului, ca pre un cal obosit care cu greu se supune, și așa făcând nu are
să se arate niciodată în inima ta nici un gând ascuns. „Iar dacă vreun duh
viclean al celui ce stăpânește – adecă vreun duh rău și pătimaș gând – se va
scula asupra ta, nu-i da loc”, zice Eclisiastul (10, 4), adecă nici o parte a
sufletului tău și nici un mădular al trupului tău să-l lași nepăzit. Fiindcă
numai cu așa chip ai să te faci mai presus de duhurile cele ce te luptă la
cele de jos părți și ai să stai de față înaintea lui Dumnezeu, Carele cercă
inimile și rărunchii, necercetat și cu îndrăzneală, fiindcă tu singur pre tine
însuți te-ai cercetat mai înainte cu luarea-aminte de tine însuți. Fiindcă
Apostolul Pavel zice: „De ne-am fi judecat pre înșine, nu ne-am fi osândit”
(1 Cor. 11, 31) Iar când și tu vei pătimi firește acea patimă a lui David, ai
să zici și tu însuți către Dumnezeu: „Întunericul nu se va întuneca de la
Tine, și noaptea ca ziua se va lumina întru mine, că Tu ai zidit rărunchii
mei” (Ps. 138, 11) 102; adecă, nu numai cea poftitoare a sufletului meu,
zice, toată o ai făcut a Ta, Doamne, ci și orice trupească poftă care era întru
mine, după ce s-a întors în suflet (minte) și prin mijlocirea aceia s-a suit la
Tine și se spânzură de Tine și este lipită de Tine. Că precum la aceia care
sunt predați la cele simțite și trupești stricăcioase dulceți, cea poftitoare se
întoarce cu totul în trup și pentru aceia se face cu totul trup, și Duhul lui
Dumnezeu nu poate încă să rămână acolo întru-înșii, așa și cei ce-și înalță
mintea lor sus la Dumnezeu, iară sufletul se atârnă de Dumnezeiescul Dor,
și trupul lor se preface și dimpreună cu mintea și sufletul se înalță la
Dumnezeu și dobândește pre Dumnezeiasca împărtășire și se face și
primește moștenire și sălășluire a lui Dumnezeu, fără de a mai avea
înlăuntrul loruși vrăjba cea către Dumnezeu, ci și nici poftește mai mult
contra Duhului. Deci care este potrivnicul loc al duhului iubitorului de
trup, care se ridică asupra noastră de la cele de jos? Nu este oare acest trup,
care și Apostolul Pavel zice: „întru care nu se află nici o bunătate, mai
1661
înainte de a se sălășlui înlăuntrul lui legea vieții?” (Rom. 7, 18). Așadar pre
acest trup este prea mare nevoie să nu-l lăsăm niciodată fără de luarea-
aminte. Fiindcă cum vom putea a-l supune? Și cum vom putea împiedica
pre Duhul cel viclean de a nu intra în el, de-l vom lăsa necercetat fără de
luarea-aminte? Și mai ales acela care nu cunoaște încă duhovnicește să
vină și să lupte duhurile cele viclene, de nu vom obișnui pre înșine ca și cu
cele din afară chipuri să luăm aminte întru înșine? Și ce zic pre cei noi
începători, întrucât și din cei desăvârșiți sunt oarecari care au uneltit aceste
chipuri întru rugăciune și îndată i-a ascultat Dumnezeu, nu numai după
Hristos, ci și înainte de a veni Hristos. Fiindcă și acela care era desăvârșit a
vedea pre Dumnezeu, Ilie, după ce și-a plecat capul lui între genunchi și cu
mare osteneală și-a adunat mintea lui întru sineși și întru Dumnezeu, cu
chipul acesta a dezlegat neplouarea, care a ținut atâția ani (3 Împ. 18, 42).
Acestea dar, frate, de la care auzi acestea, după cum îmi spui, mi se pare că
pătimesc patima fariseilor; pentru aceea și pre cea dinlăuntru a paharului,
adecă pre inima lor, nu voiesc a o cerceta și a o curăți. Și întrucât nu
urmează predaniile Dumnezeieștilor Părinți, caută să fie înainte-stătători la
alții, ca oareșicare noi dascăli puitori de lege. Iar chipul acela al rugăciunii
vameșului, carele este mai îndreptat de la Hristos, aceștia nu-l voiesc, ci
încă și pre alții îi sfătuiesc, când se roagă, să nu facă așa. Fiindcă, după
cum zice Domnul în Evanghelie, acest vameș nu voia nici ochii lui să-și
ridice la cer (Luca 18, 10–14). Iar acestuia urmează câți la rugăciune își au
ochii lor întorși spre sine. Însă aceștia arătat îi critică mincinos și-i
clevetesc și-i numesc: „buric însuflețit”. Deci adecă cine dintre ai noștri a
zis vreodată cum că sufletul este deasupra la buric? Și afară de aceasta,
care s-au arătat pe față mai ales că ne clevetesc și ne hulesc, ci s-a făcut
arătat cum că numai voiesc ca să-i laude, iar nu ca să-și îndrepteze cele
greșite; și cum că scriu nu spre cinstea liniștii și a adevărului, ci din slava
deșartă, nici ca să aducă pre liniștitori la trezvire, ci din contra, ca să-i facă
să-și părăsească trezvirea. Acest lucru al trezvirii cu orice chip se silesc a-l
defăima, atât cât și pre cei ce cu osârdie se silesc la aceasta. Acești oameni
cu lesnire vor numi „pântece însuflețit” și pe Proorocul David, care zice:
„Legea lui Dumnezeu este în mijlocul pântecelui meu” (Ps. 39, 11), și pe
1662
Isaia, care zice către Dumnezeu: „pântecele meu va striga ca o cobză și
cele dinlăuntru ca un zid de aramă” (Is. 16, 11). Și cuprinzător pre toți vor
cleveti câți cu semne trupești pun de față (închipuiesc) pre cele gânditoare
și Dumnezeiești și Duhovnicești. Însă pre aceia adecă nu pot de fel a-i
vătăma, ci mai ales din contra îi va folosi și-i va pregăti a se face vrednici
fericirilor și să li se adauge cununi mai multe în ceruri. Aceștia adecă și de
la sfințitele pridvoare vor rămâne afară (adecă nu se vor învrednici să vadă
duhovniceasca privire), fără de a putea ridica ochii lor să vadă nici încă
umbra adevărului. Și mare temere, nu cumva se vor osândi și veșnic,
fiindcă nu numai se despart pre sineși de la Sfinți, ci și scriu contra lor.
Întru adevăr, cunoști viața Sfântului Simeon Noul Teolog, care este toată
mai ales o minune și cu mari minuni proslăvindu-se de la Dumnezeu. Ale
acestuia scrieri de le va numi cineva „scrieri ale vieții”, nu va minți. De
asemenea cunoști și pre Cuviosul Nichifor, carele mulți ani a făcut în
pustnicie și în liniște, și mai pe urmă s-a sălășluit întru cele mai adânci
pustii ale Sfântului Munte și s-a stăruit a alege de la toate învățăturile
Părinților trezvitoarea lucrare, pre care ne-a și predat-o. Aceștia dar pre
învățătura aceasta, pre care o zici cum că oarecare o luptă, învață arătat pre
toți câți voiesc a o primi. Și ce zic pre Sfinții cei vechi? Noi cunoaștem
bărbați care mai înainte cu puțin au murit, mărturisiți și arătați cu puterea
Sfântului Duh, care toate acestea ni le-au predat cu gura lor. Aceștia și pre
Sfântul Simeon Noul Teolog înaintea noastră ni l-au propovăduit ca pre
unul ce cu lucrul a teologhisit și asigurat privitor al adevărului tainelor lui
Dumnezeu. Și mai auzi și pre acela cu lucrul și cu numele „Teolipt”
(insuflat de Dumnezeu), Mitropolitul Filadelfiei, carele a luminat toată
lumea din scaunul acesta ca dintr-un sfeșnic. Și pre Marele Atanasie, carele
mulți ani a împodobit Patriarhicescul scaun al Țarigradului, ale căruia
moaște Dumnezeu le-a cinstit (carele a pustnicit pe moșia Mănăstirii
Ivirului la Aluniș, unde se află și locaș pe numele lui). Pe Nil Italianul,
carele era râvnitor Marelui Nil Sinait. Pre Seliotul și pre Ilie, care nu erau
mai de jos și mai mici decât aceia. Pe Gavriil și Atanasie, care s-au
învrednicit și de darul prorociei. Pe aceștia întru adevăr să-i asculți și pre
alții mulți care erau într-o vreme cu aceștia, ori că cu puțin mai înainte de
1663
aceștia au viețuit; aceștia toți laudă și sfătuiesc pre câți voiesc să păzească
această predanie, pre care cei noi dascăli ai liniștii, fără de a cerca nici
umbra liniștii, stăruiesc să o defaime și învață cele protivnice acestei
liniști, fără nici un folos al ascultătorilor lor; oameni care nici un lucru nu
sfătuiesc din iscus, ci din pizmă și obișnuiți întru grăirea împotrivă. Noi
însă cu oareșicare din Sfinții aceia am grăit și dascăli pre ei i-am numit. Și
cum dar să-i defăimăm pre ei, care și cu iscusul și din darul Sfântului Duh
le-au învățat? Și să credem la oameni care dintr-o mândrie și grăire
împotrivă sporesc în lucrul învățăturii? Niciodată nu va fi aceasta,
nicidecum. Ci în sfârșit, tu fugi de aceștia, cu cugetarea și cu cunoștința
grăind întru sineți cu David: „Binecuvintează, suflete al meu, pre Domnul
și toate cele dinlăuntrul meu Numele cel Sfânt al Lui”, și să te ai pre sineți
înaintea Părinților fiu al ascultării și să asculți cu ce chip ne sfătuiesc ca să
întoarcem mintea noastră întru înșine și acolo a o ține. AMIN. AMIN.
AMIN.

Ale aceluiași Sfânt Grigorie Palama:

„Pentru rugăciune și curățenia inimii”: 3 capete.
1. Fiindcă DUMNEZEIREA este însăşi bunătatea şi chiar întru adevăr
mila şi adâncul bunătăţii, iar mai vârtos şi cuprinzător al însuşi acestui
adânc, fiindcă este mai presus de fiece nume al lucrurilor, care se numeşte
şi se cugetă: poate deci fiecine a dobândi milă numai cu împreunarea
acestei Dumnezeiri. Şi se împreună fiecine cu Aceasta, pre cât este cu
putinţă, după ce se va uni cu asemenea Dumnezeeştii bunătăţi, cu cererea
rugăciunii şi împreunarea, care decurge prin rugăciunea cea către
Dumnezeu; ci adecă împreunarea prin mijlocirea faptei bune, prin
asemănarea cea firească, care face pre cel îmbunătăţit a fi vrednic de a
primi pre Dumnezeire, nu însă şi a-L uni, ci puterea însă a rugăciunii sfinţit
o lucrează pre aceasta şi face desăvârşit înălţarea şi unirea omului cu
Dumnezeirea. Fiindcă aceasta este o legătură care uneşte zidirile cele
1664
cuvântătoare cu Dumnezeu Ziditorul; când adecă cu adevărat cele ale
rugăciunii se vor face mai presus de patimi şi de cugete, prin rugăciunea
umilinţei; fiindcă cu minte pătimaşă a se împreuna cu Dumnezeu este cu
neputinţă. Aşadar mintea, întrucât este pătimaşă rugându-se, nu dobândeşte
nici milă. Iar cu cât cineva se va lepăda de gânduri, încă pre atâta va
dobândi şi pre plâns; iar deopotrivă cu plânsul ce-l are, pre atâta se
împărtăşeşte şi de mângâierea milei. Iar după ce va face multă vreme la
aceasta cu smerenie, atunci şi pre toată partea cea pătimitoare a sufletului o
preface.
2. Când unimea minţii se va face întreită şi va rămânea unime, atunci se
împreună cu unimea Dumnezeeştii Treimi şi închide orice fel de
înşelăciune şi se face mai presus de trup şi de lume şi de ţiitorul lumii. Şi
întru acest chip, după ce va fugi desăvârşit de ţinerea lor, este mai mult
întru sineşi şi întru Dumnezeu, şi primeşte duhovnicească bucurie, care
izvorăşte din lăuntru, întrucât se află întru această stare dumnezeiască. Se
face dar unimea minţii întreită, rămânând iarăşi îndată unime, cu
întoarcerea spre sineşi şi prin întoarcerea către sineşi se suie către
Dumnezeu. Iar întoarcerea minţii către sineşi este păzitoare a ei însăşi. Iar
înălţarea ei către Dumnezeu îşi face începutul adecă prin rugăciune. Iar
rugăciunea deasă şi neîncetată, întrucât mai mult se întinde, este şi mai
ostenicioasă. Iar de va rămânea cineva până la sfârşit întru această stare a
minţii şi întru înălţarea ei către Dumnezeu, cu mare silă, şi va stăpâni tare
pornirea cugetului, atunci gânditor se aseamănă cu Dumnezeu şi
dobândeşte bunătăţile cele negrăite şi gustă veacul ce va să fie, şi cu
simţire gândită cunoaşte cum că bun este Domnul, precum şi Psalmistul
zice: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8). Aşadar a afla
îndată mintea în treimea ei, întrucât însăşi este singură unime, păzând şi
păzindu-se şi rugându-se întru ţinere, aceasta poate nu este prea
nelesnicioasă; iar de a aştepta cineva întru această stare multă vreme, care
naşte cele negrăite, aceasta este prea mult cu nelesnire. Pentru că orice altă
osteneală a faptei bune, orişicare ar fi, este mică şi lesnicioasă
asemănându-se pe lângă aceasta. Pentru aceasta şi mulţi, neputând suferi

1665
strâmtorarea faptei bune a rugăciunii, nu dobândesc darurile ei cele mari;
însă aceia care rabdă strâmtorarea ei, mai mari ajutoriri le ridică şi îi
păzeşte ca, cu mulţumire, să înainteze la cele dinainte şi mai lesnicioasă
face nelesnirea lucrării în drum şi, ca cum am zice, după ce va primi în
sineşi o îngerească îndemânare, le împuternicează firea lor a se apropia la
cele mai presus de fire, după cea zisă de Prorocul: că cei ce au răbdare se
vor întraripa şi vor schimba putere.
3. Minte se zice şi lucrarea minţii care uneşte gândurile cu înţelegerile.
Minte este şi puterea care lucrează acestea, care se numeşte şi inimă după
Scriptură; şi dintre care cea mai stăpânitoare din puterile care sunt întru
noi, cuvântarea este în sufletul nostru. Aşadar în gânduri lucrarea minţii la
aceia este care s-au afierosit pe sineşi la rugăciune şi mai ales la
rugăciunea minţii, curăţind şi întocmind cu lesnirea ei sufletul. Iar puterea
care naşte aceasta nu poate să curăţească, de nu se va curăţi de toate
celelalte puteri ale sufletului. Pentru că cu adevărat este un lucru sufletul
cu multe puteri. Aşadar se întină tot, de se va întâmpla vreo răutate la vreo
sufletească putere, şi se împărtăşesc toate celelalte puteri prin unimea
sufletului. Dar deoarece fiecare putere deosebit îşi are lucrarea sa, este cu
putinţă în puţină vreme, cu mare purtare de grijă, a se curăţi una dintru
acestea; însă nu şi puterea aceea pentru aceasta va fi curată, fiindcă este
împreunată cu celelalte şi mai ales este necurată decât curată. Pentru aceea,
acela care prin purtarea de grijă a rugăciunii a curăţit şi lucrarea minţii şi s-
a luminat puţin, ori cu lumina minţii, ori cu luminare înţelegătoare, dacă
pentru aceasta se va socoti pe sineşi curăţit, se înşeală, amăgindu-se pe
sineşi, şi prin înălţare deschide poartă mare acelora care uneltesc totdeauna
a-l amăgi. Iar de va cunoaşte necurăţia inimii lui şi nu se va mândri pentru
puţina aceea curăţire, având întru ajutor curăţenia aceasta, vede mai curat
necurăţia celorlalte puteri ale sufletului lui şi cu acest chip înaintează în
smerenie şi adaugă mai mult la plâns şi află îndemânatice lecuiri pentru
fiecare putere a sufletului: cu lucrarea, cea lucrătoare, iar cunoştinţa, cu
cea cunoscătoare, iar cu rugăciunea pe partea cea privitoare o curăţeşte; şi
prin mijlocirea lor ajunge la desăvârşita şi adevărata şi pentru totdeauna

1666
curăţire a inimii şi a minţii, pe care niciodată nu avea să o săvârşească
cineva fără numai cu desăvârşita lucrare şi cu neîncetata obişnuinţă a
privirii şi cu rugăciunea minţii.

150 capete
Firești, teologhicești, năravnice și practice
Ale acestui Sfânt Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului
1. Pe ănceputul lumii, şi firea învață, şi istoriile adeveresc, şi aflările
meşteşugurilor, şi punerile de legi, şi întrebuințarea cetăților arătat ne pun
înainte. Pentru că pre toți aflătorii meşteşugurilor şi pre puitorii de legi şi
câți din început au metaherisit cetățile îi cunoaştem; încă, întru adevăr,
cunoaştem şi pre toți câți din început au scris pentru orice. Şi nici unul
dintru dânşii nu-i vedem să întreacă timpul şi cele pentru facerea lumii, pre
care le-a istorisit Moisi. Şi acest Moisi, care a prescris începutul facerii
lumii cu atâtea lucruri multe şi cuvinte prea covârşitoare, ne pune înainte,
fără de împotrivă-grăire, spre încredințarea adevărului lui, întrucât pre tot
neamul omenesc l-a făcut să creadă desăvârşit şi l-a plecat să batjocorească
pre oricare învață împotrivă. Fiindcă şi firea lumii acesteia totdeauna
înfățișează pre întâiul început al ei; fiindcă orice lucru are nevoie de nouă
reînnoire şi fără de aceasta nicidecum nu poate a sta, care nu au fost dintru
alta prin care stau lucrurile firii.
2. Că nu numai început, ci şi sfârşit va avea lumea, adecă şi firea ei ne
arată cum că, în oarecare chip, din parte are să se sfârşească; însă cu
adeverire şi fără de împotrivă-grăire, credința noastră pune înainte şi pre
ale altor Sfinți Bărbați proorocii, iar propovăduitor mai ales pre singur
Hristos, Cel peste toate Dumnezeul; pre Care nevoe este nu numai cei
binecredincioşi a-L crede, ci şi însuşi cei necredincioşi a-L crede ca pre
nişte adevărate. Şi cuprinzător, în toate ale lor câte au profețit, îi vedem pre
1667
ei că au grăit adevărul. Este dar cu putință de la Aceştia a ne învăța cum că
toată lumea nu are să vie desăvârşit întru a nu fi, ci precum şi trupurile
noastre au să se prefacă, aşa şi ea, după ce se va dezlega, se va preface spre
mai duhovnicească, prin puterea Dumnezeescului Duh, ca să fie deopotrivă
şi de un chip cu noi.
3. Iar înțelepții Elinilor zic cum că cerul se întoarce cu firea sufletului
celui lumesc, şi aceasta zic ei cum că învață drept şi cu cuvânt. Care drept
învață? Şi ce cuvânt? Fiindcă dacă cerul se întoarce nu întru a lui fire, ci în
firea cea lumească, pre care o numesc suflet, iar dacă lumescul suflet este
al toată lumea, cum nu se întoarce şi pământul, şi apa, şi aerul? Deşi după
aceştia sufletul cel lumesc este de-a pururea mişcător. Ci precum pământul,
după a lui fire, stă, şi apa, când ia deci întoarcerea cea de jos? Întru acest
chip şi cerul, întru a lui fire, totdeauna se mişcă şi, mişcându-se, încunjură,
ținând locul cel de sus. Şi ce oare este şi lumescul suflet întru a lui fire,
care mişcă cerul? Oare-i cuvântător? Aşadar va fi de sineşi stăpânitor şi nu
va mişca totdeauna cu aceleaşi mişcări pre cerescul trup. Pentru că cele de
sineşi stăpânitoare felurit se mişcă, după cum vor. Deci ce urmare vedem
la cuvântătorul suflet întru această sferă de jos, la pământ zic iarăşi, ori la
cele mai de aproape cu el, adecă la apă şi la aer, şi încă la însuşi focul?
Pentru că şi al acestora va fi lumescul suflet. Cum dar iarăşi unele sunt
însuflețite, iar altele neînsuflețite? Şi aceasta după cum zic ei; însă acestea
nu toate care sunt, ci numai acestea, adecă pietrele, metalele, pământul,
aerul, apa şi focul. Fiindcă şi focul, după cum zic ei, se mişcă întru a lui
fire, iar nu întru al sufletului. Aşadar dacă este de obşte sufletul, cum
numai cerul se mişcă cu puterea acestuia, şi nu şi întru a lui fire? Ci dacă
sufletul, după cuvântul lor, mişcă trupul cel ceresc, şi nu este cuvântător,
cum aceasta? Căci chiar după dânşii aceasta, cuvântarea, este izvor al
sufletelor noastre. Iar dacă nu-i cuvântător, atunci simțitor ori firesc va fi;
ci nici una dintre acestea nu vedem că mişcă trupul fără de organe; iar
parte de organe nu vedem nici una, atât la pământ, cât şi la cer, precum nici
la alte oarecare din stihii care se află întru ele, fiindcă fiece organ se mişcă
din felurite firi. Nici una din stihii, dar, nu este simplă fire, iar mai ales

1668
cerul. Aşadar sufletul este lucrarea organelor trupeşti, a căruia putere este
viața; iar cerul, care nu are nici un mădular sau parte organizatoare, nici nu
poate a trăi. Cum dar este cu putință cu totul a trăi şi a avea suflet acela
care nu are putere viețuitoare? Iar cei ce se rătăcesc cu cugetele lor, din
neînțelegerea inimii, au plăzmuit cu nălucirea lor suflet, care nici este, nici
a fost, nici are să fie, şi mai ales adecă al întregii lumi celei simțite a fi
ziditor şi purtător de grijă şi ocârmuitor. Iar al sufletelor noastre, şi mai
ales al tuturor sufletelor, l-au zis oarecum rădăcină şi izvor, şi cum că
acesta are naştere din minte, care oarecum nu este acea minte, zic ei, ci
cum că este altul după fire, afară de Cel cu firea nemărginit, Dumnezeul.
Şi unele ca acestea dogmaticesc aceştia, care se nălucesc pre sineşi cum că
sunt desăvârşiți întru înțelepciune şi în teologie, care nu sunt mai de jos
decât aceia care fac dumnezei pre hearele cele sălbatece şi pietrele, iar mai
ales şi mai răi după cinstire. Pentru că hearele cele sălbatece, aurul,
potirele şi pământul sunt oareşce, deşi sunt cele mai de pe urmă din zidiri;
însă lumescul suflet şi purtătorul de stele nici se află, nici nu este
desăvârşit nici într-o parte, ci este numai o nălucire a minții celei rătăcite.
4. Fiindcă zic ei că e de nevoie a se mişca trupul ceresc, însă nu se află
mai încolo alt loc unde să înainteze, se reîntoarce către sineşi, şi drumul lui
este o înconjurare. Bravo! Şi dacă mai avea încă loc, se putea a se ridica
mai sus, precum cu adevărat şi focul, şi mai mult decât focul, de vreme ce
şi este mai uşor cu firea decât focul. Aşadar această mişcare nu este a
fireştilor suflete, ci a firilor celor uşoare. Prin urmare, dacă călătoria
cerului este împrejur întru a lui fire, şi nu întru firea sufletului, nu se
întoarce dar în firea sufletului, ci întru a lui fire, aşa că nu are suflet. Deci
nici se află suflet ceresc sau lumesc; ci numai cuvântătorul suflet se află,
adecă cel omenesc: nu ceresc, ci mai presus de cer, nici în vreun loc, ci în
însăşi firea lui, deoarece ca cela ce întru adevăr se află fiinţă înţelegătoare.
5. De asemenea dar nu are trupul ceresc (adecă firea) nică de a înainta
ori a se întinde către cele mai de sus. Nu că nu-i loc mai încolo, fiindcă şi
sfera eterului, care-i mai jos de el şi se cuprinde în sine, nu înaintează mai
sus, nu că nu ar fi loc unde să înainteze, fiindcă se revarsă întru însăşi
1669
lăţimea cerului şi nu se întinde mai sus de aceasta. Acest trup ceresc este
mai uşor decât această sferă, pentru aceasta şi este mai sus decât ea cu a lui
fire. Aşadar nu că nu are loc cerul mai sus de el, de nu înaintează mai sus,
ci pentru că nici un trup decât acesta nu este mai subţire şi mai uşor.
6. Nici un trup nu este mai înalt decât trupul cel ceresc. Ci nu că
apropierea acestuia nu este primitoare a altui trup de mai sus, ci pentru că
fiece trup îl cuprinde întru sineşi cerul. Şi nici un alt trup nu este mai
încolo şi nici este cu putinţă să treacă, după cum cu de-amăruntul noi, cei
bine-cinstitori, credem, nici este primit locul acela care-i mai presus de
ceruri. Fiindcă Dumnezeu, Carele umple toate şi Carele Se întinde şi mai
încolo de ceruri întru nemărginire, era şi mai înainte de lume, după cum şi
acum umple toate locurile cele din lume, şi nici un loc nu-L strâmtorează,
precum se face întru acest trup. Aşadar nici afară de ceruri se va afla vreo
împiedecare a nu se afla loc, după cum cel mai presus ori cel ce se află în
lume spre a fi trup înlăuntru întru acesta.
7. Cum dar, dacă nu este nici o împiedecare, de ce nu înaintează spre
cele de sus mişcarea trupului ceresc, ci se întoarce înapoi întru sineşi şi se
mişcă împrejur? Pentru că, cu adevărat, de vreme ce este mai sus decât
orice trup, ca un mai subţire decât toate trupurile cuprinzător, decât tot
trupul este mai sus şi mai mişcător. Pentru că, după cum tina este mai grea
şi mai deasă şi mai de jos, aşa şi cele uşoare sunt mai sus şi mai
mişcătoare. Şi fiindcă este firesc a se mişca un trup care încunjură în sus
firesc, iar acela care încunjură întru acest chip a se despărţi pentru firea lui
de câte încunjură este cu neputinţă, încunjurătoarele dar trupuri, întru care
încunjură trupul ceresc, de nevoie aleargă împrejurul lor neîncetat, nu cu
fire sufletească, ci cu închipuire de trup şi a lui fire, fiindcă şi loc după loc
schimbă din parte. Iar mişcarea cu totul se deosebeşte a trupurilor, precum
cu de-amăruntul şi potrivnica stare au trupurile cele potrivnice, care nu se
rătăcesc.
8. Şi poate cineva să privească şi la părţile cele dimprejurul nostru,
adecă vânturile, întru care firesc încunjură, fără a se despărţi de ele,
întrucât se mişcă împrejurul lor. Iar mai sus de fel nu se suie, nu că nu se
1670
află loc, ci pentru că părţile cele mai de sus despărţite sunt mai uşoare şi
rămân în locurile întru care încunjură, de vreme ce cu adevărat firesc sunt
mai uşoare decât acestea; însă se mişcă şi acestea împrejurul lor, nu cu fire
sufletească, ci cu a lor fire. Pentru aceasta şi cel întru toate înţelept,
Solomon, vrând să arate, precum socotesc, această măsurată asemănare, cu
numele vânturilor a numit trupul ceresc, când scria pentru acestea:
„Împrejur înconjurând iese duhul şi întru înconjurarea lui se întoarce duhul
(vântul)” (Eclis. 1, 6). Se despart dar de la părţile cele mai de sus firea
vânturilor celor dimprejurul nostru şi de prea grabnica mişcare a acestora,
atâta cu cât sunt mai uşoare decât acelea.
9. Două brâuri (zone) ale pământului sunt vizavi şi locuite, după cum zic
înţelepţii Elinilor; şi fieştecare dintre aceste două se desparte iarăşi în două
şi care se locuiesc, şi întru acest chip se fac patru. Pentru aceasta se
întăresc cum că se află pe pământ patru feluri de oameni, care nu pot să
treacă unii la alţii, pentru că, după cum zic ei, sunt aceia care locuiesc
dedesubt, care sunt în coasta Oceanului, care se despart de noi prin cea
arzătoare zonă a pământului. Cu împotrivă stare locuiesc, după cum ei
cugetă, aceia care sunt sub brâul acesta, precum cu de-amăruntul se
întâmplă şi la noi, câţi avem asemenea chip către noi: dintre care unii
adecă le zic cu împotrivă stare, iar alţii împotriva picioarelor, iar alţii cu
împotrivă întoarcere către noi. Pentru că nu s-au învăţat ei cum că, afară de
a zecea parte a pământului, cealaltă mai ales se acoperă de apă.
10. Poate cineva să cunoască cum că, afară de locul pământului care-l
locuim, nici o altă parte a pământului nu este locuită, fiindcă e înconjurată
de adânc. Iar când vom socoti cum că cele patru stihii din care se
alcătuieşte lumea sunt de o putere după cantitate, nu însă şi după greutate,
fiindcă una este mai rară, iar alta mai deasă, însă fiecare, după măsura
rărimii ei, are şi volumul care-l stăpâneşte în glob mai mult decât cealaltă
parte. Precum cugetă şi Aristotel, fiindcă zice: cinci sunt stihiile care sunt
înlăuntru în cele cinci încăperi ale sferii, şi se cuprinde totdeauna cea mai
mică în cea mai mare, adecă: pământul în apă, iar apa în aer, iar aerul în
foc, iar focul în eter; şi aceasta este lumea.
1671
 11. Eterul adecă, întru adevăr, se arată că are înmulţită cantitatea de foc,
care se şi numeşte aţâţare; iar focul are mai mult volum decât sfera aerului;
şi aerul iarăşi decât apa, şi apa decât pământul, carele, fiindcă este cu mult
mai închegat şi mai des, este şi mai mic volumul lui între celelalte stihii
care sunt sub cer. Aşadar, fiindcă sfera apei are mai multă cantitate decât
cea a pământului, de ar fi înconjurată toată sfera pământului ca împrejurul
unui punct (centru) şi aceste două sfere, a apei zic şi a pământului, i s-ar
retrage vreo parte, atunci ar lăsa apa să întrebuinţeze vieţuitoarele
pământul. Şi fiindcă nu încunjură toată faţa pământului, se află pământul
întru care locuim descoperit de apă, şi deci afară de cel hotărât centru se
mişcă sfera apei de nevoie. Se cuvine dar a ne învăţa câtă oare este afară
de centru şi unde îi este centrul ei: oare mai sus de noi ori mai jos? Însă a fi
mai sus este cu totul cu neputinţă, pentru că dedesubtul nostru vedem că
este arătarea apei. Aşadar mai jos de către noi şi decât însuşi centrul
pământului se află centrul sferii apei. Lipseşte dar a ne învăţa câtă
depărtare are centrul acesta de centrul pământului.
12. Poate cineva a cunoaşte prin închipuire câtă să depărtează centrul
pământului de cel al sferei apei, când va socoti cum că, cu arătarea
pământeştii sferi, care este aceea locuită de noi, se aseamănă aproape cu
aceasta care o vedem noi şi sub noi, precum e vatra pământului pe care noi
o călcăm, asemenea fiind şi arătarea apei. Deci este adecă partea
pământului unde locuim noi a zecea parte şi mai mult de cea nelocuită.
Deci, fiindcă cinci brâuri (zone) are pământul, şi de abia o jumătate dintre
aceste cinci brâuri este locuită de noi, aşadar oricare din aceste cinci părţi
ale arătării pământului va voi să închipuie sfera pentru pământ, va afla
sfera care se aseamănă cu îndoită apropiere a măsurei sferei, care se
aseamănă pe dinafară şi care o are înconjurată pe ea; iar după mărimea ei
înoptită este şi va avea centrul cel privitor ca spre noi, mai jos decât
vederea pământului, precum se arată aceasta din figura de mai jos.
13. Fie sfera pământului rotundă, înlăuntru căreia e subînsemnată: A, B,
C, D; şi împrejurul ei se aduce alt ocol, în sfera apei, care se alcătuieşte la
suprafaţă întru rotunjimea cea de sus a zecea parte, pe care este scris: E, F,
1672
G, H. Aşadar se află marginea de jos cea despre noi înlăuntru sferei,
centrul cercului care se aduce pe dinafară, pentru cât se află îndoit acesta
după măsurare, dovedindu-se arătat cu măsurarea pământului cum că este
de opt ori sfera aceea care are măsurarea îndoită de sfera aceea care are
măsurarea cea din mijloc. Se întâmplă dar această optime a umezelii apei
acestei sferi a fi amestecată cu pământul; pentru aceasta şi izvoare ies din
ea prea multe, şi pâraie multe care curg totdeauna cu îndestulate ape şi se
alcătuiesc în râuri, şi multe mări care se revarsă întru aceste sânuri ale
pământului, şi multe ghioluri de ape se deschid şi curg mult, şi nu este mai
ales nici o parte a pământului în care, săpând cineva, să nu afle apă
dedesubt.
14. Afară de pământul care îl locuim noi, figura şi cuvântul arată că nu
se află alt pământ. Pentru că, precum cu încredere, de s-ar afla acelaşi
centru al pământului şi al apei, era să fie pământul la toţi cu totul nelocuit.
Întru acest chip şi cu mult mai mult, dacă centru are apa pe marginea părţii
celei de jos a pământului, ca despre noi, afară de noi pământul care îl
locuim, care alcătuieşte partea cea de sus a sferii aceleia, toate celelalte,
fiindcă copleşesc cu multe ape, este cu neputinţă a fi locuite. Iar fiindcă
numai în pământul cel locuit, care-i spre noi, au arătat cum că se află
suflete cuvântătoare în trupuri, care era una, acum însă ne-au înfăţoşat şi
altele, aşadar urmează că întru acesta numai se sălăşluiesc şi dobitoacele
uscatului.
15. Din văpseli şi din închipuiri se alcătuieşte faţa, mirosirea din aburi,
gustul din umezelii, iar din sunete auzirea, iar pipăirea din cele vârtoase
sau din cele moi, după aşezare; iar închipuirea care se face înlăuntru din
simţire este adecă de la trupuri, însă nu sunt trupuri, deşi sunt trupeşti;
pentru că nu sunt simplu din trupuri, ci din închipuirea trupurilor
(nălucire); însă nici aceasta este închipuirea trupurilor, ci icoanele lor; şi
precum oarecare icoane care nedespărţit se despart de închipuirea
trupurilor. Şi aceasta se face arătat mai mult de la faţă şi mai ales de la
acelea care se arată cu oglinda.

1673
 16. Aşadar aceste închipuiri ale simţirilor, care le năluceşte sufletul din
simţiri, iarăşi de le va primi, nu pe aceste simţiri, ci pe închipuirile lor, pe
care le numim icoane, cu totul tot deosebindu-se de trupuri şi de felurile
lor, şi le are pe acestea tipărite înlăuntru ca o scumpă vistierie spre
întrebuinţarea lui, şi le aduce înaintea lui cu chip îndemânatic, odată unele,
altădată altele, fără de a fi de faţă trupul, şi toate cuprinzător le face văzute,
şi pe cele gustate, şi pe cele mirosite, şi pe cele pipăite.
17. Această dar nălucire a sufletului, la vieţuitorul cel cuvântător se face
parte mijlocitoare între minte şi simţiri; şi icoanele dar ce le are luate
înlăuntrul lui de la simţiri, mai ales fiind fără de trupuri, deoarece sunt
despărţite de trupuri, acestea dar, întrucât le vede, îşi întoarce mintea
felurit de sine şi gânduri alcătuieşte, cu a cugeta, a gândi şi a socoti cu
felurite chipuri, pătimaşe, nepătimaşe, de mijloc, cu înşelăciune şi fără de
înşelăciune. Dintru care (gânduri) se nasc multe răutăţi şi bunătăţi, bune
slăviri şi rele slăviri. Fiindcă nu orice gând (venit) în minte este de la
simţire, ci câteodată poate cineva să afle vreunele care nu e cu putinţă a le
primi simţirea, pe care mintea le dă în gânduri; pentru aceea am zis că nu
are începutul de la gânduri, ci de la nălucire, fiece adevăr ori înşelare,
bunătate ori răutate.
18. Este vrednic foarte a ne minuna şi a iscodi (ispiti) cum din cele
trecătoare (vremelnice) şi simţite, nemutabilă se face în suflet frumuseţea
sau grozăvia, bogăţia şi sărăcia, slava şi neslava, şi simplu ori lumină
înţelegătoare a vieţii celei vecinice dobândeşte, ori înţelegător şi muncitor
întuneric.
19. Pe nălucirea sufletului şezând mintea ca într-o căruţă, şi prin
mijlocirea ei cu simţirile împrietenindu-se, de la sineşi amestecată naşte pe
cunoştinţă. Fiindcă dacă cineva va vedea simţitor pe Soare apunând întru
acelaşi timp şi pe Lună urmând în partea cea întoarsă despre Soare, pe
urmă câte puţin depărtându-se la alte părţi până ce va ajunge faţă în faţă, şi
iarăşi după puţin apropiindu-se la amândouă părţile şi lumina ei iarăşi
începând a se împuţina şi a-şi pierde cu totul a ei lumină, care din început a
primit-o de la Soare; aceste priviri, însemnându-le cineva cu mintea lui,
1674
câte adecă mai înainte apucându-le le are ale simţirilor, cunoscând din
simţiri, şi nălucirile şi înţelegerile lor: din Soare adecă (zice) îşi are lumina
Luna, mai cu apropiere fiind de polul pământului polul ei şi cu mult mai
jos de polul Soarelui.
20. Nu numai doar cele despre Lună, ci şi cele despre Soare (le socotim);
că ale eclipsei şi împreună-legăturile, şi cum că se întâmplă aceste
prefaceri şi la celelalte planete cereşti, mutările şi depărtările şi feluritele
schimbări, şi în scurt câte cunoaştem pe cer, şi afară de acestea şi cuvintele
firii şi regulile şi toate meşteşugurile, şi simplu fiece cunoştinţă pentru
toate, pe care o avem adunată din rămăşiţurile oarecăror lucruri, de la
simţiri şi năluciri, prin minte le avem adunate; şi niciodată vreuna din
acestea nu se poate chema duhovnicească, ci mai ales firească, şi mai cu
seamă că nici nu le încape pe cele ale Duhului.
21. De unde ne-am învăţat cele pentru Dumnezeu? De unde pentru
bunătăţi? De unde pentru noi înşine ceva încredinţat şi adevărat? Oare nu
din dăscălia cea duhovnicească? Fiindcă aceasta ne învaţă cum că este un
Dumnezeu singur întru adevăr, fiind şi pururea fiitor „OM” (este), şi
Carele este neschimbat şi nici din ceea ce nu au fost a luat spre a fi, nici se
întoarce la ceea ce nu este. Şi Acesta Carele este în trei Ipostasuri şi
atotputernic, Carele în şase zile, şi numai cu cuvântul, dintru ce nu au fost
le-a adus spre a fi; ci mai vârtos dimpreună toate le-a făcut, după cum
spune Moisi: „Că întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Nu,
întru adevăr, cu totul tot deşert, nici cu totul tot fără de cele împreună cu
totul. Fiindcă pământul era amestecat cu apă şi purta în sine (îngrecate) şi
pe ale amândurora feluri, ale văzduhului şi ale dobitoacelor şi ale sădirilor
şi ale celor asemenea. Iar cerul purta în sine pe feluritele lumini şi focuri,
întru carele totul a stătut. Aşadar cu acest chip Dumnezeu a făcut întru
început cerul şi pământul, ca pe o materie întru care încape totul, şi cu
putere pe toate aducându-le. Şi bine a depărtat şi a gonit cu pălmuiri pe
aceea care cugetă rău şi zic cum că materia aceea era mai înainte de zidirea
lumii.

1675
 22. Aşadar după aceasta lucrând şi lumea împodobind, Cel ce din
nefiinţă a adus pe toate, potrivită (proprie) a fiecăruia şi trebuincioasă
regulă a însuşirilor, şi deplinind lumea Sa, o a împărţit în şase zile,
despărţind pe fiecare numai cu porunca şi ca dintr-un tezaur depuse,
scoţând în fel cele depuse în pământ, aşezând şi alcătuind în armonie
desăvârşit una către una din acestea şi fiecare către toate şi toate către
fiecare, cu mare meşteşug. Şi pământul adecă nemişcat ca către un centru,
punând împrejur cerc prea înalt şi împreunând cu înţelepciune prin
mijloace nemişcatul cerc, ca aceeaşi lume să rămână dimpreună şi
stătătoare şi mişcătoare; deoarece la tot chiclul apelor pururea mişcătoare
şi grabnic mişcătoare a marilor corpuri, punându-se împrejur nemişcarea,
de nevoie a luat partea din mijloc, împotrivă mişcare având starea, ca să nu
se mute afară din cilindru sfera universală (a totului).
23. Pe aceasta dar, Preabunul Meşter, împărţind starea tuturor marginilor
universului, pe totul acesta cu bună înfrumuseţare (adecă lumea) o a înfipt
şi o a mişcat, iar celor dintre aceste margini a împărţit iarăşi fiecăruia pe
cea după cuviinţă. Şi altele adecă le aşază sus şi le porunceşte să stea întru
înălţime şi să călătorească împreună în cele cereşti, umblând în hotarul cel
mai de asupra al totului, cu înţelepciune şi cu bună podoabă în toată
vremea; şi câte sunt uşoare şi iuţi şi lesne de prefăcut spre trebuinţa
lucrurilor, atât înălţate din mijloc foarte cu înţelepciune, precum şi
nemăsurarea răcelii cea peste măsură o temperează (o potriveşte), şi însăşi
nemăsurarea căldurii o opreşte; ţine încă şi nemăsurarea pornirii celor mai
înalte margini, care se mişcă de sineşi pe dos, şi le ţine pe loc şi pe acelea
prin învârtire împotrivă, nouă dându-ne anuale ceasuri de multe feluri
folositoare şi măsuri de distanţe ale timpurilor, şi pe cunoştinţa Făcătorului
şi Rânduitorului şi Împodobitorului Dumnezeu. Unele adecă în aer mai
sus, în multe feluri a dănţui le-a făcut, pline de frumuseţe şi de dar a toată
lumea şi de mult folos; pe altele jos şi despre mijloc le-a pus, câte au
greutate şi sunt din fire pătimitoare, a zis să se facă şi să se prefacă,
deosebindu-se şi alăturându-se şi pătimind mai ales, spre a se face spre

1676
bună întrebuinţare, după lume supunându-se şi acestea şi cuvântului cel
între dânsele, ca cu adevărat să se numească lume totul acesta.
24. Deci aşa mai întâi una din fiinţe s-a adus în zidire, şi după cea întâi
alta, şi după aceasta alta, şi celelalte, şi pe urmă după toate omul, carele s-a
învrednicit de la Dumnezeu de atâta cinste şi purtare de grijă, ca şi pe toată
aceasta, toată simţita lume, mai întâi să se facă pentru el. Şi Împărăţia
cerurilor de la întemeierea lumii, pentru dânsul să se prepare, mai întâi de
el şi cu sfat dumnezeiesc cele despre dânsul din început să apuce înainte, şi
cu mâna lui Dumnezeu să se zidească după chipul lui Dumnezeu. Şi nu
totul având din această materie şi din a simţitei lumi, precum celelalte
animale, ci numai trupul, iar sufletul din cele mai presus de lume, şi mai
ales de la Însuşi acest Dumnezeu, prin insuflare nespusă, ca un ceva mare
şi minunat, covârşind totul şi băgând de seamă totul, şi asupra tuturor
stăpânind; prin urmare vrednic şi îndămânatic a cunoaşte pe Dumnezeu şi
a-L primi, arătător mai ales de cea mai presus de loc a mărirei,
înţelepciunii şi puterii Marelui Dumnezeu. Şi nu numai că este
îndămânatic de a primi pe Dumnezeu prin osteneală şi har, ci şi a putea să
se unească cu Dânsul după un ipostas.
25. Acestea şi cele asemenea, întru care se află adevărata cunoştinţă şi
mântuitoarea înţelepciune, ce se face pricină a fericirii celei de sus: care
Euclid, sau Empedocle, sau Marin, sau Ptolemeu au putut înţelege? Care
Empedocli, sau Socraţi, Aristoteli şi Platoni, prin logici, metoduri şi dovezi
matematice au putut arăta? Şi mai ales ce simţire au luat din unele ca
acestea? Ce minte au nimerit? Iar dacă la aceia care filosofesc pentru fire şi
cei asemenea lor, pe jos târâtoare s-a arătat şi smerită înţelepciunea cea
după Duh, dintru aceasta se arată încă prisosind cu mult mai mult decât
aceea, chiar ca animalele cele necuvântătoare, către înţelepciunea acelora
se află (sau mai bine a zice: precum copiii care mai bine aleg a ţine în
mâini plăcinte, decât coroane împărăteşti), sau ca şi aceia cunoscători a
toate, de acest fel aceştia sunt către adevărata şi cea mai presus de loc
înţelepciune şi învăţătură a Duhului.

1677
 26. Nu numai a cunoaşte cineva, după cât este cu putinţă, în adevăr pe
Dumnezeu, neasemănat mai presus de înţelepciunea elinilor este, ci şi a
cunoaşte ce loc are omul aproape de Dumnezeu întrece toată înţelepciunea
acelora; fiindcă numai el (omul), decât toate cele pământeşti şi cereşti, s-a
zidit după chipul Ziditorului, ca spre Dânsul să privească, pe El să-L
iubească şi numai al Aceluia să fie tăinuitor şi îndrăgitor; şi cu credinţa cea
către Dânsul şi aplecarea şi ameninţarea aşezării să păstreze a sa
frumuseţe. Iar toate celelalte câte pământul şi cerul aici le aduc, mai jos
decât sineşi şi le socotim şi de minte cu totul lipsite; pe care, înţelepţii
elinilor, fiindcă nici acum nu au putut a le înţelege, au necinstit făptura şi
au necrezut în Dumnezeu, cinstind şi slujind zidirii şi nu Ziditorului,
aţintind mintea la văzutele şi nesimţitele constelaţii (corul stelelor),
cinstindu-le după analoghia trupurilor în putere şi vrednicie, pe care cu
ruşine venerându-le şi dumnezei unii mai mari şi alţii mai mici numindu-
le, toată stăpânirea totului acestora o au încredinţat. Oare nu din văzutele
acestea şi din filosofia acestora, ruşine şi defăimare şi sărăcia cea de pe
urmă au pricinuit sufletelor ucenicilor lor şi întuneric cu totul de munci
groaznice cu adevărat?
27. Cu a cunoaşte că ne-am făcut noi după chipul lui Dumnezeu, care
este lucrul Ziditorului, nu e slobod a face pe Dumnezeu nici pe lumea cea
duhovnicească; deoarece acesta „după chip” nu o are starea trupului, ci
întru adevăr firea minţii, decât care nimic nu este după fire mai bun,
fiindcă de ar fi fost ceva mai bun, întru aceea s-ar fi aflat şi cea după chip.
Deci fiindcă decât toate cele dinlăuntru nostru mintea (sufletul) este mai
bună, prin urmare aceasta, deşi e după chip, însă s-a zidit de Dumnezeu; ce
dar poate fi cu neputinţă de a înţelege cineva? Sau mai ales cum nu de aici
se adevereşte că Ziditorul sufletului (minţii) nostru Acela este şi a tot ce
este înţelegător făcător? Aşadar împreună-roabă cu noi este toată firea cea
duhovnicească şi după chipul Ziditorului, deşi decât noi e mai cinstită, ca
ceea ce este fără de trup (îngerii), mai cu apropiere fiind de firea cea
netrupească cu totul şi nezidită, şi mai ales cei ce au păzit rânduiala lor şi
iubesc şi rămân mulţumiţi întru aceea pentru care s-au zidit. Aceştia, deşi

1678
sunt dimpreună robi cu noi, la noi însă sunt cinstiţi şi cu starea mult mai
cinstiţi ca noi; iar cei ce nu au păzit rânduiala lor, ci s-au răsculat şi pe ceea
ce, pentru care s-au zidit, o au lepădat, de cei ce sunt aproape de
Dumnezeu s-au făcut foarte depărtaţi şi din vrednicie au căzut; şi dacă şi
pe noi a ne trage spre cădere uneltesc, nu numai că sunt răi şi mizerabili, ci
şi împotrivnici lui Dumnezeu şi neamului nostru vrăjmaşi şi vătămători.
28. Însă naturaliştii şi luătorii seama de stele, care se laudă a cunoaşte
toate, nimic neputând a înţelege din filosofia lor, şi pe domnul
întunericului şi pe toate cele de sub dânsul răsculătoare puteri, nu numai
mai presus de sineşi, ci şi dumnezei i-au numit pe aceia şi jertfelnice le-au
înălţat şi jertfe le-au adus, supunându-se şi pe sineşi legilor celor
pierzătoare ale lor, de care s-au batjocorit foarte, după cuviinţă, de popi
nesfinţiţi şi de jertfe spurcate, umplându-se de necurata mândrie, şi de
proroci şi de prorociţe, care cu totul i-au rătăcit de la lucrătorescul adevăr
şi foarte i-au depărtat.
29. Nu numai a şti cineva pe Dumnezeu, şi a se cunoaşte omul pe sineşi
şi starea sa (ceea ce şi cei mai simpli creştini acum o cunosc), mai înaltă
ştiinţă este decât fizica şi astrologia şi decât orice filosofie despre aceste
învăţături, ci şi a cunoaşte neputinţa minţii noastre şi a căuta să o
vindecăm, mult mai bine este cu neasemănare, decât a şti de a cerceta
mărimea stelelor, cuvinte de fizică, şi cum s-au făcut cele de jos, şi
schimbările celor de sus, înturnări şi răsăriri de stele, întăriri şi răsturnări,
depărtări şi împreunări, şi în scurt, toate legăturile acelei de în multe feluri
mişcare. Că cel ce cunoaşte neputinţa minţii sale, a aflat pe unde să intre în
locul mântuirii sale şi a se apropia de lumina cunoştinţei, şi va primi
adevărata înţelepciune, care şi în veacul de acum nu se va desface
împreună cu dânsul.
30. Toată firea cea cuvântătoare şi duhovnicească, sau a îngerilor de va
zice cineva, sau a oamenilor, fiinţă are pe viaţă, prin care rămâne de
asemenea după fiinţă nemuritoare, neprimind desfacere. Însă cea din noi
duhovnicească fire cuvântătoare nu numai fiinţă are pe viaţă, ci şi pe
lucrare, că face viu şi pe trup, pentru care şi se zice viaţă a trupului; către
1679
acestea, viaţă se zice şi este lucrare a ei (a firii), fiindcă către altele
nicidecum nu s-ar fi zis fiinţă după sineşi. Iar a îngerilor fire nu şi lucrare
de acest fel are pe viaţă, că nu au luat din pământ alcătuit trup de la
Dumnezeu, ca să ia spre aceasta şi putere vieţuitoare; însă primitoare este
şi ea (firea îngerilor) acelora împotrivnice, adecă de răutate şi de bunătate,
şi din această pricină cei răi din îngeri au pătimit cădere, pentru mândria
lor. Alcătuiţi sunt oarecum şi îngerii, şi din cea de sineşi fiinţă şi din una
din cele potrivnice calităţi: de bunătate zic şi de răutate, de unde se arată că
nici aceştia nu au fiinţă pe bunătate.
31. Sufletul fiecărui dobitoc necuvântător, viaţă este a însuşi
însufleţitului trup, iar nu şi fiinţă, ci lucrare are el pe viaţă, fiindcă este în
alt trup şi nu de sineşi, că acesta nimic se vede că are, decât numai cele
lucrate prin trup. Pentru aceasta şi când se desleagă trupul, se desface şi
sufletul împreună cu el, că nu mai puţin muritor este decât trupul; fiindcă
tot ce este în dobitoc, murire este şi se zice, pentru aceasta murind trupul,
împreună moare cu el toate.
32. Sufletul fieştecărui om este adecă şi al însuşi însufleţitului trup viaţă,
şi făcătoare de viaţă are şi lucrarea către altul, care se vede într-însul (în
trup), adecă învieţuindu-se de la aceea. Însă nu numai lucrare, ci şi fiinţă
are pe viaţă, ca cel ce de sineşi vieţuieşte, că se vede având pe
cuvântătoarea şi duhovniceasca viaţă, arătat alta fiind, afară de a trupului şi
de toate cele ale trupului; pentru aceea, desfăcându-se trupul, el (sufletul)
nu se desface împreună, ci rămâne nemuritor, ca cela ce nu către altul se
priveşte, ci are fiinţă pe însuşi viaţa.
33. Sufletul cel cuvântător şi duhovnicesc fiinţă are adecă pe viaţă, însă
primitor de cele potrivnice, adecă de răutate şi de bunătate, de unde se
arată că nu are fiinţă pe bunătate, după cum nici pe răutate, ci se unelteşte
din una din acele două, spre care are plecare. Care nu este localnică, ci
când înţelegătorul suflet va primi pe de sineşi stăpânirea de la Ziditorul
său, se va pleca către dânsa, voind a vieţui întru aceea; pentru aceasta şi
alcătuit oarecum este duhovnicescul suflet, nu din cea mai sus-zisă lucrare,
deoarece fiind el către altul, amestecare a i se face nu obişnuieşte, ci din
1680
însăşi fiinţa sa şi din una din cele mai sus-zise însuşiri potrivnice (calităţi),
adecă din bunătate sau din răutate.
34. Mintea cea Preaînaltă, binele cel desăvârşit, firea cea mai presus de
viaţă şi mai presus de Dumnezeire, fiindcă cu totul este neprimitoare de
nimic din cele potrivnice, arătat are fiinţă pe bunătate, iar nu calitate.
Pentru aceea orice bun ar cugeta cineva este în Ea, şi mai ales Însăşi Aceea
este şi mai presus de aceea este; şi orice ar înţelege cineva că este bun întru
Dânsa, şi mai ales bunătate mai presus de bunătate este bună. Şi viaţa întru
Ea este, iar mai ales Însăşi este viaţa; fiindcă viaţa este lucru bun, şi
bunătatea înlăuntru întru Ea este viaţa. Şi înţelepciunea întru Ea este, iar
mai ales Ea este înţelepciunea; că bună este înţelepciunea, şi bunătate este
întru Dânsa înţelepciunea. Şi veşnicia, şi fericirea, şi cu un cuvânt, orice ar
înţelege cineva bun, întru Ea este. Şi nu este acolo deosebire de viaţă, şi de
înţelepciune, şi de bunătate şi de alt asemenea; fiindcă toate adunate şi
unite şi cu totul simplu le cuprinde, şi din toate se înţelege şi se numeşte
din bunătăţi. Şi unul şi adevărat este, orice ar înţelege cineva şi ar zice
despre Dânsa bun. Şi nu numai aceasta este Dânsa, ceea ce cu adevărat se
înţelege şi de aceia care cu minte dumnezeiască înţeleg şi cu limbă mişcată
de Sfântul Duh cuvintează despre Dumnezeu; ci ca o nespusă şi
neînţeleasă şi mai presus de acestea este, şi de unitatea şi mai presus de fire
simplicitate nu se desparte: una fiind prea bună şi mai presus de bunătate,
bunătate, că aceasta numai se înţelege şi se numeşte. Şi după aceasta,
numai de singure cele către zidire cuvenite lucrări, Făcătorul zidirii şi
Domnul se numeşte şi este prea bun şi mai presus de bunătate, bunătate,
fiinţă având pe bunătate; pentru aceasta şi aceia către Dânsa potrivnice, cu
totul de toate este neprimitoare, şi nici este potrivnică a nici unei fiinţe.
35. Această prea bună şi mai presus de bunătate Bunătate este şi izvorul
bunătăţii şi însuşi sfârşitul a bunătăţii bunătăţilor, care nu se desparte cu
nimic de cea desăvârşit bunătate. Şi fiindcă este minte mai presus de
săvârşire şi desăvârşită bunătate, nimic alt nu este aceea care izvoreşte
dintr-însa ca dintr-un izvor, fără numai Cuvânt, şi Cuvânt nu după cuvântul
nostru pronunţător, fiindcă acesta nu este cuvânt al minţii, ci al trupului,
1681
care prin minte se mişcă; nici după cuvântul nostru cel dinlăuntru, fiindcă
cu sunet ca nişte întipăriri se face acela întru noi; dar nici după cuvântul
nostru care-l avem în cuget, deşi este fără de glas, carele cu netrupeşti
asupriri se deosebeşte cu totul. Fiindcă şi acela în noi este şi are nevoie de
desluşiri (intervale) şi încă şi de multe depărtări de vreme (distanţe), carele
întinzător înaintează şi din început este nesăvârşit, către desăvârşitul sfârşit
aducându-ne. Ci însă după Cuvântul carele este sădit înlăuntrul nostru, din
care avem facerea noastră de la Ziditorul nostru după însuşi al Său Chip;
pe Cuvântul carele se află ca o comoară în minte, cunoştinţă care totdeauna
se află dimpreună cu acesta, carea şi mai ales acolo deasupra, întru cea
Preaînaltă Minte a prea desăvârşitei şi mai presus de săvârşire Bunătate,
lângă care nimic nu este nesăvârşit, afară numai că izvoreşte dintru Dânsa
şi toate sunt asemenea ca Dânsa. Pentru care şi Fiul Preaînaltul Cuvânt
este şi de noi se numeşte, ca să-L cunoaştem pe El a fi desăvârşit, în
ipostas hotărât şi al Său; fiindcă din Tatăl fiind şi întru nimic rămânând
înapoi de Părinteasca fiinţă, ci neschimbat Aceluia fiind, deşi nu după
ipostas; sau cel dintru Acela după naştere, cu dumnezeiască cuviinţă a fi
arată pe Cuvântul.
36. Bunătatea, carea mai întâi iese cu naştere din înţelegătoarea
Bunătate, ca dintr-un izvor, fiindcă Cuvânt este (însă Cuvânt fără de Duh
nu poate înţelege cineva având minte), pentru aceasta Duhul cel Sfânt, cel
din Dumnezeu Dumnezeu Cuvântul, împreună mai întâi purcederea de la
Tatăl o are. Însă Duh nu ca al nostru, care este dimpreună cu cuvântul
nostru cel rostit prin buze, dar nici după acela carele-i cu cuvântul nostru
ce este înlăuntru în cuget, deşi netrupesc este, fiindcă acela este o pornire a
minţii, împreună întinzându-se vremelnic cu cuvântul nostru, având nevoie
de întreruperi (intervale) şi din nesăvârşire înaintând la săvârşire; iar Duhul
Acela al Preaînaltului Cuvânt este ca un oarecare Amor dumnezeiesc al
Făcătorului către acest Cuvânt cu negrăire născut, care Amor şi El,
nemărginitul Cuvânt şi Fiul al Tatălui, îl are către Născătorul Său; însă ca
din Tatăl provenit şi fireşte împreună întru Dânsul odihnindu-se. Acestea
ne-am învăţat de la Însuşi Cuvântul, Carele a petrecut cu noi trupeşte, şi de

1682
la Carele asemenea ne-am învăţat şi Numele a deosebitei existenţe, de la
Tatăl, a Duhului Sfânt. Şi nu numai al Tatălui este Acela, ci şi al Fiului; că
„Duhul adevărului, zice, carele de la Tatăl se purcede” (Ioan 15, 26), ca noi
să cunoaştem cu scumpătate nu numai Cuvânt, ci şi Duh din Tatăl, nu
făcut, ci purces. Este dar şi al Fiului, pe Care îl are de la Tatăl, fiindcă se
zice: Duhul înţelepciunii şi al Adevărului şi al Cuvântului. Fiindcă
Cuvântul şi Adevărul şi Înţelepciunea Născătorului sunt potrivite, Carele
dimpreună se bucură cu Tatăl, bucurându-se asupra Însuşi, după cuvântul
lui Solomon prin El zis: „Eu, înţelepciunea, eram, care mă bucuram
împreună cu Dânsul” (Pilde 8, 30); şi nu a zis „mă bucuram”, ci „împreună
mă bucuram”. Că această a Tatălui şi a Fiului mai înainte de veci bucurie,
Duhul Sfânt este, ca o de obşte lor, adecă după însuşire (atribuţiune) prin
care de amândoi se trimite celor vrednici, dar numai al Tatălui după
existenţă este; pentru aceasta şi numai de El singur se purcede după fiinţă.
37. Pe icoana acestui Preaînalt Amor dumnezeiesc o are şi mintea
noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu, către cea de la Dânsul şi întru
Dânsul neîncetat aflătoare cunoştinţă, de la El şi întru El şi aceea fiind, şi
mai întâi împreună pornindu-se de la Dânsul în cel mai dinlăuntru cuvânt.
Şi arătată dovadă la aceasta este că cei ce nu pot a vedea cele dinlăuntrul
lor sau a cunoaşte a oamenilor nesăţioasă aplecare sau dorinţă; ci întru acel
dintâi Chip, întru aceea, zic, cu totul desăvârşită şi mai presus de săvârşire
bunătate, lângă care nimic nu este nesăvârşit, afară numai că izvoreşte
dintru Dânsa cunoştinţa, după toate este fără de schimbare dumnezeiescul
Amor cu Aceea. Deci şi Sfântul Duh şi Alt Mângâietor acesta este şi se
numeşte de noi, precum Cuvântul adeverează; ca noi să-L cunoaştem a fi
desăvârşit cu ipostasul întreg şi al Său, întru nimic nedeosebindu-se şi
Acesta de Părinteasca fiinţă. Ci acelaşi fiind neschimbat cu Fiul şi cu Tatăl,
deşi nu după ipostas; Carele arată nouă cum că cu dumnezeiască cuviinţă
este purces de la Tatăl. Şi să credem un Dumnezeu adevărat şi desăvârşit în
trei ipostasuri adevărate şi desăvârşite, nu însă în trei dumnezeiri, ci
simplu; că nu este întreită bunătatea, nici treime de bunătăţi, ci una Treime
Sfântă şi cinstită şi iubită şi închinată este Bunătatea cea Preaînaltă, dintr-

1683
Însa şi întru Dânsa vărsându-se fără curgere, şi de Sineşi fiind mai înainte
de veci cu dumnezeiască cuviinţă, nehotărâtă fiind şi numai de Sineşi
delimitată (hotărâtă), şi pe toate stăpânindu-le şi asupra totului întinzându-
se, şi nici una din cele ce sunt afară de Dânsa fiind.
38. Are însă şi a Îngerilor firea cea duhovnicească şi cuvântătoare, şi
minte şi cuvânt din minte, şi către cuvânt dragoste a minţii, precum şi
acesta este din minte, şi împreună este totdeauna cu cuvântul şi cu mintea,
şi duh poate să se numească, fiindcă cu cuvântul fireşte împreună lucrează;
dar pe acest duh nu-l are de viaţă făcător, nici că l-a luat adunat din pământ
pe trup de la Dumnezeu, ca să aibă şi cuprinzătoare putere de viaţă
făcătoare. Iar firea cea duhovnicească şi cuvântătoare a sufletului, fiindcă
s-a zidit dimpreună cu trupul cel pământesc, dimpreună a luat şi pe duhul
cel făcător de viaţă de la Dumnezeu, carele viu face şi împreună ţine trupul
cel adunat, dintru care se şi arată celor înţelegători oameni cum că duhul
omului este un înţelegător amor carele înviază pe trup. Carele, precum că
este din minte, este şi din cuvânt; şi în cuvânt şi în minte este; şi întru
sineşi are şi cuvântul şi mintea; şi atât de iubitoare alcătuire are sufletul
către trupul său, încât niciodată voieşte a se lipsi de el sau a-l părăsi, dacă
nu vreo silă de boală mare sau vreo rană din afară i-ar despărţi unul de
altul.
39. Firea cea duhovnicească şi cuvântătoare a sufletului, având singură
numai minte şi cuvânt şi duh de viaţă făcător, singură numai şi decât
Îngerii cei fără de trup s-a zidit de Dumnezeu după chipul Său. Şi aceasta o
are neschimbată, deşi nu cunoaşte a sa vrednicie şi a Celui ce l-a zidit după
chipul Său, şi nu cugetă şi nu se poartă după vrednicie. Acestea dar, după
neascultarea străbunilor prin lemn în Rai, şi mai întâi de moartea trupului,
am cercat pe moartea sufletului, ceea ce este despărţirea lui de la
Dumnezeu, golindu-ne de asemănarea cea dumnezeiască, iar cea după chip
n-am pierdut-o. Însă retrăgându-se sufletul de la relele legături şi lipindu-
se prin dragoste de cel mai bun şi supunându-se Aceluia prin fapte bune şi
purtări bune, se luminează de Dânsul, adecă de cel mai bun, şi se face
îmbunătăţit şi supus voinţelor Aceluia şi îndemnărilor, prin care şi viaţa
1684
cea cu adevărat veşnică reprimeşte. Şi aşa prin aceasta şi trupul cel
împreunat îl face nemuritor, dobândind totodată, după oarecare timp, şi
făgăduinţa învierii a veşnicei slave. Iar de nu va lepăda plecarea şi
supunerea cea către cel mai rău, prin care urâciune ruşinoasă face chipului
lui Dumnezeu, atunci pe lângă acestea se înstrăinează şi se alungă de la
Dumnezeu, Carele este singura fericire cea adevărată şi viaţa cea
nemincinoasă (reală), întrucât, precum sufletul mai întâi L-a părăsit pe El,
aşa cu dreptate se părăseşte şi dânsul de la cel mai bun.
40. Cea după Preaînaltă Treime, întreita fire, ca ceea ce este de la Dânsa
zidită şi chip al Ei făcută, mai mult decât altele, adecă înţelegătoare,
cuvântătoare şi duhovnicească (că întru acest fel este sufletul omului),
trebuie să păzească rânduiala sa şi numai cu Dumnezeu să fie, şi numai cu
Acesta să se unească, şi să I se supună şi să-L asculte; şi numai către El să
privească, şi să se înfrumuseţeze pe sineşi cu neîncetata pomenire a Lui şi
cu privirea, şi în sfârşit cu prea fierbinte şi înflăcărată către Dânsul iubire
nemărginită; prin care minunat către sineşi Îl trage, iar mai ales se va
atrage de tainica strălucire a nespusei firi a Aceluia. Şi atunci are cu
adevărat pe cea după asemănare Icoana lui Dumnezeu, de bucurie şi de
înţelepciune şi dumnezeiesc prin Ea făcându-se plin; prin care se învaţă –
sau văzându-se arătat, sau apropiindu-se nevăzut – pe Dumnezeu a-L iubi
mai mult decât pe sine, iar pe aproapele ca pe sine, şi de aici a păzi
vrednicia sa cu bună rânduială, şi pe sine cu adevărat a se iubi. Fiindcă
„Cel ce iubeşte nedreptatea urăşte sufletul său” (Ps. 10, 5), şi despărţindu-
se de chipul lui Dumnezeu şi înrăutăţindu-se, cu totul se stăpâneşte de
patima nedreptăţii; şi precum cei îndrăciţi îşi mănâncă cărnurile lor
nesimţind, asemenea şi acela, mai rău îndrăcindu-se, îşi strică fireasca sa
frumuseţe, sfărâmând nebuneşte pe a iubirii treimice dinlăuntrul său
alcătuire, a celei mai presus de frumuseţe frumuseţi a sufletului său. Că ce
este mai nedrept? Şi ce este mai pierzător decât acela care pe Ziditorul său,
Carele l-a făcut după Chipul Său şi l-a împodobit, dându-i şi puterea iubirii
şi a cunoştinţei, şi pe cei ce întrebuinţează acestea bine umplându-i de

1685
îmbelşugate nespuse daruri, dându-le şi viaţă veşnică, să nu-şi aducă
aminte de Dânsul şi să nu voiască neîncetat a-L vedea şi a-L iubi?!
41. Unul din cele mai mari rele ale sufletelor noastre, şi încă cu mult mai
mare rău decât altele, este şarpele cel gândit, începătorul răutăţilor, înger al
vicleşugului, din cea către oameni vicleană urâciune mai rău făcându-se.
Atât mai de jos şi mai rău decât toţi este, încât a dorit din mândrie a se
asemăna în stăpânire cu Dumnezeu Ziditorul. De Carele atât s-a părăsit cu
dreptate, pe cât el mai întâi L-a părăsit pe El, şi atât L-a părăsit, încât
protivnic lui Dumnezeu şi împotrivă-stătător şi arătat vrăjmaş s-a făcut.
Deci, dacă Acela este bunătate vie şi făcător de viaţă al celor vii, acesta
este chiar însăşi răutate moartă şi de moarte făcător. Că Acela, având fiinţă
pe bunătate şi fire neprimitoare a răutăţii, de Care nu poate nici a se
apropia părtaşii răutăţii, cu cât mai mult pe făcătorul răutăţii şi începătorul
şi altora pricinuitorul nu-l va goni foarte departe de la Sine? Iar vicleanul,
nu vicleşugul, ci pe viaţă având fiinţă, rămâne muritor întru ea (în răutate),
ca cela ce este primitor al ei şi cu de sineşi stăpânirea cinstit; că de va voi
să se supună şi să se alăture izvorului celui veşnic al bunătăţii, poate să se
facă părtaş al adevăratei vieţi. Dar fiindcă singur către răutate a prea
îndrăznit, se lipseşte şi de viaţa cea adevărată, lepădându-se din aceasta cu
dreptate; din care izgonit fiind, se face duh mort, nu după fiinţă (că nu este
fiinţă murirea), ci după alungarea din viaţa cea adevărată. Iar el, ca cela ce
nu a luat saţiu din pornirea cea spre răutate, ci adăugând încă şi mai multă,
se face pe sine duh de moarte făcător, grăbindu-se a trage şi pe om spre
împărtăşirea muririi lui.
42. Ca cela ce este amăgitor şi prea viclean, mijlocitorul şi pricinuitorul
morţii se îmbracă cu vicleanul şarpe în Raiul lui Dumnezeu atunci; nu
însuşi el făcându-se şarpe, că nici nu poate aceasta, că nu după nălucire
era, nici judeca bine a unelti acest meşteşug atunci, temându-se oarecum ca
să nu se vădească, ci fiindcă nu îndrăznea prin arătată vorbire a se apropia,
propune pe cea vicleană, şi prin aceasta mai mult nădăjduia să înşele fără a
fi înţeles; căci ca un prieten văzându-se, pe cele ale lui prea rele să le
introducă, şi cu cea mai aleasă vorbire (că nu era cuvântător şarpele simţit,
1686
nici putea mai întâi a scoate glas) glăsuia, ca către sine să atragă, şi
maşinăriile îndemânatice să le facă ascultătoarei (Evei), ca să îndemne pe
aceasta îndată să se supună celor mai rele şi acelora să slujească, asupra
cărora a împărăţi a fost hotărâtă, ca una ce numai singură din toate cele
după simţire vieţuitoare a fost cinstită cu cuvânt şi făcută cu mâna lui
Dumnezeu după Chipul Ziditorului. Însă slobodă a lăsat Dumnezeu, ca
văzând omul sfătuirea cea adusă de la cel mai rău şi mai jos decât el (căci
cu cât mai rău este şarpele decât omul!) şi cunoscând bine că nicidecum
nu-i este de folos, şi privirea aceasta nevrednică de el fiind, cu urgie să
lepede supunerea cea către cel mai rău şi, păzind credinţa către Ziditorul,
să se facă biruitor celui căzut din adevărata viaţă, şi să primească după
dreptate fericita nemurire şi totdeauna să vieţuiască în Dumnezeu în vecii
vecilor.
43. Nimic este mai bun decât omul, ca a gândi şi a chibzui, şi a se sfătui,
şi prin acestea a cunoaşte să protimisească folosul lui cu bună înţelegere,
numai de va păzi starea sa, ca să se cunoască pe sine şi numai pe cel mai
bun decât sine, şi să facă cele ce se învaţă de la cel mai bun, iar la cele ce
încă nu s-a învăţat de la Acela, să ia împreună sfătuitor numai pe Dânsul.
Că şi Îngerii, deşi mai sus de noi sunt cu vrednicia, dar slujesc şi dânşii în
cele pentru noi cu voinţele Aceluia, trimiţându-se pentru cei ce au a
moşteni mântuirea; şi mai ales nu toţi, ci cei mai buni, care au păzit
rânduiala lor. Că au şi aceştia de la Dumnezeu cuvânt, minte şi Duh, strâns
împreunate fiind aceste trei, şi trebuie să se supună Minţii celei Ziditoare,
Cuvântului şi Duhului, ca şi noi; ne covârşesc pe noi în multe, dar sunt mai
jos decât noi, precum este ştiut, întru a fi după Chipul lui Dumnezeu;
pentru aceasta şi mai mult suntem noi decât dânşii, că ne-am făcut după
Chipul lui Dumnezeu.
44. Spre a sluji Ziditorului este hotărât foarte tare Îngerilor, şi numai a fi
supuşi înainte s-au ales, iar a stăpâni pe cei mai mici nu s-au orânduit, ci
numai când se va trimite la acest lucru de Cela ce ţine toate. Satana însă a
dorit să stăpânească cu mândrie fără voia Ziditorului, şi lăsându-şi starea
sa (oficiul), dimpreună cu împreună-învoitorii săi Îngeri, se părăseşte cu
1687
dreptate de adevăratul Izvor cel învieţuitor şi luminător, îmbrăcându-se cu
moartea şi cu veşnicul întuneric. Dar fiindcă omul nu numai a se stăpâni,
ci şi a stăpâni este rânduit peste toate cele de pe pământ, pe carele cu ochi
zavistnici văzându-l începătorul răutăţii, întrebuinţează toată meşteşugirea
ca să-l scoată din stăpânirea lui; însă neputând a sili, deoarece se
împiedecă de Ţiitorul a toate, Carele a zidit slobodă firea cea cuvântătoare
şi de sineşi stăpânitoare, însă cu vicleşug aduce sfatul cel stricător de
stăpânire, şi ca un fur înduplecă pe oameni să treacă cu vederea şi întru
nimic să pună porunca cea dată de la Cel mai Bun, şi lepădând-o să se
împotrivească şi împotrivă să facă celor sfătuite, şi ca părtaşi ai răsculării
să se împărtăşească şi de întunericul şi moartea lui.
45. Iar cum că şi cuvântătorul suflet este ca cum se omoară, deşi are
viaţă pe a fi, Marele Pavel ne-a învăţat scriind: „Văduva ce se desfătează,
de vie este moartă” (1 Tim. 5, 6). Deci a se zice aceasta şi despre
cuvântătorul suflet nu ar greşi cineva. Fiindcă sufletul cel lipsit de
Duhovnicescul Mire, de nu se va strânge şi va plânge şi va urma pe
strâmta şi necăjicioasa viaţă a pocăinţei, ci revărsându-se şi dându-se pe
sineşi îndulcirilor cu desfătare, viu fiind (că după fire este nemuritor), este
mort, deoarece este primitor de moartea celui mai rău, precum de viaţa
celui mai Bun. Iar deşi văduvă numeşte pe cea lipsită de trupescul mire,
când în desfătări vieţuind după trup, întru adevăr zice moartă este după
suflet. Că şi în alt loc zice acelaşi: „Că morţi fiind noi cu păcatele, ne-a
înviat împreună cu Hristos” (Efes. 2, 5). Dar ce este ceea ce zice: „Este
păcat spre moarte” (1 Ioan 5, 17)? Încă şi Domnul: „Lasă morţii să
îngroape pe morţii lor” (Luca 9, 60). Aici îi zicea pe acei îngropători care
vieţuiesc după trup, morţi cu totul cu sufletul îi numeşte.
46. Fiindcă de voia lor despărţindu-se străbunii noştri de pomenirea lui
Dumnezeu şi de privirea Lui, şi defăimând porunca Lui, şi una cugetând cu
duhul cel mort al Satanei, şi din pomul cel oprit gustând fără de voia
Ziditorului, şi după ce s-au golit de îmbrăcămintea cea luminată şi de
strălucirea sa cea de sus, vai, morţi şi dânşii după duh ca Satana s-au făcut.
Însă fiindcă Satana nu numai este duh muritor, ci şi omoară pe cei ce se
1688
apropie de el, iar către cei ce se împărtăşesc de omorâciunea lui şi trupul a
ajutat, prin carele împreună au lucrat a ajunge la faptă sfătuirea cea
omorâtoare, făcându-se părtaşă, vai, şi însuşi trupul lor acelor duhuri
făcătoare de moarte. Şi era să se deslege îndată şi să se întoarcă în
pământul din care s-a luat trupul cel omenesc, de nu se ţinea de purtarea de
grijă cea mai înaltă putere şi aştepta pe hotărârea Aceluia ce toate le poartă
numai cu Cuvântul, fără de a Cărui hotărâre nimic nu se săvârşeşte din cele
ce se fac. Însă aceea totdeauna se împlineşte prin dreapta judecată. Că
„Drept este Domnul şi dreptăţile a iubit”, după Dumnezeiescul Psalmist
(Ps. 10, 7).
47. Dumnezeu nu a făcut moartea, după cum este scris, ci şi a oprit de a
se face aceasta, după cât se cuvenea. Şi cu dreptate era cu putinţă să o
oprească pe aceea, aceia ce erau de Dânsul zidiţi cu de sineşi stăpânirea,
fiindcă avea hotărâre mai dinainte, după care i-a făcut nemuritori şi i-a
asigurat bine, adecă hotarul. Pe acest sfat făcător de viaţă l-a făcut poruncă
a Lui şi mai înainte le-a spus arătat şi i-a înfricoşat şi tare le-a hotărât, cum
că porunca Lui, care era să le fie spre viaţă, de o vor călca, le va fi spre
moarte, ca să se păzească ori din dragoste, ori din cunoştinţă, ori din frica
de a nu muri, fiindcă Dumnezeu iubeşte folosul al fiecăruia din zidirile
Sale, pe carele îl cunoaşte şi poate. Iar dacă întru adevăr numai cunoştea,
însă nu iubea, îndată lăsa nesăvârşită după ce ar fi oprit pe aceea care era
bine cunoscută. Iar de iubea numai şi nu cunoştea ori nu putea, îndată
rămânea nesăvârşită iarăşi şi fără de a voi aceasta. Deci fiindcă, precum
am zis, folosul nostru mai ales îl iubeşte şi cunoaşte şi poate, orice ne va
veni vreodată din acelea care nu voim, pentru folosul nostru cu adevărat ne
vine. Iar întru acelea întru care singuri noi de voia noastră venim, fiindcă
avem fire de sineşi stăpânitoare, mare frică este, nu cumva să nu ne fie de
folos.
48. Prin urmare trebuia ori din iubire să dorim noi a vieţui (că de ce ne-a
zidit vii, dacă nu iubea aceasta cu deosebire?), ori spre a cunoaşte mai mult
folosul nostru întru aceasta (cum nu dar cu neasemănare mai mult cela ce
ne-a dat nouă cunoştinţa, Domnul cunoştinţelor?), sau temându-ne de
1689
stăpânirea Lui cea atotputernică, să nu ne furăm, să nu ne amăgim, nici să
ne plecăm a lepăda porunca Lui şi sfătuirea, precum nici acum cele după
aceea date nouă porunci şi sfaturi mântuitoare. Deoarece, precum acum cei
ce nu voiesc a se împotrivi cu bărbăţie păcatului, nici a se supune
Dumnezeieştilor porunci, înaintează spre calea cea potrivnică, care este
asemenea ca şi cum am zice că înaintează spre calea ce duce spre cea
dinlăuntru şi veşnică moarte, de nu prin pocăinţă vor repara sufletele lor.
Întru acelaşi chip şi acea periculoasă întâmplare a străbunilor noştri,
neîmpotrivindu-se celor ce-i înduplecau a nu se supune, au trecut cu
vederea Dumnezeiasca poruncă, de unde a ieşit la îndeplinire hotărârea cea
mai întâi dată prin dreapta judecată, cu mare glas, după care, mâncând din
pom, au murit. Şi îndată au adus în lucrare ceea ce uitaseră: adecă porunca
dragostei, a adevărului, a înţelepciunii şi a puterii. Şi de ruşine se
ascundeau, văzându-se dezgoliţi de slava aceea care face vii mai bine
duhurile cele nemuritoare, fără de care viaţa duhurilor mai rea decât multe
morţi este şi se crede.
49. Cum că nu le era de folos a mânca din acel pom străbunilor noştri,
arată cela ce a zis: „Privire era pomul, ca privirea mea, la care numai celor
mai desăvârşiţi este a se sui fără de primejdie, iar celor mai simpli şi cu
aplecarea slabă nu le este de folos, precum întru adevăr nici hrana cea
vârtoasă celor fragezi nu le este de folos, celor ce încă au nevoie de lapte”.
Însă dacă nu spre privire voieşte cineva a înţelege acel pom tainic şi hrana
cea dintru dânsul, nu este prea cu nelesnire a înţelege cineva, precum eu
îmi dau cu părerea, că nu spre folos le era această hrană, fiindcă nu erau
încă desăvârşiţi aceia pentru ea. Că eu socotesc a fi după simţire privirea şi
mâncarea aceea din pomii Raiului, care cuprindeau o prea mare dulceaţă.
Iar hrana cea foarte dulce nu este cu adevărat din cele totdeauna bune, nici
din cele pentru toţi bune totdeauna. Însă celor ce astfel o întrebuinţează,
fiind puternici, fără a se birui, şi numai când trebuie şi întru slava
Făcătorului, bună este; iar celor ce nu aşa o întrebuinţează, din neputinţă,
nu este bună. Pentru aceasta zic că şi cunoscător s-a numit al binelui şi al
răului acel pom. Că numai celor desăvârşiţi în privire şi lucrare este a vorbi

1690
cu cele dulci după simţire, şi a cărora minte nu se împiedică de la
pomenirea şi privirea lui Dumnezeu şi de la laudele Aceluia şi rugăciuni;
însă mai ales acestea dau materie şi pricină a înălţării celei către
Dumnezeu, şi pe dulceaţa cea după simţire până în sfârşit o ţine prin cea a
minţii mişcare spre cele mai înalte şi mai bune. Şi dacă nu este obicinuită
mintea, fără de a vătăma pe cea cuvântătoare a sufletului, ci este mare şi
grozavă încă mai mult şi o aduce la acela întrucât este rău se socoteşte a fi
bun, atunci acela desăvârşit s-a biruit, mâncând din el până la saţiu.
50. Înţelepţeşte se cuvenea străbunilor noştri, când locuiau întru acel
sfinţit loc al Raiului, ca nicidecum să nu dea uitării pe Dumnezeu, ci mai
ales să se deprindă şi să se iscusască cu cele simple şi cu adevărat bune şi
să se săvârşească după privitoarea obişnuinţă. Ci dacă încă nu erau
desăvârşiţi şi uşor se mutau la bine şi la rău, să nu înainteze cu cercarea
către acelea care sunt de nevoie a unelti putere. Şi acestea mai ales se fac
la cei ce prea mult trag în jos firesc şi la cei stăpâniţi de simţiri, şi care
toată mintea o trag în jos şi dau loc faptelor celor rele, cu încredinţare
arătând şi pe începătorul şi ziditorul unor asemenea patimi, a căror început
este împătimita hrană a prea îndulcitoarelor bucate. Că dacă numai privirea
acelui pom, după spunerea istorică, l-a făcut bine primit pe şarpe şi vrednic
de credinţă sfetnic, cu cât mai mult mâncarea cea cu prea săţiu? Oare nu
este lesne de înţeles că încă nu era de folos străbunilor a mânca simţitor
din acel pom? Oare nu era de necuviinţă, după ce au mâncat din el, să se
izgonească din Raiul lui Dumnezeu, ca să nu facă acel sfinţit loc adunare şi
fabrică de răutăţi? Oare nu trebuia atunci îndată şi moarte să sufere cu
trupurile călcătorii de poruncă? Dar a îndelung răbdat Stăpânul!
51. Hotărârea cea de moarte după suflet, în care ne-a dus cu lucru pe noi
călcarea de poruncă, după dreptatea Ziditorului, după ce L-am părăsit noi,
ne-a părăsit şi El pe noi, ca pe nişte de sineşi voitori, fără de a ne sili
cineva. Deci acea hotărâre s-a rostit de Dumnezeu cu iubire de oameni,
înainte după pricinile ce am zis, dar a dat şi a pus deasupra hotărârea de
moarte a trupului mai întâi. Şi când a scos aceasta cu adânc nemăsurat de
înţelepciune şi cu nemărginită iubire de oameni, a păzit pentru viitor
1691
aducerea aceasta la îndeplinire şi nu a zis lui Adam: „Întoarce-te la aceea
de unde te-am luat”, ci: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3,
19). Se poate însă ca cei ce cu bună înţelegere aud aceste cuvinte să vadă
că Dumnezeu nici sufletului, nici trupului a făcut moarte, nici mai întâi a
zis poruncind: „În care zi veţi mânca să muriţi”, ci: „Veţi muri în orice zi
veţi mânca”; nici acum „întoarce-te în pământ” a zis, ci: „Te vei întoarce”.
Şi cu acest chip mai întâi vestind şi poruncind, însă fără de a împiedica
prin condamnare rezultatul lucrului.
52. Trebuia dar acea moarte să se atingă de străbuni, precum şi de noi cei
ce ne aflăm în viaţă, şi mort să se facă trupul. Se află încă şi altă moarte,
care este şi aceasta o lungă moarte, şi nu una, ci mai ales a zice, una pe alta
după moştenire primind, până ce la una şi cea din urmă şi mai lungă vom
ajunge. Că întru stricăciune ne naştem şi născându-ne ne scurgem, până ce
de a ne scurge şi a ne naşte vom înceta. Şi nu putem cu adevărat a fi
aceiaşi, deşi se pare a fi celor ce nu iau aminte, precum ca şi focul
atingându-se numai de marginea cea subţire a trestiei. Pentru că şi aceea
altădată altceva fiind, măsură a fi având pe lungimea trestiei, asemenea şi
desfăcându-se, măsură este fiecăruia prelungirea vieţii.
53. Însă ca nu cu totul să nu cunoaştem iubirea de oameni cea
nemăsurată şi adâncimea înţelepciunii lui Dumnezeu, din ce pricină
Dumnezeu a depărtat sfârşitul morţii, nu spre puţin a lăsat pe om a vieţui şi
încă destulă prelungime. Întâi adecă arătat pedepsind cu milă, iar mai ales
iertând nepedeapsa cea cu dreptul, ca să nu se deznădăjduiască cu totul,
încă a dat şi timp de pocăinţă şi de a bine plăcea Lui prin purtare din nou şi
punere de început bun, mângâindu-l prin acestea de întristarea
moştenitoarei morţi. A înmulţit încă şi neamul moştenitorilor, încât
covârşesc cu mulţimea numărul celor mai înainte născuţi, pe numărul
morţilor. În locul unui Adam, care din simţita frumuseţe a pomului s-a
făcut sărac şi mişel, pe mulţi din cei simţiţi i-a arătat, care cu bună fericire
s-au îmbogăţit de Dumnezeiasca cunoştinţă şi de bunătăţi de ştiinţă şi de
bunăvoinţă Dumnezeiască, martori fiind: Set, Enos, Enoh, Noe,
Melhisedec, Avraam şi câţi întru acestea, mai întâi de dânşii şi după dânşii,
1692
ca aceia s-au arătat. Deci fiindcă din aceştia toţi nici unul n-a vieţuit
desăvârşit fără de păcat, întrucât şi a putea iarăşi să se lupte pentru acea
biruire a străbunilor şi să vindece rădăcina rănii neamului nostru, şi celor
după aceştia tuturor să le ajungă spre binecuvântare şi sfinţire şi întoarcere
la o altă viaţă, şi aceasta mai înainte cunoscând Ziditorul, după oarecare
timp a făcut alegerea neamurilor şi a seminţiilor, din care era să se înalţe
Toiagul cel prea lăudat, din a căruia Floare şi prin carele înainte zăcea a se
săvârşi Mântuitoarea Iconomie la tot neamul omenesc.
54. O! adânc al bogăţiei şi al înţelepciunii şi al Dumnezeieştii iubiri de
oameni! Că de nu ar fi fost moartea, şi mai întâi de moarte, cel muritor
neamul nostru, ca cel ce din asemenea rădăcină se află, nu ne-am fi
îmbogăţit cu pârgă nemuririi noastre, nu ne-am fi chemat la ceruri, nu s-ar
fi învrednicit firea noastră a se întrona mai presus de toată începătoria şi
stăpânirea de-a Dreapta Preaînaltei Măriri în ceruri. Aşa a ştiut Dumnezeu
a preface, prin înţelepciunea şi puterea Sa, cu iubire de oameni, spre cel
mai bun, alunecăturile abaterilor noastre din pricina stăpânirii de sineşi.
55. Mulţi poate învinovăţesc pe Adam, că lesne plecându-se sfătuirii
vicleanului (diavolului) a călcat Dumnezeiasca poruncă, prin care călcare a
pricinuit şi nouă moarte; dar nu este astfel. Că mai înainte de a cerca
cineva, de ar fi voit să guste din vreo plantă otrăvitoare, şi după cercare,
văzând cât de otrăvitoare este, ar fi voit iarăşi să mănânce dintru aceea, cu
totul vinovat este acela, carele, dacă după cercare ar fi mâncat din acea
otravă, trăgând cu ticăloşie moartea către sineşi, decât acela carele mai
înainte de cercare făcând şi pătimind aceasta. Pentru aceasta mai mult
fiecare din noi este vrednic de prihănire decât Adam. Căci nu este oare la
noi acel lemn? Nici a lui Dumnezeu poruncă către noi, oprind gustarea din
el? Poate acelaşi lemn nu este între noi, însă porunca lui Dumnezeu pentru
el şi acum întru noi se află; şi pe cei ce rămân întru dânsa şi supunându-se
ei şi vieţuiesc după cum datoresc, de toată răspunderea păcatelor
strămoşescului blestem şi osânda îi slobozeşte; iar pe cei ce şi acum o
leapădă pe ea, alegând mai mult decât pe dânsa sfătuirea şi îndemnarea

1693
diavolului, nu se poate a nu cădea din viaţa aceea şi din petrecerea cea din
Rai şi în ameninţata osândire a focului Gheenii.
56. Şi care este această poruncă, carea de Dumnezeu ni se pune înainte
nouă astăzi? Pocăinţa, al cărui cuprins este: ca de cele oprite să nu ne mai
atingem. Deoarece, lepădaţi fiind din locul Dumnezeieştii desfătări şi scoşi
din Raiul lui Dumnezeu, după dreptate ne-am osândit a petrece şi a locui
împreună cu animalele cele necuvântătoare şi ne-am făcut fără de nădejde
ca prin puterea noastră să ne întoarcem iarăşi în Rai. Acelaşi Dumnezeu,
Carele cu dreptate a adus asupra noastră osândirea, iar mai ales a slobozit a
veni peste noi această osândă, acum, din cea prea multă iubire de oameni şi
prea marea bunătate Sa, şi nespusa îndurare şi milostivire, până la noi S-a
pogorât pentru noi, şi făcându-Se om ca şi noi, însă fără de păcat, precum
bine a voit, ca pe cel asemenea prin cel asemenea să-l reînveţe şi să-l
remântuiască, dându-ne mântuitoare pocăinţă, şi prin introducerea poruncii
zicând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Mat. 3, 2). Că
mai înainte de Înomenirea Cuvântului lui Dumnezeu, precum este de
departe cerul de pământ, pe atâta depărtată era de noi Împărăţia lui
Dumnezeu. Iar după ce Dumnezeu, Împăratul nostru, bine a voit a veni la
noi şi a Se uni cu noi, s-a apropiat de noi toţi Împărăţia Cerurilor.
57. Deci, aproape fiind acum de noi Împărăţia Cerurilor, prin pogorârea
la noi a Dumnezeului-Cuvânt, să nu ne facem însuşi depărtaţi de dânsa,
vieţuind şi petrecând nepocăiţi; ci mai ales să fugim de ticăloşia celor ce
vieţuiesc întru întuneric şi în umbra morţii. Şi să dobândim lucrurile
pocăinţei, prin cuget smerit, umilinţă şi plângere duhovnicească, cu inimă
înfrântă şi blândă, plină de milostivire, iubitoare de dreptate, dreasă prin
curăţire, paşnică, făcătoare de pace aproapelui, împreună-pătimitoare,
bine-mulţumitoare întru cele ce ne vin asupra pentru dreptate şi adevăr, şi
în goniri şi în pagube, ocărâri, clevetiri, intrigi, învinuiri şi orice pătimiri.
Pentru că Împărăţia Cerurilor, iar mai ales Împăratul ceresc, o! nespusă
marea Sa dăruire! întru noi este. De Carele, prin faptele pocăinţei, suntem
datori totdeauna a ne lipi, iubindu-L după puterea noastră, precum şi El
atât de mult ne-a iubit pe noi, nevrednicii.
1694
 58. Dragostea cea către Dumnezeu o întăreşte depărtarea patimilor şi
înavuţirea de bunătăţi. Fiindcă urâciunea spre cele rele, din care se face
depărtarea patimilor, adună dorinţa înlăuntrul nostru a dobândirii faptelor
bune; iar îndrăgitorul faptelor bune şi dobânditorul, cum nu va iubi mai cu
deosebire pe Dătătorul bunătăţilor, prea bunul Dumnezeu şi Stăpânul?
Carele este singur Dătătorul şi Păzitorul a tot binele, întru Carele singur se
află după cel mai ales chip, şi prin mijlocirea iubirii Îl poartă întru sineşi?
După cum zice: „Cel ce rămâne întru dragoste, întru Dumnezeu rămâne şi
Dumnezeu întru dânsul” (1 Ioan 4, 16). Cunoască dar oricine, că nu numai
din faptele cele bune se dobândeşte dragostea cea către Dumnezeu, ci şi
din dragoste se nasc bunătăţile; pentru care şi Domnul în Evanghelie
uneori zice: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care
Mă iubeşte pe Mine” (Ioan 14, 21); iar alteori: „Cel ce Mă iubeşte pe
Mine, poruncile Mele păzeşte” (Ioan 14, 15). Însă nici lucrarea bunătăţilor
este lăudată şi folositoare celor ce o lucrează fără de dragoste, nici
dragostea fără de lucruri bune; despre care Marele Pavel scriind către
Corinteni zice: „De voi face acestea şi acestea… iar dragoste nu am, nimic
nu mă folosesc” (1 Cor. 13). Încă şi prea-iubitul ucenic al lui Iisus Hristos
zice: „Să iubim nu cu cuvântul, nici cu limba numai, ci cu adevărul şi cu
lucrul” (1 Ioan 3, 18).
59. Preaînaltul şi Închinatul Părinte este Tată al însuşi Adevărului, adecă
al Unuia-Născut Fiului. Şi Duh al Adevărului are pe Sfântul Duh, precum a
arătat mai întâi Cuvântul Adevărului. Deci cei ce se închină Acestuia
(Tatălui) întru aceste trei Feţe şi aşa cred şi ca cum prin acestea lucrându-
se, că „Duhul este, zice Apostolul Pavel, prin care ne închinăm şi prin care
ne rugăm” (Rom. 8, 26); şi „nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”, zice
Cel Unul-Născut al Tatălui (Ioan 6, 45); prin urmare cei ce se închină astfel
Preaînaltului Tată, întru Duhul şi Adevărul, aceştia sunt adevăraţii
închinători (Ioan 4, 23).
60. „Duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină Lui, întru Duhul şi
Adevărul trebuie să I se închine” (Ioan 4, 24), adecă netrupeşte pe Cel fără
de trup înţelegându-L. Fiindcă aşa întru adevăr Îl vor vedea în tot locul,
1695
întru Duhul şi Adevărul Lui. Pentru că Duh fiind Dumnezeu, netrupesc
este, iar cel netrupesc nu este în loc, nici se scrie împrejur de hotare locale.
Aşadar cel ce zice că trebuie a ne închina lui Dumnezeu (Carele este
pretutindenea) în vreun loc din locurile cele din cer sau de pe pământ, nu
spune adevărat, nici drept se roagă; fiindcă Dumnezeu, ca netrupesc fiind,
nici într-un loc este, iar ca Dumnezeu, în tot locul Se află. Fiindcă de ar fi
hotar sau loc sau zidire unde să nu fie Dumnezeu, s-ar afla cum că este
împrejur scris într-un loc. Aşadar este pretutindenea, fiindcă este nehotărât.
Dar cum în tot locul? Ca Cel ce nu de vreun loc, ci de tot locul
cuprinzându-Se? Nu cu adevărat, deoarece iarăşi trup ar fi. Aşadar ca Cel
ce ţine totul şi îl cuprinde, El este întru Sineşi, în tot locul şi mai presus de
tot locul, închinat de adevăraţii închinători, întru Duhul şi Adevărul Lui.
61. Îngerul şi sufletul, fiindcă sunt fără de trup, nu sunt în loc, dar nici
pretutindenea sunt; fiindcă nu ţin totul, ci şi aceştia au nevoie de Cel ce
cuprinde totul din toate părţile. Aşadar şi aceştia înlăuntrul Celui ce ţine şi
cuprinde toate se află, de Dânsul cu îndemânatec chip hotărându-se.
Sufletul adecă, conţinând trupul cu care s-a zidit, pretutindenea în trup se
află, nu ca într-un loc, nici se hotărăşte, ci ca cuprinzându-l şi conţinându-l
şi învieţuindu-l, ca cel ce este după Chipul lui Dumnezeu şi acesta.
62. Nu numai după aceasta s-a făcut omul după Chipul lui Dumnezeu
mai mult decât Îngerii, fiindcă are esenţială şi făcătoare de viaţă putere
întru el, ci şi după a stăpâni. Fiindcă se află în firea sufletului nostru
oarecare putere, care pe de o parte este domnitoare şi stăpânitoare, iar pe
de alta supunându-se şi slujind firii: voinţa (dragostea), dorinţa, simţirea, şi
în scurt câte după minte împreună s-au zidit minţii de Dumnezeu. Deşi noi,
întrucât suntem cu cuget iubitor de păcat, ieşim din hotarele noastre, că nu
numai către Dumnezeu AtotŢiitorul, ci şi către însuşi de sineşi ţinătorul cel
firesc dintru noi nu ne supunem. În sfârşit Dumnezeu, pentru stăpânirea
cea dintru noi, ne-a dat şi stăpânirea a tot pământul. Îngerii nu au trup
împreună înjugat, ca şi mintea să o aibă subjugată; iar voinţa
duhovnicească (a minţii) celor ce au căzut o au rea totdeauna, iar cei buni o
au totdeauna bună, neavând nicidecum nevoie de povăţuitor. Iar ţinerea
1696
pământească cel viclean (Satana) nu o a avut, ci o a răpit, de unde se
adevereşte că nu s-a zidit el stăpânitor al pământului; iar Îngerii cei buni
sunt rânduiţi de Atot-Ţiitorul a-l păzi, după căderea noastră. Şi pentru
aceasta, din vrednicie, deşi nu cu totul pentru iubirea de oameni, ne-a scos.
Însă hotarele Îngerilor, precum Moisi în cântarea sa zice, le-a pus
Dumnezeu când a împărţit neamurile; iar împărţirea aceasta după Cain şi
Sit s-a făcut. Că nepoţii cei din Cain se numeau fiii oamenilor, iar cei din
Sit, fiii lui Dumnezeu, împărţind, după părerea mea, de atunci numele şi
mai înainte prevestind neamul din care avea să ia Trup Cel Unul-Născut
Fiul lui Dumnezeu.
63. Poate a zice cineva că, între altele multe, şi trinitatea cunoştinţei
noastre pe noi mai mult decât pe Îngeri ne arată după Chipul lui Dumnezeu
a fi; nu numai că este trinitatea, ci şi că cuprinde împreună cunoştinţă de
tot felul. Fiindcă numai noi din toate zidirile, împreună cu cea
înţelegătoare şi cea cuvântătoare, avem şi pe cea simţitoare, care fiind
firesc împreună cu cea cuvântătoare, au adus meşteşugurile şi artele şi
cunoaşterea mulţimii ştiinţelor. Fiindcă numai omului i-a dat Dumnezeu a
lucra pământul şi a-l instrui a produce din cele ce nu sunt, deşi nu încă cu
totul nefiind; că aceasta numai a lui Dumnezeu este a o da. Se face dar
aproape ca din nimic, nici se strică nimic din câte se face de Dumnezeu, ci
amestecându-se unele cu altele cele de la noi, arată o altă figură (formă).
Încă şi nevăzutul cuvânt al minţii nu numai prin auzire se face simţit, prin
mişcarea aerului, ci şi prin a se scrie pe hârtie, prin trup cu trup a se vedea;
şi aceasta numai oamenilor o a dat Dumnezeu, aducându-ne la credinţa
statornică cea către Preaînaltul Cuvânt, prin venirea cu Trup şi arătarea în
lume; din care nimic nicidecum nu se află la Îngeri.
64. Însă deşi cea după Chip mai mult decât Îngerii o avem noi şi până
acum, ci de a fi după asemănarea lui Dumnezeu cu mult însă suntem mai
jos decât Îngerii, şi mai cu seamă acum. Şi ca pe celelalte să le las, zic că
săvârşirea de a fi cineva după asemănarea lui Dumnezeu prin cea de la
Dumnezeu Dumnezeiască strălucire se săvârşeşte, de care se lipsesc Îngerii
cei răi, pentru aceasta şi sub întuneric se află. Dar de această strălucire sunt
1697
plini Îngerii cei buni, care se şi numesc a doua lumină, de la cea întâi
lumină luminat împărtăşindu-se. Şi aceasta nu cred cineva a nu o cunoaşte
din cei ce se îndeletnicesc cu silinţă şi cu bună înţelegere cu de Dumnezeu
insuflatele Scripturi. Au încă şi pe aceasta Sfinţii Îngeri, adecă cunoştinţa
celor simţite, nu că cu simţitoare oarecare şi firească putere cuprind
aceasta, ci printr-o Dumnezeiască putere le cunosc pe acestea, cărora nici
una din cele de faţă sau trecute sau viitoare nu se pot ascunde.
65. Acestei străluciri şi luminări de care am zis mai sus, cei ce se
împărtăşesc, având-o cu măsură, alăturându-se cu măsură au şi cunoştinţa
tuturor fiinţelor. Dar că şi Îngerii se împărtăşesc de dânsa şi că nezidită
este şi nu este ca Dumnezeiasca fiinţă, toţi ştiu care citesc cu sârguinţă
Scripturile Sfinţilor Apostoli şi ale de Dumnezeu insuflaţilor Cuvântători
de Dumnezeu. Şi fiindcă cei ce cugetă cele protivnice hulesc această
Dumnezeiască Lumină şi se întăresc că este ori zidire, ori fiinţă a lui
Dumnezeu, şi când o zic zidire nu primesc a zice că aceasta este a Îngerilor
lumină, ci lasă să vie acum Predicatorul de Dumnezeu Ariopaghitul, carele
în scurt acestea trei le lămureşte: că „împrejur, zice, mişcându-se
Dumnezeieştile minţi, se împreunează cu cele fără de început şi fără de
sfârşit străluciri ale Binelui şi ale Prea-Binelui”. Iar cum că Dumnezeieşti
minţi numesc pe bunii Îngeri tuturor este cunoscut; şi înmulţit cu numărul
zicându-le, i-a deosebit de fiinţa lui Dumnezeu, fiindcă una este aceea,
totdeauna neîmpărţită; iar numindu-le fără de început şi fără de sfârşit pe
străluciri, ce altceva decât a fi nezidite ne-a arătat nouă?
66. De această Dumnezeiască strălucire şi luminare, desgolindu-se firea
noastră din pricina călcării de poruncă, şi fiindcă milostivindu-Se Cuvântul
lui Dumnezeu spre slăbiciunea noastră pentru multa Sa îndurare, după ce a
luat firea noastră, a arătat-o celor mai aleşi dintre ucenici sus, în Muntele
Taborului, îmbrăcată cu mai multă frumuseţe, adecă ce eram odată şi ce
vom fi în veacul viitor prin El, dacă după Dânsul vom vieţui aici, pe cât ne
va fi nouă cu putinţă, precum şi Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune.
67. Acestei Dumnezeieşti străluciri şi luminări fiind şi Adam părtaş mai
înainte de călcarea poruncii, ca cu o adevărată podoabă a slavei îmbrăcat
1698
aflându-se, nu era gol, ci cu mult mai înfrumuseţat, ca cum am zice, ca cei
de acum înfăşuraţi cu multe podoabe de aur şi îmbrăcaţi cu porfire şi steme
de pietre scumpe. Pe această Dumnezeiască strălucire şi dăruire, Marele
Pavel o numeşte cerească locuinţă, zicând: „Că de aceasta suspinăm,
dorind a ne îmbrăca în locaşul nostru cel din ceruri… şi după ce ne vom
îmbrăca cu acesta nu ne vom afla goi” (2 Cor. 5, 1–2–3). Pe această
Dumnezeiască strălucire a îmbrăcămintei minţii, şi acest Pavel ca o arvună
a luat-o de la Dumnezeu, când se ducea de la Ierusalim spre Damasc (Fap.
9, 3), ori, ca să zic după Marele întru Teologie Grigorie, mai înainte de a se
curăţi încă de goniri, vorbind către gonitor, şi mai ales prin puţină
strălucire a Marii Lumini.
68. Dumnezeiasca fiinţă cea mai presus de toate niciodată nu se numeşte
cu număr înmulţit; iar neziditul şi Dumnezeiescul Dar al lui Dumnezeu şi
lucrarea, împărţindu-se neîmpărţit, după chipul razei soarelui, că deşi
înfierbântă, dar luminează şi învieţuieşte şi creşte şi aruncă lumină celor
luminate părţi, prin a ei însăşi strălucire, şi ochilor privitorilor se vede;
asemenea, după o închipuire umbroasă, şi Dumnezeiasca lucrare a lui
Dumnezeu nu numai una, ci şi multe se numeşte de Teologi, precum şi de
Marele Vasile. Iar lucrările Duhului, zic, care? Nespuse adecă sunt pentru
mărimea lor şi nenumărate pentru marea mulţime! Cum dar vom înţelege
pe cele după acestea ale veacurilor? Care au fost lucrările Sale înainte de
zidirea acelei înţelegătoare şi dincolo de veacuri? Că a zice că şi veacurile
cele duhovniceşti zidiri sunt, nimeni n-a zis a fi ceva zidit, dar nici a
înţeles; prin urmare nezidite sunt puterile şi lucrările Dumnezeescului Duh,
pentru aceasta şi multe le numesc Teologii, rămânând nedespărţite de Una
şi cu totul neîmpărţită Fiinţa Duhului.
69. Lucrarea cea nezidită a lui Dumnezeu, fiindcă se împărtăşeşte
neîmpărţit, pentru aceea şi cu număr înmulţit se numeşte de Teologi,
precum mai sus am zis, ceea ce Marele Vasile desluşit o adevereşte. Deci
fiindcă şi Dumnezeiasca îndumnezeitoare strălucire nu fiinţa, ci lucrarea
lui Dumnezeu este, pentru aceasta şi aceea nu cu număr singular, ci şi cu
număr înmulţit se zice, după alăturarea împărtăşitorilor şi după vrednicia
1699
primitorilor, care mai ales şi mai mult s-au revărsat întru dânşii de
îndumnezeitoarea Lumină.
70. Lucrările acestea şapte le zice Prorocul Isaia, care număr la Evrei de
şapte multe înţelege. Că zice: „Se va sui toiag din rădăcina lui Iesei şi
floare dintr-însul se va ridica; şi se vor odihni pe Dânsul şapte Duhuri:
Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, al cunoştinţei, al bunei credinţe, al
sfatului, al puterii şi al temerii” (Is. 11, 1–2–3). Pe aceste şapte Duhuri,
zidite, după mintea lor cea stricată, le zic ereticii că sunt; pe care, deşi cei
ce mai cu întindere s-au împotrivit acestor împotrivă-zicători, dar şi noi de
ajuns i-am mustrat, cum că hulesc. Însă şi Dumnezeiescul Grigorie
Teologul, amintind de aceste lucrări ale Duhului, zice: „Lucrările Duhului,
după Isaia, se numesc”. Iar acela, cel între Prooroci cu mare glas, nu numai
deosebirea cea către Dumnezeiasca fiinţă curat şi arătat prin număr a
descoperit-o, ci şi nezidirea lucrărilor acestora a înfăţişat-o. Că „se vor
odihni” este vrednicie stăpânitoare; deci cele ce odihnesc pe acel Trup
Stăpânesc, cum poate fi zidire?
71. Domnul nostru Iisus Hristos, după Sfântul Luca, zice: „Cu degetul
Tatălui Eu scot dracii” (Luca 11, 20); iar după Sfântul Matei: „Cu Duhul
lui Dumnezeu” (Matei 12, 28). Iar deget al lui Dumnezeu, zice Marele
Vasile, este una din lucrările Duhului; deci dacă pe una dintru acestea a zis
că este a Duhului Sfânt, întru adevăr şi celelalte toate sunt, precum Acesta
Însuşi a arătat nouă. Însă nu pentru aceasta mulţi Dumnezei sau multe
Duhuri sunt, că sunt înaintări acestea, şi figurări şi lucrări fireşti ale Unuia
Sfânt Duh, şi pentru fiecare Unul este lucrătorul. Iar cei rău-socotitori,
zicându-le pe acestea zidire, înşăptit în zidire împart pe Duhul lui
Dumnezeu; dar se vor ruşina de şapte ori. Că precum a zis prorocul mai
sus despre ele, ca şapte ochi ai lui Dumnezeu sunt, care privesc asupra a
tot pământul; precum şi în Apocalips scrie: „Har vouă şi pace de la
Dumnezeu… şi de la cele şapte Duhuri care stau înaintea Scaunului Lui, şi
de la Iisus Hristos” (Apoc. 1, 4). Iar cum că acestea sunt Sfântul Duh, prea
arătat credincioşilor se arată.

1700
 72. Dumnezeu Tatăl, prin Sfântul Proroc Miheia, mai înainte vestind cea
după trup naştere a Unuia-Născut, vrând să arate pe cea fără de început a
Lui Dumnezeire, zice: „şi ieşirile Lui din început, din zilele veacului”
(Miheia 5,1). Iar aceste ieşiri, zic Dumnezeieştii Părinţi, sunt ale
Dumnezeirii, care sunt ale Tatălui şi ale Fiului şi ale Sfântului Duh lucrări
şi puteri, după explicaţia Sfinţilor Învăţători. Pe care zidite le numesc cei
ce cugetă cele ale celor rău-slăvitorilor şi aşa se silesc a le arăta. Dar
fiecare, odată venindu-şi întru sine, să cugete: care este Cel din început
„Cel ce este”? Cine este Acela despre Care zice David: „din veac este” (Ps.
89, 2)? Şi cu pricepere să socotească şi să cugete bine, de vor voi, că
precum Dumnezeu prin prorocul din început zicând că sunt aceste ieşiri, n-
a zis nicidecum că s-au făcut sau s-au zidit; precum şi cel întru Duhul,
Marele Vasile, teologhisind, n-a zis „s-au făcut”, ci că au fost lucrările
Duhului mai înainte de zidirea cea duhovnicească şi dincolo de veci. Prin
urmare numai Dumnezeu este din veci lucrătorul cel Atotputernic, cu Cel
ce are puteri şi lucrări mai înainte de veac.
73. Zic însă cei protivnici Sfinţilor Învăţători, adecă începătorii relei
credinţe, că numai una este cea nezidită, Dumnezeiasca Fire, iar orice
altceva afară de aceasta nicidecum nu este, ci este zidire; făcând ei aici
zidire şi pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, că una şi aceeaşi este
lucrarea Acestora Trei. Iar aceluia căruia lucrările sunt zidite, acela nu este
nezidit; pentru aceasta nu sunt lucrări ale lui Dumnezeu – să nu fie! Ci
acela care s-a lucrat şi s-a făcut este zidire. De unde şi fiinţială şi firească
este această mişcare, care se deosebeşte de lucrarea Dumnezeieştii Firi,
precum arată de Dumnezeu-însuflatul Damaschin. Însă fiindcă
Dumnezeiescul Chiril a zis: „Dacă lucrare este a face, cum este aceasta
făptură?”, care numai prin această lucrare se lucrează şi aceea prin alta
iarăşi, şi aşa va merge spre nemărginit, şi al lucrării nezidirea totdeauna se
caută şi se vesteşte.
74. În tot locul aflându-Se nedespărţit, şi de Dumnezeiasca fiinţă, şi de
Dumnezeiasca lucrare, încăpută este lui Dumnezeu lucrarea de noi cei
zidiţi; fiindcă se împărtăşeşte nedespărţit, după Teologi, rămânând după ei
1701
nedespărţită cu totul de Dumnezeiasca Fire. Pentru care şi Sfântul Ioan
Gură de Aur, zicând că picătura Harului pe toate le-a umplut de cunoştinţă,
printr-însa se fac minunile, păcatele se dezleagă, ne-a arătat că nezidită
este picătura Harului. Fiindcă pe urmă voia să arate cum că este şi lucrarea,
dar nu însăşi fiinţa; şi deosebirea Dumnezeieştii lucrări către
Dumnezeiasca Fire şi către Ipostasul Duhului, adaugă zicând: „parte, zic
adecă, a lucrării, fiindcă Mângâietorul nu se împărtăşeşte”. Deci
începătoare este întru fiecare din noi Dumnezeiasca Dăruire şi lucrarea,
fiindcă şi neîmpărţit aceasta se împărtăşeşte. Iar fiinţa lui Dumnezeu, cu
totul neîmpărţită fiind întru Sine, cum poate de cei zidiţi a se încăpea?
75. Fiindcă sunt trei Ipostasuri ale Treimii, de lucrările fiinţei se
învrednicesc cei ce se unesc cu Dumnezeu, ca un Duh se fac cu El, după
cum şi Marele Pavel a zis: „Cel ce se lipeşte de Domnul, un Duh este” (1
Cor. 6, 17). După fiinţă nu se poate uni cu Dumnezeu cel vrednic, precum
toţi Teologii mărturisesc, că după fiinţă Dumnezeu este neîmpărtăşit. Iar
unirea cea după Ipostas singură rămâne totdeauna a Cuvântului lui
Dumnezeu-Omului; iar după lucrare rămâne a se împărtăşi cei ce s-au
învrednicit a se uni cu Dumnezeu. Şi precum este un Duh cu Dumnezeu
cel ce se lipeşte de Dumnezeu, pe nezidita lucrare a Duhului o zice că este
şi se numeşte, dar nu fiinţa lui Dumnezeu, deşi protivnicilor nu le place.
Fiindcă şi prin prorocul zice: „nu Duhul Meu, ci din Duhul Meu voi vărsa
peste credincioşi”, a zis Dumnezeu (Ioil 3, 1).
76. Prin îndemnarea lui Dumnezeu, zice, s-au mişcat şi Moisi şi David şi
câţi erau încăpători de lucrare; prin lepădarea obiceiurilor trupeşti s-au
făcut şi vii oarecare icoane ale lui Iisus, şi mai ales după Dar şi asemănare.
Şi una este curăţenia întru Hristos şi sfinţii Lui, şi strălucirea Dumnezeului
nostru peste noi, de Dumnezeu-însuflatul cântând, zicând că purtătoarele
de Duh suflete, după Marele Vasile, după ce se vor lumina de Duhul, şi
acestea se săvârşesc duhovniceşti şi altora le trimit haruri: de aici
cunoştinţa celor viitoare, încredinţarea tainelor, descoperirea celor ascunse,
împărţirea darurilor, cereasca petrecere, împreună cu îngerii dănţuirea,
nesfârşita veselie, îndumnezeita dăruire, către Dumnezeu asemănarea şi
1702
cea mai înaltă dintre virtuţi din câte pofteşte cineva, adecă a se face
Dumnezeu (după Dar).
77. Că după Darul şi strălucirea aceea şi unirea cu Dumnezeu covârşesc
slujitorii celor de sus străluciri, adecă îngerii, pe oameni; pentru care sunt
şi a doua frumuseţe, slujitori ai celor de sus străluciri, şi lumini a doua ale
Luminii celei dintâi strălucitoare sunt puterile cele gânditoare şi
slujitoarele duhuri, şi întâia luminătoare fire după cea dintâi. De unde şi se
strălucesc, şi a doua lumină este îngerul, care se varsă oarecum din cea
dintâi Lumină, sau împărtăşire a întâii Lumini. Şi împrejur mişcându-se
Dumnezeieştile minţi, se unesc cu Strălucirea cea fără de început şi
nesfârşită a Bunului şi a Prea-Bunului Dumnezeu; că acelor vecinice
singur Dumnezeu este lumină, şi nu altul. Şi ceea ce este soarele la cele
simţitoare, aceasta şi celor înţelegătoare Dumnezeu; şi Acesta este a toată
firea cuvântătoare Lumină, şi cea dintâi, şi cea din urmă Lumină. Că dacă
vei auzi pe prorocul zicând, zice Părintele cel cu Gură de Aur: „Am văzut
pe Domnul şezând pe scaun prea înalt” (Isaia 6, 1), să nu socoteşti că a
văzut însăşi fiinţa Aceluia, ci pogorârea; şi această pogorâre mai umbros
au văzut-o decât puterile cele de sus.
78. Toată firea este prea departe şi cu totul străină de Dumnezeiasca Fire.
Că Dumnezeu este Fire, iar celelalte nu sunt fire, după cum nici fiinţă sunt,
deşi celelalte fiinţe sunt. Iar de este Acela Fiinţă, celelalte nu sunt fiinţă;
asemenea şi a înţelepciunii, şi a bunătăţii, şi, în scurt a zice, de toate cele
despre Dumnezeu: sau zicându-se pentru Dumnezeu, sau despre
Dumnezeu luându-se cele zise, bine vei teologhisi dimpreună cu Părinţii.
Este însă şi se zice Fire a tuturor fiinţelor Dumnezeu, ca Cel de Care se
împărtăşesc, şi prin împărtăşirea Acestuia împreună stau; şi nu prin
împărtăşirea Firii Lui stau – să nu fie! – ci prin împărtăşirea lucrării Lui.
Aşadar şi fiinţă este al fiinţelor, şi chip al chipurilor, ca Începătorul
chipurilor, şi înţelepciune a înţelepţilor; şi în scurt, toate ale tuturor. Şi nu
Fire, ca Cel ce este mai presus de toate firile; şi nu fiinţă fiind, ca Cel ce
este mai presus de fiinţă; şi nu fiinţă, nici având chip, ca Cel mai presus de
chip, Fiinţă. Deci cum noi ne facem aproape de Dumnezeu? Oare cu firea
1703
ne apropiem de El? Dar nu are, nici va avea împărtăşire sau apropiere către
Preaînaltă Fire nici una din toate zidirile. Iar de s-a făcut cineva aproape de
Dumnezeu, numai cu lucrarea s-a apropiat de El. Şi cum? Ca împărtăşitor
de aceasta fireşte? Însă aceasta este de obşte a tuturor zidirilor. Negreşit nu
celor din fire apropiaţi, ci acelora care cu voinţa se fac aproape sau departe
de Dumnezeu; iar buna voinţă este numai a celor cuvântători. Deci aceştia
singuri dintre toate celelalte zidirii, sau departe, sau aproape se fac de
Dumnezeu, prin bunătate sau răutate: sau se apropie, sau se depărtează.
Aceştia singuri sunt primitori de ticăloşie sau de fericire. Însă noi credem
că ne vom învrednici fericirii.
79. Deci una către alta alăturându-se zidirile, de aproape de Dumnezeu
să zic după fire, sau străine. Aproape, adecă, se zice de Dumnezeire firile
cele gândite şi numai cu mintea cuprinse; iar străine cu totul sunt câte sunt
sub simţire; şi decât acestea, cu mult mai departe cele ce sunt cu totul
neînsufleţite şi nemişcătoare. Deci între dânsele alăturându-se zidirile,
aproape de Dumnezeu după fire sau străine să zic, iar ele între dânsele,
după fire, toate sunt străine de Dumnezeu. Iar mai mult decât ar putea
cineva să zică, precum firea cea gândită este departe de Dumnezeu, ori
precum simţirea şi cele sub simţire sunt departe de cele gândite, pe atâta
este departe şi firea noastră de Dumnezeu cu adevărat. Vai nouă, de nu din
alegere bine-voitoare, prin lucruri şi chipuri bune, ne vom face aproape de
Dânsul!
80. Limba cea îndumnezeită şi de obşte a Dumnezeieştilor Cuvântători
de Dumnezeu, Purtătorul de Dumnezeu Damaschin, zice în Capul al doilea
al Teologhiilor sale: „trebuie celor ce voiesc a spune sau a auzi ceva despre
Dumnezeu să cunoască bine că nu sunt nici toate negrăite, nici toate de
grăit, şi cele ale Teologhiei şi cele ale Iconomiei; că nu sunt toate
cunoscute, nici toate necunoscute; şi sunt mai presus de cuvânt câte se zic
despre cele Dumnezeieşti, şi acestea pe cât este cu putinţă, după covârşitor
cuvânt”. Că nu afară de cuvânt după lipsire, ci afară de cuvânt după noi, pe
cât se poate cuprinde de noi, şi câte de către noi înşine se duc în auzul
altora. Că nici acela tâlcuind nu poate arăta, nici acesta mult cercetând de
1704
la sine nu poate a zice, nici nouă înşine nu ne este slobod a spune ceva
despre Dumnezeu; iar nici să ne întoarcem către cei duhovniceşti care
vorbesc cele ale Duhului, când vor cere cuvânt cei protivnici.
81. Se zice că este scris deasupra porţilor şcolii lui Platon: „Nimeni să
nu intre aici, neînvăţat geometria”. Iar cu totul neînvăţat geometria este cel
ce nu poate despre cele nedespărţite ca despre cele despărţite să cugete şi
să vorbească; fiindcă este sfârşit al celor cu neputinţă fără aceea care se
mărgineşte, ţinta trecerii. Că geometria, mai ales, tot cuvântul este pentru
toate marginile; care şi fără de cele mărginaşe, întrucât şi acestea se
hotărăsc şi se înfăţişează, mintea desparte pe cele nedespărţite. Iar acela
care nu s-a învăţat ca prin minte să despartă trupul de cele ce urmează lui,
cum va auzi despre însăşi firea, mai ales care nu numai nedespărţită este,
fiindcă se află înlăuntrul lor, dar nici nu poate fi vreodată fără de ele? Cum
va auzi despre totul ca fiind întru totul, care întru cele aparte se află,
mintea numai şi cuvântul despărţindu-le, şi mai înainte de cele multe
înţelegându-se, şi care fără a celor multe nicidecum nu este aflătoare a
adevăratului Cuvânt? Cum va auzi despre cele înţelegătoare şi gândite?
Cum va auzi că şi minte având fiecare din noi, zicem şi înţelegeri, şi
fiecare din înţelegeri cum că se află minte? Şi nu va râde şi nu va striga
hulind pe noi, că zicem că sunt doi şi mai multe minţi fiecare dintre
oameni? Iar cel ce unele ca acestea a le auzi nu poate, sau a zice despre
cele nedespărţite ca despre despărţite, cum despre Dumnezeu va putea un
asemenea a zice sau a se învăţa? Deoarece multe sunt şi se zic unirile şi
despărţirile după Cuvântătorii de Dumnezeu, însă unirile pe despărţiri le
stăpânesc şi mai înainte începătoare fiind; nici leapădă pe acestea, nici se
împiedică de ele nicidecum. Deci protivnicii, neprimind nici putând a
cunoaşte cea după Dumnezeu neîmpărţită împărţire şi împărţita unire,
auzindu-ne zicând, într-o conglăsuire cu Sfinţii, că ale lui Dumnezeu sunt
unele cuprinse iar altele necuprinse, iar Unul este Dumnezeu: Acelaşi
necuprins fiind cu fiinţa, însă cuprins de zidiri după Dumnezeieştile Lui
lucrări, după cea mai înainte de veci a Sa voinţă pentru noi, după cea mai
înainte de veci a Sa Pronie pentru noi, după cea mai înainte de veci a Sa

1705
înţelepciune pentru noi; şi, ca să zic după Dumnezeiescul Maxim, după
nemărginita Sa putere şi înţelepciune şi bunătate. Acestea dar când noi le
zicem de nevoie, iar protivnicii şi cei de după ei ne defaimă, zicând că
avem mulţi Dumnezei şi multe nezidite şi că alcătuim din acestea pe
Dumnezeu, nu cunosc că Dumnezeu Se desparte nedespărţit şi Se uneşte
despărţit, şi dintru aceasta nu pătimeşte nici înmulţire, nici alcătuire.
82. Marele Pavel, gura lui Hristos, vasul alegerii, a Dumnezeiescului
Nume prea-vestită căruţă, „cele nevăzute ale lui Dumnezeu, zice, de la
zidirea lumii, se văd curat, înţelegându-se de la făpturile Lui, şi veşnica
Lui putere şi Dumnezeirea” (Rom. 1, 20). Oare şi fiinţa Lui Dumnezeu se
vede, prin făpturile Lui înţelegându-se? Nu, întru adevăr. Pentru că aceasta
este a răilor cugetători nebunie şi a celor mai înainte de dânşii, iar mai ales
a lui Evnomie smintitul. Pentru că acesta, mai înainte de rău-credincioşii
aceia şi împreună glăsuind cu dânşii, scrie în capetele lui că din făpturi
nimic alt nu se înţelege, fără numai această fire a lui Dumnezeu. Iar
Dumnezeiescul Apostol, cu multă deosebire, învaţă şi tâlcuieşte acestea.
Fiindcă mai întâi a învăţat că cea cunoscută a lui Dumnezeu arătată este, şi
a arătat că se află şi altceva mai presus de această cunoştinţă a lui
Dumnezeu, ceea ce el a descoperit tuturor celor ce au minte. Apoi adaugă:
că pe cele nevăzute ale Lui, de la facerea lumii, prin făpturile Lui
înţelegându-se, se văd. Iar cea cunoscută a lui Dumnezeu ce este? Cu acest
chip te vei învăţa de la Dumnezeieştii Părinţi, care tâlcuind zic: ale lui
Dumnezeu unele sunt necunoscute, adecă fiinţa Sa, iar altele cunoscute,
adecă cele dimprejurul fiinţei Sale, precum bunătatea, înţelepciunea,
puterea, Dumnezeirea şi marea cuviinţă; pe care şi nevăzute le zice Pavel,
însă văzute prin făpturi. Iar cele din zidiri înţelese despre Dumnezeiasca
fiinţă a lui Dumnezeu, acestea cum este cu putinţă iarăşi să fie zidiri?
Deoarece şi nezidită este lucrarea lui Dumnezeu care din zidiri se înţelege,
şi fiinţă nu este; fiindcă nu numai singuratec aceasta se înţelege (lucrarea),
ci şi înmulţit.
83. De înţelepciune, şi de meşteşug, şi de putere, dar nu încă şi de fiinţa
lui Dumnezeu sunt primitoare zidirile lui Dumnezeu, zice Marele Vasilie,
1706
lui Evnomie împotrivindu-i-se, că din zidiri zicea că se vede şi se arată
fiinţa lui Dumnezeu. Aşadar şi nezidită este lucrarea lui Dumnezeu cea din
făpturi, şi nu este fiinţa. Şi cei ce zic că nicidecum se deosebeşte
Dumnezeiasca fiinţă de Dumnezeiasca lucrare, arătaţi sunt Evnomieni.
84. Bine zice întru cele contra lui Evnomie fratele lui (al Sfântului
Vasilie) şi cel ce frăţeşte cugeta: „Fiindcă cu amănunţime am înţeles
frumuseţea şi mărimea minunilor celor din zidiri, dintru acestea şi cele
asemenea acestora alte înţelegeri despre Dumnezeire primim şi cu osebită
numire tâlcuim pe fieştecare din înţelegerile acestea care se fac întru noi.
Că din mărimea şi frumuseţea făpturilor, după măsură se priveşte
Făcătorul, şi Ziditor pe Făcătorul Îl numim. Şi cu putinţă este, întrucât a
prisosit puterea, fiinţă să facă pe voinţă şi dreptatea ca un nemitarnic
Judecător. Însă şi pe glasul «Dumnezeu», din a vederii lucrare am priceput
să-l ţinem; întrucât pentru aceasta, din parte oarecare lucrare a
Dumnezeieştii firi învăţându-ne, a fiinţei Aceştia, întru subţirimea minţii,
prin acest glas (Dumnezeu), nu ne-am făcut.”
85. Sfântul Dionisie Ariopaghitul, cel mai întâi, după Sfinţii Apostoli,
mai înalt între Teologi, după ce a lămurit pe cea după Ipostas a lui
Dumnezeu despărţire, zice: deşi Dumnezeiasca despărţire este bună-
cuviincioasă ieşire a unirii celei Dumnezeieşti, mai presus unire a Aceştia
din bunătate, înmulţindu-se şi mult înmulţindu-se, şi după oarecare
despărţire Dumnezeiască, zicem cum că este bună-cuviinţă a
Dumnezeieştii Începătorii înaintare; fiindcă dăruieşte la toate cele ce sunt
şi revarsă din destul împărtăşirea tuturor bunătăţilor, împreunându-se
adecă despărţit, înmulţindu-se adecă unatec şi se prea-înmulţeşte cel
unatec, fără a ieşi dinlăuntru cu oareşicare (atribute). Acestea noi, cele de
obşte şi unelnice ale toată Dumnezeieştii despărţiri, ori cele cu bună-
cuviinţă ieşiri (atribute Dumnezeieşti), ne vom stărui după cuviinţă a le
lăuda şi a arăta curat, cum că este şi altă despărţire la Dumnezeu, ci nu cea
ipostatică numai, pe care pe cealaltă de cea ipostatică despărţire şi
Dumnezeiască despărţire o numeşte. Fiindcă despărţirea cea după
Ipostasuri nu este despărţire a Dumnezeirii, deşi adecă după
1707
Dumnezeieştile înaintări (atribute) zice că se înmulţeşte şi prea se
înmulţeşte Dumnezeu; ci şi pe însăşi înaintarea aici o zice cum că sunt şi
înaintări. Iar acolo zice: nu se prea-înmulţeşte cel Dumnezeiesc, să nu fie,
nici după Dumnezeu se desparte, fiindcă Treimea se află la noi Dumnezeu,
iar nu în trei. Arată adecă şi pe cea nezidită a acestor înaintări şi lucrări,
fiindcă le numeşte Dumnezeieşti pe acestea şi despărţiri ale toată
Dumnezeirii. Şi această Dumnezeiască Începătorie, zice, cum că după
Dumnezeieştile acestea înaintări şi lucrări se înmulţeşte şi prea se
înmulţeşte pe Sine. Nu că de afară se adaugă ceva, să nu fie, ci şi
porunceşte (Sfântul Dionisie) să laude pe aceste înaintări (însuşiri) şi chiar
adăogând laude după putinţă. Şi arată cu aceasta acest prea-înţelept şi
dumnezeiesc cântăreţ, că sunt acestea şi prea-lăudate.
86. Însuşi acest de Dumnezeu propovăduitor, după ce a zis mai sus că
Dumnezeiasca depărtare este cea cu bună-cuviinţă înaintare, adaugă: „sunt
adecă împreunate după Dumnezeiasca despărţire singuratecele
împărtăşiri”. Împărtăşiri dar aici le-a numit dimpreună pe toate înaintările
şi lucrările lui Dumnezeu; a adăugat şi „pe” cum că sunt singuratece
acestea, ca să nu socotească cineva că acestea sunt săvârşitoarele, adecă
fiinţa fiecăruia celor ce sunt, sau simţirea vieţii celor vii, ori pe cuvânt şi
minte care se află la cele cuvântătoare şi înţelegătoare care sunt. Fiindcă
cum este cu putinţă a fi acestea singuratece întru Dumnezeu (predările),
fiind zidiri, întrucât singurateca împărtăşire fireşte se află la cel ce o predă,
precum cu scumpătate vedem că se face la lumină?
87. Înaintând Marele acesta pe aceste înaintări şi lucrări ale lui
Dumnezeu, şi cu alte nume cuviincioase lui Dumnezeu le laudă şi le
numeşte împărtăşiri şi de-sine-şi împărtăşire. Şi în multe părţi ale
cuvintelor lui arată cum că sunt mai presus de cele ce sunt, şi cum că
acestea sunt pilde ale celor ce sunt, şi mai înainte se aflau după Ipostas în
Dumnezeu, după unire mai presus de fiinţă. Cum dar este cu putinţă a fi
acestea zidiri? Mai jos ne arată ce sunt aceste pilde şi zice: pilde dar zice
cum că sunt cele întru Dumnezeu înştiinţatele şi singuratecele cuvinte, mai
înainte aflându-se după Ipostas, pe care Teologia le numeşte mai-înainte-
1708
alegeri şi Dumnezeieşti bune-voinţe, ale celor ce sunt înainte despărţitoare
şi făcătoare; după aceea, Cel mai presus de fiinţă, toate cele ce sunt, mai
înainte de le-a hotărât şi le-a adus întru a fi. Cum dar cele mai-înainte
hotărârile şi săvârşitoarele acele ce sunt voinţe Dumnezeieşti, zidite le
zici? Cum dar nu sunt arătaţi aceştia că pogoară mult jos pe aceste înaintări
şi lucrări, cu a le zice pe ele zidite? Fiindcă fiinţa cea făcătoare şi de viaţă
făcătoare şi de înţelepciune făcătoare şi simplu, făcătoare şi cuprinzătoare
lucrare a tuturor celor ce sunt zidite, sunt Dumnezeieştile voinţe şi
Dumnezeieştile acestea împărtăşiri şi dăruiri ale bunătăţii şi pricină a
totului.
88. Aşadar adecă, dacă împărtăşitor a Însuşi Lui este, atunci cu nici un
chip nimenea altul nu-i este părtaş, după cum zice Marele Dionisie. Iar
celelalte împărtăşiri, dacă sunt împărtăşiri şi ale celor ce sunt începuturi, cu
totul nicidecum nu împărtăşesc pe nimenea; fiindcă nici cunoştinţa se
împărtăşeşte din cunoştinţe, nici viaţa din viaţă. Iar de au pe „a fi”, se zice
că se împărtăşesc de Cel ce Însuşi este; fiindcă fără de El nici sunt, nici se
împărtăşesc, după cum cu de-amănuntul nici mai înainte cunoştinţa fără de
cunoştinţă. Pentru aceasta, ca nişte de-sine-şi împărtăşite, cu nici un chip
nu sunt zidite. Acestea, şi după Dumnezeiescul Maxim, niciodată nu au
avut început spre a fi, şi cele ce pentru Dumnezeu după fiinţă se privesc; şi
nu a fost vreme vreodată când nu erau. Iar cei potrivnici rău-credincioşi, pe
însăşi viaţa şi pe însăşi bunătatea şi pe cele de acest fel, cu rea credinţă
socotindu-le zidite, nu înţeleg că se împărtăşesc acele de-obşte numiri ale
celor ce sunt, deşi se zic că sunt, însă şi mai presus de toate sunt; după cum
cu de-amănuntul acest Mare Dionisie zice: cu lesnire ar zice cineva să
numească şi pe Sfântul Duh zidire, câţi pe aceste de-sine-şi împărtăşite le
pun dimpreună cu zidirile. Întrucât Marele Vasilie zice că această
împărtăşire a numirilor celor cu Dumnezeiască cuviinţă, Duhul Sfânt este.
89. Iar dacă cineva zice cum că numai Aceluia din început este
împărtăşirea, fiindcă numai Ea nu se împărtăşeşte, ci împărtăşind numai,
iar celelalte se împărtăşesc de Aceasta, las să cunoască cum că nu cugetă
cu înţelegere pentru celelalte împărtăşiri. Fiindcă cele vii şi sfinte şi
1709
îmbunătăţite nu se zic cum că vieţuiesc prin împărtăşire şi se sfinţesc şi se
îmbunătăţesc, ci pentru că simple sunt şi de-sine-şi au începutul, fiindcă
împărtăşesc. Însă pentru că se împărtăşesc dintru a lor viaţă şi dintru a lor
sfinţire şi dintru a lor bunătate; iar cea de-sine-şi bunătate şi celelalte nu se
face de-sine-şi viaţă prin împărtăşirea altei de-sine-şi vieţi. Pentru aceea,
precum de-sine-şi viaţă este a celor ce împărtăşesc, iar nu a celor ce se
împărtăşesc, aceea dar care nu se împărtăşeşte de viaţă, ci ea împărtăşeşte
şi dă viaţă celor vii, cum este cu putinţă să fie zidire? Acestea se întâmplă
şi la celelalte împărtăşiri.
90. Las să zică şi acum dimpreună cu noi Dumnezeiescul Maxim, care
scrie la scoliiile lui cum că cuprinzătoarea Pronie a totului sunt însăşi
înaintările (atributele) lui Dumnezeu şi sunt de obşte acelor trei Ipostasuri
şi a ascunsei Unimi a Ziditoarei Pronii şi a bunătăţii, adecă înfiinţătoare şi
învieţuitoare şi de-înţelepciune-făcătoare. Adecă prin cuvântul lui cum că
sunt multe şi prea ascunse acestea a arătat şi cum că nu sunt acestea fiinţa
lui Dumnezeu, fiindcă aceea este una şi cu totul nedespărţită. Iar fiindcă
de-obşte a zis pe tri-ipostatnica şi prea-ascunsa Unime, ne-a înfăţoşat nouă
cum că nici Fiul sunt, nici Duhul Sfânt acestea (ci atribute). Fiindcă dintru
acestea nici una nu-i de-obşte lucrarea celor trei (adecă nu este una şi
aceeaşi cu fiinţa Ipostasurilor). Iar prin cuvântul lui ne încredinţează cum
că nu numai Pronia şi bunătatea, ci împreună şi cea ziditoare a arătat că
sunt nezidite. Fiindcă dacă ar fi zidită de Ziditor cea ziditoare, aşadar prin
alt ziditor şi acela iarăşi prin altul va fi zidit şi la sfârşitul acestei nebunii
va înainta cineva şi nici la nemărginire nu va sta de a urma. Aşadar
înaintările şi lucrările lui Dumnezeu şi nezidite sunt, şi nici una dintru
acestea nu sunt fiinţă, nici Ipostas.
91. Fiindcă şi mult felurit a făcut pe tot (universul) Ziditorul şi
Împodobitorul totului, din cea nemărginită şi covârşitoare bunătate, unele
adecă a voit ca simple să fie, iar altele, afară de cea „pre a fi”, să aibă şi
viaţă, şi altele să o aibă după norocirea lor şi înţelegătoare pe aceasta, iar
altele să primească de la amândouă pe viaţă; se mai află şi altele care au
aceasta amestecată din amândouă. Şi acelea care au primit de la Domnul
1710
viaţă, cuvânt şi putere înţelegătoare, să dobândească şi unirea, prin cea
către Dânsul de voie plecare, şi să vieţuiască întru acest chip dumnezeieşte
şi mai presus de fire, fiindcă s-au învrednicit Darului şi lucrării al Însuşi
înDumnezeirii. Deoarece voinţa Lui este lucrătoare a totului tot, care din
ce nu au fost vin la a fi, ori se face mai bine din ce au fost, şi aceasta cu
felurit chip. Şi prin această felurime a Dumnezeieştii voinţe celei peste
toate, una şi aceeaşi Pronie şi bunătate, şi aceeaşi, a zice, întoarcerea lui
Dumnezeu – din bunătatea Sa, la cele mai de jos; multe Pronii şi bunătăţi
sunt, şi se zic de la Dumnezeu înţelepţiţii Teologi, care se împart
neîmpărţit la cele împărţite şi se fac în multe feluri; întrucât unele adecă se
numesc mai-înainte-cunoscătoare puteri ale lui Dumnezeu, iar altele
ziditoare şi cuprinzătoare puteri. Dintru acestea iarăşi, după Marele
Dionisie, unele adecă înfiinţătoare, altele învieţuitoare, iar altele de-
înţelepciune-făcătoare; şi fiecare dintru acestea sunt de obşte ale Tatălui şi
ale Fiului şi ale Sfântului Duh. Şi după una fiecare dintru acestea spre noi
bunătate şi Dumnezeiască voinţă, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt
făcătoare de viaţă şi de fiinţă făcătoare şi de-înţelepciune-făcătoare, adecă
lucrarea şi puterea Ei, pe care şi le-au numit cuprinzătoare împărtăşiri şi
întregime. Şi învaţă că fireşte se află la Cel ce le predă şi le înalţă pe
acestea din toate celelalte zidiri.
92. După cum cu amăruntul soarele întreagă predă la cei ce se
împărtăşesc lumina şi căldura, şi acestea le are sădite şi înfiinţate lucrările,
într-acest chip şi Dumnezeieştile împărtăşiri, întrucât se află la Cel ce le
predă întregi (fără a se împuţina), sunt fireşti şi fiinţeşti lucrări ale Lui şi
prin urmare nezidite. Precum întru adevăr adecă lumina soarelui nici urmă
nu lasă înapoi când soarele se află sub pământ, şi aceea pe care o lasă în
urma lui deasupra pe pământ nu este cu putinţă ca vederile celor ce
primesc raza acestuia a nu se amesteca către dânsa şi printr-însa a se uni cu
cel ce izvoreşte lumina. Căci căldura cea de acolo şi câte se fac dintr-însa
se întrebuinţează la naşterea şi înmulţirea celor simţite, şi pe cele în multe
feluri deosebiri ale umezelilor nu le lasă neîmpărtăşite, deşi nu are nici o
legătură cu soarele prin raze. După acest chip, ca o umbroasă oarecum

1711
icoană a celor simţite, acei numai câţi dobândesc pe cea mai presus de fire
şi Dumnezeiasca Lumină a Darului celui înDumnezeitor curat se
împărtăşesc şi prin mijlocirea acesteia se unesc cu Dumnezeu. Toate dar
celelalte sunt săvârşiri ale ziditoarei lucrări, după Dar adecă din ce nu au
fost făcându-se, dar nu şi bine împodobite de la Dar, care este următoare
frumuseţii lui Dumnezeu.
93. Această frumuseţe a lui Dumnezeu şi înDumnezeitoarea lucrare, pe
care câţi o primesc se fac dumnezei, este oareşicare Dumnezeiesc Dar, însă
nu fire a lui Dumnezeu. Nu cum că nu este de faţă la cele cu dar dăruite,
după bârfeala şi clevetirea celor potrivnici; fiindcă firea lui Dumnezeu este
pretutindenea. Ci fiindcă nu se împărtăşeşte de nimenea din cele zidite,
după cum mai înainte s-a arătat, pe care ar fi putut a-i împărtăşi şi a Se
împărtăşi Aceştia. Iar Dumnezeiasca lucrare şi Darul Duhului
pretutindenea de faţă şi nedespărţit de aceia totdeauna se află; iar la aceia
care prin necurăţie nu sunt vrednici de împărtăşire este neîmpărtăşit, ca şi
cum întru adevăr nu ar fi de faţă. Fiindcă zice: după cum întru adevăr
înfăţişările feţelor nu se fac la toate materiile, ci numai la acelea care au
oarecare subţirătate şi limpezire, aşa şi lucrarea Duhului nu la toate
sufletele, ci numai întru acelea care nu au nici o răutate şi îndărătnică
faptă. Şi iarăşi: la toţi este de faţă Sfântul Duh, însă la câţi adecă se
curăţesc de patimi îşi arată puterea Lui, iar la câţi adecă au partea cea
stăpânitoare amestecată cu nerânduielile păcatului, nu se află.
94. După cum întru adevăr lumina soarelui este nedespărţită de rază şi de
căldură, care se dă prin mijlocirea ei, însă la aceia care nu au ochi lumina
este neîmpărtăşită, ci cunosc numai din căldură, prin mijlocirea razei;
fiindcă la aceia care nu au ochi nu este cu putinţă să se facă primită
lumina, aşa şi cu mult mai mult la nici unul dintru aceia care nu au cercat
Dumnezeiasca frumuseţe nu se va afla împărtăşirea firii Ziditorului;
fiindcă nu se află nimenea, nici unul din cele zidite, care va avea putere
primitoare a firii Ziditorului.
95. Las să mărturisească aici împreună cu noi cum că nici zidită, nici
fiinţă a lui Dumnezeu este Dumnezeiasca lucrare cea împărtăşitoare. Şi
1712
Botezătorul lui Hristos Ioan, dimpreună cu Ioan cel iubit de Hristos mai
mult decât ceilalţi ucenici şi cu cel cu limba de aur Ioan, unul adecă
povestind istoriceşte cu de-amăruntul în scrierile lui, iar Înaintemergătorul
lui Hristos zicând cum că nu se dă lui Hristos Duhul cu măsură, iar cel cu
cuvintele de aur tâlcuind şi scriind zice: că aici pe Duhul, lucrare înţelege.
Deci noi toţi cu măsură primim lucrarea Duhului, iar Acela nemăsurată şi
cu totul întreagă are toată lucrarea. Şi dacă lucrarea Lui este nemăsurată,
cu mult mai mult fiinţa. Fiindcă cu a zice pe lucrare „Duh”, mai ales pe
Însuşi Duhul lui Dumnezeu, după cum Botezătorul a zis, şi pentru aceea
cum că aceea este nemăsurată ne învaţă pe nezidirea acesteia, iar cu a zice
adecă cum că cu măsură primim noi aceasta a arătat deosebirea a neziditei
lucrări către nezidita fiinţă. Fiindcă nimenea niciodată nu primeşte fiinţa
lui Dumnezeu, nici de a-i zice pe toţi dimpreună; iar aceea, lucrarea, se
împarte după măsura curăţiei fiecăruia. Însă înaintând Părintele Hrisostom,
arată şi altă deosebire a neziditei Fiinţe către cea nezidită lucrare: „Şi dacă
lucrarea Duhului este nemăsurată, cu mult mai mult fiinţa.”
96. Deosebire. Şi dacă, după bârfeala celor protivnici şi a celor ce cugetă
cu dânşii, nu are fel Dumnezeiasca lucrare de Dumnezeiasca fiinţă, şi cu „a
face”, care al Dumnezeeştii lucrări este, cu nimic nu se deosebeşte de „a
naşte” şi „a purcede”, atunci nici zidirile cu nimic nu se deosebesc de
naştere şi de purcedere. Şi dacă aceasta este aşa, după cum zic aceştia,
atunci nici Fiul şi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu nimic nu se deosebesc de
zidiri, şi zidirile toate vor fi lui Dumnezeu şi Părintelui naşceri şi
purcederi, şi atunci se va face Dumnezeu zidire, şi Dumnezeu se va rândui
în rândul zidirilor. Pentru aceasta Dumnezeescul Chiril, vrând să arate
deosebirea Dumnezeeştii fiinţe şi a lucrării, zice adecă: Dumnezeiasca
fiinţă are a naşte, iar a face este al Dumnezeeştii lucrări. Şi afară de acestea
adaugă şi zice curat: fire dar şi lucrare nu este aceeaşi.
97. Iar dacă nu se deosebeşte cu nimic Dumnezeiasca fiinţă de
Dumnezeiasca lucrare, şi „a naşte” şi „a purcede” defel nu se deosebeşte
de „a face”, face dar pe Dumnezeu şi Părintele prin Fiul în Duhul Sfânt, ca

1713
cum şi naşte şi purcede, după slăvirea celor potrivnici şi a celor ce
împreună cu ei cugetă, adecă prin Fiul întru Duhul Sfânt.
98. Şi dacă nu se deosebeşte de fel fiinţa lui Dumnezeu de
Dumnezeiasca lucrare şi nici de la a voi are vreo deosebire, va fi atunci
numai din fiinţa Părintelui născându-se şi din voinţă, după cei potrivnici,
ca cum s-ar arăta prefăcut.
99. Iar dacă cu nimic nu se deosebeşte fiinţa lui Dumnezeu de
Dumnezeiasca lucrare – se mărturiseşte de Purtătorii de Dumnezeu cum că
şi lucrări multe are Dumnezeu, după cum şi Ziditoare Pronii şi bunătăţi
sunt –, precum cu de-amăruntul s-au arătat mai sus, şi multe dar fiinţe va
avea Dumnezeu, pe care niciodată nimeni din neamul celor binecredincioşi
nici a zis, nici a cugetat.
100. Şi dacă nu au nici o deosebire Dumnezeeşcile lucrări de
Dumnezeiasca fiinţă şi nici între dânsele va avea vreo deosebire, aşadar
atunci cu nimic nu se deosebeşte voinţa de mai-înainte-cunoştinţa lui
Dumnezeu. Întrucât ori că nu mai înainte le cunoaşte Dumnezeu, fiindcă
nici toate cele făcute le voieşte, ori că este voitor şi al celor rele, fiindcă
toate mai înainte le cunoaşte. Şi de nu ar fi toate mai înainte cunoscute,
este asemenea ca cum nu ar fi Dumnezeu; ori a nu fi şi bun, asemenea este
a zice: nu este Dumnezeu. Aşadar se deosebeşte întru adevăr mai-înainte-
cunoştinţa de Dumnezeiasca voinţă, şi aşa şi de Dumnezeiasca fiinţă are
deosebire fiecare dintru acestea.
101. Şi de nu au nici o deosebire una către alta Dumnezeeşcile lucrări şi
cu a lucra, atunci mai-înainte-cunoştinţa nu are nici o deosebire, şi fiindcă
a început odată Dumnezeu a zidi şi a mai-înainte-cunoaşte, aşadar a
început. Şi cum Dumnezeu, Acela Care este mai înainte de veci, nu mai
înainte le cunoaşte pe toate?
102. Şi dacă de fel nu are deosebire Dumnezeiasca mai-înainte-
cunoştinţă de lucrarea zidirii lui Dumnezeu, are să fie dimpreună călătoare
cu mai-înainte-cunoştinţa lui Dumnezeu toate cele zidite, ca cum ar fi
zidite fără de nici un început. Şi fiindcă fără de nici un început zideşte El,
1714
deoarece şi fără de început mai înainte le cunoaşte, atunci şi cele mai-
înainte-cunoscute fără de început să fie cunoscute. Şi cum este Dumnezeu,
dacă zidirile Lui nu sunt cu totul mai pe urmă?
103. Şi dacă nu se deosebeşte desăvârşit lucrarea zidirii de mai-înainte-
cunoştinţa lui Dumnezeu, nici a zidi nu se supune voinţei. Iar fiindcă mai
înainte le cunoaşte, atunci nici prin voinţa Lui nu zideşte Dumnezeu, ci
fireşte numai zideşte. Şi cum este Dumnezeu, dacă zideşte fără de a voi?
104. Dumnezeu, Acesta adecă este întru Sineşi, fiindcă cele trei
Dumnezeeşti Ipostasuri sunt împreunate întru Sineşi strâns, ca cum cu un
chip s-ar săvârşi un trup şi veşnic. Şi fără amestecare înconjoară întru
Sineşi. Şi peste toate este Dumnezeu şi totul este în Dumnezeu: Dumnezeu
adecă pe de o parte ca Cel ce ţine totul, iar pe de alta ca cele cuprinse de
Dumnezeu. Aşadar toate se împărtăşesc şi cu cea cuprinzătoare lucrare a
lui Dumnezeu, însă nu şi de firea fiinţei Lui. Iar acestea şi Teologhii le zic
cum că este lucrare a lui Dumnezeu, cu a se afla El pretutindenea.
105. Şi câţi, zice, au bineplăcut lui Dumnezeu prin pocăinţă, au dobândit
aceea pentru care s-au şi făcut, adecă înDumnezeirea, fiindcă zice: spre
scoposul acesta ne-a făcut Dumnezeu, pentru a ne face părtaşi Dumnezeirii
Lui. Şi aceştia adecă în Dumnezeu sunt, fiindcă se înDumnezeiesc de
Dânsul, şi Dumnezeu este întru dânşii, fiindcă îi înDumnezeieşte pe ei.
Aşadar şi aceştia se împărtăşesc Dumnezeeştii lucrări, deşi cu alt chip, însă
nu şi fiinţei Lui. Pentru aceea şi Teologhii zic că înDumnezeirea este a
Dumnezeeştii lucrări.
106. Cea mai presus de fiinţă, şi mai presus de viaţă, şi mai presus de
Dumnezeire şi cea mai presus de bunătate fire, şi de este mai presus de
bunătate şi de Dumnezeire şi de cele asemenea, nici se zice, nici se
înţelege, nici cu desăvârşire se priveşte; pentru aceea este decât toate
neînţeleasă şi mai presus de cunoştinţă, şi cu starea mai presus de minţile
cereşti, cu necuprinsă şi neînţeleasă putere şi la toţi cu totul neajunsă şi
negrăită totdeauna. Fiindcă nici se află nume ei, după veacul acesta şi după
cel viitor, numindu-se ca să o înfăţişeze, nici cuvânt care se face în suflet şi

1715
nici cu limbă, dar nici o plecare şi împărtăşire simţită ori gândită, şi nici
nălucire cu totul. Pentru aceasta Teologhii hotărăsc ca o mai apropiată la
aceasta desăvârşită neapropiere, fiindcă are pe cel mai presus grad decât
toate câte sunt, sau s-au făcut, sau se vor face. Aşadar nici fire, nici fiinţă
se potriveşte a o numi pe aceasta, când va voi să o numească hotărâtor
unul care mai presus de tot adevărul cunoaşte cu de-amăruntul adevărul.
Iar fiindcă este pricina totului şi pentru dânsa sunt toate şi către dânsa, şi
aceasta este mai înainte de toate, şi simplă şi necuprinsă, întru aceasta toate
cuprinzător le are. Aşadar dintru toate acestea se cuvine să se numească,
însă după uneltire, nu şi întru adevăr şi hotărâtor, însă precum se cuvine.
Aşadar şi fiinţă şi fire pe aceasta să o numim, iar mai adevărat pe fiinţa cea
făcătoare a lui Dumnezeu şi înaintare şi lucrare. Pentru că pe aceasta
numai cu adevărat o teologhisim cu numele fiinţei, care cu adevărat se află
Dumnezeu, precum şi Marele Dionisie zice.
107. Poate cineva să afle numirea firilor, care se dă şi la cele fireşti
însuşiri, şi la cele zidite toate, şi la cele ale lui Dumnezeu, după cum şi din
Grigorie Teologhisind zice în oareşicare parte din cuvintele lui: „Această
fire a mea, Împăratului îi dă bună norocire”. Deci nici a da nu este fire la
fiecare, ci fireşte se află întru cel ce face bine ca o moştenire. Şi de la foc
poate cineva să zică că are fire de a se înălţa şi a se revărsa la câţi îl văd,
însă mişcarea aceasta nu este fire într-însul, ci începutul mişcării. Aşadar şi
cele fireşti se zic fire, după cum şi acel Mare Dionisie la alt loc zice: că fire
este şi la cel bun cu a apropia şi a mântui, adecă fireşte se află aceasta într-
însul, ca o moştenire. Şi aşadar când vei auzi pe Părinţi zicând
neîmpărtăşită fiinţa lui Dumnezeu, aceea să o înţelegi care nu iese nici se
arată; iar când iarăşi vei auzi că-i împărtăşită, să înţelegi pe înaintări, care
fireşte la Dumnezeu se află şi pe arătare şi pe lucrare. Şi aşa vei rămânea
credincios la amândouă acestea şi vei fi în conglăsuire cu Părinţii.
108. Partea fiinţei, şi cea mai mică încă, are toate puterile aceleia (a
fiinţei); după cum şi scânteia este şi luminoasă şi strălucitoare, deosebit şi
arzătoare la toţi care se apropie de ea; şi fireşte este cu sineşi mişcată şi
pornitoare în sus, şi simplu are câte şi focul are, al căruia este cea mai mică
1716
parte. Şi picătura le are toate câte le are şi apa, al căreia este picătura; şi o
bucăţică mică de metal are cât şi metalul al căruia este bucăţica. Aşadar,
întru adevăr, dacă ne împărtăşim de nearătata aceea fiinţă a lui Dumnezeu,
ori de toată, ori din parte numai a acesteia dacă cineva se împărtăşeşte, va
fi atotputernic. Şi aşa fiecare din cele ce sunt va fi atotputernic, pe care nici
toţi dimpreună nu o avem, nici toată zidirea să o iei împreunată nu o are.
Aceasta ne arată şi Pavel, avându-se ca o pildă pe sine şi mărturisind că şi
la aceea încă care sunt îmbogăţiţi de la făcătoarele de Dumnezeu daruri ale
Duhului, nu se află la fiecare toate darurile Duhului, ci la unul, zice, se dă
cuvântul înţelepciunii, la altul cuvântul cunoştinţei, şi la altul alta, întru
acelaşi Duh (1 Cor. 12). Iar Dumnezeescul Hrisostom arătat împiedecă
pornirea şi înşelăciunea celor potrivnici că darul este fiinţă. Ci nici va
cugeta cineva cuminte cum că este zidit Dumnezeescul dar al firilor, care
după acest chip se împărţeşte. Fiindcă nu are a se teme nimenea, cu cumva
va cugeta pe zidire fiinţă a lui Dumnezeu. Şi deşi are deosebire de
Dumnezeiasca fire, însă nu se desparte de aceasta darul Duhului, ci mai
ales îi trage pe cei vrednici la împreunarea Dumnezeescului Duh.
109. Iară fiinţa, de câţi o împărtăşesc, atâtea şi ipostasuri are. Fiindcă
câte lumânări va aprinde cineva din una, atâtea şi ipostasuri le-a făcut. Se
întâmplă dar, dacă fiinţa lui Dumnezeu se împărtăşeşte, după cum zic cei
rău-slăvitori, şi aceasta de toţi, a nu fi mai mult în trei ipostasuri, ci cu mii
de ipostasuri. Cine oare dintru aceia care s-au hrănit cu dogmele nu
cunoaşte întru adevăr cum că aceasta este bârfeală şi neînţelegere a
masilienilor, care ziceau că cei ce se împărtăşesc se împărtăşesc de fiinţa
lui Dumnezeu, aceia care au ajuns la marginea bunătăţilor? Pe a cărora
hulă cei potrivnici, voind spre hatârul lor a o înmulţi, zic cum că nu numai
cei îmbunătăţiţi, ci fireşte toţi se împărtăşesc de Dumnezeiasca fiinţă, cu
cea desăvârşit nepricepută pricinuire, zicând cum că aceasta este
pretutindenea de faţă. Iar cel mare între teologi, Grigorie, răstoarnă
vătămătoarele înţelegeri ale rău-slăvitorilor şi ale acestora, şi ale acelora
(masilienilor), şi de departe încă şi zice: Că Hristos prin Dumnezeire,
fiindcă aceasta este trebuincioasă omenirei, nu sfinţeşte prin lucrare, după

1717
cum şi ceilalţi hristoşi (unşi), ci prin înfăţişarea a totului celui cu unge. Ci
şi de Dumnezeu înţelepţii Părinţi, după ce s-au adunat în deobşte sobor, au
hotărât cum că locuieşte adecă Dumnezeirea întru aceia care după cum se
cuvine s-au curăţit, ci nu aceea după cum o are după fiinţă, nici dar după
fiinţă se face împărtăşit Dumnezeu, nici după vreun ipostas, fiindcă fiecare
din aceste două cu nici un chip nu se împărtăşesc, nici se predau la cineva
vreodată. Pentru aceea, ca către acestea (fiinţa şi ipostasurile), Dumnezeu
este cu totul neîncăput, deşi după acestea este pretutindenea de faţă. Iar cea
de obşte lucrare şi putere ale trei ipostaticeştii firi, deşi se desparte cu
deosebite chipuri şi potrivit la aceia cu care se împărtăşesc, pentru aceea şi
încăpută se face întru aceia care au câştigat darul acesta. Fiindcă Duhul
Sfânt, după Marele Vasilie, este neîmpărţit în cei vrednici după acea
măsură, ci după măsura credinţei se desparte lucrarea. Întrucât este simplu
după fiinţă, iar după putere este de multe feluri.
110. O zicem că este neîmpărtăşită nimănui, ci numai parte are de la Cel
ce împărtăşeşte (lucrarea). Fiindcă şi dacă se va împărtăşi cu totul şi nu
numai din parte, atunci avea să se zică „o are”, şi nu că se împărtăşeşte
aceluia. Aşadar şi prin urmare, că cea împărtăşită este împărţită, deşi cu
adevărat adecă de nevoie este aceea care împărtăşeşte să împărtăşească din
parte numai. Însă fiinţa lui Dumnezeu este cu totul neîmpărţită, aşadar şi
cu totul este neîmpărtăşită. Iar cu a se împărţi este de asemenea numai a
Dumnezeeştii lucrări, pe care la multe părţi ale cuvintelor lui o aduce
Dumnezeescul Hrisostom zicând: Această dar împărtăşitoare la cei
vrednici este a darului celui lucrător de Dumnezeu. Ascultă dar iarăşi pe
această limbă de aur, carele prea arătat învaţă şi pentru amândouă: şi una,
că lucrarea şi nu fiinţa se împarte nedespărţit şi se împărtăşeşte, nu însă şi
neîmpărtăşita fiinţă dintru care izvoreşte Dumnezeiasca lucrare; au adăugat
şi pe cea din Evanghelie: „că din plinirea Lui toţi am primit” (Ioan 1, 16).
Pentru că dacă la firea focului, zice, care îl uneltim, are fiinţă şi trup şi-l
împărţim şi nu-l despărţim pe acesta, cu cât mai mult la Dumnezeiasca
lucrare şi mai ales lucrarea de la fiinţa cea netrupească.

1718
 111. Şi încă a se împărtăşi după fiinţă cineva este de nevoie să aibă de
obşte fiinţa cu cel ce împărtăşeşte şi după aceeaşi fiinţă. Cine dar vreodată
a auzit că fiinţa lui Dumnezeu şi a noastră fiinţă este după una şi aceeaşi?
Deci şi Marele Vasilie zice aceasta: şi adecă lucrările lui Dumnezeu se
pogoară către noi, iar fiinţa Lui rămâne neapropiată. Şi Dumnezeescul
Macsim zice: Toate câte-i Dumnezeu şi cei ce sunt prin dar îndumnezeiţi
sunt, afară de a Aceluia după fiinţă. Aşadar nu este cu putinţă a se
împărtăşi cineva de Dumnezeiasca fire, nici aceia care s-au îndumnezeit
prin Dumnezeescul dar. Iar de Dumnezeiasca lucrare este cu putinţă a se
împărtăşi. Pentru că la aceasta, zice Teologul Grigorie, mă aduce puţina
lumină a adevărului, să pătimesc şi să văd strălucirea lui Dumnezeu. Şi
„strălucirea Domnului Dumnezeului nostru peste noi” (Ps. 89, 17), precum
zice cântăreţul proroc. Şi conglăsuit cu aceştia, Macsim Dumnezeescul
scrie arătat: că una este a lui Dumnezeu şi a sfinţilor lucrarea, şi vii icoane
ale lui Hristos sunt aceştia, şi mai ales asemenea Lui, după dar.
112. Dumnezeu Însuşi este întru Sineşi, fiindcă cele trei ipostasuri sunt
împreunate între dânsele cu totul şi veşnic, fireşte şi nedespărţit, însă şi
înconjoară întru Sine Însuşi şi nedespărţit, cu un chip ca cum una ar fi şi
lucrarea acestora, pe care nici una din zidirii poate cineva a o afla. Însă nu
se întâmplă aşa şi la cele trei Dumnezeeşti şi închinate ipostasuri. Fiindcă
precum cu adevărat acolo este una şi aceeaşi, fiindcă una este mişcarea
Dumnezeeştii voiri (sfat), care se mişcă de la întâiul început pricinuitor
Tatăl şi înaintează prin Fiul şi în Sfântul Duh se prevede. Şi aceasta este
arătat de la săvârşiri. Şi prin urmare nu este adecă cu de-amăruntul
asemenea, ca cum de pildă alt cuib se unelteşte de o rânduială şi altul de
alta, după cum şi altă foaie se scrie de alt scriitor, deşi dintru aceleaşi
cuvinte sunt alcătuite. Nu, zice, cu acest chip şi la Sfânta Treime, la Tatăl şi
la Fiul şi la Sfântul Duh se vede despărţită săvârşirea la fiecare din
ipostasuri, ci toată zidirea este o lucrare şi a celor trei. Şi dintru această
pildă avem să ne învăţăm de la Dumnezeeştii Părinţi să înţelegem una şi
aceeaşi Dumnezeiască lucrare a celor trei închinate ipostasuri.

1719
 113. Deoarece între Ele au nedespărţirea şi neamestecarea Tatăl şi Fiul şi
Sfântul Duh, de unde cunoaştem că una întru adevăr este mişcarea şi
lucrarea a acestor trei. Aceea pe care o are Tatăl în Sineşi viaţă sau putere
nu este alta afară de a Fiului, fiindcă pe însăşi aceeaşi viaţă şi putere o are
asemenea dar şi Fiul şi Sfântul Duh. Iar cei ce socotesc cum că de fel nu se
deosebeşte Dumnezeiasca lucrare de Dumnezeiasca fiinţă, fiindcă cu
adevărat nu este altul, ci Însuşi Dumnezeu este viaţa noastră şi Acesta este
Carele se află întru Sineşi mai înainte de veci viaţă, aceştia dar sunt rău-
credincioşi şi neînvăţaţi. Neînvăţaţi dar, fiindcă nu s-au învăţat cum că şi
Treimea cea Preaînaltă nu este alta, ci Acest Dumnezeu este, şi nimic nu
împiedecă spre aceasta întru a deosebi Unimea de Treime. Iar rău-
credincioşi sunt, deoarece de la amândouă rădică şi fiinţa şi lucrarea.
Fiindcă cea către altul nu este fiinţă, şi cea către sineşi nu este către altul.
Aşadar dacă acestea nu au nici o deosebire între ele de fel, pe amândouă le
leapădă; şi mai ales pe aceia care zic cum că acestea nu au nici într-un chip
vreo deosebire, îi rădică din catalogul celor binecredincioşi.
114. Dar noi şi pe viaţa noastră, după pricină şi lucrare, o mărturisim că
este Fiul lui Dumnezeu. Şi zicem că Acesta este şi viaţă de sineşi, şi cum
că le are pe amândouă acestea cu covârşire şi nemărginit cu totul şi
nezidite, asemenea şi Tatăl şi Sfântul Duh. Aşadar şi a însăşi vieţii noastre,
prin care, fiindcă este pricina celor vii, ne facem vii, nimic alt nu este fără
numai Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Fiindcă după pricină Cel în trei
Ipostasuri al nostru Dumnezeu se zice viaţa noastră. Şi dacă nu după
pricină, nici către altul, ci cu covârşire şi de sineşi teologhisindu-se
Dumnezeiasca viaţă, atunci nimenea altul nu este către Tatăl, ci mai ales şi
Fiul şi Sfântul Duh. Deci nimic nu strâmtorează acestea pe aceia care cred
că Dumnezeu este nezidit nu numai după fiinţă şi după ipostasuri, ci şi
după cea de obşte Dumnezeiască lucrare a celor trei. Fiindcă teologhisim
un Dumnezeu şi trei ipostasuri, carele una îşi are firea şi puterea şi
lucrarea, şi câte altele se privesc pentru fiinţă, carea şi se zice adunare şi
împlinire a Dumnezeirii, după Scriptură, care la fiecare dintre cele trei
Sfinte feţe deopotrivă se priveşte şi se teologhiseşte.

1720
 115. Câţi dispreţuiesc pe Dumnezeiasca această lucrare şi odată zic că
este zidită, iar altădată cum că nu are nici o deosebire de Dumnezeiasca
fiinţă, şi altădată iarăşi altă nouă rea credinţă dogmaticesc, numai nezidită
lucrarea Unuia-Născut al Tatălui o mărturisesc. Şi fiindcă voiesc cu
cugetarea aceasta să o predea şi altora, între altele aduc spre mărturie şi
acelea ale Dumnezeescului Chiril, care zice: „viaţa care Părintele o are în
Sineşi nu este vreo alta în Fiul, şi cum că viaţa cea în Fiul nu este alta
oarecare în Tatăl”; şi Acela Care zice acestea: „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl
întru Mine” (Ioan 14, 10). Iar noi, în scurt, pe cât vom putea, vom tâlcui
socoteala Sfântului acestuia cea din cuvintele acestea şi vom arăta reaua
cinstire a acelora care cu întuneric fără de socoteală împotrivă ne grăiesc.
Fiindcă la aceia care zic rău că Fiul nu este asemenea Tatălui, fiindcă adecă
nu are viaţă după fire, ci cu a vieţui şi viaţa o a primit pe urmă după Tatăl,
după împărtăşire şi adăogire, şi cum că o primeşte pe aceasta dându-i-se de
la Tatăl, după cea scrisă: „după cum Tatăl are viaţă întru Sine, aşa a dat şi
Fiului să aibă viaţă întru Sineşi” (Ioan 5, 26). Aşadar acestora care astfel
tâlcuiesc cu rea credinţă acest grai al Evangheliei, le zice împotrivă
Dumnezeescul Chiril, zicând: Fiindcă şi după lucrare se zice Dumnezeu
viaţă, ca Cel ce face vii pe cele vii, deci Acesta este viaţa celor vii şi este
viaţa celor vii după fire, ca Ziditor al firilor, şi nu numai, ci şi ca Dăruitor
de daruri acelora care vieţuiesc după Dumnezeu. Se zice dar şi viaţă El de
sineşi şi nu către altul, ci absolut şi nestăpânit cu totul. Voind, zice, să arate
Dumnezeescul Chiril cum că şi către acestea două de fel nu se deosebeşte
Fiul de Tatăl, şi că arată că primeşte de la Tatăl, iar nu după Tatăl, nicicum
că după vreme este al doilea Fiul după fiinţă; afară de multe altele zice şi
aceasta: Nu are a fi ca când ar primi ceva, ci aflându-se primeşte oarecare.
Şi la sfârşit zice: Aşadar nu va sili să fie al doilea Fiul după fiinţă în vreme.
Iar cum că primeşte ceva, se înţelege cum că viaţa care o aduce aici că o
are Tatăl şi pe care Fiul o primeşte de la Tatăl nu este fiinţă.
116. Încă arată Dumnezeescul Chiril că, deşi Fiul lui Dumnezeu se zice
viaţă după lucrarea la cele vii, fiindcă le face vii pe acestea şi viaţă se
numeşte a acestora, nici după acestea, zice, nu este neasemenea cu

1721
Părintele, ci după fiinţă are a fi viaţă acestora şi a face vii pe acestea,
precum şi Tatăl. Şi scrie mai jos: Şi dacă nu este viaţă după fiinţă Fiul, cum
se va adeveri când zice: „Cel ce crede întru Mine are viaţă veşnică” (Ioan
6, 47)? şi: „Oile Mele glasul Meu ascultă şi Eu le dau lor viaţă veşnică”
(Ioan 10, 28)? iar mai pe urmă făgăduieşte să dea acelora care cred întru
Dânsul viaţă veşnică? Fiindcă fireşte se află propriu întru Sine şi după
fiinţă. Aşadar cum poate să înţeleagă cineva cum că nu o are Fiul, ci o
primeşte aceasta de la Tatăl? Las să se ruşineze dar cei ce au înţelegeri
vătămate când vor auzi cum că fireşte se află întru Dumnezeu viaţa, pe
care o zic aceştia fiinţa Lui. Fiindcă nu ne dă nouă celor credincioşi Tatăl
sau Fiul sau Sfântul Duh fiinţa Lor; departe această rea credinţă!
117. Şi pentru cele următoare dar nu mai puţin se împotriveşte Marele
Chiril celor rău-credincioşi şi zice: După ce a ieşit Fiul de la Tatăl, toate
cele ale Părintelui le-a adus dimpreună cu El după fiinţă. Una dar din
însuşirile Tatălui este şi viaţa. Şi cu a zice dar „una din aceste însuşiri ale
Tatălui”, arătat cu aceasta descopere cum că multe sunt însuşirile. Iar dacă
viaţa aceasta este fiinţa lui Dumnezeu, atunci dar după înţelegerea acestora
multe fiinţe are Dumnezeu; şi afară de reaua înţelegere este şi cea prea
covârşitoare neînvăţătură cu a zice cum că Cel ce este şi însuşirile Lui sunt
tot una, şi Cel ce este mai puţin se zice către oareşice. Ci pentru aceasta
sunt mult neînţelegători, fiindcă zic că de fel nu se deosebeşte Cel ce este
de însuşirile (atributele) cele către cel ce este, şi asemenea ca cum am zice
una şi multe. Fiindcă este cu totul cu neputinţă şi întru adevăr nesocotite şi
nepricepute a fi orice lucru deopotrivă una şi multe.
118. Aşadar adecă Dumnezeescul Chiril, şi cu cuvântul lui zicând cum
că una din însuşirile Tatălui este şi viaţa, ne înfăţişează cum că viaţa
numeşte aici nu fiinţa lui Dumnezeu. Deci ia să cercetăm cuvânt după
cuvânt, spre mai multa lor ruşinare. Multe acestea se zic însuşirile întru
Dumnezeu; urmează aşadar la asemenea căutare şi zice că multe sunt
însuşirile Tatălui, însă nu este deşert de acestea şi Fiul. Şi cum este cu
putinţă aceste multe însuşiri ale lui Dumnezeu să fie Dumnezeiasca fiinţă?
Şi fiindcă voia să arate şi unele dintre însuşirile acestea ale Tatălui, pune de
1722
faţă pe Pavel care zice: „Nestricăciosul, Nevăzutul, singurul Înţeleptul
Dumnezeu” (1 Tim. 1, 17). Şi încă mai mult se arată că nici una din
însuşirile lui Dumnezeu nu sunt fiinţă, fiindcă cum este cu putinţă să se
zică că sunt fiinţă nestricăciosul şi nevăzutul şi simplu toate tăgăduirile şi
negaţiile? Fiindcă nici o fiinţă nu este prin aceasta sau aceea că nu este. Cu
acestea dar, nu numai tăgăduitor, ci şi hotărâtor, când se adună însuşirile
(atributele) lui Dumnezeu de teologi, se dovedeşte că nici una dintru
acestea nu arată fiinţa lui Dumnezeu, ci şi cu toate numele acestea nu se
arată fiinţa lui Dumnezeu, fiindcă este cu totul nenumită şi mai presus de
fiinţă Aceea. Şi pentru aceea adecă uneltim toate numirile acestea, spre
aceasta când va fi de nevoie.
119. Atributele la cine se află? Se caută de nevoie. Şi dacă la nimenea,
prin urmare nici atribute nu se află. Dar de se află Aceea întru care sunt
atributele, Aceea este fiinţa; carea, după aceea, dacă nu are deosebire
nicidecum de nici una şi cu toate atributele dimpreună, iar atributele multe
fiind, una aceea deci va fi multe fiinţe, şi cea una după fiinţă va fi multe
după fiinţă, aşadar şi multe fiinţe are. Şi dacă una este şi multe fiinţe are,
atunci este alcătuită după toată nevoia. Dintru acestea dar, care au căzut
întru atâtea multe greşeli de rea-slăvire, scoate din parte pe cei credincioşi
Dumnezeescul Chiril şi zice la scrierile lui, care sunt vistierii: Dacă totul se
află numai în Dumnezeu şi aceasta este fiinţa Lui, atunci se alcătuieşte din
multe fiinţe, fiindcă multe sunt câte numai într-Însul se află după fiinţă, iar
întru nici unul altul din cele ce sunt. Fiindcă Dumnezeeştile Scripturi
nestricăcios şi nevăzut şi Domn şi Împărat şi afară de acestea multe mii le
zic pentru Dânsul, şi aşadar fiecare dintre acestea atribute ale Lui se va
aşeza în stare de fiinţă; cum nu va fi alcătuit Cel simplu? Care este fără
rânduială şi a o zice şi a o socoti cineva.
120. După ce, zice, prin multe a arătat cel înţelepţit de Dumnezeu,
Chiril, cum că şi Însuşi este viaţă şi se zice cum că are viaţa după lucrare
Fiul, ca Cel ce ne înviază pe noi, şi fiind viaţa celor vii, nu este după
acestea neasemenea cu Tatăl, fiindcă şi El este Dătător de viaţă. Şi fiindcă
încă voia să arate cum că, deşi nu către altul cineva, ci desăvârşit şi absolut
1723
cu totul se zice viaţă şi are viaţă Fiul, ci şi aşa nu este neasemenea cu Tatăl
după viaţă, fiindcă chiar când nu zicem pe Dumnezeu viaţa noastră, ca Cel
ce ne face vii pe noi, ci desăvârşit cu totul absolut, atunci fiinţa Lui o
numim de la cea după fire lucrare a Lui, după cum întru adevăr şi
înţelepciunea, şi bunătatea, şi toate celelalte ce le zicem. Aceasta dar,
fiindcă voia să o descopere, zice: căci când zicem aşa, că viaţă are în
Sineşi Părintele, atunci viaţă numim pe Fiul, Carele este altul de Tatăl după
ipostas numai, ci nu şi după viaţă; pentru aceea şi nu se înţelege vreo
alcătuire şi doime despre Dânşii. Şi când iarăşi zicem că are viaţă întru
Sineşi Fiul, înţelegând pe aceea pe care o are desăvârşit şi absolut, viaţă
numim pe Tatăl. Iar fiindcă Se află viaţă nu întru altul, ci desăvârşit şi
absolut Însuşi de Sineşi, Tatăl şi Fiul sunt unul cu altul asemenea, fiindcă
Însuşi a zis: „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine” (Ioan 14, 10). Aşadar
arată Dumnezeescul Chiril cum că altul oareşicum şi nu altul în Tatăl este
cea întru Acesta Viaţa, adecă Fiul. Aceea dar cum că de fel nu este altul
întru Dânsul şi zice cum că aceeaşi după toate în Tatăl este în El viaţa,
fiindcă de fel nu are deosebire, acestea ne-a înfăţişat. Iar noi am adus
acestea spre a încredinţa şi ne întărim cu tot adevărul cum că Acesta este
Unul-Născut al Tatălui. Iar dovedirile noastre acestea nu lovesc în dogmele
Dumnezeescului Chiril, ci după toată nevoia în dogmele lui Sabelie.
121. Şi cum nu va pricinui mare osândă celor potrivnici, cu a înfăţişa pe
Dumnezeescul Chiril spre apărarea lor, adecă spre a se categorisi el?
Fiindcă a zice altădată aceea cum că amândouă sunt adevărate este lucrul
acelora care teologhisesc drept şi bine-credincios. Iar a zice cele împotrivă
însuşi acestuia este asemenea acelora care nu au desăvârşit minte. Cum dar
acela care a zis drept cum că viaţa pe care Fiul o dă la câţi cred întru
Dânsul o are după fire, şi dintru aceasta a arătat că nu numai fiinţa lui
Dumnezeu, pe care nimenea nu o primeşte, ci şi pe cea după fire lucrare a
Acestuia o zice viaţă, pe care au primit-o după dar câţi cu acest chip s-au
făcut vii de El; întrucât şi a se mântui prin Dânsul asemenea este ca şi cum
ar zice cineva cum că îi face nemuritori după duh pe câţi mai înainte nu au
vieţuit după duh, întrucât dar şi pe oarecare care erau morţi după oareşicare

1724
părţi, ori şi cu tot trupul morţi, îi înviază; cum dar acela care bine şi drept a
arătat acestea, pe urmă spre răsturnarea acestei Dumnezeeşti lucrări ar voi
sau ar putea să înfăţişeze alte mărturii cum că viaţă se cheamă fiinţa lui
Dumnezeu, precum întru adevăr fac acum aceştia care uneltesc spre
dovedire cele ale Sfântului Chiril, iar mai ales îl clevetesc pe el?
122. Şi nu numai Unul-Născut al lui Dumnezeu, ci şi Sfântul Duh se
numeşte de Sfinţi şi lucrare şi putere; însă cu aceste neschimbate puteri
sunt şi lucrările Tatălui. De vreme ce şi putere Dumnezeu se zice, după
Marele Dionisie, fiindcă fiecare putere întru Sineşi înainte le avea şi prea
le avea asemenea. Pentru aceasta şi se înţelege ori şi se conglăsuieşte odată
amândouă acestea, când puterea sau lucrarea se cheamă ipostasiată, după
cum şi Marele Vasilie zice: Putere sfinţitoare, pe Duhul Sfânt unit în fiinţă,
înlăuntru aflându-se şi ipostasiat. Din aceasta că nu sunt ipostasiate toate
lucrările a arătat înţelegerea lui şi întru cele pentru Duhul. Prin care iarăşi a
arătat, după ce le-a despărţit pe acestea de zidirile, fiindcă cele din Duhul
fiind sunt ipostasiate ca făcute; deoarece Dumnezeu a zidit fiinţe cu calităţi
organizate şi caracterizate.
123. Teologia cea tăgăduitoare nu se împotriveşte nici leapădă pe cea
covârşitoare, adecă pe cea de deasupra grăirii, ci arată că cele ce se zic
către Dumnezeu tăgăduitor sunt adevărate cu credinţă dreaptă în
Dumnezeu. Deci le are pe acestea Dumnezeu, însă nu ca noi. Adecă:
aşadar are Dumnezeu cunoştinţa celor ce sunt, o avem şi noi din parte, însă
noi cunoaştem acestea ca fiind şi zidite zidirile; iar Dumnezeu nu ca fiind
şi făcute, fiindcă le-a cunoscut pe acestea nu mai puţin şi mai înainte de a
se face. Acelaşi dar care a zis pentru Dumnezeu că nu cunoaşte pe cele ce
sunt ca fiind nu stă împotrivă acelora care zic cum că cunoaşte Dumnezeu
pe cele ce sunt şi fiind le cunoaşte pe acestea. Se află dar şi covârşitoare
teologie, care este puterea teologiei celei tăgăduitoare, după cum când
cineva ar zice: orice cunoştinţă se zice spre vreun obiect, adecă spre acela
care este cunoscut, iar cunoştinţa lui Dumnezeu nu se zice spre nici un
obiect. Aceasta este aceeaşi a zice cum că Dumnezeu nu cunoaşte cele ce
sunt ca cele ce sunt şi nu are cunoştinţa celor ce sunt, adecă ca noi. După
1725
acest chip dar şi că nu este Dumnezeu se zice, după mărimea şi covârşirea
Aceluia. Acela dar care zice aceasta spre a arăta cum că nu zic bine aceia
care zic cum că este Dumnezeu, este arătat cum că nu unelteşte pe cea
tăgăduitoare după covârşire, ci după lipsire, ca şi cum nu ar fi cu totul în
nici un loc Dumnezeu. Aceasta este cea mai covârşitoare rea credinţă, pe
care, vai!, o pătimesc câţi uneltesc pe tăgăduitoarea teologie spre a lepăda
cum că Dumnezeu este fiinţă şi lucrare nezidită. Iar noi le primim pe
amândouă (teologiile), ca neînstrăinându-le una de alta, şi mai ales fiecare
una dintre acestea două ne adevereşte şi ne întăreşte în cugetarea bunei
credinţe.
124. Şi pe toate bârfelele acestea ale celor potrivnici eu cuget cum că
este destul de bine şi desăvârşit a le critica şi pe marea bârfeală a o dovedi
şi un mic cuvânt părintesc. Fiindcă zice: Fără început şi început şi după
început, un Dumnezeu. Ci începutul nu împiedică pe cel fără de început
întru a fi început, fiindcă începutul nu este fire în sineşi, precum cu
adevărat nici întru acela cel fără de început, deoarece acestea în fire nu
sunt fire. Ce dar? Fiindcă nu sunt fire începutul şi cel fără de început, ci
spre fire, zidite le va numi cineva? Afară de ar fi nebun. Şi fiindcă acestea
sunt nezidite şi înaintări (atribute) întru firea lui Dumnezeu, alcătuit dintru
acestea este Dumnezeu? Nicidecum. Iar nu că nu se deosebeşte de
Dumnezeiasca fiinţă, ci cum că mai ales sunt fire cele fireşti înaintări în
Dumnezeu, ca adecă alcătuit să fie Cel Dumnezeiesc; afară de alţi Părinţi
şi Marele Chiril învaţă prin multe împotrivindu-li-se. Tu dar cugetă cele
ale Marelui Vasilie şi ale fratelui lui Grigorie cel de un cuget, câte scriu
împotriva lui Evnomie, fiindcă acolo vei afla luminat cum că se
conglăsuiesc cu evnomienii câţi cugetă întru acel chip.
125. Cele pentru evnomieni care cugetă cum că nu este însăşi aceeaşi
fiinţă a Tatălui şi a Fiului, fiindcă socotesc cum că fiecare cuvânt care este
pentru Dumnezeu se zice şi după fiinţă, şi socotesc cum că, fiindcă a naşte
şi a se naşte au deosebire, pentru aceea fiinţele sunt multe, fiindcă au
deosebire; şi pentru cei ce grăiesc împotrivă cum că nu este acelaşi
Dumnezeu Carele are şi Dumnezeiasca fiinţă şi Dumnezeiasca lucrare,
1726
fiindcă tot ce se zice pentru Dumnezeu socotesc cum că este fiinţă şi
socotesc cum că sunt mulţi şi feluriţi dumnezei; şi fiindcă oarecare
deosebire se află ale fiinţei şi ale Dumnezeeştii lucrări, se arată cum că nu
se zic după fiinţă toate cele zise despre Dumnezeu, ci se zic relativ, adecă
către ceva, care aceasta nu este chiar întocmai, precum întru adevăr se zice
Tatăl către Fiul, fiindcă nu este Tatăl Fiul; şi Domn se zice către zidirea cea
slujitoare, fiindcă Dumnezeu domneşte peste toate cele vremelnice şi
veşnice şi este şi al veacurilor Domn. Iar a domni este nezidita lucrare a lui
Dumnezeu, care se deosebeşte de fiinţă, fiindcă se zice către altul, care
însuşi nu este.
126. Însă evnomienii tot orice se zice la Dumnezeu zic că este fiinţă, ca
să dogmatisească şi naşterea că este fiinţă; dintru aceasta dar şi pe Fiul zic
că are deosebire de Tatăl, întrucât, de ar putea, să-L pogoare cu defăimare
până la punctul de a-L face zidire. Ci pricinuirea la ei este, pentru a nu se
face, zic ei, doi Dumnezei. Întrucât întâi pun pe Cel Nenăscut, şi al doilea
după El pe Acesta, ca pe cel ce se află născut. După urmarea acestora şi cei
potrivnici, toate câte se zic către Dumnezeu zic că sunt fiinţă, ca să
pogoare întru zidire, cu rea credinţă, lucrarea lui Dumnezeu, care nu se
desparte, dar se osebeşte de fiinţă, fiindcă izvoraşte dintr-însa. Ci se
împărtăşeşte întru adevăr de către cele zidite, fiindcă, zic ei, toate se
împărtăşesc de purtarea de grijă care izvoraşte de la Atotpricinuitoarea
Dumnezeire. Şi pricinuirea la dânşii este a nu se face, zic ei, două
Dumnezeiri. Sau una cea după numire şi pricină şi împărtăşire,
Triipostatică Fiinţă, iar a doua o numesc lucrarea lui Dumnezeu, care iese
de la Cel în trei Ipostasuri. Fiindcă nu cugetă cum că, după cum întru
adevăr Dumnezeu şi Tată se zice către Însuşi Fiul, Tată, şi este nezidit spre
a fi „Tată”, deşi nu se însemnează fiinţa prin acest nume „Părinte”; aşa şi
lucrarea nezidită o are Dumnezeu, deşi se deosebeşte lucrarea de fiinţă. Şi
cum că o Dumnezeire zicem, toate câte sunt în Dumnezeu zicem. Aşadar
aceia întru adevăr despart în două, cu rea credinţă, una Dumnezeire a lui
Dumnezeu, în zidite şi în nezidite.

1727
 127. Întâmplare este cea făcută şi despărţită, de unde şi la cele
nedespărţite vedem întâmplări. Se află dar oarecum întâmplări şi la fireştile
însuşiri ale zidirilor, fiindcă se înmulţesc şi scad, după cum cu adevărat
întru sufletul cuvântător, cunoştinţa. Însă întru Dumnezeu nici una dintru
acestea nu se află, fiindcă întru adevăr cu totul este neprefăcut. Pentru
aceasta nici una din cele ale lui Dumnezeu nu este cu putinţă a se zice
întâmplată, nici toate cele ce despre Dumnezeu se zic nu însemnează fiinţă,
fiindcă se zic şi către ceva, care este relativ, şi se aduc către altul şi nu
însemnează fiinţă. Asemenea este şi Dumnezeiasca lucrare în Dumnezeu,
fiindcă nici fiinţă este, nici întâmplare, deşi oarecum întâmplare se
numeşte de oarecarii dintre teologi, arătând aceasta numai că se află în
Dumnezeu, şi nu este fiinţa.
128. Încă Dumnezeiasca lucrare, deşi este întâmplare, după cum se zice,
însă se priveşte în Dumnezeu şi nu face nici o alcătuire. Pe aceasta şi
Grigorie, cel numit Teologul, ne învaţă, scriind pentru cele ale Sfântului
Duh şi zicând: că Sfântul Duh ori este dintru însuşirile Ipostasului, ori din
cele privite către altul. Dintru care pe cea dintâi o numeşte fiinţă oarecine
cumplit şi viclean întru acestea, iar pe cealaltă o numeşte întâmplată.
Aşadar, dacă are întâmplare, aceasta va fi lucrarea lui Dumnezeu; fiindcă
ce altceva sau a cui ar fi? Aceasta oareşicum fuge de alcătuire, zice. Deci
aceasta, când o zice arătat, este ca şi cum ar zice că din cele ce se privesc
în Dumnezeu, pentru aceea nu este fiinţă, ci întâmplare este şi se numeşte
Duh, şi nu este altceva decât lucrarea lui Dumnezeu. Fiindcă aceasta a
arătat zicând: „ce dar altceva, ori al cui?” Deci mai înainte se pregăteşte
zicând cum că nu este cu putinţă a se privi în Dumnezeu nici o altă calitate,
ori cantitate, ori ceva de acest fel, ci numai lucrarea; şi adaugă: aceasta dar
fuge de alcătuire. Cum dar lucrarea, privindu-se în Dumnezeu, fuge de
alcătuire? Fiindcă Dumnezeu are numai lucrare nepătimitoare şi lucrează
numai, iar nu pătimeşte prin aceasta, nici se face, nici se preface.
129. Şi cum că Teologul acesta, puţin mai sus, a arătat lucrarea ca fiind
şi nezidită, după ce a despărţit-o de zidirii, se vede limpede. Fiindcă zice:
„dintru înţelepţii noştri, unii au cugetat pe Duhul lucrare, alţii zidire, alţii
1728
Dumnezeu”; Dumnezeu, întru adevăr, aici pe Ipostas îl zice. Şi fiindcă a
arătat deosebirea către zidire prin lucrare, cu aceasta a descoperit curat
cum că nu este zidire. Ci şi puţin mai înainte a numit această lucrare
mişcare a lui Dumnezeu. Şi cum dar nu este nezidită mişcarea lui
Dumnezeu? Pentru aceasta scrie şi la capul 59 şi de Dumnezeu-Purtătorul
Damaschin şi zice: „Lucrarea este mişcarea cea prea puternică şi înfiinţată
a firelor. Lucrătorul este firea din care izvoraşte lucrarea. Cea lucrată este
săvârşirea lucrării; iar lucrătorul este acela care lucrează, adică Ipostasul.”
130. Cei potrivnici zic că, fiindcă aici Teologul a zis: „şi dacă lucrarea se
va lucra şi nu va lucra, atunci dimpreună cu a se lucra va înceta”, dintru
acestea au cugetat şi au pus înainte socoteala lor cum că este zidită
Dumnezeiasca lucrare. Fiindcă nu au înţeles că „a se lucra” se zice şi
despre cele nezidite, precum şi Teologul acesta arată întru alt loc, unde
scrie: „iar dacă numele «lucrare» este Tatăl, acesta va fi lucrat pe Cel de o
fiinţă”. Şi zice şi purtătorul de Dumnezeu Damaschin: „de-a dreapta
Tatălui a şezut Hristos, lucrând Dumnezeieşte purtarea de grijă a totului”.
Şi întru alt loc, „a încetat” nu stă împotriva nezidirii lucrării. Fiindcă, după
aceea, a zidi a început Dumnezeu şi a încetat, după cum zice Moisi: „A
încetat Dumnezeu de la toate lucrurile Sale, pe care le-a început să le facă”
(Fac. 2, 3). Şi întru adevăr a zidi, după a începe şi a înceta, este lucrare
firească şi nezidită a lui Dumnezeu.
131. Dumnezeiescul Damaschin, iarăşi, după ce a zis cum că lucrarea
este mişcarea cea puternică şi înfiinţată a firelor, fiindcă voia să arate cum
că această Dumnezeiască lucrare Teologul a zis că se lucrează şi încetează,
a adăugat: „Se cuvine să cunoaştem cum că lucrarea este mişcare şi se
lucrează”. După cum zice şi Teologul Grigorie în cuvântul pentru Sfântul
Duh: „şi dacă este lucrare, se va lucra şi nu se va lucra şi va înceta
dimpreună cu cea lucrată”. A arăta dar câţi cugetă cele potrivnice şi
dogmaticesc că este zidită aceea pe care Grigorie Teologul aici o numeşte
lucrare, aceştia pogoară cu vătămare de minte această firească şi fiinţască
lucrare a lui Dumnezeu la zidirii, pe care Sfinţitul Damaschin, nu numai ca
lucrându-se, ci şi ca lucrătoare, după ce a arătat-o, ne-a înfăţişat-o ca fiind
1729
nezidită. Şi cum că se uneşte cu cel de un nume Teolog, Grigorie, la
aceasta, am arătat, zice, în cuvintele mele cele pe larg.
132. Însuşirile cele ipostatice se zic relativ şi în Dumnezeu către cele
dimpreună. Şi se deosebesc Ipostasurile una de alta, nu după fiinţă. Se zice
dar şi către zidire relativ Dumnezeu, însă nu întru adevăr precum se zice cu
amănuntul: mai înainte de veci, mai înainte de început, Mare, Bun,
Dumnezeu, Preasfânta Treime; aşa se poate zice şi Tată. Ci nu precum
fiecare din Ipostasuri, ci numai una din trei este Tată, de la Care şi întru
Care se aduc cele următoare. Şi adecă către zidire, fiindcă este un lucru al
celor trei, care s-a făcut cu totul din ce nu era, şi prin obştescul Dar al
acestora trei, care se revarsă în lucrarea Fiului, Tată se poate zice şi
Treimea, după aceea: „Domnul Dumnezeul tău, Domnul este unul”, şi
aceea: „Tatăl nostru este unul, Cel din ceruri”. Un Domn şi Dumnezeu se
zice Sfânta Treime şi, mai ales, şi Tatăl nostru, fiindcă ne renaşte prin
Dumnezeiescul Său Dar, precum am zis, relativ se zice. Iar Tatăl numai
către Fiul Cel de o fiinţă este Tată. Acelaşi dar se zice şi început către Fiul
şi către Duhul. Se zice şi către zidire Tatăl început, însă ca Ziditor şi
Stăpân al tuturor zidirilor. Şi când acestea se zic către zidirii, atunci
început este şi Fiul, şi nu sunt două începuturi, ci unul; fiindcă relativ se
zice şi Fiul început către zidirii, precum şi stăpânul către slugă. Aşadar
Tatăl şi Fiul şi Duhul, către zidire, sunt un început şi un Stăpân şi un
Ziditor şi un Dumnezeu şi Tată şi purtător de grijă; şi toate acestea şi
fiecare din ele nu sunt fiinţă. Fiindcă, întru adevăr, dacă ar fi fiinţă, nu s-ar
zice relativ către altul.
133. Stare şi obiceiuri şi locuri şi vremi, şi oricare altceva ca acestea, nu
se zic hotărâtor despre Dumnezeu, ci figurativ. Iar a face şi a lucra numai
la Dumnezeu cu adevărat se poate zice, fiindcă numai Dumnezeu face, iar
El nu Se face, nici încetează, cât se cuvine Dumnezeieştii Lui fiinţe. Şi
singur face pe fiecare pentru toate, şi singur face din ce nu au fost
nicidecum; fiindcă are lucrarea atotputernică, şi ca către zidirii relativ se
zice şi lucrarea că o are. Fiindcă acestea întru însăşi fiinţa Lui nu poate în
nici un chip să pătimească ceva. Iar la zidirii poate să adauge de va voi;
1730
fiindcă a pătimi ori a primi ceva după fiinţă este asemenea neputinţei
(bolii). Însă a avea puterea de a face şi de a adăuga la zidirii când va voi
este lucru al Dumnezeieştii cuviinţe şi al Atotţiitoarei Puteri.
134. La toate cele ce sunt mai mult de zece fiinţe se zic: adică, cantitate,
calitate, către cine, unde, când, făcând, pătimind, având, zăcând, şi câte se
privesc la fiinţă. Şi întru toate acestea Dumnezeu este fiinţă mai presus de
fiinţă, întru Care se privesc numai „către cine” şi „a face”, care nu
pricinuiesc nici o alcătuire ori prefacere în fiinţă, fiindcă Dumnezeu le face
toate fără de a pătimi ceva după fiinţă. Este dar şi Ziditor către zidire, şi
început şi Stăpân al ei, supunând şi robind zidirea, însă este şi Părintele
nostru şi ne renaşte după Dar. Este dar şi Părinte către Fiul Cel fără de
început, Care niciodată în vreme nu S-a început, şi Fiul către Tatăl, şi
purcede pe Duhul Părintele dimpreună, fără de început, întru Tatăl şi Fiul,
şi este de o fiinţă şi o aceiaşi. Iar câţi zic că numai fiinţă este Dumnezeu,
care fiinţă nu are nimic care să se privească întru ea, aceştia fac pe
Dumnezeu că nici a face şi a lucra nu are, nici are ceva „către ceva”. Iar
dacă nu le are pe acestea, atunci acela pe care ei îl socotesc Dumnezeu nici
lucrare nu este, nici Ziditor, nici Stăpân, nici Tată al nostru după Dar.
Fiindcă cum este cu putinţă să fie acestea, dacă nu are în fiinţa Lui nici cea
„către ceva”, nici cea „a face”? Şi dacă nu se află „către ce” în fiinţa lui
Dumnezeu, atunci se tăgăduieşte dimpreună şi cea Triipostatică a
Dumnezeirii. Iar de nu este Triipostatică, nici Stăpân al totului, nici
Dumnezeu. Aşadar întru adevăr fără de Dumnezeu sunt aceştia, care
împreună cu cei potrivnici cugetă întru acest chip.
135. Are Dumnezeu şi alta care nu este fiinţă. Nu este însă aceasta nici
întâmplare, pentru că nu este fiinţă, fiindcă nu numai nu se desparte, ci nici
nu primeşte sau face adăogire ori scădere. Pentru aceasta nu este cu putinţă
a se socoti cu cele întâmplate. Ci fiindcă nu este întâmplare aceasta, nici
fiinţă, nu însemnează că nu se află desăvârşit, ci se află şi cu adevărat se
află. Nu este dar întâmplare, fiindcă este cu totul neschimbată; ci nici
fiinţă, pentru că nu este din cele ce au ipostas. Pentru aceea oarecum se
numeşte întâmplată de unii teologi, care arată numai aceasta, că nu este
1731
fiinţă. Ce dar? fiindcă nu este fiinţă, nici întâmplare, se va zice că nu se
află cu totul? Să nu fie. Asemenea dar şi Dumnezeiasca lucrare a lui
Dumnezeu nici fiinţă, nici întâmplare nu este. Şi de nu este fiinţă, şi nici
întâmplare, nu urmează că nu se află; ci se află şi a lui Dumnezeu este.
Fiindcă dacă Dumnezeu face orice voieşte, şi nu simplu după fire, alta este
a voi şi alta a fi; prin urmare şi Dumnezeiescul sfat este altul decât
Dumnezeiasca fiinţă. Ce dar? fiindcă sfatul este altceva decât firea şi nu
este fiinţă, se va zice că nu se află? Nu întru adevăr. Ci se află şi al lui
Dumnezeu este, Care nu numai fiinţă are, ci şi sfat după care face. Şi
oricine va voi să o numească pe aceasta oarecum întâmplare, pentru că nu
este fiinţă, sau nici întâmplare, pentru că nu pricinuieşte alcătuire sau
schimbare. Are dar Dumnezeu şi a fi fiinţă şi a nu fi fiinţă, adică
Dumnezeiescul sfat şi lucrare.
136. Fiinţa, de nu va avea lucrare care să se deosebească de la sineşi, va
fi desăvârşit neipostatică şi numai privire a cugetului. Fiindcă cel ce se zice
om şi nu cugetă, nu slăveşte, nu vede, nu miroase, nu grăieşte, nu aude, nu
umblă, nu răsuflă, nu mănâncă, şi pe scurt nu are lucrare care să se
deosebească de fiinţa lui şi să arate că este ipostatic, acela este cu totul
neipostatic. Iar omul care are sădită lucrarea ce se deosebeşte, prin acestea
se cunoaşte că este ipostatic, iar nu neipostatic. Şi fiindcă vedem că
lucrările omului nu sunt una sau trei, ci multe după număr, se arată că omul
este unul în ipostas, iar nu mii de ipostasuri.
137. După Biserica noastră, cea care drept crede prin Darul lui
Dumnezeu, Dumnezeu fiindcă are sădită în Sine lucrarea, care Îl arată pe
El şi se deosebeşte de fiinţa Lui, fiindcă şi mai înainte cunoaşte, şi poartă
grijă pentru cele de jos, şi le zideşte, şi le ţine, şi este Stăpân al lor, şi le
preface după voia Lui, se arată că este ipostatic, iar nu fiinţă neipostatică.
Deoarece aceste lucrări nu se cunosc la unul, ci la trei Ipostasuri că este
Dumnezeu. Iar cei potrivnici, zicând că Dumnezeu nu are în Sine lucrare
deosebită de fiinţă, Îl fac neipostatic pe Domnul Cel în trei Ipostasuri şi
covârşesc în răutate chiar reaua slăvire a lui Savelie, cu atât mai mult cu
cât mai mare este depărtarea relei credinţe de buna credinţă.
1732
 138. A celor trei Dumnezeieşti Ipostasuri nu este lucrarea una după
asemănare omenească, ci una lucrătoreşte şi una după număr. Pe aceasta nu
o pot spune cei potrivnici, fiindcă zic că nu este de obşte lucrarea celor
trei, şi astfel nu pot spune o singură lucrare a lor. Şi prin aceasta Îl fac altul
pe Dumnezeul Cel în trei Ipostasuri.
139. Deci câţi au ca o boală în sufletele lor rătăcirea relei credinţe şi zic
că lucrarea lui Dumnezeu este zidită, aceştia socotesc că şi „a zidi” este
zidit în Dumnezeu, adică puterea ziditoare. Fiindcă nu este cu putinţă să
zidească fără de lucrare, precum nu este cu putinţă a fi fără fiinţă. Aşadar
precum nu poate cineva zice că „a fi” este zidit, aşa nu poate zice nici că
lucrarea lui Dumnezeu este zidită şi să cugete că El are putere nezidită de a
lucra şi a zidi.
140. Zidiri ale lui Dumnezeu sunt şi se zic cele săvârşite prin
Dumnezeiasca lucrare, iar nu lucrarea însăşi. Fiindcă de ar fi zidirea însăşi
lucrarea, atunci ori zidirile ar fi nezidite, ori Dumnezeu ar fi lucrat fără
lucrare. Dar El din veci lucrează şi este atotputernic. Aşadar nu lucrarea
este zidire, ci cele lucrate sunt zidirile. Iar lucrarea lui Dumnezeu este
nezidită şi veşnică împreună cu Dumnezeu, după Teologi.
141. Nu se cunoaște lucrarea din ființă, ci dimpotrivă, din lucrare se
cunoaște ființa că este, iar nu ce este. Pentru aceasta și Dumnezeu nu se
cunoaște că este din ființă, ci din dumnezeiasca Lui purtare de grijă, după
Teologi. Se deosebește dar și după aceasta lucrarea de dumnezeiasca ființă:
că aceea adecă „cunoaște” este lucrarea, iar aceea adecă „care nu
cunoaște” prin aceea este ființa. Iar cei ce s-au întocmit la reaua slăvire a
relei credințe, fiindcă stăruiesc să ne plece cum că deloc nu are loc
deosebire dumnezeiasca lucrare de dumnezeiasca fire, aceasta stăruiesc a
face: răstoarnă pe cel cunoscător, și cu acest chip să nu cunoaștem cum că
este Dumnezeu, după cum nici aceștia întru adevăr nu cunosc. Iar cel ce nu
cunoaște aceasta este fără de Dumnezeu și nebun.
142. Și când aceștia zic că, adecă, are deci Dumnezeu lucrare, însă nu
are deosebire defel cu totul de dumnezeiasca ființă, stăruiesc să acopere cu

1733
acest chip pre a lor rea credință și cu meșteșug pre cei ce aud să-i scoată
din drum și să-i înșele. Fiindcă așa și acel Savelie Livianul zicea că și Fiu
are Părintele și Dumnezeu, care defel nu se deosebește de El. Așadar, după
cum acela se mustră când zicea pre Părintele fără Fiu, tăgăduind pre cea
după Ipostasuri osebire a lor, așa și aceștia acum, cu a zice că întru nimic
nu are deosebire dumnezeiasca lucrare de dumnezeiasca ființă, se arată că
cugetă cum că Dumnezeu nu are desăvârșit lucrare. Fiindcă, dacă aceasta
de fel nu are deosebire, nici pre a face sau a lucra are Dumnezeu, fiindcă
nu se află lucrând fără de lucrare, după Teologi, după cum cu de-amăruntul
după însuși aceștia iar, nici se află fără a se afla. Și cum că dumnezeiasca
lucrare se deosebește de dumnezeiasca ființă, se poate a se face cunoscut la
cei înțelepți și dintru aceasta: căci lucrarea pre altul lucrează, care nu este
cel ce lucrează. Fiindcă lucrează și face Dumnezeu zidirele, Însuși dar este
nezidit. Și cea „către ceva” dar totdeauna se zice la altul. Fiindcă Fiul se
zice către Părintele, iar Părinte al Părintelui niciodată nu este Fiul. Precum
dar este cu neputință a nu avea deosebire cea „către ceva” în ființă
desăvârșit, nici a se privi înlăuntru în ființă, ci să fie ființă, așa nici lucrarea
este cu neputință a nu avea deosebire de ființă, ci să fie ființă, deși cei
protivnici nu se mulțumesc.
143. Și Marele Vasilie, întru capetele cele cugetătoare ale lui, cuvântând
pentru Dumnezeu, zice că lucrarea nici cel ce lucrează este, nici cele ce se
lucrează. Așadar nu este asemenea, ci are deosebire lucrarea de
dumnezeiasca ființă. Iar Dumnezeescul Chiril și acesta, cuvântând despre
Dumnezeu, teologhisește cum că cea „a face” este lucrarea, iar cea „a
naște” este ființa. Iar firea și lucrarea nu sunt de asemenea. Iar Purtătorul
de Dumnezeu Damaschin zice: Lucru adecă al dumnezeieștii voințe este
zidirea. Și întru alt loc iarăși însuși curat zice: că alta este lucrarea și altul
cel ce lucrează. Fiindcă lucrarea adecă este ființască mișcare a firelor, iar
cel ce lucrează este firea dintru care izvoraște lucrarea. La multe dar
lucrarea se deosebește de dumnezeiasca ființă, conglăsuit cu Părinții.
144. Dumnezeiasca ființă este cu totul nenumită, fiindcă și tot cu totul
este necugetată. Se numește dar din toate lucrările Ei, fără a se deosebi
1734
acolo nici una din acele numiri după legătura lor cea către altul. Fiindcă
din fiecare și din toate, nici una alta, fără numai cea ascunsă aceea se
numește, care nicidecum se cunoaște ce este. Iar la lucrări, fieștecare din
nume are altă deosebită legătură; fiindcă cine întru adevăr nu cunoaște cum
că se deosebesc una de alta, aceea adecă: a zidi, a stăpâni, a judeca, a purta
de grijă, a ne face fii pre noi prin Darul Lui? Așadar câți zic zidire pre
fireștile acestea lucrări, fiindcă au deosebire una de alta și de
dumnezeiasca ființă, ce alt? fără numai pre Însuși Dumnezeu Îl pogoară în
zidire! Fiindcă numai câte se zidesc și se stăpânesc și se judecă, și simplu
toate cele asemenea acestora sunt zidite, însă nu Ziditorul și Stăpânul și
Judecătorul, nici aceasta a judeca, sau a stăpâni, sau a zidi, care firește se
privește la Acesta.
145. Ființa lui Dumnezeu, precum întru adevăr este tot cu totul
nenumită, ca cea mai presus de nume, așa și neîmpărtășită se află, ca cea
mai presus de împărtășire, după Teologi. Aceștia dar care acum nu se
supun la învățăturile Sfinților Părinți și ne iau în râs pre noi care ne unim
cu acești Dumnezeiești Părinți, zic că se fac mulți Dumnezei sau Unul se
face împărțit, dacă întru adevăr se deosebește dumnezeiasca lucrare de
dumnezeiasca ființă, fie și dacă se privește ceva în ființa lui Dumnezeu.
Fiindcă nu cunosc că nu aceea este cel ce lucrează și lucrarea, ci a pătimi și
patima fac pre alcătuire, iar Dumnezeu lucrează fără de a pătimi El ceva,
nici a Se preface. Așadar nu va fi alcătuit pentru lucrare. Și cea „către
ceva” (relativul) Dumnezeu o are către zidire, fiindcă este începutul și
Stăpânul ei, ci nu Se numără împreună cu zidirele. Cum dar iarăși vor fi
mulți Dumnezei pentru aceea că are Dumnezeu lucrare, dacă chiar
întocmai este un Dumnezeu și mai ales Însuși este Dumnezeu,
dumnezeiasca ființă și dumnezeiasca lucrare? Așadar aceasta este curată
bârfeală a celor vătămați la înțelegere.
146. Zicând Domnul către ucenicii Lui că sunt unii din cei ce șed aici
care nu vor gusta moarte până ce vor vedea Împărăția lui Dumnezeu
venind întru putere, și după șase zile luând pre Petru și pre Iacob și pre
Ioan și suindu-Se în Muntele Tavorului, S-a schimbat la față înaintea lor și
1735
a strălucit fața Lui ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina
(Marcu 9), fiindcă nu puteau aceia să privească mai mult, mai ales fiindcă
nu puteau nici ochii lor să-i ridice la strălucirea aceea, au căzut cu fața la
pământ, însă au văzut după făgăduința Mărturisitorului Împărăția lui
Dumnezeu, dumnezeiasca aceea și negrăita lumină, pe care Grigorie și
Vasilie cei Mari Dumnezeire o numesc și zic: Lumină este Dumnezeirea
aceea după munte, care s-a arătat ucenicilor, și frumusețe a însuși Celui
Puternic, înțelegătoarea și prevăzătoarea Dumnezeire. Iar Marele Vasilie
zice că lumina aceea este și frumusețe a lui Dumnezeu, care este văzută
numai de cei sfinți întru puterea Dumnezeescului Duh. Pentru aceea și zice
iarăși: și au văzut frumusețea Lui Petru și fiii tunetului în munte, care
strălucea mai mult decât lumina soarelui, și s-au învrednicit a primi în
ochii lor cele mergătoare înaintea venirii Lui. Iar Teologul Damaschin cu
Ioan cel cu limba de aur pre lumina aceea au numit-o firească rază a
Dumnezeirii; unul adecă scriind că Fiul, născându-Se fără de început din
Tatăl, și prea-ființasca rază a Dumnezeirii fără de început și slava
Dumnezeirii Se face și slava Trupului Lui; iar cel cu cuvintele de aur zice
că mai luminat S-a arătat pe munte Domnul, fiindcă și Dumnezeirea Și-a
înfățoșat razele ei.
147. Această dumnezeiască și negrăită Lumină, pe Dumnezeirea și
Împărăția lui Dumnezeu, pe frumusețea și strălucirea dumnezeieștii firi, pe
vederea și dobândirea sfinților după neapropiatul acela veac, pe fireasca
rază și slavă a Dumnezeirii, pe aceasta zic lumină, limbutoșii eretici o zic
nălucire și zidire. Și aceia care nu suferă pre aceia să-i audă și să hulească
la această dumnezeiască Lumină, ci cugetă și cred pre Dumnezeu nezidit și
după ființă și după lucrare, îi clevetesc și-i învinuiesc cum că sunt cu mulți
Dumnezei. Însă rușineze-se: fiindcă dumnezeiasca Lumină este nezidită și
unul este la noi Dumnezeu întru o Dumnezeire, după cum s-a arătat mai
sus cu feluri de chipuri, cum că unul Dumnezeu este și nezidita fire și
nezidita lucrare, adecă a dumnezeiescului Dar și strălucirea acestuia.
148. După ce dar au îndrăznit și au zis nălucire și zidire în Sobor cei ce
cugetă cu rea înțelegere ereticii, și după ce s-au stăruit să o întărească ca pe
1736
o astfel de lumină, pe Lumina aceea dumnezeiască ce a strălucit în muntele
Tavorului de la Mărturisitorul, și după ce prin mulți s-a încredințat că sunt
înșelați, s-au dat osândei înscris, afuriseniei și anatemei, fiindcă nu s-au
supus să-și schimbe cugetul cel rău. Și fiindcă hulesc și pre Iconomia cea
în Trup a lui Dumnezeu și cu vătămare de cuget zic cum că Dumnezeirea
lui Dumnezeu este zidită și în zidire Îl pogoară și pre Însuși Părintele și pre
Fiul și pre Sfântul Duh. Pentru că una și aceeași este Dumnezeirea celor
trei, și deși zic că cinstesc nezidită pre Dumnezeire, atunci arătați sunt
aceștia cum că zic că sunt două Dumnezeiri: una zidită și alta nezidită; și
așa se silesc să întreacă pre toți cei de demult rău-cugetători cu reaua
credință.
149. Și iar altădată se silesc cu feluri de meșteșuguri ca să acopere pre
reaua lor cugetare și zic nezidită pre Lumina care a strălucit în Tavor și
cum că este ființa lui Dumnezeu, și la aceasta adecă cu feluri de chipuri
hulesc. Așadar, deoarece au văzut Lumina aceea Apostolii, dintru aceasta
iau pricină a cugeta cum că este văzută ființa lui Dumnezeu. Ci las să audă
pre acelea carele zice cum că nimenea din cei vii nu a stat care să vază și
să audă cum că a văzut pre firea lui Dumnezeu și pre ființa Lui. Și nu
numai nimenea din oameni, ci nici din îngeri. Fiindcă și acei Serafimi cu
șase aripi, neputând să vază pre cea mai presus strălucire care se trimite de
acolo, își acoperă fețele prin ale lor aripi. Așadar, fiindcă niciodată la
nimenea nu s-a arătat cea mai presus ființa lui Dumnezeu, când ereticii o
zic pre aceasta cum că este Lumina aceea, atunci mărturisesc cum că
lumina aceasta este tot cu totul nevăzută și nici cei aleși dintre ucenici nu
s-au învrednicit de vedenia aceasta în munte. Ci nici Domnul întru adevăr
nu S-a făgăduit acelora aceasta, nici zice adevărul cel ce zice: „Am fost cu
El pe muntele cel sfânt și am văzut slava Lui” (2 Petru 1, 18). „Și
deșteptându-se Petru și cei cu dânsul, au văzut slava Lui” (Luca 9, 32).
Altul dar iarăși, după alegere, iubitul lui Hristos Ioan zice cum că au văzut
rază, care pre Dumnezeirea Cuvântului în munte arătându-se o înfățișa. Au
văzut dar și întru adevăr au văzut pre nezidita și dumnezeiasca strălucire
aceea, care rămâne în Dumnezeu totdeauna nevăzută, după cea mai presus

1737
de ființă ascundere. Și cei începători de eresuri și cei de un gând cu ei
plesnesc.
150. Și când dar cineva va întreba acestea pre acei eretici care au zis că
acea Lumină a Dumnezeirii este ființa, așadar și se vede ființa lui
Dumnezeu? Se nevoiesc a-și acoperi pre vicleșugul lor și zic cum că
aceasta o au zis că este ființa, fiindcă prin aceasta s-a văzut ființa lui
Dumnezeu. Și iarăși ticăloșii alcătuiesc că este zidire lumina Schimbării la
Față a Domnului și se prevede prin zidire, nu ființa, ci ziditoarea lucrare a
lui Dumnezeu. Întrucât și cu rea credință și aceasta o zic, împreună-
glăsuindu-se adecă cu evnomienii, că ființa lui Dumnezeu se vede prin
zidiri. Așa al relei necredințe la dânșii țarină este prea mult pământenită.
Se cuvine dar să fugim de aceștia și de împreună-petrecerea cu ei, ca de
unde suflet-vătămătoare și cu multe capete șarpe și ca de o ciumă de multe
feluri, ori foamete a relei credințe.

Tomul Aghioriticesc
Cele adecă drept și mărturisite de la toți, și tuturor dimpreună cunoscute,
dogmele care și de față se propovăduiesc, au fost tainele cele prin Moisi
legiuite, care numai prorocii întru Duhul le vedeau. Iară bunătățile cele
făgăduite Sfinților în veacul cel viitor sunt taine ale petrecerii cei după
Evanghelie, celor învredniciți a vedea prin Duhul; și la aceștia măsuratec,
ca în loc de arvună, dându-se și mai înainte văzându-se. Ci precum atunci,
dacă cineva din iudei, de vreme ce nu asculta cu mulțumire ale Prorocilor,
zicându-se Cuvântul și Duhul Dumnezeului, cele împreună-veșnice și mai
înainte de veci, își astupau urechile lor, fiindcă socoteau că aud cuvinte
oprite bunei cinstiri și cuvinte potrivnice celor nemărturisite la cei
binecredincioși, adecă cele zise: „Domnul Dumnezeul tău, Domnul unul
este”; întru acest chip și acum poate va pătimi cineva, de nu va asculta cu
evlavie tainele Duhului, care sunt cunoscute numai la aceia care s-au
curățit pre sineși prin fapte bune. Ci precum iarăși, cu de-adinsul, plinirea
acelor prorocii, întocmai cu cele descoperite, a arătat că tainelor celor de

1738
atunci și acum credem în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh, Dumnezeire în
trei Ipostasuri, o fire simplă, neamestecată, nezidită, nevăzută, negândită;
așa și cele ale veacului ce va să fie, când se va descoperi în deosebite
vremi, după negrăita descoperire a unuia Dumnezeu în trei desăvârșit
Ipostasuri, conglăsuite cu toate, se vor descoperi tainele la cei arătați. Se
cuvine dar și aceea să o luăm în minte: cum și ce, în laturile pământului, a
arătat pe urmă Tri-Ipostatnica Dumnezeire prin Cuvântul Singurei
Începătorii, fără a vătăma nicidecum; ci și la proroci aceasta, mai înainte
de a se împlini lucrurile, cu de-amăruntul se cunoștea și la cei ce o doreau
era bine primită. Cu asemenea chip dar nici acum cuvintele mărturisirii nu
sunt cunoscute tuturor: acelea care de față se propovăduiesc și acelea care
tainic la cei vrednici mai înainte se arată întru Duhul. Alții adecă, prin
iscusința acestora, le-au arătat; câți și banii, și slava oamenilor, și dulcețile
trupului le-au părăsit pentru cinstea evangheliceștii viețuiri. Și nu numai
lepădarea tuturor acestora, ci și supunerea către cei ce mai înainte au venit
în vârsta cea după Hristos o au adeverit; fiindcă s-au îndeletnicit întru sine
și întru Dumnezeu, prin liniștea cea fără de grijă și prin rugăciunea cea
curată, după ce s-au făcut pre sine mai înalți decât au fost și, făcându-se în
Dumnezeu prin cea către Dânsul tainică, mai presus de minte, unire, s-au
învățat cele mai presus de minte; iar alții prin cea către aceia compătimire
a cinstitei credințe și a dragostei. Așadar și noi, auzind pre Marele Dionisie
zicând în a doua a lui Epistolă cea către Gaius: Darul lui Dumnezeu cel în-
Dumnezeitor, Dumnezeirea și Dumnezeiasca Începătorie și Începătoreasca
bunătate, și pre Dumnezeu Carele îl dă celor vrednici, adecă pre Darul
acesta, ne plecăm cum că este mai presus de acestea Dumnezeirea. Pentru
că Dumnezeu nu are multă înmulțire, nici zice cineva aceasta despre
Dumnezeire. Ci pre acest în-Dumnezeitor Dar al lui Dumnezeu,
Dumnezeescul Macsim, scriind pentru Melhisedec, îl arată că este nezidit
și pururea fiind din Cel ce este totdeauna Dumnezeu. Deci și în multe alte
părți ne-născuta și în-Ipostatnica Lumină la cei vrednici arătându-se, când
se vor face vrednici, ci însă nu că atunci se face. Această lumină însuși el o
numește lumina negrăitei Slave și curățenia Îngerilor; iar Marele Macarie o
numește și hrană a lor și slavă a Dumnezeieștii firi, și frumusețea viitorului
1739
veac, foc Dumnezeiesc și ceresc, lumină negrăită și înțelegătoare, arvuna
Sfântului Duh și Sfințit Untdelemn al veseliei. Așadar oricine zice pre în-
Dumnezeitorul acesta Dar al lui Dumnezeu nezidit și nenăscut și în-
Ipostăsuit și pentru aceasta îl așază împreună cu masilienii și îi numește cu
doi dumnezei, acela să cunoască cum că este potrivnic Sfinților lui
Dumnezeu și se scoate pre sine din sorțul celor mântuiți, de nu se va pocăi,
și cade acesta de la unul și singurul cu firea Dumnezeul Sfinților. Iar cel ce
crede și se pleacă și împreună mărturisește cu Sfinții și nu pricinuiește
pricinuiri întru păcate și acelea care se zic arătat nu le leapădă ca cum nu
le-ar cunoaște, iar chipul tainei nu-l cunoaște, să nu defaime, ci să
primească și să caute și să învețe de la aceia care cunosc. Pentru că are să
se învețe cum că nimic nu se află la Sfinți și la dumnezeieștile cuvinte și
lucrări care să nu aibă rânduiala lor, și acestea la cele de nevoie, fără de
care nicidecum nu este cu putință a se întări cu totul taina Dumnezeieștii
cuviințe. Deci oricine arată cum că numai prin urmarea și apropierea, fără
de în-Dumnezeitorul Dar al Duhului, pre cea către Dumnezeu desăvârșită
unire o socotește că se săvârșește, precum se întâmplă la cei de un nărav și
iubiți între sine, și cum că Darul cel în-Dumnezeitor al lui Dumnezeu este
obișnuire a firii celei cuvântătoare și se face numai prin urmarea, iar nu că
este strălucire mai presus de fire și negrăită și dumnezeiască lucrare, care
se vede nevăzut la cei vrednici și se înțelege mai presus de cuget, acela să
cunoască că este masilian, necunoscând cum că a căzut întru înșelăciune.
Pentru că firește va fi, după toată nevoia, în-Dumnezeitorul Dumnezeu,
dacă în-Dumnezeirea va fi după fireasca putere, și cum că firește se
cuprinde înlăuntru în hotarele firii. Să nu uneltească dar acesta pre a lui
înșelăciune, ca să o lipească la aceia care stau cu întărire și să aducă mai
ales la cei fără prihană prihană; ci, după ce va lepăda jos această înțelegere,
să se învețe de la aceia care au iscusință, ori de la aceia ce se învață de la
ei, cum că cu totul necuprins este Darul Duhului lui Dumnezeu și nu are
vreo putere pricinuitoare în fire. Pentru că atunci nu mai este Dar, ci
arătare a lucrării celei după fireasca putere; și atunci nici nu va fi prea
minunată cea făcută, dacă după puterea cea primitoare a în-Dumnezeirii
este în-Dumnezeirea, pentru că va fi atunci lucru al firii celei urmate și nu
1740
Dar al lui Dumnezeu în-Dumnezeirea. Și va putea aceasta să fie și cu firea
dumnezeiască și chiar să se numească cu de-adinsul, pentru că nimic
altceva nu este puterea fiecăruia după fire întru adevăr, fără numai o
nestrămutată mișcare a firilor spre lucrare. Deci cum în-Dumnezeirea celor
în-Dumnezeiți se preface în sineși? Iar de se cuprinde și în hotarele cele
firești, nu pot să-mi închipui aceasta. Așadar Darul în-Dumnezeirii este
mai presus de fire și de bunătate și de cunoștință, și cu negrăire toate cele
asemenea acestora sunt mai jos de acesta, după Sfântul Macsim. Pentru că
fiece bunătate și urmarea cea după Dumnezeu, pre cât ne este cu putință
nouă, fac pre cel vrednic îndămânatic și vrednic către dumnezeiasca
împreunare; iar Darul săvârșește această unire. Pentru că prin Acesta tot
Dumnezeu încape în toți cei vrednici, și iarăși toți Sfinții încap cu totul în
Dumnezeu, cu totul pre Dumnezeu primindu-L întru sineși și ei pre El, ca
un Dar al unirii lor către Dumnezeu, și se lipește precum sufletul cu trupul,
după cum și însuși mădularele, și îi învrednicește să fie cu Dânsul. Oricare
să întărește că sunt masilieni aceia care zic că mintea se află în inimă și în
creier, acesta să cunoască cum că rău se pune asupra Sfinților. Pentru că
adecă Marele Atanasie zice că cea cuvântătoare a sufletului se află
înlăuntru în cap; iar Marele Macarie în inimă lucrarea minții o zice. Într-o
unire dar cu aceștia și toți Sfinții, mai ales și Dumnezeescul Grigorie al
Nisei zice: cum că mintea nici înlăuntru, nici afară de trup este, ca o fără
de trup ce este. Și aceasta zicând, nu se împotrivește acelora Sfinți de mai
sus. Fiindcă aceștia o zic înlăuntru în trup că este mintea, ca o împreunată
cu el; așadar după alt chip o zice mai ales, nimic deosebindu-se de aceea.
Pentru că nici la cel ce zice că nu este cuprinsă în loc Dumnezeirea, ca o
fără de trup, se împotrivește acela care zice că acel Cuvânt al lui
Dumnezeu carele S-a făcut înlăuntru în fecioreasca și fără prihană mitră;
fiindcă acolo a fost împreunat mai presus de cuvânt cu a noastră
frământătură, prin negrăita Lui iubire de oameni. Oricine, pre Lumina care
în Tavor a strălucit peste Ucenici, o zice făptură și asemuire acesteia,
precum a se face și a se împuțina și a se pierde, iar nu cu adevărat este
Lumină mai presus de cuget, ci lucrare mai de jos a cugetării, acesta curat-
curat se împotrivește ideilor Sfinților. Fiindcă aceștia și la cântări, și la
1741
Scripturi, o numesc: negrăită, nezidită, vecinică, fără de ani, neapropiată,
neîmpărtășită, nemărginită, necuprinsă, nevăzută îngerilor și oamenilor;
frumusețea întâiului chip și neschimbată, slava lui Dumnezeu, slava lui
Hristos, slava Duhului, raza Dumnezeirii și cele asemenea. Pentru că zice:
se slăvește trupul când o primește pe ea, și slava trupului se face slavă a
Dumnezeirii; însă slava era nevăzută în trupul care o purta, la aceia care nu
pot să vadă pe acelea care sunt nevăzute lor, încă și îngerilor. Așadar se
schimbă și ea, nu acela care nu le avea, nici se preface întru aceea care nu
era, ci a arătat Ucenicilor Lui cum că era, după ce le-a deschis ochii și din
orbi i-a făcut să vadă; fiindcă dacă au rămas în ceea ce era, se vedea acum
la Ucenicii Lui întru alt chip, nu cum se arătase întâi. Fiindcă Însuși El este
Lumina cea adevărată și frumusețea slavei și ca Soarele a strălucit umbros
la aceia, ci cu neputință a se închipui întocmai în zidiri cea nezidită.
Oricare zic nezidită numai ființa lui Dumnezeu, însă nu și vecinicele
lucrări ale Lui, care toate le cuprinde și care toate cuprinzător lucrează
întru cel ce se lucrează, să audă pe Sfântul Macsim, carele zice: cum că
toate cele nemuritoare și însăși nemurirea, și toate cele vii și însăși viața, și
cele sfinte toate și însăși sfințenia, și cele bune toate și însăși bunătatea, și
toate cele ce sunt și însuși totul, toate arătat sunt lucrări ale lui Dumnezeu.
Ci unele adecă din acestea au în vreme început (fiindcă a fost vreme când
nu erau), iar altele în vreme nu au început, deoarece nu se afla vreme când
nu era faptă bună și bunătate și sfințenie și tot orice bun se cuprinde în
cuvânt; și simplu, fiece viață și nemurire, și simplitatea, și neschimbarea,
și nemărginirea, și câte în Dumnezeu se privesc ființăște, sunt lucrări ale
lui Dumnezeu, însă în vreme nu au început, pentru că niciodată s-a aflat
mai veche ca bunătatea a nu fi totdeauna, nici altele oarecare din cele zise,
sau acelea care se împărtășesc acelora în vreme au început spre a fi.
Fiindcă fără de început este toată bunătatea care nu are vreo vreme mai
veche, deoarece numai pe Dumnezeu Îl are veșnic spre a fi Născător; iar de
toate cele ce sunt și de cele ce se împărtășesc și împărtășesc, cu
nemărginire nemărginit este înalt mai presus de cuvânt. Așadar să se învețe
dintru acestea cum că nu toate câte au ipostasul de la Dumnezeu sunt și în
vreme, fiindcă se află multe care sunt fără de început, și mai ales desăvârșit
1742
nu pricinuiește nici o hulă la cuvântul acesta al însuși Firii celei fără de
început și al Treimii, Unimii și al simplității celei mai presus de fire.
Fiindcă cu asemenea chip și mintea, după umbroasă icoană a însușirii
aceleia mai presus de mărginire, deloc nu este din părți alcătuită, pentru
înțelegerile cele sădite într-însa. Oricine, pre duhovniceștile dăruiri care se
văd la trup de la darurile Duhului în sufletul acelora care au sporit după
Dumnezeu, nu le primește și pre obișnuita omorâre a patimilor o zice
nepătimire, însă nu pre lucrarea cea din deprindere la cele mai bune și
înaintarea, dacă cu totul se va întoarce de la răutate la cele bune, fiindcă a
lepădat obiceiurile cele rele și s-a îmbogățit cu cele bune, acesta, întocmai
urmând cu înțelegerea aceasta, nu voiește nici pre cea cu trupul petrecere
după cel nestricăcios veac al totului. Fiindcă dacă atunci împreună se va
împărtăși și sufletul și trupul cu cele negrăite bunătăți, întru adevăr și acum
se va împărtăși, după cât ne este cu putință, de darul lui Dumnezeu carele
se revarsă cu taină negrăită în mintea cea curată, și acesta va pătimi pre cea
dumnezeiască, potrivit întru sineși, după ce se va preface și se va sfinți;
însă nu va omorî cu totul, după obicei, pre cea pătimitoare a sufletului. Și
prin sineși, prin Dar, pre cele ce se află de obște sufletului și trupului,
sfințește plecările și lucrările trupului. Fiindcă mintea acelora care s-au
slobozit de cele bune ale vieții acesteia, prin nădejdea viitoarelor bunătăți,
se mișcă cu mare putere, după Sfântul Diadoh, și prin negrijire simte bine
pre cea negrăită și dumnezeiască bunătate; ci și în trup, după măsura
sporirii lui, predă dintru ale ei bunătăți. Iar a acestei bucurii care i se
întâmplă lui, sufletului adecă și trupului, este neînșelată aducere-aminte de
nestricăcioasa aceea viață. A altuia dar mintea adecă, iar a altuia simțirea
se împărtășește fireștii lumini; fiindcă adecă simțirea, simțit, lumina aceea
o primește care și pe cele simțite le arată ca simțite; iar a minții lumină este
cunoștința care zace întru înțelegeri. Așadar firește nu se cuprind cele ale
luminii, adecă vederea și mintea, ci pre cât încape în firea fiecăruia, așa și
la cele după fire lucrează. Iar când se va îmbogăți de la Dumnezeescul și
prea minunatul Dar și putere, și după simțire și după minte cel vrednic,
atunci văd pe cele mai presus de simțire și pe cele mai presus de minte. Și
pentru ca să zicem după Marele Grigorie Teologul, precum numai
1743
Dumnezeu cunoaște și acelea care le lucrează pe cele asemenea. Acestea
le-am învățat din Scripturi, acestea le-am primit de la ai noștri Părinți,
acestea le-am învățat prin mică iscusință; acestea pe care le-au scris cel
între ieromonahi Chir Grigorie și prea cinstitul frate al nostru, Sfântul
Grigorie Palama, pentru cei ce cu sfințenie se liniștesc, fiindcă cu de-
amăruntul au urmat sfințitelor predanii şi spre încredinţarea cărora am
iscălit pentru aceea care le citesc:
1 ) Cel mai întăi din Sfântul Munte al cinstitelor Monastiri: Ieromonahul
Isac;
2) Egumenul Cinstitei, împărăteştii şi Sfinţitei Lavre: Teodosie
Ieromonahul;
3) Avea şi iscălitura Egumenului a Monastirei Ivirului pe limba lui.
4) Egumenul al cinstitei şi împărăteştii Monastiri al Vatopedului:
Ieromonahul Ioanichie;
5) Mai avea şi iscălitura Egumenului Monastirei Sârbeşti pe a lui limbă.
6) Mai micul între Ieromonahi: Filofteiu, am iscălit acestea cugetând.
7) Cel între Ieromonahi mai mic şi Duhovnic al Cinstitei Monastiri
„Esfigmenul“: Amfilohilos.
8) Cel între Ieromonahi mai mic şi Duhovnic al Vatopedului: Teodosie.
9) Egumenul Sfântei Monastiri Cotlomuşul: Ieromonah Teoctiristos.
10) Bătrânul păcătos Marulis între Preoţi săvârşitor al Cinstitei
Monasteri Lavra, acestea cugetând am iscălit.
11) Cel între Monahi defăimat: Calist Omuzalon.
12) Cel între Ieromnahi defăimat Gherasim, văzând şi cetind cele
adevărate scrieri şi priimindu-le, am iscălit.
13) Defăimatul bătrân şi între Monahi maî micul Moisi, de asemenea
cugetând am iscălit.

1744
 14) Cel mal mic şi defăimat între Monahi Grigorie Stravo-langaditis,
adecă şi liniştitor cu mintea şi cu cugetul, au iscălit.
15) Cel din Schitul Magula bătrânul şi între Ieromonahi defăimat,
asemenea cugetând am iscălit.
16) Cel mai mic între Monahi, Marco Sinaitul.
17) Cel întru al Magula Schit și între Ieromonahi mai micul Calist.
18) Avea și iscălitura celui de la Șira, bătrânului liniștitor, întru a lui
limbă.
19) Cel între Monahi mai micul Sofronie.
20) Cel între Monahi mai micul Ioasaf.
21) Smeritul între Episcopi, Episcopul Ieriso și al Sfântului Munte
Athos, Iacov, cele aghioriticești și părintești date și mărturii, cum că prin
aceste alese iscălituri tot muntele au iscălit, și însuși, unindu-mă și
pecetluind, am iscălit pre aceasta cu toate cele mai de sus iscălituri; deci
cel ce nu se vor uni cu Sfinții, după cum și noi, și cu cei cu puțin mai
înainte Părinți ai noștri, noi pre a lor împărtășire nu o primim. AMIN.
AMIN. AMIN.

Cuvânt :
Cules din vieaţa Sfântului Grigorie Arhiepiscopul Tesaloniculuî
făcătorului de minuni, că trebueşte toţi creştinii să se roage neîncetat
(alcătuit de Dascălul Nicodim Aghioritul)
Să nu socotească cineva, fraţii mei creştini, cum că numai Preoţii şi
Monahii au datorie ca să se roage neîncetat şi totdeauna, iar nu şi mirenii.
Nu, nu. Toţi creştinii deobşte avem datorie totdeauna ca să ne aflăm întru
rugăciune. Pentru că scrie Preasfinţitul Patriarh al Ţarigradului Filoteiu, în
viaţa Sfântului Grigorie al Tesalonicului (Palama), cum că Dumnezeescul
Grigorie avea un prieten iubit cu numele Iov, om prostatic şi îmbunătăţit
foarte, cu carele odată vorbind împreună Sfântul, i-au zis şi de rugăciune,
1745
şi cum că fieştecare creştin trebuie totdeauna ca să se nevoiască întru
rugăciune şi să se roage neîncetat, precum porunceşte Sfântul Apostol
Pavel deobşte la toţi creştinii: „Neîncetat vă rugaţi” (I Tes. 5, 17). Şi
precum zice şi Proorocul David, cu toate că era împărat şi avea grijile
împărăţiei sale: „Mai înainte vedeam pe Domnul înaintea mea pururea”
(Ps. 15, 8). Şi Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie învaţă pe toţi creştinii
şi le zice, cum că mai de multe ori trebuie să avem întru pomenire Numele
lui Dumnezeu decât să luăm răsuflarea noastră. Şi zicând acestea Sfântul
Grigorie către prietenul său Iov, şi altele mai multe, zicea încă cum că
trebuie şi noi să facem ascultare la cele poruncite de Sfinţi, şi nu numai să
ne rugăm noi totdeauna, ci să învăţăm şi pe ceilalţi toţi deobşte, şi pe
Monahi, şi pe mireni, şi pe înţelepţi, şi pe proşti, şi pe bărbaţi, şi pe femei,
şi pe copii, şi să-i îndemnăm ca să se roage totdeauna. Auzind acestea
bătrânul acela Iov, i s-au părut lucru nou, şi au început a se împotrivi şi a
zice Sfântului, cum că a se ruga cineva totdeauna este numai al pustnicilor
şi al monahilor, care sunt afară de lume şi de tulburări, iar nu al mirenilor,
care au atâtea griji şi slujbe. Deci Sfântul iarăşi îi zicea şi alte mărturii şi
adeveriri nenumărate, iar bătrânul Iov nu s-a plecat. Şi Dumnezeescul
Grigorie, fugind de multa vorbire şi împotrivire, a tăcut şi s-a dus
fieştecarele la chilia sa. Iar pe urmă, acolo unde Iov se ruga în chilia lui
deosebit, s-a arătat îngerul Domnului înaintea lui, trimis de la Dumnezeu,
Care voieşte mântuirea tuturor oamenilor; şi după ce l-a mustrat mult
pentru ce se pricinise cu Sfântul Grigorie şi îi stătuse împotrivă la lucruri
văzute, din care se pricinuieste mântuirea creştinilor, i-a poruncit din
partea Dumnezeului celui Sfânt ca de acum înainte să-şi ia aminte bine şi
să se păzească să nu mai vorbească nimic împotrivă la asemenea lucruri de
suflet folositoare, că se împotriveşte voii lui Dumnezeu, şi nici cu mintea
lui măcar să se învoiască a primi gând împotrivă şi a cugeta altminteri
decât câte i-a zis Dumnezeescul Grigorie. Atunci prostaticul acela bătrân
Iov îndată s-a dus la Sfântul şi a căzut la picioarele lui, cerându-şi iertare
pentru împotrivirea şi pricirea sa, şi i-a arătat şi câte i-a zis îngerul
Domnului. Vedeţi, fraţii mei, cum au datorie deobşte toţi creştinii, de la
mic până la mare, ca să se roage totdeauna cu rugăciunea minţii, adecă:
1746
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, şi totdeauna să
se obişnuiască a zice mintea şi inima lor. Şi socotiţi cât se îmblânzeşte
Dumnezeu de aceasta şi cât folos vine dintru aceasta, încât pentru
nemărginită Lui iubire de oameni a trimis şi înger ceresc, ca să ne
descopere, ca să nu mai avem în sfârşit nici o îndoială la aceasta. Dar ce
zic mirenii? Noi suntem înlăuntru atâtor trebuinţe şi în grijile lumeşti, şi
cum este cu putinţă ca neîncetat să ne rugăm? Iar eu le răspund: că
Dumnezeu nu ne-a poruncit nouă ceva cu neputinţă, ci numai toate acelea
care putem să le facem, acelea ni le-a poruncit. Pentru aceasta este cu
putinţă ca să o pună în lucrare aceasta fieştecare, adecă să-şi ceară cu
dorire mântuirea sufletului său. Că de ar fi fost cu neputinţă, cum ar fi fost
poruncită deobşte tuturor mirenilor, şi cum nu s-ar fi aflat atâţia în lume
care să o pună în încercare? Dintru care să fie spre pildă multora şi Tatăl
Sfânt Grigorie Palama, care l-am zis mai sus, şi Constantin acela
minunatul, care, cu toate că era înlăuntru la împărat şi se numea părinte şi
dascăl al împăratului Andronic, şi se îndeletnicea în toate zilele cu slujbele
împărăteşti, deosebit că avea şi grijile casei lui, fiind foarte bogat, având
moşii multe, slugi, copii şi femeie, şi cu toate acestea atâta era de
nedespărţit de la Dumnezeu şi atâta era dat la neîncetata rugăciune a
minţii, încât de multe ori uita ceea ce vorbea împreună cu împăratul şi
boierii palatului pentru treburile împărăteşti, şi întreba iarăşi pentru
aceleaşi trebuinţe odată şi de două ori; pentru care de multe ori ceilalţi
boieri, care nu ştiau pricina, se supărau şi îl prihăneau, cum aşa degrab uită
şi cu întrebarea lui de a doua oară supără pe împăratul. Iar împăratul, ştiind
pricina, îi ţinea parte şi zicea: Fericitul Constantin are ale lui griji, şi acelea
nu-l lasă să ia aminte la vorbele noastre, care sunt pentru treburile
vremelnice şi deşarte; căci mintea lui, a blagoslovitului, este pironită la
cele adevărate şi cereşti, fiindcă toată luarea lui aminte este la rugăciune şi
la Dumnezeu. Deci precum spune Prea Fericitul Patriarh Filoteiu, acest
fericit Constantin era cinstit şi vrednic de iubire, şi de împăratul, şi de toţi
megistanii, şi de boierii împăratului, precum a fost iubit de Dumnezeu. Şi
s-a învrednicit de-a pururea fericitul ca să facă şi minuni; fiindcă odată
(zicea Preasfinţitul Filoteiu la viaţa Sfântului Grigorie, fiul său), intrând
1747
întru o corăbioară cu toată familia lui, ca să meargă sus de la Galata la un
sihastru ce se liniştea acolo, pentru rugăciune şi blagoslovenie, pe drum a
întrebat pe slugi dacă au luat şi ceva mâncare, ca să ducă avelei acelui să
se ospăteze, iar ei au zis că din grabă au uitat şi n-au luat nimica. Iar
mergând mai înainte cu caicul, şi-a pus mâna sa înlăuntru în mare, şi cu
tăcuta rugăciune a minţii ruga pe Dumnezeu, pe Stăpânul mărilor, ca să
dea vreun vânat. Şi pe urmă, după puţin ceas, o, minunate lucrurile Tale,
Hristoase Împărate, cu care prea slăvit măreşti pe robii Tăi, îşi scoate mâna
sa din mare, ţinând un peşte mare în mână, ce se numeşte „lavrache”, pe
care aruncându-l în corăbioară înaintea slugilor sale, a zis: Iată că Domnul
nostru S-a îngrijit şi pentru ava sluga Sa, şi i-a trimis mâncare. Vedeţi,
fraţii mei, cu ce fel de slavă proslăveşte Iisus Hristos pe robii Săi, pe aceia
care sunt totdeauna cu Dânsul şi cheamă neîncetat Preasfântul şi prea
dulcele Lui Nume. Încă şi dreptul şi sfântul acela Evdochim, au nu a fost şi
el în Ţarigrad înlăuntru la împăratul şi la împărăteştile treburi? Nu se
aduna cu împăratul şi cu boierii palatului? Şi cu atâtea griji şi slujbe? Dar
cu toate acestea avea rugăciunea minţii totdeauna nedespărţită de el,
precum spune la viaţa Sfântului Simeon Metafrast, unde aflându-se
înlăuntru în lume şi la cele lumeşti de trei ori fericitul, a petrecut cu
adevărat o viaţă îngerească şi mai presus de lume, şi s-a învrednicit de la
Dătătorul de plată Dumnezeu ca să ia sfârşit dumnezeiesc şi fericit. Şi alţii
mulţi şi nenumăraţi, care au fost înlăuntru lumii şi au fost cu totul şi
desăvârşit daţi la această mântuitoare rugăciune a minţii, precum se află la
istorii. Deci, fraţii mei creştini, vă rog şi eu împreună cu Dumnezeiescul
Ioan Gură de Aur, pentru mântuirea sufletelor voastre, nu vă leneviţi la
acest fel de lucru al rugăciunii, ci urmaţi acestora pe care i-am zis, şi
precum este cu putinţă urmaţi-le lor. Şi dacă vi se pare cu greu lucru la
început, apoi să fiţi adeveriţi şi încredinţaţi ca de la faţa Atotţiitorului
Dumnezeu, că însuşi acest Nume al Domnului nostru Iisus Hristos,
chemându-se în toate zilele neîncetat de noi, ne va înlesni toate greutăţile;
şi cu vreme multă, după ce ne vom deprinde şi ne vom îndeletnici la
acestea, atunci cu cercarea vom cunoaşte cum că nu este cu neputinţă, nici
cu greu, ci cu putinţă şi cu uşurinţă. Pentru aceasta şi Dumnezeiescul
1748
Pavel, care ştia mai bine decât noi folosul cel mare care are rugăciunea, ne-
a poruncit ca „neîncetat să ne rugăm” (I Tes. 5, 17). Şi nu a voit să ne
sfătuiască vreun lucru cu anevoie şi cu neputinţă, ca să nu-l putem face şi
prin urmare, nefăcându-l, să ne arătăm neascultători şi călcători
aşezământului lui şi pentru aceasta să ne osândim; ci scopul Apostolului,
unde a zis „neîncetat vă rugaţi”, a fost ca să ne rugăm cu mintea noastră,
care este cu putinţă să o facem totdeauna. Pentru că şi când facem lucrul
mâinilor, şi când umblăm, şi când şedem, şi când mâncăm, totdeauna
putem să ne rugăm cu mintea noastră şi să facem rugăciunea minţii către
Dumnezeu bineplăcută şi adevărată. Cu trupul să lucrăm, iar cu sufletul să
ne rugăm; omul cel dinafară să facă toată slujba trupului, iar omul cel
dinlăuntru să fie cu totul afierosit la slujba lui Dumnezeu şi să nu lipsească
niciodată de lucrul acesta duhovnicesc al rugăciunii minţii, precum ne
porunceşte şi Dumnezeu-Omul în Sfânta Evanghelie, zicând: „Iar tu, când
te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău întru
ascuns” (Mat. 6, 6). Cămara sufletului este trupul, uşile noastre sunt cele
cinci simţiri; sufletul intră în cămările sale cele dinlăuntru când nu umblă
mintea încoace şi încolo la lucrurile lumii, ci se află înlăuntrul inimii
noastre, iar simţirile noastre se închid atunci când nu le lăsăm să se
pironească la simţitele şi văzutele lucruri ale lumii. Cu acest chip rămâne
mintea noastră slobodă de toată împătimirea cea lumească şi, cu
rugăciunea minţii cea ascunsă, te uneşti cu Dumnezeu Tatăl tău. Şi atunci,
zice: „Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare” (Mat. 6,
6). Vede Cunoscătorul celor ascunse Domnul Dumnezeu rugăciunea minţii
tale şi îţi răsplăteşte cu văzute şi mari daruri. Fiindcă aceasta este adevărata
şi desăvârşita rugăciune, şi aceasta umple sufletul de Dumnezeiescul Dar şi
de duhovniceştile dăruiri, ca şi mirul, că pe cât mai mult îl acoperi
înlăuntru în vas, pe atâta mai mult miroase vasul. Aşa şi rugăciunea, pe cât
mai mult o ascunzi înlăuntrul inimii tale, pe atâta mai mult se umple de
Dumnezeiescul Dar. Fericiţi şi bine-norociţi sunt aceia care se vor deprinde
la acest lucru ceresc, pentru că prin acesta biruiesc toate supărările
viclenilor draci, precum şi David a biruit pe mândrul Goliat; cu aceasta
sting zbârdările poftelor trupeşti, precum şi cei trei tineri au stins flacăra
1749
cuptorului; cu acest lucru al rugăciunii minţii îmblânzesc patimile, precum
şi Daniil a îmblânzit leii cei sălbateci; cu aceasta pogoară roua Sfântului
Duh în inimile lor, precum şi Ilie a pogorât ploaie în Carmel. Această
rugăciune a minţii se suie până la scaunul lui Dumnezeu, precum zice
Cuvântătorul la Apocalipsă (cap. 4): „Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au
căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi potire de aur pline de
tămâieri, care sunt rugăciunile sfinţilor” (Apoc. 5, 8). Această rugăciune a
minţii este o lumină ce luminează totdeauna sufletul omului şi îi aprinde
inima de focul dragostei lui Dumnezeu; aceasta este lanţul care uneşte pe
Dumnezeu cu omul. O, ce dar fără de asemănare al rugăciunii minţii! O,
lucru adevărat, minunat şi ales! Deci şi tu, frate, oricare vei fi, când vei lua
în mâinile tale această carte şi citind-o vei afla cu cercare folos în sufletul
tău, mă rog cu căldură să-ţi aduci aminte să faci o rugăciune către
Dumnezeu, cu un „Doamne, miluieşte”, pentru păcătosul sufletul meu, al
celui ce s-a ostenit la această carte, şi pentru cel ce s-a ostenit ca să o
tipărească, care au mare nevoie de rugăciunea ta, ca să afle milă
dumnezeiască sufletelor lor împreună cu al tău. Fie, fie, fie. AMIN.
Dumnezeului nostru slavă
Sfârșitul scrierilor Sfântului Grigorie Palama din Filocalie.

Sfântul Calist Patriarhul

şi Sfântul Ignatie (Xantopolii)
Calist, Sfințitul Patriarh al Țarigradului (Constantinopol), numirea
avându-o Xantopol, au înflorit întru împărăția celui al doilea din Paleologi,
pe la anul 1360. Învățându-se de la Sfântul Grigorie Sinaitul (a căruia viață
o au scris pe larg), s-au nevoit în Sfântul Munte al Athonului, în Schitul
Magula, ce este în preajma Mănăstirii Filoteiulului. Au trăit cu tainicul său
Marcu, întregi 28 de ani. Și lui Ignatie, celui asemenea Xantopol, atâta i-au

1750
fost prieten, încât se părea a fi la amândoi un suflet în două trupuri. Iar mai
pe urmă au patriarhit; și în Serbia, ducându-se cu clirosul (cu soborul său
bisericesc de slujire) pentru pașnica unire a aceleiași Biserici, prin Sfântul
Munte au trecut, și de acolo Sfântul Maxim Cavsocalivitul, numindu-să cu
prielnică prorocie, au zis: „Acest Bătrân s-au lipsit de păstoria sa,
cântându-și din urmă cântarea cea deasupra gropii: Fericiți cei fără prihană
în cale.” Și numai ce au ajuns în Serbia, acolo viața cea putregăioasă au
schimbat-o pe cea veșnică. Despre aceștia: Sfântul Calist Patriarhul și
Ignatie Xantopolii, mărturisește și Meletie al Atenelor, în Bisericeasca
Istorie, Cartea 14, Cap. 15, asemenea zicând cu Sfântul Simeon al
Tesalonicului. Iar Sfântul Simeon al Tesalonicului, în cartea sa, la capul
295, unde scrie pentru de Dumnezeu făcătoarea rugăciune: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu”, zice pentru aceștia așa: „Iar mai
ales în zilele noastre acestea, pentru dânsa (adecă pentru rugăciune) au
scris cu Duhul, (ca cei ce și ei erau din Dumnezeu), și de Dumnezeu
grăitori, și de Dumnezeu purtători, și de Hristos purtători, și cu totul
îndumnezeiți cu adevărat: cel întru sfinți Părintele nostru Calist, cela ce de
la Dumnezeu s-au făcut Patriarh împărăteștii Romei celei noi; și cel de o
suflare cu dânsul și împreună nevoitor, Cuviosul Ignatie. Și cu carte a lor,
alcătuită de dânșii duhovnicește și cu Dumnezeiesc cuget, și foarte înalt au
filosofit, întru 100 de capete, prin numărul cel desăvârșit, cunoștința cea
desăvârșită pentru aceasta arătându-o. Cari și ai împărăteștii acestei Cetăți
fiind odrasle, de vreme ce toate împreună le-au lăsat, și feciorește și
călugărește întru supunere mai întâi au petrecut, și pustnicește împreună și
cerește; mai pe urmă și nedespărțiți au viețuit, și întru Hristos una (care
lucru Însuși Hristos către Tatăl S-au rugat întru Sine pentru noi toți – Ioan
17, 21) mai ales au păzit, ca niște luminători în lume, precum zice
Apostolul Pavel (Filip. 2, 15), cuvântul vieții ținând, s-au arătat.” Că, în
scurt, mai presus decât mulți din cei sfințiți, pre unirea cea întru Hristos și
dragostea o au îndreptat, întrucât nici s-au simțit vre-odinioară deosebire
oarecare întru aceștia, până și la căutătură și la nărav, sau prepus adecă de
neînvoială, sau întru un minut oarecare scârbă (care întru oameni mai că
este cu neputință); și pentru aceasta, fiindcă îngerește s-au făcut și pacea
1751
lui Dumnezeu (precum Hristos Domnul S-au rugat) împreună o au păzit și
o au agonisit întru dânșii, care este Iisus Hristos pacea noastră (Pavel au
zis): „Cela ce au făcut pre amândouă una” (Efeseni 2, 14). A căruia și
pacea pre toată mintea o covârșește. Și după ce s-au mutat cu pace, acum
întru liniștea cea prea-înaltă se desfătează, și mai curat acum văd pre Iisus,
pre Carele din suflet L-au iubit și cu adevărat L-au căutat. Și una sunt cu
Dânsul, și luminii Lui celei prea dulci și dumnezeiești, fără de sațiu se
împărtășesc. Ale căreia și arvonele de la cele de aicea le-au luat, curățiți
făcându-se cu vederea și cu lucrarea. Și dumnezeiasca strălucire cea în
Munte, ca și Apostolii, o au dobândit. Și s-au arătat aceasta multora,
luminat, spre mărturie, la fețe străluciți, ca Ștefan văzuți fiind. De vreme
ce nu numai în inimă, ci și în fața acestora se revărsa Darul. Pentru aceasta
și ca Marele acela Moisi s-au văzut, precum au mărturisit cei ce i-au văzut,
strălucind la față în chipul soarelui. Cari, ca și cel ce au pătimit această
fericită patimă și prin cercare o au cunoscut, luminat arată și pentru
dumnezeiasca lumină, a fireștii lucrări lui Dumnezeu și a Darului; și
mărturii aduc pre Sfinți, precum și pentru pace, prea-sfințita rugăciune.
Calist și Ignatie, Xantopolii
Meșteșug și îndreptar, cu ajutorul lui Dumnezeu,
prea cu de-adinsul
Și de la Sfinți având mărturiile, pentru cei care aleg și primesc cu liniște
a viețui călugărește. Și pentru chipul traiului vieții, și petrecerea, și hrana
lor; și pentru a cât de mari bunătăți este pricinuitoare liniștirea celor ce cu
socoteală o uneltesc pre dânsa. Și s-au deosebit această lucrare a
cuvintelor, întru 100 de capete. Iară această înainte-cuvântare, care și al
capului dintâi îl are numărul, este pentru dăruirea și Darul cel dumnezeiesc
și mai presus de fire, carele prin Sfântul Duh este întru cei credincioși.
1. Să cădea adecă noi, ca să zic după Dumnezeieștile graiuri, de
Dumnezeu învățați fiind, ca cel ce pre legea cea nouă, negrăit în inimă
scrisă, decât văpaia mai luminată o purtăm, și de Bunul și de Dreptul Duh
ocârmuiți fiind, ca niște fii și moșteni, adecă ai lui Dumnezeu, și
1752
împreună-moștenitori cu Hristos, după urmarea cea îngerească a petrece; și
nicidecum a nu avea trebuință de cel ce să ne învețe aceea, adecă a
cunoaște pre Domnul (Ier. 31, 34). Iar acum rătăcirea cea din părul cel
dintâi (din pruncie) al nostru, dintru cel mai bun, și abaterea cea spre cel
mai rău; încă și a cumplitului Veliar, și tirania cea neîmpăcată împotriva
noastră, departe a alerga de la Mântuitoarele și de Dumnezeu-lucrătoarele
porunci, pre noi pre cea cu răutate ne-au așezat; și pe prăpăstii pierzătoare
de suflet a ne surpa. Și lucrul cel prea vrednic de milă: împotriva înșine
nouă, și a cugeta și a lucra ne-au zădărât. Drept aceea și după
Dumnezeescul Cuvânt: „Nu este cel ce pricepe, nu este cel ce caută pre
Dumnezeu” (Ps. 13, 2). Că de vreme ce deodată toți din calea cea dreaptă
ne-am abătut, ne-am netrebnicit, și pentru aceasta trupuri cu totul fiind, și
de aducătorul de lumină, și de Dumnezeescul Dar lipsindu-ne, de
îndemnarea cea a unora de la alții către cele bune, și ajutorul avem
trebuință. Că pentru întrebarea a oarecărui frate, încă și pentru păzirea
poruncii celei Părintești, și după scoposul aceluia, așa s-au întins această
pricină a cuvântului.
2. Și de vreme ce tu cu dorire, după cuvântul Domnului (Ioan 5, 39, ca
să cercetezi Dumnezeieștile și de viață dătătoarele Scripturi, și ca să te
înveți cu taină fără de greșală, și de la noi, netrebnicii, de multe ori ai cerut
cuvânt și îndreptar dat în scris, pentru al tău folos, și poate că și al altora,
precum tu zici, măcar că deși nu mai întâi, dar însă încă acum, cu ajutorul
lui Dumnezeu, am judecat că se cuvine să împlinim dorința ta cea lăudată.
Și trândăvirea adecă cea întovărășită cu noi, pentru dragostea și folosul tău
uitând-o; iar pre tine prea foarte lăudându-te pentru sârguința cea spre cele
bune, și pentru că iubirea de osteneală cea statornică, o, duhovnicescule
fiu, și prea foarte iubite! Și mai mult decât acestea, de osânda cea de la
Dumnezeu temându-te, care groaznic s-au înfricoșat împotriva celui ce
ascunde talantul (Luca 19, 22). Și lângă cele zise, și părinteasca poruncă
împlinind, care nouă ne-au poruncit-o Părinții noștri și duhovnicești
învățători, ca și altora iubitori de Dumnezeu să încredințăm cele învățate
de la dânșii. Și deci Dumnezeu, Tatăl dragostei, și împărțitorul cel cu totul

1753
din destul, Dătător a toate bunătățile, să dea nouă adecă celor zăbavnici și
cu glasul amorțit, cuvânt la bună vreme, întru deschiderea gurei noastre;
Cela ce de multe ori și în dobitoace necuvântătoare cuvânt a insuflat pentru
folosul celor ce auziau (Num. 22, 28). Iară ție, și tuturor celor ce vor ceti
acestea, după cuvântul tău, să adauge ureche, ca cu înțelepciune și cu bună
știință să ascultați acestea. Și precum Îi este Lui iubit, fără de abatere în
laturi să petreceți. „Că fără de Dânsul, precum s-au scris, nu putem să
facem nimic” (Ioan 15, 5) din cele de folos și de mântuire. Și căci: „Dacă
nu Domnul va zidi casa, în deșert s-au ostenit cei ce zidesc” (Psalm 126,
1). Iară acestea adecă, întru acest chip, așa sunt. Cum că decât tot lucrul,
scoposul mai întâi povățuiește; deci și scoposul acestei alcătuiri este, ca să
ne învățăm care adecă este temelia zidirii celei după Hristos.
3. Dar de vreme ce decât tot lucrul, mai întâi scoposul povățuiește; iar
scoposul al amândurora este: al nostru adecă, ca după putere cele ce spre a
ta duhovnicească creștere folosesc să spunem; iar al tău, ca după cele zise
adevărat să viețuiești; fiind trebuință mai întâi să cercăm decât tot alt
lucrul, oare către ce fel de plinire a zidirii celei după Hristos privind,
început a temeliei celei de folos punând, de aceea vremea înainte chemând,
iar mai ales ajutorul cel de sus bogat dobândindu-l, și acoperământ vrednic
peste începerea zidirii Duhului vom pune. Că început al toată lucrarea cea
după Dumnezeu, aceea este: adecă, după poruncile Mântuitorului a
petrece. Iar sfârșit, aceea: adecă să ne întoarcem către cel ce dintru început
ni s-au dăruit nouă prin Dumnezeescul Botez, desăvârșit Dar al
Preasfântului Duh, și de viață începătorului.
4. Deci început al toată lucrarea cea după Dumnezeu, ca în scurt să
zicem, aceea este: adecă, să ne sârguim noi în tot chipul, și cu toată
puterea, a petrece după punerea de lege a tuturor de Dumnezeu
făcătoarelor porunci ale Mântuitorului. Iar sfârșit aceea: adecă, să ne
întoarcem, prin păzirea acestora, la cea dintâi și din însuși începutul, în Dar
dată nouă din Sfințita scăldătoare, desăvârșit duhovnicească a Darului, de a
doua oară închipuire și zidire; sau, dacă iubit îți este ție pre un lucru ca
acesta, adecă Dăruire a-l numi; și pre Adam cel vechi, împreună cu faptele
1754
și cu poftele lepădându-l, întru cel nou și duhovnicesc să ne îmbrăcăm,
carele este Domnul Iisus Hristos, precum zice prea-dumnezeescul Pavel:
„Fiilor, pre care iarăși cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos
întru voi” (Gal. 4, 19). Și: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și
îmbrăcat” (Gal. 3, 27). Pentru aceea, dacă: carele este Darul, și cum ni s-ar
fi făcut nouă să-l dobândim pre acesta; și care sunt cele ce îl fac pre acesta
tulbure, și care iarăși cele ce de a doua oară îl curățesc pe el.
5. Dar carele este Darul, și cum ni s-ar fi făcut nouă să-l dobândim pre
acesta; și care adecă sunt cele ce îl fac pre dânsul tulbure; care iarăși cele
ce de a doua oară îl curățesc; Cel la suflet și la limbă decât tot aurul mai
strălucit, îți va arăta ție, așa grăind: „Și ce este «mărirea Domnului ca într-
o oglindă privindu-o, întru același chip ne schimbăm»?” (2 Cor. 3, 18).
Mai arătat adecă aceasta se arată, când darurile semnelor le lucrează; însă
nici acum nu este cu anevoie aceea, celui ce are credincioși ochi. Pentru că
împreună ne botezăm, și mai presus decât soarele sufletul strălucește, cu
Duhul curățindu-se. Și nu numai vedem pre mărirea lui Dumnezeu, ci și de
acolo primim oarecare raze; precum dacă argintul cel curat către razele
soarelui stând, și el raze din sineși ar fi trimis, nu dintru a sa fire numai, ci
și din strălucirea soarelui. Așa și sufletul curățindu-se, și decât tot argintul
mai strălucit făcându-se, primește raze de la mărirea Duhului, întru mărirea
ceea ce se face într-însul; și acest fel, în ce chip cu cuviință este, de la
Domnul Duhul. Și după puține: „Vrei să-ți arăt ție aceasta și de la Apostoli
mai simțit? Înțelege pre Pavel, ale căruia hainele lucrau; pre Petru, ale
căruia umbrele aveau putere. Că nu ar fi fost aceasta, de nu ar fi purtat
chipul Împăratului, și neapropiate erau strălucirile lor; atâta hainele lor și
umbrele lucrau. Pentru că hainele cele împărătești și tâlharilor sunt
groaznice. Vrei să-l vezi pre acesta (adecă Darul) și prin trup strălucind?
«Privind», zice, «la fața lui Ștefan, o au văzut ca pre o față de înger»”
(Fap. 6, 15). Însă nimic este aceasta către mărirea ceea ce strălucește
dinlăuntru; că ceea ce Moisi în față avea, aceasta aceștia în suflet o purtau,
iar mai ales și cu mult mai mult. Pentru că aceea adecă a lui Moisi lucru
mai simțit era; iar aceasta netrupesc. Și precum trupurile cele cu foc

1755
strălucitoare, de la cele strălucite trupuri curgând spre cele aproape de
dânsele, și pre acelea le împărtășesc din a sa strălucire, întru acest chip și
la credincioși se întâmplă. Deci pentru aceasta de la pământ se mută cel ce
pătimește aceasta, și cele ce sunt în ceruri le sălășluiește. Vai mie! că bine
este aicea și a suspina cu amar; că atâta de mare cinste dobândind, nici cele
ce se grăiesc le știm, pentru că degrab pierdem lucrurile și către cele
simțite ne minunăm. Deci această mărire, care este negrăită și înfricoșată,
până adecă la una și la a doua zi rămâne întru noi, iar după aceea o stingem
pre dânsa cu totul, pre furtuna lucrurilor celor lumești aducând-o asupra-i,
și prin desimea norilor împingând departe razele ei. Și iarăși, întru alt loc,
zice: „Trupurile celor ce bine au plăcut lui Dumnezeu cu atâta mărire se
vor îmbrăca, pre cât nici este cu putință să vedem cu acești ochi. Și ale
acestora semne oarecare și urme umbroase, și întru cel vechi și întru cel
nou așezământ, au binevoit Dumnezeu să ni le dea nouă. Pentru că acolo
adecă fața lui Moisi cu atâta mărire strălucea atunci, întrucât neapropiată
era ochilor israeliților; iar întru cel nou, decât a acestuia, cu mult mai mult
a strălucit fața lui Hristos.” Auziși graiurile Duhului? Priceput-ai puterea
tainei? Cunoscut-ai în ce fel adecă sunt darurile cele din Sfințita
scăldătoare, ale duhovniceștii nașteri celei de a doua oară, care este
desăvârșită întru noi? Și cât sunt de mari dobânzile, și plinirea, și plățile?
Și cum din cele ce sunt întru a noastră stăpânire este aceea adecă, pre acest
mai presus de fire Dar, și a-l crește, și a-l împuțina, adecă a-l arăta și a-l
întuneca, pre cât stă întru a noastră putere? Iar acelea sunt (adecă cele ce
întunecă pre Dar): volbura lucrurilor celor lumești și întunericul cel adânc
care se naște din însăși patimile, care ca o furtună sau ca un sălbatec puhoi
curgând asupra-ne și sufletul cufundându-l, nici a răsufla în sus sau a privi
îl lasă pre dânsul către Cel ce cu adevărat este bun și fericit, pentru Carele
s-a și făcut; ci cu totul pre tot clătit de clătirea și învăluirea valurilor, și
iuțit de fumul dulceților îl întunecă și cu totul muiat îl lucrează. Precum
iarăși și cele împotriva acestora, adecă cele ce prin poruncile cele de
Dumnezeu făcătoare se nasc celor ce nu după trup, ci după Duh umblă,
pentru că „cu Duhul”, zice, „să umblați și pofta trupului să nu o săvârșiți”
(Gal. 5, 16), de folos sunt cu adevărat și de mântuire, și către acestea ca o
1756
scară aducând până la însuși vârful și la partea cea prea de sus a treptelor,
adecă până la dragoste, care este Dumnezeu. Cum că adecă întru Sfântul
Botez, în Dar, pre Dumnezeescul Dar desăvârșit îl primim, și pre acesta,
după ce cu patimile l-am acoperit, iarăși prin împlinirea poruncilor îl
curățim.
6. Însă atunci, întru Dumnezeescul pântece, adecă întru Sfințita
scăldătoare, în dar cu totul desăvârșit pre Dumnezeescul Dar îl primim. Iar
dacă cumva mai pre urmă, cu reaua uneltire a celor vremelnice, și cu grija
lucrurilor celor lumești, și cu ceața patimilor, pre acesta, care, o! să nu fi
fost, îl vom acoperi, și întru acest chip, prin pocăință și prin împlinirea
făcătoarelor de Dumnezeu porunci, iarăși ne este nouă cu putință de
iznoavă să primim pre această strălucire mai presus de fire și să o
agonisim, și pre arătarea acesteia să o vedem prea luminat. Însă după
măsura celei întru credință nevoințe a fiecăruia și arătarea aceasta se
descopere; și mai întâi de toate acestea, cu ajutorul și cu bunăvoirea
Domnului Iisus Hristos. Și zice Sfântul Marcu: „Hristos, desăvârșit
Dumnezeu fiind, desăvârșit Darul Sfântului Duh l-a dăruit celor botezați;
carele adăugire adecă de la noi nu este. Ci se descopere nouă și se arată
după măsura lucrării poruncilor și ne dă nouă adăugire a credinței, «până
ce să ajungem toți la unirea credinței, la bărbat desăvârșit, la măsura
vârstei plinirii lui Hristos» (Efes. 4, 13).” Deci, dacă ceva Îi aducem Lui
după ce de a doua oară ne-am născut, și acest lucru atunci de la Dânsul și
printr-Însul era întru noi ascuns. Că se cuvine cel ce viețuiește după
Dumnezeu pre toate poruncile să le uneltească; iar partea cea mai multă a
lucrării să o dea oarecum celor dintâi decât altele și ca cum mai
cuprinzătoare.
7. Deci, de vreme ce începutul adecă și rădăcina, precum am zis, a toată
această nevoință este aceea: adecă, după mântuitoarele porunci a viețui; iar
hotarul și roada, aceea: adecă iarăși a ne întoarce înapoi la Darul Duhului,
carele întru întâi prin Botez desăvârșit ni s-au dăruit nouă, cela ce întru noi
adecă este, „că fără de căință sunt, zice, Darurile lui Dumnezeu” (Rom. 11,
29), însă îngropat cu patimile, și se descopere prin lucrarea poruncilor
1757
celor de Dumnezeu lucrătoare; cuviincios lucru este, prin împlinirea cea
după putere a tuturor poruncilor celor întru acest fel, în tot chipul a ne
sârgui, ca de a doua oară să curățim pre cea întru noi arătare a Duhului, și
prea arătat să o privim. „Că făclie, zice către Dumnezeu, prea-
Dumnezeescul David, picioarelor mele este legea Ta, și lumină cărărilor
mele” (Ps. 118, 105); și: „Porunca Domnului strălucită, care luminează
ochii” (Ps. 18, 9); și: „Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat” (Ps. 118,
128). Și cel de pe piept: „Cela ce păzește poruncile Lui, întru Dânsul
petrece, și El întru dânsul” (I Ioan 3, 24); și: „Poruncile Lui grele nu sunt”
(I Ioan 5, 3). Încă și Mântuitorul: „Cela ce ține poruncile Mele și le păzește
pre dânsele, acela este cela ce Mă iubește pre Mine; iar cela ce Mă iubește
pre Mine, iubit se va fi de Tatăl Meu, și Eu îl voi iubi pre dânsul și Mă voi
arăta pre Mine însumi lui. Și dacă cineva Mă iubește pre Mine, cuvântul
Meu va păzi, și Tatăl Meu îl va iubi pre dânsul, și către dânsul vom veni și
lăcaș la dânsul vom face. Iar cela ce nu Mă iubește pre Mine, cuvintele
Mele nu le păzește” (Ioan 14, 21; 23; 24). Iar mai ales dintru acestea, celor
dintâi și mai cuprinzătoare, și ca cum maice ale celorlalte, pre cea mai
multă parte a lucrării a o da oarecum. Că întru acest chip, cu Dumnezeu,
fără de greșală, și scoposul ce ne stă înainte, adecă însăși începerea cea
bună și sfârșitul doririi, l-am fi putut nemeri: adecă arătarea Duhului. Că
început a toată lucrarea cea de Dumnezeu iubită este chemarea cea cu
credință a Numelui Domnului nostru Iisus Hristos, și împreună cu dânsa
pacea ceea ce răsare dintr-însa și dragostea.
8. Însă început al toată lucrarea cea de Dumnezeu iubită este chemarea
cea cu credință a Mântuitorului Nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Că
El Însuși a hotărât: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Și
împreună cu aceasta pacea: „Că se cuvine, zice, a se ruga fără de mânie și
fără de cugete” (I Tim. 2, 8), și dragostea. „Că Dumnezeu dragoste este, și
cel ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece și Dumnezeu întru
el” (I Ioan 4, 16). Iar pacea aceasta și dragostea nu numai bine-primită fac
pre rugăciune, ci iarăși din însăși rugăciunea se nasc și răsar ca niște
gemene dumnezeiești raze, și cresc și se săvârșesc. Că prin fiecare dintru

1758
acestea, și împreună prin câte trele, grămădirea tuturor bunătăților, cu
îndestulare, ni se dă nouă.
9. Deci dintru acestea trei, iar mai ales prin fiecare dintru acestea, și
împreună prin câte trele, grămădirea a tuturor bunătăților cu îndestulare ni
se dă nouă și ni se revarsă. Că prin chemarea adecă cea cu credință a
Numelui Domnului nostru Iisus Hristos, cu întemeiere nădăjduim că vom
lua milă și cea întru adevăr viață, care este ascunsă întru Dânsul, ca alt
dumnezeiesc izvor pururea curgător, prea revărsându-le pre dânsele.
Numele Domnului nostru Iisus Hristos cel ce curat se strigă înlăuntrul
inimii. Iar prin pacea ceea ce covârșește pre toată mintea și hotar nici unul
nu are, împăcării celei cu Dumnezeu și a unora cu alții ne învrednicim. Iar
prin dragoste, a căriei mărire este neasemănată, ca ceea ce este sfârșit și
cap al Legii și al Proorocilor; și pentru că și Dumnezeu dragoste se
numește (I Ioan 4, 8), cu totul ne unim cu Dumnezeu, stricându-se păcatul
nostru prin dreptatea lui Dumnezeu și prin punerea de fii a Darului, care
prin dragoste cu preaslăvire se lucrează întru noi. „Că dragostea, zice, va
acoperi mulțime de păcate” (I Petr. 4, 8). Și: „Dragostea pre toate le
acoperă, pre toate le crede, pre toate le nădăjduiește, pre toate le suferă;
dragostea niciodată nu cade” (I Cor. 13, 8). Cum că și Domnul Iisus
Hristos, în vremea mântuitoarei Patimi, acestea le-au lăsat Ucenicilor Săi
ca pre niște porunci de ieșire și moștenire dumnezeiască, încă asemenea și
după Înviere.
10. Drept aceea și Însuși prea bunul și prea dulcele nostru Iisus Hristos,
și când către Patima Sa cea de bună voie pentru noi a venit, și când după
Înviere Apostolilor S-a arătat, încă și când către cel din fire al Său Tată, și
al nostru prin Darul, voia să Se întoarcă, ca un Părinte adevărat și iubitor
de fii, ca pre oarecare porunci de ieșire și mângâieri iubite și prea dulci și
întemeiate, ca cum să zicem arvune, iar mai ales moștenire de Dumnezeu
dată nemișcată, pre acestea tuturor celor ai Săi le-au lăsat. Și una adecă,
întru cele ce zice către Ucenici, când Mântuitoarea Patimă au sosit, așa:
„Orice veți cere de la Tatăl întru Numele Meu, aceasta o voi face, ca să Se
slăvească Tatăl întru Fiul. Dacă ceva veți cere întru Numele Meu, Eu voi
1759
face” (Ioan 14, 13-14). Și: „Amin, amin zic vouă, că câte veți cere de la
Tatăl Meu întru Numele Meu, va da vouă. Până acum nimic nu ați cerut
întru Numele Meu; cereți și veți lua, ca bucuria voastră să fie deplină. Și
întru acea zi întru Numele Meu veți cere” (Ioan 16, 23-24, 26). Și iarăși
după Înviere: „Semnele celor ce vor crede acestea vor urma: întru Numele
Meu draci vor scoate, cu limbi noi vor grăi, șerpi vor lua, și cele de aceea
înainte” (Marcu 16, 17). Acestora următoare zice și cel de pe piept: „Deci
multe adecă și alte semne a făcut Iisus înaintea Ucenicilor Săi, care nu sunt
scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeți că Iisus este
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și crezând viață să aveți întru Numele Lui”
(Ioan 20, 30-31). Și Dumnezeiescul Pavel: „Întru Numele lui Iisus tot
genunchiul să se plece” și celelalte (Filipeni 2, 10-11). Și încă întru Faptele
Apostolilor (4, 8-10): „Atunci Petru, umplându-se de Duhul Sfânt, a zis:
cunoscut să fie tuturor vouă și la tot norodul lui Israel, că întru Numele lui
Iisus Nazarineanul, pe Care voi L-ați răstignit, pe Care Dumnezeu L-a
sculat din morți, întru Acesta stă înaintea voastră acesta sănătos”. Și după
puține: „Și nu este întru altul mântuire, pentru că nici un nume este altul
dat între oameni sub cer, întru care se cuvine să ne mântuim noi” (Fapte 4,
12). Și iarăși Mântuitorul: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ”
(Matei 28, 18). Iar alta iarăși, prin cele ce Dumnezeu-Omul Domnul a zis
către Apostoli mai înainte de Cruce: „Pacea Mea las vouă, pacea Mea dau
vouă” (Ioan 14, 27). „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții.
Întru aceasta vor cunoaște toți că ai Mei Ucenici sunteți, dacă dragoste veți
avea între voi” (Ioan 13, 34-35). Și: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, și
Eu v-am iubit pe voi; rămâneți întru dragostea Mea. Dacă poruncile Mele
veți păzi, veți rămâne întru dragostea Mea, precum Eu poruncile Tatălui
Meu le-am păzit și rămân întru dragostea Lui” (Ioan 15, 9-10). Și iarăși,
după Înviere, întru deosebite vremi, de multe ori Se arată că a dat pacea,
arătându-Se la ai Săi și zicându-le: „Pace vouă” (Ioan 20, 21.26). Încă și
către Petru, căruia și începătoria Ucenicilor i-a încredințat, răsplătire
oarecare a dragostei celei fierbinți către Însuși Domnul Iisus Hristos
arătând, cum că este purtarea de grijă pentru turmă, întru acest chip a treia
oară zice: „De Mă iubești, Petre, mai mult decât aceștia, paște oile Mele”
1760
(Ioan 21, 17). Însă ar fi putut zice cineva, nu departe de scopos, și aceasta:
că prin cele arătate prea slăvite acestea trei, ni se nasc nouă altele oarecare
prea alese trei, iar acelea sunt: curățirea sufletului, luminarea și săvârșirea.
Că întru acestea trei împreună se țes toate faptele bune.
11. Iar dacă cineva pre amăruntul ar fi voit să cerceteze, chiar întru
această întreit împletită, și ca cum neruptă funie, va afla atârnată și
împreună țesută pre toată porfira faptelor bune, cea prea îndestulată și de
Dumnezeu lucrată. Pentru că, ca oarecare cinstit lanț și șir împodobit cu
aur, este petrecerea cea după Dumnezeu, pre una de alta atârnată curat
avându-o, și întru una împreună alcătuite pre toate. Deci și un lucru cele
multe săvârșesc, carele este aceea: adecă, să se în-Dumnezeiască omul cel
ce curat viețuiește cu dânsele, ca cu niște împreună-legături și belciuge,
îmbogățite fiind oarecum; și cu însăși chemarea cea de mântuire întru
credință, iar de voiești și întru dragoste și smerenie a prea iubitului Nume
al Domnului Iisus Hristos, și cu pacea, împreună și cu dragostea, care sunt
copaciul cel de Dumnezeu sădit, și cu trei ramuri, și de viață dătător. De
carele cel ce în vreme se hrănește și după cuviință se împărtășește, nu
moarte, ca cel dintâi zidit, ci viață culege, neperitoare și veșnică. Că și
Darul, și venirea Sfântului Duh, cel prin Dumnezeu Tatăl, către cei
credincioși, întru Iisus Hristos Lui Nume se dă.
12. Încă și Darul Sfântului Duh, și venirea către cei credincioși, cea prin
Dumnezeu Tatăl, întru Hristos Iisus și întru Sfântul Lui Nume se dă.
Precum zice Însuși Preaînaltul Dumnezeu și iubitorul de suflete Domnul
nostru Iisus Hristos către Apostoli: „Că vă folosește vouă ca Eu să Mă duc;
că dacă Eu nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni către voi” (Ioan 16,
7). Și iarăși: „Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de
la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 26). Și
iarăși: „Iar Mângâietorul, Duhul cel Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl întru
Numele Meu” (Ioan 14, 26). Cum că cu cuviință s-a hotărât de Sfinții
noștri Părinți, și cu Sfântul Duh, Cel ce locuia întru dânșii, să ne rugăm noi
întru Domnul nostru Iisus Hristos și de la Dânsul să cerem mila.

1761
 13. Deci pentru aceasta și slăviții povățuitori noștri și învățătorii, prea cu
înțelepciune și cu prea Sfântul Duh, Cel ce locuiește întru dânșii, învață că
mai întâi de toată altă bună lucrare și cugetare, și toți adecă, iar mai ales
cei ce voiesc să se arate întru alergare pre sineși a de Dumnezeu făcătoarei
liniștiri, și să se deosebească lui Dumnezeu, și să se rupă din lume, și după
socoteală să se liniștească: întru Domnul Iisus Hristos să se roage, și de la
Dânsul mila să o ceară fără de îndoială; Și pre prea Sfântul și Dulcele
NUME al Acestuia, neîncetat lucru și cugetare să-l aibă; și pre Acesta în
inimă, și în minte, și în buze pururea să-L poarte; și întru Dânsul, și
împreună cu Dânsul, și să răsufle, și să viețuiască, și să se miște, și să
doarmă, și să fie deștept, și să mănânce, și să bea; și în scurt să zicem, pre
toate după asemenea chip să se sârguiască a le lucra. Că în ce chip Acesta
departe fiind, tot răul împreună curge, iar mai ales nimic din cele de folos
nu este întru noi; întru acest chip Acesta întru noi de față fiind, tot
împotrivnicul departe este gonit; iar mai ales nici una din bunătăți nu ne
lipsește, nici încă cu neputință este spre îndreptare; precum și Însuși
Domnul nostru Iisus Hristos zice: „Că cela ce rămâne întru Mine și Eu
întru dânsul, acesta aduce multă roadă, că fără de Mine nu puteți a face
nimic” (Ioan 15, 5). Deci pre Acesta, Cel ce la toată zidirea este înfricoșat
și cinstit, și lucru și Nume, și mai presus decât tot lucrul și numele, și noi
nevrednicii, după ce L-am chemat întru credință și pre Dânsul am întins
pânzele acestui cuvânt, așa începem a grăi și la cele dinainte a merge. Cum
că se cuvine cel ce fără de greșală voiește a călători drumul cel după
Domnul al liniștii, mai întâi de toate să aleagă, împreună cu lepădarea cea
atotcuprinzătoare, și pre supunerea cea desăvârșită.
14. Întru Numele Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Celui ce a zis: „Eu sunt lumina, viața, adevărul, pacea și ușa cea
către Tatăl Dumnezeu. Și prin Mine, dacă cineva va intra, se va mântui și
va ieși și pășune va afla cu adevărat de mântuire” (Ioan 10, 9; 14, 6). Ia
aminte la cele ce grăim și adevărat te sfătuim pe tine. Mai întâi de toate,
alege-ți ție, împreună cu cea după Sfințita învățătură, atotcuprinzătoare
lepădare și supunere neprefăcută, desăvârșită; adecă sârguiește-te și caută

1762
să afli povățuitor și învățător nerătăcit. Și ar fi putut fi nerătăcirea lui întru
aceea, adecă că pune de față mărturie pentru cele ce grăiește, de la
Sfințitele Scripturi și de la purtătorii de Duh Bărbați; potrivite cu cuvintele
având petrecerea vieții; înalt adecă cu cunoștința, dar smerit la cuget, și cu
alte năravuri bune; și în ce fel pe învățătorul cel după Hristos cuvintele
cele de Dumnezeu prin învățătură date îl zic să fie. Și deci, după ce îl vei
afla, și de acela, ca de un Părinte adevărat, fiu iubitor de Părinte te vei lipi,
și cu trupul și cu Duhul, cu totul rămânând de la acea vreme înainte,
călătorind după poruncile aceluia, ca la Însuși Hristos la acela privind, și
nu ca la om; și toată necredința și îndoiala de la tine departe lepădându-o,
încă și înțelegerea și voia cea cu voire. Așa, cu prostime și fără iscodire, fii
pe urmă urmând învățătorului, spre deplină adeverire arătată acea către
învățătorul de taine alegere și desăvârșită ascultare, ca pe oareșicare
oglindă având însăși a ta știință. Iar dacă vreodată și ceva din cele
împotrivă ar semăna furiș întru a ta socoteală a minții, diavolul cel ce
vrăjmășește cele bune, ca de la curvie sau ca de la foc, sari de acolo și
către sineși și către înșelătorul cel ce furiș aruncă acestea, înțelepțește
împotrivă grăind: că nu cel ce se povățuiește pe cel ce povățuiește, ci cel ce
povățuiește pe cel ce se povățuiește îl povățuiește; și nu eu pe începătorul
meu, ci acela pe a mea judecată a primit-o asupră-și; și nu eu al aceluia, ci
acela judecător al meu este, după al Scării; și cele asemenea acestora.
Pentru că nici un lucru decât această petrecere, adecă decât supunerea, nu
este mai adevărat, celui ce a ales fără de grăire împotrivă să rupă zapisul
greșalelor sale și să se scrie întru Dumnezeiasca carte a celor ce se
mântuiesc. Și dacă, după cum zice Fericitul Pavel, „Fiul lui Dumnezeu și
Dumnezeul nostru, Domnul Iisus Hristos, ca noi, pentru noi S-a făcut”, și
pe buna voie cea Părintească foarte cu înțelepciune rânduind-o, o cale S-a
văzut că a tăiat, prin care și pentru cea după om plăcere, Părinteștilor laude
S-a învrednicit: „Că S-a smerit pe Sineși, făcându-Se ascultător până la
moarte, însă moarte de Cruce; pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat pe
Dânsul și I-a dăruit Lui NUME, care este mai presus decât tot numele”
(Filip. 2, 8–9). Cine dar este acela ce cu obrăznicie păreri are, cum că
dobânditor va fi slavei Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru
1763
Iisus Hristos și plăților celor Părintești, dacă nu a primit a umbla pe aceeași
cărare cu Povățuitorul și Învățătorul nostru Iisus Hristos? Că se cuvine
ucenicului, de îi este lui grija să se facă ca învățătorul, ca la o pecete și
întâiul chip prea frumos, așa cu toată puterea sufletului să privească, fără
de abatere în laturi, către viața și faptele iscusitorului de prunci; și pe
Acesta în toate zilele să se sârguiască a-L râvni. Apoi pentru Însuși
Domnul Iisus Hristos scris este aceasta: „Și era supunându-Se Tatălui Său”
(Luca 2, 51). Încă și Însuși Mântuitorul zice: „Nu am venit să Mi se
slujească, ci să slujesc” (Matei 20, 28). Și este altul care voiește să
viețuiască întru alt chip, adecă cu de sine plăcere și cu stăpânire de sineși și
fără de povățuitor; și unul ca acesta păreri are că ar fi fost după socoteală
călătorind viețuirea cea Dumnezeiască? Ba nu cu adevărat, nicidecum, ca
cela ce sare peste cele săpate. Și zice cel al Scării: „Precum cela ce nu are
povățuitor lesne în cale se rătăcește, așa și cel ce cu de sineși stăpânire
merge pe calea cea călugărească lesne piere, măcar de ar ști și toată
înțelepciunea lumii acesteia.” Deci pentru aceasta și cei mai mulți, ca să nu
zicem toți, care nu se supun și nu cu sfat călătoresc, cu osteneală adecă și
cu sudoare, cele prea multe ca un vis nălucindu-le li se par; însă întru
adevăr seceră cele prea puține. Iar oarecarii, și în loc de grâu, adună, vai!,
neghină, ca cei ce călătoresc, precum s-a zis, cu osebită rânduire și
îndreptare de sineși și cu cuget luiși plăcut; decât care lucru nimic mai rău
nu este. Și al acestui lucru martor este cel al Scării, așa scriind: „Câți către
nevoința mărturisirii cei de gând v-ați apucat să vă dezbrăcați; câți jugul
lui Hristos pe grumazii voștri a-l ridica voiți; câți de acum înainte sarcina
voastră pe grumazul altuia a o pune vă sârguți; câți vinderile voastre de
voie a vi le scrie vă sârguți și în locul acelora slobozire a vi se scrie voiți;
câți cu mâinile altora, înălțați fiind și înotând, treceți marele acesta noian:
cunoașteți că pe o scurtă oarecare cale și aspră v-ați apucat a umbla, care
numai o singură rătăcire întru sine are, și aceasta rânduiala de sineși se
numește. Că cel ce cu totul s-a lepădat de aceasta și întru cele ce se par că
sunt bune și duhovnicești și lui Dumnezeu plăcute, mai înainte de a umbla
au ajuns. Că ascultarea este neîncredințare luiși întru toate cele bune până
la sfârșitul vieții.” Drept aceea și tu acestea cu pricepere bine înțelegându-
1764
le și partea cea bună și nestrămutată a liniștii celei către Cer alergătoare
poftind, ca deplin să o iscușești, urmează legilor celor bine așezate, precum
ție ți s-au poruncit. Și mai întâi cu dragoste sărută pe ascultare, apoi după
aceea pe liniște. Că precum lucrarea este suire a privirii, așa și ascultarea a
liniștirii. Și „nu voi muta din loc hotarele, precum s-a scris, pe care le-au
pus Părinții” (Pilde 22, 28). Și încă: „Vai celui singur” (Eclesiast 4, 10).
Pentru că cu chipul acesta bună începere a temeliei punând, vremea înainte
mergând și prea bine slăvit acoperământ vei pune deasupra peste
meșteșugirea zidiri Duhului. Că precum a cărei început, după cele zise,
este de netrebnic și cu totul de lepădat, așa iarăși a cărei început este de
laudă și de cinste, totul este de bună cuviință și cu bună rânduială, deși
împotrivă uneori se întâmplă; însă și aceasta are fire a ne urma nouă din a
noastră punere înainte și alegere a voii celei slobode. Care sunt semnele
supunerii celei adevărate, pe care ținându-le cel întru adevăr ascultător ar fi
fără de greșeală supunându-se?
15. Dar de vreme ce cuvântul cel pentru o petrecere ca aceasta lung este
și cu anevoie de trecut, drept aceea și cei ce o uneltesc pe aceasta în multe
feluri o uneltesc, cuviincios lucru este și pentru dânsa puține oarecare, ca
pe niște însemnări, să-ți însemnăm ție; pe care și ținându-le ca pe un
îndreptar și cumpănă negreșită, cu curăție vei fi petrecând. Și deci zicem
acestea: se cuvine adevăratului ascultător, precum nouă ni se pare, să
păzească pe aceste cinci fapte bune, după toată nevoia. Și întâi adecă:
credință să aibă el, curată și nevicleană, credință către povățuitorul său,
până într-atâta, cât să i se pară că pe Însuși Hristos Îl vede și I se supune;
precum zice Domnul Iisus Hristos: „Cela ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă
ascultă; și cela ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cela ce de
Mine se leapădă, se leapădă de Cela ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16).
Și: „Tot care nu este din credință, păcat este” (Rom. 14, 23). Al doilea:
adecă adevărul, să-l adeverească el în lucru și în cuvânt, și întru
mărturisirea cea cu de-amănuntul a cugetelor. Că scris este: „Începutul
cuvintelor Tale este adevărul” (Ps. 118, 160). Și: „Adevărurile caută
Domnul” (Ps. 30, 25). Și Hristos încă zice: „Eu sunt adevărul” (Ioan 14,

1765
6), și încă și Însuși de Sine Adevărul S-a chemat. A treia aceea: adecă să nu
facă a sa voie. Că pagubă este ascultătorului, zice, aceea adecă a face a sa
voie. Ci de-a pururea să o taie pe dânsa de bună voie, adecă nesilit fiind de
al său Părinte. A patra aceea: adecă să nu grăiască împotrivă și să iubească
a se prici nicidecum; de vreme ce împotrivă-grăirea și iubirea de pricire nu
este acelor blagocestivi lucru. Și scrie prea Sfințitul Pavel: „Iar de se pare
cineva că este iubitor de pricire, noi obicei ca acesta nu avem, nici
Bisericile lui Dumnezeu” (1 Cor. 11, 16). Iar dacă așa prost și de obște
tuturor creștinilor li se opresc unele ca acestea, cu mult mai ales
călugărilor, și mai ales celor ce se făgăduiesc pentru Domnul să se supună
cu de-amănuntul. Însă aceea adecă a grăi împotrivă și a iubi pricirea are pe
înființare din socoteală, care trăiește cu necredință și cu înaltă cugetare,
precum s-a zis: călugărul cel înalt la cuget grăiește împotrivă foarte.
Precum și aceasta: a nu grăi împotrivă și a nu iubi pricirea iese din
credincioasă și smerită la cuget așezare. Încă și pe a cincea faptă bună se
cuvine să o păzească acesta, adecă aceea: să aibă cu de-amănuntul și
adevărată mărturisire către întâiul stătător, precum întru tundere. De vreme
ce înaintea înfricoșatului scaun al lui Hristos stând, înaintea lui Dumnezeu
și a Sfinților Îngeri am dat făgăduință: aceea adecă să avem noi început și
sfârșit împreună cu alte făgăduințe și tocmele ce am făcut cu Domnul, și
vestirea ascunsurilor inimii. S-a zis încă și de Dumnezeiescul David: „Zis-
am: mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului, și Tu ai lăsat
păgânătatea inimii mele” (Ps. 31, 6). Și de cel al Scării s-a grăit:
umflăturile care se scot la iveală nu vor spori spre mai rău, ci se vor
vindeca. Pe această numărare a celor de cinci arătate fapte bune, cel ce cu
înțelepciune și cu bună știință o păzește, fără de îndoială cunoască că de
aici dobânditor va fi fericirii drepților, ca într-o arvună. Și acestea adecă
sunt osebirele cele firești ale vrednicei de pomenire ascultări și ca o
rădăcină și temei al ei; însă auzi și ce fel de lucruri sunt ramurile și roadele
și acoperământul. Zice iarăși cel al Scării: „Din ascultare smerenia, din
smerenie dreapta socoteală, din dreapta socoteală vedere străbătătoare, iar
dintru aceasta mai înainte-vedere, care al singur lui Dumnezeu este lucru,
și celor ce cu fericire lui Dumnezeu se fac.” Dar dăruindu-se de la Dânsul,
1766
prea ales și prea mai presus de fire. Deci lângă cele zise, fie-ți ție și aceasta
arătată: că după a ta cea prea cu de-amănuntul cercată și adevărată
supunere izvorăște întru tine smerenia, și iarăși după smerenie dreapta
socoteală, asemenea și pe rând celelalte toate. Și nevoește-te, cât îți este ție
puterea, fără de greșală să alergi pe calea Dumnezeieștii ascultări; că întru
acest chip și pe cele de înainte fără de greșală te vei sui. Iar dacă cumva
întru semnul supunerii, care se pune întâi, șchiopătezi, să știi că nu bine vei
trece pe cealaltă alergare a semnului de la sorocul care îți stă înainte, zicem
adecă pe petrecerea cea după Hristos, nici că te vei încununa cu cununa
care se dăruiește biruitorilor. Însă și ce un povățuitor oarecare ascultarea și
pe cele ce mai întâi le-am zis osebiri firești ale acesteia fie-ți ție, ca ceea ce
se privește de corăbieri spre păzirea nerătăcirii, ca neabătut către dânsa
privind, să poți a înota și a trece peste noianul cel mare al faptelor bune și
așa către limanul cel fără de valuri al nepătimirii să te adăpostești. Iar dacă
și furtună oarecare și învăluire va veni asupra ta, și aceasta va fi dintru a ta
nesupunere; pentru că pe adevăratul ascultător nici însuși diavolul, precum
zic Părinții, nu poate să-l privească împotrivă. Dar pentru ca să-ți arătăm
ție prin puțin și cinstita înălțime a prea minunatei și prea cinstitei ascultări
câtă este, încă puțină uneltire de cuvânt a unui Sfânt Părinte vom aduce
aminte. Deci zice iarăși prea luminatul sfeșnic al petrecerii celei după
Hristos și Noul Vesel al Scării celei Cerești: „Armă, adecă, Părinții
cântarea Psalmilor; iar rugăciunea, zid; iar baie lacrima cea fără de prihană
hotărăsc cum că este; iar pe fericita ascultare mărturisire o au judecat, fără
de care nimenea din cei pătimași nu va vedea pe Domnul.” Deci destule
adecă sunt acestea, precum nouă ni se pare, spre arătare prea luminată și
laudă a neurmatei urmări a de trei ori fericitei ascultări. Însă vom putea
încă prin ispitire să ne învățăm și acestea bine să le cunoaștem, dacă drept
în sus la înălțime vom privi și întru înșine ne vom socoti: ce adecă ne este
nouă pricinuirea sfărâmării și a morții, celor ce nu unii ca aceștia ne-am
zidit întru început? Și ce iarăși cea a înnoirii de a doua oară și a nemuririi?
Deci aflăm cum că adecă aceea întâi, a stricăciunii pricinuitoare, este
îndreptarea de sineși și ocârmuirea de sineși și nesupunerea lui Adam cel
întâi zidit, dintru care urmează lepădarea și călcarea poruncii celei
1767
Dumnezeiești. Iar cea de a doua, a nestricăciunii dătătoare, este voirea cea
una cu Tatăl și supunerea lui Adam cel de-al doilea, Dumnezeu-Omul Iisus
Hristos, dintru care urmează păzirea poruncii Lui. „Că Eu, zice
Mântuitorul, de la Sine nu am grăit; ci Tatăl, Care M-a trimis, Acela Mi-a
dat poruncă ce să zic și ce să grăiesc. Și știu că porunca Lui viață veșnică
este. Deci cele ce grăiesc Eu, precum Mi-a zis Mie Tatăl, așa le grăiesc”
(Ioan 12, 49–50). Deci precum întru strămoșul și întru cel asemenea lui,
rădăcină a toată celei de întristare și maică este părerea; așa întru cel Nou
(Adam), Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, și întru cei ce poftesc a viețui cu
Dânsul, început, și izvor, și temei al tuturor bunătăților este smerenia. Pe o
stare și rânduială ca aceasta vedem că pururea o păzește și sfințita
împodobire cu bună rânduială cea prea de sus și mai presus de noi, a
tuturor Îngerilor cu chip dumnezeiesc; încă și Biserica cea de pe pământ și
din vremea noastră. Și cei ce în deșert se abat dintr-o punere de lege ca
aceasta, ca să nu zicem cu obrăznicie, voiesc a petrece; și ținem minte și
credem că se rup și se izgonesc de la Dumnezeu, și de la luminata soartă
cea cerească, și de la soborniceasca și apostoleasca Biserică, și întru
întunericul și focul Gheenei se trimit. Care lucru cu adevărat viclenii
lucrători de rele, și următorii Luceafărului, și cei după vremi limbuți în
cuvinte, rău-credincioșii eretici, zicem că l-au pătimit, precum cuvintele
cele de Dumnezeu scrise arată. Care, pentru plăcerea de sine și mândria, și
din dumnezeiasca slavă, precum s-a zis, și din desfătare, și din adunarea
cea sfințită, ticăloșește s-au lepădat. S-a zis încă și de oarecarele dintre cei
înțelepți: că cele împotrivnice, celor împotrivnice sunt vindecări. Deci dar,
de vreme ce a tuturor celor cu chip posomorât pricinuitoare este
nesupunerea și trufia, iar a celor cu chip vesel supunerea și împreună-
zdrobirea se cuvine cu adevărat, cel ce cu adevărul și fără de greșală
poftește a viețui, de-a pururea să petreacă viața întru supunere unui Părinte
ales și nerătăcit, carele, pentru iscusirea vremii celei de mulți ani și a celor
dumnezeiești lucruri știința, poartă biruința și la viață este împodobit cu
chipul faptelor bune. Și porunca acestuia și sfatul, ca pe niște graiuri ale lui
Dumnezeu și sfat, să le socotească. „Că mântuirea, zice, întru mult sfat
este” (Pilde 11, 14). Și: „Bărbatul cel lipsit de sfat, împotriva sa vrăjmaș
1768
este”. Iar deși oarecărora dintre sfinții slăviți părinți li s-a întâmplat și fără
de iscusință ca aceasta, adecă cea întru supunere, de au dobândit liniștirea
cea de Dumnezeu făcătoare și săvârșirea cea după Dumnezeu, însă după
descoperire dumnezeiască, și rar. Și scris este că nu este lege a Bisericii
lucrul cel rar, precum nici o rândunică singură nu face primăvară. Dar însă
tu, ca pe o oarecare știință întâi-aducătoare a prea frumoasei liniștiri, pe
supunerea cea adevărată crezând-o, lasă cele ce odată cu dumnezeiasca
rânduială s-au făcut și fii călătorind după cele de obște, ce s-au hotărât de
dumnezeieștii Părinți; că întru acest chip și plăților celor ce după lege
viețuiesc te vei învrednici. Deci ce? De o cale adecă, oricare s-ar fi
întâmplat, cineva care nu s-a făcut întru cercarea acesteia nu ar fi primit să
se atingă fără de povățuitor nerătăcit; încă nici în noianul mării fără de
cârmuitor bine învățat; asemenea încă nici de orice fel de meșteșug și
știință fără de învățător neamăgit. Iar a meșteșugului meșteșugurilor și a
științei științelor, și a cărării ce duce către Dumnezeu, și a nemărginitului
noian celui gânditor, adecă a călugăreștii petreceri, care s-a asemănat
viețuirii îngerilor, îndrăznește cineva a începe iscusința și luiși să-i
încredințeze dobândirea sfârșitului acesteia fără de povățuitor și
ocârmuitor și învățător ales și adevărat? Cu adevărat, unul ca acesta, măcar
orice fel ar fi fost, se înșală cu mintea pe sineși și mai întâi de a pune
început s-a rătăcit, ca cela ce nu după lege se nevoește. Precum dimpotrivă,
mai înainte de a călători a ajuns sfârșitul cela ce se supune așezământurilor
părintești. Că de unde, de altundeva, putem să știm ori că se oștește
împotriva trupului precum se cuvine, ori că se înarmează asupra patimilor
și a dracilor? Pentru că, lângă faptele cele bune, precum scris este, înfipte
sunt răutățile și sunt oarecum vecine. Și de unde să înțelepțim simțirile
trupului și puterile sufletului ca într-o vioară să le tocmească? Iar mai ales,
cum ne va fi nouă cu putință să judecăm și să alegem răspunsuri
dumnezeiești și descoperiri și mângâieri și vederi dumnezeiești, încă și
înșelăciuni și pândiri și amăgiri și năluciri drăcești? Și, ca să zicem în
scurt, cum întru unirile lui Dumnezeu și de Dumnezeu lucrătoarele
împliniri ale celor sfinte și taine ne vom învrednici să ajungem fără de
învățător al tainelor, un învățător de taine adevărat și luminat? Nu se poate
1769
cu adevărat, nu se poate. Deci când și pe vasul alegerii, pe tainicul celor
negrăite, pe gura lui Hristos, pe lumina lumii, pe soarele cel de obște, pe
învățătorul a toată lumea cea lăcuită, și cu cuprinsă împreună (zic adecă)
pe prea Fericitul Pavel, îl vom vedea că arată de obște celor împreună
Apostoli, și împreună socotește pentru buna vestire și pricina sa: „Nu
cumva, zice, în deșert alerg sau am alergat” (Gal. 2, 2); încă și pe Însuși, pe
cea de sine înțelepciune, zic adecă pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru
Sineși adecă grăind: „Că M-am pogorât din Cer, nu ca să fac voia Mea, ci
voia Tatălui Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 38); iar pentru prea
Sfântul Duh: „Că nu de la Sineși va grăi, ci cele ce va auzi va grăi” (Ioan
16, 13); pentru folosul rânduielii, care împreună ține și pe cele cerești și pe
cele pământești, cu cutremur și cu spaimă și cu frică ne ținem, și pentru a
noastră slăbiciune și trândăvire, și a celor ce din ieșire din minte și din
părere, cu neiscusire și cu primejdie aleg a petrece cu ocârmuire de sineși
și cu nesupunere. Că întru adevăr înfricoșată este o nevoință ca aceasta, și
nenumărați sunt dezbrăcătorii de veșminte, și pândirile făcătorilor de rele
celor de pe mare; încă și spargerile de corăbii măsură nu primesc. Drept
aceea și din cei mulți, prea puțini sunt cei ce se mântuiesc. Prin urmare,
aceștia adecă precum vor, să călătorească. Că „al fiecăruia, precum este
scris, lucru, focul îl va ispiti” (1 Cor. 3, 13). Și: „Că Tu vei răsplăti
fiecăruia după lucrurile lui” (Ps. 61, 12). Iar mai ales nu așa prost precum
vor, ci precum se cuvine și a voi, și a viețui. O! de le-ar da Domnul tuturor
pricepere! Iar tu, și fiecare ce voiește să viețuiască după Dumnezeu, ca
dintr-o poală a hainei, din niște graiuri ca acestea, toată țesătura cea de aur
și duhovnicească a fericitei ascultări înțelegând-o, silește-te, precum mai
înainte s-a arătat, să afli învățător nerătăcit și desăvârșit. „Iar acelor
desăvârșiți, după cum zice purtătorul de Hristos Pavel, hrana cea tare”
(Evr. 5, 14), care, pentru deprindere, au simțirile iscusite spre alegerea
binelui și a răului. Și cu chipul acesta, adecă prin osteneală și cu credință
căutând, nu vei greși de scoposul ce-ți stă înainte. „Că tot, zice
Dumnezeescul glas, cela ce cere, ia; și cela ce caută, află; și cela ce bate, i
se va deschide” (Mat. 7, 8). Și Acela, pe rând și cu rânduială, îți va arăta
ție, cu taină, toate cele cuviincioase și lui Dumnezeu iubite; și încă mai
1770
ales de mână te va duce către cele lui Dumnezeu plăcute, și mai
duhovnicești, și celor mulți nedescoperite. Te văd pe tine că din suflet te
bucuri de măsurare și de puținătate: și în bucate, și în băuturi, și în
acoperământuri, și în haine; și cum că te îndestulezi cu cele de trebuință și
cuviincioase vremii și de nevoie, și nu cu cele de prisosință și molatece,
întru care se trufesc cei ce nebunește trăiesc cu deșartă împodobire a
trupului și cu netezire, și împotriva loruși și a mântuirii lor împing sabie.
Și zice Marele Apostol Pavel: „Având hrane și acoperământuri, cu acestea
ne vom îndestula” (1 Tim. 6, 8). Însă tu cauți și poftești a te învăța și a auzi
și de la noi, în scris, cele cuviincioase și începutului, și mijlocului, și
sfârșitului petrecerii celei după Hristos. Dar, măcar deși vrednică de laudă
este întrebarea, însă cu anevoie este răspunsul cel de-ndată. Cu toate
acestea, Dreapta lui Hristos întinzându-o către a ta căutare, și aceasta ne
vom sârgui să o facem: ca pe o temelie statornică și neclătită, spre
atotcinstita ascultare cea desăvârșită, deasupra zidind mult-vestita casă a
întregii zidiri celei duhovnicești, zicem adecă liniștirea cea de Dumnezeu
făcătoare. Și deci zicem așa: pe cele părintești și cu Duhul grăitoare
uneltiri (de cuvinte), ca pe niște neclintiți stâlpi, răzemându-ne. Cum că
împreună cu pravoslavnica credință, se cuvine a purta grijă să fie plin și de
lucrurile cele bune, cel ce curat voiește să se liniștească și după Dumnezeu.
Și cum că credința îndoită este; și cum că împreună cu aceasta se cuvine a
fi iarăși cel ce se liniștește: pașnic, nesmuls, neîngrijat, adecă fără de griji,
tăcut, liniștit, mulțămit întru toate, și bine cunoscător al neputinței sale, și
vitejește a răbda ispitele, și către Dumnezeu a nădăjdui, și de la Dânsul a
aștepta folosul.
16. Zice Mântuitorul: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie: Doamne, Doamne, va
intra întru împărăția Cerurilor; ci cela ce face voia Tatălui Meu Celui din
Ceruri” (Mat. 7, 21). Deci și tu, iubitule, dacă nu cu cuvinte proaste
îndrăgești liniștea cea de Dumnezeu făcătoare, care pricinuiește celor ce
curat o uneltesc pe dânsa, de acum a primi înlăuntru chiar arătările
împărăției Cerurilor și ale lui Dumnezeu, iar în veacul ce va să fie, mai cu
totul și mai desăvârșit; ci întru adevăr o îndrăgești cu lucrul, nevoește-te

1771
ca, lângă pravoslavnica credință, să fii plin și de lucrurile cele bune. Apoi,
întru acest chip, fii pașnic cu toți, cât despre partea ta măcar; neînvăluit de
gânduri; neîngrijat, adecă fără de griji cu totul; tăcut; liniștit; mulțămit
întru toate; și bine cunoscător al neputinței tale; și cu totul privighitor,
ochiul și treaz păzește către ispitele cele de multe feluri și în multe chipuri,
care ți se întâmplă ție în fiecare zi, cu suferire și cu îndelungă răbdare,
împotriva a toată întreita învăluire și necazul ce-ți vine asupra ție, ori în ce
fel de chip, luptându-te pe tine. Că adecă pentru cea întâi și pentru a doua,
adecă pentru aceea a te împodobi, lângă pravoslavnica credință, și cu
lucruri bune, arătat învățător îți este ție slăvitul frate al lui Dumnezeu, așa
zicând: „Credința fără de lucruri moartă este, precum și lucrurile fără de
credință” (Iac. 2, 15). Și: „Arată-mi mie credința ta din lucrurile tale” (st.
18). Și mai înainte de acesta, Povățuitorul și Învățătorul tuturor, Domnul
nostru Iisus Hristos, zicând către Ucenici: „Mergând, învățați toate
neamurile, botezându-i pe dânșii în Numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh, învățându-i pe dânșii să păzească toate câte am poruncit
vouă” (Mat. 28, 19). Încă și Teologul (Grigorie) zice: cum că trei acestea
caută Dumnezeu de la tot omul care are Botezul: credință dreaptă de la
suflet, întreagă înfrânare de la trup și adevărul de la limbă.
Cum că îndoită este credința
2). Și însemnează, cum credința, după cuvintele cele de Dumnezeu date
prin învățătură, îndoită este: una adecă cea sobornicească a tuturor
creștinilor drept-slăvitori, întru care dintru început ne-am botezat și cu care
la sfârșit o să ne ducem; iar alta, a rari oameni, și numai a acelora care,
prin împlinirea tuturor poruncilor celor făcătoare de Dumnezeu, la cea
după chip și după asemănare s-au întors și așa s-au îmbogățit prin lumina
cea dumnezeiască a Darului, întărind pe toată nădejdea lor către Domnul.
Și până întru atâta, o! ce vrednicie!, încât „nicidecum, după cuvântul
Domnului, să nu se îndoiască aceștia în vremea rugăciunii, întru cererile
cele către Dumnezeu” (Mat. 21, 22); ci cu credință să caute, și așa să ia cu
lesnire cele de folos. După care lucru și pe întemeierea credinței din lucruri
adeverită fericiții o au câștigat, cei ce pe toată cunoștința și alegerea și
1772
îndoiala și grija de la sineși au lepădat, și cu totul tot s-au cufundat întru
dumnezeiasca beție a credinței celei către Dumnezeu, și a nădejdii, și a
dragostei, și încă „s-au schimbat cu schimbarea cea mai bună și fericită a
dreptei Celui Preaînalt” (Ps. 76, 10), după dumnezeiescul David. Ci aceea
adecă a grăi pe larg pentru credință nu este a acestei vremi; iar aceea adecă
pentru a doua, care ca oarecare rod dumnezeiesc dintru cea dintâi
înflorește și se naște, prea foarte bună vreme este. Pentru că credința, ca
oarecare rădăcină și cap, este a liniștirii celei ce cu purtare de numire se
cheamă făcătoare de Dumnezeu. „Că dacă nu vei crede, zice Scărarul, cum
te vei liniști?” Deci zice Dumnezeiescul David: „Crezut-am, pentru aceasta
am și grăit” (Ps. 115, 1). Și Marele Apostol Pavel: „Credința este ipostas al
celor nădăjduite; dovedire a lucrurilor celor ce nu se văd” (Evr. 11, 1). Și:
„Dreptul din credință va fi viu” (Evr. 10, 38). Încă și Mântuitorul, către
Ucenicii care au cerut de la Dânsul a le adăuga lor credința, așa zice: „De
ați avea credință cât un grăunț de muștar, ați zice dudului acestuia:
dezrădăcinează-te și te sădește în mare, și v-ar fi ascultat pe voi” (Luca 17,
6). Și: „De veți avea credință și nu vă veți îndoi, nu numai cea a
smochinului veți face, ci și măcar muntelui acestuia de veți zice: ridică-te
și te aruncă în mare, va fi. Și toate câte veți cere întru rugăciune, crezând,
veți lua” (Mat. 21, 21–22). Și: „Credința ta te-a mântuit” (Mat. 9, 22). Încă
scrie și Sfântul Isaac: „Credința mai înaltă este decât cunoștința, precum
cunoștința decât lucrurile cele simțite” (Cuv. 62). Pentru că toți Sfinții,
fiindcă s-au învrednicit a afla petrecerea aceasta, care lucru este uimire
întru Dumnezeu, prin puterea credinței petrec întru desfătarea petrecerii
aceleia mai presus de fire. Însă credință zicem, nu aceea întru care crede
cineva întru deosebirea închinatelor și dumnezeieștilor Ipostasuri, și întru
cea prea-aleasă și una și aceeași fire a Dumnezeirii, și întru minunata
purtare de grijă cea întru omenire, întru luarea firii noastre, măcar că și
aceasta înaltă este foarte, ci credința care răsare din luminarea Darului în
suflet, care întărește inima întru mărturia socotelii minții, neîndoită fiind
întru deplina încredințare a nădejdii, care este departe de toată părerea; și
nu întru sporirea auzirii urechilor se arată pe sineși, ci întru ochii cei
duhovnicești, spre tainele cele ascunse în suflet și spre bogăția cea ascunsă
1773
și dumnezeiască, care este tăinuită de ochii fiilor trupului, și care se
descoperă întru Duhul celor ce se hrănesc la masa lui Hristos, întru
îndeletnicirea legilor Lui. Precum a zis: „Dacă veți păzi poruncile Mele,
voi trimite vouă pe Mângâietorul, Duhul adevărului, pe Care lumea nu
poate să-L primească” (Ioan 14, 17), și: „Acela vă va învăța pe voi tot
adevărul” (st. 26). Și iarăși: „până ce va veni Acela Care este săvârșirea
tainelor”, și ne vom învrednici arătata descoperire a lor. Credința slujește
între Dumnezeu și între Sfinți taine negrăite, cărora ne vom învrednici prin
Darul însuși al lui Hristos: aici adecă, ca într-o arvună; iar acolo, întru
ipostasul adevărului, întru împărăția Cerurilor, împreună cu toți cei ce-L
iubesc pe Dânsul.
Cum că se cuvine pașnic a fi tu
3). Iar pentru cea a treia, adecă pentru ca pașnic să fii tu cu toți,
luminoasă sfătuire îți este uneltirea Fericitului David, încă și a purtătorului
de Hristos Pavel, care strigă mai cu mare glas decât trâmbița. Acela adecă:
„Pace multă este celor ce iubesc legea Ta, și nu este lor sminteală” (Ps.
118, 165). Și: „Cu cei ce urau pacea, eram pașnic” (Ps. 119, 7). Și: „Caută
pacea și o urmează pe dânsa” (Ps. 33, 13). Iar acesta: „Pacea vânați-o cu
toții și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12,
14). Și: „De este cu putință, cât despre voi, cu toți pașnici să fiți” (Rom.
12, 18).
Cum că se cuvine nerăspândit a fi tu
4). Iar pentru cea a patra, adecă pentru că se cuvine nerăspândit să fii tu,
Cuviosul Isaac îți va arăta, zicând: „Că dacă pofta, zice, naștere este a
simțirilor, cum dară cei ce cu răspândirea trăiesc mărturisesc că păzesc
pacea minții? Și cu cei ce se risipesc să nu te amesteci.”
Cum că se cuvine a fi tu neînvăluit și fără de grijă
5). Iară pentru a cincea, adecă pentru a fi tu neînvăluit cu sufletul și fără
de grijă despre cele binecuvântate și nebinecuvântate lucruri, învățător îți
este ție ceea ce în Evanghelie zice Domnul: „Pentru aceasta zic vouă: nu

1774
vă grijiți cu sufletul vostru, ce să mâncați și ce să beți, nici cu trupul
vostru, cu ce să vă îmbrăcați; au nu este sufletul mai mare decât hrana, și
trupul decât îmbrăcămintea? Căutați la păsările cerului, că nici seamănă,
nici seceră, nici adună în jitniță, și Tatăl vostru cel ceresc le hrănește pe
ele; au nu sunteți voi cu mult mai aleși decât acelea? Dar cine din voi,
grijindu-se, poate să-și adauge statului său un cot? Și pentru îmbrăcăminte
ce vă grijiți?” și după puține, „Drept aceea să nu vă grijiți zicând: ce vom
mânca? sau ce vom bea? sau cu ce ne vom îmbrăca? Că toate acestea
păgânii le caută; că știe Tatăl vostru cel ceresc că vă trebuiesc acestea
toate. Deci căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și
acestea toate se vor adăuga vouă. Drept aceea nu vă grijiți de ziua de
mâine, că ziua de mâine va griji de ale sale; ajunge zilei răutatea ei” (Mat.
6, 25–34). Zice încă și Sfântul Isaac: „Fără de negrijire, lumină în sufletul
tău să nu cauți, nici neturburare și liniște întru trândăvia simțirilor tale.” Și
cel al Scării: „Un mic păr tulbură ochiul, și puțină grijă prăpădește liniștea.
Fiindcă liniștea este lepădarea înțelegerilor și lepădarea de grijile cele
binecuvântate. Cela ce cu adevărat a aflat liniștea, nici de trupul său nu se
va griji, pentru că nemincinos este Cel ce S-a făgăduit” (Cuv. 27).
Cum că se cuvine tăcut a fi tu
6). Încă și pentru a șasea, adecă pentru a tăcea, rânduiala cuvântului
acestuia ne silește pe noi să zicem. Deci grăiește și pentru aceasta Sfântul
Isaac: „Cel ce își oprește gura sa de la clevetire, își păzește inima sa de
patimi; și cela ce își curățește inima sa de patimi, în tot ceasul vede pe
Domnul” (Cuv. 43). Și iarăși: „Când toate lucrurile petrecerii le vei pune
într-o parte, și tăcerea într-alta, o vei afla pe dânsa covârșind în cumpănire.
Și mai mult decât pe toate, tăcerea iubește-o, că te apropie pe tine către
roadă. Pentru că limba nu poate spre tălmăcirea acesteia. Întâi adecă să ne
silim pe noi înșine a tăcea, și atunci din tăcere se naște oarecare lucru, care
ne povățuiește pe noi la însăși tăcerea. O! să-ți dea ție Dumnezeu ca să
simți oareșce ce se naște din tăcere. Iar dacă întru această petrecere vei
începe, nu știu eu câtă lumină îți va răsări ție de aici.” Și iarăși: „Tăcerea
taină este a veacului ce va să fie, iar cuvintele unealtă sunt ale lumii
1775
acesteia” (Cuv. 34). Încă și Sfântului Arsenie, așa Dumnezeiescul glas al
doilea i-a legiuit: „Arsenie, fugi, taci, liniștește-te, și te vei mântui.”
Cum că se cuvine cu liniște a viețui tu
7). Asemenea încă și pentru cea a șaptea, adecă pentru că cu liniște să
viețuiești tu, vrednici de credință spre dovadă sunt și Marele Vasile, și
iarăși Sfântul Isaac. Acela adecă a zis: „Liniștea este sufletului începătură a
curățeniei.” Iar celălalt: „Hotarul liniștii este tăcerea despre toate.” Acela
adecă pe începătura acesteia; iar celălalt pe sfârșitul, prin graiurile acestea
cât mai în scurt au însemnat. Încă și în Scriptura cea veche așa s-au grăit:
„Greșit-ai? Liniștește-te” (Fac. 4, 7). Și: „Îndeletniciți-vă și cunoașteți că
Eu sunt Dumnezeu” (Ps. 45, 10). Încă și cel al Scării zice: „Lucrul liniștii
cel cu de-adinsul este: întâi negrijirea de toate lucrurile cele binecuvântate
și nebinecuvântate; pentru că cel ce deschide celor dintâi, întru cele de a
doua negreșit va cădea. Al doilea, rugăciunea cea fără de preget; și al
treilea, lucrarea inimii cea nejefuită. Cu neputință este cela ce nu a învățat
carte firește în cărți a ceti; dar mai cu neputință este cela ce nu a știut pe
cea dintâi, pe cele două a le unelti după socoteală.” Și iarăși Sfântul Isaac:
„Dorire a liniștii este așteptarea morții cea de-a pururea. Cel ce intră în
liniște fără de această îndeletnicire, nu poate a le suferi pe cele ce suntem
datori a le răbda și a le suferi în tot chipul.”
Că se cuvine întru toate a mulțumi
8). Asemenea și pentru cea a opta, adecă pentru a mulțumi întru toate,
să-ți fie ție îndestulat sfătuitor Dumnezeiescul Apostol Pavel, carele
poruncește: „Întru toate mulțumiți” (I Tes. 5, 18). Și Cuviosul Isaac (Cuv.
73): „Mulțămirea celui ce ia, zădărnicește pe cela ce dă, ca să-i dea daruri
mai mari decât cele dintâi. Cela ce nu mulțămește pentru cele mai mici, și
pentru cele mari mincinos este și nedrept. Și cela ce povățuiește pe darurile
lui Dumnezeu către om, inimă este pornită spre neîncetată mulțămire; iar
cela ce povățuiește spre ispită pe suflet, gândire este a cârtirii, care pururea
se mișcă în inimă. Și gura celui ce totdeauna mulțămește binecuvântare

1776
primește de la Dumnezeu; și inima care petrece totdeauna întru mulțămire,
cade într-însa darul.”
Că se cuvine a cunoaște pre a sa neputință
9) Însă cât de mare se adună câștigul de cel ce a ajuns a-și cunoaște pre a
sa neputință, care și al nouălea este cu numărul, luând aminte la Psalmul 6,
stih 2, al Dumnezeiescului David, te vei învăța din ceea ce zice:
„Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt.” Și aiurea: „Iar eu sunt
vierme și nu om, ocara oamenilor și defăimarea norodului” (Ps. 21, 6). Și
Sfântul Isaac: „Fericit este omul care își cunoaște pre a sa neputință. Pentru
că această cunoștință se face lui temelie și rădăcină și începătură a toată
bunătatea. Pentru că atunci când se va învăța cineva și cu adevărat va simți
pre neputința sa, atunci își strânge pre al său suflet de slăbănogirea ceea ce
întunecă cunoștința, și ca într-o comoară își adună luiși strălucire” (Cuv.
21). Și: „Omul cel ce a ajuns a-și cunoaște măsura neputinței sale, acesta a
ajuns săvârșirea smereniei” (Cuv. 73).
Că se cuvine cu bărbăție a răbda ispitele
10) Și capul cuvântului cel ce ne mai rămâne, care și pe numărul cel
arătat de noi până întru al zecelea îl împlinește, este aceasta: adecă a suferi
bărbătește și a sta împotrivă cu suferire și cu îndelungată răbdare către
ispitele cele de multe feluri și de multe chipuri. Deci ascultă ce fel și
pentru aceasta în Sfânta Scriptură arătat scrise sunt. Și zice purtătorul de
Hristos Pavel: „Fraților, nu este nouă lupta către sânge și trup, ci către
începătorii, către stăpânitorii lumii întunericului veacului acestuia, către
duhurile răutății întru cele cerești” (Efes. 6, 12). Și: „Dacă sunteți fără de
certare, de care toți s-au făcut părtași, sunteți fii din curvie, iar nu fii” (Evr.
12, 8). Și: „Pe care iubește Domnul îl ceartă și bate pe tot fiul pe care îl
primește” (Pilde 3, 12). Și fratele Domnului: „Bărbatul neispitit, nelămurit
este” (Iac. 1, 8). Și Sfântul Ilie Ecdicul (Cap. 1): „Se cuvine fiecărui creștin
celui ce crede drept întru Dumnezeu să nu fie fără de grijă, ci totdeauna să
nădăjduiască și să aștepte ispită; ca, atunci când va veni, să nu se
minuneze, nici să se tulbure; ci cu mulțumită răbdare să rabde osteneala

1777
necazului și să înțeleagă ce zice cântând împreună cu Prorocul: «Cearcă-
mă, Doamne, și mă ispitește» (Ps. 25, 2). Și n-a zis că certarea Ta m-a
surpat, ci: «M-au îndreptat până în sfârșit» (Ps. 17, 39).” Și Sfântul Marcu:
„Când vine ispita, să nu cauți pentru ce sau prin cine a venit, ci în ce chip
să o rabzi cu mulțumire și fără de pomenire de rău.” Și: „Dacă nu este cu
lesnire a afla pe cel ce fără de ispită a bineplăcut lui Dumnezeu, se cuvine
a mulțumi lui Dumnezeu pentru toată întâmplarea.” Și: „Toată scârba
vădește amenințarea voii noastre, ori în dreapta cumpănește, ori în stânga;
pentru aceasta scârba cea după întâmplare ispită se numește, care dă
părtașului cercare a voilor celor ascunse.” Încă și Sfântul Isaac, împreună
cu altele multe, zice și acestea: „Pe tot omul îl folosește ispita. Că dacă pe
Pavel l-a folosit ispita, apoi toată gura se va astupa și vinovată va fi lumea
lui Dumnezeu. Nevoitorii se ispitesc ca să facă adăugire întru bogăția lor;
trândavii, ca să se păzească pe sineși de cele ce îi vatămă; cei ce dorm, ca
spre deșteptare să se gătească; cei departe, ca să se apropie de Dumnezeu;
iar casnicii, ca cu îndrăzneală înlăuntru să se sălășluiască. Tot fiul neiscusit
nu primește bogăția casei Tatălui său spre a fi ajutorit de la dânsa. Pentru
aceasta dar, întâi ispitește Dumnezeu și pedepsește, apoi arată darul. Slavă
Stăpânului, Celui ce prin doftorii iuți desfătarea sănătății nouă ne-o aduce.
Nu este cineva care în vremea iscusinței să nu se mâhnească; și nu este
cineva căruia să nu i se arate amară vremea întru care cu veninul ispitelor
să se adape. Fără de acestea nu este cu putință a câștiga amestecare tare. Și
a suferi nu este a noastră; că de unde are urciorul cel de lut a suferi
curgerea apei, de nu l-ar întări focul cel dumnezeiesc? Dacă ne vom
supune cerând întru smerenie, cu dorire necontenită întru așteptare,
negreșit toate le vom primi întru Hristos Iisus Domnul nostru” (Cuv. 48).
Și în Înțelepciunea lui Sirah: „Fiule, dacă te apropii să slujești Domnului,
gătește-ți inima spre ispită; stai drept și rabdă, și nu te grăbi în vremea
necazului” (Sir. 2, 1).
Cum că se cuvine spre Dumnezeu a nădăjdui, și de la El a aștepta folosul
Pre ancora nădejdii către Dumnezeu, Cela ce poate a mântui, atârnându-
o, și de la Dânsul pre ceea ce va ieși din ispite cu folosință așteptându-o.
1778
Pentru că zice: „Credincios este Dumnezeu, Carele nu ne va lăsa pre noi a
ne ispiti mai mult decât ceea ce putem, ci împreună cu ispita va face și
sfârșitul” (I Cor. 10, 13). Și: „Cum că necazul răbdare lucrează, iar
răbdarea iscusință, iar iscusința nădejde, iar nădejdea nu rușinează” (Rom.
5, 3–5). Și: „Cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui” (Mat. 24,
13). Și: „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21,
19). Și fratele Domnului încă așa grăiește: „Toată bucuria să o socotiți,
frații mei, când veți cădea în felurite ispite, știind cum că iscusința
credinței voastre lucrează răbdare, iar răbdarea să aibă lucrul desăvârșit,
pentru ca să fiți desăvârșiți și întregi, întru nimic lipsind. Și fericit este
omul cel ce rabdă ispită, că lămurit făcându-se, va lua cununa vieții, pe
care a făgăduit-o Domnul celor ce Îl iubesc pe Dânsul” (Iac. 1, 2–4, 12).
Și: 7„Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum către slava ceea ce va să
se descopere la noi” (Rom. 8, 18). Și: „Așteptând am așteptat pre Domnul,
și a căutat spre mine, și a ascultat rugăciunea mea. Și m-a scos din groapa
ticăloșiei și din tina noroiului, și a pus pe piatră picioarele mele, și a
îndreptat pașii mei. Și a pus în gura mea cântare nouă, cântarea
Dumnezeului nostru” (Ps. 39, 1–4). Încă scrie și fericitul Simeon
Metafrastul: „Sufletul care este prins cu legăturile dorului celui
dumnezeiesc nimic nu socotește pătimirea; ci întru cele de durere se
desfată și înverzește întru reaua pătimire. Și când nimic nu ar pătimi din
cele de scârbă pentru cel dorit, atunci mai ales socotește că pătimește și ca
de o muncă fuge de odihnă.”
17. Pentru frica lui Dumnezeu, și cum că îndoită este: una adecă a
începătorilor, iar alta a celor desăvârșiți
Și nu se cuvine să ne lenevim acum a aduce aminte și pentru cea după
Dumnezeu îndoită frică, măcar deși oarecum pentru aceea ce ni s-a părut
nouă, ca după sfârșitul zecimii celei însemnate de noi, a capetelor celor
mai întâi grăite, să pomenim pentru frica cea desăvârșită, pre rânduiala
fricii celei dintâi o am clătit din loc, pentru că, după credință, frica s-a
rânduit de Dumnezeieștii Părinți.

1779
 Pentru cea dintâi frică, sau a începătorilor. Deci să știi, o, iubitule, cum
că frica cea după Dumnezeu îndoită este: una adecă a începătorilor, iar alta
a celor desăvârșiți. Și pentru cea dintâi, adecă, s-a scris: „Începutul
înțelepciunii este frica Domnului” (Ps. 110, 9). Și: „Veniți, fiilor, ascultați-
mă pre mine; frica Domnului vă voi învăța pre voi” (Ps. 33, 11). Încă și
Teologul zice: „Cum că pentru frica Domnului se abate fiecare de la rău; și
unde este frica lui Dumnezeu, acolo este paza poruncilor.” Zice încă și
Cuviosul Isaac: „Frica lui Dumnezeu începătură este a faptei bune. Și se
zice că este naștere a credinței; și se seamănă în inimă, când se va despărți
cugetul de grija lumii, și își va aduna pre gândurile sale cele ce se risipesc
prin răspândirea minții, întru îndeletnicirea așezământului la starea cea
dintâi a celui ce va să fie. Și: începutul vieții celei adevărate a omului este
frica lui Dumnezeu; și aceasta, împreună cu risipirea spre oarecare lucruri,
nu se supune a petrece în suflet. Și: îndeletnicește-te ca să pui temelie întru
călătoria ta pre frica lui Dumnezeu, și întru puține zile te așezi iarăși în ușa
împărăției, fără de încunjurare de multă cale” (Cuv. 1).
Pentru a doua, și cea desăvârșit Dumnezeiască frică
Iar pentru cea a doua, adecă pentru cea desăvârșit Dumnezeiască frică,
așa s-au grăit: „Fericit bărbatul carele se teme de Domnul; întru poruncile
Lui va voi foarte” (Ps. 111, 1). Și: „Fericiți toți cei ce se tem de Domnul,
carii umblă în căile Lui” (Ps. 127, 1). Și: „Temeți-vă de Domnul toți Sfinții
Lui, că nu este lipsă celor ce se tem de Dânsul” (Ps. 33, 9). Și: „Iată așa se
va binecuvânta omul cel ce se teme de Domnul” (Ps. 127, 5). Și: „Frica
Domnului curată, care rămâne în veacul veacului” (Ps. 18, 10). Scrie până
și Sfântul Petru Damaschin: „Semnul fricii cel dintâi este a urî și a se
mânia cineva asupra păcatului, precum cel rănit de vreo fiară; iar al celei
desăvârșite este a iubi cineva pre fapta cea bună și a se teme de schimbare,
și cum că nimenea nu este neschimbat. Și la tot lucrul în viața aceasta
suntem datori pururea a ne teme de cădere.” Drept aceea și tu, acestea cu
pricepere ascultându-le, sârguiește-te, împreună cu toate cele mai întâi
zise, și pre frica cea dintâi îndată și lângă sine-ți a o ține neîncetat. Pentru
că este nouă vistierie prea întărită a toată lucrarea cea bună. Fiindcă întru
1780
acest chip aflându-te, îndreptați vei avea pașii tăi către lucrarea tuturor
poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos. Și cu drum înainte pășind, vei
câștiga încă și pe frica cea desăvârșită și curată, prin dorirea faptelor celor
bune și prin mila Bunului Dumnezeului nostru. Încă cum că pentru porunci
și pentru credința cea după dânsele a Domnului Iisus Hristos, vremea
chemând, datori suntem ca nici pre însăși viața noastră a o cruța.
18. Încă lângă cele zise, trebuiește și aceasta a ști tu, cum că pentru
dătătoarele de viață porunci și pentru credința cea după dânsele a
Domnului Iisus Hristos datori suntem, vremea chemând, și pre însuși
sufletul a-l pierde cu bucurie; adecă nici pre însăși viața noastră a o cruța.
Precum pentru aceasta însuși Domnul nostru Iisus Hristos zice: „Că cel ce
va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acesta îl va
mântui pre dânsul” (Marcu 8, 35). Fără de îndoială crezând și nestând la
nedumerire, că și Învierea, și Viața, și tot orice de mântuire, Însuși este
Dumnezeu-Omul Iisus Mântuitorul, precum Însuși au zis: „Eu sunt
Învierea și Viața; cel ce crede întru Mine, măcar de va și muri, viu va fi. Și
tot cel ce viețuiește și crede întru Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25–
26). Și: „Atâta a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut
L-a dat, ca tot cel ce crede întru Dânsul să nu piară, ci să aibă viață
veșnică” (Ioan 3, 16). Și: „Eu am venit ca viață să aibă și mai mult să aibă”
(Ioan 10, 10). Deci întru acest chip aflându-te și pururea „pre cele dinapoi
uitându-le și la cele dinainte întinzându-te”, precum s-au zis (Filip. 3, 14),
aleargă împreună cu Hristos Iisus, Domnul nostru, fără de întoarcere, pre
drumul tău, întru acest chip. Însă bine este, precum nouă ni se pare, și prea
potrivit aicea mai întâi a pune de față, din cuvânt în cuvânt, pre oarecare
meșteșugire firească a prea fericitului kir Nichifor, prea minunatul, pentru
intrarea cea înlăuntrul inimii, prin tragerea suflării înlăuntru prin nas, care
folosește oarecum și pre aducerea către sineși a gândului; ca așa, pre rând
bine îndreptat, cu ajutorul lui Dumnezeu, cartea aceasta înainte să
sporească. Deci zice Dumnezeescul acela bărbat, și acestea împreună cu
multe altele, care au pre întemeiere de la cele prea arătate scrise mărturii
ale Sfinților Părinți: Meșteșugire firească pentru cea înlăuntru inimii

1781
intrare și ieșire, prin tragerea înlăuntru a suflării prin nas, și pentru
rugăciunea care împreună cu dânsa se lucrează de noi, care este aceasta:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă.” Și
folosește oarecum o meșteșugire ca aceasta și spre adunarea către sineși a
gândului.
19. (Sfântul Nichifor) „Știi, frate, că suflarea pre care o răsuflăm,
văzduhul acesta este, și îl răsuflăm pre dânsul nu pentru altceva, fără
numai pentru inimă; fiindcă aceasta este pricinuitoare vieții și a fierbințelii
trupului. Deci trage la sineși inima pre duhul, ca adecă pre a sa fierbințeală
afară, prin răsuflare, să o împingă, iară eiși bună și liniștită măsură să-și
dea. Și pricinuitor al unei rânduieli ca aceștia, sau mai ales slujitor,
plămânul este; carele fiindcă rărit s-au zidit de Făcătorul, ca o foaie, fără
de greutate bagă înlăuntru și scoate afară pre văzduh. Deci întru acest chip
inima, pre răceala duhului (aerului) trăgându-o, iară pre fierbințeală
împingându-o afară, pre rânduiala adecă pentru care s-au rânduit către
statornicia dobitocului, fără de călcare o păzește. Deci tu, șezând în chilie
liniștită și adunându-ți mintea ta, bagă-o pre dânsa, pre minte adecă, în
calea nasului, pre unde duhul intră în inimă, și împinge-o pre dânsa, și
silește-o să se pogoare în inimă împreună cu duhul ce suflă în inimă. Iar
după ce va intra ea acolo, nu încă fără de veselie, nici fără de dulceață ți se
vor face ție cele după acestea; ci precum un bărbat oarecarele dus departe
de la a sa casă, dacă s-ar fi întors, nu știe ce să se facă de bucurie, că s-au
învrednicit a vorbi cu fiii și cu femeia; așa și mintea, dacă se va uni cu
sufletul, de negrăită dulceață și veselie se va umple. Deci, frate,
obișnuiește pre minte ca nu degrab să iasă de acolo. Că foarte cu trândăvire
lucrează întru început, din încuierea celor dinlăuntru și strâmtorarea. Iar
dacă se va obișnui, nu se mai împacă întru rătăcirile cele dinafară. Pentru
că „Împărăția Cerurilor înlăuntrul vostru este” (Luca 17, 21), pre care cel
ce acolo cu de-adinsul o privește și prin curata rugăciune pre aceasta o
caută, cele de afară pângărite i se par toate și urâte.”
Și după puține (adecă iarăși zice Sfântul Nichifor): „Și se cade a te
învăța tu și aceasta, că acolo mintea aflându-se, ești dator de atuncea a nu o
1782
lăsa pre dânsa să tacă și să stea nelucrătoare; ci dă ei pre: Doamne Iisuse
Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă, lucrul să-l aibă, și
cugetare neîncetată, și niciodată despre aceasta să nu înceteze. Pentru că
aceasta, nerisipită ținând pre minte, nerobită o arată pre dânsa, și neispitită
de asupririle vrăjmașului, și la dragoste și dorire dumnezeiască în toate
zilele o suie pre ea.” Și aceasta adecă Fericitul acesta Părinte zice, scopos
având cu de-adinsul ca, în oarecare chip lucrându-se această meșteșugire
firească, să se întoarcă mintea din rătăcirea cea obișnuită, și din robie, și
din risipire, către luarea-aminte; și prin luarea-aminte să se întoarcă către
sineși, și așa cu rugăciunea să se unească. Și ca atuncea să se pogoare în
inimă împreună cu dânsa, adecă cu rugăciunea, și să petreacă pururea întru
dânsa. Precum și altul oarecare din înțelepțiții de Dumnezeu, ca cum
tâlcuind pre uneltirea cea mai înainte arătată, ca cel ce întru cercarea unei
sfințite lucrări ca aceasta au fost, acestea zice: Încă pentru fireasca
meșteșugire cea prin suflarea înlăuntru a nasului, și prin chemarea cea
împreună cu dânsa a Domnului Iisus Hristos
20. Trebuiește și aceasta iubitorului de învățătură prea arătată să i-o
facem: că dacă pre mintea noastră, întru intrarea duhului, o vom învăța să
se pogoare împreună cu dânsul, atuncea ne-am fi învățat cu de-amăruntul.
Pogorându-se mintea (acolo), nu începe acest lucru a-l face mai întâi de a
lăsa pre tot cugetul, și până nu se va face una și goală de nici o pomenire
alta apucându-se, fără numai de chemarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Și iarăși de acolo depărtându-se, și la cele dinafară viind, la pomenirea cea
în multe părți, și nevrând să se întoarcă. Cum că și Dumnezeescul Gură de
Aur, precum și altul din cei vechi Sfinți Părinți, întru Hristos Domnul
nostru, a ne ruga hotărăște înlăuntrul inimii, și pre aceasta o zice
rugăciune, adecă pre: Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu,
miluiește-mă.
21. Zice și Marele Gură de Aur: „Rogu-vă pre voi, fraților, pravila
rugăciunii niciodată să nu o lăsați, sau să o defăimați.” Și după puțin:
„Dator este Călugărul, ori de mănâncă, ori de bea, ori de șade, ori de
slujește, ori de călătorește, ori altceva de face, neîncetat a striga aceea:
1783
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă.” Și după
puțin: „Ca Numele Domnului Iisus, pogorându-se întru adâncul inimii, pre
balaurul adecă carele ține pre pășunele inimii să-l smerească, iară pre
suflet să-l mântuiască și viu să-l facă. Deci neîncetat îngăduie întru
Numele Domnului Iisus, ca să înghită inima pre Domnul și Domnul pre
inimă, și să se facă amândouă întru una.” Și iarăși zice: „Nu despărțiți pre
inima voastră de la Dumnezeu, ci îngăduiți și păziți-o pre dânsa, împreună
cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos totdeauna, până ce se va sădi
Numele Domnului înlăuntru în inimă, și nimic alt nu va gândi, ca să se
mărească Hristos întru voi.” Încă pentru pomenirea lui Iisus, cea prin
suflarea înlăuntru a nasului, cu luare-aminte înlăuntrul inimii
22. Scrie încă și cel al Scării: „Pomenirea lui Iisus lipească-se de
suflarea ta, și atuncea vei cunoaște folosul liniștii” (Cuv. 27). Și Sfântul
Isihie: „Dacă adecă cu adevărat voiești a îmbrăca cu rușine pre cugete, și a
te liniști cu dragoste, și cu inima a te trezvi cu lesnire, rugăciunea lui Iisus
lipească-se de suflarea ta, și în puține zile vei vedea făcându-se aceasta”
(Cap. 182). Cum că se cuvine cel ce voiește a se trezvi gânditor, și mai ales
începătorul, a ședea în vremea rugăciunii în chilie liniștită și neluminoasă.
Pentru că întru acest chip, și mintea și gândirea oarecum din parte se adună
firește.
23. Drept aceea, împreună cu cele arătate, precum mai sus sunt, și de
Sfinții Părinți cei mari mai înainte legiuite, după mărturiile cele întinse de
noi, pentru a ne ruga prin suflarea înlăuntru a nasului și înlăuntrul inimii,
întru Domnul nostru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, și întru Numele Lui
cel Sfânt și Mântuitor, a ne ruga, a ne învăța, și a ne trezvi, și de la Dânsul
a căuta noi mila. Este încă și aceasta, adecă a ședea întru liniștit și
neluminos unghiu, și de-a pururea adecă, iar mai ales în vremea cea
orânduită a rugăciunii, cela ce se nevoește gânditor în inimă a se trezvi, și
mai ales începătorul, precum Dumnezeieștii Părinți și învățătorii, carii erau
întru cercarea unei ca aceștia prea fericite lucrări, cu taină învață și
poruncesc. De vreme ce căutătura și vederea ochilor s-au arătat
pricinuitoare de a se risipi firește, și a se împărți gândul către cele văzute și
1784
arătate, și încă a se supăra și a se face în multe feluri. Iar după ce aceasta se
va închide, precum s-au zis, întru liniștită și întunecoasă chilie, și el de
risipire și de a se face în multe feluri, cât din vedere și din căutătură
încetează. Și deci întru acest chip și mintea, vrând-nevrând, din parte a se
liniști și a se aduna către sineși se obișnuiește, precum zice Marele Vasilie:
„Mintea, nerisipindu-se la cele dinafară, nici de organele cele simțitoare
spre lume vărsându-se, se întoarce către sineși.” Cum că se cuvine mai
întâi de toate, prin Domnul nostru Iisus Hristos și prin chemarea Sfântului
Lui Nume cu credință în inimă, nerisipirea să se dăruiască minții. Și
ajutorează oareșicum și fireasca meșteșugire cea în inimă, prin înlăuntru
suflarea nasului, și șederea cea în loc liniștit și neluminos, și cele
asemenea.
24. Și mai întâi de acestea, iar mai ales mai întâi de toate, o nevoință ca
aceasta se îndreptează de minte, prin ajutorul Dumnezeescului Dar, cel ce
vine mai pre urmă din cea întru credință singură cugetată în inimă curată și
nerisipită chemare a Domnului nostru Iisus Hristos; dar nu prin cea
singură, goală, firească meșteșugire mai înainte arătată, cea prin înlăuntru
suflarea nasului, sau prin șederea cea întru liniștit și întunecos loc, să nu
fie. Pentru că unele ca acestea, nu pentru altceva de Dumnezeieștii Părinți
s-au aflat, ci numai ca unele ce sunt ajutătoare oareșicum spre adunarea
către sineși a minții, și spre cea către sineși din obișnuita risipire întoarcere
și luare-aminte, precum mai înainte am zis; prin care și minții se dă aceea,
adecă a se ruga neîncetat, și curat, și fără de risipire. Precum zice Sfântul
Nil: „Că luarea-aminte, pre rugăciune căutând-o, pre rugăciune o va afla.
Pentru că rugăciunea luării-aminte, mai mult decât alta care urmează, spre
care se cade a ne sârgui” (Cap. 149). Și acestea adecă până întru atât; iar
tu, fiule, voind viață, și iubind a vedea zile bune, și a viețui în trup ca un
fără de trup, sub îndreptare și cumpănă ca aceasta viețuiește.

În ce chip trebuiește a trece sihastrul măsura cea de seară până

dimineață, și începătura a învățăturii celei pre larg

1785
 25. Apuind soarele, pre Domnul Iisus Hristos cel prea bun și a
totputernic chemându-L întru ajutor, șezi pre scăunaș în chilie liniștită și
neluminoasă; și adunându-ți pre mintea ta din cea dinafară obișnuită
înconjurare și rătăcire, și înlăuntrul inimii împingând-o încet-încet, prin
înlăuntru suflarea nasului, ține pre rugăciune, adecă pre: Doamne Iisuse
Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă, deodată adecă cu suflarea,
împreună băgând înlăuntru, cu unire oarecum, și pre graiurile rugăciunii,
precum zice Sfântul Isihie: „Cu înlăuntru suflarea nasului tău, unește pre
trezvire și pre Numele lui Iisus, și pre cugetarea morții neuitate, și pre
smerenie, pentru că amândouă foarte știu a folosi” (Cap. 189). Având
împreună cu rugăciunea și pre celelalte grăite ție, și spre aducere-aminte de
judecată, și de răsplătirea bunătăților, și a faptelor celor rele; și cu totul din
tot sufletul socotindu-te pre sineți decât toți oamenii mai păcătos și decât
însuși dracii mai pângărit; și apoi cum vei să te muncești în veac. Și întru
oricare gând din cele arătate ți se va face ție umilință, și plâns, și lacrimi,
întru acela de aceea și îngăduiește, până când acestea singure de sine vor
trece. Iar dacă încă nu te-ai învrednicit dăruirii lacrimilor, nevoește-te și
roagă-te cu smerit cuget, ca să le agonisești pre acestea. Pentru că prin
acestea, de patimi adecă și de spurcăciuni ne curățim; iar acelor bune și de
mântuire, întru împărtășire ne facem, precum zice cel al Scării: „Că,
precum focul este stricător paiului, așa lacrima cea curată, a toată
întinăciunea ce se vede și se gândește.” Și alt Părinte: „Cel ce voiește a
pierde pre răutăți, prin plângere le pierde pre ele; și cel ce voiește a agonisi
fapte bune, prin plângere le agonisește pre dânsele.” Și dacă nu ai umilință,
să știi cum că mărire deșartă ai; pentru că aceasta nu lasă pre suflet să se
umilească. Iar dacă nu ar fi venit cu lacrimi, șezi luând aminte întru aceste
gânduri, împreună și cu rugăciunea, un ceas; apoi pe urmă, sculându-te,
cântă cu luare-aminte Pavecernița cea mică; și iarăși șezând, ține pre
rugăciune, pre cât îți este puterea, curat și fără de risipire, adecă afară de
grijă, și de orice fel de gând, și de orice fel de nălucire, cu multă trezvire, o
jumătate de ceas, după cela ce zice: fără de suflare și fără de hrană, afară
de altele (cugete), fii întru rugăciune, dacă voiești ca să fii cu singură
mintea. Apoi, pecetluindu-te pre sineți cu semnul cinstitei și de viață
1786
făcătoarei Cruci, asemenea și pre al tău pat, și șezând pre dânsul, și pentru
cele ce vor să fie, îndulciri, zicem, și munci, întru gândirea ta viindu-ți; și
de curgerea și de înșelăciunea celor vremelnice; încă și de cea fără de veste
și de obște datorie, adecă de moarte; și de cea după sfârșit; și mai întâi de
sfârșit; încă și de înfricoșata dare de răspuns; și de cele ce ai greșit, cu totul
cuprinzător, cât mai în scurt aducându-ți aminte; și pentru aceste iertăciune
fierbinte cerând; și luându-ți seama cu de-amănuntul în ce chip ai petrecut
ziua trecută; culcându-te, ținând și pre rugăciune, după cele ce zice:
Pomenirea lui Iisus să adoarmă împreună cu tine; dormi cinci ceasuri sau
șase, iar mai ales după cum este măsura nopții, dormi și tu pe potrivă.
În ce chip trebuiește a trece vremea de la miezul nopții până dimineața
26. Iar deșteptându-te din somn, și pre Dumnezeu slavoslovindu-L, și
spre al tău ajutor pre Dânsul chemându-L, să începi mai întâi lucrul cel
dintâi; adecă a te ruga în inimă curat și fără de risipire, până la un ceas,
pentru că atuncea mai de multe ori este oarecum mintea liniștită și
neturburată. Însă ni s-au și poruncit pre cele dintâi și mai ales a le jertfi lui
Dumnezeu, adecă pre întâia gândire, pre cât este cu putință, în sus a o
întinde fără de abatere, prin curata rugăciune a inimii, către Domnul nostru
Iisus Hristos. Și zice Sfântul Nil: „Acesta săvârșește rugăciune, carele
pururea pre toată întâia gândire a lui o aduce roadă lui Dumnezeu” (Cap.
126). Iar după acestea, cântă polonoșnița. Iar dacă încă neîntemeiat fiind
către liniștea cea mai desăvârșit, pentru aceasta nu poți a începe precum
am zis, sau poate că și pentru altă pricină, precum de multe ori se
obișnuiește a se întâmpla celor ce încă încep la o lucrare ca aceasta, încă
uneori, rar, și celor ce sporesc și n-au ajuns încă săvârșirea; pentru că celor
desăvârșiți: „Toate le pot întru Hristos, Cel ce îi împuternicește pre dânșii”
(Filip. 4, 13). Însă tu, sculându-te din somn, și pre cât îți este puterea
trezvindu-te, cântă întâi polonoșnița cu toată luarea-aminte și priceperea.
Apoi după aceasta, șezând, roagă-te curat și fără de risipire în inimă,
precum s-au arătat, un ceas; iar mai ales pre cât Dătătorul bunătăților va
dărui ție. Pentru că zice cel al Scării: „Noaptea adecă mai de multe ori dă-
te rugăciunii, și mai de puține ori cântării de Psalmi; iar ziua iarăși gătește-
1787
te după puterea ta” (Cuv. 27). Deci dacă și așa te-ai nevoi, încă puțină
luare-aminte ai, și te trândăvești, și pre minte o ai întru tulburare din
oarecare întâmplare, sculându-te ridică-te precum știi, ținându-te de
rugăciune. Apoi, șezând, sârguiește-te a te ruga precum mai întâi s-au scris,
nevoindu-te de-a pururea ca prin rugăciune curată cu Curatul Dumnezeu să
vorbești. Apoi, sculându-te, cântă cu pricepere cei șase Psalmi, pre cel al
cincizecilea, și un canon care vei voi. Apoi, așa șezând și priveghind,
roagă-te curat jumătate de ceas. Și iarăși sculându-te, cântă Laudele, și
obișnuita slavoslovenie, întâiul ceas, și după aceasta fă otpust. Însă la atâta
înălțime aducă-se cele ce s-au grăit prin buzele tale, cât numai urechilor
tale să fie auzite; de vreme ce și roadele buzelor a le aduce lui Dumnezeu
ni s-au poruncit; dintru tot cugetul și sufletul, mulțumind Iubitorului de
oameni și Purtătorului de grijă, Atotînțeleptului Dumnezeului nostru, Celui
ce după a Sa nemărginită milă ne-a învrednicit pre noi a trece cu lesnire
luciul nopții celei trecute și a vedea pre luminata măsură a zilei ce ne stă
înainte. Și fierbinte asemenea rugându-te, să ne dăruiască nouă a trece fără
de valuri, și pre furtuna dracilor și a patimilor, cea fără de lună și sălbatecă,
și să ne miluiască pre noi.
În ce chip se cuvine a trece de dimineață și până la prânz
27. Și iarăși, de dimineață și până la prânz, după puterea ta, cu totul tot
lui Dumnezeu dăruindu-te, și Acestuia întru zdrobită și smerită inimă
rugându-te să-ți ajute ție, celui ce ești neputincios și fără de voință (spre
cele bune), treci întru rugăciune curată în inimă și nerisipită. Și întru cetire,
drept (adecă în picioare) cetind ceea ce ți s-a așezat ție din Psaltire, din
Apostol și din Sfânta Evanghelie. Asemenea făcând și întru rugăciunile
cele către Domnul nostru Iisus Hristos și întru cele către Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu. Iar șezând, întru celelalte cetiri ale Sfintelor
Scripturi. Deci după acestea cântă cu bună luare-aminte pre obișnuitele
ceasuri, care de cei hrăniți de Biserică prea înțelepțește s-au așezat; cu
toată puterea sufletului gonind pre nelucrare, ca pre ceea ce este
învățătoare a toată răutatea, și împreună cu patimile și pre pricinile lor,
măcar deși mici care ni se par a fi, și măcar de se văd a fi nevătămătoare.
1788
Pentru fericirea despre nelucrare, și cum că de nevoie este a păzi și
Sihastrul predania cea bisericească
28. Precum zice Sfântul Isaac: „Apărați-vă, o iubiților, de nelucrare;
pentru că ascunsă este întru aceasta cunoscută moarte. Fiindcă fără de
aceasta, în mâinile celor ce se sârguiesc să robească pre călugăr, nu va fi cu
putință a cădea. Nu pentru Psalmi, în ziua aceea, ne va osândi pre noi
Dumnezeu, nici pentru nelucrarea rugăciunii; ci pentru că prin lăsarea
acestora se face dracilor intrare. Iar când vor afla încăpere, și vor intra, și
vor încuia pre ușile ochilor noștri, atuncea ne vor umplea pre noi tirănește
cu necurăție, de acelea ce sub dumnezeiasca hotărâre țin pre lucrătorii lor
cu izbândire prea cumplită. Și ne facem prinși în mână pentru lăsarea celor
mici, care pentru Hristos grijii se învrednicesc de la cel prea înțelept,
precum s-a scris: Cel ce nu supune pre a sa voie lui Dumnezeu, se va
supune vrăjmașilor lui. Drept aceea, acestea ce ți se par ție mici, ca niște
ziduri ți se vor socoti ție împotriva celor ce ne robesc pre noi. A căror
rânduială, înlăuntrul chiliei, de cei ce țin orânduiala Bisericii înțelepțește s-
a pus, spre păzirea vieții noastre, întru descoperirea Duhului; a căror lăsare
de cei neînțelepți mici se socotește, și paguba dintr-însele nu se ia în
seamă. A acestora și începutul căii, și mijlocul este slobozirea neiscusită,
care este maică a patimilor. Pentru că mai bine este a ne nevoi să nu lăsăm
pre cele mici, decât a da loc păcatului întru lățimea lor. Pentru că sfârșitul
robului acestei sloboziri fără de vreme cumplit este.” Și iarăși: „O, ce dulci
sunt pricinile patimilor! Pentru că pre patimi uneori poate cineva a le tăia
și, întru depărtarea cea de la dânsele, se alină și se veselește când încetează
ele. Însă pricinile a le lăsa nu poate; pentru aceasta, nevoind, ne ispitim. Și
întru patimi adecă ne mâhnim, iar pricinile iubim să rămână întru noi.
Păcatele nu le poftim, iar pe pricinile cele ce ni le aduc nouă asupra pre
dânsele, cu dulceață le primim. Pentru aceasta, pricinuitoare se fac lucrării
celor dintâi cele de a doua. Cel ce iubește pricinile patimilor, prins în mâna
lor este cu de-a sila și nevrând, și rob s-a făcut patimilor. Cel ce urăște pre
ale sale păcate va înceta de la dânsele; și mărturisindu-le pre dânsele va
dobândi iertare. Însă cu neputință este cuiva a lăsa deprinderea păcatului,

1789
mai întâi de a avea vrajbă cu dânsul; și iertare a dobândi, mai întâi de a
mărturisi greșalele. Pentru că aceea este pricină de adevărată smerenie; iar
cealaltă, a umilinței ce urmează inimii din rușine.” Și iarăși: „Nu este păcat
neiertat, fără numai cel nepocăit.” Însă pentru acestea destul este. Iar tu,
după cântarea de Psalmi a ceasurilor celor zise, mănâncă, ținând și pre
rugăciune întru hrană. Că așa făcând, vei intra întru deprindere, prin
puterea Darului, întru aceea a te ruga neîncetat, după poruncă (Luca 18).
Ci cuvântul adecă cel pentru hrana care ține pre trup, prin negrăita
înțelepciune a Celui ce l-a zidit, puțin să îngăduiască; iar cuvântul cel
pentru hrana care zidește și face viu pre suflet mai întâi să se rânduiască,
care este, după cum zic Sfinții Părinți, sfințita și de Dumnezeu făcătoarea
rugăciune. Și foarte cu cuviință, de vreme ce și sufletul mai cinstit este
decât trupul.
Încă pentru rugăciune, și cum că se cade a ne ruga de-a pururea
29. Precum acest trup al nostru, sufletul nefiind de față, mort este și
împuțit, așa și sufletul, nemișcându-se pre sine la rugăciune, mort este, și
ticălos, și rău împuțit. Și cum că decât toată moartea se cade a socoti mai
amar pre aceea, adecă a ne lipsi de rugăciune, ne învață pre noi bine
Marele Daniil Proorocul, carele mai bine a primit a muri, decât o minută
de ceas a se lipsi de rugăciune (Dan. 6, 10). Încă zice și Dumnezeiescul
Gură de Aur: „Cela ce se roagă cu Dumnezeu vorbește. Și cât de mare
lucru este, om fiind, cu Dumnezeu a vorbi, nimenea adecă din toți nu poate
a nu cunoaște; însă prin cuvânt a pune de față cinstea nu va putea cineva;
pentru că această cinste covârșește și pre marea cuviință a îngerilor. Încă
zice: Rugăciunea este lucru de obște al îngerilor, împreună și al oamenilor;
și nu este nici o mijlocire a uneia și a alteia firi, cât la rugăciune. Aceasta te
desparte de cele necuvântătoare. Aceasta te împreunează cu îngerii. Și
degrab se va muta cineva întru a acelora petrecere, și viețuire, și sălășluire,
și cinste, și blagorodie (noblețe lăuntrică, bună-cuviință a sufletului), și
înțelepciune, în toată viața, întru rugăciune și întru slujba lui Dumnezeu
sârguindu-se a zăbovi. Încă zice: Când va vedea diavolul pre suflet îngrădit
cu faptele bune, nu îndrăznește a veni aproape de dânsul, temându-se de
1790
tăria și de puterea care o dau rugăciunile, care mai mult hrănesc pre suflet
decât pre trup bucatele. Încă zice: Vine ale sufletului sunt rugăciunile. Căci
precum trupul prin vine împreună se ține, și împreună aleargă, și stă, și
trăiește, și întărit este; iar dacă cineva pre acestea le va tăia, pre toată
alcătuirea trupului o strică. Așa și sufletele prin sfintele rugăciuni se
alcătuiesc și se zidesc, și aleargă cu lesnire pre drumul blagocestiei. Iar
dacă te vei lipsi pre sineți de la rugăciune, aceeași faci ca și cum ai fi scos
pe pește din apă. Că precum îi este aceluia viață apa, așa ție rugăciunea.
Prin aceasta este cu putință a zbura prin văzduh, ca prin apă, și la ceruri a
te sui, și aproape de Dumnezeu a ajunge. Încă zice: Rugăciunea și cererea
lăcașuri ale lui Dumnezeu lucrează pre oameni. Și precum aurul, și pietrele
cele de mult preț, și marmurile fac pre casele împăraților, așa și rugăciunea
pre oameni lăcașuri ale lui Hristos le face. Deci care laudă mai mare s-ar fi
făcut rugăciunii, decât că face lăcașuri ale lui Dumnezeu? Și pre Carele nu-
L încap cerurile, Acesta intră în sufletul cel ce trăiește întru rugăciune. Încă
și de acolo ar fi putut a cunoaște cineva puterea sfintelor rugăciuni: că
Pavel, prin toată lumea ca un înaripat alergând, și în temniță lăcuind, și
bătăi răbdând, și lanț purtând, și viețuind în sânge, și în primejdii, și draci
gonind, și morți sculând, și încetând bolile, întru nici una dintru acestea nu
s-a nădăjduit pentru mântuirea oamenilor; ci cu rugăciunea își întărea
sufletul. Și după semne și după învierea morților, la rugăciune alerga, ca
oarecare nevoitor la lupta cununii. Pentru că și a învierii morților, și a
celorlalte tuturor, rugăciunea este dătătoare. Fiindcă pre care putere o au
apele la copaci, pre aceasta o au rugăciunile la viața Sfinților. Încă zice:
Rugăciunea este pricină de mântuire, de nemurire pricinuitoare, a Bisericii
zid nerumpt, loc de apărare nejefuit, înfricoșată dracilor și de mântuire
nouă, bine-cinstitorilor. Încă: Precum oarecare împărăteasă intrând întru
vreo cetate, nevoie este a-i urma împreună toată bogăția, așadar și
rugăciunea intrând în suflet, toată fapta cea bună împreună intră acolo.”
Încă iarăși zice: „Ceea ce este temelia la casă, aceasta în suflet este
rugăciunea. Și se cuvine noi mai întâi pre aceasta, ca pre niște temelie și
începătură, a o întări în suflet, apoi să zidim deasupra cu sârguință și pre
întreaga înfrânare, și pre purtarea de grijă a săracilor, și pre toate legile lui
1791
Hristos. Încă: Lumină este a gândului și a sufletului rugăciunea cea cu
sârguință, lumină nestinsă și de-a pururea. Pentru aceasta nenumărate
pleve de gânduri aruncă în gândurile noastre vicleanul, și care niciodată nu
le-am socotit, pre acestea aducându-le în vremea rugăciunii, le varsă
asupra sufletului nostru. Încă: Mare armă este rugăciunea, mare întărire.”
Și Teologul Grigorie zice: „Mai mult se cade a pomeni pre Dumnezeu
decât a răsufla.” Și iarăși: „Mai adesea ori să gândești pre Dumnezeu decât
să răsufli.” Și Sfântul Isaac zice: „Fără de neîncetată rugăciune a te apropia
de Dumnezeu nu poți; și după osteneala rugăciunii, a face minții altă grijă
risipire lucrează în cuget” (K. 13). Și: „Toată rugăciunea întru care nu se
va osteni și trupul, și nu se va necăji întru dânsa inima, lepădătură se
socotește, pentru că fără de suflet este acea rugăciune” (K. 76). Și cel al
Scării zice: „Rugăciunea, după felurimea ei, este împreunare și unire a
omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, întărire a lumii, împăcare a lui
Dumnezeu, maică a lacrimilor și iarăși fiică, a păcatelor curățire, pod al
ispitelor, a necazurilor perete în mijloc, zdrobire a războaielor, lucrul
îngerilor, hrană a tuturor celor fără de trupuri, veselie care va să fie,
nemărginită lucrare, fântână a faptelor bune, a Darurilor pricinuitoare,
sporire nevăzută, hrană a sufletului, luminare a minții, secure a
deznădăjduirii, dovadă a nădejdii, dezlegare a întristării, bogăție a
monahilor, vistierie a liniștitorilor, împuținare a mâniei, oglindă a sporirii,
arătare a măsurilor, ivire a așezărilor, vestitoare a celor ce vor să fie,
însemnare a laudei. Rugăciunea este celui ce cu adevărat se roagă
judecătorie și divan și județ al Domnului, mai înainte de divanul cela ce va
să fie” (K. 28). Și iarăși zice „Nimic alt nu este rugăciunea fără numai de
lumea cea văzută și de cea nevăzută înstrăinare.” Și Sfântul Nil zice:
„Dacă dorești a te ruga, leapădă-te de toate, ca pre tot să-l moștenești” (K.
37) „Rugăciunea este suire a minții către Dumnezeu” (K. 36) „Rugăciunea
este voroavă a minții cu Dumnezeu” (K. 3) „Precum pâinea este hrană
trupului și fapta bună sufletului, așa și minții rugăciunea cea
duhovnicească îi este hrană” (K. 101). Și acestea adecă întru acest chip.
Însă vreme bună este acum și pentru hrana cea trupească, după

1792
cumpănirea, și soma, și felurimea acesteia a arăta, cât mai în scurt, pre cât
se poate.
Pentru hrana cea trupească, adecă cum trebuie să se hrănească Sihastrul
30. Scrisu-s-au: „Fiule al omului, cu cumpănă pre pâinea ta o vei mânca,
și cu măsură pre apa ta o vei bea” (Iez. 4, 10). De vreme ce prin acestea,
din destul poate a trăi cel ce se nevoește după Dumnezeu. Pentru că nu vei
da, precum zice acela, sânge, nu vei lucra Duh. Zice încă și Marele Pavel:
„Îmi chinuiesc trupul meu și-l supun robiei, ca nu cumva altora
propovăduind, însumi să mă fac netrebnic” (1 Cor. 9, 27). Și
Dumnezeiescul David: „Genunchii mei au slăbit de post, și carnea mea s-a
schimbat pentru untul de lemn” (Ps. 108, 23). Și Teologul: „Prin nici un
lucru din toate nu se cinstește atâta Dumnezeu, cât prin reaua pătimire; și
lacrimilor iubire de oameni li se răsplătește”. Și Sfântul Isaac: „Precum
maica se grijește de fii, așa și Hristos poartă grijă de trupul celui ce rău
pătimește pentru Dânsul, și aproape de gura lui este totdeauna” (K. 56). Și
iarăși: „În pântecele cel plin, cunoștința tainelor lui Dumnezeu nu încape”.
Și: „Precum urmează celor ce în lacrimi seamănă snopii veseliei” (Ps. 125,
6), așa urmează relei pătimiri celei pentru Dumnezeu bucuria. Și: „Fericit
este cela ce s-a îngrădit pre sineși despre toată dulcea pătimire, ceea ce îl
desparte pre dânsul de la așezarea sa”. Și iarăși: „Întru multă vreme
ispitindu-mă, întru cele drepte și întru cele stângi, și după ce m-am cercat
pre sine-mi întru aceste două chipuri de multe ori, și am primit de la
potrivnic nenumărate răni, și m-am învrednicit a mari sprijinele întru
ascuns, am primit întru sine-mi cercare din lungile vremi ale anilor; și prin
ispitire și prin Darul lui Dumnezeu acestea m-am învățat: Cum că temelia
tuturor bunătăților, și cea de a doua oară chemare a sufletului din robia
vrăjmașului, și calea care duce către lumină și către viață, aceste două
chipuri sunt: aceea adecă a se aduna pre sineși într-un loc, și aceea adecă a
posti de-a pururea, adecă a se canonisi pre sineși întru înfrânarea
pântecelui, înțelepțește și cu pricepere, întru nemișcat scaun, adecă
statornicie, și întru neîncetată îndeletnicire și cugetare a lui Dumnezeu.
Pentru că de aici se face supunerea simțirilor; de aici trezvirea minții; de
1793
aici sălbatecele patimi se îmblânzesc, cele ce se mișcă în trup; de aici
blândețea gândurilor; de aici mișcările cele luminoase ale cugetelor; de aici
sârguința cea către dumnezeieștile lucruri ale faptei bune; de aici
înțelegerile cele mai înalte și subțiri; de aici lacrimile cele nemăsurate, care
în toată vremea se fac; și aducerea aminte de moarte; de aici întreaga
înfrânare cea curată, care desăvârșit este depărtată de toată nălucirea, ceea
ce ispitește pre gândire. De aici vederea cea iute și ascuțirea cunoștinței
acelor ce departe sunt; de aici cele mai adânci ale înțelegerilor celor
tainice, pre care gândirea le pricepe prin puterea dumnezeieștilor cuvinte;
și mișcările cele mai dinlăuntru, care se fac înlăuntru în suflet; și
deosebirea și alegerea duhurilor din sfintele puteri, și a adevăratelor vederi
din deșartele năluciri. De aici frica căilor și a cărărilor celor ce sunt în
noianul gândirii, care taie trândăvirea și lenevirea; și văpaia râvnii care
calcă pre toată primejdia, și trece prin toată frica; și fierbințeala ceea ce
defaimă pre toată poftirea, și din gândire o șterge pre aceasta, și uitare face
a toată aducerea aminte celor ce trec împreună cu altele. Și, ca în scurt să
zic, slobozirea omului celui adevărat, și bucuria sufletului, și învierea, și
odihna cea împreună cu Hristos întru împărăția cerurilor de aici se face.”
Iar dacă cineva va lenevi întru aceste două, să cunoască că nu numai de
aceste toate cele ce mai înainte s-au zis se păgubește pre sineși, ci și pre
temelia tuturor faptelor bune o clatină, prin defăimarea acestor două fapte
bune. Și precum sunt acestea în suflet începătură și cap al dumnezeieștii
lucrări, și ușă, și calea cea către Hristos, dacă cineva le va ține pre dânsele
și întru ele va răbda; așa și dacă cineva se va depărta de dânsele și va sări
departe de ele, la aceste două împotrivnice acestora ajunge, zic adecă la a
se strămuta cu trupul și a se îndrăci cu pântecele fără de lege, și celelalte.
Și întru altele zice: „Și cei ce adecă sunt întru începuturile lor leneși și
trândavi, nu numai de nevoințele acestea și de unele ca acestea, ci și de
sunetul frunzelor copacilor se înfricoșează și se cutremură. Și din puțină
nevoie, ceea ce se întâmplă din trebuința foamei și din puțină neputință, se
biruiesc și se leapădă, și se întorc la cele dintâi. Iar cei adevărați și cercați,
nici din iarba verdețurilor nu se satură, nici hrănindu-se cu rădăcini de
buruieni uscate, mai înainte de ceasul cel legiuit al hranei nu primesc a
1794
gusta ceva. Ci și jos zac, întru slăbiciune fiind și întru nevoință a trupului;
și tâmpit văd ochii lor dintru cea prea multă pătimire a trupului. Și măcar
deși de multă nevoie s-ar fi apropiat să iasă din trup, nici așa nu dau mâna
să se biruiască și să cadă din cea tare a lor voință. Pentru că doresc și
poftesc să se silească pre sineși pentru dragostea lui Dumnezeu, și primesc
a se osteni pentru fapta cea bună, decât pre viața cea vremelnică a o avea și
pre toată odihna cea întru dânsa. Și când vin asupra lor ispitele, mai mult
se veselesc, că întru dânsele se săvârșesc, adecă se fac desăvârșiți. Dar nici
din ostenelile cele cu chinuire, care se fac întru dânsele, nu se îndoiesc
pentru dragostea lui Dumnezeu; ci până ce vor lipsi din viață, din suflet
gata sunt să primească cu vitejie asupririle și nu se dau în lături, că întru
dânsele se fac desăvârșiți.” Deci și noi, acestora și unora ca acestora
urmând, încă și Celui ce poruncește: „Pre calea împărătească mergi și să
nu te abați în dreapta sau în stânga” (Pil. 4, 27), supunându-ne, chip îți
arătăm ție și îndreptar al mijlocimii, care cu adevărat și pre acest hotar îl
are.
În ce chip se cade a se hrăni nevoitorul lunea, miercurea și vinerea
31. În cele trei zile ale săptămânii, adecă lunea, miercurea și vinerea, fă
de-a pururea ennátas, adecă mănâncă o dată în zi, împărtășindu-te din
pâine șase unghii (unghia are unsprezece dramuri), și din cele ce au hrană
uscată, pre cât îți este de ajuns, împărtășindu-te cu înfrânare. Iar din apă,
până la trei sau patru pahare, de voiești. Urmând canonului al 69-lea al
Sfinților Apostoli, care hotărăște: „Dacă vreun Episcop, sau Preot, sau
Diacon, sau Citeț, sau Cântăreț, Sfântul post cel de patruzeci de zile al
Paștilor nu-l postește, sau miercurea, sau vinerea, să fie caterisit, afară de
nu pentru neputință trupească ar fi fost împiedicat; iar de va fi mirean, să
fie afurisit.” Iar lunea mai pre urmă de dumnezeieștii Părinți s-a legiuit.
În ce chip se cuvine a se hrăni marțea și joia
32. Iar pentru cele două zile iarăși, adecă marțea și joia, mănâncă de
două ori pe zi. La prânz adecă, hrănindu-te șase unghii de pâine, din
fiertură cu înfrânare, și din cele ce au hrană uscată ceva împărtășindu-te; și

1795
din vin amestecat cu apă până la trei pahare de trebuință, sau patru. Iar
seara gustând din pâine unghii trei, și ceva din cele ce au hrană uscată, sau
din oarecare poame, și din vin împreună cu apă un pahar, mult două, de te
apucă pe tine multă sete. Pentru că foarte ajutorează setea și la lacrimi,
împreună lăcuitoare având și pe priveghere, precum zice cel al Scării:
„Setea și privegherea au stors pre inimă; iar inima, după ce s-a stors, a sărit
afară ape.” Și Sfântul Isaac zice: „Pentru Dumnezeu însetează, ca să te
umpli de dragostea Lui.” Iar dacă și întru aceste două zile mai bine voiești
o dată a mânca, prea bine vei face. De vreme ce și cel dintâi, și maică, și
rădăcină, și temelie a tuturor bunătăților, postul este și înfrânarea. Că zice
și oarecarele din cei din afară (Pitagora): „Alege viață prea bună, și dulce
pre dânsa o va face obiceiul.” Și Marele Vasilie: „Unde este voință, opreală
nici una nu este.” Și altul oarecare din purtătorii de Dumnezeu „În ce chip
al aducerii de roadă este floarea, așa și început al lucrătoarei fapte bune
este înfrânarea.” Însă poate că acestea adecă, și cele ce urmează acestora,
se vor părea oarecărora grele, încă poate și cu neputință; dar cela ce
socotește roada ceea ce dintru acestea înflorește și, ca în oglindă privind,
cât de mare slavă se obișnuiește a naște, ușoare pe acestea le va judeca. Și
prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos și prin cea după putere
sârguință, prea lesnicioase și cu cuvinte și cu lucruri le va propovădui și pe
întărită statornicie acestora o va pecetlui. Și zice Sfântul Isaac: „Pâine
proastă din masa celui curat curățește din toată patima pre sufletul celui ce
o mănâncă. Și: Din masa celor ce postesc și priveghează și se ostenesc
întru Domnul, ia-ți ție doftorie de viață și ridică-ți pre murirea sufletului
tău; că cel iubit a șezut la masă în mijlocul lor, sfințind mâncarea, și pre
amărăciunea relei pătimiri a lor o preface întru dulceața Lui cea
nepovestită. Iar duhovniceștii și cereștii slujitori ai Lui umbrează peste
dânșii și peste sfintele lor bucate. Și: Mireasma postnicului prea dulce este,
și întâlnirea lui veselește pre inimile celor cu dreaptă socoteală. Și: Iubită
este lui Dumnezeu petrecerea celui înfrânat.”
În ce chip se cuvine a se hrăni sâmbăta, și pentru privegheri. Și în ce
chip se cade a mânca în vremea privegherii

1796
 33. Iar în fieștecare sâmbătă, afară de cea mare, cuviincios lucru este ție
a mânca de două ori, precum mai înainte s-au așezat în marțea și joia, și
pentru hotarul Sfintelor Canoane, și pentru că întru toate Duminicile a tot
anului, afară de cea din săptămâna brânzei, se cuvine ție să ai privegheri;
de nu cumva aproape este vreo priveghere a celor Stăpânești mari
praznice, sau a vreunuia din cei prea mari Sfinți, ca după ce vei face pe
aceea să lași pe a Duminicii. Însă și măcar așa, de două ori să mănânci în
sâmbete. Dar de folos este ca pururea să te silești la lucrarea privegherii
celei de noapte. Drept aceea și împreună cu privegherea ceea ce după
întâmplare ar fi venit peste săptămână, prea de folos îți este ție să faci și pe
a Duminicii; și mare câștig îți va urma ție prea degrab, și mai ales întru
acest chip: „Se va ivi de timpuriu lumina ta”, precum s-au zis (Isaia 58, 8),
„și vindecările tale degrab vor răsări”. Zice încă și Sfântul Isaac:
„Fiecăruia nevoințe împotriva păcatului și a poftei, început îi este osteneala
privegherii și a postului, și mai ales celui ce se nevoește împotriva
păcatului care este înlăuntru întru noi. Și semnul urâciunii păcatului și al
poftei lui dintru aceasta se vede întru cei ce se nevoesc împotriva acestui
război nevăzut și pe toată aruncarea patimilor de aproape o împuținează;
adecă, întru post încep ei. Și după aceasta, privegherea nopții ajutorează la
nevoință. Cela ce întru toată viața sa vorbirea a împreună-soției acesteia o
iubește, acesta iubitor și întreg înțelept se face. Că precum odihna
pântecelui, început al tuturor relelor este, și trândăvia somnului ceea ce
aprinde pofta curviei; așa calea lui Dumnezeu cea sfântă și temelia a toată
fapta cea bună, postul este și privegherea, și deșteptarea cea întru slujba lui
Dumnezeu.” (Cuv. 85) Încă iarăși zice: „Sufletul cel luminat cu pomenirea
lui Dumnezeu și cu neadormită priveghere noaptea și ziua, acolo zidește
Domnul întărirea Lui; nor care îl acoperă pe dânsul în zi, și cu lumină de
foc să strălucească noaptea, și lăuntrul întunericului lumină să-l lumineze.”
Încă: „Alege-ți ție lucrare a desfătării, adecă priveghere neîncetată, pre cea
în nopți, întru care s-au dezbrăcat Părinții toți de omul cel vechiu și s-au
învrednicit cei de a doua înnoiri a minții; în ceasurile acestea simte sufletul
viața aceea cea fără de moarte, și întru simțirea aceea se dezbracă de
întunericul patimilor și primește pe Duhul cel Sfânt.” (Trim. III) Și iarăși
1797
zice: „Cinstește lucrarea privegherii, ca să afli mângâieri ale sufletului.”
(K. 23) Încă: „Să nu socotești, o, omule, că întru toată lucrarea Călugărilor
este vreo petrecere mai mare decât privegherea cea de noapte. Și pe
Călugărul ce petrece întru priveghere, cu dreaptă socoteală a minții, pe
acesta să nu-l vezi ca pe un purtător de trup. Pentru că cu adevărat al
rânduielii celei îngerești este acest lucru.” Încă: „Sufletul cel ce se
ostenește întru această îngerească petrecere a privegherii, ochi
heruvimicești va avea, ca totdeauna să privească și să vadă vederea cea
cerească.” (K. 29) Încă pe acestea, adecă pe privegheri, să le săvârșești
peste tot întru rugăciune, întru cântarea de psalmi și întru citire cu cuvânt
curat și înțeles, și fără de risipirea minții, și cu umilință, întru singurătate
sau împreună cu iubita și cea de un nărav însoțire. Însă fă și după toată
privegherea tu puțină mângâiere pentru osteneala ce s-a făcut din
priveghere, și întru mâncări și întru băuturi la cină: adecă mănâncă pâine
trei unghii, punere în masă ceva care are hrană uscată, pe cât îți este ție de
ajuns; bea și vin cu apă trei pahare. Însă vezi ca nu cumva spre ziua întru
care ți se cuvine ție a posti până la al nouălea ceas, având priveghere,
pentru priveghere poate să dezlegi postul cel până la al nouălea ceas.
„Pentru că pe acest lucru se cuvine să-l faci, și pe acela să nu-l lași” (Matei
23, 23); pentru că pe mângâiere a hotărât cuvântul să o faci tu după ce se
va sfârși privegherea.
În ce chip se cade a mânca în Duminici, și pentru altele. Încă și pentru
osteneală, și pentru smerenie
34. Asemenea încă și în toate Duminicile, mănâncă de două ori în zi,
precum și în sâmbete. Însă acest așezământ atâta întreg păzească-se, afară
de neputință. Încă și de zilele cele ce ca cum sunt arătate și dezlegate de
Dumnezeieștii Părinți, din lungul obicei și din pricini oarecare ce sunt mai
noi (adecă: nu posti la praznice împărătești, nici la hramuri dumnezeiești,
zicem, sau și dimpotrivă). Pentru că întru acestea, nici mâncăm o dată
numai, nici mâncăm uscat, ci din toate cele de trebuință și neprihănite, ca
din verdețuri ne împărtășim; însă cu înfrânare și cu cea rânduită măsură.
Pentru că totdeauna prea bun lucru este acela, adecă întru toate a ne
1798
înfrâna. Iar întru neputințele cele trupești, precum am zis, fără de sfială se
cuvine a te împărtăși cu toate cele de trebuință și din cele legiuite care
întăresc trupul. Pentru că Dumnezeieștii Părinți ne-au învățat pe noi să fim
ucigători de patimi, nu ucigași de trup. Asemenea cu cuviință este ca din
toate cele dogmatisite, adecă câte slobode sunt cinului Călugăresc, câte
puțin să guști întru slava și mulțămita lui Dumnezeu și pentru netrufie.
„Pentru că lipsa lucrurilor, precum zice Sfântul Isaac, învață pe om vrând
și nevrând înfrânare. De vreme ce când îndestulare și voie slobodă vom lua
a acestora, nu putem să ne ținem pe noi înșine.” Și iarăși zice Sfântul
Isaac: „Că sufletul cel ce iubește pe Dumnezeu, întru Dumnezeu singur are
odihna.” Și mai ales împreună cu osteneala și cu reaua pătimire, și
smerenia alege-o. Pentru că osteneala și smerenia (scrie oarecare din
Sfinți) agonisesc pe Iisus.
În ce chip se cuvine a se hrăni și a petrece în Sfintele posturi, și mai ales
în cel mare
35. Iar pentru hrana, poate că și pentru petrecerea cea întru Sfintele
posturi, de prisos socotim a descoperi cu de-amăruntul și deosebi. Că
precum mai înainte s-au rânduit să săvârșești tu în zilele întru care faci
Ennătás, așa cu cale și cu dreptate este și în Sfintele posturi să lucrezi,
afară de sâmbete și de Duminici. Mai ales de este cu putință, și mai cu de-
adinsul, și mai cu trezvire, mai mult în Sfântul și Marele Post cel de
patruzeci de zile, ca ceea ce este zeciuială a tot anul, și prin Stăpânească și
Dumnezeiască Înviere, și prin purtătoarea de lumină zi, biruitorilor celor
după Iisus Hristos le dă plățile cele pentru nevoință.
Pentru dreapta socoteală, ca din parte; și cum că lucrării cei cu măsură
preț nu este. Și pentru supunere
36. Însă și acestea, și cele asemenea acestora, se cuvine să le uneltești tu
cu prea bine cercetată dreaptă socoteală, spre împreună-glăsuirea îndoitului
viețuitor și pașnica așezare. „Că cu înțelepciune, zice, se zidește casa, și cu
pricepere se umplu cămările de toată bogăția scumpă și bună”. Scrie încă și
Dumnezeiescul Talasie: „Lipsa cea prin bine judecătoare alegere a minții,

1799
cu cuvânt primit și strâmtorarea, împărătească cale este. Drept aceea,
chinuirea cea fără de judecătoarea alegere, sau cea fără de cuvântare
scoborâre, de nefolos sunt, ca cele ce și despre o parte, și despre alta, afară
de cuvânt se fac.” Și Cuviosul Isaac: „Urmează odihnei mădularelor clătire
din statul său a gândurilor și amestecarea; iar lucrării cei nemăsurate,
mâhnirea cea cu întunecare; și mâhnirii celei cu întunecare, clătire din
statul său (a minții). Însă are deosebire clătire din statul său de clătinare
din statul său. Pentru că celei dintâi clătiri din statul său îi urmează
războiul curviei; iar celei de a doua, din a sa sihăstrie părăsire și din loc în
loc mutare. Iar lucrării celei cu măsură și care cu mare osârdie de-a
pururea petrece, preț nu-i este. Iar a acestora împuținare, adecă, înmulțește
dulceața, iar nemăsurarea, prin clătire din statul său.” Și Marele Maxim
scrie: „Să nu aibă pre toată îndeletnicirea pentru trup; ci hotărăște-i lui
nevoința cea după putere, iar pre toată mintea ta la cele dinlăuntru
întoarce-o. Pentru că «nevoința cea trupească întru puțin este de folos; iar
blagocestia întru toate» (1 Tim. 4, 9).” Iar dacă cumva cumpăna trupului
trage împotrivă și silește, și îngreuiază cumpăna sufletului, spre plecări și
mișcări fără de rânduială și de suflet vătămătoare, trăgându-o în jos,
precum s-au scris: „Trupul poftește împotrivă duhului, și duhul împotrivă
trupului” (Gal. 5, 17), însă tu pe acesta prin zăbala înfrânării înfrânându-l,
omoară-l, până ce și nevrând, lesne purtat în frâu se va face și se va supune
celui mai bun, aducându-ți aminte de Marele Pavel ce zice: „Pre cât omul
nostru cel din afară se strică, pre atât cel dinlăuntru se înnoiește din zi în
zi” (2 Cor. 4, 16); Și de Sfântul Isaac: „Dă-te pe tine să mori întru nevoință
și să nu petreci întru lenevire. Pentru că nu numai cei ce pentru credința
cea întru Hristos au primit moarte sunt mucenici, ci și cei ce mor pentru
păzirea poruncilor Lui. Și mai bună este nouă moartea întru nevoință decât
a trăi întru cădere.” Și mai întâi de toate, cu voința pe toate fă-le cu
întrebarea duhovnicescului tău, după Domnul Părinte. Că așa, cu Darul lui
Hristos, și cele grele și cu anevoie de suit ți se vor părea ție foarte ușoare și
ca pe un câmp neted. Ci să ne întoarcem de unde am ieșit. În ce chip se
cuvine nevoitorului a trece măsura vremii cea de după prânz, până la
apusul soarelui.
1800
 Și cum că se cuvine a crede că, după osteneala și măsura lucrării noastre,
ni se dă nouă și împărțirea Dumnezeieștilor Daruri
37. Iar după ce vei prânzi, precum se cuvine nevoitorului, după cum
Dumnezeiescul Pavel poruncește: „Că cela ce se nevoește, despre toate se
înfrânează” (1 Cor. 9, 25), să citești de ajuns, șezând jos, în Scripturi, mai
ales cele de trezvire ale Părinților. Și de aceea să dormi un ceas, de sunt
zilele mari. Apoi, după ce te vei scula, puțin să faci lucru cu mâinile,
ținând și rugăciunea. Deci după acestea, roagă-te precum mai întâi s-au
arătat, adecă citește, apoi cugetare, și sârguiește-te ca să te smerești și să te
ai pe tine dedesubtul tuturor oamenilor. Pentru că: „Cela ce se înalță pe
sine, se va smeri; iar cela ce se va smeri pe sine, se va înălța” (Luca 18,
14). Și: „Cel ce se pare că stă, să ia seama ca nu cumva să cadă” (1 Cor.
10, 12). Și că: „Domnul mândrilor le stă împotrivă, iar smeriților le dă dar”
(Pilde 3, 34). Și: început al mândriei este aceea, adecă a nu cunoaște pe
Domnul. Și: „Cei mândri au făcut călcare de lege foarte” (Ps. 118, 51). Și:
„Nu cele înalte cugetând, ci cu cei smeriți împreună pogorându-vă” (Rom.
12, 16). Zice încă și Dumnezeiescul Gură de Aur: „Acesta mai ales este
cela ce se cunoaște pe sine, care se socotește pe sine că nimic este. Pentru
că nimic nu este atâta de iubit lui Dumnezeu, precum aceea, adecă a se
număra cineva pe sine cu cel de pe urmă.” Și Sfântul Isaac: „Celor smeriți
cu cugetul li se descopăr tainele. Și unde izvorăște smerenia, acolo mărirea
lui Dumnezeu izvorăște” (Cuv. 23). Și că: „Mai întâi de dar aleargă
smerenia, iar mai întâi de certare aleargă părerea” (Cuv. 73). Și Sfântul
Varsanufie: „Dacă întru adevăr voiești să te mântuiești, ascultă cu lucrul:
ridică picioarele tale de la pământ și suie la cer mintea ta, și acolo să fie
cugetarea ta noaptea și ziua. Și pe câtă putere ai, fă-te defăimat, dând
război ca să te vezi pe tine dedesubtul a tot omul. Aceasta este calea cea
adevărată; afară de aceasta, alta nu este celui ce voiește să se mântuiască,
întru Hristos Cel ce îl împuternicește pe dânsul. Aleargă cel ce voiește, ca
să prindă, mărturisind înaintea lui Dumnezeu Celui viu, Care voiește să
dăruiască viață veșnică tot celui ce voiește.” Și cel al Scării: „Nu am postit,
nu am privegheat, nu jos am dormit, ci m-am smerit, și m-a mântuit pe

1801
mine Domnul.” În scurt: vânând tu, mai întâi de alt tot lucrul, și pe a nu fi
băgat în seamă, precum zice Sfântul Varsanufie: „Că a nu griji de tot lucrul
va face pe călugăr să se apropie de cetate; și a nu fi băgat în seamă între
oameni îl va face să lăcuiască în cetate; iar a muri despre tot omul te va
face pe tine a moșteni cetatea și vistieriile ei. Și de voiești să te mântuiești,
ține pe a nu fi băgat în seamă și aleargă către ceea ce-ți zace înainte.” Și
este iarăși, precum zice ucenicul acestuia, Cuviosul Ioan, adecă: a nu fi
băgat în seamă este aceasta: a nu se face cineva pe sine întocmai cu altul,
și a nu zice pentru vreun lucru: „că și eu am făcut aceasta”. Apoi iarăși,
șezând, roagă-te curat și fără răspândire, până ce va sosi seara, și așa cântă
pe obișnuita Vecernie și fă otpust. Din curată inimă crezând că, după
osteneala și durerea cea pentru fapta bună, și după măsura lucrării noastre,
și împărțirea darurilor și a plăților, și lauda de la Dumnezeu ni se dă nouă,
și mângâierea. Precum zice Dumnezeiescul Cântăreț de psalmi: „După
mulțimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul
meu” (Ps. 93, 19). Și Mântuitorul: „Veniți către Mine toți cei osteniți și
însărcinați, și Eu vă voi odihni pe voi” (Mat. 11, 28). Și Marele Pavel:
„Dacă împreună cu Hristos pătimim, ca și împreună să ne proslăvim. Că
socotesc că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum să se asemene cu
slava ce va să se descopere la noi” (Rom. 8, 17). Zice încă și înțeleptul
întru cele dumnezeiești Maxim: „Princină se zice că este a împărăției
dumnezeieștilor bunătăți măsura credinței fiecăruia. Că precum credem,
așa și starea osârdiei pentru a lucra o avem. Deci cela ce lucrează, după
măsura lucrării arată măsura credinței, primind precum a crezut măsura
darului. Iar cela ce nu lucrează, după măsura nelucrării arată măsura
necredinței, primind, precum nu a crezut, lipsirea darului. Deci rău face
zavistnicul, pe cei ce împlinesc cu lucrul zavistuindu-i, de vreme ce întru a
lui stăpânire arătată, și nu întru a altuia, este alegerea aceea: adecă a crede
și a lucra, și înlăuntru a primi darul cel ce vine după măsura credinței.” Și
din suflet cerând, adecă tu, de la Dumnezeu, să rămână statornică cealaltă
vreme a noastră; și încă și însuși sfârșitul vieții: creștinesc, fără de durere,
nerușinat, cu pace, și lângă înfricoșatul scaun al Domnului și Dumnezeului
și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
1802
 Că mai mare decât toată lucrarea este rugăciunea cea curată
38. Încă lângă cele arătate, și aceasta să știi, frate, că toată meșteșugirea,
și tot canonul, și de voiești, și lucrarea cea deosebită s-au așezat cu tipic
așa și s-au legiuit, pentru căci nu putem noi încă a ne ruga în inimă curat și
fără de risipire a minții. De vreme ce, dacă acest lucru s-ar fi împlinit, cu
bunăvoirea și darul Domnului nostru Iisus Hristos, pe cele multe și în
multe chipuri, și care împărțesc lăsându-le, cu Cel Unul și singuratic, și
unitor, fără de nici o mijlocire, mai presus de cuvânt ne-am uni, precum s-
au zis de prea-slăvitul Teolog: „Dumnezeu cu dumnezei unindu-Se și de
dânșii cunoscându-Se.” Care lucru este strălucirea cea înființată în inimă
prin Sfântul Duh, care se naște, precum s-au zis, din cea pomenită curată și
nerisipită rugăciune a inimii. Însă rar lucru este acesta, și de-abia unul
dintr-o mie este cel ce s-a învrednicit, prin darul lui Hristos, să sporească la
această stare. Iar aceasta, adecă ca să fie înotat și peste aceea, și
duhovniceștii rugi să se fi învrednicit, și să fi dobândit descoperirea
tainelor veacului ce va să fie, prea puțini sunt, și care de-abia în neamuri și
în neamuri se află, prin bunăvoirea darului, precum scrie și Sfântul Isaac:
„Precum de-abia din milioane de oameni unul se află carele să fi împlinit
poruncile și cele după lege, puțin cu lipsă, și au ajuns întru curăția
sufletului, așa unul din mii se află că s-a învrednicit de au ajuns, cu multă
străjuire, întru rugăciunea cea curată, și au rupt prin mijloc acest hotar și au
dobândit acea taină. Pentru căci curatei rugăciuni mulți nicidecum nu s-au
învrednicit, ci puțini. Iar întru taina aceea care este după aceea, și pe urma
curatei rugăciuni, cela ce a ajuns de-abia se află din neam și în neam, cu
darul lui Hristos.” Și după puține iarăși zice: „Și dacă cu curăție de-abia
cineva se roagă, ce să zicem pentru cea duhovnicească? De mișcare
slobodă este și ceea ce se pleacă, adecă ceea ce nu stă tot întru aceeași
stare, ci câtuși de cât se pleacă în jos, ca cumpăna, mai jos este decât cea
duhovnicească” (Cuv. 32). Pentru aceasta și tu, de voiești prin faptă și prin
lucru, adecă prin însăși ispitirea, să te învrednicești întru Hristos Iisus de
unele taine nouă ca acestea, în toată vremea și în tot ceasul și în toată
lucrarea ta, sârguiește-te să ajungi întru a te ruga curat în inimă și fără

1803
risipire. Ca așa, dintr-un prunc ce suge țâță, „să sporești întru bărbat
desăvârșit, întru măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Și
împreună cu credinciosul iconom și înțeleptul, fericirea și lauda să o
dobândești (Luca 12, 43), ca unul ce iconomisești întru judecată pe ale tale
cuvinte, adecă ca unul ce petreci după socoteală. Drept aceea, și nu te vei
clăti în veac, precum pentru aceasta scrie Sfântul Filimon așa: „Frate, ori
în noapte, ori în zi, de te va învrednici pe tine Dumnezeu ca curat cu
mintea să te rogi fără de răspândire, să nu iai aminte la cel însuși osebit al
tău canon; ci, pe cât îți este puterea, încă mai întinde-te, lângă Dumnezeu
lipindu-te, și El va lumina inima ta pentru lucrarea duhovnicească.” Și
oarecarele din înțelepțiții de Dumnezeu: „De voiești în trup ca un fără de
trup a sluji lui Dumnezeu, rugăciune neîncetată să agonisești ascuns în
inima ta, și mai înainte de moarte să faci sufletul tău ca un înger.” Deci la
unele potrivite cu acestea scrie și Sfântul Isaac: că întrebat fiind de
oarecarele ce este lucrul cel atotcuprinzător al tuturor ostenelilor lucrului
acestuia, adecă al liniștii, ca după ce a ajuns cineva întru acela să cunoască
că a ajuns întru săvârșirea petrecerii, a răspuns întru acest chip: „Când se
va învrednici cineva petrecerii celei neîncetate întru rugăciune. Căci când
va ajunge la aceasta, la marginea tuturor faptelor bune a ajuns și de aceea
lăcaș al Sfântului Duh s-a făcut. Că dacă cineva darul Mângâietorului cu
adevărat nu l-a primit, petrecerea rugăciunii acesteia a o săvârși cu odihnă
nu poate. Că Duhul, zice, când se va sălășlui întru cineva din oameni, nu
încetează despre rugăciune, că însuși Duhul de-a pururea se roagă” (Rom.
8, 26). Atunci nici când doarme el, nici întru deșteptare, rugăciunea din
sufletul lui nu se taie; ci ori de mănâncă, ori de bea, ori de doarme, ori de
ceva lucrează, și până întru somnul cel mai adânc, bunele miresme și
aburii rugăciunii întru inima lui odrăslesc fără osteneală. Și despărțire
atunci rugăciunea nu are, nici hotar; ci în toate ceasurile lui întru dânsul
este și cu dânsul. Măcar de ar înceta din afară de dânsul o rugăciune ca
aceasta, dar însă iarăși aceasta slujește întru dânsul pe ascuns. Că pe
tăcerea celor curați rugăciune o zice oarecarele din purtătorii de Hristos.
Fiindcă gândurile lor sunt dumnezeiești mișcări, iar mișcările inimii cele
curate și ale minții sunt glasuri blânde, prin care întru ascuns Celui ascuns
1804
se cântă (Cuv. 85). Și alții mulți din purtătorii de Dumnezeu, cu taină
învățați fiind de darul prin însăși cercarea, prea multe ca acestea de mirare
vrednice au arătat, pe care pentru lungimea cuvântului le-am lăsat.
Pentru suma plecării genunchilor, adecă a metaniilor, cele în fiecare zi și
noapte
39. Iar pentru soma plecării genunchilor, trei sute cu numărul știm că
sunt orânduite de Dumnezeieștii Părinții noștri, pe care și datori suntem a
le face în fiecare zi cu noapte, în acele cinci zile ale săptămânii. Pentru că
în toată sâmbăta și în toată Duminica, încă și în altele din obicei însemnate
zile, și încă și în săptămâni după oarecare tainice socoteli și negrăite,
încetare de acestea a avea ni s-au poruncit. Însă sunt oarecare care
covârșesc acest număr, iar unii care scad, fieștecarele pe cât îi este puterea
sau voința. Deci și tu fă cea după putere; însă fericit este cu adevărat, și
aceasta de multe ori, cela ce întru toate cele după Dumnezeu totdeauna se
silește pe sine. „Că silită este Împărăția Cerurilor și silitorii o răpesc pe
dânsa” (Mat. 11, 12).
Că nu numai după nevoință și măsura lucrării noastre se dă împărțirea
Darurilor
40. Deci și aceasta se cade a ști, cum că nu numai, precum mai înainte s-
au zis, după nevoințe și măsura lucrării noastre, împărțirea
Dumnezeieștilor Daruri ni se dăruiește nouă; ci și după deprinderea
petrecerii, și îndemânarea, încă și după a noastră credință către cele ce ne
stau înainte, și după așezământul cel firesc, carele cu firească lipire se află
întru noi. Că zice Sfântul Maxim: „Mintea este unealtă a înțelepciunii;
cuvântarea, a cunoștinței; fireasca deplină încredințare cea întru amândouă,
a credinței, care întru amândouă se întemeiază. Iar a Darurilor
tămăduirilor, unealtă este iubirea de oameni cea firească. Pentru că tot
Darul cel dumnezeiesc, ca pe oarecare putere, sau deprindere, sau
așezământ, are întru noi oarecare îndestulată în firea noastră unealtă
primitoare. Adecă, cela ce mintea o a făcut curată de toate cele simțite
năluciri, primește înțelepciune; iar cela ce cuvântarea o a făcut stăpână

1805
peste patimile cele născute în fire, zic adecă peste mânie și peste poftă,
primește cunoștință; Iar cela ce și în minte și în cuvântare neclătită deplină
încredințare are pentru Dumnezeu, credința, adecă pe ceea ce pe toate le
poate, o primește. Iar cela ce bine a îndreptat pe cea firească iubire de
oameni, după cea desăvârșită ucidere a iubirii de sine, primește Darurile
tămăduirilor.” Și acestea adecă așa. Însă vezi ca nimenea să nu cunoască
lucrul tău, afară de cela ce este mai mare peste tine și te povățuiește pe
tine. Rugându-te și pentru noi, nevrednicii, care grăim, dar însă nu facem
ceva bun, ca să ne învrednicim a face mai întâi pe cele ce plac lui
Dumnezeu, apoi și altora a spune și a sfătui. Pentru că „cela ce va face și
va învăța, după Dumnezeiescul Cuvânt, acesta mare se va chema” (Mat. 5,
19). Iar pe tine iarăși Atotțiitorul și Atotînduratul Domnul, o, să te
întărească și să te îndrepteze bine pe drum, ca să le asculți acestea cu
pricepere și să le faci pe dânsele cu toată pofta. „Că nu ascultătorii legii
drepți sunt înaintea lui Dumnezeu, precum zice Dumnezeiescul Pavel, ci
făcătorii” (Rom. 2, 13). Și să te povățuiască spre tot lucrul bun și de
mântuire și către lucrarea cea de gând și sfințită care zace înainte, o, să te
ducă de mână întru Duhul Sfânt, prin rugăciunile Sfinților. Amin. Dar de
vreme ce s-au zis de noi mai sus puțin oarece pentru dreapta socoteală cea
lucrătoare, vreme bună acum este să cuprindem cuvântul, pe cât este cu
putință, cât mai în scurt, și pentru cea atotcuprinzătoare și prea desăvârșită
dreaptă socoteală; de vreme ce aceasta este și mai mare decât toate faptele
bune, precum zic Preasfinții Părinții noștri.
Pentru cea atotcuprinzătoare și prea desăvârșită dreaptă socoteală; și care
este cela ce viețuiește afară de fire și trupește, și care cela ce după fire și
sufletește, și care cela ce mai presus de fire și duhovnicește petrece
41. Cela ce trupește și afară de fire viețuiește și petrece, acesta pe a sa
dreaptă socoteală desăvârșit o au pierdut. Iar cela ce depărtare adecă de la
cele rele au făcut și început a pus ca să facă binele, precum s-au scris:
„Abate-te de la rău și fă binele” (Ps. 33, 13), acesta ca un înlăuntru intrător
și ca unul ce-și supune urechea sub învățătură, de-abia zărește puțin
oarecum către oarecare subțirime a dreptei socoteli, și care este
1806
cuviincioasă începătorului. Iar cela ce viețuiește după fire și sufletește, ca
unul ce lucrează întru socotitoarea gândire și ca unul ce după cuvântare
viețuiește, carele și de mijloc se cheamă, acesta după însăși a sa măsură și
vede, și cu descurcare judecă și pe cele osebite ale sale, și pe cele ale celor
asemenea cu dânsul. Iar cela ce petrece mai presus de fire și duhovnicește,
acesta ca unul ce au covârșit hotarul cel împătimit, și pe cel înlăuntru
aducător, și pe cel al mijlocimii, și prin Darul lui Hristos înainte au sporit
spre săvârșire, adecă spre luminarea cea înființată și dreapta socoteală cea
prea desăvârșită, se vede pe sineși și descurcat judecă cu prea întreagă
luminare, iar el de nimenea, măcar de se și vede, nu este judecat, văzându-
se și cu descurcare judecându-se. Încă nimeni cercetându-se, ca cela ce cu
adevărat duhovnicesc este și se cheamă, nu prin hârtie și prin cerneală, ci
prin faptă și prin Darul, precum zice Dumnezeiescul Apostol: „Că cel
duhovnicesc adecă pe toate le judecă, iar el de nimenea nu se judecă” (I
Cor. 2, 15).
Încă pentru dreapta socoteală, ca în chip de pildă
42. Dintru aceștia, acela adecă asemenea este cu cel ce umblă ca în
noapte adâncă și întru întuneric, țâră de lumină și posomorât. Drept aceea,
și prin întunericul cel nepipăit rătăcindu-se și întunecându-se, nu numai pe
sineși nu se vede și nu se judecă cu dreaptă socoteală, ci nici unde merge și
umblă nu știe, precum zice Mântuitorul: „Cela ce umblă întru întuneric nu
știe unde merge” (Ioan 12, 35). Iar celălalt asemenea este cu cel ce umblă
ca în noapte seninată, care se strălucește de stele. Drept aceea și de razele
stelelor puțin oarecum strălucindu-se, câte puțin merge, poticnindu-și
picioarele de multe ori în pietrele nedreptei socoteli și pătimind întâmplări.
Deci acesta puțin oarecum și pe sineși se vede și se judecă cu dreaptă
socoteală, și ca într-o umbră, precum scris este: „Deșteaptă-te, cela ce
dormi, și te scoală din morți, și te va lumina pe tine Hristos” (Efes. 5, 14).
Iar celălalt asemenea este cu cela ce umblă ca într-o noapte cu plină lună și
lină. Drept aceea și de aruncături de raze ale lunii bine îndreptându-se, mai
fără de rătăcire oarecum călătorește și la cele dinainte vine, și se vede pe
sine ca într-o oglindă, și cu dreaptă socoteală se judecă, și pe cel asemenea
1807
călătoresc împreună cu dânsul, precum s-au zis: „La carele, adecă la lege,
bine faceți luând aminte, ca la un sfeșnic ce luminează în loc cu ceață,
până când ziua se va ivi și luceafărul va răsări întru inimile voastre” (2
Petru 1, 19). Iar celălalt asemenea este cu cela ce umblă întru o amiază-zi
de vară și prea curată, care se strălucește de raze ale soarelui amestecate.
Pentru care unul ca acesta curat, adecă ca cum am zice cu limpezime, și pe
sineși se vede prin lumina cea de soare și cu descurcată dreaptă socoteală
se judecă, și pe cei mulți îi cercă, și mai ales și pe toți, precum zice
Dumnezeiescul Apostol: „Cel duhovnicesc toate le judecă” (I Cor. 2, 15).
Încă și pe toate cele ce întâmpină mintea lui, mai în scurt, în ce fel ar fi fost
ori în ce fel de chip, adecă le cercă fără rătăcire; și el însuși călătorind și pe
cel ce urmează lui fără de rătăcire povățuindu-l către lumina cea adevărată
și viața și adevărul, pentru care scris este: „Voi sunteți lumina lumii” (Mat.
5, 14). Zice încă și prea Dumnezeiescul Pavel: „Dumnezeu, Cela ce au zis
să strălucească dintru întuneric lumină, Carele au strălucit întru inimile
noastre spre luminarea cunoștinței slavei lui Dumnezeu în fața lui Iisus
Hristos” (2 Cor. 4, 6). Și Fericitul David: „Însemnatu-s-au peste noi lumina
feței Tale, Doamne” (Ps. 4, 6). Și: „Întru lumina Ta vom vedea lumină”
(Ps. 35, 9). Și Domnul: „Eu sunt lumina lumii; cela ce urmează Mie nu va
umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12).
Pentru schimbarea și prefacerea cea întru fieștecare, și pentru slava care
covârșește a smereniei
43. Însă și aceasta a ști tu voim, cum că și cei ce întru săvârșire, prin
curățenie și prin luminare, pe cât le este cu putință au ajuns, pentru că nu
este desăvârșită săvârșire întru veacul acesta, cel nedesăvârșit, ci mai ales
nedesăvârșită săvârșire, și unii ca aceștia încă nu totdeauna împreună cu
sineși au prefacerea, și pentru neputința cea firească, și pentru părerea ceea
ce uneori se târăște asupra-le. Ci și schimbări, și furări, pentru ispitire,
când și când pătimesc. Dar însă iarăși ajutorință mai mare înlăuntru
primesc. Iar ceea ce este împotriva acestora hotărăsc Părinții, cum că parte
a lupilor este. Pentru că neprefacerea și neschimbarea în veacul cel viitor s-
au păzit; iar întru cel de acum, uneori adecă vremea este a curățeniei și a
1808
păcii și a mângâierii celei Dumnezeiești, iar alteori a amestecării și a
viforului și a mâhnirii. Încă și aceasta adecă urmează celor desăvârșiți,
după măsura petrecerii și a sporirii fieștecăruia, și cu care judecăți știe
Domnul; încă și pentru ca prin acestea, neputința noastră să o învățăm, că
fericit este, zice, cel ce cunoaște pe a sa neputință, ca „să nu fim
nădăjduind spre înșine, precum zice Pavel, ci spre Cela ce a ridicat pe cei
morți” (2 Cor. 1, 9), și așa pururea întru smerenie și întru pocăință și întru
mărturisire către Dumnezeu să alergăm. Și zice Sfântul Isaac: „Câte una și
una de câte ori calcă unii, și prin pocăință își tămăduiesc sufletele sale, și
Darul atunci îi primește pe dânșii. Că întru toată firea cea cuvântătoare
schimbarea cu nehotărâre străbate. Și prefaceri străbat asupra a tot omul
întru toate ceasurile lui, din care din multe află socotitorul a înțelege
aceasta. Încă și încercările cele împreună cu dânsul, în fieștecare zi, mai
ales pot a-l înțelepți pe dânsul de acestea, de se va trezvi, ca și să se
pândească pe sineși prin minte și să cunoască câtă schimbare a blândeții și
a bunătății primește mintea în fieștecare zi; și cum din pacea sa de
năprasnă întru tulburare se întoarce, când oarecare pricină din loc nu ar fi
lui, și cum întru primejdie mare și nepovestită se face”. Și aceasta este ceea
ce Sfântul Macarie a scris arătat, prin multă purtare de grijă și sârguință,
spre pomenirea și învățătura fraților, ca să nu se abată în vremea
schimbării împotrivirilor spre deznădăjduire. Căci celor ce stau în
rânduiala curăției de-a pururea li se întâmplă lor căderi, precum se
întâmplă văzduhului frigul, și fără a fi ei întru lenevire sau întru risipire. Și
nu numai atunci, ci și când după rânduiala lor călătoresc, li se întâmplă lor
căderi care se împotrivesc scoposului voinței lor. Și mai jos iarăși zice
Sfântul Isaac: „Ce dar este acum? Schimbări, zice, se fac întru fiecare
precum se fac în văzduh. Înțelege aceea, adecă: întru fiecare, căci și firea
una este, ca să nu socotești cum că pentru singuri cei mai de jos și mai
mici au zis, și cei desăvârșiți slobozi sunt de schimbare și într-o așezare cu
neabatere stau aceștia, fără de gânduri pătimașe, precum și Evhiții zic.
Pentru aceasta au pus pe aceea: adecă întru fiecare”. „Cum dar este
aceasta? O, fericite! Însă tu zici: frigul, și după puțin zăduf, și poate este și
grindină, și după puțin este senin. Și întru iscusirea noastră așa se face:
1809
război și sprijineală a Darului. Și în vreme se face sufletul în furtună și se
ridică asupra lui valuri cumplite. Și iarăși schimbare, Darul cercetându-l și
umplându-i inima lui de bucurie și de pacea cea de la Dumnezeu și de
gânduri curate și pașnice”. Pe gândurile acestea ale întregii înțelepciuni le
arată aici, tainic însemnând pe cele mai dinainte de acestea că erau
dobitocești și necurate, și sfătuiește zicând: „Deci dacă după aceste gânduri
curate și blânde ar urma năpădire, să nu ne mâhnim și să nu ne
deznădăjduim; și în ceasul odihnei Darului să nu ne trufim iarăși, ci în
vremea bucuriei să așteptăm scârba”. Și mergând mai înainte zice:
„Cunoaște cum că toți Sfinții întru lucrarea aceasta s-au făcut. Cât suntem
în lumea aceasta, și mângâierea cea multă împreună cu acestea ni se face
nouă întru ascuns. Căci în toată ziua și în tot ceasul se caută de la noi
lămurirea dragostei noastre celei către Dumnezeu, și întru luptă și întru
nevoință către ispite. Și aceasta este a nu ne scârbi noi, adecă a nu ne
mâhni cu întunecare întru nevoință. Și așa se îndreptează calea noastră. Iar
cel ce voiește dintru acestea a se schimba sau a se abate, aceasta parte este
a lupilor”. O, minune de Sfântul acesta, cum prin cuvânt mic a adeverit
uneltirea aceasta și a arătat-o pe dânsa plină de înțelegere și a scos îndoiala
desăvârșit din mintea cititorului. Iar acela zice: carele voiește a se abate
dintru acestea, parte a lupilor este, nu în cale voiește a umbla; și aceasta o
au pus în mintea sa a o câștiga, și în cărare osebită, care nu este călcată de
Părinți, voiește a umbla. Și după puțin iarăși zice Sfântul Isaac: „Smerenia
și fără de lucruri multe greșale iartă; iar acestea fără de dânsa din împotrivă
nefolositoare sunt”. Și iarăși: „Precum este sarea la toată hrana, așa și
smerenia este la toată fapta cea bună și puterea multor păcate poate să
zdrobească. Deci pentru aceasta trebuință este să ne întristăm neîncetat cu
mintea, întru smerenie și întru întristarea dreptei socoteli. Și pe aceasta de
o vom agonisi, fii ai lui Dumnezeu ne face pe noi și fără de lucruri bune ne
pune pe noi înaintea lui Dumnezeu. Căci fără de aceasta toate lucrurile
noastre deșarte sunt și toate faptele bune și toate lucrările”. „Deci
schimbarea minții o voiește Dumnezeu, și prin minte ne facem mai buni, și
prin minte ne netrebnicim. Aceasta singură ajunge fără de ajutor a sta
înaintea lui Dumnezeu și a grăi pentru noi”. Încă zice: „Au zis oarecarele
1810
din Sfinții Bătrâni: când îți va veni ție cuget al mândriei zicându-ți: adu-ți
aminte de faptele cele bune ale tale, zi acelui cuget: bătrânule, vezi-ți
curvia ta” (Sfântul Isaac, Cuv. 49).
Pentru pocăință, curăție și săvârșire
44. (Zice Sfântul Isaac): Săvârșirea a toată călătoria întru aceste trei este:
întru pocăință, întru curăție și întru săvârșire. Dar ce este pocăința? A
părăsi cineva pe cele mai dinainte și a se întrista pentru dânsele. Și ce este
curăția, în scurt? Inimă milostivă pentru toată firea cea zidită. Și ce este
săvârșirea? Adânc de smerenie, care este părăsirea tuturor, și a celor
văzute, și a celor nevăzute: a celor văzute, adecă a tuturor celor simțite; iar
a celor nevăzute, a celor gândite, și afară de grija cea pentru dânsele. Încă
zice: „Pocăința este îndoită murire de bună voie despre toate. Inimă
milostivă este ardere de inimă pentru toată zidirea: pentru oameni, și
pentru păsări, și pentru dobitoace, și pentru draci, și pentru toată zidirea.”
Și iarăși: „Până suntem în lumea aceasta și în trup lăsați, măcar până la
bolta Cerurilor de ne vom înălța, fără de lucruri și fără de osteneli a fi noi,
și întru negrijă a fi noi, nu putem. Aceasta este săvârșirea. Iartă-mă.” (L.
81) Iar cel mai mult lucru decât acesta, cugetarea este fără de gândire. Și
Sfântul Macsim zice: „Filosofia cea întru faptă bună are fire a lucra
nepătimirea voinței, dar nu a firii; după a căruia măsură, adecă nepătimirea
voinței, Darul cel în minte al dumnezeieștii dulceați se adaugă.” Și iarăși:
„Cela ce a luat cercare a întristării și a dulceații trupului s-ar fi putut zice
iscusit, ca cela ce a cercat lesniciunea și greutatea lucrurilor ce se privesc
în trup. Iar desăvârșit: cela ce dulceața trupului și durerea, prin puterea
cuvântului, le-a surpat jos. Iar cu totul întreg: cela ce prinderile cele ce se
privesc în faptă și în privire neschimbate le-a păzit, prin osârdia cea tare
întinsă către Dumnezeu.” Deci pentru aceasta și mai mare decât toate
faptele bune s-a hotărât cum că este dreapta socoteală; căci întru care s-ar
fi făcut, prin bunăvoința lui Dumnezeu, prin putință este ca, luminându-se
cu dumnezeiasca lumină, să judece drept și cu descurcare, pe amăruntul, și
pe cele dumnezeiești și omenești lucruri, și pe vederile cele tainice și
ascunse. Fie dar. Însă vremea este ca pe rând, de aicea înainte, puțin
1811
oarecum, pe cât este cu putință, cu meșteșugire să-ți așezăm ție, ca cum
mai arătat, și pe începutul sfințitei și de Dumnezeu făcătoarei liniștiri celei
mai întâi făgăduite. Iar Dumnezeu să povățuiască și înaintea celor ce acum
se vor zice.
Pentru cele cinci lucrări ale întâi, și ca cum înlăuntru aducătoarei liniștiri
a începătorilor, adecă pentru rugăciune, cântare de Psalmi, cetire, cugetare
și lucrul mâinilor
45. Prin cinci lucrări, prin care Dumnezeu se slujește (cinstește), dator
este începătorul cel în liniștire a trece noaptea cu ziua. Adecă: Întru
rugăciune, adecă întru pomenirea Domnului Iisus Hristos neîncetată, care
se bagă înlăuntru, precum mai înainte s-au zis, prin suflarea nasului în
inimă încet și lin, și iarăși întru acest chip se scoate afară, închise fiind
buzele, fără orice fel de altă gândire și nălucire; care, prin înfrânare
cuprinzătoare a pântecelui, zicem, și a somnului, și a altor simțiri, înlăuntru
chiliei, cu smerenie adevărată se săvârșește. Întru cântare de Psalmi. Întru
cetire din Sfințita Psaltire, din Dumnezeiescul Apostol și din Sfințitele
Evanghelii; și din scripturile celor de Dumnezeu înțelepțiți și Sfinți Părinți,
și mai ales din capetele cele pentru rugăciune și pentru trezvire, încă și din
celelalte dumnezeiești cuvinte ale Duhului. Întru aducere aminte, cu durere
de inimă, a păcatelor, și întru cugetare a judecății lui Dumnezeu, sau a
morții, sau a muncii, sau a îndulcirii din bunătățile cele veșnice, și a celor
asemenea. Și întru puțină lucrare cu mâinile, ca ceea ce este frâu al
lenevirii (sau al mâhnirii cei cu întunecare), și iarăși a se întoarce la
rugăciune, măcar deși silă are lucru. Până ce se va obișnui mintea a lepăda
cu lesnire pe a sa risipire, prin cea cu totul îndeletnicire către Domnul Iisus
Hristos, și prin pomenire neîncetată, și prin cea către cămara cea
dinlăuntru, adecă către locul cel ascuns al inimii, deasă privire, și prin
înfiptă înrădăcinare. Și scrie Sfântul Isaac: „Sârguiește-te a intra în cămara
cea dinlăuntrul tău, și vei vedea pe cămara cea cerească. Pentru că una este
aceasta, și aceea; și întru o intrare le vezi pe amândouă.” Și Sfântul
Macsim: „Inima domnește peste toată unealta, și după ce va ține pe
pășunile inimii Darul, împărățește peste toate cugetele și mădularele.
1812
Pentru că acolo este mintea și toate cugetele sufletului. Deci acolo se
cuvine a privi, de au scris înlăuntru Darul legile Duhului.” Acolo unde?
Întru unealta cea domnitoare, întru scaunul Darului, unde mintea este și
toate cugetele sufletului, adecă în inimă.
De unde se cade a începe cel ce voiește după socoteală a se liniști, și
care este începutul, creșterea, sporirea și săvârșirea
46.Aceasta este lucrarea începătorilor Călugări, cea întâi și cea înlăuntru
aducătoare a celor ce primesc a se liniști cu socoteală. Care încep adecă de
la frica lui Dumnezeu, și de la împlinirea cea după putere a tuturor
poruncilor celor de Dumnezeu făcătoare, și de la negrija despre cele bine-
cuvântate și necuvântate lucruri. Și mai înainte de toate, de la credință, și
de la fugirea cea cu totul desăvârșită a celor împotrivă, și de la
așezământul sufletului cel întreg și curat către ceea ce cu adevărat este,
precum mai întâi s-au zis. Și cresc cu nădejde nerușinată, și pășesc înainte
„întru măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efes. 4, 13), prin dorirea cea
întreagă îndumnezeită și înfocată, care se face întru dânșii prin rugăciunea
inimii cea curată și nerăsipită. Și așa se săvârșesc prin rugăciunea cea
nemișcată și neplecată duhovnicească, și prin uimirea care singură, fără de
mijlocire, către Cel Unul izvorăște din dragostea cea desăvârșită, și prin
răpirea și unirea cea din margine și singur dorită. Care lucru este sporirea
înainte prin lucrare către privire nerătăcită, și întinderea în sus. Pe care,
după ce a pătimit-o și al lui Dumnezeu Părinte David, și s-a schimbat întru
cea cu adevărat fericită schimbare, înalt a strigat: „Eu am zis întru uimirea
mea: tot omul este mincinos” (Ps. 115, 2). Și altul dintru cei prea
încuviințați întru cel vechi așezământ zice: „Ochiul nu a văzut, și urechea
nu a auzit, și pe inimă de om nu s-au suit” (Isa. 64, 3), „cele ce a gătit
Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe Dânsul” (1 Cor. 2, 9–10). Și aceasta
încheind-o Marele Pavel, adaugă pe urmă aceea: „Iar nouă ne-a descoperit
prin Duhul Său; pentru că Duhul pe toate le cercă și pe adâncurile lui
Dumnezeu.”
Încă pentru rânduiala liniștirii începătorilor

1813
 47. Deci, precum mai întâi am zis, începătorul dator este nu de a ieși
dintru a sa chilie. Și de vorbă, de vederea tuturor a se opri, fără numai
pentru multă nevoie, și atuncea cu luare aminte, și cu întemeiere, și rar.
Precum zice Dumnezeiescul Isaac: „Pentru tot lucrul, această pomenire să
rămâie întru tine: că mai bun este ajutorul cel din păzire, decât cel din
lucruri” (K. 58). Și fiindcă nu numai începătorilor, ci și însuși celor ce
acum înainte sporesc, risipirea și vărsarea unele ca acestea le pricinuesc,
precum același Sfânt Isaac iarăși zice: „Că odihna pe cei tineri numai îi
vatămă; iară deslegarea, și pe cei tineri, și pe cei bătrâni. Și liniștea pe
simțirile cele dinafară le omoară, și pe cele dinlăuntru mișcări le ridică; iar
petrecerea cea de afară, pe cele împotriva acestora le lucrează, adecă pe
simțirile cele dinafară le ridică, și pe cele dinlăuntru mișcări le omoară”
(K. 85). Deci acela adecă, pe faptă, încă și pe calea cea după bine a lucra
liniștea, întru acest chip spunând, tainic o arată. Iar cel al Scării, pe cei ce
în cale bine lucrează și umblă, prin cele de aici înainte tăinuit îi
însemnează, scriind: „Liniștitor este cela ce se sârguiește pe cel fără de
trup, în casă trupească să-l cuprindă, lucru prea slăvit.” Și: „Liniștitor este
acela care a zis: «Eu dorm, iar inima mea priveghează»” (Cânt. Cânt. 5, 3).
Și: „A-și încuia adecă ușa chiliei trupului, și ușa limbii graiului, și poarta
cea dinlăuntru a Duhului” (Cuv. 37).
Pentru cea în inimă rugăciune prin luarea aminte și trezvire, și pentru
lucrarea ei
48. Rugăciunea cu luare aminte și cu trezvirea, făcându-se înlăuntrul
inimii, precum s-au zis, fără de altă gândire, adecă, și nălucire, ori în ce fel
ar fi fost, prin aceea, adecă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui
Dumnezeu”, către Însuși Cel ce se pomenește, Domnul Iisus Hristos, fără
de materialnicie și fără de grăire, cu totul mintea se întinde. Iar prin aceea,
adecă: „miluiește-mă”, se întoarce înapoi și se mișcă către sineși,
nesuferind a nu se ruga pentru sineși. Iar după ce înainte a sporit către
dragoste prin iscusință, cu totul cu unime către Însuși Domnul Iisus Hristos
sus se întinde, după ce pentru cea de a doua a luat deplină adeverire
luminată.
1814
 În ce chip Dumnezeieștii Părinți prin învățătură ne-au dat nouă să zicem
rugăciunea, și cum că în multe feluri, și care este rugăciunea
49. Pentru aceasta, nu totdeauna pre rugăciune cu totul întreagă
Dumnezeieștii Părinți toți se văd că o au dat; ci unul adecă cu totul
întreagă, iar altul pe jumătate, iar altul din parte, și altul întru alt chip,
poate că după puterea și starea acelui ce se roagă. Și Dumnezeiescul adecă
Gură de Aur, cu totul întreagă pre dânsa o dă, așa scriind: „Vă rog pre voi,
fraților, pre canonul rugăciunii niciodată să nu-l defăimați, sau să-l călcați.
Că am auzit odată pre Părinți zicând: ce fel de Călugăr este acela, dacă pe
canon îl va defăima, sau îl va călca? Ci dator este, ori de mănâncă, ori de
bea, ori de șade, ori de slujește, ori de călătorește, ori altceva de face,
neîncetat să strige pre: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu,
miluiește-mă», ca această pomenire a Numelui Domnului nostru Iisus
Hristos să zădărnicească spre război pre vrăjmașul. Pentru că pre toate prin
pomenire are să le afle sufletul cel ce se silește, ori pre cele rele, ori pre
cele bune. Însă mai întâi pre cele rele are să le vază înlăuntrul inimii sale,
și apoi pre cele bune. Pentru că pomenirea poate să miște pre balaurul, și
pomenirea poate să-l smerească pre dânsul. Pomenirea poate să mustreze
pre păcatul cela ce lăcuiește întru noi, și pomenirea poate să-l mistuie pre
dânsul. Pomenirea poate să miște pre toată puterea vrăjmașului în inimă, și
pomenirea poate să biruiască pre dânsa, și să o dezrădăcineze. Că Numele
Domnului Iisus, pogorându-se întru adâncul inimii, pre balaurul, adecă pe
cel ce ține pre pășuni, îl smerește, iar pre suflet îl mântuiește și viu îl face.
Deci neîncetat să rămâi lângă Numele Domnului Iisus, ca să înghită inima
pre Domnul, și Domnul pre inimă, și să se facă amândouă întru una. Însă
lucrul acesta nu este de o zi, sau de două, ci de multă vreme și ani. Pentru
că trebuință este de multă nevoință și vreme, ca să se scoată afară
vrăjmașul, și înlăuntru să se sălășluiască Hristos.” Și iarăși: „Se cuvine a
întemeia și a ocârmui pre minte, și în frâu a o purta pre dânsa, și pre tot
cugetul, și pre toată lucrarea vrăjmașului a o munci prin chemarea
Domnului nostru Iisus Hristos; și unde stă trupul, acolo să fie și mintea, ca
între Dumnezeu și între inimă nimic alt să nu fie, ca un părete în mijloc,

1815
sau îngrădire care face întunecare peste inimă și desparte pre minte de la
Dumnezeu. Dar deși vreodată îți răpește pre minte, nu se cuvine a întârzia
întru cugete, ca nu învoiala cugetelor, în loc de faptă, să ți se socotească ție
în ziua judecății înaintea Domnului, când va judeca Dumnezeu pre cele
ascunse ale oamenilor.” Deci: „Îndeletniciți-vă de-a pururea și rămâneți
lângă Domnul Dumnezeul vostru, până ce Se va milostivi spre voi, și
nimic alt să nu căutați, decât numai milă de la Domnul mărirei. Însă
căutând milă, întru smerită și vrednică de milă inimă să căutați. Și să
strigați de dimineață până seara, de este cu putință și toată noaptea, pre:
«Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă». Și să
siliți pre a voastră minte la acest lucru, până la moarte. Pentru că de multă
silă are trebuință lucrul acesta: «că strâmtă este ușa și cu necaz este calea
care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află» (Mat. 7, 14). Pentru că a
silitorilor este Împărăția Cerurilor (Mat. 11, 12). Deci vă rog pre voi, să nu
vă depărtați inimile voastre de la Dumnezeu, ci să îngăduiți și să le păziți
pre dânsele, împreună cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos
totdeauna, până ce se va sădi Numele Domnului înlăuntru în inimă, și
nimic alt nu va gândi, ca să se mărească Hristos întru voi.” Și mai întâi de
aceasta, Marele Pavel, pre Domnul nostru Iisus Hristos scriindu-L, zice:
„De vei mărturisi întru gura ta pre Domnul Iisus și vei crede întru inima ta
că Dumnezeu pre Dânsul L-a ridicat din morți, te vei mântui; că cu inima
se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire” (Rom. 10,
8–10). Și iarăși: „Nimenea nu zice Domn pre Iisus, fără numai întru Duhul
Sfânt” (1 Cor. 12, 3). Iar această alăturare „întru Duhul Sfânt” este, adecă
atunci când lucrarea Duhului Sfânt va primi inima, prin care se și roagă.
Care lucru este al celor ce înainte au sporit, și întru dânșii de acum pe
Hristos chiar lăcuind L-au dobândit. Următoare acestuia și Sfântul Diadoh
zice: „Ca pre o datorie cere de la noi cu adevărat mintea, când pre toate
trecerile ei le vom îngrădi cu pomenirea lui Dumnezeu, deplin să adeverim
pre sârguința ei. Deci se cuvine a-i da ei pre: «Doamne Iisuse», numai,
pentru întreaga lucrare a scoposului. Că zice: «Nimenea nu zice Domn pre
Iisus, fără numai întru Duhul Sfânt» (1 Cor. 12, 3). Însă pre acest grai cu
strâmtorime de-a pururea întru cămările sale să-l privească, ca să nu se
1816
abată la vreo oarecare nălucire. Fiindcă câți pre acest prea slăvit și mult
dorit Nume îl cugetă neîncetat, aceștia pot și pre lumina minții a o vedea
vreodată. Pentru că, cu strâmtă grijire de minte ținându-se, pre toată
întinăciunea ce este revărsată asupra sufletului, întru îndestulată simțire cu
totul o arde. «Pentru că Dumnezeul nostru este foc mistuitor» (Evr. 12,
29). Drept aceea, de acea înainte și către multă dragoste a slavei Sale
cheamă Domnul pre suflet. Că zăbovindu-se acel prea slăvit și mult dorit
Nume, prin pomenirea minții, întru fierbințeala inimii, deprindere întru noi
face cu adevărat ca să iubim bunătatea Lui, nimenea de aceea înainte
fiindu-ne împiedecător. Pentru că acesta este mărgăritarul cel de mult preț,
pre carele, după ce va vinde cineva toată averea sa, poate să-l agonisească
și să aibă negrăită bucurie pentru aflarea lui” (Mat. 13, 46). Iar Sfântul
Isihie, pre Hristos Iisus scriindu-L, arată: „După ce va zbura sufletul prin
moarte sus în văzduh, întru porțile cele cerești, împreună cu sineși pentru
dânsul pre Iisus avându-L, nici acolo de vrăjmașii săi nu se va rușina; ci cu
îndrăzneală, precum acum, așa și atuncea va grăi în porți către dânșii.
Numai până la ieșirea sa, să nu se îngreuieze a striga către Hristos Iisus și
ziua și noaptea; și El, făcând, va face izbândă lor degrab, după
nemincinoasa și Dumnezeiasca Sa făgăduință, pre care o au zis pentru
judecătorul nedreptății” (Luca 18, 8). Sfântul Isihie (K. 149). Iar cel al
Scării, pre Iisus numai grăindu-L: „Cu Numele lui Iisus bate pre vrăjmași,
pentru că nu este în Cer și pe pământ mai mare armă.” Și iarăși zice:
„Pomenirea lui Iisus lipească-se de suflarea ta, și atuncea vei cunoaște
folosul liniștii” (K. 27). Încă, cum că nu numai de la cei ziși Sfinți Părinți,
ci și de la înșiși cei mai aleși Apostoli: Petru, Pavel și Ioan, s-au aflat date
în oarecare chip, prin învățătură cu taină întru Duhul, graiurile Sfintei și de
Dumnezeu făcătoarei rugăciuni
50. Și nu numai de la cei ziși de Dumnezeu înțelepțiți Părinți, și de la cei
asemenea cu dânșii, va afla cineva pre niște graiuri ca acestea ale Sfintei și
de Dumnezeu făcătoarei rugăciuni, oareșicum prin învățătură cu taină date;
ci încă mai întâi de aceștia, și de la înșiși cei mai întâi și vârfuri ai
Apostolilor, zic adecă: Petru, Pavel și Ioan. Pentru că acela adecă zice

1817
(Pavel), precum mai întâi am zis: „Nimenea nu poate să zică Domn pre
Iisus, fără numai întru Duhul Sfânt”. Iar acela (Ioan): „Darul și adevărul
prin Iisus Hristos s-au făcut” (Ioan 1, 17). Și: „Tot duhul carele
mărturisește pre Iisus Hristos că a venit în trup, de la Dumnezeu este” (1
Ioan 4, 2). Iar cel mai ales dintre ucenicii lui Hristos (Petru), către
întrebarea Mântuitorului și Învățătorului către Apostoli, adecă către aceea:
„Cine Mă zic oamenii că sunt?”, pre prea fericita mărturisire împrotivă
aducând-o, au răspuns: „Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mat.
16, 13, 16). Deci pentru aceasta și cei de după dânșii, iar ai noștri slăviți
povățuitori, și mai ales cei ce au călătorit întru viețuirea cea neînjugată, și
pustnicească, și liniștită, pre niște uneltiri ca acestea, ca pre unele ce mai
înainte s-au vestit, sămănate unde și unde, și câte o părticică, le-au aflat.
Deci pre acești slăviți ai Preacuratei Biserici, ca pre niște dumnezeiești
glasuri, și după descoperire întru Sfântul Duh mai înainte așezate, încă și
prin acei trei vrednici de credință mai de multe ori mărturisite, „iar prin trei
martori va sta tot cuvântul” (2 Cor. 13, 1), acești de Cer cugetători, după ce
le-au adunat întru una, și prea bine, și împreună cu Sfântul Duh, Cel ce
lăcuia întru dânșii, împreună încheindu-le, stâlp arătător al rugăciunii le-au
numit și celor mai de pe urmă le-au dat, ca după asemenea chip și să le
țină, și să-l păzească pre dânsul. Însă ia vezi și rânduială și urmare, care
prea mult are împreună cu înțelepciunea cea de sus, pre lucrul cel de
înspăimântare. Pentru că acela adecă zice: „Doamne Iisuse”; iar acela:
„Iisuse Hristoase”; iar celălalt: „Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu”. Ca
cum în oarecare chip unul altuia urmând și de aproape unii de alții ținându-
se, și prin împreună-glăsuire, și prin împreună-legătura unor graiuri ca
acestea de Dumnezeu lucrătoare. Că ai fi putut vedea pre fieștecarele din
Părinți cum că ia altul, ca pre o începătură, pre cuvântelul cel ce este altuia
la sfârșit, și întru acest chip lucrul acesta înainte pășește până la cei trei.
Însă pre aceeași vei vedea pre adăogirea însemnării Duhului. Că după ce
au zis Fericitul Pavel pre aceea, adecă: „Nimenea nu poate să zică Domn
pre Iisus, fără numai întru Duhul Sfânt”, deci pre acesta ce zace la sfârșit,
zicem adecă pre Duhul Sfânt, început îl uneltește cel cu glasul de tunet,
Ioan, zicând: „Tot duhul carele mărturisește pre Iisus Hristos că a venit în
1818
trup, de la Dumnezeu este”. Și pre acestea le-au pus înainte tuturor, nu din
casă și de la sineși, ci mișcați fiind de palma Preasfântului Duh. Pentru că
și mărturisirea cea prin descoperire a preadumnezeiescului Petru, întru
Duhul Sfânt este lucrată. „Pentru că pre toate le lucrează unul și același
Duh, împărțind deosebit fiecăruia precum voiește” (1 Cor. 12, 11). Și deci,
întru acest chip, funia cea ca cum întreită și neruptă a celei de Dumnezeu
făcătoare rugăciuni, prea cu mare înțelepciune și prea cu mare știință, și
țesută, și împreună cusută, și împreună încheiată este, și la cei din
vremurile noastre trece, cu deopotrivă chip păzindu-se. Însă pre adăogirea
cuvântelului acestuia, adecă: „miluiește-mă”, cei de aceea înainte, pre
rând, Dumnezeieștii Părinți împreună o au încheiat și împreună o au
rânduit cu aceste graiuri de mântuire ale rugăciunii, adecă cu: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu”, și mai ales pentru cei mai
copilărești întru fapta bună, adecă pentru cei începători și nesăvârșiți.
Pentru că cel ce a pășit înainte și s-a săvârșit după Hristos, prin unul
fieștecarele dintru aceste dumnezeiești cuvinte, adecă prin: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu”, încă uneori și prin singură
numirea lui Iisus se îndestulează, și ca pre o lucrare întreagă a rugăciunii
pre aceasta o îmbrățișează și o sărută. Ca cel ce adecă prin aceasta de
dulceață și bucurie negrăită, care biruiește pre toată mintea și pre toată
vederea și auzul, se umple. Și deci, întru acest chip, afară din trup și din
lume făcându-se, de trei ori fericiții, închizând și prin simțiri pre dăruirea
și Darul cel dumnezeiesc care este sălășluit întru dânșii, și cu îmbătare și
cu fericire de dorire apucați fiind, se curățesc, se luminează și se săvârșesc.
Ca unii ce pre Darul cel mai presus de fire, și fără de început, și nezidit, al
Dumnezeirii celei mai presus de ființă, de acum ca într-o parte de arvună,
ca în oglindă, îl privesc neîncetat. Și cu pomenirea singură și cu cugetarea,
precum s-au zis, a unuia fieștecăruia din cele arătate numiri ale Dumnezeu-
Omului Cuvântului îndestulându-se, și prin aceasta la răpiri și uniri și
descoperiri negrăite mai presus de fire ridicându-se, și învrednicindu-se
întru Sfântul Duh spre chiar deplină adeverire și încredințare a acestora,
prea arătată. Pre Dulcele și iubitorul de suflete Domnul nostru Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ale Cărui cuvinte sunt lucruri, și ale Cărui
1819
graiuri, precum El zice, „Duh sunt și viață sunt” (Ioan 6, 63), au hotărât
prea cu mare glas: „Că fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5), și:
„Dacă ceva veți cere întru Numele Meu, Eu voi face”; și iarăși: „Orice veți
cere întru Numele Meu, aceasta voi face” (Ioan 14, 13–14), și cele de
aceea înainte, după cele ce mai înainte s-au povestit de noi.
Cum că este cu putință și începătorilor, uneori adecă, cu toate graiurile
rugăciunii, iar alteori în parte a acesteia a se ruga, însă înlăuntrul inimii și
de-a pururea; și pentru aceea adecă a nu schimba des graiurile
51. Însă este cu putință și începătorilor, uneori adecă cu toate graiurile
rugăciunii, iar alteori cu o parte a acesteia a se ruga, însă înlăuntrul inimii
și neîncetat. Pentru că, precum zice Sfântul Diadoh: „Cela ce se află de-a
pururea întru a sa inimă, călătorește cu adevărat afară de frumusețile
vieții”. Pentru că „cu Duhul umblând, poftele trupului a le săvârși nu
poate” (Gal. 5, 16). De vreme ce de aceea înainte, întru turnul cel de pază
al poruncilor faptelor bune, unul ca acesta își face preumblările, pre înseși
faptele bune ca pre niște portari avându-le ale cetății curăției. Deci pentru
aceasta, de aici înainte, nelucrătoare atuncea se fac asupra lui meșteșugirile
dracilor (Cap. 57). Scrie încă și Sfântul Isaac: „Aceluia ce cercetează pre
sufletul său în tot ceasul, i se veselește inima întru descoperiri. Și cela ce
își adună luiși înlăuntru vederea sa, vede raza Duhului. Și cela ce a urât
toată risipirea minții, vede pre Stăpânul său înlăuntrul inimii sale”. Însă
nici des să nu schimbi graiurile rugăciunii, ca nu prin deasa schimbare și
mutare, ca cum oarecare nestatornicie și abatere în laturi obișnuind mintea,
neîntemeiată și fără de roadă să rămâie, precum copacii care des se mișcă
de la locul lor și se sădesc la alt loc. Că aceea adecă, pururea înlăuntrul
inimii a ne ruga, de lungă vreme are trebuință, și de nevoință, și de silă; și
mai înnăscut tot binele prin multă vreme și osteneală se îndreptează.
52. Însă și aceasta adecă, de-a pururea a se ruga cineva înlăuntrul inimii,
încă și cele peste aceasta înainte, nu prost și fieștecum, și prin puțină
osteneală și vreme se face, dacă oarecum și acest lucru întru oarecare după
negrăită purtare de grijă s-ar fi făcut; ci și de vreme lungă, și de osteneală,
și de nevoință, și trupească și sufletească nu puțină, și de silă multă și
1820
întinsă, spre împlinire trebuință are. Pentru că, pre măsura cea prea
covârșitoare a dăruirii și a Darului care se nădăjduiește de noi ca să-i fim
întru împărtășire, se cuvine ca și pre nevoințele cele pentru dânsa să le
întemeiem, și ceasurile să le măsurăm. Iar aceasta este, precum zic Sfinții
învățători: aceea adecă să se scoată vrăjmașul din pășunile inimii, și să se
sălășluiască cu adevărat întru dânsa Hristos. Că zice Sfântul Isaac: „Cela
ce voiește să vadă pre Domnul, meșteșugire face să curățească pre a sa
inimă întru neîncetată pomenire a lui Dumnezeu. Și așa, întru strălucirea
minții sale, în tot ceasul va vedea pre Domnul” (K. 43). Și Sfântul
Varsanufie: „Dacă nu dinlăuntru lucrarea împreună cu Dumnezeu va ajuta
omului, în zadar la cea dinafară se ostenește. Pentru că lucrarea cea mai
dinlăuntru, cu durere de inimă, aduce pre curăție; iar curăția, pre liniștea
cea adevărată a inimii; iar liniștea aceasta, pre smerenie; iar smerenia,
lăcaș al lui Dumnezeu face pre om. Iar din sălășluirea aceasta, împreună cu
însăși patimile, dracii se izgonesc afară. Și se face omul întru acest chip
lăcaș al lui Dumnezeu, plin de sfințenie, plin de luminare și de curăție și de
Dar. Deci fericit este acela care pre Domnul său întru cămările cele
neintrate ale inimii, ca într-o oglindă, Îl vede, vărsând pre a sa rugăciune
împreună cu plângere înaintea bunătății Lui”. Încă și Cuviosul Carpatios
zice: „De multă nevoință și vreme trebuință este întru rugăciune, ca să
aflăm întru stare nesupărată a minții un alt oarecare Cer în inimă, unde
lăcuiește Hristos, precum zice Apostolul: «Au nu cunoașteți că Iisus
Hristos întru voi lăcuiește? Fără numai dacă cumva sunteți neiscusiți»” (2
Cor. 13, 5). Și Marele Gură de Aur: „Neîncetat să rămâi lângă Numele
Domnului Iisus, ca să înghită inima pre Domnul, și Domnul pre inimă, și
să se facă amândouă întru una. Însă lucrul acesta nu este de o zi sau de
două, ci de ani mulți și vreme. Pentru că de multă nevoință și vreme este
trebuință ca afară să se scoată vrăjmașul și să se sălășluiască înlăuntru
Hristos”. Și acestea adecă până întru atâta; iar cuvântul să se întoarcă către
cele ce pre rând ne stau înainte.
53. Dintru a îngădui întru cea zisă meșteșugire a rugăciunii celei în
inimă, curat și fără risipire, deși nu curată poate alta și nerisipită rugăciune,

1821
adecă pentru înainte-apucările care i se fac acesteia din împiedicare și
pentru cugete, vine nevoitorul întru deprindere, ca fără de silă și fără
risipire, și curat și adevărat să se roage, adecă întru a îngădui în inimă
mintea, și nu cu silă, prin puțina suflare a se băga înlăuntru și iarăși de
acolo a sări; ci însuși de-a pururea către sineși întorcându-se, cu dragoste a
îngădui întru aceasta și neîncetat așa a se ruga. Pentru că zice și Sfântul
Isihie: „Cela ce nu are rugăciune curată de cugete, armă nu are la război.
Iară rugăciunea zic pre aceea care se lucrează neîncetat în părțile cele
neintrate ale inimii, ca cu chemarea lui Iisus vrăjmașul cela ce întru ascuns
bate război să se bată ca cu un bici și să se ardă” (K. 21). Și iarăși: „Fericit
este cu adevărat carele așa s-au lipit de Iisus prin rugăciune întru gândirea
minții și Îl strigă pre Dânsul neîncetat în inimă, precum este unit aerul cu
trupurile noastre sau precum este văpaia cu ceara. Și trecând Soarele pe
deasupra pământului, face ziua; iar Sfântul și Cinstitul Nume al Domnului
Iisus, întru gândirea minții strălucind prin silință neîntreruptă, va naște
nenumărate gândiri strălucitoare cu chipuri ca de soare” (K. 196).
Pentru cea fără de risipire și curată în inimă rugăciune, și pentru
fierbințeala care se naște de acolo
54. Și acest lucru și este și se numește rugăciune în inimă curată și fără
de risipire, precum s-au zis; dintru care se naște oarecare fierbințeală în
inimă, precum este acel graiu: „Înfierbântatu-s-au inima mea înlăuntrul
meu și în cugetul meu se va aprinde foc” (Ps. 38, 4). Foc pre care Domnul
Iisus Hristos a venit de l-a aruncat în pământul inimilor noastre, cele ce
mai înainte odrăsleau spinii patimilor, iar acum sunt purtătoare de Duhul
Darului. Precum zice Însuși Domnul nostru Iisus Hristos: „Foc am venit să
arunc pre pământ, și ce voiesc dacă acum s-a aprins?” (Luca 12, 49). Și pre
cei dimprejurul Cleopii, după ce i-a înfierbântat odinioară, i-a aprins cu
înspăimântare, ca să zică unii către alții acel graiu: „Au nu inima noastră
era arzând întru noi, când ne grăia nouă pre cale?” (Luca 24, 32). Zice încă
și Ioan cel prea slăvit din Damasc, întru oarecare tropare din versurile sale
cele către Prea Sfânta de Dumnezeu Născătoarea: „Mă trage către cântare
de laudă a doririi celei feciorești focul cel înlăuntrul inimii”. Scrie și
1822
Sfântul Isaac: „Din lucrarea cea silnică se naște fierbințeala cea
nemăsurată, care ca focul se aprinde în inimă din cele fierbinți aduceri
aminte, care de nou vin sălășluindu-se întru gândirea minții. Iar această
lucrare și păzire subțiază pre minte întru fierbințeala ei și îi dau ei vedere”.
Și mai înainte mergând: „Și din fierbințeala aceasta care vine din Darul
vederii se naște curgerea lacrimilor”. Și după puține: „Și din cele
neîncetate lacrimi primește sufletul pacea cugetelor; iar din pacea
cugetelor se înalță întru curăția minții; iar prin curăția minții vine omul
întru a vedea tainele lui Dumnezeu”. Și după puțin: „Iar după aceasta
ajunge mintea să vadă descoperiri și semne, precum a văzut Ezechiel
Prorocul”. Încă: „Lacrimile și lovirea cu palma peste obraz în vremea
rugăciunii și a se tăvăli cineva cu fierbințeală, acestea deșteaptă pre
fierbința dulceților înlăuntrul inimii; și cu uimire lăudată zboară inima
către Dumnezeu și strigă: «Însetat-a sufletul meu către Tine, Dumnezeul
cel tare, cel viu; când voi veni și mă voi arăta feței Tale, Doamne?»” (Ps.
41, 2). Și cel al Scării: „Focul adecă, după ce a venit în inimă, pre
rugăciune a înviat-o; iar aceasta după ce s-a ridicat la cer sus s-a luat, și în
foișorul sufletului pogorâre de foc s-a făcut”. Încă: „Oare cine este
credinciosul și priceputul Călugăr carele pre fierbințeala cea a sa a păzit-o
nestinsă și până la a sa ieșire, în fieștecare zi, adăogând foc lângă foc și
fierbințeală lângă fierbințeală și dorire lângă dorire și sârguință lângă
sârguință, nu a încetat?” Și Sfântul Ilie Ecdicul: „Când de la cele de afară
va înceta sufletul și se va împreuna cu rugăciunea, atunci ca oarecare
văpaie, înconjurându-l pe acesta, aceeași precum focul pre fier, cu totul îl
înfocat îl așază. Și este sufletul același, dar dacă nu și pipăit; pentru că nici
fierul cel înfocat de pipăirile cele dinafară” (K. 105). Încă: „Fericit este
cela care s-a învrednicit a fi văzut întru acest chip în viața aceasta și pre
chipul său cel ce din fire este de lut, prin Dar, de foc l-a văzut” (K. 106).
Cum și fierbințeala în multe feluri are nașterea, însă mai adevărată cea
din rugăciunea cea curată în inimă
55. Însă să știi că și o fierbințeală ca aceasta, în multe feluri și în multe
chipuri are pre cea întru noi înșine și nașterea și înființarea. Și acest lucru
1823
arătat este din cuvintele Sfinților cele puse la arătare, că ne sfiim a zice că
și din însăși lucrarea. Însă dintru acestea este mai adevărată oarecum
fierbințeala care se face cu adăogire din cea curată rugăciune în inimă; și
împreună cu dânsa de-a pururea iese și crește; și întru luminarea cea
înființată se sălășluiește, adecă cu înființare luminat lucrează, precum zic
Părinții, pre omul cel ce se află întru acest fel.
Ce este lucrul cel de-aproape al fierbințelii celei în inimă
56. Care fierbințeală, cu luare aminte, departe împinge pre cele ce
împiedică de a se săvârși desăvârșit curata rugăciune cea mai dintâi.
„Pentru că foc este Dumnezeul nostru” (Evr. 12, 29) și foc carele mistuie
pre răutatea dracilor și a patimilor noastre. Și zice Sfântul Diadoh: „Când
cu călduroasă oarecare înlăuntru, cu durere, va primi inima pre săgețile
dracilor, întrucât să i se pară celui ce se luptă că sufere pre însăși ranele, cu
durere urăște sufletul pre patimi, ca cela ce este întru începutul curăției. Că
de nu îl va durea mult pentru nerușinarea păcatului, nu va putea îndestul a
se bucura pentru bunătatea dreptății. Deci cela ce voiește să curățească pre
inima sa, cu pomenirea Domnului Iisus totdeauna facă-o pre dânsa
înfocată, aceasta numai cugetare și neîncetat lucru având. Pentru că nu
uneori adecă a se ruga se cuvine, iar alteori nu, cei ce voiesc să lepede pre
a lor putreziciune; ci de-a pururea a se îndeletnici la rugăciune întru
păzirea minții, măcar deși afară undeva din casele cele de rugăciune s-ar fi
sălășluit. Că în ce chip cel ce voiește să curățească aurul, dacă întru puțin
va lăsa a înceta focul din topitoare, învârtoșare iarăși pricinuiește materiei
celei ce se curățește, întru acest chip și cela ce uneori adecă își aduce
aminte de Dumnezeu, iar alteori nu, că ceea ce i se pare că a dobândit prin
rugăciune, aceasta o pierde prin încetare. Dar osebit este a bărbatului celui
iubitor de fapte bune aceea adecă, de-a pururea a mistui pre cel pământesc
al inimii cu pomenirea lui Dumnezeu, ca întru acest chip răul, câte puțin de
focul pomenirii binelui cheltuindu-se, desăvârșit la cea firească strălucire a
sa să se întoarcă sufletul cu mai multă slavă” (K. 97). Și deci întru acest
chip mintea în inimă petrecând, curat și fără de risipire se roagă. Precum
zice Sfântul acela: „Atunci este adevărata și nerisipita rugăciune, când pre
1824
inimă o păzește mintea în vremea când se roagă”. Scrie încă și Sfântul
Isihie: „Acesta este adevărat trezvitor, carele în inimă este monah” (K.
159).
Pentru dumnezeiasca dorire și îndrăgire, care se naște din fierbințeală,
luare aminte și din rugăciune
57. Iar întru o fierbințeală ca aceasta și cea cu luare aminte rugăciune,
adecă întru cea curată rugăciune, dorirea cea către Cel ce se pomenește de-
a pururea, Domnul Iisus Hristos, și dumnezeiasca îndrăgire și dragostea în
inimă se naște, precum s-au scris: „Tinerele te-au iubit pre Tine, trasu-te-au
pre Tine” (Cânt. Cânt. 1, 2) și încă: „Rănită de dragoste sunt eu” (Cânt.
Cânt. 2, 5). Zice încă și Sfântul Maxim: „Toate adecă faptele cele bune
ajută minții către dumnezeiasca îndrăgire, iar mai mult decât toate
rugăciunea cea curată; că prin aceasta către Dumnezeu înaripându-se, afară
de toate cele ce sunt se face” (Suta I, 11).
Pentru lacrimi din inimă, și încă pentru dumnezeiasca dorire și îndrăgire
58. Dintru care inimă și lacrimă prea foarte multă curge, curățind și
îngrășând pre cela ce din dragoste s-a îmbogățit cu acestea, dar nu topindu-
l și împilându-l. Pentru că pre acest graiu care se pricinuiește din
dumnezeiasca dorire și pre acela care se pricinuiește din dumnezeiasca
îndrăgire, pentru cea tare și neținută dorire și îndrăgire a Celui ce se
pomenește, a Domnului Iisus Hristos, și uimindu-se strigă: „Trasu-m-ai cu
dorire pre mine, Hristoase, și m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta îndrăgire.
Și: tot ești, Mântuitorule, îndulcire; tot ești poftă și dorire; tot ești nesățios;
tot ești frumusețe neajunsă!” Și împreună cu Pavel, propovăduitorul lui
Hristos, strigă: „Dragostea lui Dumnezeu ne ține pre noi”. Și: „Cine ne va
despărți pre noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul sau strâmtorimea,
sau goana, sau foametea, sau goliciunea, sau primejdia, sau sabia?” Și
iarăși: „Încredințat sunt că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici
începătoriile, nici stăpânirile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele ce
vor să fie, nici înălțimea, nici adâncimea, nici altă zidire nu va putea să ne

1825
despartă pre noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus
Domnul nostru” (Rom. 8, 35–39).
Sfătuire pentru a nu căuta cele mai presus de măsură, și încă pentru cea
de-a pururea pomenire în inimă a Domnului nostru Iisus Hristos îndemnare
59. Deci ca să se fi putut cineva învrednici acestora adecă și celor după
acestea tuturor, pre care acum a le spune nu este vreme, că zice: „Nu căuta
mai înainte de vreme pre cele ale vremii”. Și: „Bunul nu este bun, când nu
bine se face”. Și precum zice Sfântul Marcu: „Nu este de folos mai înainte
de lucrarea celor dintâi a ști pre cele de a doua. Pentru că cunoștința
trufește pentru nelucrare, iar dragostea zidește” (1 Cor. 8, 1), pentru căci
rabdă pre toate. Se cuvine a se sârgui și de-a pururea a se nevoi, precum s-
au zis, a purta neîncetat înlăuntrul adâncului inimii pomenirea Domnului
Iisus Hristos și nu afară și în față, precum zice și pentru aceasta același
Fericit Marcu: „Că dacă nu prin atotcuprinzătoare și de gând nădejde se va
deschide încăperea cea prea dinlăuntru și ascunsă și curată a inimii, greu
este cu putință ca cu întemeere să cunoaștem pre Cel ce înlăuntru lăcuiește,
nici să știm de s-au primit jertfele noastre cele cuvântătoare sau nu”.
Pentru râvna cea fierbinte, şi pentru dumnezeiasca arătare cea întru noi,
şi pentru luminarea Darului cea înfiinţată
60. Pentru că întru acest chip se va abate cu lesnire nu numai de la
lucrurile cele rele, ci şi de la cugetele cele împătimitoare şi de la nălucirile
cele necuvioase. Precum s-au scris: „Cu Duhul să umblaţi şi pofta trupului
să nu o săvârşiţi” (Gal. 5, 16). Iar mai ales de la tot cugetul şi de la toată
nălucirea se va depărta, ca cela ce cu râvna sa cea fierbinte pentru fapta
bună cu totul arde şi prăpădeşte toată lucrarea cea rea, care simţit şi gândit
mai întâi lucra întru dânsul, împreună cu începătorii lor, dracii cei ce
pentru rău se bucură. Precum zice Sfântul Isaac: „Înfricoşat este dracilor şi
dorit lui Dumnezeu şi îngerilor Lui cela ce cu fierbinte râvnă
dezrădăcinează spinii vrăjmaşului care cresc întru dânsul. Şi întru sporire
va veni, ca deplină încredinţare de aici să ia a dragostei celei către Dânsul
şi a arătării întru sine, şi a celei cu adevărat şi înlăuntru sălăşluiri a celei

1826
înfiinţate şi prea dumnezeieşti luminări a Darului. Şi de ar fi voit să zicem,
prea foarte cu luminare iarăşi se va întoarce către bunul neam cel de sus,
care prin Sfântul Botez cu Darul desăvârşit ni s-a lucrat nouă, şi către
înfierea cea duhovnicească”. Zice iarăşi Sfântul Isaac: „Acesta este
Ierusalimul şi împărăţia lui Dumnezeu cea înlăuntru nostru ascunsă” (Luca
17, 21), după cuvântul Domnului. „Acest loc nor este al slavei lui
Dumnezeu, întru care numai cei curaţi cu inima vor intra, ca să vadă faţa
Stăpânului lor; numai el să nu caute întru sineşi arătarea lui Dumnezeu, ca
să nu primească pre cel ce cu adevărat este întuneric şi se preface că este
lumină” (2 Cor. 11, 14).
Pentru lucrarea cea dumnezeiască şi cea împotrivnică
61. Iar când mintea lui, când caută, vede lumină, să nu o primească pe
aceasta, dar însă nici să o socotească de netreabă, precum zice Cuviosul
Marcu. Că este lucrarea Darului şi este lucrare a Satanei, pruncului
necunoscându-se. Însă bine este pe unele ca acestea să nu le privească ca
în oglindă, pentru rătăcire, nici să le anatematisească, pentru adevăr, ci pe
toate prin nădejde să le aducă lui Dumnezeu. Pentru că El ştie trebuinţa
amândurora. Şi să întrebe pe cel ce are Dar şi putere de la Dumnezeu a
învăţa şi a judeca cu dreaptă socoteală.
Pentru învăţător luminat şi nerătăcit
62. Şi de ar fi aflat pe cel ce va învăţa, nu precum numai prin
dumnezeiasca Scriptură cunoscut, ci precum şi însuşi acela cu fericire a
pătimit luminarea cea dumnezeiască, lui Dumnezeu să-I dea mulţumită. Iar
de nu, mai bine este a nu le primi, ci întru smerenie către Dumnezeu a
năzui, nevrednic de o vrednicie şi vedere ca aceasta pe sineşi socotindu-se
din curată inimă şi chemându-se. Precum cu adevărat şi aceasta, şi câte s-
au zis, şi încă se vor zice, cu taină ne-am învăţat, cu Darul lui Hristos, şi
din limbi nemincinoase care de Duhul Sfânt se mişcau şi grăiau, şi din
insuflatele de Dumnezeu Scripturi, şi din iscusinţa oarecărora.
Pentru luminarea cea adevărată şi cea mincinoasă, adecă pentru lumina
cea dumnezeiască şi cea vicleană
1827
 63. Că deşi întru câteva scripturi ale lor slăviţii Părinţi ai noştri, semnele
luminării celei negrăite şi ale celei mincinoase umbros le arată oarecum,
precum adevărat şi de trei ori fericitul Pavel al Latrului a făcut, când a zis
către ucenicul său care pentru o pricină ca aceasta l-a întrebat pe dânsul:
Că lumina puterii celei împotrivnice cu chip de foc este şi afumoasă, şi
asemenea cu focul acesta simţit; şi când pe dânsa un suflet curăţit, care pe
măsură a pătimit, o va vedea, cu îngreţoşare se află către dânsa şi se
scârbeşte. Iar cea bună a Bunului este prea veselă şi prea limpede, şi după
ce ar fi lovit asupra, sfinţeşte şi de lumină şi de bucurie şi de blândeţe
umple sufletul, lin îl lucrează şi iubitor de oameni. Dar însă, ca cela ce pe
cele mai întâi zise prin viu glas le-a auzit, întru acest chip se cuvine şi
pentru acest lucru la vreme a auzi, că acum nu este vreme.
Pentru nălucirea cea necuvioasă şi cea cu bună-cuviinţă, şi în ce chip se
cuvine a le unelti
64. Dar de vreme ce cu puţin mai înainte pentru năluciri am pomenit, şi
pentru nălucirea necuvioasă, prea de folos este, precum nouă ni se pare, în
scurt şi pentru aceasta, iar mai ales pentru toată nălucirea, pe cât este cu
putinţă, prin cuvânt să cuprindem. Pentru că blestemată foarte stă
împotriva rugăciunii celei curate în inimă şi lucrării minţii celei cu chip de
unul şi simple. Drept aceea şi Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi în multe
chipuri pentru dânsa şi împotriva ei grăiesc. Deci aceasta, adecă nălucirea,
cu feluri de feluri de chipuri, ca Dedal cel ce se băsnuieşte, şi cu multe
capete asemenea cu Hidra, s-a zis de Sfinţi mai întâi ca oarecare pod al
dracilor; că printr-însa străbătând şi trecând ucigaşii făcători de rele,
necurăţiţii, se împărtăşesc oarecum şi se amestecă cu sufletul, stup de
trântori pre dânsul lucrându-l şi lăcaş de gânduri fără de roadă şi
împătimaşe. Pe care nălucire se cuvine a o lepăda cu totul, de nu cumva
voieşti pentru pocăinţă şi pentru zdrobire şi pentru plângere şi pentru
smerita cugetare, încă şi pentru cugetarea şi vederea celor ce sunt. Dar încă
şi pentru nălucirea necuvioasă, a asemăna şi împotrivă a ridica pe cea bine-
cuviincioasă nălucire, şi pe aceea cu aceasta amestecând-o şi împotrivă
luptându-o, şi ca pe o lepădătoare de pavăză pe necinstita şi neruşinata cu
1828
totul lepădând-o, aşa împotriva ei a ridica pe cele de biruinţă. Pentru că
întru acest chip făcând, nu numai de pagubă, ci şi de dobândă pricinuitor ai
fi fost ţie însuţi, ca cela ce întru judecată fără de greşeală pe cele de sineţi
le îndreptezi, şi ca cela ce nălucirea cea necuvioasă prin nălucirea cea bine-
cuviincioasă o surpi. Şi cu armele împotrivnicilor lor, pe aceşti potrivnici
cu rană de moarte îi răneşti sau îi omori, precum de demult pre Goliat
dumnezeiescul David (II Regi 17, 51).
Că nu numai cea necuviincioasă nălucire, ci şi cea cu bună-cuviinţă,
lepădată este de Sfinţi întru rugăciunea cea curată şi întru cea simplă şi
singuratecă lucrare a minţii
65. Însă acest lucru este nevoinţa acelora încă prunci, adecă a
începătorilor. Pentru că cei ce cu vreme înainte au păşit, cu totul pre
necuviincioasa nălucire, împreună şi cu cea bine-cuviincioasă o leapădă şi
deşartă o fac, ca pre nişte ceară ce se topeşte de faţa focului, cenuşă
făcându-o şi stricându-o, pentru rugăciunea cea curată, pentru lepădarea şi
goliciunea despre toate a minţii celei neînchipuite şi pentru adunarea
gândirii către Dumnezeu cea fără materialnicie. Iar de voieşti şi pentru
primirea şi unirea cea fără de formă şi una. Că zice şi Sfântul Isihie: „Tot
cugetul este nălucire în minte a oarecărui lucru simţit. Pentru că minte
fiind Asirieanul, întru alt fel a înşela nu poate, de nu va unelti pe cele de
noi simţite şi obişnuite” (K. 180). Şi Sfântul Diadoh: „De vreme ce tot
cugetul prin nălucirea oarecăror lucruri simţite intră în inimă, atuncea îi
străluceşte ei fericita lumină a Dumnezeirii când cu totul va avea bună
vreme despre toate şi neformăluită de acestea va fi. De vreme ce
strălucirea aceea, după lipsirea tuturor gândurilor, se arată în mintea cea
curată”. Şi Marele Vasilie: „Precum nu în lăcaşuri făcute de mâini lăcuieşte
Domnul, aşa nici întru închipuiri oarecare şi plăsmuiri gândite. Pentru că
aruncate înainte sunt acestea, oprind ca un zid pre sufletul cel ruginit, care
nu poate curat a privi către adevăr, ci încă de oglindă se ţine şi dă ghicire”.
Şi dumnezeiescul Evagrie: „Acolo se zice că şade Dumnezeu, unde se
cunoaşte. Pentru aceasta şi scaun al lui Dumnezeu se zice mintea cea
curată”. Deci gândirea lui Dumnezeu nu întru gândirile cele ce închipuiesc
1829
mintea se va afla, ci întru gândurile cele ce nu o închipuiesc. Pentru care
cel ce se roagă se cuvine cu totul să se depărteze de gândurile cele ce o
închipuiesc pre minte. Şi întru alt fel se va închipui, văzând gânditor, şi
întru alt fel cu adevărat se va aşeza la suflet, văzând cuvântarea ei. De aici
ne învăţăm cum cunoştinţa cea duhovnicească depărtează pre minte de
gândurile cele ce o închipuiesc; iar neînchipuită iscusindu-o, o pune
înaintea lui Dumnezeu. Şi Sfântul Macsim, în scolii la Marele Dionisie,
zice: alt lucru este nălucirea şi alt lucru noima, adecă noima. Pentru că de
la puteri ale sufletului deosebite se fac şi prin osebită mişcare. Pentru că
noima adecă lucrare este şi facere; iar nălucirea patimă şi închipuire
vestitoare a oarecărui lucru simţit, sau ca a oarecărui lucru simţit. Şi
simţirea adecă se apucă de cele ce sunt, cu formăluire într-una adunată; iar
mintea se atinge de cele ce sunt cu alt chip şi nu în ce fel simţirea. Deci
mişcarea cea pătimitoare şi formăluitoare este împrejurul părţii sufletului
celei trupeşti sau celei duhovniceşti, întru care şi mai întâi am zis că sunt
simţirile. Iar cea judecătoare şi primitoare de înţelegeri sufletului şi minţii
se cuvine a o da. Deci sub această parte a sufletului, ce este primitoare de
înţelegeri, se cuvine să strângem şi pe cea nălucitoare. Pentru că se împarte
puterea cea nălucitoare în trei părţi: Întâi adecă întru cea închipuitoare a
primirilor de înţelegeri către lucrurile simţite ce fac primirea de înţelegere.
A doua întru cea de a doua oară închipuitoare din rămăşiţele ce au rămas
înlăuntru de la acestea, care nu are undeva chipuri, pe care mai ales o
numesc putere nălucitoare osebită. Iar a treia întru care se face toată
dulceaţa lucrului celui ce după nălucire se pare bun, sau a celui ce se pare
rău după întâmplare. Deci, precum s-a zis, nici o nălucire încăpere nu are
la Dumnezeu, pentru că cu totul desăvârşit mai presus de toată gândirea
este şi mai presus stă. Şi iarăşi Marele Vasilie: „Mintea ce nu se risipeşte
spre cele de afară, nici de organele cele simţitoare spre lume se varsă, se
întoarce adecă către sineşi şi prin sineşi întru gândirea cea către Dumnezeu
se suie; şi cu acea frumuseţe cu totul strălucindu-se şi luminându-se, şi
însăşi firii uitare primeşte”. Deci acestea şi tu ştiindu-le, sârguieşte-te în
tot ceasul, cu ajutorul lui Dumnezeu, fără nălucire, fără formă, fără

1830
închipuire, mai pe scurt, cu toată mintea curată şi cu suflet curat şi cu
inimă curată a te ruga în tot chipul.
Pentru mintea, sufletul şi inima cele curate şi desăvârşite
66. Pentru mintea cea curată: „Minte curată este aceea ce de
necunoştinţă s-a despărţit şi de dumnezeiasca lumină cu totul se
străluceşte” (Sf. Macsim, S. 1, K. 53). Pentru sufletul cel curat: „Suflet
curat este cela ce s-a slobozit pe sine de patimi şi de dumnezeiasca
dragoste neîncetat se veseleşte” (K. 34). Pentru inima cea curată: Inimă
curată este aceea ce a pus pomenirea înaintea lui Dumnezeu cu totul fără
chip şi fără de formă şi gata este a se pecetlui cu singurele chipurile Lui,
prin care are fire a se face arătat într-însa. Lângă acestea, cu urmare să se
adauge şi acestea: Pentru mintea cea desăvârşită: „Minte desăvârşită este
aceea ce prin credinţă adevărată pe Cel prea-cu-covârşire recunoscut, cu
necunoştinţă prea L-a cunoscut şi atotcuprinderea făpturilor Lui a văzut şi
cunoştinţa cea cuprinzătoare a purtării de grijă şi a judecăţii celei întru
dânsele de la Dumnezeu a luat, însă ca un om zic” (Sfântul Macsim, S. 3,
K. 97). Pentru sufletul cel desăvârşit: „Suflet desăvârşit este acela a cărui
putere cea pătimitoare s-a plecat cu totul desăvârşit către Dumnezeu” (K.
98). Pentru inima cea desăvârşită: Inimă desăvârşită se zice aceea care nici
o mişcare firească nu are, în orice chip, către orice; întru care, ca într-o
cărticică bine netezită, pentru desăvârşita prostime, venind Dumnezeu,
legile Sale le scrie. Încă pentru mintea cea curată: Pre minte a o curăţi,
precum zice Sfântul Diadoh (K. 58), al singurului Sfânt Duh este. Fiindcă
pre minte a o face să stea, precum zice cel al Scării (K. 23), al singurului
Sfânt Duh este. Încă zice şi Sfântul Nil (Cuv. pust.): „De ar fi voit cineva
să vadă aşezarea minţii, lipsască-se pe sine de toate gândurile sale şi atunci
o va vedea asemenea cu safirul sau cu vopseaua cerului”. Şi iarăşi: „A
minţii aşezare este înălţime gândită, asemenea cu vopseaua cea cerească,
peste care vine şi lumina Sfintei Treimi în vremea rugăciunii”. Şi Sfântul
Isaac: „Când mintea se va dezbrăca de omul cel vechi şi se va îmbrăca
întru cel nou al Darului, atunci curăţenia sa o va vedea asemenea cu
vopseaua cea cerească, care «loc al lui Dumnezeu» de bătrânii fiilor lui
1831
Israel s-a numit când li s-a arătat în munte” (Ieș. 24, 10). Întru acest chip şi
acum făcând, precum mai întâi s-a zis, adecă curat şi fără de nălucire
rugându-te, vei fi următor Sfinţilor. Iar de nu, nălucitor te vei face în loc de
liniştitor şi în loc de struguri vei culege spini. Care, o! să nu ţi se întâmple!
În ce chip Prorocii năluceau (adecă vedeau vedenii)
67. Iar dacă oarecare socotesc cum că vederile Prorocilor, şi închipuirile,
şi descoperirile, prin nălucire şi urmare firească s-au făcut, aceştia departe
de scoposul cel drept şi de adevăr să ştie că se poartă. Pentru că Prorocii, şi
acum cei din vremea noastră de sfinţite taine învăţători, nu după firească
urmare oarecare şi orânduială, încă şi după nălucire vedeau şi năluceau
cele ce vedeau şi le năluceau; ci dumnezeieşte şi mai presus de fire, mintea
închipuindu-li-se de cea negrăită putere şi Dar al Sfântului Duh. Precum
zice Marele Vasilie: „Că de nespusă oarecare putere nălucindu-li-se
mintea, cel ce o au pe dânsa nesmulsă împrejur şi curată, ca cum răsunând
întru dânşii au pre Cuvântul lui Dumnezeu”. Şi iarăşi: „Vedeau Prorocii
închipuindu-li-se de Duhul partea cea domnitoare”. Şi Bogoslovul
Grigorie: „Acesta, adecă Duhul cel Sfânt, lucra mai întâi întru îngereştile şi
cereştile puteri”; şi după puţine: „Apoi întru Părinţi şi întru Proroci. Dintre
care unii adecă au nălucit pre Dumnezeu sau L-au cunoscut, iar alţii cele
ce vor să fie mai înainte le-au cunoscut, închipuindu-li-se de Duhul partea
cea domnitoare, şi ca cu nişte lucruri de faţă fiind cu cele ce vor să fie”.
Încă pentru năluciri şi pentru multe şi de multe feluri de vederi
68. Iar dacă oarecare se îndoiesc încă, ca cei ce primesc nălucirile şi cele
multe şi de multe feluri de vederi, şi ni se împotrivesc nouă, ca cum în
oarecare chip socotind că urmează Sfinţilor, de vreme ce zice Teologul
adecă: „Cum că Dumnezeu de singură mintea umbros se zugrăveşte, nu
din cele ce sunt întru Dânsul, ci din cele ce sunt împrejurul Lui, altă
nălucire din alt lucru aducându-se spre o asemuire oarecare a adevărului”,
şi cele de aceea înainte; iar dumnezeiescul Macsim: „Cum că nu poate
mintea fără de patimă a se face din singură lucrarea, dacă nu va primi pre
dânsa una de la alta multe şi de multe feluri vederi”; asemenea şi alţi Sfinţi

1832
deopotrivă cu aceştia grăind, unii ca aceştia să cunoască că de aceşti
fericiţi cuvintele acestea s-au arătat, nu pentru cea după primire lucrare şi
Dar, zicem adecă pentru cea cunoscătoare şi despre Dumnezeu privitoare,
şi care prin însuşi iscusul împreunează pre om cu Dumnezeu, ci pentru
ceea ce se face după aruncarea gândirii, adecă pentru vederea care se
adună din înţelepciune şi din potrivirea şi măsurarea între dânsele a celor
ce sunt, şi alcătuirea cea cu bună tocmire, şi care iveşte întru gândirea cea
pentru Dumnezeu umbros oarecum. Pre care şi celor mulţi, iar mai ales
tuturor mai pe scurt, slobod le este a o unelti şi a socoti; precum cel ce cu
bună ştiinţă pre nişte uneltiri ca acestea ale Sfinţilor le-ar fi cercetat, chiar
va cunoaşte, precum s-a scris: „Din mărimea şi frumuseţea zidirilor, cu
potrivită măsură, Făcătorul lucrător se înţelege”. Dar nu din învăţătura cea
cu meşteşug a lumii şi din afară, care este mult limbuta şi deşartă; pentru
că aceasta, ca o slujitoare necinstită, întru părere de înţelepciune ştiutoare
şi amăgitoare în cuvinte şi în dovediri trufindu-se, dar nu de
evangheliceasca credinţă şi smerenie şi de adevărata primire cu învoială
povăţuindu-se, departe de sfinţitele pridvoare ale Bisericii izgonită este. Iar
nouă acum ne este cuvântul pentru cea desăvârşit şi înfiinţată strălucire în
suflet, pe care şi cei din Apostoli prea aleşi, care în Muntele Taborului
împreună cu Iisus s-au suit, după ce negrăit s-au schimbat, cu cea bună şi
adevărată şi fericită schimbare o au pătimit, şi pre nevăzuta Împărăţie şi
Dumnezeire, şi cu ochii simţiţi, care se prefăcuseră spre mai dumnezeiesc
lucru, adecă duhovniceşti se făcuseră, prin lucrarea Preasfântului Duh s-au
învrednicit a o vedea. Însă pe cât sunt departe răsăriturile de la apusuri, şi
cerul de la pământ, şi sufletul covârşeşte mai presus decât trupul, pe atâta
şi lucrarea cea după primire şi Darul, de cea după aruncare a gândirii.
Pentru că aceea, adecă cea după aruncarea gândirii, precum am zis, din
afară este şi prin buna rânduială a purtării celor ce sunt, şi prin adunare şi
potrivire, altă nălucire din alt lucru adunându-se spre o asemuire oarecare a
adevărului, spre sporire înainte şi către Dumnezeu întru credinţă sus a se
întinde. Iar aceea, adecă cea după primire, fără de mijlocire de la Însuşi
Dumnezeu, înfiinţat înlăuntrul inimii are fire a se face, uneori şi trupului
cu împărtăşire dându-i arătat, mai presus de gândire, din a Sa strălucire şi
1833
din prea dumnezeiasca luminare; mai presus de fire pătimind inima,
precum zice prea înţeleptul Macsim, nu făcând pe în-Dumnezeirea cea
nezidită. Că zice acest Sfânt: „Nezidită în-Dumnezeire zic, pre strălucirea
Dumnezeirii cea după chip înfiinţată, care nu are zidire, ci negândită
arătare întru cei vrednici”Potrivite cu cele zise, zice şi Marele Dionisie:
„De nevoie este a şti, cum că mintea noastră, pre o putere adecă o are spre
a gândi, prin care pre cele gândite le vede; iar pre alta, unire care este
rădicată mai presus decât firea minţii, prin care se împreunează către cele
mai presus de sineşi”. Şi Cuviosul Isaac: „Doi ochi sufleteşti avem,
precum zic Părinţii. Şi nu aceeaşi trebuinţă este a vederii şi prin unul şi
prin altul. Pentru că cu un ochi adecă, pre cele ascunse întru firi le vedem,
adecă: pre puterea lui Dumnezeu, şi pre înţelepciunea Lui, şi pre purtarea
Lui de grijă cea pentru noi, care se înţelege din sfinţenia ocârmuirei Lui
celei către noi. Şi cu celălalt ochi, vedem pre mărirea firii Lui celei sfinte,
când întru tainele cele duhovniceşti va binevoi Dumnezeu a ne băga pre
noi”. Şi Dumnezeiescul Diadoh: „Ale unuia adecă Sfântul Duh sunt
Darurile, şi înţelepciunea, şi cunoştinţa, precum şi toate dumnezeieştile
Daruri; însă fiecare Dar, ca cum osebit, are pre lucrare. Pentru aceasta
Apostolul mărturiseşte, cum că «altuia adecă i se dă înţelepciunea, iar
altuia cunoştinţa, întru acelaşi Duh» (1 Cor. 12, 8). Pentru că cunoştinţa
adecă, prin însuşi iscusul, împreunează pre om cu Dumnezeu, nemişcând
pre suflet întru pricinele lucrurilor. Drept aceea şi oarecare din cei ce
filosofesc vieaţa cea singuratecă se luminează adecă de dânsa întru simţire,
iar întru cunoştinţa dumnezeieştilor cuvinte nu vin. Iar înţelepciunea, dacă
se va da cuiva dimpreună cu dânsa întru frică, însă rar este aceasta,, pre
însuşi lucrurile cunoştinţei le arată. De vreme ce cunoştinţa adecă cu
lucrarea, iar înţelepciunea cu cuvântul obişnuieşte a lumina. Însă pre
cunoştinţă adecă, rugăciunea o aduce şi multa liniştire întru negrijire cu
totul desăvârşită; iar pre înţelepciune, cugetarea cea fără de mărire deşartă
a cuvintelor lui Dumnezeu, şi mai întâi Darul lui Dumnezeu, celui ce o dă”
(K. 9). Încă şi Sfântul Macsim zice în şolii: „Puţ al lui Iacob este Scriptura;
iar apa este cunoştinţa cea întru Scriptură; iar adâncimea, vederea cea cu
anevoie pe trecut a întunecatelor înţelegeri; iar vadra (ciutura) este
1834
învăţătura cea prin slove a Dumnezeiescului Cuvânt, pre care nu o au avut-
o Domnul, Însuşi Cuvânt fiind, şi nu pre cea din învăţătură şi din cugetare
cunoştinţă dând celor ce cred, ci pre cea din Darul cel duhovnicesc,
pururea curgătoare înţelepciune şi niciodată încetătoare, celor vrednici
dăruind. Pentru că vadra, adecă învăţătura, parte prea puţină a cunoştinţei
luând, pre totul îl lasă, căci nu se ţine de nici un cuvânt; iar cunoştinţa cea
după Dar, şi fără de cugetare, are pre toată înţelepciunea cea prin putinţă a
oamenilor, la trebuinţă în multe feluri izvorând”. Deci iarăşi Sfântul
Diadoh zice: „Mintea noastră mai de multe ori, întru rugăciune, adecă cu
greu suferitoare se află, pentru cea prea multă strâmtorime şi strângere a
faptei bune celei rugătoare în inimă; iar la cuvântarea de Dumnezeu,
bucurându-se, pre sine se dă, pentru lăţimea şi slobozenia dumnezeieştilor
priviri. Deci ca să nu-i dăm ei voie ca multe să voiească a grăi, şi ca să nu-i
dăm loc să se înaripeze ea cu bucurie mai presus de măsură, întru
rugăciune mai de multe ori, şi întru cântarea de Psalmi, şi întru citirea
Sfintelor Scripturi să ne îndeletnicim; nici pe privirile bărbaţilor celor
iubitori de cuvinte trecându-le cu vederea, a cărora credinţă prin cuvinte se
cunoaşte. Pentru că făcând noi aceasta, nu o facem pre dânsa a amesteca
graiuri ale sale întru cuvintele Darului, nici iarăşi îi vom da voie de
mărirea deşartă pe furiş a se smulge, deşertându-se prin multa bucurie şi
prin multa cuvântare; ci şi afară de toată strălucirea o vom păzi pre dânsa
în vremea privirii, şi mai pre toate cugetele ei dintru aceasta, lăcrămoase i
le vom câştiga. Că odihnindu-se în vremea liniştii şi îndulcindu-se de
dulceaţa rugăciunii mai ales, nu numai din cele mai sus zise pricini afară
iese, ci şi mai mult se înnoieşte spre a-şi pune gândirea iute şi fără de
osteneală pre dumnezeieştile priviri, împreună cu aceea, adecă şi întru
cunoştinţa dreptei socoteli a spori ea întru multă smerenie. Însă se cade a
şti că este rugăciune deasupra a toată lăţimea; însă aceasta numai acelora
este care, întru toată simţirea şi deplina adeverire, s-au umplut de Sfântul
Dar” (Cap. 68). Auzit-ai? „Este rugăciune, zice, deasupra a toată lăţimea,
care numai a acelora este care, întru toată simţirea şi deplina adeverire”,
adecă înlăuntrul inimii, cu înfiinţare mai presus de fire, s-au umplut de cea
prea dumnezeiască luminare a Darului. Pre aceasta şi Sfântul Isaac
1835
„pomenire nepecetluită” o numeşte, adecă fără de formă, fără de chip şi
simplă. Şi alţii din Sfinţii Părinţi, întru alt chip.
Pentru cele cinci puteri ale sufletului; încă asemenea şi pentru năluciri,
care sunt ale însuşi sufletului şi ale minţii. Şi cum că se cuvine cu totul a
fugi de năluciri, şi de închipuiri, şi de tipăririle în minte, şi de forme, în
vremea rugăciunii celei curate, şi întru cea proastă şi singuratecă lucrare a
minţii
69. Dar de vreme ce, precum s-au arătat, nu numai de la draci, ci şi
însuşi sufletul de la sine fireşte are pre a năluci, pentru căci are cinci
puteri, adecă: mintea, cugetul, părerea, nălucirea şi simţirea, precum cu
adevărat trupul are pre cele cinci simţiri, adecă: vederea, mirosirea, auzul,
gustul şi pipăirea. Dar una este, precum am zis, din puterile sufletului şi
nălucirea, prin care sufletul şi năluceşte. Se cuvine aceasta, vrând a
iconomisi cu dreaptă socoteală şi bine a descurca pre cele de sineşi, pre
puterile sale cele ce mai ales îl împreunează pre dânsul cu Dumnezeu, şi în
veacul cel de acum, şi în cel ce va să fie, să le înaripeze şi să se sârguiască
a le sui către Dumnezeu cu totul tot. Iar pentru celelalte, după cuviinţă a
avea grijă, şi a le unelti, şi a face. Deci se cuvine a căuta în ce fel pentru
acestea Părinţii zic, şi cu cuviinţă (întregi şi nevătămate) le păzesc. Şi zice
Sfântul Macsim: „De vreme ce sufletul, pentru sineşi, adecă pentru a sa
fiinţă, este şi cuvântător şi de gând, cu adevărat şi de sineşi ipostatnic este.
Iar de sineşi ipostatnic fiind, şi din fire pentru sineşi, şi de sineşi osebit, şi
împreună cu trupul va lucra, gândind după fire şi socotind, şi niciodată
încetând din puterile cele de gând care fireşte îi sunt lui. Pentru că cele ce
din fire sunt întru un lucru, în orice fel de chip ar fi, până este acel lucru şi
stă întru a fi, nelipsite sunt de la dânsul. Deci sufletul, şi de-a pururea fiind
de când s-au făcut, şi stând întru a fi pentru Dumnezeu, Cel ce întru acest
chip l-au zidit pre dânsul, de-a pururea gândeşte, şi socoteşte, şi cunoaşte,
şi de sineşi osebit, şi împreună cu trupul, pentru sineşi şi pentru a sa fire.
Deci nici un cuvânt nu se va afla care să poată a înstrăina pre suflet de la
cele ce îi sunt lui fireşte, şi nu pentru trup, de la deslegarea cea de la
acesta”. Deci de vreme ce cunoaştem, şi de la Sfinţi cu taină ne învăţăm,
1836
cum că mintea şi cugetul, şi în veacul acest de acum, şi în cel ce va să fie,
împrejurul lui Dumnezeu se mişcă şi lucrează; iar celelalte puteri, numai în
veacul acesta de acum, ca cele ce sunt osebit lui: de nevoie este ca şi
sufletul, ca un ocârmuitor bine meşteşugăreţ, şi pre stăpânirea acestora
fireşte având-o, şi fiindcă au ales, nu numai întru această de acum parte a
vremii, ci din veacul ce va să fie mai ales, pre minte şi pre cuget, în tot
chipul să se sârguiască a le întinde sus către Dumnezeu şi a le mişca, şi a le
împreuna în vremea rugăciunii celei curate şi simple. Iar de nălucire, cu
totul desăvârşit a o despărţi pre aceasta, şi de celelalte puteri. Pentru că
precum zice Sfântul Nil: „Aşezarea rugăciunii este deprindere
nepătimitoare, cu prea deplină dragoste, întru înălţime înţelegătoare răpind
pre mintea cea iubitoare de înţelepciune şi duhovnicească” (Cap. 53).
Pentru că întru acest chip făcând sufletul, pre vrednicia cea cuviincioasă
lui şi cinstită va fi păzindu-o.
Încă pentru minte
70. Asemenea se cuvine ca şi însăşi mintea, ca ceea ce este fără de părţi,
şi simplă, şi de sineşi săvârşită fiinţă, curată şi cu chip de lumină, pre
sineşi să se păzească şi să se ferească neîmpărtăşită şi despărţită de aceasta,
adecă de nălucire. De vreme ce şi însăşi de la sine are putere firească spre
aceasta, şi spre a-şi veni întru pomenire, şi a se săvârşi întorcându-se către
sineşi, şi a se mişca fără de ţinere. Pentru că acest lucru este starea minţii,
care se face întru dânsa de la Dumnezeiescul Dar, precum zice cel al
Scării: „A face pre minte să stea, a singur Sfântul Duh este”. Că măcar deşi
după aceea, ca putere a sufletului fiind mintea, şi de dânsul se mişcă şi se
săvârşeşte oarecum, dar însă cu toate acestea şi ochi al lui şi este şi se
numeşte; şi cu osebită oarecare putere firească, simplă şi de sineşi
săvârşită, precum am zis, îmbogăţită este. Pentru aceasta şi când după fire
cu ţinere se află aşezată, şi către suflet, şi către puterile lui, atunci cu
adevărat şi după putere mintea este, care lucru şi sufletesc om s-a numit.
Iar când va dobândi iarăşi pre cea firească a sa şi simplă înfiinţată
vrednicie şi strălucire, pre cea fără de părţi şi de sineşi săvârşită şi de sineşi
stăpânitoare, adecă când va scăpa şi de cele trupeşti, şi de cele sufleteşti
1837
fireşti ţineri şi mişcări, şi dintru a fi după putere minte, întru a se face după
lucrare mintea se va învrednici, adecă întru omul cel mai presus de fire şi
duhovnicesc va spori; atunci de-a pururea către sineşi fără de plecare se
întoarce şi prin sineşi către gândirea lui Dumnezeu cea fără de formă şi
fără de chip şi simplă, fără de ţinere se suie cu totul şi cu slobozire. Precum
zice Marele Vasilie: „Mintea nerisipindu-se spre cele de afară, nici de
simţiri spre lume vărsându-se, se întoarce adecă către sine; iar prin sineşi
către cunoştinţa lui Dumnezeu se suie, şi cu acea frumuseţe cu totul
luminându-se şi strălucindu-se, şi a însăşi firii uitare primeşte”. Deci întru
acest chip şi pre cea după chip şi după asemănare a Lui mintea iarăşi o
dobândeşte şi întreagă o păzeşte, fiind minte şi prin sineşi fără mijlocire
gânditor, cu Dumnezeiasca Minte, adecă cu Dumnezeu unindu-se şi
împreunându-se. Iată aceasta este lucrarea, mişcarea cea rotundă, adecă
cea către însăşi mintea a eişi întoarcere şi învârtire şi unire; şi cea prin
sineşi către Dumnezeu, care şi singură cu adevărat este nerătăcită şi fără de
greşeală, ca ceea ce este neţinută şi nemijlocită şi vedere mai presus de
vedere. Şi zice Marele Dionisie: „Iar a sufletului mişcare este rotundă,
adecă cea întru sineşi intrare de la cele din afară, şi a puterilor lui celor de
gând învăluire împreună cea cu chip de unul, ca întru oarecare ciclu pre
nerătăcire dăruindu-o lui, şi de la cele multe din afară întorcându-l pre
dânsul şi adunându-l, mai întâi la sineşi; apoi ca pre cela ce s-a făcut cu
chip de unul, unindu-l cu puterile cele unite, cu chip unitor; şi aşa către cel
frumos şi bun de mână ducându-l, către cel ce este mai presus de toate cele
ce sunt, şi unul, şi acelaşi, şi fără de început, şi fără de sfârşit. Iar cu chip
piezişat sufletul se mişcă, pre cât după cât i se potriveşte luişi, strălucindu-
se cu cunoştinţele cele dumnezeieşti; nu gânditor şi cu chip unitor, ci cu
chip socotitor şi cu chip trecător, şi ca cum prin împreună-amestecate şi
din loc în loc mutătoare lucruri. Iar cu cea de-a dreptul mişcare, când nu
întru sineşi intrând, nici cu unitoarea mişcare de gând mişcându-se (pentru
că acest lucru, precum am zis, este cel rotund), ci către cele ce sunt
împrejurul său mergând înainte, şi de la cele din afară, ca de la oarecare
semne în multe feluri împodobite şi înmulţite, către cele simple şi unite
vederi se suie”. Şi Sfântul Macsim zice: „După ce a luat mintea pre unirea
1838
cea fără de mijlocire către Dumnezeu, pre puterea aceea, adecă a gândi şi a
se gândi după fire, cu totul o are încetată. Deci când pre aceasta o va
dezlega, gândind ceva din cele după Dumnezeu deosebite, fiindcă au tăiat
pre unirea cea mai presus de gândire; după care, până este cu Dumnezeu
împreunată, ca ceea ce s-a făcut mai presus de fire şi prin împărtăşire
Dumnezeu, ca pre un munte nemişcat, mută de la sine pre legea firii”. Şi
iarăşi: „Mintea cea curată, prin unirea cea către pricină, ţinere au luat mai
presus de gândire, după care încetând pre cea în multe feluri mişcare şi
ţinere firească a ei şi către cele după pricină se ţine fără cunoştinţă, după ce
a ajuns întru încetarea cea fără de graiu, de singură tăcerea cea mai presus
de gândire; pre care cu totul nu poate a o arăta cuvânt sau gândire, ci
numai după împărtăşire prin iscus celor ce s-au învrednicit îndulcirii celei
mai presus de gândire, al căreia semn este şi bine-cunoscut şi tuturor prea
arătat, nesimţirea sufletului cea desăvârşit şi ruperea cea după aşezământ
către veacul acesta”. Deci către acest lucru, adecă către a se mişca către
Dumnezeu de-a pururea, de nu se va ajutora mintea de la suflet, şi de nu va
face de la sineşi, şi aşa fără de ţinere a se sui la gândirea cea pentru
Dumnezeu; iar mai ales de nu şi de la una şi de la alta va dobândi pre acest
lucru, ci se va uni cu nălucirea, atunci de aceea înainte şi în multe feluri se
face, şi departe depărtată este de la Dumnezeu.
Încă pentru rugăciunea cea curată
71. Şi zice Sfântul Nil: „Nevoieşte-te a face pre mintea ta să stea în
vremea rugăciunii surdă şi mută, şi vei putea a te ruga” (K. 11). Încă: „Eu
pre al meu voi zice, ceea ce şi celor mai tineri am zis: fericită este mintea
care, în vremea rugăciunii, desăvârşit neînchipuire au dobândit” (K. 117).
Şi Filoteiu: „Rar lucru este a afla pre cel ce se linişteşte cu partea cea
socotitoare. Şi a acelora numai este, care pre dumnezeiasca bucurie şi
mângâiere se meşteşugesc a o avea totdeauna întru sineşi prin acest lucru”
(K. 3). Încă şi Marele Vasilie: „Rugăciune bună este aceea ce înlăuntru
face chiar în suflet sălăşluire a lui Dumnezeu, prin a avea prin pomenire
întru sineşi pe Dumnezeu întemeiat, când nu se taie ţinerea cea de una a
pomenirii de griji pământeşti, nici de patimi nădăjduite mintea se tulbură,
1839
ci de toate scăpând iubitorul de Dumnezeu, către Dumnezeu se
depărtează”.
Cum că alt lucru este nepătimirea minţii şi altul rugăciunea cea
adevărată, care lucru şi mai mare este
72. Deci se cuvine a şti şi aceasta: că deşi, după Sfântul Macsim, „Nu
poate mintea din singură lucrarea a se face nepătimaşă, de nu o vor primi
pre dânsa una de la alta multe şi în multe feluri vederi”; dar însă iarăşi,
după prea dumnezeiescul Nil, este cu putinţă şi după ce s-a făcut
nepătimaşă a nu se ruga cu adevărat, ci a se face în multe feluri şi departe
depărtată a fi de la Dumnezeu. Că zice acest Părinte pentru un lucru ca
acesta aşa: „Măcar deşi mai presus de trupească vedere mintea de va
ajunge, nu încă desăvârşit a ajuns a vedea pre locul lui Dumnezeu. Pentru
că poate a fi întru cunoştinţa gândurilor şi în multe feluri a se feluri către
dânsa” (K. 58). Încă: „Nu încă cela ce au dobândit nepătimirea, atunci şi se
roagă cu adevărat. Pentru că poate întru goale gândurile a fi şi întru
istoriile lor cu totul a se smulge şi departe depărtat a fi de la Dumnezeu”
(K. 56). Încă: „Nu căci nu întârziează mintea întru goale gândurile
lucrurilor, atunci şi pre locul rugăciunii l-au prins; pentru că poate cu
privirea lucrurilor a fi şi întru cugetele lor a se îndeletnici. Care lucruri,
măcar deşi goale graiuri sunt, însă ca cele ce sunt priviri ale lucrurilor,
închipuiesc pre minte şi departe de laturi o duc de la Dumnezeu” (K. 57).
Zice încă şi cel al Scării: „A cărora minte s-a învăţat cu adevărat a se ruga,
aceştia cu adevărat Domnului faţă către faţă Îi vorbesc, precum cel de la
urechea împăratului” (Cuv. 27). Deci dintru acestea şi din unele ca acestea
poţi cu de-amăruntul a cunoaşte deosebirea şi a uneia şi a alteia petreceri,
şi pre cea fără de asemănare asemănare a celor după primire, zicem, şi a
celor după aruncare a gândirii. Pentru că al acesteia adecă lucru este:
cugetări şi multe şi în multe feluri vederi; iar a aceleia lucrare este:
rugăciunea cea adevărată. Încă şi că alt lucru este nepătimirea minţii, şi
altul rugăciunea cea adevărată; şi încă că cela ce are rugăciunea cea
adevărată, după mărturia Sfinţilor, după toată nevoia are fire şi pre minte a
o avea nepătimaşă; dar nu şi cela ce are numai minte nepătimaşă a putut a
1840
avea şi rugăciunea cea adevărată. Şi acestea adecă întru acest chip; iar
cuvântul să se întoarcă către cele ce înainte zac. Deci, de vreme ce nu
numai pentru cele mai întâi zise, ci şi însăşi aducerea aminte şi a celor
bune şi a celor împotrivă, se obişnuieşte oarecum a închipui de năprasnă
pre minte şi către nălucire a o aduce, se cuvine pentru aceasta puţin a
însemna.
Încă pentru năluciri şi închipuiri ale minţii, şi pentru semnele rătăcirii şi
ale adevărului, şi care sunt semnele rătăcirii
73. Liniştindu-te şi singur voind a fi împreună cu singur Dumnezeu,
niciodată să nu primeşti orice ai vedea, simţit sau gândit, înlăuntrul tău sau
din afară, măcar şi chip ca cum al lui Hristos, sau faţă de înger, sau de
Sfânt, sau închipuire de lumină nălucindu-se în minte; ci rămâi necrezând
şi îngreuindu-te de aceasta, măcar deşi bun ar fi fost, mai întâi de
întrebarea, precum am zis, a celor iscusiţi. Pentru că acest lucru este prea
de folos şi lui Dumnezeu iubit şi bine primit. Ci fii de-a pururea păzind pre
mintea ta nevăpsită, neîmpodobită, fără de chip, fără de formă, nefelurită,
fără de cătăţime. Şi numai pre singure graiurile rugăciunii luându-le
aminte, şi cugetându-le şi socotindu-le cu mintea înlăuntru, întru mişcarea
cea din inimă, după cel al Scării, care zice: „Începutul adecă al rugăciunii
este când asuprelele, dintru începuturile lor, cu o singură ameninţare a
minţii se izgonesc; iar mijlocimea este ca întru singure cele ce se zic sau se
gândesc a fi mintea; iar săvârşirea acesteia este răpire către Domnul” (K.
28). Încă şi Sfântul Nil zice aşa: „Este rugăciune cu de-adinsul a celor
desăvârşiţi, răpire oarecare a minţii şi din cele după simţire depărtare afară
cu totul făcând, prin simţiri negrăite Duhul vorbind lui Dumnezeu Celui ce
vede aşezământul inimii desvelit, ca pre o carte nescrisă, şi cu tipărituri
fără de graiu pre a sa voinţă arătându-Şi”. Întru acest chip Pavel până la al
treilea cer s-a răpit, ori în trup era, ori afară de trup neştiind (2 Cor. 12, 2).
Întru acest chip Petru, după ce s-a suit în casa de sus să se roage, pre
vedenia mesei celei de pânză o a văzut (Fap. 10, 9). Iar a doua rugăciune
după cea dintâi este aceasta, adecă: a zice graiurile urmând mintea cu
umilinţă şi ştiind Cui aduce pre rugăciune. Iar rugăciunea care se taie prin
1841
mijloc de cugete şi este amestecată cu griji trupeşti, departe depărtată este
de starea rugătorului. Deci, rămânând întru acestea, pre altele să nu le
primeşti până la vremea păcii patimilor şi a întrebării, precum am zis, a
celor iscusiţi. Şi acestea adecă, care mai întâi le-am zis şi cele asemenea
acestora, sunt semnele rătăcirii, pe scurt. Însă vezi şi care sunt semnele
adevărului.
Semnele adevărului: Iar cele ale adevărului şi ale Duhului Celui bun şi
de viaţă făcător semne sunt acestea: „Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-
răbdare, milostivirea, bunătatea, credinţa, blândeţea, înfrânarea şi cele de
aceea înainte”, precum zice Dumnezeiescul Apostol (Gal. 5, 22), roade
numindu-le pre dânsele ale Dumnezeiescului Duh. Şi încă iarăşi zice: „Ca
fiii luminii să umblaţi; pentru că roada Duhului este întru toată bunătatea şi
dreptatea şi adevărul” (Efes. 5, 9). Cărora şi tot cel împotrivă rătăcire are.
Zice încă şi oarecarele din înţelepţii de Dumnezeu, întrebat fiind de
oarecine: „Întru cărarea cea nerătăcită a mântuirii, precum am zis, iubitule,
multe sunt cărările care duc la viaţă şi multe care la moarte”. Şi mergând
mai înainte: „Alege pre o cale care duce către viaţă, adecă pre păzirea
poruncilor lui Hristos. Întru aceste porunci vei afla pre tot chipul faptei
bune, iar mai ales pre trei acestea, adecă: smerenia, dragostea şi mila; fără
de acestea nimenea nu va vedea pre Domnul”. Şi după puţine: „Aceste trei
sunt nebiruite arme împotriva diavolului, pre care Sfânta Treime ni le-a
dăruit nouă, zic adecă: smerenia, dragostea şi mila. La care nici a privi
împotrivă poate tot pâlcul dracilor. Pentru că nu este la aceştia urmă de
smerenie, care pentru trufie s-au înnegrit şi focul cel veşnic li s-a gătit lor.
Unde este la dânşii umbră de dragoste sau de milă, care către neamul
omenesc neîmpăcată vrăjmăşie au agonisit şi totdeauna a da război nu
încetează? Deci cu aceste arme să ne împlătoşăm, pre carele cela ce le
poartă împrejurul său neprins de vrăjmaş este”. Şi după puţine: „Pre
această în trei împletită funie, pre care Sfânta Treime o a ţesut şi împreună
o a împletit, o vedem cum că este şi trei şi una: trei adecă cu numele, iar de
voieşti cu Ipostasurile; dar una cu puterea şi cu lucrarea şi cu apropierea
cea către Dumnezeu, şi privirea şi alăturarea. Pentru acestea au zis

1842
Stăpânul: «Că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară» (Mat. 11, 30). Şi
iubitul Ucenic: «Poruncile Lui grele nu sunt» (1 Ioan 5, 3). Şi după câteva:
„Pentru aceasta sufletul, după ce s-a amestecat cu Dumnezeu prin
curăţenia vieţii şi prin paza poruncilor şi prin aceste trei arme, care sunt
însuşi Dumnezeu, întru însuşi Dumnezeu s-a îmbrăcat şi s-a făcut cu
punerea Dumnezeu: prin smerenie, prin milă şi prin dragoste. Şi de vreme
ce a trecut materialnica doime şi mai presus s-a suit la capul legii, zic
adecă la dragoste, cu Treimea cea mai presus de fiinţă şi de viaţă
începătoare s-a împreunat, vorovind către Dânsa fără de mijlocire, lângă
lumină luând lumină şi veselindu-se cu Dar neîncetat şi vecinic”. Ci destul
este şi pentru acestea. Însă cu cuviinţă este, precum adecă pentru semnele
şi roadele rătăcirii şi ale adevărului am pomenit ca despre o parte, de unde
şi dintr-însele, adecă din roade, după Dumnezeiescul Pavel, vom cunoaşte
în oarecare chip pre cel ce se lucrează, a cărui fel de Duh este. Întru acest
chip şi pentru mângâierea cea şi din una şi din alta, zicem adecă cea din
Darul cel dumnezeiesc şi adevărat, şi cea din cel de deasupra şi spoit şi
împotrivnic, prin uneltirile Părinteşti trebuinţă este puţin ceva a însemna.
Deci zice pentru aceasta aşa Dumnezeescul Diadoh:
Pentru mângâierea cea dumnezeiască şi cea amăgitoare
74. „Când mintea noastră va începe a simţi mângâierea Sfântului Duh şi
bunătatea, atuncea şi satana, prin oarecare simţire cu părerea dulce, întru
liniştirile cele de noapte, când cineva ca cum spre plecarea oarecărui somn
prea subţire vine, pre suflet îl mângâie. Deci dacă întru prea fierbinte
pomenire a lui Dumnezeu se va afla mintea, ţinând pre Numele cel Sfânt al
Domnului Iisus şi ca pre o armă va unelti, împotriva înşelării pre Sfântul
acela şi prea slăvitul Nume, fuge adecă din vicleşug înşelătorul; însă de
aceea înainte la războiul înfiinţat al sufletului se aprinde. Drept aceea, bine
cunoscând mintea pre înşelăciunea vicleanului cu de-amănuntul, mai mult
sporeşte întru iscusinţa dreptei socoteli” (K. 31). Şi iarăşi: „Mângâierea
cea bună, când este deştept trupul se face; sau şi când voieşte a merge
cineva către somn, se arată, când cineva întru fierbinte pomenire a lui
Dumnezeu ca cum s-a lipit de dragostea Lui. Iar a rătăcirii de-a pururea,
1843
precum s-a zis, după ce a venit nevoitorul către subţire oarecare somn, cu
de mijloc pomenire a lui Dumnezeu. Pentru că aceea adecă, ca ceea ce este
de la Dumnezeu, arătat pre sufletele nevoitorilor bunei credinţe, întru
multă vărsare a sufletului voieşte a le îndemna către dragoste; iar cealaltă,
de vreme ce prin vânt oarecare subţire al rătăcirii obişnuieşte a sufla pre
suflet, prin somnul trupului apucându-se a fura pre iscusul simţirii minţii
cei ce se întăreşte întru pomenirea lui Dumnezeu. Deci de se va afla
mintea, precum am zis, pomenind cu luare aminte pre Domnul Iisus
Hristos, risipeşte pre acea subţire suflare dulce părută a vrăjmaşului şi,
bucurându-se, se porneşte la războiul cel împotriva lui, având de aici ca
pre o armă tare, după Dar, pre fala cea din iscus” (K. 32). Şi iarăşi: „Dacă
cu pornire fără de îndoială şi neînchipuită se va aprinde sufletul către
dragostea lui Dumnezeu, ca cum şi pre trup trăgându-l întru adâncul acelei
dragoste negrăite, deştept fiind sau, după chipul ce am zis, către somn
venind, cela ce se lucrează este de Sfântul Dar. Că nimic alt atuncea
gândind nicidecum întru sineşi, fără numai aceasta către care se porneşte,
se cuvine a şti că a Sfântului Duh este lucrarea. Pentru că, îndulcindu-se
tot de acea netălmăcită dulceaţă, nimic alt atuncea nu poate a gândi întru
sineşi, de vreme ce cu neslăbită bucurie atuncea se veseleşte. Iar dacă
îndoială câtuşi de cât, sau întinată gândire oarecare, mintea va zămisli întru
sineşi în vremea când se lucrează, deşi prea Sfântul Nume îl unelteşte spre
izbânda răului, şi nu mai ales către dragostea lui Dumnezeu se porneşte
numai, se cuvine a înţelege că de la înşelătorul este acea mângâiere, prin
arătarea de bucurie. Iar bucuria aceasta nefelurită este şi toată neaşezată,
vrând vrăjmaşul să preacurvească cu sufletul. Căci când va vedea pre
minte cum că cu de-adinsul se făleşte întru iscusinţa simţirii sale, atuncea
prin oarecare mângâieri, precum s-a zis, bune părute, cheamă la sineşi pre
suflet, ca deşertându-se el de moleşita aceea şi cu totul umezicioasă
dulceaţă, necunoscută să-i fie lui amestecarea vicleanului. Deci dintru
aceasta vom cunoaşte pre Duhul adevărului şi pre duhul înşelăciunii” (1
Ioan 4, 6). Însă cu neputinţă este, sau din dumnezeiasca bunătate întru
simţire a gusta cineva, sau pre amărăciunea dracilor cu simţirea a o cerca,
de nu deplin se va adeveri pre sineşi, cum că Darul adecă întru adâncul
1844
minţii s-a sălăşluit; iar duhurile cele rele împrejurul mădularelor inimii
petrec. Care lucru niciodată nu voiesc dracii să fie crezut de oameni, ca nu
mintea, pre însuşi aceasta ştiindu-o cu de-amănuntul, cu pomenirea lui
Dumnezeu să se întrarmeze împotriva lor” (K. 33). Iar acum şi pentru acest
lucru, pre cea din destul sfătuire, şi îndestulează-te. Pentru că „cea de
cealaltă parte de Gadara” (adecă de Ocean) netrecută este. „Şi după ce ai
aflat miere, mănâncă cu măsură, ca nu săturându-te să o verşi pre dânsa”
(Pilde 25, 16).
Pentru dulceaţa cea dumnezeiască, ceea ce izvorăşte din inimă
75. Iar mai ales vreme bună este ca mai cu potrivire să zic. Cine va vesti
oare dulceaţa mierii celor ce încă nu o au gustat? Şi cu mult mai mult fără
de asemănare, pre dulceaţa cea dumnezeiască, şi veselia cea mai presus de
fire şi de viaţă curgătoare, care din cea în inimă curată şi adevărată
rugăciune se izvorăşte şi se aruncă în sus cu pururea izvorâre, precum zice
Dumnezeu-Omul Iisus: „Cela ce bea din apa pre care Eu o voi da lui, se va
face întru dânsul izvor de apă vie, ce sare în sus spre viaţă veşnică” (Ioan
4, 14). Şi iarăşi: „De însetează cineva, să vie la Mine şi să bea. Cela ce
crede întru Mine, precum au zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din
pântecele lui”. Iar aceasta o au zis pentru Duhul, zice cel de pre piept,
carele vrea să-l ia cel ce crede întru Dânsul (Ioan 7, 37-39). Şi iarăşi Pavel
zice: „Iar căci sunteţi fii, au trimis Dumnezeu pre Duhul Fiului Său întru
inimile voastre, carele strigă: Avva, Părintele!” (Gal. 4, 6).
Cum că această dulceaţă duhovnicească, şi cu multe însemnări este, şi
nenumită
76. Care dulceaţă duhovnicească, mai presus de fire şi de viaţă
curgătoare, mai întâi s-au zis cu taină, şi este înfiinţată strălucire, şi mai
presus de lumină ceaţă, şi frumuseţe neajunsă, şi lucru dorit cel prea din
vârf, şi privire spre Dumnezeu, şi vedere de Dumnezeu, şi îndumnezeire
netălmăcită, rămânând şi după ce s-au tălmăcit câtuşi de puţin, şi
necunoscută după ce se va cunoaşte, şi după ce de minte se va socoti,
necuprinsă de minte rămânând. Şi zice Marele Dionisie: „Întru această

1845
ceaţă mai presus de lumină ne rugăm noi a ajunge, şi prin nevedere şi
necunoştinţă a vedea şi a cunoaşte pre Cel mai presus de vedere şi de
cunoştinţă, prin însuşi aceea adecă a nu vedea şi a nu cunoaşte. Că aceasta
este cu adevărat a vedea şi a cunoaşte, şi pre Cel mai presus de fiinţă cu
mai presus de fiinţă chip a-L lăuda, prin lepădarea tuturor celor ce sunt”.
Încă: „Dumnezeiasca ceaţă este lumina cea neapropiată, întru care se zice
cum că lăcuieşte Dumnezeu; care şi nevăzută este pentru luminarea cea ce
covârşeşte, şi neapropiată pentru covârşirea vărsării de lumină cea mai
presus de fiinţă. Întru aceasta este tot cela ce se învredniceşte a cunoaşte
pre Dumnezeu şi a-L vedea, prin însuşi aceasta adecă, prin a nu vedea şi a
nu cunoaşte cu adevărat, întru Cel mai presus de vedere şi de cunoştinţă
fiind. Aceasta numai cunoscând, că după toate este cele simţite şi cele
gândite”. Şi Marele Vasile: „Negrăite cu totul şi nepovestite sunt fulgerile
dumnezeieştii frumuseţi. Nu le pune de faţă cuvânt, nici auz. Măcar pre
luminarea lunii, măcar pre lumina soarelui, toate necinstite sunt către
asemănarea slavei, şi rămânând înapoi către asemănarea luminii celei
adevărate, mai mult decât o noapte adâncă şi un posomorât întuneric fără
de lună de o amiază-zi prea curată. Această frumuseţe, de ochii cei trupeşti
nevăzută este, iar de suflet numai şi de gândire prinsă. Şi dacă cumva pre
oarecare din sfinţi împrejur i-a strălucit, nerăbdat bold al doririi au lăsat
întru el, care cu totul slăbind cu sufletul şi îngreuindu-se către viaţa cea de
aici, zice: «Vai mie, că nemernicia mea s-a îndelungat» (Ps. 119, 5), şi
«Însetat-a sufletul meu către Dumnezeu cel tare, cel viu; când voi veni şi
mă voi arăta feţii Dumnezeului meu?» (Ps. 41, 2). Şi aceea: «Să mă dezleg
şi împreună cu Hristos să fiu, cu mult mai ales mai bine este» (Filip. 1,
23). Şi: «Acum slobozeşte pre robul Tău, Stăpâne, în pace» (Luca 2, 29).
Ca o temniţă socotind viaţa cea de aici. Care pentru că nesătui erau de
vederea dumnezeieştii frumuseţi, rugăciune făceau ca împreună cu toată
viaţa cea veşnică să se întindă vederea strălucirii Domnului”. Şi Teologul
zice: „Unde este frică, acolo păzire a poruncilor; unde este păzire a
poruncilor, acolo curăţire a trupului, carele este nor ce se pune înainte
peste suflet şi îl întunecă, şi nu-l lasă să vadă curat dumnezeiasca rază. Iar
unde este curăţire, acolo strălucire; iar strălucirea este împlinirea doririi
1846
celor ce poftesc cele prea mari, sau pre Cel prea mare, sau mai presus
decât cel prea mare lucru”.
Şi Dumnezeescul Grigorie al Nyssei: „De vei spăla prin purtarea de grijă
a vieţii întinăciunea ceea ce s-a lipit peste inima ta, iarăşi îţi va răsări ţie
frumuseţea cea cu chip dumnezeiesc, precum fire este a se face la fier.
Pentru că, când prin curăţire s-ar fi golit de rugină, cel ce cu puţin mai
înainte era negru, acum sclipiri oarecare de la sineşi către soare slobozind,
străluciri aruncă. Aşa şi omul cel dinlăuntru, pre carele inimă îl numeşte
Domnul, după ce va rade de asuprăşi întinăciunea cea ca rugina, care au
prins floare peste chipul cel bun, iarăşi de a doua oară va lua pre
asemănarea cea către chipul cel dintâi şi bun va fi; pentru că lucrului celui
bun, bun lucru cu adevărat îi urmează”. Şi Sfântul Nil: „Fericit este cela ce
a ajuns întru necunoştinţa cea nedespărţită de rugăciune” (K. 120). Şi cel al
Scării: „Adâncul plângerii mângâiere au văzut; iar curăţenia inimii au
primit strălucire; iar strălucirea este negrăită lucrare, gândindu-se
necunoscut şi văzându-se nevăzut” (Cuv. 7). Pentru aceasta şi de trei ori
fericiţi sunt cei ce, ca Maria cea de demult (Luca 10, 42), această bună
parte şi petrecere au ales, pre cea duhovnicească şi nejefuită; şi unii
bunelor sorţi ca acestora asemenea cu Dumnezeu s-au învrednicit, întrucât
cu multă şi uimitoare bucurie, împreună cu Dumnezeescul Pavel, să le fie
cu putinţă chiar a se uimi întru Duhul şi a striga: „Iar când s-a arătat
bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu, nu din
faptele cele întru dreptate, care le-am făcut noi, ci după a Lui milă ne-a
mântuit pre noi, prin baia naşterii de a doua şi a înnoirii Duhului Sfânt, pre
Carele L-a vărsat peste noi de prisos prin Iisus Hristos Mântuitorul nostru,
ca îndreptându-ne după Darul Lui, moştenitori să ne facem după nădejdea
vieţii veşnice” (Tit 3, 4-7). Şi iarăşi: „Iar Cela ce ne întăreşte pre noi
împreună cu voi întru Hristos şi ne-a uns pre noi, Dumnezeu este; Carele
ne-a şi pecetluit pre noi şi a dat arvuna Duhului întru inimile noastre” (2
Cor. 1, 21-22). Şi: „Avem pre comoara aceasta în vase de lut, ca covârşirea
puterii să fie de la Dumnezeu şi nu din noi” (2 Cor. 4, 7). Şi acestea adecă
întru acest chip. Însă o facă-se şi nouă, prin ale acelora către Domnul

1847
Dumnezeu plecătoare rugăciuni, din parte asemenea cu aceea să fim, prin
milă şi Dar.
Cum că se cuvine, după toată nevoia, a fi blând cu inima, cel ce voieşte
deplin a se linişti
77. Iar tu, o fiule, aceasta acum în vreme mai întâi de altele, şi împreună
cu altele, se cuvine a şti: precum cela ce voieşte a săgeta bine, nu fără de
semn întinde arcul, aşa şi cela ce voieşte a se linişti, pre a fi de-a pururea
blând cu inima, ca pre un semn să o aibă. Şi zice Sfântul Isidor: „Nu este
din destul către fapta bună aceea, adecă a se nevoi; ci se cuvine, lângă a se
nevoi, şi măsurat a fi. Că dacă uneltim pre nevoinţa blândeţii şi prin
socoteală tulburătoare pre aceasta o curmăm, nimic alt nu este, fără numai
a voi adecă a dobândi mântuire, dar a nu voi a face cele ce folosesc către
aceea”. Şi mai înainte de Sfântul acesta, Dumnezeescul David zice:
„Povăţui-va pre cei blânzi întru judecată, învăţa-va pre cei blânzi căile
Sale” (Ps. 24, 9). Şi Sirah: „Celor blânzi li se descoperă tainele” (Sir. 3,
18). Şi prea-dulcele Iisus: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit
cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mat. 11, 29). Şi: „Către
cine voi privi? Fără numai către cel blând şi liniştitor şi care se cutremură
de cuvintele Mele” (Isaia 66, 2). Şi: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor
moşteni pământul” (Mat. 5, 5), adecă inima cea care aduce roadă Darului
în treizeci, şi în şaizeci, şi întru o sută (Mat. 13, 8), după rânduiala
începătorilor, a celor de mijloc şi a celor desăvârşiţi. Niciodată întru nimic
tulburându-se sau tulburând, de nu care cumva pentru dreapta credinţă va
fi cuvântul.
În ce chip se poate îndrepta blândeţea şi pentru cele trei părţi ale
sufletului: iuţoasă, poftitoare şi cuvântătoare
78. Iar acest lucru cu lesnire vei putea să-l săvârşeşti, pre toate abătându-
le de la tine deodată şi către dragoste pre suflet pornindu-l; şi mai de multe
ori tăcând, şi cu măsură hrănindu-te, şi de-a pururea rugându-te. Precum au
zis Părinţii: „Că prin partea cea iuţoasă a sufletului, cu dragostea ca cu un
frâu ţine-o; şi pre cea poftitoare a lui, prin înfrânare veştejeşte-o; şi pre cea

1848
cuvântătoare a lui, cu rugăciunea înaripează-o; şi lumina minţii nu se va
întuneca niciodată”. Şi: „Al iuţimii frâu este tăcerea cea la bună vreme; iar
al poftei celei necuvântătoare, mâncarea cea cu măsură; iar al socotelii
celei din cuvântare, care cu anevoie se ţine, rugăciunea cea cu singuratic
chip cugetată”. Şi iarăşi, Sfântul Isaia Pustnicul: „Trei fapte bune sunt care
totdeauna dau minţii lumină: a nu şti vicleşugul oarecărui om; a suferi cele
ce vin asupra fără de tulburare; şi a face bine celor ce ne fac rău. Aceste
trei fapte bune nasc pre alte trei fapte bune mai mari decât dânsele: a nu şti
vicleşugul naşte dragostea; a suferi fără de tulburare naşte blândeţea; iar a
face bine celor ce fac rău agoniseşte pacea”. Şi iarăşi: „Trei stări ale
năravurilor sunt mai soborniceşti între călugări: cea dintâi este a nu păcătui
după lucrare; a doua, a nu întârzia în suflet cugetele cele împătimaşe; iar a
treia, chipurile femeilor şi ale celor ce au pricinuit întristare a le vedea fără
de patimă în gândirea minţii”. Că degrabă se cuvine a se pocăi întru
abaterile cele după întâmplare şi aşa de înainte a se întemeia cu
înţelepciune.
Pentru împăcarea grabnică şi păzirea inimii de tulburare
79. Iar de se va întâmpla vreodată să te tulburi ceva, sau întru vreo
întâmplare să te aluneci şi din cuviinţă să greşeşti, îndată se cuvine a te
împăca cu cel ce ţi-a pricinuit ţie întristare sau care a pătimit întristare de
la tine; şi să te pocăieşti din suflet, şi să plângi, şi să lăcrimezi, şi pre sineţi
să te mustri. Şi aşa de înainte să iei aminte şi să te întemeiezi cu
înţelepciune. Precum învaţă Domnul Iisus: „Că dacă aduci darul tău la
jertfelnic şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă
acolo darul tău înaintea jertfelnicului şi mergi mai întâi de te împacă cu
fratele tău şi atunci venind adu darul tău” (Matei 5, 23–24). Şi Apostolul:
„Toată amărăciunea şi iuţimea şi mânia şi strigarea şi hula să se ridice de la
voi, împreună cu toată răutatea. Şi faceţi-vă unii către alţii buni, milostivi,
dăruindu-vă vouă înşivă, precum şi Dumnezeu întru Hristos ne-a dăruit
nouă”. Şi: „Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună întru mânia
voastră” (Efes. 4, 31–32, 26). Şi: „Nefăcând izbândă pentru voi înşivă,
iubiţilor, ci daţi loc mâniei”. Şi: „Nu te birui de cel rău, ci biruieşte întru
1849
cel bun pre cel rău” (Rom. 12, 19). Şi acestea adecă s-au zis pentru
împăcarea cea a unora către alţii.
Pentru alunecare şi pocăinţă
80. Iar pentru alunecare zice Sfântul Isaac: „Nu când ne vom aluneca în
ceva, atunci să ne întristăm; ci când vom rămânea statornici întru aceea.
Pentru că alunecare se întâmplă de multe ori şi celor desăvârşiţi; iar a
rămânea statornici întru dânsa, omorâre este desăvârşit. Iar întristarea cu
care ne întristăm pentru alunecările noastre, în loc de lucrare curată ni se
socoteşte nouă de la Darul. Cela ce cu nădejde de pocăinţă se alunecă de a
doua oară, acesta cu vicleşug călătoreşte împreună cu Dumnezeu; acestuia
necunoscut îi cade asupra moartea şi nu ajunge vremea nădejdii lui, ca să
împlinească pre lucrurile faptei bune”. Încă: „Se cuvine, zice, a cunoaşte
noi în tot ceasul, că întru aceste douăzeci şi patru de ceasuri ale zilei şi ale
nopţii trebuinţă avem de pocăinţă. Iar înţelegerea numelui «pocăinţă»,
precum din chipul cel adevărat al lucrurilor am cunoscut, aceasta este:
rugăciune întinsă de tot ceasul, întru făgăduinţă plină de umilinţă,
apropiindu-ne de Dumnezeu pentru lăsarea celor trecute şi întristare pentru
păzirea celor viitoare”. Şi iarăşi: „Dar după Dar, după Botez, pocăinţa s-a
dat oamenilor. Pentru că pocăinţa este iarăşi naştere a doua de la
Dumnezeu; şi pre arvuna pre care din credinţă o am primit, prin pocăinţă
Darul îl aşteptăm. Pocăinţa este uşa milei cea deschisă celor ce o caută pre
dânsa. Prin uşa aceasta intrăm întru dumnezeiasca milă, şi fără de această
intrare nu vom afla milă. Pentru că «toţi au greşit», după dumnezeiasca
Scriptură, «îndreptându-se în Dar, prin Darul Lui»” (Rom. 3, 24).
„Pocăinţa este Darul cel al doilea şi se naşte în inimă din credinţă şi din
frică. Iar frica este toiag părintesc, care ne ocârmuieşte pre noi până când
vom ajunge întru Raiul cel duhovnicesc. Şi când vom ajunge acolo, ne lasă
pre noi şi se întoarce. Raiul este dragostea lui Dumnezeu, întru care este
desfătarea tuturor fericirilor”. Şi iarăşi: „Precum nu este cu putinţă a trece
marea cea mare fără de corabie şi fără de caic, aşa nu poate cineva fără de
frică a trece către dragoste marea cea puturoasă care este pusă între noi şi
între raiul cel de gând. Putem a o trece prin caicul pocăinţei, care are pre
1850
vâslaşii fricii. Iar dacă vâslaşii aceştia ai fricii nu ocârmuiesc corabia
aceasta a pocăinţei, prin care trecem marea lumii acesteia către Dumnezeu,
ne înecăm în marea cea împuţită” (Cuv. 72). Încă pentru pocăinţă, frică,
dragoste, plângere, lacrimi şi de sineşi prihănirea
(Urmarea Cuvântului 72 al Sfântului Isaac)
81. „Pocăinţa este corabia; iar frica este cârmaciul ei; dragostea este
limanul cel dumnezeiesc. Deci ne aşază pre noi frica în corabia pocăinţei şi
ne trece pre noi marea vieţii cea împuţită şi către limanul cel dumnezeiesc
care este dragostea ne povăţuieşte pre noi; întru care trec toţi cei ce se
ostenesc şi sunt însărcinaţi prin pocăinţă. Şi când vom ajunge la dragoste,
am ajuns la Dumnezeu. Şi calea noastră s-a săvârşit şi am trecut ostrovul
care este dincolo de lume, unde este Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt”. Iar
pentru plânsul cel după Dumnezeu, aşa zice Mântuitorul: „Fericiţi cei ce
plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4). Încă pentru lacrimi, acelaşi
prea-cuviosul Isaac scrie: „Lacrimile cele întru rugăciune semn sunt al
milei lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul întru pocăinţă, şi cum
că s-a primit şi a început a intra în câmpul curăţeniei în lacrimi. Că de nu
se vor ridica gândurile din grija şi din pomenirea celor trecătoare, şi de nu
ar lepăda de la sineşi nădejdea lumii şi de nu s-ar porni dintr-însele
defăimarea ei, şi de nu vor începe a găti bune merinde de ieşirea lor, şi de
nu vor începe în suflet a se porni gândurile celor ce sunt acolo, nu pot ochii
a lăcrima. Că lacrimile sunt din cea de-a pururea cugetare curată şi
nerăspândită, şi din gândurile cele multe şi dese, care cu neabatere se fac,
şi din aducerea aminte de ceva subţire ce se face în minte şi întristează
inima prin pomenirea sa. Şi dintru acestea lacrimile se înmulţesc şi spre
mai mult cresc” (K. 33). Zice şi cel al Scării: „Precum focul stricător este
al păiuşului, aşa lacrima cea curată a toată întinăciunea ce se vede şi se
gândeşte”. Încă: „Pre cele curate şi neamestecate lacrimi ale deslegării
noastre să ni le agonisim nouă, pentru că nu este întru dânsele furare sau
părere, ci mai ales curăţire şi sporire a dragostei celei către Dumnezeu şi
spălarea de păcate şi nepătimire”. Încă: „Nu crede izvoarelor tale mai
înainte de cea desăvârşită curăţire. Pentru că nu are credinţă vinul când
1851
îndată din teascuri se încuie”. Încă: „Lacrimile cele din frică au şi întru
sineşi păzire; iar cele ale dragostei, mai înainte de dragostea cea
desăvârşită, pot fi lesne furate întru oarecare, de nu cumva focul cel
pururea pomenit, în vremea lucrării, foarte pre inimă o va aprinde. Şi
minunat lucru: cum lucrul cel mai de jos mai întemeiat este în vremea lui”.
Încă: „Lacrima ieşirii a născut frica; iar după ce frica a născut pre nefrică,
s-a arătat bucurie; iar după ce bucuria cea neajunsă a încetat, a cuvioasei
dragoste floare a răsărit” (Cuv. 7). Iar pentru de sineşi prihănire zice
Marele Antonie: „Aceasta este cea mare lucrare a omului: ca pre greşeala
sa asupra sa să o arunce înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispită până la
cea de pe urmă răsuflare”. Şi alt Părinte Sfânt, întrebat fiind: „Ce mai mult
ai aflat, Părinte, în calea aceasta?”, răspunzând a zis: „Pre a mă prihăni pre
sinemi întru tot lucrul”. Care şi cel ce l-a întrebat l-a lăudat şi i-a zis: „Altă
cale nu este afară de aceasta”. Şi Ava Pimen: „Cu suspin toate faptele bune
în lumea aceasta au intrat. Ridică pre o faptă bună şi fără de dânsa cu
osteneală stă omul”. Şi l-au întrebat pre el: „Care este aceasta?” Şi zice:
„Cel ce se prihăneşte pre sineşi, orice i s-ar întâmpla lui, ori pagubă, ori
necinste, sau orice fel de necaz, mai înainte apucând, se are pre sineşi
vrednic şi niciodată nu se tulbură”.
Pentru luarea-aminte şi pentru aceea: înţelepţeşte a se întemeia
82. Asemenea şi pentru luarea-aminte şi întemeiere, scrie Dumnezeescul
Pavel: „Vedeţi dar cum cu pază să umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca
nişte înţelepţi, răscumpărând vremea, că zilele rele sunt” (Efes. 5, 15). Şi
Sfântul Isaac: „O, înţelepciune, cât eşti de minunată şi cum mai înainte
vezi pre toate de departe! Fericit este cela ce te-a aflat pre tine, că din
trândăvia tinereţii s-a slobozit. Oricine neguţătoreşte prin mică neguţătorie,
adecă câştig mic, spre vindecarea patimilor celor mari, bine face. Pentru că
acest lucru este filosofia: ca cineva, întru cele prea mici şi mici care se fac
de dânsul, de-a pururea să se trezvească. Fiindcă odihne mari ca într-o
comoară adună luişi şi nu doarme, ca nu cumva să i se întâmple lui ceva
împotrivă; ci pricinile le taie mai înainte de vreme şi prin mici lucruri
suferă mica întristare, prăpădind printr-însa pe cea mare”. Şi mai înainte
1852
mergând: „Pentru care şi zice înţeleptul: fă-te deştept şi treaz pentru viaţa
ta, că rudenie este somnul a minţii şi chip al morţii celei adevărate” (Cuv.
26). Zice şi cel de cele sfinţite arătător, Vasilie: „Cela ce întru cele mici ale
sale leneş este, să nu-i crezi lui că întru cele mari este încuviinţat”.
83. Că la toate cele zise se cuvine a se sârgui; iar mai întâi de toate, ca să
fie liniştit şi blând şi să se sârguiască curat a chema pre Domnul Iisus
Hristos înlăuntrul inimii cela ce se linişteşte. Deci pentru aceasta, la toate
cele zise sârgueşte-te; iar mai întâi de toate, ca cu linişte şi cu blândeţe şi
cu curată ştiinţă pre Domnul Iisus înlăuntrul adâncului inimii să-L chemi,
precum am zis. Pentru că întru acest chip, pe dumnezeiescul Lui Dar cu
drum păşind înainte, odihnindu-L vei avea în suflet. Că zice şi cel al Scării:
„Nimenea de mânie şi de părere şi de făţărnicie şi de pomenirea de rău
supărându-se, să nu îndrăznească vreodată să vadă umbră de linişte, ca nu
cumva dintru aceasta să câştige ieşire din minte; iar dacă cineva curat este
de acestea, acela de aceea înainte va cunoaşte folosul; şi mi se pare că nici
acela” (K. 27). Şi prin urmare, nu numai odihnit vei avea Darul întru al tău
suflet, ci şi odihnind pre suflet desăvârşit de cei ce mai înainte îl supărau
pre el, şi draci, şi patimi. Pentru că deşi supără iarăşi, dar nu lucrează,
fiindcă nu este dat spre ele, nici doreşte dulceaţa cea dintr-însele.
Pentru cea bună şi uimitoare îndrăgire şi dumnezeiasca frumuseţe
84. Pentru că toată dorirea unui lucru ca acesta şi îndrăgirea cea din
inimă, uimitoare şi aşezământul cel întreg al lui, privesc către frumuseţea
cea mai presus de frumuseţe şi prea fericită, care şi decât toate cele dorite,
după Părinţi, s-a zis cea prea din margine. Şi zice Marele Vasilie: „Când
îndrăgirea bunei cinstiri mai înainte va apuca pre suflet, tot chipul de
războaie de râs îi este lui; şi toţi cei ce pentru cel dorit îl bat, mai ales îl
veselesc decât îl rănesc”. Şi iarăşi: „Ce decât dumnezeiasca frumuseţe este
mai minunată? Care gândire decât marea cuviinţă a lui Dumnezeu este mai
veselă? Care dorire a sufletului este atât de iute şi nesuferită, precum ceea
ce se face de la Dumnezeu întru sufletul cel curăţit de toată răutatea şi care
din adevărat aşezământ zice: «Rănit de dragoste sunt eu»?”
(Cânt.Cânt.2,5).
1853
 Pentru războiul şi depărtarea pedepsitoare, şi cea cu urâciune părăsire
85. Şi i se dă război de aici înainte, după depărtare pedepsitoare, nu după
urâciune a părăsirii. Pentru ce? Pentru ca să nu se înalţe mintea lui pentru
binele pe care l-a aflat; ci şi dându-i-se război şi pedepsindu-se, să
dobândească smerenie de-a pururea, prin care singură nu numai biruieşte
pe cel ce cu mândrie îl luptă, ci şi de Daruri mai mari neîncetat se
învredniceşte, sporind înainte pe cât este cu putinţă firii omeneşti, cu
lanţuri din care nu poate scăpa, şi cu greutatea trupului, şi legat fiind, şi
strâmtorat, şi mergând către săvârşirea şi nepătimirea cea după Hristos. Şi
zice Sfântul Dieadoh: „Domnul însuşi zice cum că Satana din ceruri ca un
fulger a căzut” (Luca 10, 18), pentru ca să nu privească urâtul la lăcaşurile
sfinţilor îngeri. Deci cum cela ce nu se împărtăşeşte prin vrednicie robilor
celor buni poate a avea lăcaş împreună cu Dumnezeu, pre mintea cea
omenească? Dar vor zice că după depărtare aceasta se face; şi mai mult
nimic nu vor zice. Pentru că depărtarea cea pedepsitoare nicidecum pre
suflet de dumnezeiasca lumină nu-l lipseşte, ci numai ascunde de multe ori
Darul de minte, ca să împingă ca pe suflet întru amărăciunea dracilor,
pentru ca, cu toată frica şi cu multă smerenie, să caute ajutorul cel de la
Dumnezeu, cunoscând câte puţin răutatea vrăjmaşului său. În ce chip şi o
maică, pre al său prunc, când se poartă fără de rânduială în aşezămintele
aplecării, puţin de la braţele sale l-ar fi împins, ca înspăimântându-se de
oameni cu chip urât ce stau împrejurul lui, sau de fiară oarecare, cu frică
multă şi cu lacrimi iarăşi să se întoarcă la sânurile cele de maică. Iar
depărtarea care se face după urâciune, ca pre un legat dă dracilor sufletul
cel ce nu voieşte a avea pre Dumnezeu. 7Însă noi nu suntem fii ai tragerii
înapoi, ca să pierim; ci prunci adevăraţi ai Darului lui Dumnezeu credem
că suntem, cu mici depărtări şi cu dese mângâieri de la Dânsul aplecându-
ne, ca prin bunătatea lui Dumnezeu să ajungem a veni „întru bărbat
desăvârşit, întru măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Şi iarăşi
(Sfântul Diadoh): „Depărtarea cea pedepsitoare aduce adecă întristare
multă şi smerenie, şi deznădăjduire încă măsurată sufletului, ca partea cea
iubitoare de slavă a lui şi neînfrânată, cu cuviinţă întru smerenie să vie;

1854
însă îndată aduce inimii frica lui Dumnezeu, şi lacrimă de mărturisire, şi
multă poftă a tăcerii celei prea frumoase. Iar depărtarea cea care după
urâciune a lui Dumnezeu se face, de deznădăjduire împreună şi de
necredinţă, şi de mânie, şi de trufie lasă să se umple sufletul. Deci se
cuvine a şti noi pre iscusul amândurora depărtărilor; şi după chipul
fiecăruia a ne apropia de Dumnezeu. Pentru că acolo adecă, mulţumire cu
dare de răspuns datori suntem a-I aduce Lui, ca Celui ce pe neînfrânare o
munceşte, ca să ne înveţe pre noi, ca un Părinte bun, deosebirea faptei
bune şi a răutăţii. Iar aici, mărturisire a păcatelor neîncetată, şi lacrimă
nelipsită, şi depărtare mai multă; ca întru acest chip să putem, prin
adăogirea ostenelilor, a pleca vreodată pre Dumnezeu să privească ca şi
mai înainte întru inimile noastre.

Însă se cuvine a şti că, atunci când după înfiinţată împleticire luptă se
face sufletului şi satanei, însă zic la părăsirea cea pedepsitoare, se strânge
adecă prin sineşi Darul, precum şi cu puţin mai înainte am zis, însă
necunoscut împreună-lucrează cu sufletul spre ajutor, ca pre biruinţă să o
arate vrăjmaşilor lui, cum că este numai a singur sufletului” (Cap. 87). Şi
Sfântul Isaac: „Nu este cu putinţă, afară de ispitele cele după pedepsire, să
se înţelepţească omul întru războaiele cele duhovniceşti, şi să cunoască pre
al său purtător de grijă, şi să simtă pre Dumnezeul său, şi să se întărească
întru credinţa lui ascuns, fără numai întru puterea iscusitului său pre care l-
a primit. Şi când va vedea Darul că a început întru cugetul lui părerea
puţin, şi a început a cugeta mare pentru sine, îndată lasă ispitele să se facă
puternice împotriva lui şi să se întărească, până ce va cunoaşte pre a sa
neputinţă, şi va fugi, şi va ţinea pre Dumnezeu întru smerenie. Şi prin
acestea vine omul la măsurile bărbatului desăvârşit, întru credinţa şi întru
nădejdea Fiului lui Dumnezeu, şi se înalţă către dragoste. Pentru că
minunată se cunoaşte dragostea lui Dumnezeu către om, când vreodată se
va afla în mijlocul lucrărilor celor ce curmă nădejdea lui, şi acolo arată
Dumnezeu pre puterea Sa întru mântuirea cea spre dânsul. Pentru că
niciodată nu se va învăţa omul puterea cea dumnezeiască întru odihnă şi în
1855
lărgime. Şi niciodată nu a arătat Dumnezeu pre a Sa lucrare simţitor, fără
numai întru linişte, şi în pustie, şi în locuri lipsite de întâlniri şi de
tulburarea locuirii celei împreună cu oamenii.”
Pentru nepătimire. Şi aceea, adecă ce este omeneasca nepătimire
86. Încă lângă acestea cuviincios lucru este a adăoga aici din parte şi
cuvântul nepătimirii şi al săvârşirii, şi după puţin, întru acest chip, sfârşit a
da acestei lucrări. Drept aceea şi zice Marele Vasilie: „Cela ce s-a făcut
îndrăgitor lui Dumnezeu şi al nepătimirii Aceluia, ca şi pe cel prea mic
lucru pofteşte să-l ţină; şi din duhovniceasca sfinţenie, şi din alinare, şi din
netulburare, şi din blândeţe, şi din veselia şi bucuria care se nasc dintru
acestea pofteşte să guste. De toată adecă materialnica patimă care tulbură
pre suflet, departe a-şi depărta cugetele s-a sârguit. Şi cu curat şi
neacoperit de umbră ochi, pre cele dumnezeieşti cu luare-aminte le
priveşte, fără de saţiu din lumina cea de acolo săturându-se. Şi după ce s-a
iscusit sufletul într-o deprindere ca aceasta şi aşezare, se lipeşte, după
asemănarea cea după putinţă, de Dumnezeu, şi prea îndrăgit şi prea dorit
Lui se face, ca acela ce a suferit mare nevoinţă şi cu anevoie săvârşită, şi
din amestecarea cea împreună cu materia a putut, cu curată şi despărţită
gândire, de amestecarea patimilor celor trupeşti, a vorbi oarecum cu
Dumnezeu.” Şi aceasta adecă este pentru nepătimire. Iar pentru aceea
adecă ce este omeneasca nepătimire, scrie Sfântul Isaac: „Nepătimirea nu
aceea este, adecă a nu simţi patimile, ci aceea, a nu le primi pre dânsele.
Pentru că din cele multe şi de multe feluri de fapte bune, pre care le-au
câştigat arătate şi ascunse, au slăbit întru dânşii patimile şi nu pot cu
lesnire să se ridice asupra sufletului. Şi cugetul nu are trebuinţă totdeauna a
lua aminte la dânsele, fiindcă în toată vremea plin este întru înţelegerile lui
din cugetare şi din vorbirea chipurilor celor prea bune, care cu pricepere se
mişcă în minte. Şi când ar începe patimile a se mişca, de năprasnă se
răpeşte cugetul din apropierea lor întru priceperea oarecăreia ce s-a ivit în
minte. Şi rămân întru dânsul patimile nelucrătoare, precum zice Sfântul
Marcu. Mintea care din Darul lui Dumnezeu pre lucrurile faptelor bune le
împlineşte şi de cunoştinţă s-a apropiat, puţin simte din partea răului şi a
1856
neînţelegerii sufletului. Pentru că cunoştinţa ei se răpeşte la înălţime şi o
înstrăinează pre ea de toate cele din lume. Şi pentru curăţenia cea întru
dânşii, şi subţirătatea, şi uşurătatea, şi ascuţimea minţii lor, şi iarăşi pentru
nevoinţa lor, se curăţeşte mintea lor şi luminoasă se arată; pentru că s-a
uscat trupul lor din îndeletnicirea liniştirii şi din multa rămânere întru
dânsa. Pentru aceasta cu lesnire şi degrab se pune asupra fiecăruia şi îi
povăţuieşte pre dânşii vederea cea întru dânşii către înspăimântarea cea de
lângă dânsa. Şi întru aceasta prea mult se înmulţeşte cu privirile şi
niciodată nu are lipsă mintea lor de materia priceperii, şi nici afară de
acelea care le pricinuiesc lor roada Duhului nu se face vreodată. Şi prin
obişnuinţa cea de multă vreme se şterg pomenirile din inimile lor care
pornesc patimile în suflet şi tăria stăpânirii diavolului. Pentru că sufletul,
când nu s-ar învoi cu patimile sau nu se va însoţi în cugetarea cea întru
dânsele, fiindcă este ţinut de altă grijă cu nelipsire, nu poate tăria unghiilor
patimilor a stăpâni simţirile lui cele duhovniceşti” (Cuv. 81). Zice şi
Dumnezeescul Dieadoh: „Nepătimirea este, nu a nu ni se da război de la
draci; de vreme ce suntem datori adecă, precum zice Apostolul, «a ieşi din
lume» (1 Cor. 5, 10). Ci, luptându-ne de dânşii, a rămânea nebiruiţi. Pentru
că şi ostaşii cei îmbrăcaţi cu fier se săgetează adecă de la împotrivă-
luptători şi sunetul însăgetării îl aud, încă şi pe însuşi săgeţile cele ce se
slobod împotriva lor mai pre toate le văd, dar nu se rănesc, pentru tăria
îmbrăcămintei celei ostăşeşti. Ci aceia adecă, cu fier îngrădindu-se, când
dau război, au nebiruirea; iar noi, cu toată întrarmarea Sfintei Lumini şi cu
coiful mântuirii, prin toate lucrurile cele bune întrarmaţi fiind, pre
întunecatele tabere ale dracilor le vom tăia. Pentru că nu numai aceea,
adecă a nu lucra relele, curăţenie aduce; ci şi aceea, adecă prin nevoinţa
celor bune cu totul a lepăda pre cele rele” (Cap. 98). Şi Sfântul Macsim,
încă în patru chipuri pre aceasta o desparte, aşa zicând: „Nepătimirea cea
dintâi zic că este mişcarea cea către păcat a trupului neatinsă după lucrare.
A doua nepătimire zic că este lepădarea cea desăvârşit din suflet a
cugetelor celor împătimaşe, prin care mişcarea patimilor se veştejeşte întru
nepătimirea cea dintâi, care nu are cugetele cele pătimaşe ce o aprind pre
dânsa către lucrare. A treia nepătimire zic că este către patimi cea
1857
desăvârşit nemişcare a poftei, prin care şi cea de-a doua s-ar fi obişnuit a se
face, prin curăţenia gândurilor ridicându-se. A patra nepătimire zic că este
lepădarea cea desăvârşit în minte a tuturor celor simţite năluciri, după care
cea de-a treia pre naştere o a luat, neavând nălucirile celor simţite lucruri,
care năluciri închipuite fac ei chipurile patimilor.” Încă: „Nepătimirea este
paşnic aşezământ al sufletului, după care cu anevoie mişcat se face către
răutate” (Cap. 36, Suta I).
Încă pentru nepătimire şi săvârşire
87. Încă şi Sfântul Efrem, pentru nepătimire şi săvârşire, aşa zice: „Cei
nepătimaşi către doritul cel din margine fără de saţiu prea întinzându-se,
nesăvârşită fac pre săvârşire. Pentru căci al bunătăţilor celor veşnice sfârşit
nu este. Că săvârşite sunt adecă, cât către măsura puterii celei omeneşti; iar
nesăvârşită, ca aceea ce de-a pururea se săvârşeşte pre sineşi cu adăogirile
cele din fiecare zi şi se înalţă neîncetat cu suirile cele către Dumnezeu.”
Asemenea încă şi Sfântul Nil, aşa pentru săvârşire zice: „Două săvârşiri se
cuvine a înţelege, una adecă vremelnică, iar alta veşnică. Pentru care scrie
Apostolul Pavel: «Iar când va veni cea desăvârşită, atuncea cea din parte se
va strica» (1 Cor. 13, 10). Pentru că aceea adecă «când va veni cea
desăvârşită» însemnează că aici nu putem încăpea pre Dumnezeiasca
săvârşire.” Încă: „Două săvârşiri Pavel Dumnezeiescul ştie, şi ştie pre
omul desăvârşit şi nu desăvârşit: cât adecă către viaţa cea de acum
desăvârşit om zicându-se, iar cât către cea cu adevărat desăvârşită, nu
desăvârşit. Pentru care zice: «Nu că doară am luat sau sunt desăvârşit»; şi
după puţine: «Deci câţi suntem desăvârşiţi aceasta cugetăm»” (Filip. 3,
12.15).
Pentru împătimire, dulce pătimire, spre pătimire şi nepătimire
88. Zice încă şi Sfântul Ilie Ecdicul: „Materie rea a trupului este
împătimirea; iar a sufletului, dulce pătimirea; iar spre pătimire este a
minţii. Şi se grăieşte asupra aceleia adecă pipăirea; iar asupra aceleia,
celelalte simţiri; iar asupra celei mai de pe urmă, împotrivnicul
aşezământ”. Încă: „Cel adecă dulce pătimaş aproape este de cel împătimaş;

1858
iar cel spre pătimaş, de cel dulce pătimaş; iar departe de amândouă este cel
nepătimaş”.
Ce este împătimaşul, dulce pătimaşul, spre pătimaşul şi nepătimaşul;
şi pentru lecuirea tuturor
89. (Zice tot acelaşi): „Împătimaş este cela ce deprinderea cea
păcătuitoare o are mai silnică decât cugetul, măcar deşi până la un punct
nu păcătuieşte afară. Iar dulce pătimaş este cela ce lucrarea păcatului o are
mai neputincioasă decât cugetul, măcar deşi pătimeşte înlăuntru. Iar spre
pătimaş este cela ce este dat la slobozire mai mult decât la robia
mijlocirilor. Iar nepătimaş ar fi fost cela ce deosebirea tuturor acestora nu o
ştie” (K.73). Asemenea şi pentru lecuirea tuturor acestora descopere:
„Piere din suflet împătimirea prin post şi prin rugăciune; iar dulce
pătimirea, prin priveghere şi prin tăcere; iar spre pătimire, prin linişte şi
prin luare aminte; iar nepătimirea se alcătuieşte din pomenirea lui
Dumnezeu” (K.74).
Pentru credinţă, nădejde şi dragoste
90. Dar de vreme ce a tuturor bunătăţilor începătură şi mijlocime şi
sfârşit, iar de ai fi voit a zice şi dătător şi împărţitor, sunt credinţa,
nădejdea şi dragostea, cea în trei împletită şi de Dumnezeu ţesută funie; şi
mai ales decât toate dragostea, că „Dumnezeu dragoste este” (1 Ioan 4,
16); nu este cu dreptate a nu împlini şi prin acestea lipsa acestei cărţi.mIar
mai ales de vreme ce şi după Sfântul Isaac: „Pre săvârşirea multor roade
ale Duhului atunci cineva o primeşte, când se va învrednici dragostei celei
desăvârşite” (K.85). Vino deci şi pentru dânsa puţin să pomenim. Şi scrie
cel al Scării: „Iar acum după toate cele mai întâi zise rămân aceste trei” (1
Cor. 13, 13), pre împreună legătura tuturor strângând-o şi ţinând-o:
credinţa, nădejdea şi dragostea. „Iar mai mare decât acestea este dragostea,
că Dumnezeu se numeşte. Însă eu prin aceea adecă rază o văd; iar pre
cealaltă, lumină; iar pre aceasta, ciclu rotund. Însă pre toate le văd o rază şi
o strălucire. Că aceea adecă pre toate poate a le face şi a le zidi; iar pre
cealaltă mila lui Dumnezeu de jur împrejur o încunjoară şi neruşinată o

1859
face; iar aceasta nu cade, nici stă dintru a alerga, nici pre cel rănit îl lasă de
aici înainte a înceta din fericita nebunie.” Încă: „Cuvântul cel pentru
dragoste îngerilor este cunoscut şi al celor după lucrare strălucire.
«Dragostea Dumnezeu este». Şi cel ce voieşte hotar al acesteia a zice, întru
adânc orb fiind măsoară nisipul. Dragostea, după felurime, este asemănare
a lui Dumnezeu, pe cât este muritorilor cu putinţă; iar după lucrare, beţie a
sufletului; iar după osebire, izvor al credinţei, adânc al îndelungii răbdări,
mare a smereniei. Dragostea este desăvârşită lepădare a tot felul de
împotrivnică aşezare a gândirii, de vreme ce «dragostea nu socoteşte răul»
(1 Cor. 13, 5). Dragostea, nepătimirea şi punerea de fii cu singur numele se
deosebesc; precum lumina, focul şi văpaia împreună aleargă spre o
lucrare.” Zice şi Sfântul Diadoh: „A toată vederea duhovnicească, fraţilor,
povăţuitoare sunt credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mult dragostea.
Pentru că acelea adecă învaţă a defăima bunătăţile cele ce se văd; iar
dragostea împreunează cu însăşi faptele bune ale lui Dumnezeu pre
sufletul carele pre Dumnezeu cel nevăzut prin simţire de gând Îl caută”.
Încă: „Alta este dragostea sufletului cea firească, şi alta aceea ce din
Sfântul Duh se naşte întru dânsul. Pentru că aceea adecă din voirea
noastră, când voim, după măsură se porneşte; pentru aceasta şi cu lesnire
de duhurile cele rele se răpeşte, când nu prin silă vom stăpâni voirea
noastră. Iar cealaltă, atâta aprinde sufletul către dragostea lui Dumnezeu,
încât toate părţile sufletului atunci se lipesc negrăit întru bunătatea
dumnezeieştii doriri, pre o nemărginită oarecare prostime a aşezământului.
Pentru că, ca cum îngreunată făcându-se mintea de lucrarea
duhovnicească, izvor oarecare de dragoste şi de bucurie izvorăşte”. Şi
Sfântul Isaac: „Dragostea aceea ce se face din oarecare lucruri, ca o
luminare mică este, din untdelemn hrănindu-se, şi aşa se alcătuieşte lumina
ei; sau şi ca un pârâu ce curge din ploaie, a căruia curgere se potoleşte,
lipsă pătimind materia ce îl alcătuieşte. Iar dragostea aceea ce pre
Dumnezeu pricinuitor Îl are, ca un izvor este izvorând, şi niciodată
curgerile ei nu se opresc; pentru că El singur este izvor al dragostei şi
nelipsită materie a ei.” Şi iarăşi, întrebat fiind: Care este săvârşirea celor
multe roade ale Duhului? Au răspuns: „Când cineva se va învrednici
1860
dragostei celei desăvârşite a lui Dumnezeu.” Şi iarăşi, întrebat fiind: De
unde cunoaşte cineva că a ajuns la aceasta? Au răspuns: „Când se va porni
pomenirea lui Dumnezeu în mintea lui, îndată şi inima lui se porneşte întru
dragostea Lui şi pogoară lacrimi cu îndestulare. Pentru că obicei are
dragostea, din pomenirea iubiţilor a aprinde lacrimi. Şi întru acest fel fiind,
niciodată nu se lipseşte de lacrimi. Pentru că nu-i lipseşte lui de-a pururea
materia ce-l duce întru pomenirea lui Dumnezeu, întrucât şi în somnul lui
vorbeşte cu Dumnezeu. Că obicei este dragostei a lucra unele ca acestea.
Şi aceasta este săvârşirea oamenilor în viaţa lor” (Cuv. 85). Încă:
„Dragostea lui Dumnezeu fierbinte este din fire. Şi când fără de măsură ar
cădea peste cineva, face pre acel suflet uimit. Pentru aceasta nu poate
inima celui ce a simţit-o pre dânsa a o încăpea şi a o suferi; ci după măsura
felimii dragostei celei venite peste dânsul, se vede întru dânsul schimbare
neobişnuită. Şi acestea sunt semnele ei cele simţite: se face faţa omului
rumenă şi veselă, şi trupul lui se înfierbântă; se depărtează de la dânsul
frica şi sfiala şi se face ca un uimit. Puterea cea adunătoare a minţii fuge de
la dânsul şi ca unul afară de minte se face. Moartea cea înfricoşată o
socoteşte bucurie, şi niciodată vederea minţii lui curmare nu pătimeşte din
gândirea celor cereşti. Şi nefiind de faţă, ca şi cum ar fi de faţă vorbeşte; şi
nevăzându-se de cineva. Cunoştinţa şi vederea lui cea firească se duc, şi nu
simte cu simţirea mişcarea sa cu care se porneşte întru lucruri. Că deşi face
ceva, desăvârşit nu-l simte, ca unul ce are mintea înălţată întru privire. Şi
cugetul lui de-a pururea cu altul se îndeletniceşte. Cu această beţie
duhovnicească s-au îmbătat oarecând Apostolii şi Mucenicii. Unii toată
lumea au străbătut, ostenindu-se şi defăimându-se; iar alţii, mădularele
tăindu-li-se şi sângele vărsându-şi ca apa, şi cele prea cumplite pătimindu-
le, nu s-au împuţinat, ci cu vitejie au suferit. Şi fiind înţelepţi, ca nişte
nebuni s-au socotit. Şi alţii în pustietăţi s-au rătăcit, şi în munţi, şi în
peşteri, şi în crăpăturile pământului, întru reaşezări bine aşezaţi fiind” (Evr.
11, 38). „Întru această nebunie să ne învrednicească şi pre noi Dumnezeu a
ajunge” (Cuv. 24).

1861
 Pentru Sfânta Împărtăşire, şi pentru câte bunătăţi ne este pricinuitoare
luarea ei deasă, cu curată ştiinţă
91. Şi nimic nu lucrează atâta către curăţirea sufletului, şi către
luminarea minţii, şi către sfinţenia trupului, şi către schimbarea
amândurora spre mai presus de fire şi spre în-dumnezeire şi nemurire; încă
şi către izgonirea patimilor şi a dracilor, sau mai ales, mai cu potrivire să
zicem, către unirea cea dumnezeiască şi împreunarea cea mai presus de
fire cu Dumnezeu, şi către amestecarea împreună-lucrătoare cu El, precum
cea din curată inimă şi din aşezământ drept, după puterea omului, luarea
deasă şi împărtăşirea cu Sfintele, neîntinatele, fără-de-moarte şi de viaţă
făcătoarele Taine, ale însuşi Cinstitului Trup şi Sângelui Domnului
Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta de mare
nevoie este, ca şi acest lucru să-l cuprindem din parte, şi cu această
osteneală împreună să-l aşezăm, şi aşa sfârşit să dăm cuvântului. Căci acest
lucru arătat este nu numai din cele ce grăiesc Sfinţii, ci încă şi mai mult din
însuşi graiurile Vieţii şi Adevărului. Că zice: „Eu sunt Pâinea vieţii.
Aceasta este pâinea care se pogoară din Cer; de va mânca cineva dintru
dânsa, nu va muri. Eu sunt Pâinea cea vie, care m-am pogorât din Cer; de
va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veci. Şi pâinea care Eu o
voi da este Trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii. De nu veţi
mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea
viaţă întru voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă
veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Că Trupul Meu cu adevărat
este mâncare, şi Sângele Meu cu adevărat este băutură. Cel ce mănâncă
Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine petrece şi Eu întru dânsul.
Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu vieţuiesc prin Tatăl, şi cel
ce Mă mănâncă pe Mine viu va fi prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a
pogorât din Cer; nu precum au mâncat părinţii voştri mană şi au murit; cel
ce mănâncă pâinea aceasta va trăi în veac” ( Ioan 6, 48–58 ). Încă şi de
Hristos-purtătorul Pavel: „Fraţilor, eu am luat de la Domnul ceea ce v-am
şi dat: că Domnul Iisus, în noaptea în care S-a vândut, a luat pâinea şi,
mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se

1862
frânge pentru voi; aceasta să faceţi întru pomenirea Mea. Asemenea şi
paharul, după cină, zicând: Acest pahar este Legea cea Nouă întru Sângele
Meu; aceasta să faceţi, de câte ori veţi bea, întru pomenirea Mea. Că de
câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea
Domnului vestiţi, până ce va veni. Drept aceea, oricine va mânca pâinea
aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi
Trupului şi Sângelui Domnului. Ci să se cerceteze omul pe sine, şi aşa să
mănânce din pâine şi să bea din pahar. Că cel ce mănâncă şi bea cu
nevrednicie, judecată sieşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului.
Pentru aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi dorm mulţi.
Că de ne-am fi judecat pe noi înşine, nu am fi fost judecaţi; iar judecându-
ne de Domnul, ne certăm, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (1
Cor. 11, 23–32).
Cum că de nevoie este a cunoaşte minunea Sfintelor Taine
92. Scrie încă şi cel cu gura de aur: „De nevoie este să cunoaştem
minunea Sfintelor Taine: ce sunt, pentru ce s-au dat, şi care este folosul lor.
Un trup suntem şi mădulare din Trupul lui Hristos şi din oasele Lui. Iar cei
ce sunt cu taină învăţaţi să urmeze celor ce se grăiesc. Că nu numai prin
dragoste să fie aceasta, ci şi prin însuşi lucrul, întru acel Trup să ne facem
prin hrana aceasta, pe care ne-a dăruit-o, vrând să ne arate dorirea pe care
o are către noi. Pentru aceasta S-a amestecat pe Sine întru noi şi a
frământat Trupul Său întru noi, ca să ne facem un trup cu Capul, căci
aceasta este a celor ce foarte doresc. Pentru aceasta şi Iov, umbros
înţelegând, zicea pentru slugile cărora era foarte dorit: „Cine ne-ar da nouă
să ne săturăm din cărnurile Lui?” (Iov 31, 31). Deci Hristos aceasta a
făcut, la mai mare iubire aducându-ne pe noi şi arătându-Şi dorirea către
noi: nu numai să-L vedem dându-Se celor ce-L doresc, ci şi să-L atingem,
şi să-L mâncăm, şi să-L înfigem în trup, şi să ne unim cu El, şi toată
dorirea să ne-o umple.” Încă: „Cei ce se împărtăşesc cu Preasfântul Trup şi
Cinstitul Sânge stau împreună cu îngerii şi cu începătoriile şi cu puterile
cele de sus, îmbrăcaţi fiind în însăşi podoaba împărătească a lui Hristos şi
purtând armele cele duhovniceşti. Şi încă nu am zis totul: că sunt îmbrăcaţi
1863
în Însuşi Împăratul. Dar precum lucru mare şi înfricoşat şi minunat este,
aşa şi dacă cu curăţie te apropii; iar de te vei apropia cu rea ştiinţă, spre
muncă şi pedeapsă se face. Că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie Trupul
şi Sângele Domnului, judecată sieşi mănâncă şi bea. Că dacă cei ce
întinează porfira împărătească se pedepsesc ca şi cei ce o rup, nu este lucru
necuviincios ca şi cei ce cu minte necurată primesc Trupul Domnului
aceeaşi pedeapsă să sufere cu cei ce L-au răstignit cu piroane.” Deci vezi,
cum de înfricoşată au arătat Pavel munca, zicând: „Lepădându-se cineva
de legea lui Moisi, fără de îndurări, prin două sau trei mărturii moare.
Socotiţi cu cât mai mult se va sluji spre mai amară muncă cel ce a călcat pe
Fiul lui Dumnezeu şi a socotit spurcat sângele legii cu care s-a sfinţit?”
(Evr. 10, 28–29). Deci câţi ne împărtăşim dintru acest Trup, câţi din Sânge
gustăm, înţelegeţi că din Acela ce sus şade, din Cel închinat de îngeri, din
Cel ce aproape este de puterea cea nestricată, din Acesta gustăm. Vai mie!
câte căi ne sunt nouă date spre mântuire! Trup al Său pe noi ne-a făcut, din
Trupul Său ne-a dat nouă cu împărtăşire, şi nimic dintru acestea nu ne
opreşte pe noi de la rele. O, ce nedurere! O, ce nesimţire! Şi iarăşi: „Un
bătrân oarecarele minunat mi-a povestit mie, după ce s-a învrednicit a
vedea şi a auzi oarece întru acest fel: cum că cei ce vor a se duce de aici,
de se vor afla împărtăşiţi cu Tainele întru ştiinţă curată, când vor muri,
îngerii, pentru aceea ce s-au luat cu împărtăşire, de aici îi duc pe ei.” Şi
Dumnezeescul Ioan Damaschin zice: „De vreme ce îndoiţi suntem şi
alcătuiţi, se cuvine ca şi naşterea îndoită să fie nouă, asemenea şi mâncarea
alcătuită. Naşterea adecă prin apă şi prin Duh se dă nouă; iar mâncarea,
Însuşi Pâinea vieţii, este Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a pogorât
din cer. Şi precum la Botez, de vreme ce obicei este oamenilor cu apă a se
spăla şi cu untdelemn a se unge, a împreunat cu untdelemnul şi cu apa
Darul Duhului şi a făcut-o pe dânsa baie a naşterii celei de a doua; întru
acest chip, de vreme ce obicei ne este nouă pâine a mânca şi apă şi vin a
bea, a împreunat cu dânsele Dumnezeirea Sa şi le-a făcut pe dânsele Trup
şi Sânge al Său, ca prin cele obişnuite şi după fire, întru cele mai presus de
fire să fim. Trup este cu adevărat unit cu Dumnezeirea, Trupul cel din
Sfânta Fecioară. Nu cum că Însuşi Trupul cel înălţat din cer Se pogoară, ci
1864
că pâinea şi vinul se prefac în Trup şi Sânge al lui Dumnezeu. Iar de ceri
chipul cum se face, destul îţi este ţie a auzi că prin Duhul Sfânt, precum şi
din Sfânta de Dumnezeu Născătoare, prin Duhul Sfânt Însuşi Domnul Şi-a
adus Trupul întru fiinţă, şi mai mult nimic nu ştim; ci cum că Cuvântul lui
Dumnezeu este adevărat şi lucrător şi atotputernic, iar chipul este necercat.
Deci se face celor ce cu credinţă şi după vrednicie se împărtăşesc spre
lăsarea păcatelor, spre viaţă veşnică şi spre păzirea sufletului şi a trupului;
iar celor ce întru necredinţă şi cu nevrednicie se împărtăşesc, spre muncă şi
pedeapsă, precum şi moartea Domnului: celor ce cred li s-a făcut viaţă şi
nestricăciune, iar neplecaţilor şi ucigaşilor Domnului, spre muncă şi
pedeapsă veşnică. Şi nu este chip pâinea şi vinul să fie numai închipuire a
Trupului şi a Sângelui lui Hristos, ci Însuşi Trupul lui Hristos îndumnezeit
şi Însuşi Sângele Lui. Că Trupul Meu, zice, cu adevărat este mâncare şi
Sângele Meu adevărată băutură” (Ioan 6, 55). Trup este şi Sânge al lui
Hristos, intrând spre întemeierea sufletului şi a trupului nostru, nu
mistuindu-se, nu stricându-se, nu spre şezut mergând, ci spre fiinţa noastră
şi spre împreună-păzire, şi curăţitor a toată întinăciunea. Că, măcar de ar
lua aur stricat, prin alegătoarea înfocare îl curăţeşte, „ca nu în veacul ce va
să fie cu lumea să ne osândim” (1 Cor. 11, 32). Printr-Însul curăţindu-ne,
ne unim cu Trupul lui Hristos şi cu Duhul Lui şi ne facem Trup al lui
Hristos. Această pâine este pârgă a pâinii celei ce va să fie, cea spre
înfiinţare. Că „epiousion” arată sau pe cea ce va să fie, adică a veacului ce
va să fie, sau pe cea ce se ia spre împreună-păzirea fiinţei noastre. Duh de
viaţă făcător este Trupul Domnului, pentru că din Duhul cel de viaţă
făcător S-a zămislit. „Pentru că cel născut din Duh, duh este” (Ioan 3, 6).
Aceasta o zic nu lepădând firea Trupului, ci pe cea făcătoare de viaţă şi
Dumnezeiască a Acestuia vrând a o arăta. Şi acestea le zic ca închipuire a
celor ce vor să fie, nu ca şi cum acum nu sunt cu adevărat Trup şi Sânge al
lui Hristos, ci pentru că acum printr-Însele ne împărtăşim Dumnezeirii lui
Hristos, iar atunci, gânditor, prin singura vedere. Şi prea-Dumnezeescul
Macarie zice: „Precum vinul, întru toate mădulările celui ce l-a băut, se
amestecă şi se face vinul întru dânsul, şi el întru vin, întru acest chip cela
ce bea pre Sângele lui Hristos cu Duhul Dumnezeirii se adapă şi se
1865
amestecă întru cel desăvârşit suflet, şi sufletul întru Dânsul. Şi aşa,
sfinţându-ne, vrednic Domnului se face. «Că toţi», zice, «cu acelaşi Duh
ne-am adăpat». Şi prin mulţămirea pâinii, cei ce după adevăr se
împărtăşesc, Duhului Sfânt se învrednicesc a se face părtaşi, şi aşa pot a
trăi în veci sufletele cele vrednice. Şi precum trupului viaţa nu din sineşi îi
este, ci din afară de dânsul, adecă din pământ, întru acest chip bine a voit
Dumnezeu ca şi sufletul, nu dintru a sa fire, ci din Dumnezeirea Lui şi
dintru al Său Duh şi lumină, să aibă mâncare şi băutură şi îmbrăcăminte,
care sunt cea întru adevăr viaţă a sufletului. Pentru că are Dumnezeiasca
fire şi pâine a vieţii, care a zis: «Eu sunt pâinea vieţii» (Ioan 6, 48), şi apă a
vieţii, şi vin care veseleşte, şi untdelemn al bucuriei.” Şi Sfântul Isidor
zice: „Împărtăşirea, adecă luarea cea cu împărtăşire a Dumnezeieştilor
Taine, pentru că ne dăruieşte nouă unirea cea cu Hristos şi părtaşi pe noi ne
face împărăţiei Sale.” Şi Cuviosul Nil zice: „Cu neputinţă este întru alt
chip a se mântui credinciosul şi iertarea greşalelor a lua, şi împărăţia
Cerurilor a o dobândi, de nu se va împărtăşi cu frică şi cu credinţă şi cu
dorire tainicilor şi neîntinatelor Taine ale Trupului şi ale Sângelui lui
Hristos.” Asemenea scrie şi Marele Vasilie, în trimiterea cea către Chesarie
Patricie: „Dar şi a ne împărtăşi în fieştecare zi şi a lua cu împărtăşire
Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos bun lucru şi de folos este; fiindcă
Însuşi arătat a zis: «Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are
viaţă veşnică» (Ioan 6, 54). Că cine se îndoieşte că a se împărtăşi adeseori
vieţii nimic alt nu este, fără numai a trăi în multe feluri de chipuri? Iar noi
de patru ori în fieştecare săptămână ne împărtăşim: în Duminici, în
Miercuri, în Vineri şi în Sâmbete, şi în celelalte zile de va fi pomenirea
vreunui Sfânt.” Întru care mi se pare şi Liturghie făcea Sfântul Vasilie,
pentru că nu putea în fieştecare zi, de atâtea griji supărându-se. Au zis încă
şi Avva Apolos: „Că se cuvine călugărul, de este cu putinţă, în fieştecare zi
Tainelor lui Hristos să se împărtăşească. Pentru că cel ce se depărtează pe
sineşi de acestea se depărtează de la Dumnezeu; iar cela ce adeseori face
aceasta, pe Mântuitorul adeseori Îl primeşte. Pentru că glasul cel de
mântuire zice: «Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru
Mine petrece şi Eu întru dânsul» (Ioan 6, 56). Deci aceasta de folos este
1866
călugărilor, ca pomenire a patimii celei de mântuire adeseori să facă.
Pentru aceasta în fieştecare zi gata a fi se cuvine şi a se găti pe sine întru
acest fel, ca vrednic să fie întotdeauna spre primirea Sfintelor Taine, de
vreme ce şi iertării păcatelor aşa ne învrednicim.” Zice încă şi cel al Scării:
„Dacă trup de trup atingându-se se preface cu lucrarea, cum nu se va
preface cel ce se atinge de Trupul lui Dumnezeu cu nevinovate mâini?”
Scris este încă şi în Pateric: „Ioan Vostrinos, bărbat sfânt şi stăpânire având
asupra duhurilor celor necurate, a întrebat pe draci, care lăcuiau întru
oarecare fete nebune şi lucrau de dânsele rău, zicând: Pentru care lucruri
vă temeţi de creştini? Iar ei au zis: Aveţi cu adevărat trei lucruri mari: unul
adecă, pe care îl purtaţi la grumazul vostru; şi altul cu care vă fereduiţi în
biserică; iar altul, care îl mâncaţi întru adunare. Şi întrebând iarăşi: Dintru
aceste trei de care vă temeţi mai mult? Au răspuns: De aţi fi păzit bine
aceea cu care vă împărtăşiţi, nu ar fi putut nimenea din noi să
nedreptăţească pe vreun creştin.” De care vrăjmaşi se tem mai mult decât
de altele sunt: Crucea, Botezul şi Împărtăşirea. Sfârşit al tuturor pricinilor
celor pe larg, şi câteva sfătuiri către cel ce a întrebat
93. Deci iată, fiule prea iubit, s-a săvârşit cererea ta, cu ajutorul lui
Dumnezeu. Dacă adecă după voia ta şi socoteala, cu de-adinsul nu ştim;
însă după a noastră putere, şi lui Dumnezeu încă iubit lucru îi este, cel
după putere. Deci vezi ca nu până aici să opreşti iubirea de învăţătură şi
osârdia, ci ca şi prin acest lucru să te arăţi iubitor de învăţătură şi sârguitor.
Că zice prea slăvitul frate al lui Dumnezeu: „Fraţii mei iubiţi, faceţi-vă
făcători ai cuvântului, şi nu numai ascultători, amăgindu-vă pe înşivă. Că
de este cineva ascultător al cuvântului şi nu făcător, acesta este asemenea
omului care îşi caută faţa naşterii sale în oglindă; că s-a căutat pe sine şi s-
a dus şi îndată şi-a uitat în ce chip era. Iar cel ce priveşte la legea cea
desăvârşită a slobozeniei şi rămâne într-însa, acesta, nefiind ascultător cu
uitare, ci făcător al lucrului, fericit va fi în fapta sa” (Iacov 1, 22–25). În ce
chip se cuvine a auzi şi a înţelege graiurile Părinţilor celor duhovniceşti
94. Şi mai întâi de acestea, ca cu credinţă şi cu cuviincioasă cucernicie
să înţelegi şi să auzi legiuirile cele dumnezeieşti şi duhovniceşti ale
1867
Părinţilor. Pentru că zice Sfântul Macarie: „Neatinse sunt de cei neiscusiţi
cele duhovniceşti; iar unui suflet sfânt şi credincios către înţelegere îi vine
împărtăşirea Sfântului Duh, şi comorile cele cereşti ale Duhului arătate se
fac numai singur celui ce a luat prin iscus; iar celui neînvăţat cu taină nu-i
este cu putinţă a înţelege nicidecum. Deci cu cucernicie pentru acestea să
asculţi, până ce şi ţie, crezând, ţi se va face să te învredniceşti dobândirii
unora ca acestora. Pentru că atunci vei şti prin însăşi cercarea ochilor
sufletului a ce fel de bunătăţi şi taine sufletele creştinilor şi aici pot a se
împărtăşi.” Aşadar, întru acest fel aflându-te, prea degrab şi rodul şi folosul
celor scrise şi auzite îl vei aduna; şi dintru a te învăţa şi a lucra, înainte vei
spori spre a sfătui şi pe alţii şi a-i povăţui prin însuşi iscusul către cele mai
dumnezeieşti şi multora nedescoperite. Care, o!, să ţi se facă ţie, pe palma
cea prea puternică a Domnului Iisus Hristos rezemându-te şi întărindu-te.
Amin. Dar de vreme ce saţiul cuvântului vrăjmaş este auzurilor, precum
hrana cea peste măsură trupurilor, şi toată măsura este prea bună, cu
cuviinţă este ca şi noi, de saţiu fugind şi măsura sărutând-o ca pe o bună,
după ce puţin ne vom mai întârzia în cuvânt, şi ca pe o oarecare scurtă a
doua încheiere a acestei cărţi, prin scris vom prinde, aşa acolo să rezemăm
anghira cuvântului. Adunare în scurt a tuturor capetelor celor zise.
Şi în ce chip se cuvine a se ruga; şi pentru luminarea cea adevărată şi
dumnezeiasca putere
95. Zic Părinţii: cela ce cu socoteală voieşte a se trezvi de-a pururea, prin
înlăuntru suflarea nasului înlăuntrul inimii să se sârguiască a se ruga curat
şi fără răspândire, numai pe singure graiurile rugăciunii luându-le aminte şi
cugetându-le şi socotindu-le, adecă pe: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al
lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, până la vremea liniştirii minţii în inimă,
precum zice Sfântul Diadoh: „Că câţi pe prea slăvitul şi mult doritul Nume
al Domnului Iisus întru adâncul inimii îl cugetă neîncetat, aceştia pot şi
lumina minţii a o vedea vreodată” (cap. 59). Care lucru, dacă se va face cu
ajutorul lui Dumnezeu, atunci întru cealaltă cale a petrecerii noastre celei
după Dumnezeu, ca întru o lumină umblând, iar mai ales fii ai luminii
fiind, fără de rătăcire şi fără de poticnire vom călători, precum zice Iisus,
1868
Dătătorul de lumină: „Până aveţi lumină, credeţi întru lumină, ca fii ai
luminii să fiţi” (Ioan 12, 36); şi: „Eu sunt lumina lumii; cela ce urmează
Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Şi
David încă către Domnul unele ca acestea strigă: „Întru lumina Ta vom
vedea lumină” (Ps. 35, 9). Şi Prea-dumnezeiescul Pavel: „Dumnezeu, Cela
ce a zis: dintru întuneric să strălucească lumină, Carele a strălucit întru
inimile noastre” (2 Cor. 4, 6). Pentru că printr-Însul, ca printr-o făclie
nestinsă şi cu totul luminătoare, se povăţuiesc şi privesc cei cu adevărat
credincioşi la cele mai presus decât simţirile; şi li se descoperă, ca unor
curaţi la inimă, poarta cea cerească a toată petrecerea şi starea cea
deopotrivă cu îngerii şi înaltă. Şi iarăşi, întru acest chip, ca dintr-un disc al
soarelui, le răsare acestora aceea: adecă a cerca, a judeca cu dreaptă
socoteală, a vedea cu pătrundere, a vedea mai înainte şi cele asemenea
acestora. Şi mai pe scurt: printr-Însul străluceşte unora ca acestora toată
arătarea şi descoperirea tainelor celor nearătate şi de putere mai presus de
fire şi dumnezeiască întru Duhul se umplu. Şi încă, printr-o putere ca
aceasta mai presus de fire, şi ţărâna lor uşurându-se, sau mai ales greutatea
trupului subţiindu-se şi sus ridicându-se, mai presus zboară. Prin această
putere, care întru Duhul Sfânt este luminătoare, încă şi cu trupul fiind,
oarecari din Sfinţii Părinţi, ca nişte nematerialnici şi fără de trup, râuri
neumblate, asemenea mării şi de corăbii netrecute, cu picioare neudate le-
au trecut; şi drumuri lungi şi de multe zile, într-o clipă a vremii au
călătorit. Şi altele vrednice de spaimă: în cer, pe pământ, în soare, în mare,
în pustii, în cetăţi, în tot locul şi latura, în fiare şi în târâtoare, în dobitoace
şi în saduri, şi în pietrele cele neînsufleţite; şi, mai pe scurt, întru toată
zidirea şi întru toate stihiile au lucrat şi prin toate s-au slăvit. Încă şi întru
rugăciune aceştia stând, trupurile lor cele prea curate şi cinstite de la
pământ ca nişte înaripate mai presus se ridicau; şi prin dumnezeiescul şi
nematerialnicul foc al Darului, grosimea cea trupească şi greutatea, cenuşă
făcând-o, cu uşurinţă a se ridica o lucra, lucrându-se şi ca într-un oarecare
chip, o, minune!, prefăcându-se ca dintr-o stihie întru alta şi lucrându-se ca
într-o herărie spre mai dumnezeiesc lucru, prin palma cea de Dumnezeu
lucrătoare a puterii şi a Darului celui ce locuia întru ei. Încă şi după sfârşit,
1869
ale oarecărora şi cinstitele trupuri au păzit nerisipirea, arătat încredinţând
Darul şi puterea care locuieşte întru dânşii mai presus de fire şi întru toţi
cei cu întemeere credincioşi. Însă şi după obşteasca şi a toată lumea
înviere, prin însăşi puterea cea întru Duhul luminătoare, ca într-un oarecare
chip aripi crescându-le, „se vor răpi în nouri spre întâmpinarea Domnului
în văzduh, precum zice tainicul ştiutor al celor negrăite, Prea-
dumnezeiescul Pavel, şi aşa pururea împreună cu Domnul vor fi” (1 Tes. 4,
17). Deci către acestea şi cel cu Duhul grăitor David cântă: „Doamne, întru
lumina feţei Tale vor merge şi întru Numele Tău se vor veseli toată ziua,
adecă cea veşnică, şi întru dreptatea Ta se vor înălţa. Că lauda puterii lor
Tu eşti şi întru bunăvoirea Ta se va înălţa cornul nostru” (Ps. 88, 16–17). Şi
iarăşi: „Cei tari ai pământului foarte s-au preaînălţat”. Şi cel cu mare glas
Isaia încă aşa grăieşte: „Cei ce rabdă pe Domnul aripi vor creşte, schimba-
vor puterea lor” (Isaia 40, 31). Şi Sfântul Macarie: „Tot sufletul cel ce prin
credinţă şi prin sârguinţa tuturor faptelor bune s-a învrednicit a se îmbrăca
întru Hristos de aici întru putere şi deplină adeverire şi cu cereasca lumină
a chipului celui nestricat s-a unit, cunoştinţă de taine cereşti întru fiinţare a
lua totdeauna se învredniceşte. Iar în ziua învierii, cu însuşi cerescul chip
al slavei, trupul împreună cu sufletul se va proslăvi şi la ceruri de Duhul,
după cele scrise, se vor răpi spre întâmpinarea Domnului în văzduh şi de
un chip cu Trupul măririi Lui se vor învrednici a se face; şi în veci
împreună cu sufletul şi cu trupul împreună vor împărăţi”.
Altă cuprindere în scurt a capetelor
96. Acestor nouă şi mai presus de cuvânt cuvinte, început şi născătoare
este cea mai întâi pomenită: întreaga negrijire, liniştirea, luarea aminte şi
rugăciunea, temelia, ca într-un oarecare chip înfiptă şi întărire nebiruită
având pentru împlinirea după putere a tuturor celor de Dumnezeu făcătoare
porunci. Iar din acestea, din negrijire, din liniştire, din luare aminte şi din
rugăciune, se face mişcarea cea în inimă şi fierbinţeala care arde patimile
şi dracii şi inima, ca într-o topitoare, o curăţeşte. Şi dintru aceasta se face
dorirea cea către Domnul nostru Iisus Hristos şi îndrăgirea cea fără de
încetare. Deci dintru aceasta se face curgerea cea îndulcitoare ca un şipot
1870
al lacrimilor celor din inimă, prin care sufletul şi trupul, ca prin nişte isop,
prin pocăinţă şi prin dragoste şi prin mulţumire şi prin mărturisire, se
curăţesc şi se îngraşă. Iar dintru aceasta, lina aşezare şi pacea cugetelor, a
căreia nici un hotar nu este, ca ceea ce covârşeşte toată mintea. Deci dintru
acestea, strălucirea cea cu raze ca zăpada luminătoare; şi, în sfârşit, cea
după putere a omului nepătimire şi sufletului mai înainte de trup înviere; şi
cea de a doua închipuire şi întoarcere către cea după chip şi după
asemănare, prin lucrare şi prin privire şi prin credinţă şi prin nădejde şi
prin dragoste; şi cea către Dumnezeu cu totul întreagă sus-întindere şi fără
de mijlocire unire şi uimire şi încetare şi stare. În vremea de acum, acestea
sunt ca în oglindă, ca în ghicire şi ca în arvună; iar întru ceea ce va să fie,
faţă către faţă şi desăvârşit, cu săvârşită împărtăşire a lui Dumnezeu şi cu
pururea-veşnică îndulcire. Cum că aceasta cu adevărat este cea nerătăcită
şi adevărată, şi de Părinţi prin învăţătură dată, şi după Dumnezeu
petrecere, adecă liniştirea cea din ascultare, care şi „în Hristos ascunsă
viaţă” după cuviinţă s-a numit de Sfinţi
97. Aceasta este aceea, şi cea după Dumnezeu petrecere de gând şi
sfinţită lucrare a celor întru adevăr creştini, cea nerătăcită şi adevărată şi
nevătămată, şi cu adevărat cea „întru Hristos ascunsă viaţă”. Pe aceasta o
au brăzdat, adecă, şi cu taină o au învăţat Dumnezeu-Omul şi Prea-dulcele
Iisus; şi călătorind, o au trecut Dumnezeieştii Apostoli; şi le-au urmat lor
cei de după dânşii, precum se cuvine, urmând Prea-slăviţii Părinţi ai noştri
şi învăţătorii, cei ce dintru însuşi începutul celei dintâi venirii a lui Hristos
pe pământ şi până astăzi, ca nişte luminători în lume strălucesc, prin razele
cuvintelor celor de Dumnezeu luminătoare şi făcătoare, şi prin facerile de
prea-slăvire ale lucrurilor. Care şi până la vremea noastră, pe o bună
sămânţă ca aceasta, pe sfinţitul a luat, pe pârgă cea sfântă, pe nejefuitul
odor, pe Darul, pe puterea cea dintru înălţime, pe cel de mult preţ
mărgăritar, pe soarta cea îndumnezeită părintească, pe comoara cea în
ţarină ascunsă, pe arvuna Duhului, pe semnul cel împărătesc, pe cea vie şi
săltătoarea apă, pe dumnezeiescul foc, pe cinstita sare, pe ungere, pe
pecetluire, pe lumină şi cele asemenea acestora, unii către alţii necurmat

1871
le-au dat. Care lucru şi va fi moştenire dată şi în neamuri de neamuri cu
totul trecută, până şi la însăşi cea de a doua iarăşi pe pământ a lui Hristos
venire. Pentru că nemincinos este Cel ce a făgăduit aceasta, adecă: „Şi iată,
Eu împreună cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”
(Matei 28, 20).
98. Şi măcar deşi s-au arătat şi alte căi de mântuire şi petreceri, şi lucrări
care către mântuire povăţuiesc şi odihnesc pe cei ce le uneltesc pe acestea,
precum cu adevărat şi sunt, şi către robie sau către tocmeală pe plată de
mână duc şi încetează (odihnesc), precum şi multe lăcaşuri de Mântuitorul
s-au zis că sunt la Tatăl Lui (Ioan 14, 2); Dar însă aceasta este împărăteasa
şi cea prea-aleasă şi, decât toate lucrările, precum sufletul decât trupul, mai
presus aşezată şi prea-covârşitoare, ca ceea ce la punerea de fii ai lui
Dumnezeu, cu înnoire lucrează din pământ şi cenuşă, şi Dumnezeu
lucrează cu prea-slăvire întru Duhul pe cel ce o unelteşte pe dânsa, precum
este cu cuviinţă. Precum zice Marele Vasilie: „Duhul Sfânt, după ce a venit
în sufletul omului, i-a dat viaţă şi i-a dat nemurire; a ridicat pe cel ce zăcea.
Iar cel ce s-a mişcat cu mişcare pururea-vieţuitoare de Duhul Sfânt, fiinţă
sfântă s-a făcut; şi a luat omul vrednicie de proroc, de apostol, de înger, de
Dumnezeu, după ce Duhul s-a sălăşluit într-însul, fiind mai înainte pământ
şi cenuşă”. Că pentru înălţimea lucrării şi mult-numită este această
petrecere.
99. Deci pentru aceasta şi cu mult, şi în multe feluri, pe dânsa, cu prea-
slăvite chemări, dumnezeieştii Părinţi o cinstesc. Pentru că cale
cunoscătoare o au numit; faptă lăudată şi vedere bine-nemeritoare;
rugăciune deasupra a toată lăţimea; trezvire a minţii; lucrare de gând; lucru
al veacului ce va să fie; îngerească petrecere; cerească viaţă; îndumnezeită
vieţuire; latură a viilor; tainică privire spre Dumnezeu; duhovnicească
deplină ospătare; Rai de Dumnezeu lucrător; Cer; împărăţie a Cerurilor;
împărăţie a lui Dumnezeu; ceaţă mai presus de lumină; întru Hristos
ascunsă viaţă; vedere de Dumnezeu şi îndumnezeire; lucrul cel prea mare
şi cele asemenea acestora. Cărora dumnezeieştii Părinţi, şi noi, cei ce cu
lutul şi cu cărămidăria, cu relele şi necuratele cugete şi cuvinte şi lucruri
1872
împreună trăim, urmând cererea ta, iubitule, a o împlini ne-am sârguit aşa
cu adevărat. Şi precum ai cerut, şi mai presus de măsura noastră a spune nu
ne-am lenevit, pentru a ta dragoste şi pentru părinteasca poruncă, precum
şi întru începuturile cuvântului am zis. Deci împărţitoarea acestei vieţuiri
deopotrivă cu îngerii este rânduiala şi Omenirea cea nouă şi negrăită a
Cuvântului şi Fiului lui Dumnezeu, prin bunăvoirea Tatălui celui fără de
început şi prin împreună-lucrarea Sfântului Duh.
MORALĂ (Sfătuire)
Că, cu ajutorul şi Darul lui Dumnezeu, se cuvine şi nouă, după putere, a
ne sârgui şi a ne nevoi, ca să ne învrednicim de acum, ca într-o parte de
arvună, unor Daruri ca acestora, mai presus de fire şi prea mari. Şi ca nu,
pentru puţină trândăvie, acestea, vai!, să nu le dobândim, care să nu fie!
100. Deci, acest fel şi atâtea de mari bunătăţi stându-ne nouă înainte,
iubiţilor, nu numai întru nădejdi şi întru făgăduinţile cele în veacul cel
viitor, ci întru adevăr de acum şi cu lucrul, să ne sârguim, ne rugăm, până
avem vreme. Să alergăm, să ne nevoim, ca acestora şi noi, prin mică şi
vremelnică sârguinţă şi prin osteneală puţină, iar cel mai mult prin dăruirea
şi Darul lui Dumnezeu, să ne învrednicim. „Pentru că nu sunt vrednice
pătimirile vremii de acum către mărirea cea ce va să se descopere la noi”
(Rom. 8, 18), pe Pavel, Dumnezeescul povăţuitor, să-l auzim grăind. Iar
mai ales, şi de acum sârguindu-ne, vom afla, precum el zice, ca într-o parte
de pârgă şi de arvună. Că dacă cei ce pe rudeniile cele împărăteşti şi
împărtăşiri, din întâmplarea cea de jos, de a doua oară le cheamă, toate fac
şi prin lucruri, şi prin cuvinte, şi prin izvodirile minţii, şi de însuşi cele
neputincioase atingându-se, încă şi însăşi viaţa de multe ori defăimând-o,
pentru o mărire ca aceasta şi cinste curgătoare şi vremelnică, care uneori şi
la pieire desăvârşită, nu spre folos ajunge; Cu cât dar noi se cade să lucrăm
şi să ne sârguim la împărtăşirea şi nunţile şi împreunarea chemându-ne a
lui Dumnezeu, Împăratului tuturor împăraţilor şi Ziditorului, şi Celui
singur nestricat şi care de-a pururea rămâne, şi mărire şi cinste dă celor ai
Săi, bine-slăvită şi statornică? Şi nu numai aceasta încă, ci şi că stăpânire
am luat fii ai lui Dumnezeu a ne face: „Că câţi, zice, L-au luat pe Dânsul,
1873
le-a dat lor stăpânire fii ai lui Dumnezeu a se face, celor ce cred întru
Numele Lui” (Ioan 1, 12). Dă stăpânire, iar nu cu tiranie trage şi afară de
voinţa noastră sileşte. Pentru că de-a pururea tirania, împotriva celui ce
tiraniseşte, îl întrarmează, ca cu rău pe rău să-l vindece. Şi întru aceasta,
cinstind pe cea dintru început vrednicie a de sineşi stăpânirii noastre, şi
pentru ca să fie binele prin a Lui, adecă, bună-voire şi Dar cu tot
cuprindere lucrat; însă a sârguinţei noastre şi nevoinţei să se socotească
fapta. Şi Acela, deşi Dumnezeu este şi Stăpân, dar însă pe totul cel al Său
l-a făcut. Pentru că pe toţi asemenea i-a zidit şi asemenea pentru toţi a
murit, ca deopotrivă să-i mântuiască pe toţi. Iar întru noi a rămas aceea,
adecă să ne apropiem către Dânsul, să credem, să ne facem ai Lui, cu frică
şi cu sârguinţă, şi cu dragoste să slujim Celui ce atâta ne-a iubit pe noi,
Iubitorului de oameni şi Stăpânului şi Purtătorului de grijă, întrucât şi
moarte a voit a suferi de bunăvoie pentru noi, şi moarte de ocară, ca pe noi
din tirania vrăjmaşului, diavolul şi începătorul de rău, să ne izbăvească; Şi
moştenitori, adecă, ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori ai Săi să ne
lucreze, lucrul cel prea-slăvit şi prea-fericit. Deci nu prin puţină şi scurtă
trândăvie şi lenevire şi amăgitoare dulceaţă, ori în ce fel ar fi fost, de atâtea
prea mari şi prea nemăsurate bunătăţi să ne înstrăinăm pe noi înşine, şi de
plăţi şi de îndulciri. Ci toate să le facem şi să neguţătorim şi, pe însăşi, de
va fi trebuinţă, viaţa, pentru Dânsul să nu o cruţăm, precum şi Acela pentru
noi, măcar Dumnezeu fiind; pentru noi a făcut, ca întru acest chip şi celor
de aici şi celor ce vor să fie, şi Daruri şi cununi să ne învrednicim. Pe care,
o!, facă-se ca toţi noi să le dobândim, Prin bunăvoirea şi Darul Însuşi
Preabunului şi Milostivului Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, Celui ce S-a smerit pe Sineşi atâta pentru noi, şi celor
întru acest fel smeriţi, cu bogăţie chiar ne dăruieşte de acum Darul cel mai
presus de fire şi de Dumnezeu-făcător. Că Lui I se cuvine toată mărirea,
cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început şi neîntinat al Lui
Părinte şi cu Cel împreună pururea-veţuitor, şi bun şi de viaţă-făcător al
Lui Duh, Acum şi pururea şi întru cei nesfârşiţi veci ai vecilor. AMIN
(Sfârşitul cărţii întâi)

1874
 Ale Fericitului Calist,
Preasfinţitului Patriarh al Constantinopolului,
Capete pentru luarea aminte
1. De voieşti a te învăţa adevărul, urmează, după o asemănare,
Vioristului. Pentru că acela jos pleacă capul şi, pre auz răzămându-l la
cântare, mişcă arcuşul cu mâna. Şi îndată ce strunele, dupre meşteşug, se
lovesc unele cu altele, alăuta afară lasă versul; şi vioristul saltă pentru
dulceaţa mierii.
2. Fie-ţi ţie, o, iubitorule de osteneală şi lucrătorule al viei, arătată
asemănarea, şi să nu fii necredincios. Pentru că, trezvindu-te acolo precum
vioristul, adecă întru adâncul inimii, cu lesnire vei afla pre cea căutată.
Căci sufletul, de Dumnezeiasca îndrăgire cu totul prins fiind, a se întoarce
înapoi nu poate. Pentru că „Lipitu-s-au, zice Dumnezeiescul David,
sufletul meu după Tine” (Ps. 62, 8).
3. Alăută (vioară) înţelege-mi mie pre inimă, o, iubitule; iar strune, pre
simţiri; şi arcuş, pre minte. Care, cu partea cea cuvântătoare, mişcă
neîncetat arcuşul, cela ce este pomenirea lui Dumnezeu; dintru care o
dulceaţă oarecare negrăită pe urmă se face în suflet. Şi cu curată minte, pre
Dumnezeieştile străluciri, ca întru oglindă, le priveşte.
4. De nu vom închide simţirile trupului, nici apa cea săltătoare întru noi
nu va izvorî, pre care Domnul Samarinencei i-a dăruit-o. Fiindcă, căutând
ea apa cea simţită, pre cea a vieţii o a aflat înlăuntru, întru sine, săltând. Că
precum pământul fireşte are apă şi îndată o varsă, aşa şi pământul inimii
fireşte o are pe aceasta săltând şi izvorând oarecum pre Părinteasca lumină,
pre care Adam acela, prin neascultare, o a pierdut.
5. Precum din izvor pururea curgător apa curge, aşa şi din suflet apa cea
vie şi săltătoare izvorăşte. Care cu adevărat, întru sufletul purtătorului de
Dumnezeu, bărbatul Ignatie, lăcuind, îl făcea a zice: „Nu este întru mine
foc iubitor de materie, ci apă este lucrând şi grăind”.
1875
 6. Să asemănăm, dar, fericita aceasta, iar mai ales şi de trei ori fericita,
trezvirea zic, cea gânditoare a sufletului, cu apa cea ce saltă şi izvorăşte
dintru adâncul inimii. Şi apa care din izvor izbucneşte, pre izvor îl umple;
iar ceea ce saltă din inimă şi, ca să zic, pururea se mişcă prin Duhul, pre tot
omul cel dinlăuntru îl umple de Dumnezeiasca rouă şi de Duh. Iar pre cel
din afară, înfocat fiind, cu totul îl lucrează.
7. Mintea curăţindu-se de cele dinafară şi simţirile cu totul supunându-le
prin fapta bună cea lucrătoare, nemişcată rămâne, precum osia cea
cerească. Că, către centru privind, întru adâncul inimii, şi cârmuind capul,
priveşte acolo, funii având ca pre nişte străluciri ale minţii, scoţând de
acolo Dumnezeieştile înţelegeri şi supunând pre toate simţirile trupului.
8. Nimenea dintre cei neînvăţaţi tainelor, şi care de lapte au trebuinţă,
auzind, să nu se atingă de unele ca acestea, care sunt oprite întru nevreme.
Pentru că pe unii ca aceştia, care au căutat mai înainte de vreme cele ale
vremii şi oarecum către limanul nepătimirii s-au sârguit a intra, cu cuviinţă
Dumnezeieştii Părinţi acest lucru „ieşire din minte” l-au numit, şi mai mult
nimic. Fiindcă cu neputinţă este ca cel ce nu ştie carte, în cărţi să citească.
9. Apa care se mişcă din nevoinţă în suflet, din Dumnezeiescul Duh, lin
săvârşeşte inima, strigând: „Avva, Părintele”. Ci aceea adecă este
neînchipuită şi neformăluită; iar pe noi ne schimbă la faţă cu strălucirea
Dumnezeieştii lumini şi ne formăluieşte precum se cuvine, împreună cu
înfocarea Dumnezeiescului Duh. Ci încă ne şi preface şi ne schimbă
precum Însuşi ştie, cu Dumnezeiasca stăpânire.
10. Mintea care s-a curăţit prin trezvire cu lesnire se întunecă, dacă nu cu
neîncetata pomenire a lui Iisus se îndeletniceşte, despărţindu-se de cele din
afară. Iar cela ce fapta cea lucrătoare o a unit cu privirea, oarecum prin
păzirea minţii, de sunete nu se leapădă şi de zgomote, fie ele înseninătoare
sau neînsemnate, nu se tulbură. De vreme ce, rănit fiind sufletul de
Dumnezeiescul dor al lui Hristos (Cânt. Cânt. 2, 5), ca unui nepot Îi
urmează Acestuia.

1876
 11. A înceta adecă patimile trupului şi săltările, celor ce petrec în lume,
sau cu socoteală a se îndeletnici, dupre cea zisă: „Îndeletniciţi-vă şi
cunoaşteţi” (Ps. 45, 10), cu cuviinţă este a se face. Iar a le şterge sau a le
strânge cu totul, cu neputinţă este. Iară viaţa cea pustnicească cu lesnire
ştie a le dezrădăcina pre acestea.
12. La apa ceea ce saltă, una adecă mai iute are mişcarea, iar alta lină şi
mai zăbavnică. Deci cea dintâi adecă nici a se turbura cu lesnire nu poate,
pentru grăbnicia mişcării; iar deşi întru puţin s-ar fi tulburat, cu lesnire
iarăşi se curăţeşte, de vreme ce are acest fel de mişcare. Iară după ce
curgerea apei, împuţinându-se, prea mică s-ar face, nu numai se tulbură, ci
şi în scurt nemişcată rămâne. Pentru că are trebuinţă de oarecare curăţire
şi, ca să zic, de mişcare.
13. La începători şi la cei ce se sârguiesc pentru îndreptarea năravurilor
şi lucrători sunt, diavolul prin sunete înseninătoare sau şi neînsemnătoare
vine. Iar celor ce se îndeletnicesc la priviri, năluciri oarecare le
închipuieşte, întrucât pare că vopseşte aerul în chipul luminii; iar altădată
şi în chipul focului le aduce pre acestea, pentru ca prin partea cea
împotrivă să înşele pre nevoitorul lui Hristos.
14. De voieşti a te învăţa cum se cuvine să te rogi, socoteşte pre sfântul
luării-aminte şi al rugăciunii şi nu te înşela. Pentru că al acesteia sfârşit
este, o, iubitule: umilinţă neîncetată, zdrobire a inimii, dragoste către
aproapele; iar cea împotrivă arătată este: gând al poftei, şoptire a lenevirii,
urâciune către aproapele şi câte acestora sunt asemenea.

Tot ale Prea Sfinţitului Calist, Patriarhul Constantinopolului

Capetele cele ce au lipsit din ediţia dintâi Elenă, iară acum s-au aflat
„Cum că Raiul cel zis, este închipuire a omului”

1877
 15. Dupre cum cele arătate ale omului asemenea sunt icoane ale celor
nearătate, întru acest chip de asemenea şi Raiul cel prea împodobit, carele
cu mare înţelepciune s-au sădit de Dumnezeu în Edem spre răsărit (Fac. 2,
8), este icoană a omului celui dinlăuntru, a căruia pământ are pre însăşi
inima, iară saduri: câte mintea poate cu voinţa şi cu aplecarea să sădească
(ca ceea ce s-a zidit mintea după chipul lui Dumnezeu), adecă priviri
despre Dumnezeu şi Dumnezeieşti înţelegeri, şi mai ales arătări de
Dumnezeu încuviinţate, de pildă precum se vede Dumnezeu ca într-o
oglindă; multe de acestea saduri fiind şi prea felurite, care au împestriţate
vederi şi mirosuri duhovniceşti, încă au şi hrană şi dobândire întru adevăr
foarte îndulcitoare. Fiindcă acestea însemnează cea în Edem petrecere,
adecă pre inimă care fireşte se hrăneşte duhovniceşte, având cu totul
arătată dulceaţă şi dobândire pre cele duhovniceşti. Iar cele despre
răsărituri simţitoare ale soarelui, care simţitor rămân în om gânditor, întru
adevăr sunt cele dupre luminarea cunoştinţei Soarelui celui gândit. Fiindcă
inima, dupre Părinţi, care este lipsită de lumina cunoştinţei, nu poate să
aibă Dumnezeieşti înţelegeri şi priviri şi de Dumnezeu încuviinţate
străluciri, nici cu totul poate să fie plină şi de cele simple şi de cele mai
desăvârşite Dumnezeieşti cugetări, întrucât să fie întru adevăr un Rai de
nou arătat şi mai presus de lume. Ci nici fără de ape nu se poate face raiul
carele va să aibă saduri bine înverzite şi prin urmare şi roditoare. Pentru
aceasta dar în Raiul cel din Edem se vede izvor, carele izvoraşte din
mijlocul raiului şi se desparte în patru începuturi, şi după faţa pământului,
dupre cum este scris (Fac. 2, 10). Iar în om izvor de apă vie este mişcarea
cea de viaţă făcătoare a Sfântului Duh, pentru care a zis mai înainte
Domnul: „Apa pe care o voi da Eu lui se va face întru dânsul izvor de apă
vie” (Ioan 4, 14), carele cu minunat chip izvoraşte din inimă ca dintr-un alt
Edem şi se desparte întru înţelegere, întreagă înţelepciune, dreptate şi
bărbăţie, care sunt patru începuturi, dintru care izvoraşte fiece faptă bună
dumnezeiască. Pentru aceasta şi se zice că adapă dupre asemenea chip pre
toată faţa pământului, iar de voieşti pre toată faţa inimii, adecă pre lucrare,
spre odrăslirea şi înmulţirea şi rodirea acelor mai alese şi Dumnezeieşti
fapte bune. Minune este cu adevărat şi gustoasă şi veselitoare a cugeta
1878
cineva câte se află întru acel izvor, care însemnează pre cea mai presus de
fire mişcare şi lucrare a Duhului celui făcător de viaţă din mijlocul inimii.
Căci dupre cum nu este fireşte al sadurilor a creşte, sau al pământului, fără
de izvor, deoarece le adapă apa pre acelea din saduri ce sunt mai apropiate
de izvor, care sunt multe după număr şi se înmulţesc acestea, care atât de
multe fiind şi mai ales că se şi deosebesc între sine atâta, întrucât unele
dintru ele şi se află împotriva aşezării sănătăţii, unele adecă uscate din fire,
iar altele umede, unele fierbinţi, iar altele reci, întrucât este unul izvorul
acela, însă către toate acestea care sunt întru atâtea feluri deosebit se
mişcă, dupre cum am zis mai înainte, şi înfăţişează pre unul şi acelaşi de
un fel, care săvârşeşte pre acestea mărimi de atâtea feluri şi le desparte în
cele patru începuturi, şi aşa în fieştecare sad face pre cea cuviincioasă;
Întru acest chip nu este al firii celei dinlăuntru noastre, nici al faptei bune
de vei zice, ori al cunoştinţei, ori al privirilor celor dintru acestea, ci nici al
însăşi inimii noastre acea Dumnezeiască şi mai presus de fire strălucire a
de viaţă făcătoarei şi pururea izvorâtoarei mişcări şi lucrări a Sfântului
Duh, ci dupre har se dăruieşte şi se hărăzeşte celor credincioşi şi iese din
inimă neîncetat şi cu prea slăvit chip şi se desparte în patru, dupre cum am
zis arătat, adecă în patru soborniceşti fapte bune, şi la acestea ajută foarte
una şi aceeaşi apă. Fiindcă dupre cum grabnic, ca Duh ce este, împreună
lucrează cu înţelepciunea, iar ca cunoştinţă ajută pre cel împărtăşit de
dreptate; se numeşte iarăşi şi întreg-înţelepţitor şi putere, ca cel ce pre
lucrare o ajută către întreaga înţelepciune; şi iarăşi şi bărbăţiei împreună-
ajutătoare i se face. Iar al dragostei şi al înţelepciunii mărturii de ajuns sunt
Pavel şi Isaia: unul adecă cu mare glas şi curat zicând: „Dragostea lui
Dumnezeu s-a vărsat întru inimile noastre, prin Duhul Sfânt care ni s-a dat
nouă” (Rom. 5, 5); iar Isaia arătat o face când numără Duhul înţelepciunii
cu cele şapte lucrări ale Sfântului Duh (Isaia11,2). Deci nu numai Duhul,
zice, ajută dragostei, ci se face şi Duh de râvnă prin oareşicare chip, întru
adevăr punându-se aproape şi alăturea de dragoste, întrucât „că dragostea
acoperă mulţime de păcate, după cum este scris” (I Petru 4, 8), iar râvna
înaintează până şi la mustrări şi la ucideri. Şi aceasta poate să ne-o arate şi
Marele Ilie Proorocul, carele atâta de prieten lui Dumnezeu fiind, încât
1879
atâţia preoţi ai ruşinii i-a trecut prin cuţit (III Regi 18, 40). Şi Finees mai
înainte, carele împreună cu Israilitul a ucis şi pe Madiancă (Numeri 25, 8).
Şi mai înainte de aceştia, însuşi Preasfinţitul puitor de legea veche Moisi,
de multe ori din râvnă a predat morţii pe mulţi, şi acestea pe bărbaţii cei de
un neam (Ieşire 32, 27). Şi adecă la cele săvârşite cu lucrarea, cunoştinţa
este foarte puternică şi aleasă, iar la cele văzute privitor, necunoştinţa este
mai presus de minte; şi aceasta fără de Duhul cunoştinţei şi fără de Duhul
adevărului, în suflet este cu neputinţă a se face după cum se cuvine. Şi
adecă cea întru adevăr bucurie a inimii şi întristarea cea faţă-n faţă de
bucurie arătate sunt lucrări ale Duhului, că „rodul Duhului este bucuria”,
auzi Scriptura zicând (Romani 14, 17). Şi ca să zicem pe scurt după
Părinţi, întru atât ajută spre toate cele către fapta bună Duhul Sfânt cel de
viaţă făcător şi pe cele ale aşezării celei aplecătoare, contrapuse fiind între
ele, întrucât şi se zice de noi că Scriptura numeşte pe acestea foc şi apă,
care cu totul au împotrivire una cu alta; iar pentru că ajută tuturor
bunătăţilor, şi bunătate a sufletului se cheamă Duhul, şi de viaţă făcător şi
împuternicitoare lucrare a acestora. Şi dintru acestea în Scriptură se zice
acesta şi singuratic şi înmulţitor, adecă şi „Izvor” (Ioan 4, 14) se numeşte
de Mântuitorul, şi „Râuri” (Ioan 7, 38). Întru acest chip şi se împarte în
patru începuturi şi înaintează întru toate faptele bune şi cu totul se face un
suflet de nou arătat, cu împărtăşirea acestui Duh, care cu chip mai presus
de fire îl înviază şi-l mişcă pe acesta la toate cele cerute şi la toate cele
făcute, şi-l pune desăvârşit după cum se cuvine. Eu îmi închipuiesc şi că
piatra care s-a lovit de toiagul lui Moisi puitorul de lege şi a izvorât apă
mai presus de fire, ca nişte râuri (Numeri 20, 11), este inima cea împietrită
pentru învârtoşarea ei; pe care, când Dumnezeu o va răni, în loc de toiag,
cu cuvântul şi o va umili pe ea, atunci prea slăvit şi mai presus de fire iese
din ea, pornindu-se cu îndestulare puterea Duhului, ca nişte râuri de viaţă
făcătoare şi care ajută foarte la toate care se înviază una pe alta, ca să
zicem aşa, întrucât o apă aflându-se după fire, pe mulţi şi nenumăraţi care
se împărtăşesc din ea îi face vii. Minune străină este cu adevărat, cum pe o
căruţă purtându-se acea piatră, izvora ape care puteau de-abia să le ridice
mii şi nenumărate; de unde aceasta la aceea, şi mai ales întru atâta, şi din
1880
ce umezală se întemeia? Şi încă mult mai minunat este la toţi cei ce cugetă,
cum deasupra, întru unul şi atâta de mic trup, se poartă vasul inimii, întru
adevăr mult mai mic, şi izvoraşte afară neîncetat atâta întru nemărginire
mii de duhuri şi nemărginite trupuri care viază; de unde este aceasta în
inimă, şi mai ales atâta, întrucât să covârşească fiece număr? Întru adevăr
Duhul este, ca Cel ce se va zice de Însuşi Adevărul: „că unde voieşte suflă
şi glasul Lui îl auzi, însă nu ştii de unde vine şi unde merge” (Ioan 3, 8),
dar întru adevăr suflă totdeauna; de la Care am dobândit atâta vrednicie de
la Dumnezeu, întrucât să putem sădi înlăuntrul nostru dumnezeiesc rai,
după urmarea lui Dumnezeu, şi mai ales întru adevăr nu simţit din afară, ci
înţelegător şi mult mai cu covârşire, după bunătăţile cele puse într-însul, cu
chip prea mult îndestulat. Iar la cei ce n-au încercat încă această sfinţită
vrednicie, este cu totul neajunsă şi cuprindere mai presus de toată
cugetarea. Deci iată să ne dăm pe noi înşine cu totul, cu evlavie şi cu bună
credinţă, prin desăvârşită linişte, întru Cel în Treime Dumnezeu, prin
păzirea poruncilor lui Hristos. Când, după ce vom rămâne întru această
dumnezeiască stare şi cu privirea vom aduna cele mai înainte zise de
Dumnezeu grăite şi dumnezeieşti înţelegeri, încă şi dumnezeieşti
cuvântări, şi ca un chip oarecare în inimă vom răsădi cu Dumnezeu aceasta
prin privire, atunci întru acest chip să-L plecăm cu cea potrivită rugăciune,
ca să rămână înlăuntrul nostru şi să izvorască dumnezeieşti şi mai presus
de lume înţelegeri, ori aşa zicând „râuri”, pe Duhul cel Sfânt. Fiindcă zice:
„Cel ce va crede întru Mine, precum zice Scriptura, râuri de apă vie vor
curge din inima lui”. Acestea le zicea, după cum zice cel de pe piept,
pentru Duhul care era să-L primească cei ce vor crede întru El (Ioan 7, 38–
39). A Lui este slava în veci, Dătătorului celui mai presus de minte.
Pentru Darurile cele Duhovniceşti
16. Priveşte pre Daruri şi pre neîntrecutele hărăziri ale necăitului
Dumnezeu şi te bucură, văzând că se reface sau se repetă minunea lui
Dumnezeu; şi cugetă câte a făcut Dumnezeu la întâiul om zidit, Adam, şi
câte mai pe urmă face întru noi mai presus de acestea. Căci „a suflat, zice,
în Adam suflare de viaţă” (Facerea 2, 7), adecă Darul Duhului celui de
1881
viaţă făcător, şi aşa s-a făcut omul desăvârşit Adam, fiindcă s-a făcut în
suflet viu, iar nu în suflet prost. Deoarece Duhul lui Dumnezeu nu este
sufletul omului, ci Duh dumnezeiesc în suflet viu; fiindcă întru adevăr
Duhul cel Sfânt, al lui Dumnezeu, carele face viu, se face în suflet, suflet,
însă vine ca să vieţuiască cuvântătorul şi văzătorul de Dumnezeu suflet,
după cum se cuvine. Iar când se va afla împreună cu sufletul Duhul lui
Dumnezeu, ori după vreo întâmplare rea şi nenorocită se va despărţi,
atunci se pierde şi cea de Dumnezeu văzătoare a sufletului şi, în loc de
suflet cuvântător, cu care şi se cuvenea a vieţui, se transformă în
dobitocesc şi cumplit şi nenorocit şi rău. Fiindcă, cu totul depărtându-ne de
Dumnezeu, prin urmare şi de Duhul şi de Hristos, nu vom putea nimic a
face, după cum a zis Mântuitorul (Ioan 15, 5). Pentru aceasta s-a făcut
omul desăvârşit şi fără de lipsă, care este întreg Adam, nu prost în suflet, ci
în suflet viu. Fiindcă a suflat într-însul Dumnezeu suflarea, care este viaţa
sufletului celui cuvântător. Această dar suflare, insuflându-se de
Dumnezeu în Adam, după cum este zis, întrucât adecă era într-însul
aceasta, se afla întru dânsul slavă mare şi îndumnezeitoare, asemenea lui
Dumnezeu, bine-norocit şi părtaş încă la toate cele ale Duhului lui
Dumnezeu. Era domn şi stăpânitor cuprinzător la toate şi, după Dumnezeu,
era şi el ca un al doilea Dumnezeu prin Dar, întrucât şi Cel mai presus de
înţelepciune, Ziditorul tuturor, Dumnezeu, Se mulţumea de vederea lui,
dându-i pre prea strălucitoarea proorocie. Însă când şi-a plecat genunchii şi
a căzut în reaua neascultare, atunci, vai!, s-a depărtat Duhul cel de viaţă
făcător şi luminător, fiindcă nu s-a îngrijit să păzească această mărime a
cinstei, cea atâta de desăvârşită, ci „alăturându-se cu dobitoacele cele fără
de minte, s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 21). Şi cu totul dar nepotrivit s-a
depărtat de la Dumnezeiescul scop, rătăcindu-se ca într-un întuneric de-a
pururea, pustiu încă şi lipsit de Dumnezeiescul acela şi mai presus de fire
Dar al dumnezeieştii insuflări. Iar când a venit vremea milostivirii lui
Dumnezeu, atunci „Dumnezeu a trimis pre Cuvântul Său” (Galateni 4, 4),
ca să ne vindece pre noi de stricăciunile noastre; iar Cuvântul aduce
împreună şi pre Duhul, urmându-I fireşte Lui, Care ne luminează şi ne
descoperă tainic pre Dumnezeirea Cuvântului, sau, ca să zicem aşa, pre
1882
puterea Lui. Pentru care este zis prin Proorocul, ca mărturisire către
Dumnezeu pentru toată omenirea: „Trimis-ai lumina Ta şi adevărul Tău,
acestea m-au povăţuit şi m-au adus la muntele cel sfânt al Tău” (Psalmul
42, 3), adecă la unitatea şi cea prea înaltă cunoştinţă a Ta şi în locaşurile
slavei Tale şi ale privirilor; la care mintea, ca una de Dumnezeu purtată, se
povăţuieşte şi se înalţă, şi acolo se sălăşluieşte, şi aşa se face mai presus de
cele văzute, atingându-se în oareşcare chip de Preaînaltul Dumnezeu. Deci,
după ce a venit, după cum am zis, adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu, şi a
adus dimpreună cu Sine fireşte (ca Cuvânt al lui Dumnezeu) pe Sfântul
Duh al lui Dumnezeu, Care urmează şi vine prin credinţă la toţi câţi
primesc pe Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, îndată, zic, aceştia se
întâmplă de primesc şi pe Sfântul Duh al lui Dumnezeu, ca pe un următor
fireşte totdeauna al Cuvântului lui Dumnezeu, fără de toată îndoiala. Şi nu
numai în faţă, după cum întâi la Adam, de la Dumnezeu Tatăl, prin
insuflare (Facerea 2, 7), şi la ucenicii lui Hristos mai pe urmă, prin
insuflarea lui Hristos (Ioan 20, 22), ci nevăzut şi fără de veste, ca pe o
insuflare (fiind întru adevăr Duh), aşa văd cei împărtăşiţi că suflă Darul
Duhului lucrător, Care izvorăşte arătat din inimă pururea ca un izvor
(gânditor privindu-l), şi luminează de a vedea prin minte cele minunate ale
renaşterii şi pe cele fireşti ale dumnezeieştii slave. Şi prin împărtăşirea cea
mai presus de fire a Duhului după Dar, mintea se face tainic privitoare
asemenea marilor lucruri. Şi aşa, sporind prin îndestulatul ajutor al
dumnezeiescului Dar, vine întru prevedere şi mai-înainte-cunoştinţă prin
strălucirea Duhului, şi cu acest chip se ridică în rânduială de Dumnezeu şi
priveşte pe cea mai presus de minte, ipostatică unire a dumnezeieştii Firi
cu cea ipostatică fire a omului care s-a făcut. De asemenea vede fără
pizmuire vărsarea luminii Duhului la toţi, pe care Adam nu a văzut-o întru
acest chip, nici s-a făcut părtaş al dumnezeieştii Firi şi, întru adevăr, din
punere Dumnezeu.
Despre dumnezeiasca lucrare a omenirii şi mai ales despre pace
17. Ia să socotim bine, pe cât ne este cu putinţă nouă, lucrarea Sfântului
Duh şi, prin urmare, pe cele ce urmează acesteia, şi mai ales fireasca
1883
lucrare cea întru noi şi pe cele următoare ei, adică cum era cu putinţă, după
fireasca noastră lucrare, să fim cu totul în pace; fiindcă aceasta este întru
adevăr rodul lucrării Duhului, al Căruia este şi adevărata dragoste, şi
bucuria, şi îndelunga-răbdare, şi petrecerea îmbunătăţită, şi a ne face plini
de toată bunătatea şi către aproapele îngrijitori (adică cei împărtăşiţi
lucrării Duhului). Întrucât dar nici o firească lucrare a noastră nu este
despărţită de sufleteasca mişcare, care arătat este parte oarecare a mâniei,
dar nici încă şi fără de voie se mişcă lucrarea întru noi; căci voinţa celui
lucrător se trage din poftire, după cum şi a celui privitor din aplecare
(atârnare). Pentru aceasta nici o firească lucrare întru noi nu poate să aibă
strânsă desăvârşit pofta şi mânia; dar însă lucrarea cea mai presus de fire a
Sfântului Duh în inima noastră nu are după nici un chip naştere a firii, ci
neînţeles se arată întru cei miluiţi, şi este arătat că se mişcă fără de voinţa
noastră, sau mai bine a zice, se aprinde. Deci nu are nevoie de nimic din
cele ale noastre, cu atât mai mult întru lucrare. Că ori strălucire, ori arătare
a Duhului de s-ar zice că sunt acestea, oricum ar fi, numai că desfătează pe
cel ce s-a împărtăşit de Duhul mai presus de fire, care se văd în inima lor
că sunt afară de toată tulburarea. Aşadar dumnezeiasca lucrare nu are
nevoie, întru a se mişca, nici de voinţa noastră, nici cu totul de vreo
pornire firească, de unde este arătat că nelucrătoare rămân pofta şi mânia.
Şi cuprinzător a zice, partea cea pătimitoare a sufletului zace lepădată şi
nelucrătoare, fiindcă întru adevăr lucrează insuflarea Duhului cea din
inimă a Celui Făcător de viaţă, cu chip mai presus de fire; iar mintea se
veseleşte şi vieţuieşte, întrucât se face în pace şi în alinare, şi după cuviinţă
întru toate nepătimaşă. Cu care sufletul priveşte către Dumnezeu, fiindcă a
primit minunată atârnare către Dânsul, luminându-se şi înaripându-se de
Duhul, prin Care se împărtăşeşte cu fericire de la Dumnezeu; şi priveşte
cum că a ajuns întru cunoştinţa netâlcuită şi acea mai presus de lumină
înfrumuseţare a dumnezeieştii frumuseţi. Şi iubeşte prieteneşte pe
Preafrumosul Dumnezeu şi se bucură oricât ai zice, fiindcă a cunoscut
acum nemărginita milă a nemărginitului şi necuprinsului şi nehotărâtului
Dumnezeu Părinte, Care este moştenire a sa. Şi prin urmare aduce pace
minunată, văzându-se pe sineşi cum că nicidecum nu este lipsit prin Dar de
1884
nemărginita şi cea mai presus de minte bunătate. Iar mânia, după cum s-a
zis, desăvârşit nu lucrează, pentru lucrarea cea de sineşi mişcată a
Mângâietorului, după care sufletul petrece întru îndelungă-răbdare şi
bunătate şi întru mulţimea facerilor de bine, întrucât acestea sunt roadele
Sfântului Duh la cei împărtăşiţi de milă. Iar duhul înşelăciunii şi al
minciunii, deşi se pare că mişcă şi porneşte fără de voia şi pornirea
împărtăşitorului, însă nici partea pătimitoare nu o lasă să se liniştească, ci
mai mult o zădărăşte, şi nici dragoste spre Dumnezeu, nici pace, nici
bucurie nu lucrează, deoarece minciuna este fără de rânduială şi neaşezată
şi cu totul străină de pacea şi liniştea cea către Dumnezeu.
18. Mă minunez, Doamne, Cel ce eşti Lumină minunată a păcii, lin, mai
presus de odihnă, iubit, fireşte covârşitor, bucurând pe toate şi mai ales
înfrumuseţând singur toată viaţa minţii. Mă minunez, Atotputernice
Stăpâne Sfinte, de care, pentru nemărginita bunătate, Te-ai apropiat şi Te-ai
atins cu cele negrăite arătări, cum mai vieţuieşte acesta luişi cu totul, şi nu
mai ales Ţie, Celui mai presus de fiinţă, viaţa cea făcătoare de viaţă şi
izvorul tuturor bunătăţilor şi al frumuseţilor fiind. Că dacă femeia aceea
numai s-a atins de Tine (Matei 9, 20) şi nu întru adevăr de Tine, ci numai
de haina Ta, Mântuitorule, şi mai ales nici de toată haina, ci numai de
poalele ei, deşi pe ascuns, însă îndată a luat tămăduire de atâta muncitoare
boală a vieţii şi s-a făcut fără de aşteptare sălăşluire a vieţii celei sănătoase,
întru slava Ta, Împărate, ce poate, Mântuitorule, să presupună că are să
pătimească şi ce viaţă să vieţuiască acela care s-a atins cu dumnezeieştile
şi netâlcuitele atingeri din bunătate şi arătat întru acela cu care Ţi-ai făcut
minunată mila Ta? Te cunoaştem că Te-ai atins de mâna soacrei lui Petru
(Matei 8, 14–15), a căreia îndată ce s-a stins aprinderea şi a dobândit de
atunci desăvârşită sănătate, numaidecât s-a sculat şi foarte minunându-se
slujea cu mare osârdie. Dar atingerea aceea numai o dată s-a făcut femeii,
şi mai puţină, şi numai din afară, la mână; şi dacă la aceea, după cele zise,
deodată s-a învrednicit sănătăţii atât de bine, ce oare are să facă întru aceea
de care nu numai o dată Te atingi, ci totdeauna, noaptea şi ziua, cu
negrăire; şi mai ales nici numai odată pe dinafară, ci în comoara cea mai

1885
adâncă a inimii, Preaiubitorule de suflete Doamne, întărind-o arătat întru
cele ce face şi mângâind-o întru cele cuviincioase, şi alte mii de bunătăţi şi
de frumuseţi făcându-i ei. Cum dar aceştia, Preaînălţi, vor voi să vieţuiască
întru sineşi şi nu mai ales cu totul desăvârşit întru Tine? Ori mai ales a
zice, şi întru Tine numai vieţuind, nu se vor socoti pe sineşi ticăloşi şi jos
privind cu smerenie, văzându-se pe eişi pentru cele mai mici nevrednici, cu
cât mai mult la atâtea de mari şi minunate sprijiniri ale Darului Tău? Slavă
Ţie, Preaslăvite întru adevăr, Carele slăveşti pe cei smerit cugetători, pe
carii aşa îi slăveşti şi îi pregăteşti întru acest chip, ca pe nişte datori a se
învrednici întru adevăr de multe şi nemărginite haruri, şi prin cele negrăite
Daruri, gătindu-i, zic, încă mai mult a cugeta smerit. Şi cu adevărat, după
ce le dăruieşti Darul, la cei smeriţi Te afli înlăuntrul lor, înrădăcinat întru
inimile lor, la aceştia aşa de înţelepţi şi cu adevărat prea slăviţi; după cum
Tu, Înţelepciunea lui Dumnezeu, arătat ai zis la Solomon: „Că m-am
înrădăcinat în norod prea slăvit decât toată cugetarea” (Isus Sirah 24, 13).
De unde întru adevăr şi Te-ai înălţat în inimă ca un cedru din Liban,
deoarece s-au înălţat inimile lor multă înălţime de la cele de jos pământeşti
şi la dumnezeiasca înălţime a înţelegerilor celor după Dumnezeu s-au suit.
„Eu, zice, am întins ramurile mele ca copaciul ce se cheamă terebint” (Isus
Sirah 24, 19); arătat este însă că întru aceea numai, în care m-am
înrădăcinat prin duhovnicescul har, şi ramurile mele sunt ramuri de slavă şi
de Dar. Aşa, Doamne, prea adevărat o zici aceasta; pentru aceasta curatul
suflet, pe care l-ai adus în partea Ta spre mireasă, venind sub umbra Ta, a
poftit foarte întreg-înţelept şi a şezut, cu toate că s-a făcut în umbră numai,
însă Tu lămurind ai îndulcit rodul, şi nu numai simplu, ci şi în gâtlejul lui.
Ci nici la toţi, după cum s-ar întâmpla, vine întru simţirea lor dulceaţa lui
Dumnezeu. Fiindcă după cum când ar zice: „Ca scorţişoara şi ca cuişoarele
am dat miros de aromate şi ca smirna cea aleasă am dat bună mireasmă”
(Cântarea Cântărilor 4, 14), şi aceasta nu se face la toţi. Căci adevereşte
despre aceasta Apostolul Pavel, zicând: „Că unora, într-adevăr, suntem
bună mireasmă de viaţă spre viaţă, iar altora mireasmă de moarte spre
moarte” (2 Corinteni 2, 16). Întru acest chip şi dulceaţa lui Dumnezeu, sau
de voieşti să zic aşa, şi cea dimpreună cu aceasta văzută slavă a lui
1886
Dumnezeu, nu tuturor, ci numai acelora se face prin simţire gândită, care
se nevoiesc la linişte şi cu dumnezeiasca bunăvoinţă se fac părtaşi
Făcătorului de viaţă, Sfântului Duh şi luminării, şi numai acelora cu totul
curaţi cu inima, după putinţă. Fiindcă ar fi fost întru adevăr mare lucru,
dacă şi cel din viaţă tulburată şi petrecere necurată, arătat şi fără
împărtăşirea Duhului, ar fi primit slava lui Dumnezeu, şi mai ales şi
mireasmă şi îndulcire în suflet; ci cu neputinţă este aceasta, cu neputinţă.
Pentru aceasta trebuie neapărat depărtare de lume şi, prin urmare, şi
singurătate, şi linişte, şi închidere, şi petrecere îmbunătăţită, şi trezvire, şi
rugăciune cu luare-aminte, şi toate câte se cuvin spre săvârşirea celor ce se
pocăiesc. Ca întru adevăr să dea loc bunătăţii şi dumnezeieştii milostiviri,
după a fiecăruia de sine alegere, ca dânsa să se plece şi să lăcuiască în
sufletul nostru acela care o caută cu durere şi să se facă minunata milă,
adică a lui Dumnezeu. O, Daruri! cu sufletul, întru un Duh înrădăcinat
întru adâncul inimii, şi de acolo cu prea slăvit chip luminând oareşicum şi
trupul în care este, şi ca cum răsărind şi la înălţime înălţându-se şi
întinzându-se în ramurile minţii, şi rodind cele duhovniceşti, adică
dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine şi
alte mii de bunătăţi şi calităţi aducând înlăuntru, pe care le rodeşte celui
împărtăşit, de care şi se hrăneşte. Judecă dar, după cum se cuvine, cele
făcute: cum oare vei sămăi toată slava, mireasma, mirosirea şi curata
dulceaţă a simţirii ce vine în gâtlejul sufletului lui, fără numai gustând din
rodirea Duhului Celui făcător de viaţă şi luminător. Pentru aceasta dar,
întru adevăr, „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima” (Matei 5, 8) din iscusinţa
faptelor bune, că aceştia vor vedea pe Dumnezeu în viaţa viitoare cu
desăvârşire şi curat, iar acum, ca într-o arvună, după Scriptură, privesc şi
văd (2 Corinteni 3, 18), încă şi cele mai presus le pătimesc acum din parte
şi le dobândesc întru Hristos Iisus (1 Corinteni 13, 12).
„Despre viaţa văzătorului de Dumnezeu, şi de câte are trebuinţă
privitorul; şi cum că şi rugăciunea se socoteşte în locul rugăciunii de
Părinţi”

1887
 19. Viaţa cea privitoare este dimpreună-lăcuitoare şi nedespărţit tovarăş
al sfinţitei rugăciuni, şi amândouă dar sunt de Dumnezeu dăruite şi
îndumnezeitoare odrasle la omorârea sufletului despre patimi. Pentru
aceasta şi amândouă sunt lucruri nedespărţite ale sufletului celui curat şi
purtat de Dumnezeu. Şi aşa, spre harul celor zise, atâta de multă au pe
unire privirea şi rugăciunea, încât de Părinţi să se zică unatec amândouă,
adică lucrare a minţii şi privire. Că zice Sfântul Isaac: Lucrarea minţii şi
cealaltă lucrare a ei, întru dumnezeiasca îndeletnicire şi aşteptare întru
rugăciune şi întru cele următoare se află, care se săvârşeşte în partea cea
poftitoare şi se cheamă privire. Vezi unire, iar mai ales mai presus de unire,
cunoaşterea unirii amândurora acestora, adică a rugăciunii şi a privirii,
întrucât adaugă şi singur: Că privirea aceasta curăţeşte pe lucrarea
dragostei sufletului, care este adică o dorinţă firească, ceea ce lămureşte pe
partea cea înţelegătoare a sufletului. Deci împreună una este lucrarea
privitorului suflet, adică a rugăciunii şi a privirii. Pentru aceasta şi sfinţitul
Maxim, învăţând, zice: Mintea nu se poate curăţi fără de grăirea şi privirea
lui Dumnezeu; şi încă: depărtarea de lume şi privirea şi rugăciunea
împuţinează pofta şi aduc încă şi desăvârşită pierzare a ei. Şi iarăşi: Cu
bună cuviinţă se mişcă cea cuvântătoare a sufletului, când către Dumnezeu
se aduce prin privire duhovnicească şi prin rugăciune. Şi adaugă: Deci
îndeletnicindu-se prin privire şi rugăciune, pe cea cuvântătoare o face
înaripată. Pentru aceasta, în loc de toate celelalte, de nevoie îi este
rugăciunii ca să aibă tovarăş pe privire, căci amândouă sunt ale minţii, ori
mai ales ale cuvântării, firească şi potrivită lucrare, nedespărţându-se una
de alta, la care mintea cu sănătate se duce, ajutorându-se ele între sine, şi
atunci cel cuvântător iubeşte cu putere şi cu meşteşug cunoscător
săvârşeşte liniştea. Căci cer fără de stele se numeşte de Părinţi mintea
aceea ce se roagă fără de puterea cea privitoare. Care, întrucât neputând a
se înălţa către Dumnezeu după chipul acesta, aşezările minţii nu poate a se
depărta cu totul de cele pământeşti şi a se apropia cu toată puterea
sufletului de cele cereşti. Că după Sfântul Maxim, privirea curăţeşte
mintea, iar aşezarea rugăciunii o pune goală înaintea lui Dumnezeu. Deci
arătat este că pe curăţenia aceasta a privirii nu o va avea mintea fără de a
1888
se înălţa către privirea lui Dumnezeu, după cum a zis: Că curăţenia minţii
este întru descoperirea tainelor. Pe urmă: Iar curăţenia minţii este săvârşire
întru aşteptarea cereştii priviri, care se porneşte afară de simţiri în
duhovniceasca putere a luminii celei de sus a nenumăratelor minuni. De
aceea, cu oareşicare înalt chip, cel privitor se roagă ca un curat cu mintea,
prin meşteşugitoarea privire, prin care curăţenie vede pe Dumnezeu fără de
ochi, pe cât este cu putinţă omului, şi fericit cu adevărat se aşază pe sine
rugându-se. „La aceea: «Duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină lui
Dumnezeu, întru Duhul şi adevărul se cade a I se închina»”
20. „Duh este Dumnezeu, zice, şi cei ce se închină Lui, întru Duhul şi
Adevărul se cade a I se închina” (Ioan 4, 24). Deci zice: „cei ce se
închină”, care sunt cu număr înmulţitor, iar nu cu număr singuratec aceia
ce se închină. Şi aceasta după cuviinţă. Fiindcă întru adevăr „pe toţi îi
voieşte ca să se mântuiască şi să vie întru cunoştinţa adevărului” (1 Tim. 2,
4) Acela care are gătite diferite locaşuri (Ioan 14, 2) spre dobândirea
veşniciei pentru câţi au a se îndrepta: Mântuitorul, Îngerul Sfatului Celui
Mare, Acela carele cu negrăita iubire de oameni cu osârdie dă mână de
ajutor şi la cei înţelepţi şi la cei neînţelepţi şi neputincioşi la minte
(tâmpiţi), întărindu-i a striga, şi de obşte pe toţi oamenii povăţuindu-i spre
mântuire şi în multe chipuri, adică după a fiecăruia aşezare şi bună voinţă,
încă şi după puterea şi după învăţătura acelora ce se aduc către Dumnezeu.
Carele şi după aşezările cele zise s-au învăţat a se închina lui Dumnezeu, şi
întru cât cineva, fiindcă nu are învăţător iscusit, cu toate că este fireşte cu
bună plecare şi bun, însă n-a nemerit desăvârşitul scop cel după
Dumnezeu. Alţii iarăşi, întru adevăr, deşi au iscusit şi bun dascăl întru cele
dumnezeieşti şi duhovniceşti, însă pentru neputinţa cea firească se opresc
de a se ridica la săvârşire. Prin urmare şi aceştia şi aceia, şi cuprinzător a
zice, toţi cei ce voiesc pot a se închina lui Dumnezeu întru Duhul şi
Adevărul, fieştecare după a lui aşezare şi putere, sau dăruirea pe care au
luat-o de la Dumnezeul tuturor. Întru cât cineva de ar fi şi prost şi din cei
de rând oameni, dacă va călători după porunci şi credinţă şi va urma altor
înţelepţi şi iscusiţi cu smerenie, aceştia arătat este cum că se închină lui

1889
Dumnezeu întru Duhul şi Adevărul, fiindcă, cu încredinţare, Duhul este
însăşi credinţa aceea care lămureşte pe cele după Dumnezeu şi despre cele
dumnezeieşti şi nevăzute lucruri. Fiindcă zice: „Graiurile care le zic Eu
vouă, duh sunt şi viaţă sunt” (Ioan 6, 63). Iar minunatele şi de Dumnezeu
făcătoarele porunci ale Însuşi Adevărului socotesc că nu se află nimenea
care să fie atâta de tâmpit la minte, încât să voiească a se depărta de
adevăr, fie câtuşi de puţin. Prin urmare, acela carele întru acest chip
urmează credinţa după cum s-a zis, se închină lui Dumnezeu cu Duhul şi
Adevărul, carele îl învaţă cele ale credinţei, şi se numeşte acesta lucrător,
încă şi privitor. Iar acela carele este pironit cu sârguinţă întru cunoştinţa
celor ce sunt şi a Sfintelor Scripturi, şi după cât îi este cu putinţă,
urmându-le, se uneşte cu Dumnezeu, şi ca cu un chip oarecare din cele
văzute şi grăite, care se zice, de la cele trupeşti la cele înţelegătoare, adică
la Duhul, şi de aici se ridică la cele mai presus de minte, care este la
Dumnezeu, Cel ce este mai presus de tot adevărul, acesta arătat este că se
închină lui Dumnezeu întru Duhul şi Adevărul. Ci şi cei ce cântă şi se
roagă, dacă înţeleg bine puterea graiurilor şi a rugăciunii, şi deopotrivă cu
acestea au şi plecarea lor, aceştia fără îndoială se vor număra cu cei ce se
închină lui Dumnezeu întru Duhul şi Adevărul; fiindcă sfinţitele cuvinte
ale Psalmilor sunt duh şi adevăr, precum arătat şi cele ale rugăciunii.
Asemenea şi acela carele este unit prin împărtăşire cu Duhul, adică prin
luminarea cunoştinţei, năluceşte pe Dumnezeu; deopotrivă şi acesta se
închină lui Dumnezeu cu Duhul şi Adevărul, însă după un chip mai înalt.
Şi încă afară de aceştia, acela carele vede ca într-o oglindă lumina slavei şi
a iconomiei lui Iisus Hristos, prin urmare şi vărsarea de lumină a Celui ce
lucrează şi mângâie pe cei credincioşi, adică prin Duhul întru Hristos de la
Tatăl, şi acesta întru adevăr se închină lui Dumnezeu întru Duhul şi
Adevărul, întru Hristos Iisus, Domnul nostru.
„Despre rugăciune (I)”
21. Dumnezeu este Acela carele învaţă pe om cunoştinţă, după cum este
scris (1 Împ. 2, 3); dar cum învaţă? „Dând rugăciune celui ce se roagă” (1
Împ. 2, 9), întru Sfânta înrâurire a Sfântului Duh, care suflă totdeauna
1890
izvorâtor în cel ce se roagă. Deoarece cu adevărat asemenea sfinţită
rugăciune, fiind Dar, şi mai ales mare dăruire a Celui mai presus de
bunătate Dăruitor, se face dascăl celui ce a dobândit-o şi cu oareşicare chip
se află ca o oglindă în faţa sufletului, întru care mintea vede curat şi
lămurit aplecările şi abaterile ei şi rătăcirile şi robirile inimii şi furările. Nu
numai, ci încă şi aerul curăţeniei cel strălucitor al privirii, şi Duhul
dumnezeieştii lucrări al ridicării celei către Dumnezeu, şi văpaia focului
râvnei celei din dorul cel către Dumnezeu făcându-se, gândita prostime şi
neformăluire şi tăcerea despre toate, şi cea făcătoare de bucurie
înspăimântare întru multe; şi cuprinzător să zic, mintea din rugăciune vede
şi cunoaşte aplecările sufletului, ori în ce fel de chip ar fi ele. Asemenea şi
împătimirile foarte curat şi nerătăcit le arată, dimpreună cu cele mai de
căpetenie pricini ale mişcării celei stăpânitoare a sufletului. Şi pe unele
adică le vindecă, iar către altele se alipeşte pe sineşi, ca de nişte potrivite şi
cuviincioase trebuitoare şi oareşicum vrednice de milă sau de tămăduire. Şi
de aici ajunge la iscusitoarea petrecere a monahilor, când nu numai va
învăţa din pustnicie, precum se cuvine, întrebuinţarea minţii şi a cuvintelor
şi a cugetelor şi a simţirilor, ci mai ales şi să dea pe cele cuviincioase
mâniei şi poftei, prin care cunoaşte obşteasca bună întocmire a tuturor
sufleteştilor puteri şi plăcuta armonie, fără de înştiinţarea cugetului,
întocmindu-le bine şi cu ştiinţă, şi cântă cântare înţelegătoare mai presus
de altă mulţumire, care lămurit o învaţă prin lucrare şi privire. De unde
plăcuta pace a lui Dumnezeu, dimpreună cu cea cu Dar dăruită bucurie,
întru Sfânta Dragoste, i se sălăşluieşte şi lăcuieşte întru tainicul adevăratei
rugăciuni, carele este împodobit cu rodurile Duhului. Întru cât acela carele
cu orice meşteşug şi cu orice chip a hotărât ca să se roage neîncetat, după
Apostolul (1 Tes. 5, 17), şi pe care a judecat-o că se cuvine să o facă,
acesta pe aceasta o va avea pentru multe, întrucât, lucrând-o după cum se
cuvine, să se rânduiască împreună cu ucenicii lui Hristos; carele unul ca
aceia, urmând pe sfintele învăţături ale sfinţitei rugăciuni, se va afla fiu al
Darului, întru Hristos Iisus.

1891
 „Cât este de nevoe rugăciunea şi de câtă cinste este vrednică”
22. Dacă era numai dascăl, duhovniceasca şi sfinţita rugăciune şi
povăţuitoare a datoriilor celor către fapta bună, nu era vrednică de atâta
mărime. Acuma însă, când mai ales nu este numai dascăl şi povăţuitoare,
ci şi mângâietoare este cuprinzător către toate fireştile bunătăţi, de câte
oare sfinţite laude nu este mai înaltă şi mai covârşitoare? Dar fiindcă este
povăţuitoare şi mângâietoare, iar pentru neputinţa şi abaterea celui ce se
învaţă nelucrătoare rămânând aceea, se cere potrivită putere împreună-
lucrătoare; şi pe aceasta, când vei căuta-o, o vei afla dimpreună lucrătoare
cu rugăciunea, care este întăritoare sufletului întru Duhul. Atâta şi întru
acest fel dară este puterea rugăciunii întru cei îmbunătăţiţi şi foarte cu bun
cuvânt. Fiindcă insuflata şi vie rugăciune, ca să zic aşa, mişcându-se din
inimă şi pururea izvorând prin împărtăşirea şi lucrarea de viaţă făcătorului
Duh, are următoarele ei aceste trei mai de nevoe: învăţătură a
duhovniceştilor datorii, mângâiere întru ostenelile nevoinţelor celor ce se
fac, şi mai înainte de acestea, putere, care înlesneşte pe cele făcute cu
anevoie. Întrucât şi Domnul nostru şi Dătătorul Duhului zice: „Veţi lua
putere, venind Duhul Sfânt peste voi” (Fapte 1, 8). Pe această Putere iarăşi
o numeşte Mângâietor şi Dascăl, pentru aceea şi zice: „Iar Mângâietorul,
Duhul cel Sfânt, pe Carele Îl va trimite Tatăl întru numele Meu, Acela vă
va învăţa toate şi vă va aduce aminte vouă” (Ioan 14, 26). Căci întru
adevăr, prin rugăciune se dă la fieştecare arătarea Duhului spre folos. Şi
unuia i se dă Duhul înţelepciunii, iar altuia Duhul cunoştinţei, altuia al
vindecărilor, şi aşa şi cele următoare, despre care Apostolul a pomenit; şi
mai ales acestea „le lucrează unul şi acelaşi Duh, Carele împărţeşte la
fieştecare după cum voieşte”, precum arătat dovedeşte învăţătura
Sfinţitului Pavel (1 Cor. 12, 11). Iar cum că urmează de nevoe a fi acestea
trei celui împărtăşit de Darul Sfântului Duh, adică putere mai presus de
fire, învăţătură mai presus de lume şi dumnezeiască mângâiere, arătat se
dovedeşte din sfinţitele cuvinte ale Domnului, după cum am zis mai sus.
Iar altă dată, când zice Domnul: „Că fără de Mine nu puteţi face nimic”
1892
(Ioan 15, 5), arată fără de îndoială că la toate câte sunt de nevoe spre a se
lucra se cere dumnezeiască putere. Iar când zice: „Să nu vă chemaţi pe
pământ nici un dascăl, fiindcă Unul este Dascălul şi Învăţătorul vostru,
Hristos” (Matei 23, 8), curat arată că omul are nevoe de dumnezeiască
învăţătură la toate cele ce se fac trebuincioase după Dumnezeu. Şi când
iarăşi încredinţează şi zice: „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va
trimite vouă, pe Duhul Adevărului, ca să rămână cu voi în veci” (Ioan 14,
16), atunci să o ai întru luare aminte că se înţelege de nevoe şi nedespărţit
Darul mângâierii. Deci dacă oarecum s-a arătat că împărţirea Darurilor are
osebire întru sine, fiindcă unul este al înţelepciunii şi altul al cunoştinţei
după fel, şi altul al proorociei, iar altul al tămăduirilor, şi în scurt, după
cum Apostolul le aduce înşirându-le, atunci întru anevoie toate aceste
Daruri sunt împodobite fiecare cu aceste trei lucrări ale Sfântului Duh.
Fiindcă cum mintea zidită şi înfăşurată înlăuntru cu trupul, întru ale ei
lucrări va putea fi părtaşă faptei bune fără de a lua putere mai presus de
fire spre împărtăşire? Care întru adevăr nici îngerii fără de învăţătura
Duhului nu pot, după cum se cuvine, a se împărtăşi de cele mai presus de
lume. Şi mai ales va slăbi mintea spre a ajunge atâta înălţime a
dumnezeieştii dăruiri şi mai cu seamă a marii dăruiri şi a stăruitoarei
întinderi a faptei bune, fără de a dobândi sfinţita mângâiere a Bunului. Ce
dar se cuvine a socoti cineva despre rugăciunea care se săvârşeşte cu
lucrarea Duhului şi care este pricinuitoare în suflet de tot Darul cel
duhovnicesc, aducând împreună cu sine puterea şi învăţătura şi mângâierea
Sfântului Duh? De care laudă nu este vrednică această rugăciune? Şi cât se
cuvine a se cinsti de acela carele a dobândit-o prin Dar? Căci mai ales întru
adevăr şi se cuvine a o cere cu statornicie câţi încă sunt lipsiţi de aceasta,
care uneşte cu sfinţită legătură mintea cu Dumnezeu, întru Hristos Iisus,
adevăratul Fiu al lui Dumnezeu.
Tot despre Rugăciune
23. Pe lucrătoarea lui Dumnezeu înţelegere, după ce mintea o va dobândi
prin Dar, cu mijlocirea potrivitelor cugetări despre Dumnezeu şi prin
ajutorul şi însuflarea de viaţă-făcătorului Duh, să ia aminte şi să cerceteze
1893
pe sineşi bine şi pe neputinţa sa să o cunoască şi pe lipsirile lenevirii şi ale
neştiinţei uitării despre datoriile sale; şi întru acest chip, după ce va veni
întru cuviinciosul şi adevăratul lucru al defăimării de sine şi al umilitei
cugetări, apoi să se suie la Dumnezeu prin rugăciune cu gând smerit şi cu
încredinţare şi nădejde a dragostei lui Dumnezeu celei negrăite către om
din multa Sa bunătate. Prin care covârşitoare dragoste ne învăţăm de la
Sfinţitul Pavel să ne apropiem de scaunul lui Hristos cu îndrăzneală (Evr.
4, 16); fiindcă Dumnezeu nu obişnuieşte să facă cele ale noastre după om,
ci după nemărginita Sa milă. Aşadar, în vremea rugăciunii să nu privim
spre înşine, ci spre cea fără răutate şi compătimitoare putere a Celui mai
presus de bunătate, a Preabunului Dumnezeului nostru şi Părinte, ca să
primim cu acest chip întru noi cu lesnire dorul Lui cel cu adevărat
mântuitor. La aceea ce i-a zis Dumnezeu lui Avraam: „Ieşi din pământul
tău”, şi pentru privire
24. A zis Dumnezeu lui Avraam de demult: „Ieşi din pământul tău şi din
neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul care ţi-l voi arăta ţie,
pământ care curge miere şi lapte” (Fac. 12, 1-2). Zice şi acum, cu
oareşicare cuvânt mai înalt al minţii, adecă: călătoreşte-te şi treci din cele
simţite la cele gândite, care este: ieşi din simţirile tale, iar mai ales din cele
simţite, şi cu un cuvânt din toată lumea cea văzută, şi vino în pământul
care ţi-l voi arăta ţie. Aceasta se aseamănă întru adevăr cu cea zisă de
Domnul: „Vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi ia crucea” (Matei 19,
21), care este: răstigneşte-te pe sineţi de către simţiri şi despre cele simţite
şi despre toată lumea, şi vino de urmează Mie, Carele Mă sui către Tatăl,
nu adecă fără de Stăpânitorul Duh. Că şi acolo cu adevărat se zice: „Zis-a
Dumnezeu lui Avraam”, adecă Tatăl prin Cuvânt, adecă prin Fiul, şi mai
jos zice: „şi vino în pământul în care ţi-l voi arăta”. Însă întru adevăr prin
deget este obicei a arăta cineva cuiva. Iar deget al lui Dumnezeu, Duhul lui
Dumnezeu se numeşte, după cea zisă: „Dacă Eu cu degetul lui Dumnezeu
scot demonii” (Luca 11, 20), pe care în altă parte îl zice „în Duhul lui
Dumnezeu” (Matei 12, 28); aşa şi înţelepţii Egiptului ziceau: „Acesta este
degetul lui Dumnezeu” (Ieş. 8, 19), numind adecă aşa lucrarea

1894
duhovnicească. „În pământul în care ţi-l voi arăta”, ca cum ar zice: în
pământul care prin Cuvântul şi Duhul Meu te voi povăţui, din care curge
miere şi lapte; ceea ce este, adecă, întru înţelegerea şi cunoştinţa lui
Dumnezeu Însuşi, după cum este firesc. La care, precum se cuvine, nu
poate mintea întru alt chip să vie, fără de a se lumina şi a se povăţui de
strălucirea luminii Duhului făcător de viaţă, prin Fiul. Fiindcă dintru cele
mai dinainte cugetate rău ale celor ce sunt, iubitorul de oameni Dumnezeu
trage obişnuinţa minţii ca pe un alt Avraam, din cele simţite la cele gândite
cu adevărat. Şi încă înaintează mai încolo, adecă unde este unateca vedere
şi privire a celei în trei Ipostasuri Dumnezeiri, arătându-se aceasta prin
puterea şi lucrarea Treimii celei singure stăpânitoare. Fiindcă pământul
făgăduinţei acesta este cu adevărat: Dumnezeu şi Părintele, pe Carele cei
blânzi Îl vor moşteni (Matei 5, 5), asemenea şi cei cu inima dreaptă,
făgăduinţă având de la Dumnezeiescul Duh că se vor face moştenitori cei
ce se vor sili după puterea nădejdii. Iar pământ curgător de miere şi de
lapte este: luminile cele de dimineaţă, razele cele gemene, viaţa întregii
lumi şi desfătarea şi curăţenia. Şi fiindcă, după cum cel din Tatăl născut,
adecă Fiul, este nedespărţit de El, aşa întru acest chip se va face şi în
oameni precum la fagure. Dintru acest pământ dar cu totul omenirea se
îndulceşte şi se veseleşte minunat, ca să zicem aşa, prin minunata dăscălie
şi dăruire şi prin alte nemărginite bunătăţi şi calităţi. Iar lapte este Duhul
cel Sfânt, singurateca Fiinţă, nu şi naştere, ci purcedere; luminător,
înălbitor şi hrănitor, prin care hrană cei prunceşti se fac cuvântători către
Dumnezeu, care vin şi întru Împărăţia Cerurilor, precum a zis Domnul
(Matei 19, 14). Deci pământ care curge miere şi lapte (Ieş. 3, 8) se priveşte
cu bun cuvânt: Tatăl, Fiul şi Duhul cel Sfânt. Întru acest pământ se mută
mintea, care, după cele zise, s-a făcut trecătoare prin povăţuirea şi puterea
şi lucrarea acelei în trei Ipostasuri Dumnezeiri. Că precum cu scumpătate,
după zisa lui Pavel, „nimeni nu poate să zică Domn pe Iisus, fără numai
întru Duhul Sfânt” (1 Cor. 12, 3), întru acest chip nimeni cu desăvârşire nu
poate să apropie şi să unească mintea sufletului său către slava şi marea
cuviinţă a unatecei Treimi şi să caute spre Dânsa, fără numai cu puterea şi
lucrarea şi Darul Sfintei Treimi, prin depărtarea de simţiri şi fugirea de la
1895
toate câte am zis. Aşadar cu adevărat, „întru lumina Ta vom vedea
lumină”, pe Tine Carele luminezi inimile noastre şi mintea; şi pe ale Tale,
după ce le vom vedea, dintru ale Tale cu totul putem să cunoaştem, ca să
nu poată cu totul a se lăuda tot trupul. Din care mai întâi Avram, care se
tâlcuieşte „petrecător”, după ce a ieşit şi pe toate le-a trecut, precum i s-a
poruncit, şi s-a sălăşluit în pământul care curge miere şi lapte, atunci se
numeşte din Avram Avraam, adecă părinte a multor neamuri. Deci şi
mintea, trecătoare se cuvine a se zice, fiindcă s-a mutat pe sineşi din cele
simţite şi din simţiri şi din toată lumea, cu puterea şi lucrarea acelei în trei
Ipostasuri Dumnezeiri, către unateca strălucire şi privire a Dumnezeieştii
Treimi şi spre vederea marilor, întru adevăr, şi multora şi negrăitelor taine
ale înţelegerilor, ca la nişte multe neamuri, ale cărora se face născător şi
înainte-mergător sufletul; şi altele mai multe şi străine şi negrăite i se
descoperă şi se nasc într-însul, de care se bucură ca un părinte de fii şi
mulţumeşte şi se veseleşte, şi are pacea cea întru Hristos Iisus.
Despre smerenie şi privire
25. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, şi sufletul meu s-a spăimântat
foarte, cunoscând cum că pricina înălţimii minţii însăşi se face pricină de
nemărginită smerenie; şi aceea care nemărginit înalţă sufletul, însăşi
aceasta cu desăvârşire smereşte. Cum aceasta? Începutul privirii este
smerenia, iar sfârşitul smereniei privirea. Şi dacă toată înţelepciunea lumii
acesteia de ar învăţa-o cineva, cu neputinţă este a dobândi făcătoarea de
înălţime privire, fără de smerenie. Zic adecă făcătoare de înălţime privire,
pentru că aceea care o aveau elinii nu era făcătoare de înălţime; iar fără de
făcătoarea de înălţime privire, nu poate să se smerească omul, măcar de şi-
ar încovoia grumazul lui ca belciugul. O, negrăită Înţelepciune a lui
Dumnezeu, care atâta cu înţelepciune ne-ai zidit! Şi cine cândva va
cunoaşte una ca aceasta mai înainte de a o privi, adecă din smerenia
făcătoare de înălţime privire şi din covârşitoarea înălţime smerenie? Poate
va voi cineva a zice asemenea şi despre văzătoarea de Dumnezeu minte,
că: „Cel ce s-a pogorât, Acela este şi Cel ce S-a suit”, adăogând: „şi Cel ce
S-a suit, Acela este Care S-a şi pogorât” (Efes. 4, 9–10). Fiindcă atunci
1896
când mintea, cu chip iscusit şi cunoscător, întru smerenie vine prin Dar la
cele prea înalte, bucurându-se şi veselindu-se întru cele mai presus de
cuvânt, atunci se face mai de jos decât toate prin smerenie. Căci David
zice: „Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici s-au răspândit ochii mei, nici
am umblat la cele mari, nici la cele mai minunate decât mine, ci mi-am
smerit şi mi-am potolit sufletul” (Ps. 130, 1–2). Iar mintea poate să zică
către El cu bun cuvânt de-a-ndărăptul: Doamne, nu m-aş fi smerit, nici m-
aş fi ticăloşit, pe „pământ şi cenuşă numindu-mă” (Fac. 18, 27), de nu s-ar
fi înălţat inima mea şi de nu s-ar fi răspândit ochii mei şi de nu aş fi umblat
întru cele mari şi mai minunate decât mine! O, Minunate Ziditorule,
Împărate, uimire ai pus pe inima mea ca să înţeleg lucrul înţelepciunii Tale,
adecă mintea, după cum este zidită cu înţelepciune de a Ta Pronie!
Pentru cele de asemenea
26. Mai întâi adecă mintea, întorcându-se cu Darul lui Dumnezeu către
Dumnezeu, se cuprinde de o atâta aşezare a cunoştinţei, pe cât îşi simţeşte
ticăloşia ei; pentru aceea se tânguieşte cu plângere şi se mâhneşte
văitându-se, negreşit în minte lucrându-se aceasta în om, şi-şi zdrobeşte,
după cum se cuvine, inima sa, şi treptat îşi curăţeşte partea cea pătimaşă a
sa şi se smereşte după cuviinţă şi totdeauna se mâhneşte. Iar după ce va
dobândi, prin dăruirea lui Hristos, cuviincioasa curăţenie din linişte şi
înţelegător va ajunge către cele înţelegătoare, şi către Dumnezeu se va
ridica şi către slava Lui îşi va arunca ochii săi, atunci primeşte a doua
cunoştinţă, după cea dintâi înţelegătoare care am pomenit-o, care este
multă şi mare şi necheltuită şi neîncetată; de unde, întru adevăr,
dobândeşte lucrătoreşte dintru aceasta şi mai încredinţată şi mai arătată
smerenie. Atâta de multă, încât arătat să-l fericească toţi oamenii, iar el, ca
şi cum nu ar fi nimic din fiinţe, aşa se vede pe sine decât toţi, fără de
asemănare mai rău. Şi nu numai atâta, ci şi decât cel mai de pe urmă
păcătos se vede pe sineşi, prin sufleteasca simţire, întru adevăr mai rău;
întrucât ceea ce nu este nu poate păcătui, iar el se vede pe sineşi totdeauna
păcătuind. Şi întrucât se află întru această stare, se smereşte prin urmare
întru sine, însă se bucură şi se veseleşte foarte, nu însă de sineşi, după nici
1897
un chip, fiindcă cum s-ar bucura acela care se socoteşte pe sine totdeauna
păcătos? Ci de iubitorul de îndurare Dumnezeu, şi întru adevăr se apropie
de El şi se alătură de Dumnezeiasca Lui suflare. Ori, ca să zic mai arătat,
înlăuntru din inima lui vede izvorând lumină cerească şi râuri neîncetate de
minunări ale Duhului se revarsă minunat şi mintea lui o luminează; şi cu
meşteşugit chip nu numai aceasta zicând: „Împreună cu voi sunt” (Matei
28, 20), ci şi taina acestuia i-o descoperă lui ca unui prieten şi-l bucură
Dumnezeu. Atunci întru adevăr îi vin în pomenire cuvintele lui David şi
zice: „Nu după fărădelegile noastre, nici după păcatele noastre ne-a
răsplătit nouă” (Ps. 102, 10), şi după Pavel: „Prin har sunteţi mântuiţi”
(Efes. 2, 8); cu toate că săvârşeşte dumnezeieştile porunci, pe cât îi este cu
putinţă, şi toată calea nedreaptă o urăşte cu toată puterea sa, şi se sileşte ca
să nu-i lipsească nimic din cele ce îi pricinuesc mântuirea, pe cât este cu
putinţă. Iar acela care nu se vede pe sineşi întru acest fel şi nu pătimeşte
după cum am zis, acela nu s-a atins de privire, nici nu plânge încât să verse
totdeauna lacrimi, nu vede unirea credinţei întru cunoştinţa adevărului, nu
vede dumnezeiasca slavă a celor făcute, şi întru adevăr nici lucrurile cele
dincolo de om; ori, ca să zic mai pe scurt, nu se află întru ştiinţa
dumnezeieştilor şi omeneştilor cuvinte.
Pentru Privire
27. Zidirea, din câte are înţelegătoare, şi Scriptura duhovnicească, toate
mărturisesc slava lui Dumnezeu şi împărăţia, şi înţelepciunea, şi puterea,
şi, pe scurt, întru toate marea Lui cuviinţă. Iar cât oare fiecare din acest
total? Şi ce oare mărturiseşte, adeverind? Cu totul prea puţin şi ca o
picătură oarecare dintr-un noian. Deoarece Dumnezeu, fiindcă Se priveşte
pe Sine Însuşi absolut (cu totul) neatâmat, n-a făcut întru adevăr toate câte
a făcut, şi ca să zic aşa, pe ale Sale mişcând, sau ca puternic, sau ca
înţelept, sau ca slăvit, sau ca mare cuviinţă, întrucât să se vadă de noi mari
şi prea slăvite, pline de înţelepciune şi de putere; mult şi departe este
aceasta. Nu ale Sale, ci cele cuviincioase trebuinţei fiecăruia din cele multe
ale bunătăţii Sale. Şi au cunoscut, întru adevăr, cât şi pe cât au cunoscut şi
au socotit, atâta au şi dat, pe toate cu îngrijire şi cu măsură, atât pe cât au
1898
fost adecă de ajuns să lăcuiască şi să vieţuiască şi să-şi petreacă viaţa
omul, cu mare întru adevăr armonie cele către trebuinţa sa să şi le
dobândească cumpătat. Întrucât, când a zidit pe unul Adam (pe om), pe
mulţi îi avea în vedere. Şi acum este cu putinţă a vedea, nici lăsându-i în
suferinţă, nici pe locuitorii pământului avându-i în lipsă. Şi adecă pământul
şi-a păzit măsura cea de jos, iar cerul şi soarele, văzduhul şi marea s-au
făcut după măsura pământului. Şi mai ales şi acestea fiecare păzesc către
dânsele măsura care li s-a dat lor de la Dumnezeu, Carele mai înainte de
toate cunoaşte pe toate şi le-a făcut pe toate după rânduială şi putere, cu
măsurată armonie. Iar dacă, întru adevăr, Ziditorul nu ar fi făcut începutul
zidirii tuturor din pricina trebuinţei, ci din însăşi pricina puterii Lui şi a
înţelepciunii şi a slavei şi a marii cuviinţe numai, atunci întru adevăr fără
de mijlocire vedeai mii de lumi în loc de una; şi mai ales nu lume precum
o vedem pe aceasta, ci altele prea slăvite şi mai presus de fire şi neînţelese,
a căror slavă şi frumuseţe şi strălucire şi pestriţare a înţelepciunii nici nu
putea cu lesnire a o răbda sufletul, ci ar fi sărit din trup din multa
minunare. Deci fiindcă a voit Dumnezeu să facă un singur lucru, adecă pe
om împărat al celor pământeşti şi alt Dumnezeu al celor ale lui Dumnezeu,
pentru aceasta lumea aceasta spre trebuinţa lui, dacă cu lesnire şi într-o
clipă a înfăţoşat-o spre a fi, după cum zice Scriptura: „Cel ce ai făcut
pământul din nimic şi l-ai întărit pe el pe nimic” (Înţ. Sol. 11, 17); şi iarăşi:
„Cel ce ai întins cerul ca o piele” (Ps. 103, 2); şi numai privind asupra
pământului îl cuprinde cutremur (Ps. 103, 32), oare cât va fi vistieria
puterii Lui? Întrucât pe toate cele văzute le-a adus spre a fi numai cu
singur cuvântul. Iar însă în veacul acela se păstrează întru adevăr cele mai
mari şi slăvite şi mai bune, pe care, spre a putea să le sufere sufletul ca să
le vadă, ca printr-o topitoare, în mormânt, prin moarte se preface şi se face
omul nou, spre noi lucruri şi desfătări şi vedenii. Iar cele de acum văzute
sunt ca o umbră şi ca un vis mic. Şi dacă voieşti să te încredinţezi, caută la
lumea cea înţelegătoare şi la rânduiala îngerilor, şi vei vedea acolo, fără de
altă îndoială, frumuseţe şi slavă şi înţelepciune şi putere, care, cât spre noi,
nu sunt numai negrăite, ci şi neînţelese; deşi lumea aceea s-a alcătuit
numai dintr-o singură amelinţare a lui Dumnezeu, asemenea împestriţând
1899
şi pe cele de acolo minunatele fiinţe. Şi dacă numai cu o amelinţare s-au
făcut acestea, ce nu era să se facă dacă, întru adevăr, era cu putinţă a se
mişca tot sfatul şi înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu? Dar cum ar fi
aceasta cu lesnire a o cugeta cineva, pentru sfârşitul cel nemărginit cât
este? Că al nemărginirii sfârşit nu este, prin urmare nici mişcare, ci mai
înainte vărsare, ca să zicem aşa, şi mai ales în parte, din puterea şi lucrarea
cea ieşită din fiinţă. Pentru aceasta şi acelea din care zidirea şi Scriptura
înfăţişează pe Dumnezeu, de le vei alătura cu puterea lui Dumnezeu, ceva
întunecat sunt şi ca o picătură mică către nemărginite şi nemăsurate
noianuri. Însă întru adevăr să dorim a dobândi această cunoştinţă a
duhovniceştii picături; şi întru acest chip mintea, ca de la o picătură privind
frumuseţea aceasta şi slava şi desfătarea, şi întinzându-se întru nemărginire
nemărginită după măsura nemărginirilor Celui mai presus de sfârşit, cu
nemărginire nemărginită lăudându-L după puterea noastră, fie a ne uni
către noi înşine şi către Dumnezeu, întru aşezare mai presus de lume, unaţi,
simpli, nemărginite şi nehotărâte minţi; şi aşa făcându-ne următori
îngerilor, să ajungem întru veselie şi bucurie desfătată a inimii, cu lucrarea
Darului Duhului.
Despre lucrător şi privitor
28. Cel lucrător nu poate ca să nu cânte, fiindcă din cântare se sârguieşte
a-şi agonisi luişi blândeţe, cea cuviincioasă celor lucrători, ca o deşteptare.
Iar privitorul nu poate ca să cânte, sau nu voieşte. Nu poate, adecă, fiindcă
se lucrează de Dumnezeescul Dar şi, întru tăcere mai cu deosebire,
dobândeşte desfătarea duhovnicească şi se veseleşte fără de grijă şi cu
linişte în inimă; iar nu voieşte, fiindcă numai la un lucru caută şi mişcă
partea cea înţelegătoare a sufletului, întru adâncă linişte şi pustietate către
lucrare, prin nestrămutate şi paşnice înţelegeri şi gânduri. Pentru aceea
nevoie urmează privitorului ca, cu tăcere, să săvârşească lucrul vederii de
Dumnezeu. Iar dacă vreodată se vede că şi citeşte câtuşi de cât, nu este de
mirare celor ce privesc la schimbarea minţii şi la fireasca noastră alcătuire
şi prefacere. Aceasta dar numai se cuvine a cunoaşte: că după deschiderea
privirii celei prin Dar, citirea mai de jos este decât lucrul privirii; aceea,
1900
adecă, prin sineşi, iar cealaltă (privirea) prin străbaterea minţii. Fiindcă
mintea, la nici un fel de citire, nu poate să-şi păzească nedespărţirea. Iar
întru slobozirea cea cugetătoare, care cu taină se săvârşeşte întru tăcere, pe
cele multe le vede cu chip unatec, care de lucrul cel despărţit prea mult se
deosebeşte. Sau şi aşa: adecă nu este oare mult mai înalt a cunoaşte cineva
prin vedere vreun lucru simţit, decât a auzi aşa prost pentru dânsul? Căci,
după cum se zice, ochii sunt mai credincioşi decât urechile (Fac. 18, 21).
Deci precum cu de-amănuntul se întâmplă întru cele simţite, aşa cu
adevărat şi întru cele gândite: a şti ceva, adecă a privi cineva ceva din cele
gândite, cu mult mai înalt este decât a auzi despre dânsul, lucru ce se
întâmplă să se facă la cei ce citesc. Fiindcă, precum femeia samarineancă,
vorbind cu adevăratul Cuvânt, la cetăţeni a propovăduit Dumnezeirea Lui;
iar după ce a venit în cetate Cuvântul, din multa şi nemărginita bunătate, şi
a învrednicit pe cei de acolo de înfăţişarea prezenţei Lui şi de vorbirea cea
împreună, atunci ei ziceau că nu mai au nevoie de mărturia femeii spre
arătarea Dumnezeirii Cuvântului (Ioan 4, 42). Aşa, întru adevăr, şi când
din afară mintea mărturisind sufletului şi puterilor celor dimprejurul
sufletului, prin grăirea cuvântului, vorbeşte despre Dumnezeirea
Cuvântului; iar când se face privirea Dumnezeirii Cuvântului, prin Dar, în
suflet împreună cu toate cele ale lui, nu mai are încă sufletul nevoie de
mărturia cea dinafară. Fiindcă tot cel ce aude despre ceva are nevoie ca să
vadă şi să cunoască cele auzite; iar cel ce vede nu mai are nevoie a fi
învăţat ce este aceea ce a văzut, întrucât acesta săvârşeşte partea celor ce
au ochi şi văd. Asemenea se poate vedea şi cele despre Toma, care aude,
adecă, dar nu se pleacă; pentru aceea şi zicea: „De nu voi vedea, nu voi
crede”; iar când a văzut, tare a strigat: „Domnul şi Dumnezeul meu!” (Ioan
20, 28), către Acela de Care mai înainte avea îndoială. Şi mărturiseşte el de
la sine adevărul; căci ceea ce nu avea, întrucât numai auzea, aceea a
dobândit-o îndată, adecă credinţa, când pe Acesta L-a văzut. Întrucât şi la
acestea atâta se cuvine a da deosebire a privirii către lucrare, pe cât este a
minţii către simţire.
Despre aceleaşi

1901
 29. Şi cel cu vârsta prunc şi cel în putere unelteşte laptele, însă unul spre
a se hrăni, iar celălalt spre a se îndulci. De asemenea se întâmplă şi la cel
lucrător ce citeşte psalmi, care se arată că face şi privitorul; însă cel dintâi
spre a se împuternici şi a se întări sufletul, iar privitorul spre a se veseli şi,
mai ales, ca să alineze înfocarea inimii lui şi spre a se înălţa către
Dumnezeu şi spre mişcarea vărsătoare de lacrimi. Pentru că, deşi întru
dânsul saltă şi doreşte veselia Dumnezeieştilor străluciri şi se preface din
slavă în slavă şi se înmulţeşte, dar însă alcătuirea trupului lui şi
materialitatea inimii lui, cea de lut, slăbeşte. Iar cum că întru acest chip îşi
petrece viaţa cel lucrător întru Dumnezeieştile cuvinte, prin cunoştinţă,
împreună şi cu învăţătura şi meşteşugul cel cunoscător, nu poate să
grăiască cuvânt; de asemenea însă şi această cunoştinţă o primeşte prin
tăcere cel privitor şi câte le învaţă fără de grai, şi pe ale sale privind, a grăi
cuvinte nu poate. Căci se zice: de la aceştia vei auzi despre minunatele
liniştii (înspăimântătoare). Prea minunate au zis, ci în ce fel minunate nu
au putut să spună; pentru aceea s-au părăsit a mai grăi despre cele negrăite
şi mai presus de cuvânt. Drept aceea se cade a-i ferici pe aceia pe care mai
înainte i-a fericit Dumnezeiescul Cuvânt (Ioan 20, 29), adecă pe cei ce au
crezut mai înainte de a vedea, cum sunt cei lucrători; ci şi pe cei privitori îi
socotesc a fi prea fericiţi. Fiindcă dacă cel lucrător, deşi nu a văzut, ci
numai din credinţă este fericit, ce oare va gândi cineva despre cel privitor?
Care umblă prin credinţă mai înaltă şi mai presus decât cel lucrător şi care
vede cele mari şi minunate, şi care pătimeşte şi în toată ziua vede suișuri în
inima lui şi se îndumnezeieşte după cuviinţă.
30. Pentru cea îndoită a omului alcătuire a trupului, au împărţit potrivit
în două părţi Ziditorul tuturor şi Împodobitorul Dumnezeu petrecerea cea
bună şi viaţa; şi spre trebuinţa, adecă, celui văzut şi simţit om, au zidit
toată zidirea cea văzută, iar pentru omul cel gândit, care este sufletul, pe
toate cele ce se înţeleg întru simţita zidire. Însă, întru adevăr, precum cu
cea simţită a omului este unită şi cea gândită, întru acest chip şi în toată
cea văzută zidire se vede că împreună se află, în fiecare parte, gândita
frumuseţe; şi nu poate să zică cineva că vreuna din cele văzute este lipsită

1902
de gândita unire. Şi aceasta cu bun cuvânt. Fiindcă, dacă toate pentru om
sunt făcute, prin Dumnezeescul Cuvânt al Atot-Ţiitorului, se cuvenea fără
de alt să nu se arate că se face nimic cu necuviinţă, şi prin urmare să nu
rămână nimic neînţeles din câte sunt văzute în cele ale zidirii. Deoarece,
bine petrecând trupul din lucrarea celor văzute, sufletul creştinesc ar fi
rămas deşert, şi atunci trupul ar fi fost mai bun decât sufletul, care este cu
necuviinţă. Că de unde ar fi avut sufletul, după cuviinţă, a vieţui mai întâi?
De la Dumnezeu? Aceasta ar fi o neorânduială la Cel ce prin Cuvânt a zidit
pe toate. Căci atunci s-ar afla puţin despărţită de alcătuire fiinţa aceea care
s-ar mişca de la sineşi către Dumnezeu. Şi aceasta era să fie nemijlocit şi la
noi. Însă se cuvenea, întru adevăr, din cea simplă înţeleasă să ne suim şi să
agonisim desfătare din privire. Ci, deşi rânduială de înger ne-ar fi dat nouă
(care însă este afară de rânduiala firii, a se întâlni minte materialnică şi a se
întinde spre cel bun asemenea cu minţile cele nematerialnice), fiindcă
aceia, întru adevăr, nu din afară au viaţa lor şi întinderea către cea dintâi
Frumuseţe, ci de la sineşi încep să se îndulcească de Dumnezeieştile şi
unatecele străluciri. Iar noi, fiindcă suntem mai de jos după fire şi al doilea
după îngeri, cu cea mai de jos rânduială, ca să zic aşa, după rânduială ne
apropiem şi ne unim cu Dumnezeu şi cu frumuseţea Lui. Şi către aceasta
dar nu facem ca începătură către fiinţele cele despărţite sau către cele
simple înţelese, că aceasta este a îngerilor, care la sineşi au începătură către
Dumnezeiasca întindere; ci din cele alcătuite după cuvânt mişcându-ne şi
ajungând întru cele proaste zidiri, venim întru cele nezidite ca la cele după
fire, şi aşa simplu către noi şi către Dumnezeu ne aducem unatec (ci
pornind de la lucrurile alcătuite prin rațiune și coborând spre simplitatea
făpturilor necompuse, ajungem la cele necreate ca la starea noastră
firească, și astfel, în chip simplu, ne retragem lăuntric către noi înșine și
către Dumnezeu). Dintru acestea dar vom avea bogăţie înlăuntru nostru,
adecă de a ne desfăta gânditor şi a vieţui şi a ne aduce către Dumnezeu.
Deci, întru toate cele simţite, cele ce se înţeleg se privesc răspândite celor
mai înainte arătaţi privitori, pe care, întru adevăr, cel lucrător ori nu poate
să le vadă, ori nu voieşte. Şi nu poate, adecă, fiindcă nu are omul acela
care să-i arate, sau Scriptura; iar nu voieşte, căci, întru adevăr, deşi pe
1903
acestea le câştigă, om şi Scriptură, însă din mândrie şi vicleşug nu crede pe
aproapele, ci numai spre sineşi se încrede, şi pentru aceea rămâne negustat
din învăţătura acestora; şi numai pe cele văzute ale Scripturii le priveşte ca
destulă povăţuire luişi. Iar zidirea, întrebuinţând-o slab şi destrăbălat către
slujirea trupului, o socoteşte a fi aceasta cucernicie, şi îndestulându-se cu
aceasta, nu mai caută ceva mai mult. Iar cel privitor din zidiri cele văzute
şi-a ales luişi cele nevăzute; şi aflând dar şi Scriptura că se conglăsuieşte
cu Duhul, cu bucuros picior înaintează către despărţitele fiinţe, şi văzând
buna cuviinţă şi frumuseţea acestora, cu bucurie se înalţă de la acestea prin
Dar şi se duce la cele nezidite gândite ale lui Dumnezeu. Şi după ce va
dobândi nemărginirea şi privirea acestora, pe cât este cu putinţă, înaintează
la raza Dumnezeieştii frumuseţi, negrăit unatecă şi mai presus de lume, cu
mare spăimântare, după cum urmează, şi primind şi prea-luminata
strălucire aceea a marii cuviinţe în stare simplă şi unatecă, nu are ce a se
face de bucurie şi minunare, când şi primeşte fără de grijă curgerea
Dumnezeieştii veselii. Şi celui lucrător, adecă, cu osârdie şi cu bună
aplecare i se face dascăl, arătându-i calea aceea ce duce la adevăr, prin
cuvânt şi scriere.
„Despre împărtăşirea Sfântului Duh”
31. După ce ai văzut ce este vărsarea în inimile credincioşilor şi semnul
vărsării, care este, adecă, Duhul cel Sfânt, din Tatăl prin Fiul, Cela ce
plineşte toată lumea, cu totul pretutindenea fiind şi cu totul în fieştecare
din credincioşi vărsându-se, fără de pătimire împărtăşindu-se şi singuratec
împărtăşându-se; iar semnul al acestei împărtăşiri, sau al vărsării cei întru
noi fiind: aplecare întru smerenie a sărăciei, neîncetată vărsare dureroasă a
lacrimilor, dragoste către Dumnezeu şi către aproapele deplină şi
nemincinoşită, bucuria inimii şi veselie întru Dumnezeu, îndelungă răbdare
către datoria bunătăţilor, către toate, şi în scurt a zice: facerea de bine,
unirea minţii şi privirea şi luminarea, puterea rugăciunii cu fierbinţeală
pururea mişcătoare, şi mai mult decât toate neîngrijirea de cele vremelnice
întru aducere aminte de cele veşnice; atunci zi: „Cât sunt de minunate
lucrurile Tale, Doamne” (Ps. 138, 14), cu adevărat „Prea slăvite s-au grăit
1904
pentru tine, cetatea lui Dumnezeu” (Ps. 86, 3), adecă zicându-se pentru
inima cea credincioasă.
32. Marele Sfat al Dumnezeului nostru şi cea după bunăvoinţă
neînţeleasă a Lui iubire de oameni, mai presus de fire, a Părintelui, pe care
a venit să o aducă Iisus, înger al ei făcându-se nouă, pentru covârşitoarea şi
cea mai presus de înţelegere sfinţenie şi bunătate şi dragoste a neamului
nostru, pe aceasta dacă, înţelegând-o, ai înţeles-o, întru care se adună toate
cuvintele cele văzute într-un cuvânt scurtat, pe care Dumnezeu a-l da nouă
s-a făgăduit, atunci nu vei rămânea niciodată înspăimântat, ci bucurându-te
şi împăciuindu-te vei fi.
33. Scoposul Dumnezeieştii măriri cel pentru hatârul nostru şi câte s-au
făcut pentru acesta între noi şi Dumnezeu, dacă întru adevăr îl vei cunoaşte
şi vei înţelege, adecă ce voieşte pentru noi Dumnezeu şi cum săvârşim cele
ale noastre şi câte lipsesc de cele cuviincioase către trebuinţă, atunci
întristarea cea de Dumnezeu iubită, cu deplină şi adevărată smerită
cugetare, făcă-se lucrare ţie de-a pururea.
„Despre privire”
34. Cel ce cugetă pe toate cele îndatorite către dragostea lui Dumnezeu,
după aruncare cu luare aminte prin înţelegătoare vedere, acesta va afla fără
de îndoială răsărind în sufletul lui acelea trei, zic adecă: „credinţa,
nădejdea şi dragostea”, de la care se deşteaptă prin toate sfinţitele Scripturi
şi cărţi, întru a vorbi cu mare înţelepciune, ca să se facă întru adevăr
dobândă la oameni, prin oarecare meşteşugiri. Iar sfârşitul, sau mai ales să
zicem temelia tuturor lucrătoarelor şi privitoarelor bunătăţi, aceasta este cu
adevărat: cea dintru noi Sfinţită Treime, prin care ne unim cu Sfânta
Treime, făcându-ne oarecum ca nişte alţi îngeri.
„Despre privire”
35. Mintea cea sănătoasă cuprinzător priveşte trei triadiceşti stări de
taine pentru Dumnezeu: adecă, personală (a feţei), firească şi următoare
celei fireşti. Şi adecă cea dintâi Treime dăruieşte pe a ei înfăţişare minţii şi

1905
mai ales din sfinţitele scrieri; iar cea firească Treime se priveşte şi din
înţelegerea celor ce sunt; iar cea următoare firii se adună din adevărata
cuvântare (logică). Şi aşa adecă în cea dintâi triadicească stare, când va
intra, sau mai bine a zice, mintea când se va pironi, întâlneşte pe Cel
neapropiat, însă nu aşa prost sau cum s-ar întâmpla; iar întru cea de a doua
cu adevărat află bucurie şi înţelepciune cu înspăimântare; iar când va intra
întru a treia treimicească stare, atunci cu adevărat intră în negură unde este
Dumnezeu şi se face cu totul simplă şi nemărginită şi nehotărâtă, întru
neînchipuită şi neformăluită stare. Iar când va privi întru aceste trei
treimiceşti stări, sau mai ales va vedea la dânsele cu un chip oarecare de
zece stări că cuprinde acestea, întru care zic Sfinţii Părinţi şi
propovăduitorii adevărului cum că locuieşte trupeşte toată plinirea
Dumnezeirii, atunci cu adevărat vede pacea care covârşeşte toată mintea,
întru desăvârşirea şi nemărginirea Darului celui privitor.
„Despre privire”
36. Şi iarăşi când mintea va împărţi întru acest chip, vede trei aşezări ale
Duhovnicescului Dar în tainică stare înlăuntru, în cea a lui Hristos dăruire,
care este izvorâtoare de pace, adecă: cea mai presus de lume, cea
cuprinzătoare de lume şi cea întru sineşi. Deci întru această treimicească
unime, ori cu adevărat a zice zecime, ori întru desăvârşita privire, mintea
cu bunul Dar săvârşeşte în suflet tainic boldurile Dumnezeieştii dragoste şi
pe cele ale eişi, şi se străluceşte şi se înfrumuseţează de acestea şi se
bucură şi se veseleşte; şi prin urmare şi ea, mintea, făcându-se întru Duhul,
pe iubirea sufletului o întoarce către Dumnezeu şi-l mişcă pe el către
Dumnezeiasca dragoste. Şi de aici începe a iubi pe Dumnezeu şi mai ales
se ridică şi înaintează în dragostea aceasta şi se pleacă şi vede şi se
grăbeşte spre împlinirea poruncilor, pe cât este cu putinţă; şi se sileşte
pentru toate prin Dar, ca să poată după doritul chip a se întinde şi a vedea
săvârşindu-se Dumnezeiasca dragoste întru dânsul. Atunci Dumnezeu şi
mintea se fac cu prea-slăvire într-un singur Duh, deoarece când
Dumnezeu, după primire învoitoare, va locui în minte duhovniceşte, iar
mintea după punere (aruncare) asemenea întru Dumnezeu — care curat se
1906
priveşte cea zisă de Pavel: „Iar cel ce se lipeşte de Domnul întru un Duh
este” (1 Cor. 6, 17) — atunci Dumnezeu strălucire şi lumină şi iubire se
face minţii, şi prin urmare mintea se veseleşte în Dumnezeu cu minune
bucurându-se într-o singură strălucire a întreitei Lumini, făcându-se în
pace şi odihnindu-se în Hristos cu înspăimântare după cuviinţă.
„Despre privire”
37. Cinci cuvinte, ori le zice cineva, ori voieşte a le zice, ori le gândeşte,
ori iarăşi le vede mintea cea privitoare, cuprinzător se văd împrejurul lui
Iisus Celui ce S-a făcut Om, adecă: cuvântul slavei şi al dragostei şi al
Darului, încă şi al păcii şi al odihnei. Carele cuvânt, adecă al slavei, dintru
aducerea întru fiinţă a celor ce s-au făcut şi cele ce se văd şi cele ce se
gândesc, ca într-o oglindă se priveşte, că: „Toate prin El s-au făcut” (Ioan
1, 3), ori veacurile şi cele ce sunt în vreme, adecă toată podoaba cea
cerească şi cu mult mai vârtos cele de sub vreme. Şi lucrul cel mai mare
decât acesta, căci este de o fire şi împreună-şezător pe scaun cu Tatăl şi cu
Duhul (Efes. 1, 20); „chip fiind al lui Dumnezeu celui nevăzut şi strălucire
a slavei Lui” (Evr. 1, 3), şi pe toate fireşte avându-le câte le are şi Tatăl,
pentru aceea că „Însuşi este întru Tatăl şi Tatăl întru Dânsul” (Ioan 14, 11).
Iar al dragostei, căci „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi”
(Ioan 1, 14). Iar al Darului, dintru vărsarea de lumină şi dăruirea cea întru
noi a Duhului celui de viaţă făcător, că „dintru plinirea Lui toţi am luat, şi
Dar pentru Dar” (Ioan 1, 16). Iar al păcii, căci „binevestitor S-a făcut celor
de aproape şi celor de departe, făcând pace şi împăcând pe cele de pe
pământ cu cele cereşti” (Efes. 2, 13–18), de unde şi Tatăl împreună ne-a
sculat pe noi şi ne-a pus să şedem împreună cu Sine întru cele cereşti şi ne-
a odihnit cu odihna cea întru Hristos. Fiindcă printr-Însul fără de îndoială
ne-am făcut moştenitori ai lui Dumnezeu, decât care lucru nu numai că nu
este nimic mai tare şi mai puternic, dar nici întocmai, cu covârşire mai
presus de nemărginire fiind. De aici întru Unimea Treimii se privesc trei
cuvinte împreunate şi unite către un sfârşit minunat al unui tainic scopos
povăţuindu-ne, dintru înţelegerea celor zise cinci cuvinte, cu adevărul şi cu
Duhul. Şi aşa înaintează cu dragostea şi cu înfrânarea, cu privegherea şi cu
1907
cetirea şi cu rugăciunea, cu smerită cugetare şi cu lucrătoarea dreptate, pe
cât este cu putinţă nevoindu-se, şi către arătările cele văzătoare de
Dumnezeu şi către Dumnezeieştile înţelegeri după asemănare merge, şi
vieţuieşte singur numai cu singur Dumnezeu, nicidecum schimbându-se
din luarea-aminte cea cuviincioasă luişi şi din frica cea ce i se cuvine; şi
prin acestea dobândeşte multe şi foarte strălucitoare dăruiri ale Duhului,
întru dragoste sfântă şi întru bucuria inimii şi în pace mai presus de fire şi
întru celelalte adevărate bunătăţi, şi de aceea se face Biserică a lui
Dumnezeu şi nou moştenitor, deodată a zice, după Dar, Dumnezeu din
punere.
La ceea ce: „Au zis Dumnezeu lui Avraam: Înmulţind voi înmulţi
sămânţa ta…”
38. Deci când eu voi privi spre Domnul Dumnezeu-Omul cu ochiul
liniştit al sufletului, întru făcătoarea de viaţă şi luminătoarea putere a
Duhului, şi mă fac întru cele zise mai înainte cinci cuvinte pentru Dânsul,
atunci văd minunat săvârşindu-se cea făgăduită de demult lui Avraam, de
la întrupatul Cuvânt, zicându-se arătat: „Înmulţind voi înmulţi sămânţa ta
ca stelele cerului şi ca nisipul cel de pe marginea mării” (Fac. 13, 17). Căci
precum când zice: „Întru sămânţa ta se vor binecuvânta toate neamurile”
(Fac. 12, 3), Preasfinţitul Pavel readuce înţelesul sămânţei la Iisus (Rom.
4), asemenea foarte cu bună cuviinţă şi înmulţitoarea sămânţă a lui
Avraam, Domnul Iisus este, prea înmulţit fiind pentru unirea Dumnezeirii,
precum şi întru lucrare nemărginit pentru bunătate, iar necercat pentru
mulţime, ca Cel ce cu adevărat înmulţit este, adecă Dumnezeul cel
dăruitor, ca stelele cerului şi ca nisipul cel de pe marginea mărilor. După
neam este al lui Avraam şi dintr-însul trăgându-Se cu adevărat, şi că nu are
nicio unire să se zică de Dumnezeu despre Ismail, că nu era fiu al celei
slobode, ci: „Că întru Isaac se va numi ţie fiu” (Fac. 17, 19). Nici iarăşi
pentru Israel, fiindcă nici au venit la atâta mulţime, nici toţi oamenii
pământului nu au dobândit atâta binecuvântare pe cât Domnul nostru Iisus
Hristos, Carele ca Cel ce din sămânţa lui Avraam S-a luat, Dumnezeu-
Cuvântul, şi este într-o faţă Dumnezeu-Omul, al Cărui şi numai pacea după
1908
niciun chip nu are hotar, ale Cărui judecăţi adânc mult şi căile Lui
necercate sunt, şi puterea şi înţelepciunea şi toate cele dumnezeieşti
dimprejurul Lui sunt nemărginite cu nemărginire nemărginită; „întru
Dânsul şi nevăzut neamurile au dobândit fără de aşteptare binecuvântarea”
(Rom. 4, 18). Ci nici se potrivea şi nici era de nevoie ca Dumnezeu să
făgăduiască cum că are să dea dar Patriarhului pentru înmulţirea norodului
din sămânţa lui. Fiindcă întru adevăr pentru acestea a se bucura este a
neamului celui prost păgânesc; iar însă al bărbatului celui înţelegător este a
se bucura de cele mai bune, precum era Avraam iubitor de Dumnezeu; şi
mai ales atâta, cât şi Patriarhul acela a iubit din tot sufletul a se bucura mai
ales de cea după putere cunoştinţă şi privire spre Dumnezeu. Şi întru
aceasta va primi mulţime de dumnezeieşti înţelegeri şi priviri şi străluciri
şi, prin urmare, a se înmulţi cu dumnezeiască cuviinţă. Astfel se face Moisi
mergător minunat şi slujitor vrednic, ca întru cunoştinţă să vadă pe
Dumnezeu arătându-Se lui. Şi a văzut pe cât a fost vrednic de a vedea; şi
atâta s-a făcut de mult şi atâta cunoştinţă de dumnezeiască înmulţire a
venit peste dânsul, ca peste nimeni altul (Ieş. 34, 29). Iar lui Solomon i s-
au dat de la Dumnezeu vărsare şi mulţime de înţelepciune şi de meşteşug
al fiinţelor „ca nisipul cel de pe marginea mării” (III Regi 4, 29), după care
şi înmulţit era decât toţi cei de atunci. Oricarele să-şi aducă aminte şi să
ştie va cunoaşte întru ce înmulţeşte pe oameni Dumnezeu, şi nu că le
dăruieşte lor sămânţă omenească. Fiindcă Dumnezeu desăvârşit nu Se
bucură de mulţimea poporului precum s-ar întâmpla, ci Se bucură de
înţelepciunea şi ştiinţa duhovnicească a sufletului şi de celelalte fapte
bune, care sunt cu nelesnire de a le număra cineva. Iar pe toate acestea le
avea cu îndestulare nemărginită Domnul Iisus, sămânţa lui Avraam, „întru
Care a locuit toată plinirea Dumnezeirii trupeşte” (Col. 2, 9); Carele
cuprinzător covârşeşte măsurile nemărginitei mulţimi, şi din Care devine
toată fiinţa şi mulţimea, precum şi comorile şi vistieriile cunoştinţei şi ale
înţelepciunii cele ascunse întru Hristos. Şi aceasta este după dumnezeiasca
cuviinţă cu adevărat dăruire, mai ales care cu bun cuvânt făgăduieşte prea-
aleasă prietenie a lui Dumnezeu cu Avraam; şi vede înmulţire, întru Hristos
Iisus, dumnezeiască şi nemărginită a celor cinci cuvinte, precum am mai
1909
zis. Mai întâi întru adevăr, de la dumnezeiasca Lui slavă, vede mărimile
dumnezeieştii firii Lui, ca ale unui Dumnezeu adevărat ce este, care de
Părinţi se teologhisesc ca nemărginite pentru mulţime şi necuprinse pentru
mărime. Pe urmă cele ale atârnării întru înfierea cea către Părintele şi cele
adevărate ale cel-de-o-fiinţă către Dânsul; vărsarea Darurilor, împărtăşite
de zeci de mii de oameni, de se va întâmpla şi de toată lumea, fără de
patimi şi fără scădere; încă şi ale întrupării iconomii şi câte altele sunt
negrăite şi mai presus de număr. Care toate, ca să zic pe scurt, sunt din
dumnezeiasca slavă a Lui; şi din dragoste, din dăruire, din pace şi din
odihna noastră. Dacă cineva va privi pe cât este cu putinţă, mai presus de
mulţimea stelelor cerului şi mai presus de numărul nisipului cel de pe
marginea mărilor, este ascunsă înmulţirea lui Hristos, sămânţa lui Avraam;
şi după vrednicie va lăuda slăvind pe Dumnezeu pentru atâta de mare şi
înaltă şi minunată şi tainică făgăduinţă, vrednică numai singur lui
Dumnezeu, Izvorul Darurilor, care se săvârşeşte întru cei mai presus decât
toţi aleşii prieteni prea-credincioşi, spre obşteasca şi covârşitoarea bună
fericire a neamului omenesc şi mai ales a credincioşilor. Slavă Celui ce a
binevoit să Se facă atâta întru înmulţire. Amin.
La: „Laudă, suflete al meu, pe Domnul”
39. Laudă, suflete al meu, pe Domnul din cerurile cerului, a Cărui fiinţă
este lumină. Laudă-L pe El întru cele de sus, dimpreună cu toţi îngerii Lui
şi cu puterile Lui. Că foarte lăudată este şi puterea, şi înţelepciunea, şi
binecuvântat este Numele cel Sfânt al Lui. Laudă pe Domnul din apele
cele mai presus de tărie şi din cea mai presus de ele lumină, întru întărirea
cerului şi a rânduielii lui, şi a acoperământului lui, şi a împrejur-mişcării
lui celei minunate, şi din aprinsul aer cel ce arde tot, din soare, din lună şi
din stele, din slava şi din frumuseţea şi din deosebirea lor şi aşezarea şi
mişcarea, şi din înfierbântata stare a celor fără de materie şi fără de stare,
care este prea înfricoşată. Din lumina zilei şi din schimbarea ei, prin care
prea cu înţelepciune pe cele din lume deopotrivă le rânduieşte. Laudă,
suflete al meu, pe Domnul din împotrivnica amestecare a celor fără de
asemănare mari patru stihii ale totului (universului), a minunatei păci şi a
1910
bunei stări, zic a apei, a focului, a aerului şi a pământului; din mişcarea cea
multă şi deosebirea celor zburătoare şi a purtării de grijă pentru ele. Laudă-
L pe El din mare şi din stăpânirea puterii Sale, pe care o înfrânează
întărirea prea putredului nisip, şi din toate cele târâtoare dintru dânsa,
minunate fiinţe de multe feluri şi chipuri şi mărimi şi calităţi şi purtare şi
obiceiuri şi mai înainte deprindere şi putere şi lucrare. Laudă iarăşi cu pace
şi cu spăimântare pe Domnul din grabnica şi de tot felul aducere a mării
spre trebuinţa omului cea săvârşitoare de viaţă. Laudă pe Domnul
bucurându-te din pământ şi din cele dintru dânsul mişcătoare vieţuitoare şi
târâtoare, care sunt nenumărate după feluri şi împestriţări şi foarte multe;
de asemenea din copaci şi cele ce răsar dintr-înşii felurite roduri, şi din cei
neroditori, în care vedem deosebite feluri, şi ce este mai de mirare, şi de
acelaşi neam. De asemenea şi din plante, a fructelor, a curcubeielor, a
grânelor şi toate legumele, din cele ce sunt în ele bună-mirosire, căldură,
învârtoşare, umezeală, uscăciune, cele ce se deosebesc în multe chipuri
mai presus de cuvânt covârşitoare. Şi din apele cele în multe forme şi
împestriţate, şi din ploi, şi din ninsoare, din grindină, tunete şi fulgere.
Deci dintru acestea şi atâtea feluri laudă, suflete al meu, pe Domnul, pentru
neînţeleasa Lui putere şi înţelepciune negrăită şi slavă netâlcuită, când de
un asemenea Ziditor toate cele văzute pentru nemărginita Sa dragoste cea
spre tine s-au făcut, ca în cele strălucite şi prea slăvite să trăieşti, după
cuviinţă şi cuvântare; şi slava şi înţelepciunea şi puterea Făcătorului tău să
o oglindeşti, şi al Atât de iubitor, întrucât şi pe Unul-Născut Fiul Său
dându-L pentru noi, în chip străin întrupându-Se mai presus de minte, cu
chip minunat.
Despre privire
40. Ce Ţi-ai adus aminte şi aşa ai trebuit să faci, cea mai presus de
putere Stăpânire a puterii Tale şi mai presus de fiinţă Stăpâne? Şi ce Te-ai
sfătuit, Preaînţelepte Împărate, dacă aşa se cuvine să grăiesc? Şi ce ai voit
prin neînţeleasa bunăvoinţă, Preabunule Dumnezeule? Şi ce ai făcut din
nemărginita dragoste, Atotţiitorule Doamne, din negrăita purtare de grijă
cea spre noi, a Ta bunătate Preaslăvite? Slavă nemărginitei bunătăţi Tale,
1911
care ai arătat-o spre noi cu mai înainte necuprinsă, Tu Care la toţi şi la
toate eşti necuprins şi neajuns. Pentru care voiesc şi eu a zice împreună cu
Cuviosul David: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, foarte s-au
adâncat gândurile Tale” (Ps. 91, 5). Fiindcă văd întru adevăr cu mintea
întru Duhul şi iată plină de slavă este casa Domnului; şi pe lângă acestea
mă văd întru acelaşi chip şi pe mine întru slava casei Domnului, prea plină
de slavă şi Dar, în negrăită odihnă şi nespusă pace vecinică. Şi mă
spăimântez cu totul şi mă împung şi mă rănesc de boldurile dumnezeieştii
dragoste şi mă ard de fierbinţeală iubitoare, întru bucurie duhovnicească şi
desfătare mai presus de lume şi veselie; şi de Sfânta Lumină, după
dumnezeiasca dăruire, mă umplu cu inima întru Duhul, cu flacără nestinsă.
Şi aşa în cuvintele fiinţelor intru, şi pe toate cuvintele tuturor adunându-le
într-un cuvânt tainic, şi pe toate cele ale Scripturii totdeauna la acelaşi
Cuvânt le văd sfârşindu-se; şi multe alte câte taine mi se descoperă, întru
unul şi acelaşi Cuvânt aducându-se şi prin unul şi acelaşi văzându-se,
arătându-se celor ce văd întru adevăr şi întru Duhul. Acel Cuvânt este
Marele Sfat al lui Dumnezeu, şi spre Care, căutând David, a cântat: „Sfatul
Domnului în veac rămâne şi cugetul inimii Lui în neam şi în neam” (Ps.
32, 11). Căci Sfatul Domnului nimenea nu poate a-l dezlega; şi nu din
învăţătură sau se vede, sau se dă acest Sfat, ci din Dar ipostatic şi
duhovnicesc, întru adevăr luminând mintea şi pregătind-o a vedea pe cele
mai presus de lume. „Cine cunoaşte puterea urgiei Tale, Doamne? Şi de
frica Ta mânia Ta cine o va număra?” (Ps. 89, 13), zice dumnezeiasca
Scriptură. Că cu adevărat cunoştinţa cea duhovnicească dintru mine zice:
Cine cunoaşte stăpânirea iubirii Tale? Şi din lucrurile Tale cine poate
număra dragostea Ta? Minunate sunt lucrurile Tale şi ale dragostei Tale,
Doamne, şi sufletul meu le cunoaşte foarte. S-au minunat cunoştinţele
iubirii Tale; cine poate cu totul căuta către dânsa? Fiindcă nu covârşeşte
numai cu însuşirea, întinzându-se la nemărginită nemărginire, ci şi cu
felurimea aceasta negrăită şi înaintează aici şi acolo cu nehotărâtă
înţelepciune şi putere cuviincioasă. O, negrăite Doamne! Cu firea şi cu
puterea şi cu lucrarea Unime, iar cu Ipostasurile şi cu persoanele însuşii
Treime. Binecuvântat eşti Cel ce ne-ai binecuvântat pe noi cu toată
1912
binecuvântarea cea duhovnicească în faţa Domnului nostru Iisus Hristos,
întru Care ne-ai adunat şi ne-ai aşezat pe noi întru cele cereşti, mai presus
de toată începătoria şi stăpânirea şi puterea şi domnia şi decât tot numele
care se numeşte ori în veacul acesta, ori în cel viitor (Efes. 1, 21); şi ne-ai
pus împreună-moştenitori şi cu totul moştenitori ai Tăi, Treime a unui
Dumnezeu. Toate le-ai dat nouă în stăpânire, şi cele din jur şi cele de pe
pământ, cu minune, prin Iisus Hristos, prin Care ne-am şi îndreptat şi cu
cuvântul firesc şi cu Darul, pământenii. O, covârşire a dumnezeieştii
dragoste şi a iubirii celei minunate! De Tine, Dumnezeule în Treime, şi
Dumnezeu-Cuvântul, în Dar ne împărtăşim de Tine. Proslăvit eşti cu
adevărat, Doamne, Care de atâta slavă ne-ai învrednicit pe noi, mai presus
de înţelegere cu adevărat. Negrăit eşti Tu şi câte faci sunt neînţelese mai
presus de înţelegere, şi dragostea Ta cea pentru noi este cu covârşire
nespusă.
41. Fericit este bărbatul acela, a căruia simţirea cea gândită din liniştea
cea cuvântătoare i-a înflorit; şi, precum am zice, către sineşi s-a întors şi
trăieşte prin însuflarea şi ajutorirea Duhului. Aceasta este rodul minţii celei
sănătoase prin Dar, care pe aşezările sufletului le îndreptează şi împreună
rădică mintea, şi inima prea lesne o preface, şi prin cuget către cele
dumnezeieşti întraripează. A-şi veni întru sineşi fără de al liniştii meşteşug
ştiutor şi iscusit şi fără de curăţenia minţii celei prin Dar, cu adevărat mai
cu neputinţă este decât prin aer a înota omul. Iar împreună cu dânsa (cu
liniştea) a pomeni şi a vedea pe Dumnezeu, isprăvitor şi foarte folositor
lucru este; dar afară de aceasta, este şi se socoteşte ca oarecare uitare de
Dumnezeu, decât pomenire a lui Dumnezeu, şi necunoştinţă şi nevedere a
lui Dumnezeu, mai vârtos decât cunoştinţă şi vedere a Lui. Şi acela care a
aflat această dumnezeiască simţire din dumnezeiasca dăruire, ar fi putut
zice cineva cum că a aflat pe Însuşi Dumnezeu. Şi nu are trebuinţă de
cuvinte ca cela ce stă înaintea lui Dumnezeu. Ci deşi este ales să slujească
lui Dumnezeu, pe tăcere o sărută unul ca acesta, iar mai vârtos şi nevrând
tace. Dumnezeiescul Duh întru dânsul locuieşte, şi dragoste, şi pace şi
bucurie duhovnicească răsare dintru el; viaţă vieţuieşte schimbată, decât

1913
cea după obicei şi de obşte viaţă. Se veseleşte de Dumnezeu şi ochii lui
văd lumină gândită. Foc poartă inima lui; prostimea şi întărirea,
neiscodirea şi îndurarea şi nehotărârea, neîncepătura şi pururea-vecuirea cu
înspăimântarea sunt împreună cu dânsul. Lacrimi necontenite izvorăsc din
ochii lui şi, nimic mai puţin, şi din inima lui izvor de apă vie
duhovnicească. Împreună cu cele gândite, uniceşte se împreună cu totul şi
cu strălucirea Unuia împrejur se străluceşte şi se desfatează cu desfătare
mai presus de lume; şi se uimeşte şi se veseleşte minunându-se şi
spăimântându-se întru desfătarea cea pentru Dumnezeu. Cela ce a gustat va
înţelege şi va lăuda pe Dumnezeu după cuviinţă: mai presus de fiinţă,
Preaînalt, neînchipuit, neformăluit, nesămuit, necătăţit, prost, nefelurit,
nemărginit, nehotărât, neprins, netâlcuit, fără de început, de-a pururea
vecuitor, nezidit, nestricăcios, neînţeles, nearătat, mai presus de
înţelepciune, mai presus de putere, mai presus de bunătate şi mai presus de
frumuseţe; Lui I se cuvine slava şi lauda în vecii vecilor. Amin.
Despre Dumnezeiasca luminare
42. Doamne, pe cei lipsiţi de minte, Tu înţelepciunea chemându-i, zici:
„Veniţi de mâncaţi pâinea Mea şi beţi vinul pe care l-am dres vouă” (Pilde
9, 5). Deci, crezând negrăitei Tale iubiri de oameni, vin, Doamne, eu cel
lipsit de minte, deşi păcătuiesc la câte fac. Deci mă rog Ţie, mă rog Ţie,
dă-mi mie în Dar îndurată hrană duhovnicească şi băutură pe Duhul Tău,
Carele cu adevărat Duh este şi Lumină. De aici şi ai Tăi cei ce poartă
Duhul, lumină poartă; iar când Lumina aceasta negrăit o văd şi mai presus
de fire întru mine fiind, atunci cred că Tu eşti cu mine spre a mea
îmbrăcăminte şi spre a mea sfântă fericită viaţă. Deoarece cei ce poartă
Lumina, după cuvintele Tale, ai Tăi, Hristoase Iisuse, întru Tine sunt
îmbrăcaţi, avându-Te pe Tine strălucirea slavei Tatălui şi adevărata viaţă.
Iar unii ca aceştia, după Sfinţii Tăi, şi case şi sălaşuri şi adăpostiri şi
Biserici arătat strălucesc cu întreita strălucire a Dumnezeirii, şi aceea mai
presus de laudă; se uimeşte (iese afară) din cele văzute şi încetează de cele
gândite şi se odihneşte întru Tine duhovniceşte, Dumnezeirea cea mai
presus de Dumnezeire.
1914
 „Cum se face Dumnezeiasca dragoste în suflet”
43. Dumnezeiasca dragoste, prin poruncile dogmelor celor dumnezeieşti
şi prin cea din inimă făcătoare de viaţă a Duhului dumnezeiască
înfierbântare, în suflet se adună fireşte şi cu multă înfocare se aprinde;
întru acest chip şi dumnezeiasca dragoste, ca un alt oarecare suflet este al
prea curatei şi neîncetatei şi pururea izvorâtoarei dumnezeieşti rugăciuni;
încă şi mişcare şi lucrare, unire şi împreunare, uimire şi vedere şi sfinţită
cu adevărat dobândire a strălucirii, şi cale nerătăcită către Dumnezeu
desăvârşită, şi mai presus de fire unire şi pricină fără de îndoială a
ipostatnicei de gând luminări acei mai presus de fire, după cum Părinţii
zic. De gând zic, fiindcă este Dar al îndumnezeirii, arvuna moştenirii celei
viitoare a sfinţilor, amanet al slavei lui Hristos, al îmbrăcămintei celei
cereşti şi al acelei mai presus de lume veselii, al punerii de fii sfinţită
pecete, cei arătate ai lui Hristos de un chip strălucire părtaşilor şi
împreună-moştenitorilor ai negrăitei Dumnezeiri Lui; precum şi fraţi ai Lui
şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună cu Dânsul moştenitori, ceea ce
se zice şi este cel mai minunat lucru. Pentru aceea fericit este acela carele,
prin orice silinţă cuviincioasă, va dobândi pe cele spuse, adecă pe negrăita
dragoste a lui Dumnezeu prin osârdia sfinţitei rugăciuni şi cu cea
desăvârşită linişte şi petrecere. Fiindcă întru adevăr va fi lipit de
Dumnezeu şi schimbat cu cea dumnezeiască făcătoare de Dumnezeu şi mai
presus de minte schimbare, întrucât se va socoti ca o bucurie pe patimile
cele pentru Hristos şi va dori prea mult a se afla întru poruncile Lui; a
Căruia slavă în veci. Amin.
„Asemenea pentru Dumnezeiasca dragoste”
44. De toată privirea, chiar şi de cea heruvimicească, de vei zice,
Dumnezeu fireşte cu nemărginire mai nemărginit se deosebeşte întru
adevăr. Prin urmare dragostea Lui, din cea nemărginită bunătate, în
oarecare chip se vede. Şi cunoscut este că, cu chip de iubire, se înţeleg cele
zidite; şi cele văzute pentru cele gândite fără de alt acestea toate s-au făcut.
Pentru care şi cu totul văzută se arată Dumnezeiasca dragoste şi este
vărsată întru cele gândite: în îngeri adecă şi în sufletele oamenilor, ca cele
1915
de Dumnezeu mai apropiate şi mai familiare. Că al Ei însuşi este, al
Dumnezeirii, mai ales în fiinţele cele neputincioase, pentru care şi altele
arătat Dumnezeu face, a face aşa cu drăgăstos chip şi cu cea cuviincioasă
mărime de suflet, ca să zic aşa, sau marea înţelepciune, ca mai apropiat să
zic; întrucât cu adevărat este cu putinţă să vază cu oareşicare chip pe dorul
Celui cu totul nevăzutului Dumnezeu, pe Carele foarte luminos îl privesc
prin cele văzute, adecă ca pe un Eden nelipsit al celor gândite şi mai presus
de lume. Pentru că între iubitul Dumnezeu şi iubitorul om multe oarecare
sunt făcute şi puse înainte, care cu îndestulare propovăduiesc
Dumnezeiasca dragoste. Iar mai ales când mintea, în inimă strălucită, va
avea pe înălţare şi pe vedere şi se va lucra duhovniceşte şi se va aprinde, şi
prin urmare când sufletul va primi arvuna Duhovniceştii vieţi inimelnic, în
bună înţeleasă cu adevărat gândită lucrare; atuncea, întru adevăr, fiindcă
dumnezeieşte s-a luminat şi mai presus de fire, începe nerătăcit şi foarte
sigur să privească tainele, ca un Dar al Celui ce iubeşte către cel iubit, şi
să-şi aducă aminte de El şi a-L trage de aici către dânsul şi totdeauna a-L
năluci, pe cât este cu putinţă. Şi atuncea cu fericire oglindeşte faţa Celui
iubit şi dintru altele asemenea se spăimântează şi se face oarecum uimit şi
ca un ieşit din sineşi, cu dorul lui Dumnezeu. Şi fieştecare simţire sau
înţelegere le lasă pe urmă întru sine şi se află întru nedumerire şi nu ştie ce
are a se face de această covârşitoare privire. Şi aşa, întrucât poartă pe
acestea, se veseleşte şi saltă şi se bucură, şi se îngraşă cu acestea şi stă; şi
de aici vine întru stăruinţă cum să iubească pe Dumnezeu. Şi ajunge bine
norocit întru aprindere de dragoste şi aduce împreună cu ea (cu mintea)
tainele lui Dumnezeu, şi se lucrează prin focul inimii cel de viaţă făcător al
Preasfântului Duh. Şi mai ales se face, întru adevăr, un fel de cerc sfinţit
(circumferinţă) şi deosebit dulce, cu minunare lucrându-se din acest
dumnezeiesc amor şi din cele făcute ale înfăţoşării Sfinţitei şi
Dumnezeieştii Dragoste şi prea arătat văzându-se îndrăgitor al nostru
Dumnezeul nostru. Şi iarăşi ne suim la dumnezeiescul dor, după care
Dumnezeu aşezându-Se întru noi ne îndrăgeşte; şi de la Dumnezeu începe
şi la Dumnezeu conteneşte; când închipuitori ajungem prin dorinţa şi
dobândirea dumnezeieştii îndrăgiri şi întru dumnezeiasca asemănare (cu
1916
închipuire zic) şi ne facem buni cu înţelepciunea, adecă lucrători cu
privirea, îndrăgindu-ne de Dumnezeu şi îndrăgind pe Dumnezeu; şi tainele
dumnezeieşti şi făcătoarei de viaţă uniri, şi ale uimirii, şi cele ale luminii,
şi ale celei întru tot strălucitoare cunoştinţe, ca să zic cu un cuvânt,
pătimind cele fericite patimi: întru Hristos Iisus Domnul nostru.
„Despre frica cea din dragoste”
45. Câţi veniţi întru dumnezeiasca dragoste şi întru duhovniceasca
odihnă cu tainice îndrăgiri şi cu osârdie şi cu înviitoare simţiri gustaţi din
acest pahar, şi după asemănător chip vă îndulciţi şi vă veseliţi, fiindcă întru
adevăr tare vedeţi adânc de minuni mai presus de lume şi dobândiţi cu
mare desfătare negrăite oarecare şi vă odihniţi în pace adâncă: voi dar
aceştia încă se cuvine să vă temeţi, luare aminte având să vă rugaţi
neîncetat lui Dumnezeu, smerindu-vă cu orice chip, auzind pe
dumnezeiescul David, carele neîncetat şi arătat strigă zicând către
Dumnezeu: „Tu eşti veselia mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat”
(Ps. 31, 8); şi învaţă cu mare glas, mai ales ca un purtător de Dumnezeu, şi
zice: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” (Ps. 2, 11).
Văzând şi Pavel, vasul alegerii, carele s-a răpit până la al treilea cer şi în
sfinţitul rai a intrat şi a auzit graiuri nespuse, care nu sunt slobod omului a
le grăi (2 Cor. 12, 2–4), şi pe urmă, după atâta de mari taine, se teme, nu
cumva, întrucât propovăduieşte la alţii, el să se facă necercat (1 Cor. 9,27).
Şi dacă dumnezeiescul şi obştescul dascăl David zice: „Cei ce iubiţi pe
Domnul, urâţi cele rele” (Ps. 96,11), aceasta adecă înţelege: că cei ce iubiţi
pe Domnul, temeţi-vă de Dânsul. Fiindcă viclenia stăruieşte să se
pricească, împotrivindu-se şi după dumnezeiasca dragoste şi cu oarecare
chip să se împleticească cu sufletul către luptă; pentru aceasta cu mult bun
cuvânt porunceşte încă să se ia aminte şi să se urască răutatea cei ce iubesc
pe Domnul şi câţi voiesc să ajungă în starea aceasta. Şi dacă vă învăţaţi că
se cuvine să urâţi, prin urmare este că se cuvine să vă temeţi de aceasta. Că
dacă nu era înfricoşătoare, ci se făcea altfel, nu poruncea Proorocul cu
străşnicie mare ca să urască pe aceasta cei ce iubesc pe Hristos. Deci deşi
întru adevăr înalt lucru este şi de Dumnezeu văzut şi cu Dar dăruită stare a
1917
se veseli cineva şi a se bucura de Domnul Dumnezeu pentru cele mai
presus de fire taine pe care le primeşte, dar fiindcă sufletul nostru este
fireşte schimbăcios şi mai ales desăvârşit nu se depărtează de materia cea
pământească şi de trupul ei, ca puţin oarecum să se teamă de luptă, ci este
înjugat cu dânsa cu chip oarecare, prea slăvit, vrând şi nevrând împreună
vieţuieşte cu dânsa şi pătimeşte şi oarecum se preface împreună cu ea, ca
cum ar zice cineva, cum că nu ar avea nici o stăpânire: pentru aceasta dar
este împotrivă luptătoare care nu se depărtează; şi mai ales şi din multe
părţi are pricină prin care îl împinge pe dânsul spre cădere, întrucât avem
nevoie adecă de această frică şi de nevoinţă şi de rugăciune. De a cărei
frică câtă nevoie are sufletul acela care se ridică către Dumnezeu, şi de cât
cutremur şi de câtă luare aminte şi rugăciune, pe acestea le las la cei mai
buni după aplecare ascultători să le cerceteze şi să le socotească. Şi mai
ales văzând pe acestea sufletul prin luminătorul Dar al Duhului şi
asemenea pătimind şi cele ale dumnezeieştii dragoste; căci dacă şi Adam o
avea pe această neapărută frică, când a primit pe cea atâta de Dumnezeu
următoare şi proorocească dăruire prea covârşitoare, întru adevăr nu se
biruia atâta de cu ticăloşie, vai! Aşa întru adevăr şi cel născut din
făgăduinţă, Samson, şi purtătorul de Dumnezeu David, şi mulţi alţii, pe
lângă care şi Solomon cel prea înţelept. Deci dacă cei atâta de mari bărbaţi
aveau nevoie de frica aceasta şi de nevoinţă şi de luare aminte şi de
rugăciune, ce se cuvine să socoteşti pentru aceia care nu au nemerit încă pe
cea mai presus de fire dăruire şi lucrare a Duhului? Nici s-au înălţat la
dumnezeieştile uimiri ale dragostei şi la dumnezeiasca beţie a frumuseţii
lui Dumnezeu celei prea dorite? De cât de mare frică şi cutremur are
nevoie şi de luare aminte şi de statornică rugăciune întru Hristos Iisus cu
cuget smerit neîncetat?
„După care chip şi fel dragostea este întreită”
46. Iscusul cunoaşte întreit începutul dragostei. Şi după măsura celor
dintâi întreite, prin urmare şi cuvintele acestea sunt întreite. Deci se află
dragoste simţitoare, adecă a simţirilor către oarecare ceva simţit, care este
o poftă împătimită a oarecărui iubit, pe care şi dobitoacele cele
1918
necuvântătoare de multe ori o iubesc. Se află încă şi altă dragoste a
sufletelor, care este o aplecare cuvântătoare către oarecare care se
socoteşte bun spre a-l dobândi pe el. Însă se află şi a treia dragoste gândită,
din Darul Făcătorului de viaţă Duh, ceea ce este o atragere mai presus de
fire şi care mişcă în inimă binele fără de voie, arzând şi lucrând întru
privirea nemărginirii Bunului, care este Dumnezeu. Fiindcă întru adevăr
Dumnezeu se priveşte Bun, nu prin voia sufletului, Cel ce este şi decât
toate mai presus nemărginit Prea Bun, ci după fire. Aşa asemenea şi dorul
Lui cel dumnezeiesc nu se aprinde întru adevăr voind noi, fiindcă pururea
mişcător este şi lucrează înlăuntru în inimă fireşte lucrarea Făcătorului de
viaţă Duh; şi atâta este departe de a se mişca cu voinţa noastră, întrucât se
întâmplă şi cea împotrivă, adecă acesta mai cu seamă să mişte voinţa
fireşte. Întrucât cu bun cuvânt este şi se zice dumnezeiască mângâiere şi
este a lui Dumnezeu lucrare către suflet prin insuflare duhovnicească a de
viaţă Făcătorului Duh; iar sufletului îi este atârnare (legătură) către
Dumnezeu. Singură dar minunată este (dumnezeiasca dragoste), şi unire şi
compătimire, care atrage pe toată mintea cu toate puterile sufletului şi cu
toată pornirea spre unirea dumnezeieştii frumuseţi, cu gândită plecare a
celui Bun. De unde nici una din cele mai înainte zise (două dragoste) nu se
numesc mângâiere cu adevărat, adecă nici pofta cea către cel dorit simţit,
nici aplecarea cea către cele bune; ci numai cea după privire bunătate
gândită, care din lucrarea cea din plecarea Sfântului Duh se mişcă simţitor
în inimă: aceasta dragoste se numeşte mângâiere, şi Mângâietor se numeşte
acela ce lucrează pe aceasta întru Sfântul Duh. Căci cu adevărat aceasta
este dragoste chiar, a cărei închipuiri sunt celelalte două, iar mai ales cea
una a sufletului, care prin gânduri caută binele pentru bine, care este arătat
închipuire a dumnezeieştii şi duhovniceştii dragoste; iar cealaltă, simţita
dragoste, urmează pe cea sufletească. Prin urmare cu bun cuvânt mai ales
cu totul nu înţelege cele ale dragostei îndulciri şi mângâieri şi cu totul
curăţenia dragostei fiind, acela care nu se lucrează inima lui de puterea cea
făcătoare de viaţă a Sfântului Duh, a izvorî pururea şi arătat. Fiindcă nici
gândurile fireşti nu mişcă pe scaunul sufleteştilor puteri, care este inima,
nici prea puţin dinlăuntru, fără numai din afară; deci asemenea cu mult mai
1919
vârtos simţirile. Pentru aceasta, pe deasupra şi închipuitor şi umbros cu
oarecare chip iubeşte cineva oarecare pe acestea. Iar puterea însă întru
adevăr şi lucrarea Sfântului Duh, după ce cu totul va cuprinde pe toată
locuinţa sufletului dinlăuntru şi din adânc, atuncea prin urmare mişcă pe
acesta, după cum s-a zis, şi cu chip voitor răpeşte către dumnezeiasca
frumuseţe, prin stăpâna dragoste, puterile sufletului întru privire gânditoare
a desăvârşitului Bine, prin atragere mai presus de lume. Şi acela mai vârtos
de Dumnezeu se poartă singur şi după cele mai înainte zise se lucrează cu
dumnezeiesc chip; şi se împreună cu încredinţare în tainele sufletului, care
este stăpâna dragoste, şi care-i dobândirea şi folosul ei. Deci nimenea din
oameni nu poate să iubească desăvârşit nimic din toate, nici pe însuşi acest
Dumnezeu, mai înainte de împărtăşirea de viaţă făcătorului Duh, deşi
iubeşte pe cât poate; ci încă nici cunoaşte cu scumpătate ce este dragostea,
ori cea dintru această negrăită dulceaţă, întru Iisus Hristos, Domnul nostru,
Căruia I se cuvine slava şi celelalte. Amin.
„Cum că prin trei chipuri mintea se înalţă la privirea lui Dumnezeu”
47. Precum cu de-amăruntul mişcarea trupului, afară de a ei rânduială, îi
trebuieşte şi altceva, adecă ochi, şi altceva mai presus de ei (sau lor) fire,
adecă lumină, întru acest chip şi mişcării minţii îi trebuieşte ochi, afară de
a ei rânduială, şi lumină mai presus de firea ei. Pentru aceasta nu toată
mişcarea minţii este după buna cuviinţă, ci numai mişcarea cea prin ochii
şi lumina Darului este cu bună cuviinţă. Ochi dar ai minţii una este:
deschiderea inimii care se face întru credinţă, iar lumina este însuşi
Dumnezeu, Care în inimă se lucrează întru Duhul. Şi precum lumina cea
simţită nu mişcă drept pe cel fără de ochi, asemenea şi lumina cea gândită,
adecă Dumnezeu, nu mişcă pe mintea aceluia ce nu are pe deschiderea
inimii, decât numai pe a aceluia ce o are. Ci precum nici ochii pot ca să
lucreze fără de lumină, aşa nici cu adevărat deschiderea inimii fără de
Dumnezeu, şi mai ales nici este cu putinţă a se deschide inima, de nu va
lucra Dumnezeu şi nu Se va arăta prin Darul şi prin dumnezeiasca Sa
lumină în inimă.
„Despre împărtășirea vederii”
1920
 48. După gândita unire a inimii, cea prin Dar, mintea vede fără de
rătăcire întru lumină duhovnicească și se întinde la a eiși dorință, care este
Dumnezeu; și iese cu totul afară din simțiri, adecă fără de formă, fără de
felime și fără de nălucire, și se face departe de nălucirile celor simțite.
Mintea noastră este un vas oarecare dumnezeiesc, carele după putere
primește înlăuntru pe cea neapropiată strălucire a Dumnezeieștii frumuseți;
și acest vas este întru adevăr minunat, carele se întinde cu mulțimea
Dumnezeiescului Duh ce curge înlăuntru ei. Și de la mulțimea curgerii, și
ea se află mai mare, iar cu cea mică, și aceasta mai mică se face. Și încă,
când curge cu îndestulare, și aceasta se face mai puternică, iar când mai
puțin, și aceasta se arată mai slabă. Încă și când se va vărsa multă
înlăuntru, adunându-se într-însul (în vasul minții), iarăși păzește aceea cât
a primit, nerevărsată; iar dacă puțin se va vărsa înlăuntru ei, îndată se află
mai slabă și bolnavă și nici poate să țină pe aceea care s-a vărsat înlăuntru
ei. Încă, pe cât mai mult va primi, pe atâta se ușurează; iar când este goală
(deșartă de datoriile sale), atuncea se arată mai vârtos plină și mai grea
decât se cuvine. Și încă mai cu lesnire cuprinde pe cel mult decât pe cel
puțin; adecă se întâmplă dimpotrivă decât ceea ce se face simțitelor vase.
Și după altele încă, când cele mai mici decât cele mai mari sunt în
stăpânire. Pentru aceasta mi se pare că și Fiul tunetului, Ioan, întru
începutul Evangheliei lui, a făcut zicând: „La început era Cuvântul și
Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1), ca cum,
prin mărimea Cuvântului, dimpreună deodată să mărească și întinderea
auzitoarei minți, și prin marea învățătură a lucrului, îi dă acesteia mai
multă lărgime, și o așază întărită și aproape de El, spre îndămânateca
întindere a privirii lui Dumnezeu; și prin falnicul glas, asemenea o așază
împărtășitoare a nemărginitei Lui înțelepciuni. Și când zice lui Anania
Iisus, despre Pavel: „Vas ales Îmi este mie” (Fap. 9,15), aceasta se cuvine
să înțelegem despre cea cugetătoare a omului celui dinlăuntru; pentru care
acesta și la al treilea cer s-a răpit, precum îl auzim pe însuși că scrie: „că a
primit cuvinte nespuse, pe care a le grăi omul nu poate” (2 Cor. 12,4).
„Despre privire”

1921
 49. Mintea noastră este ca un oareșicare loc, care primește pe raza
Dumnezeieștii arătări (pe lumină). Iară osebirea ei este minunată și se arată
că pătimește cele împotrivă locului celui trupesc. Fiindcă acela (trupescul),
pe cât ar fi mai mult întins și mare, pe atâta primește mai mare pe lucrul ce
zace pe dânsul; iară mintea altfel: pe cât se strânge și se strâmtorează pe
sine (se zgârcește), pe atâta se face primitoare de mai mari daruri. Și când
pe fiece mișcare cuvântătoare, ori gânditoare, ori în ce fel ar fi, apucându-
o, după ce o va aduna și o va micșora, atuncea vede pe Dumnezeu, Care
este mai mare decât toate. Îl vede însă pe Dânsul pe cât Darul
Preasfântului Duh îi dă și cât i se cuvine, și pe cât firea celui materialnic și
zidit încape pe Cel afară de toate. Nu după nălucire și în deșert, nici ca
cum visându-se, arătat rășchirându-și pe gândul său; ci prin negrăita putere
a Dumnezeiescului Duh, întru luminarea inimii, ceea ce se lucrează și
pătimește mai presus de fire schimbare. Pe care cela ce o a primit prin Dar:
„El doarme și se liniștește, iar inima lui priveghează” (Cântarea Cântărilor
5, 2). Și mai degrab nu s-ar fi cunoscut pe sineși cineva că este om, decât
pe lucrarea aceea că nu este dumnezeiască și duhovnicească (adecă să nu o
cunoască). Că în vremea aceea are ferbinte mișcare a inimii, de viață
izvorătoare a Duhului, și cam mai de multe ori lacrimă umilitoare, lină și
blândă îi urmează lui. Lucrarea aceea nu numai pacinică cu sineși o
săvârșește pe inimă, ci și cu toți oamenii. Dintru aceea răsare curățănia,
blândețile, rugătoare nestrigătoare glasuri, deschiderea inimii, veselie și
negrăită dulceață. Cela ce pe acea bună împărtășire o a câștigat, fuge cu
adevărat, și nu cu prefacere, numai cu însuși auzul de toată dulceața
trupului, de toată bucuria și bogăția și slava celor din afară și care se strică.
Fiindcă pe toate acestea, el luându-le (pe darurile împărtășirii), le are
duhovnicește și dumnezeiește în inimă și în minte. Și se lucrează întru
acestea, nu adecă întru gândul gol, ci cu adevărat și întemeiat; încă nici de
lumina aceasta simțită se lucrează, fiindcă tâmpește aceasta prin a eiși
grijire și învăluire de cele simțitoare și slăbește pe Lumina cea
dumnezeiască și gânditoare și cu adevărat dulce. Pentru aceasta și prea
puțin se vede uneltindu-o și văzându-o pe aceasta, pentru omul cel din
afară, când ca pruncii voiește ceva să-l mângâie; dar „pe toate le rabdă, pe
1922
toate le suferă, întru toate se întemeiază” (1 Cor. 13, 7), pentru hatârul
îndulcirii celei dinlăuntru, întru dragoste dumnezeiască și întru privire cu
așezare. Și nu este nici un lucru care să-l năcăjească pe acesta și să-l
scârbească, de nu undeva pe păcat l-ai fi zis. Pentru locul acesta, și arătat
este că pentru minte, cu dor dumnezeiesc mult s-a ostenit Marele David, și
pe pofta sa ne-o învață și pe osteneala ne-o arată: „că somn ochilor săi n-a
dat, nici dormitare genelor sale, nici tâmplelor sale odihnă, până când,
zice, am aflat locul Domnului” (Ps. 131, 4–5). Și Solomon cel înțelept
sfătuiește, zicând: „Dacă duhul celui ce stăpânește s-ar sui peste inima ta,
tu locul tău să nu-l lași” (Ecl. 10, 4). Ci și Mântuitorul ucenicilor Săi
poruncește, zicând: „Sculați-vă să mergem de aici” (Ioan 14, 31), și
„Paștele cel închipuitor făcându-l în foișor” (Luca 22, 12), pe locul acesta
cu taină ni l-a zugrăvit. Pentru aceasta mi se pare că fericește pe cei săraci
cu duhul (Mat. 5, 3), pe sărăcia cea duhovnicească cu taină arătându-o,
adecă pe fugirea și ferirea minții cea despre toate; și ca cum am zice:
goliciune și către sineși strângere. Căci atuncea mintea pe Împărăția lui
Dumnezeu nu numai o vede, ci și pătimește veselie nemuritoare, în pace
câștigându-o.

„Despre lucrător și privitor”

50. Cel privitor rodește pe dulceața părții celei cu adevărat bune (Luca
10, 42), fiind rod al adevăratei priviri, când privitorul uneltește tăcere și
privește numai pe Iisus. Pe această dulceață cel lucrător nu o știe, fiindcă
n-a gustat-o; și necunoscând-o, „prea mult se grijește și la multe se silește”
(stih 41), întru a cânta și a ceti și trupul a-l face cu totul obosit, întrucât
mai ales se mustră pe sineși ca un leneș și trândav de a se îndeletnici la
niște lucruri afară de datorii, iară nu cu mintea întru cele gândite și
simțirilor nevăzute, întru care și a se îndeletnici este dulceață negrăită și a
se liniști bucurie nespusă. Și după cum se vede, nicidecum cu mintea nu
cugetă, adecă cel ce se pironește numai la cele din afară, cum că pentru

1923
Cuvântul cel adevărat al lui Dumnezeu, Cel de nimic lipsit, se odihnește
buna noastră petrecere, Care, ca un iubitor de oameni ce este, obișnuiește a
se face din a Lui privire. Carele cu totul nefiind lipsit de nimic, n-are
trebuință de odihna noastră. Pentru care și Maria, stând la picioarele Lui și
ascultând la privirea cuvintelor Lui, se hrănea, și pe omul cel dinlăuntru al
ei spre înțelegere pornindu-l, prin laude este primită. Nu de asemenea și pe
Marta, deși se îngrijea și se silea spre multe. Însă Cuvântul acolo a arătat,
nu numai sfătuindu-le pe ele la cel mai bun, ci și pe toți oamenii cei după
dânsele, învățându-i, ca nu numai să nu defăime ca pe niște nelucrători pe
cei ce voiesc a privi și către El a se întinde cu îndeletnicire, ci și să-i laude
și să se silească și ei a-i urma după putere.
„Despre cum privesc privitorii”
51. Ca în oglindă și în ghicitură, întru cele de față și întru cele ce se fac,
privesc privitorii așezarea viitoare ce are a se face. Că precum oglinda nici
grosime ipostatică arată, fără numai simplu arată înlăuntru ei, nici iarăși
aceea ce se arată înlăuntru ei este nimica cu adevărat; că înfățișează chip
de prea vederat lucru, încât tot cel ce iubește adevărul va mărturisi că este
ceea ce se privește în oglindă. Asemenea cu adevărat și cele ce sunt și cele
ce se fac nu materialitatea (grosimea), nici vreun alt ipostas arată, afară
decât ceea ce se arată; ci arată fără de îndoială chipuri de lucruri adevărate,
celor ce au primit putere de a privi, și fără de greșeală povățuiesc către
însuși adevărul. Deci când auzi pe Pavel zicând: „Prin credință umblăm,
iar nu prin vedere” (2 Cor. 5, 7), să nu socotești că zice el despre credința
ceea ce se face din auz prin cuvânt simplu; căci cum el iarăși zice: „Acum
cunosc din parte, iar atunci voi cunoaște precum și sunt cunoscut; iar când
va veni desăvârșirea, atunci cea din parte se va strica” (1 Cor. 13, 10–11).
Vezi că această cunoștință de acum lucrează de a privi cineva pe aceea care
va fi și în cel viitor, numai atâta deosebire are cea de față făcută de cea
viitoare, precum cea desăvârșită de cea nesăvârșită este de un singur chip.
Încă cel ce prin credință zice că umblă, iar nu prin vedere: „așa alerg, zice
în alt loc, ca nu necunoscând; așa mă nevoiesc, iar nu ca bătând aerul” (1
Cor. 9, 26). Atâta era întru cunoștință despre cele viitoare cu încredințată
1924
adeverire, și nu ca cum el, făcându-se luiși următor, pe acestea le zice, să
nu fie. Ci aceasta așa arată pe cea prin credință însemnată ca îndoită după
fel. Fiindcă se află credință care are nevoie de dovezi, care din cuvinte
simple se alcătuiește; și se află credință care nici cu un chip nu-i trebuie
dovadă a lucrului celui ce se vede, fiindcă încredințează de ajuns din
oarecare vederate lucruri pe cel ce crede, care se cheamă și credință
ipostatică. Iar prin pildă voiește a cunoaște aceasta lămurit: închipuiește-ți
ca o pricină că am zis ție cum că aș fi văzut un om oarecare lucrător de
pânze împestrițate, care putea prin cele subțiri fire ca să închipuiască
înlăuntru pe pânză fiare înaripate, lei, vulturi, cai, arme, războaie și altele
de asemenea. Pe care dacă tu nu l-ai văzut cu ochii tăi, atunci ai nevoie de
credință, ca să crezi cu un cuvânt gol cum că este un țesător ca acesta. Iar
de se va întâmpla să vezi singur, nu pe lucrătorul acelei pânze, ci numai pe
însăși pânza aceluia, fără de altă vei cunoaște din privirea pânzei cum că
cu adevărat om a alcătuit acea țesătură, căci nici de sineși nu putea a se
țese, nici de vreun dobitoc, fără numai de om. Atunci, întru adevăr, altă
credință teoreticească cuprinde pe sufletul tău, care cu totul se deosebește
de cea dintâi. Asemenea este și asemănarea vederii, precum am zis, care se
află prin credință. Că închipuiește-ți, de pildă, cum că ai fi văzut om roș
sau zmead la față, cu trup înalt sau întru toate deopotrivă a fi: la ochi, la
obraz, la păr, la nas, la buze și întru altele, la care se vede înfățișarea feței
omenești; această vedere este ipostatică. Și de te va întreba cineva care este
felul pânzarului, pe carele fără de a-l vedea cum că este om, ci numai din
vederea pânzei și cine a făcut această pânză, ai să te pleci cu încredințare
cum că nu-i felul ipostasului lui, întrucât cu ochii tăi nu l-ai văzut. Întru
adevăr, adecă, cum că acesta este om nu te lepezi, ori cum ar fi fost chipul
lui, deși are pânzarul împestrițată pe acea lucrare. Acesta, întru adevăr, este
felul cel neipostăsuit văzându-se, pe care, deși nu s-a privit, însă de obște,
fără de îndoială, este arătat ca cum cu încredințare s-ar fi întâmplat a-l
vedea. Așadar, se află credință prin auzirea simplului cuvânt. Și iarăși se
află credință ipostatică, prin oarecare încredințător chip lămurită; întrucât
cu asemenea chip se află fel ipostăsuit, care se privește ca în persoană, și
se află fel care nu în ceva se privește, însă prin cel de obște cuvânt. Deci
1925
toți privitorii se cuprind de credință ipostatică. Iar chip însă văd, dar nu
ipostatic; fiindcă, dacă nu ar fi fost vedere înțelegătoare Dumnezeu, cum
frumusețe se zice Dumnezeu? A căruia dar frumusețe a lui Dumnezeu,
gândită fiind, nu în ipostas se privește; asemenea să cugeți și a Acestuia
vedere gândită, cu bună cuviință, prea strălucită, prea slăvită, dând în suflet
înțelegătoare lumină și umplând și luminând pe minte și înconjurând cu
multe și felurite străluciri și punând într-însa tainice înțelegeri de
Dumnezeu. Pe care și Manoe acela nălucindu-o zicea: „Am pierit, o
femeie, pe Dumnezeu văzând” (Jud. 13, 22). Și, întru adevăr, oricare va
închipui felul acelei priviri, mărturisește că aceea este înfățișarea
închipuirii lui Dumnezeu. Și Marelui Moisi întru aceasta i s-a arătat
Dumnezeu, după cum este scris: s-a arătat Dumnezeu lui Moisi în vedere,
iar nu întru închipuire, deși cu totul tot era lipsit de buna cuviință a
Dumnezeieștii vederi, „văzând numai partea” (Ieș. 33, 23). Oare și nevăzut
cu totul era Dumnezeu? Frumusețe măsurată și fel curat, deși se oprește la
Dumnezeire a-i zice fel sau frumusețe, și cu mult mai mult față, care are
fel și frumusețe, totuși de la proroci cunoaștem că zice: „L-am văzut pe El,
dar nu avea chip nici frumusețe, că chipul Lui a lipsit” (Isaia 53, 2), pe
care o zice pentru Dumnezeu Cuvântul, întrucât ca unul din făcătorii de
rele ce spânzura pe lemn (Luca 23, 33), fără de a aduce vreo cunoștință a
Dumnezeieștii firi. De vreme ce, întru adevăr, după omenire, deși avea
frumusețe, ci din pricina muriciunii nu era întru Dânsul, dar chip de mort
avea. Iară David iarăși pe El Îl laudă, nu după omenire, ci Îi zice Lui
frumos cu chipul și adaugă: „Vărsatu-s-a dar în buzele Tale” (Ps. 44, 3),
care arătat este frumusețea Dumnezeirii. Și întru multe părți, adecă, David
își aduce aminte de fața lui Dumnezeu, și acum, adecă, zice: „Întorsu-Ți-ai
fața Ta și m-am făcut tulburat” (Ps. 87, 15); și iarăși: „Să nu întorci fața Ta
de la mine” (Ps. 50, 10), și în alte multe părți. Și dacă față și frumusețe,
după cuviință, nu se tăgăduiește a se zice la Dumnezeu, Care este
neformăluit și fără chip și neînfățișat, prin urmare cu bună cuviință se
poate a se zice și chip, după cum și față de frumusețe. Pe care și Pavel o
închipuia, zicând: „Alerg, nu ca necunoscând; așa lovesc, nu ca bătând
văzduhul” (1 Cor. 9, 26). Fiindcă Dumnezeu și fără de a Se vedea, precum
1926
este și fără de a Se cuprinde; ci însă prin alt cuvânt se vede și se cunoaște
Cel necuprins. Pentru aceea și David aduce și caută fața Domnului
totdeauna (Ps. 26, 8), ca cum cu oareșicare chip, făcându-ne întru
închipuirea Dumnezeirii Lui, vom dobândi mult și negrăit dar și de
dumnezeiască îndulcire ne vom învrednici, precum când i-ar zice (David)
lui Dumnezeu pentru sineși: „Sătura-mă-voi când mi se va arăta slava Ta”
(Ps. 16, 15). Pentru că mult și cu nemărginire luminează slava vărsării de
lumină a Dumnezeieștii Fețe peste fața acelora care privesc spre
Dumnezeu întru adevăr și întru Duhul. Din care îndulcire și desfătare celor
ce pătimesc aceasta nesuferită este și, ca să zic, nepurtată pentru covârșire;
iară celor ce nu au văzut-o și nu au gustat-o este nespusă și neînțeleasă. Că
dacă dulceața mierii nu poate cineva prin cuvânt a o spune celor ce n-au
gustat-o, ce cuvânt poate a se face sau ce meșteșugite va unelti ca acelea ce
sunt mai presus de minte să le lumineze (arate) acelora care nu le-au văzut,
nici au primit vreo dumnezeiască îndulcire și dobândire din acestea? Iar
pentru acestea destule sunt câte am zis. Deci Sfințitul Pavel, având
ipostatică credință în Dumnezeu și prin cea după bună cuviință mai presus
de frumusețe privire a lui Dumnezeu, zice: „prin credință umblăm, ș.c.l.”
(2 Cor. 5, 7), nu prin privire închipuită văzându-Se, neînchipuind pe
nefăcuta Dumnezeire. Că zice Dumnezeescul Maxim: nefăcută zic
Dumnezeirea, pe cea după vedere ipostatică strălucire a Dumnezeirii, care
nu are naștere, ci mai presus de cuget întru cei vrednici se arată; ci însă
prin chip, a căruia frumusețe se vede. Și despre care dumnezeiască
frumusețe așa arată Marele Vasile: „Ce este mai iubit decât dumnezeiasca
frumusețe?” Și iarăși: „Frumusețe adevărată și prea dorită și prea iubită
este aceea, care numai celui curat cu mintea este văzută, a fericitei
dumnezeieștii firi.” Încă și Pavel pe sine s-a mărturisit, deși prost era cu
cuvântul, dar nu cu cunoștința (2 Cor. 11, 6); că era mare după cunoștință,
prin care din parte cunoștea pe Cel mai presus de înțelegere Dumnezeu, în
chip gândit cu dumnezeiască cuviință. Această din parte cunoștință având-
o și Moisi, văzătorul de Dumnezeu, și dumnezeiescul chip, nu în față
văzându-L și frumusețe privindu-o, zice: „De aș fi știut că am aflat har
înaintea Ta, arată-Te pe Tine mie, ca în cunoștință să Te văd” (Ieș. 33, 13).
1927
Și fiindcă mai înainte primitor au fost de dumnezeiasca arătare și de slava
frumuseții Ei, însă nu și în persoană, cere și pe aceasta ca o mai
desăvârșită; însă Dumnezeu aceasta nu o a îngăduit-o. Fiindcă la tot
sufletul de gând vedere, încă și îngerească, aceasta este cu neputință și
covârșește hotarele a toată cunoștința. Că întru adevăr Moisi era de
Dumnezeu văzător, însă în negură vedea pe Dumnezeu, dar nu în ipostas,
ci în chip și frumusețe gândită, fără închipuire. Că cu acest chip firesc au
zis dar și Moisi și Ilie și toată ceata prorocilor cea de Dumnezeu văzătoare.
Deci dacă prin credință umblăm ipostatic, pe cele despre Dumnezeu
privind, și din fulgerătoarea slavă a frumuseții Feței Sale ne încredințăm, și
din vederea închipuirii luminii Sale celei prea strălucitoare mărturisim
aceasta, și nu prin credința auzirii cuvântului prost auzim, că în ipostatică
credință umblăm, nu prin chip închipuit văzut; că în veacul viitor nu este
trebuință de credință. Pentru aceea aici este cea ipostatică, iar atunci cea
mai bine încuviințată vedere a dumnezeieștii slave se va arăta foarte
lămurit, după cum adecă zice: se va vedea; pentru aceasta acum mai
umbros. Precum și Cuviosul de Dumnezeu Grigorie zice: „Alta din altă
închipuire adunându-se, în care va fi chipul adevărului, care însemnează
chipul cel umbros. Iar atunci va fi față către față, și cea din parte se va
strica, pentru arătarea celui desăvârșit” (1 Cor. 13, 10). Deci acum, precum
zice Sfântul Augustin, cea din parte vedere a lui Dumnezeu este aceea care
răpește pe tot sufletul cuvântător întru dragostea slavei Lui; că întru
aceasta prost se face sufletul și cu prostime unatec, și întru acest singuratic
unul vede chipul cel ascuns al lui Dumnezeu și întru acest chip și
frumusețe și fața Acestuia, veselind și împodobind și strălucind pe toată
mintea; care, luminându-se și împodobindu-se și strălucindu-se
duhovnicește și mai presus de lume, prin acestea se subțiază și se înalță și
întru înspăimântare aduce pe privitor. Prin acestea se strălucește în taină
sufletul, umplându-se de dumnezeiască îndulcire și veselie. Și, ca în scurt
să zic, prin acestea se slăvesc și se îndumnezeiesc iubitorii de vederea lui
Dumnezeu, cea dumnezeiește începătoare și iubitoare de auzire, care se fac
prieteni ai lui Dumnezeu și următori, văzători ai lui Dumnezeu, încă fiind
întru adevăr cu acest trup împreună legați. Și pentru aceasta, privind,
1928
oglindesc prin simțire gândită dobândirea bunătăților celor viitoare și din
parte starea veacului aceluia, pe care „nici ochiul nu le-a văzut, nici
urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit” (1 Cor. 2, 9).
„La: «Ierusalimul ce se zidește ca o cetate, unde s-au suit semințiile
Domnului, spre mărturia lui Israil» (Ps. 121, 3–4)
52. Ierusalim se tâlcuiește: loc al păcii, și este închipuire de loc al lui
Dumnezeu, adecă al sufletului care aduce pacea cea întru Hristos. Și nu
este al oricărui suflet a aduce pace în Hristos și a-i da lui numele păcii, ci
numai acelora care, ca ale unei cetăți ce se zidește, au piatra cea din capul
unghiului (Ps. 117, 22), pe care în Sion a pus-o Dumnezeu (Is. 28, 16),
după făgăduință, piatră de mult preț. Iar Sion este tumul cel observator al
Ierusalimului, care este închipuirea privitoarei minți a sufletului celui
pașnic. Fiindcă în altă parte nu vei afla, căutând minte înalt zburătoare și
mult văzătoare și adevărat privitoare, fără numai în inima care a primit
pacea lui Hristos, care este arătătoare de pacea vieții. Deci sufletul care
aduce pacea cea dumnezeiască și are piatra cea din marginea unghiului și
de mult preț, și tăvălitele, neprețuitele pietre cele din sfințitele cuvinte, prin
care lesne împrăștiatoare se face hiarele, prin aruncarea pietrelor, și se
omoară acele hiare care în muntele lui Dumnezeu se grăbesc a se sui; și
asfaltul, care este smerenia, pe care o lucrează Duhul Sfânt, care arde cu
foc dumnezeiesc învârtoșarea inimii și o preface în duh zdrobit și smerit,
îndulcindu-o; și ape din ploi care de la Mântuitorul se dau și care curg în
văile inimilor noastre ca râurile; încă și lemne neputrezitoare spre unirea
cugetelor adevăratei lucrări; încă și piroane și sfredel, din frică adunându-
se și care către dumnezeieștile porunci silește; arhitect pe Dumnezeescul
Cuvânt și pe cei împreună cu El, pe aceea zic care sub meșteșugul lor
iconomisind zidesc puterile sufletului; și unelte lucrătoare, adecă postul,
privegherea, cântarea de psalmi, cetirea și cele câte altele s-au lăsat de noi,
câte se cuprind spre lucrarea faptei bune; și funia cea de finic, care este cea
din Scriptură dumnezeieștile legiuiri; și lumină gândită și foarte
strălucitoare, și Soare care răsare și revarsă lumină sufletului spre viață. Și,
cu un cuvânt, în scurt a zice, pe acelea care toate simțitor spre zidirea
1929
cetății se iau, avându-le sufletul cel dumnezeiesc și duhovnicesc, acela este
Ierusalimul cel gândit, și acela ca un oraș se zidește spre săvârșirea
locuinței Celui peste toate Dumnezeu și a Făcătorului de viață și Făcătoarei
de început Treimi. Că zice: „Eu și Tatăl vom veni și locaș la dânsul vom
face” (Ioan 14, 23), ca cum ar zice: oraș pe el îl vom face și cetate cu
adevărat minunată, întinzându-se spre nemărginire. Deci zice: „Ierusalimul
cel ce se zidește” (Ps. 121, 3), dar nu cela ce s-a zidit. Că de este întru el
locuind Cel necuprins, casă este care se întinde la nemărginire. Pentru
aceea zice: care se zidește, ci nu oraș, ci ca un oraș, întru adevăr ce acum
se zidește, și a multora și de multe feluri întru o adunătură alcătuiește
săvârșirea. Și întru înălțime și în lungime și în lărgime zidindu-se, locuință
împărăției celei fără de început și mai ales cetate cu bună cuviință se zice.
Dar fiindcă dincolo de zidire primește încăpere pentru înlocuirea
nemărginitului, care nu este proprie orașului ce se zidește, pentru aceasta
nu oraș ce s-a zidit se numește, ci ca un oraș ce se zidește, după arătarea
sfințitelor cuvinte. Al cărei arătat semn este aceasta: cum că Ierusalimul se
zidește ca o cetate, adică părtașii ei, puterile ei, sunt sub una și aceeași,
neîmpărțindu-se, nici rătăcindu-se, sau răspândindu-se încoace și încolo, ci
pace aducând întru Iisus, fără de tulburare o au de la Acela. Iar în ceea ce
se săvârșește întru aceeași zidire a cetății, de la aceasta celor împărtășiți
este altă cunoștință: „Că acolo s-au suit semințiile, zice, semințiile
Domnului, spre mărturia lui Israil”, pe care mai înainte părtașe ale
sufletului le zice cuvântul, iar acum seminții sufletului puterile lui; ci care
sunt părtașe proaste seminții ale sufletului, seminții se fac Domnului.
Fiindcă au făcut în suflet pacea cea dumnezeiască și mai presus de lume,
spre mărturia și încredințarea lui Israil, în mintea celui văzător de
Dumnezeu, întocmind și împreună lucrând întru toate lucrul lui
Dumnezeu, spre cunoștința lui Dumnezeu. Și întru aceeași și toate cele
duhovnicești seminții ajută la zidirea cetății lui Dumnezeu Atotțiitorul,
pașnică și sfântă. Că acolo cu adevărat s-au suit puterile cele sufletești,
care au adus mintea întru această plecare, ca să fie purtată de Dumnezeu și
învioșită de la dumnezeiescul amor și să vadă pe Dumnezeu. Fiindcă, după
cum ale sufletului seminții, sau puteri, împrăștiindu-se și aflându-se
1930
împărțite, pătimesc din această împărțire, nefiind întru aceeași, și cu
neputință este a se face suișuri și a se zidi sufletul, că nu se află acolo loc
de pace, nici Ierusalim ce se zidește; tot așa și când se vor aduna acestea
întru una, cu neputință este a nu se sui acolo suișuri gânditoare și de mare
sfat ale Domnului. Fiindcă împreună lucrează și mântuiește mintea cea
privitoare de Dumnezeu, care ca o cetate ce se zidește, înlăuntru sufletului
se așază pașnică și liniștită; ai cărei părtași locuitori, adecă puterile ei, sunt
întru una, de unde gânditele puteri acolo suie suișuri ale Domnului,
făcându-se unatece și singuratice, care împreună aduc curata unire a minții
celei privitoare de Dumnezeu. Deci atunci unul ca acesta cântă aceea:
„Ierusalimul care se zidește ca o cetate, ai cărui părtași sunt întru una; că
acolo s-au suit semințiile Domnului spre mărturia lui Israil”, întru Hristos
Iisus Domnul nostru.
„Despre aceleași”
53. Așadar nu cred că ar fi de necuviință celor zise mai sus a adăoga și
pe aceasta: deci dacă au început a umbri în sufletul tău voința de a
cunoaște pre Dumnezeiasca lumină cea ieșită din pace; dacă s-a făcut, sau
dacă voiești a vedea sufletul ca o cetate ce se zidește, adecă Ierusalim;
dacă întru una sunt părtașele ei (ale cetății), ia aminte, adecă cugetele și
toate puterile ei, de s-au adunat între ele și una către altele, simple și
unatece cu iubirea; nu cetate împărțită, ci întru una zidindu-se; de se suie
acolo seminții în Ierusalimul ce se zidește ca o cetate, adecă cele mai de
căpetenie puteri ale sufletului, dumnezeiești fiind și împreunându-se
duhovnicește spre a face suișurile; sau de se săvârșesc acestea întru sine:
atunci, văzându-le pe acestea zidindu-se astfel, să nu încetezi din lucru.
Căci amintește-ți de tumul acela și de zidirea aceluia, precum și de
despărțirea limbilor, și cunoaște cum că nu orice zidire se arată bună,
precum și celor de afară. Două zidiri mai de căpetenie, zic, și suișuri se văd
de cei ce au ochi: cea dintâi către bun scopos făcându-se, întru lăcuința lui
Dumnezeu, al cărei semn este că părtașii ei întru una sunt; și semințiile,
semințiile Domnului, acolo se suie, mari fiind și minunate, pline de
minunata pace și dragoste și de sfințenie, sufletului vestindu-i și pe el
1931
zidindu-l. Iar cea de a doua se face cu rău scopos și spre stricarea
sufletului, ai cărei cunoaștere nemincinoasă este împărțirea limbilor celor
de gând și cumplita tulburare și cea mai ticăloasă locuință a patimilor,
precum în pirgul Halaniei gângăniile cele otrăvitoare. Prin urmare,
înțelegând bine deosebirea amânduror zidurilor, nu te vei amăgi când vei
voi a alege din amândouă pe cea mai bună. Deci dacă nu după vremuri și
de multe ori pace și unire a cugetelor și lumină gândită cuprinde adâncurile
inimii tale; dacă nu negrăită îndulcire din Dumnezeiasca privire se suie în
inima ta; dacă nu învioșitoarea fierbințeală și duhovniceasca ipostatică
lucrare pururea izvorâtoare se mișcă în mijlocul gâtlejului inimii tale, de
care ți se pare adeseori că te cuprinde și te stăpânește, când mădularele
cele mai sus de inimă sunt în veselie și bucurie duhovnicească și privire
adâncă și tainică; dacă nu gustă sufletul tău taine duhovnicești și negrăite;
dacă nu negrăita bucurie și înspăimântare neînțeleasă, în același timp cu
prostime, întru tine se lucrează, întru Sfințitorul Hristosului tău înlăuntrul
tău răsare: atunci cunoaște că sufletul tău nu este Ierusalim, nu se zidește
ca o cetate, nici părtașii lui sunt întru una, adecă cugetele; nici semințiile,
adecă cuprinzătoarele puteri, s-au făcut seminții ale lui Hristos, nici se
ridică acolo în suflet cele minunate și tainice, și împreună arătând minții pe
cele ce „ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și pe inima omului
celui neîmpărtășit de Dumnezeiescul Duh nu s-au suit” (I Cor. 2, 9). Și
socotește cu adevărat cum că nu zidire, fără numai pirg înțelegător al
Vavilonului este, al cărui sfârșit a fost sfărâmarea și împărțirea limbilor
(Fac. 11, 8) celor gândite și pierzarea totului, precum mai sus s-au zis. Am
voit să spun care este pricina pentru care unii socotesc a fi al fiecărui suflet
orașul Ierusalim cel ce se zidește, și care este pricina pirgului Halaniei și
zidirea și sfărâmarea, și care este aceea: părtașii lui sunt întru una; și iarăși
pentru tumul Halaniei și pentru împărțirea multor feluri de limbi; însă le
las pe acestea, grijindu-mă pentru scurtarea cuvântului ascultătorilor.
„La ceea ce se zice: «Aceia au fost cei de sub răsăritul soarelui de bun
neam (cilibii)»”

1932
 54. De bun neam poate sunt cei de la răsăritul soarelui, adecă cei care de
la răsăritul strălucirilor și luminărilor gânditului Soare al dreptății s-au
făcut de bun neam și îmbunătățiți cu privirea lui Dumnezeu și curățiți cu
cugetul, „carii nu din sânge, nici din poftă bărbătească, nici din voie
trupească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 13), ca cărora inima și
mintea, intrând în dumnezeieștile și cereștile palate, se învrednicesc de
vorbire împreună cu Dumnezeu și au a primi pe cele negrăite taine ale
împărăției, făcându-se „trup al lui Dumnezeu Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, și mădulare din parte” (I Cor. 12, 27), și de același trup cu El și
împreună-moștenitori și părtași, moștenitor avându-L pe Dânsul; și Părinte
pe Cel dintru înălțime Dumnezeu; și părtași dumnezeieștii firi mai presus
de cuvânt făcându-se, cei pecetluiți cu de-viață-făcătorul Sfântului Duh,
întru Care se împărtășesc și viează și viețuiesc și văd, îmbrăcați în haine
foarte albe ale însuși Duhului și în hlamide aurite și împodobite cu pietre
de mărgăritare, cu coifuri și cununi împodobite cu pietre de rubin și cu tot
felul de pietre prețioase. Aceia mănâncă și beau la masa împărăției și nu
are sațiu acea mâncare nici băutura nectariului îndestulare, fiindcă acelea
sunt Duh, și asemenea și ei duhovnicește se împărtășesc de acestea. Foarte
multe sunt la acele mese împărătești, ca să se săvârșească mai presus de
minune: foc răcorind și înfocând spre viață și boldurile dumnezeieștii
dragoste în inimă mișcând, apă vie vorbind și izvorând curgeri ale veșnicei
vieți, aer bine mirositor și Duh de viață dătător și Lumină a singuratecei
străluciri în trei Lumini, proastă, mai presus de ființă. De aici unii ca
aceștia, privitori și îndulcitori ai acestei luminări, s-au depărtat de la cele
de jos și s-au unit cu cele de sus, au trecut cu vederea pe cele văzute și cu
totul s-au făcut părtași ai celor gândite, au trecut peste cele curgătoare și au
stat cu Cel de un nume împreună. Jos zac pe așternut și înconjoară pe cele
de sus, legați cu trupul sunt și jos trași, iar când Duhul amelință (subțiază
și ușurează), legăturile se dezleagă, care arzându-se, după ce s-au dezlegat,
îndată spre ceruri au zburat, cu înspăimântare și grabnicie, singurateci
făcându-se către privirea cea singuratecă a lui Dumnezeu. S-au singurătățit
despre toate și, prin cele către singurătățita privire a lui Dumnezeu
mutându-se, din slavă în slavă mai multă a Duhului înaintează, din bogăție
1933
în mai mare bogăție, desfătându-se întru cele negrăite și zicând întru sine:
călătorie bună, bogăție de la mine, și slavă și desfătare. Și întru acestea
privind, după ce au văzut mai mari decât cele dintâi, s-au înspăimântat și,
ca niște goi și săraci arătându-se pe sine, au încremenit, sau mai ales a zice,
s-au uimit cu mirare, și cuprinzându-se de bucurie inima lor, următori și
împreună-vorbitori s-au făcut Împăratului puterilor și împreună-dănțuitori
cu îngerii, uimindu-se din vărsarea a atât de mare Dar, mai presus de
veselie veselindu-se de acea negrăită moștenire și nespusă iubire de
oameni. Aceștia sunt, după a mea cunoștință, cei de la răsăritul soarelui de
bun neam, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, a Căruia slavă și stăpânire
sunt în vecii vecilor. Amin.
55. Când pe Dumnezeiasca adeverire singuratec o va vedea mintea în
Hristos, atunci este timpul tăcerii, fiindcă vreme de băutură este a
Dumnezeiescului nectar, de întreagă înțelepciune și de veselie
duhovnicească; vremea dobândirii tainicelor minunări și a celor mai presus
de fire lucruri. Și atunci mintea arătat vede paharul în mâna Domnului și
„cum că din acesta în ceea se pleacă” (Ps. 74, 8–9), către dânsul foarte
învederat privește și cunoaște lămurit cum că drojdiile lui nu s-au deșertat,
fiindcă fundul vărsării de Dumnezeiască bunătate și, ca cum am zice,
adâncirea bogăției și marginea Darului la nimenea încă mai înainte de
vreme nu se arată când se va deșerta, după viața aceasta de față, deși mai
ales s-au aflat mai mare către suirea cea spre Dumnezeu și îndumnezeire.
Pentru că sfârșitul și desăvârșirea tuturor se păstrează spre dobândire
pentru veacul cel viitor, care, după cei rezemați pe piept, „nu s-au arătat ce
vom fi” (1 Ioan 3, 2), și după Sfințitul Pavel: „acum cunoaștem din parte”
(1 Cor. 13, 9), iar atunci va fi cea desăvârșită, când toți păcătoșii împreună
cu drepții vor bea din Dumnezeiescul și tainicul pahar și sfârșitul lui, când
și oglinzile se vor dezlega și adevărul arătat se va descoperi, întrucât vor
veni întru simțire a tainei celei de acum ascunse și acoperite. Drepții adecă
ca desăvârșit se vor veseli, având răsplată pe nădejdea cea către Dumnezeu
și folosindu-se din rodul cel din faptele cele bune, despre care este scris:
„se vor îmbăta din grăsimea casei Tale și din paharul desfătării Tale îi vei

1934
adăpa pe dânșii” (Ps. 35, 8). Despre care și Domnul a zis că are să-l pună
să șadă pe cel dintru împărăția lui Dumnezeu și se va scula și le va sluji
lor, dimpreună cu care S-a făgăduit și paharul a-l bea nou întru împărăția
Lui (Mat. 26, 29) și împreună a se veseli. Iar păcătoșii îl vor bea spre fiere
amară, spre întristare veșnică; și atâta vor bea, întrucât să cunoască de ce
nectar prea dulce s-au lipsit, pentru capul lor cel sec și rău-norocit,
păgubindu-se de acea băutură mai presus de dulceață. Pe a cărei gustare
Dumnezeiescul David îndeamnă, zicând: „Gustați și vedeți că bun este
Domnul” (Ps. 33, 8). Către acei păcătoși însă, carii nu se mai întorc la
pocăință; iară cei ce se vor întoarce și se vor supune poruncilor, aceștia și
paharul din amândouă părțile, și de aici și de acolo a chemărilor, cu buna
voință a Darului vor primi și vor bea, și cu simțirile sufletului cu
cunoștință se vor îndulci, și de aici vor înălța cântare cuviincioasă
mulțumitoare către Dumnezeu, strigând: „Paharul Tău ne-a îmbătat pe noi
foarte și mila Ta cea neînțeleasă” (Ps. 22, 6–7). Acum însă, ca într-o
oarecare adâncime așezată ca o drojdie, ne va urma pe noi întru toate zilele
lucrării vieții noastre, întru statornicia cea viitoare și nemuritoare. Că vom
fi pururea având întru noi Dumnezeieștile bunătăți; pe lângă acestea ne
vom liniști și din amândouă părțile gustând (din vărsarea mâniei
Domnului), la paharul cel înnoitor și de viață făcător vom bea arătat, cu
bună cuviință înțelegând taina cea acoperită. Căci din cel vărsat înaintea
lor însemnează urmarea înfățișământului și închipuiește cu încredințare și
pe cea ca pe o arvună, și pe cea din parte, care se va strica în viitor. De
unde se dovedește că întru îndestulare vor fi acolo drepții, decât aceia care
se împărtășesc acum din parte, întrucât încă sunt prinși cu grosimea
trupului și cu întunericul celor de jos. Pentru aceea nu s-au zis de David cu
multă lămurire că vor bea toți drepții și păcătoșii, ci a pus pe aceea care
poate este cu îndoială: dacă oare vor bea cei păcătoși (Ps. 74, 9)? Iară pe
cea mărturisită a trecut-o ca pe o curat cunoscută, să zică pentru drepți că
vor bea. Fiindcă dacă păcătoșii beau, unde au rămas încă, dacă nu și
drepții? Care arătat este de acum că întru atât primesc și se satură, întrucât
și se veselesc și se întăresc: „Veselitu-ne-ai pe noi, Doamne, întru lucrurile
Tale, și întru lucrurile mâinilor Tale ne vom bucura” (Ps. 91, 4). Iar
1935
„lucrurile mâinilor Lui”, zicând, este a ținea paharul plin de vin
neamestecat și a-l pleca pe acesta cu multă iubire de oameni dintr-aceea
într-aceea, și a păstra într-însul drojdia pentru viitor. Iar acum strigă către
Dumnezeu, îmbătându-se: „Paharul Tău este îmbătându-ne pe noi ca un
puternic” (Ps. 22, 6), întru Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia slavă I se
cuvine în vecii vecilor. Amin.
56. Cânta-Te-voi, Făcătorul meu, și Te voi lăuda, Prea Înalte, Carele ai
vărsat peste mine mila Darului Tău; împunge-mă, Iubitorule de suflete, cu
Sfântul Degetul Tău întru adâncul mijlocului inimii mele, o, Prea Bunule
Împărate, precum știi Tu, Cel ce faci minunate și străine lucruri; și
pregătește-mă ca, prin cuvintele Sfintei Mâini Tale cele scrise în cartea
vieții, prin Dumnezeiescul Tău Duh, să mă fac a vedea și a privi pe cea
mai presus de spăimântare frumusețea Ta, prin simțire gândită, plină de
toată bucuria și veselia cea tainică, întru Hristos Iisus Domnul nostru.
„Pentru cele patru chipuri ale păcii”
57. Este pace care mai mult se pare decât a fi pace, când trupul este întru
desfătare, care multă tulburare ridică împotriva sufletului, deși se pare
pentru un timp, fățărnicindu-se liniște. Și este pace a simțirilor, cu
strângerea și fugirea din toate, și căreia îi urmează liniștea. Însă, întru
adevăr, și aceasta, deși este fără de asemănare mai bună decât cea dintâi, ci
însă firește puțin timp ține. Fiindcă, când sufletul de gânduri va pătimi
tulburare, atunci ca cum s-ar neliniști și trupul, și firește omul în total. Este
încă și a treia pace, mai înaltă decât acestea ale simțirilor, când sufletul
este în pace despre cugete, și puterile lor sunt în pace prin liniște și prin
păzirea minții și a inimii, în omul cel dinlăuntru săvârșindu-se: când și se
roagă mai lămurit, și plânge mai dulce, și întru Dumnezeieștile cuvinte ia
aminte mai cu dulceață. Dar încă aceasta nu este cel din margine sfârșit al
păcii. Fiindcă, precum un lăutar sau scripcar, carele necurmat se află întru
meșteșugul cântărilor, dacă după oarecare nevoie a lor, sau osteneala
mâinilor răbdând, sau în oarecare neputință căzând, acea oarecare patimă
pe lăutar a nu cânta și pe scripcar a nu lucra după cum trebuie îl așază; așa
și sufletul nostru, de puterile cele firești și de armonia lor lipsindu-se, nu
1936
rămâne totdeauna neschimbat întru sineși și cu statornicie, ci se lâncezește,
de voie și fără de voie, căzând fără de așteptare în oarecare iuțală sau
mânie, sau și în oarecare nestatornicie și trândăvie, sau prin vreuna din
materie se îngroașă și se înăsprește fără a cunoaște cum. Iară când prin
Darul neziditului Ziditor a toate îl va primi și se va împărtăși
neschimbatului Duh, Cel de viață făcător, atunci se minunează și se
înviețuiește, cu altă viață schimbându-se și înviindu-se prin Făcătorul de
viață Duh, întrucât primește viață mai presus de fire, făcându-se
neschimbăcios și statornic, și mai ales ca cum ar trăi prin de viață făcătoare
putere. Întru acest chip și vede că și lumina este de viață făcătoare, și se
bucură întru adevăr văzând cele mai presus de fire, și primește pacea care
covârșește toată mintea, prin cea mai presus de minte făcătoare de viață
înviețuire și luminare și vedere, și prin bucuria tuturor văzutelor taine. Nu
se mai schimbă, nici osteneală simte cu totul, nici ia aminte la cursele și
vicleniile diavolului; ci pururea, cu chip nemișcat, vede pe Dumnezeu și pe
cele ale lui Dumnezeu. Nu prin voința lui, nicidecum, ci cu puterea și
voința Dumnezeescului și neostenitorului Duh se mișcă în inimă lucrător și
ipostatnic; nu precum cineva ar socoti, ci numai precum singur Acest Duh
știe, Cel ce cercetează adâncurile și cunoaște pe Dumnezeu și pe părtașii
Lui îi umple de simțiri sufletești și îi învață taine. Deci, pe cât timp avem
prilej, cu sârguință să ne înfierbântăm pe noi înșine și a nu stinge cu
oarecare greșeală Darul Duhului, și prin petrecere liniștită și sfințenie a fi
plini de pacea cea în Sfânta Treime, negrăită și mai presus de fire. Atunci
petrecem cu adevărata smerenie și în dragoste și în rugăciune, aducând
pace trupului și sufletului și Duhului, și nesimțind osteneală, după cum
este zis. Că pacea cea cu osteneală făcută nu este cu desăvârșită pace, ci
pricinuitoare de săvârșire a păcii. Căci cea desăvârșită pace, după cele
predate, se săvârșește fără de osteneala cea trupească, ci întru încetarea cea
desăvârșită a odihnei, și se odihnește în Hristos Iisus.
58. Dacă vei cunoaște și vei socoti bine, o, iubitule, cum că nefiind te-ai
făcut, și aflând de Făcătorul și Ziditorul tău, și pricina pentru care te-a adus
pe tine întru a fi, și a trecerii tale către nestricăciune; și cu băgare de seamă

1937
vei lua aminte la mișcarea tuturor; de vei cunoaște bine și vei cugeta și te
vei face cu totul îndrăgitor, cu toate aplecările tale, a prea-dulcelui Iisus și
Dumnezeu, Făcătorul și Ziditorul tău, nu numai cu lucrarea și cu privirea,
ci și a vederii feții Lui; deci dacă așa viețuind, practicește și teoreticește,
atunci te vei face părtaș Darurilor lui Dumnezeu și dumnezeiesc și
duhovnicesc, și cu totul asemenea Ziditorului tău, tu zidirea, și împreună
veselindu-te întru Domnul tău și Părintele tău, întru odihna dragostei lui
Dumnezeu în Hristos Iisus, ieșind din toate cele văzute. Amin.
59. Când am văzut, adecă când am cunoscut puțină vedere gândită și de
unde a venit aici așa de minunat, și unde voi ajunge, și al treilea
închipuindu-mi pe Aducătorul și purtătorul meu, și Carele mă
încununează; și la nevăzutul Părinte când cuget și dragostea Sa cu totul o
cunosc, și prin urmare văd taina scoposului meu ca într-o oglindă oarecare,
întrucât negreșit însă atâta de mare veselie, după măsură, de multe ori o
primește nemăsurată întristare, fiindcă înțeleg eu fără de îndoială că cu
nevrednicie mă port la chemarea mea. După aceasta, privind iarăși, cuget:
cum arăți mie pe neapropiata slava Ta prin zidire și pe cea fără mijlocire,
nespusă iubire, prin întruparea Unuia-Născut Fiului Tău. Și aceasta
înțelegând-o bine, încă și cum Te arăți mie și pe negrăita Ta unire cu mine,
cea mai presus de fire, cunoscând și că mă pui în duhovniceasca
împărtășire negrăit, pururea izvorâtoare, foarte mă minunez de slava Ta și
mă spăimântez de mila Ta cea nemărginită către mine, prin care mă despart
de toate cele văzute și mă odihnesc despre toate cele gândite, și mă
liniștești și mă veselești nespus și netâlcuit întru Tine, Sfântă Treime, mai
presus de ființă.
60. Alt înger pre pământ, vieţuitor ceresc, după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu vrând Făcătorul a toate a face, prea înţelepţeşte face pre om; şi
foarte potrivit pune într-însul suflet gândit şi înţelegător de Dumnezeiască
cunoştinţă şi de orice meşteşug. Pentru care apoi zice: „Eu am zis:
Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt (cu Darul) toţi” (Ps. 81, 6), ca
nişte al doilea îngeri, adecă în tăcere privind pre Dumnezeu şi către El
ridicându-se drăgăstos întru lumină duhovnicească. Însă a se sui om
1938
pământesc la stare îngerească cu neputinţă este, de nu se va face mai întâi
Duh cu lucrarea, ca îngerii. Fiindcă din credinţă, prin atotputernica şi
nemărginita dăruire a lui Dumnezeu, întru Duhul se face credinciosul, ca
cum prefăcându-se cu un chip oarecare în tainică dumnezeiască zidire. Şi
aceasta o arată Mântuitorul zicând: „Cel născut din Duh, Duh este” (Ioan
3, 6). Dar cum că se nasc duhovniceşte credincioşii cei cu aplecarea după
suflet, Ioan mărturiseşte zicând: „Le-a dat lor stăpânire fii ai lui Dumnezeu
să se facă celor ce cred întru Numele Lui; care nu din sânge, nici din poftă
trupească, nici din voie bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan
1, 12–13), adecă la omul cel dinlăuntru, cel după chipul lui Dumnezeu,
Celui ce l-a făcut pre el. Dar fiindcă naşterea nu după fire, ci după Dar,
celor duhovniceşti se face cu adevărat şi urmează singuratec după primire,
pentru aceasta şi scaun al Sfântului Duh, după cuviinţă, se săvârşeşte
mintea cea împărtăşită. Fiindcă precum fierul cel ce se arde în foc şi el foc
se face, nu foc fiind cu firea, ci după împărtăşirea cea după primire,
întrucât va fi zăbovindu-se cu focul, şi întru adevăr şi scaun al focului ca
cum ar fi întronat şi cu oareşicare chip odihnindu-se în fier focul; de
asemenea şi mintea, care prin naştere şi unire şi împărtăşirea Duhului şi
Duh şi scaun al Duhului se reaşază, luându-se împreună cu lucrarea şi ca
cum una făcându-se şi odihnindu-se în minte Dumnezeu, ca într-un scaun.
Şi aceasta este începutul sporirii sufletului cu minunat chip: nu ca să vie în
rânduială de înger, adecă a celor mai smerite decât cereştile puteri, ci în
rânduială cu Dumnezeu Celui Preaînalt, după care în scaun, apoi urmează
în cel al Heruvimilor, după aceasta întru al Serafimilor, şi aşa urmează
până ce se face înger întru tot simplu, adecă al rânduielii celei mai smerite,
vestind celor de aproape, întru Duhul, cele prea slăvite taine ale lui
Dumnezeu. Că deşi împărtăşirea, după cei înţelepţiţi de Dumnezeu, trebuie
să meargă înaintea predării, cum nu este dovedit că trebuie a se împărtăşi
arătat de Duhul, întrucât scaun al lui Dumnezeu să fie mintea? Şi după
aceea să împărtăşească cele duhovniceşti altora, întrucât să se facă
Heruvim întru Duhul, plin de vărsarea înţelepciunii celei duhovniceşti, şi
atunci să voiească a înţelepţi pre alţii; şi în Serafim asemenea săvârşindu-
se, din darea înţelepciunii şi din paharul ei şi băutura, să vie la fierbinte şi
1939
mişcătoare dragoste a lui Dumnezeu, fiindcă aceasta urmează Serafimilor;
şi după acestea şi pre alţii să-i încălzească către dumnezeiasca iubire şi
prin urmare să-i învieţuiască cu focul. Şi aşa urmând înainte, să vie la
starea de a învăţa pre alţii (aproapele), căci cu adevărat aceasta este de a fi
înger. De aceea cel ce nu s-a făcut dumnezeu întru Duhul şi scaun al lui
Dumnezeu, Heruvim şi Serafim şi după celelalte rânduieli mai de jos, nu
poate fi înger cu adevărat şi nici va putea sluji lui Dumnezeu, nici a învăţa
cele cuviincioase cu adevărul şi cu Duhul. Aşadar adevărata sporire a
sufletului primeşte începutul de la împărtăşirea Duhului Celui Preaînalt; şi
după cum s-a zis, vine şi se mişcă grabnic, întru Hristos Iisus Domnul
nostru. Amin.
61. Mărturisesc Ţie, negrăite Doamne, Prea Sfântă Treime, nu pre cât se
cuvine Ţie, Stăpâne, ci pre cât mie îmi este cu putinţă. Că Tu, Cel nespus
dimpreună cu cei ai Tăi, Te preaînalţi, preaîntinzându-Te cu nemărginire; şi
cu cuvântul cu totul şi cu mintea cine va voi a Te înţelege şi a zice Ţie?
Dintru nefiinţă, cu mare cuviinţă a sfatului Tău, m-ai făcut; ca pre nimenea
altul, cu mâinile Tale m-ai plăsmuit; după chipul şi asemănarea Ta m-ai
zidit. Iară eu, deşertul, întru atât de mare vrednicie de cinste şi slavă fiind,
cumplit nerecunoscător m-am făcut despre poruncile Tale, care sunt sfinţite
şi pline cu adevărat de pace şi veselie şi de dumnezeiască lucrare. Şi ceea
ce-mi este mai de minunat: că mai înainte de a mă aduce întru a fi, pentru
mine şi viaţa mea, şi a privi şi a cunoaşte şi nesuferita cea despre Tine
duhovnicească îndulcire, ai adus lumea aceasta, care este plină de atâta
mărire şi frumuseţe şi slavă, de putere şi înţelepciune duhovnicească, şi
împodobită bogat şi în multe feluri, fără de care nici un ceas niciodată nu
putem a fi; şi prin care trăiesc trupeşte, adecă bine petrecând întru cele ce
dobândesc şi mă hrănesc; iar sufleteşte, înţelegând şi privind, mă
spăimântez de preaînţeleapta şi prea puternica Pronie a noianului dragostei
Tale. Şi aceasta Tu, negrăite; iară eu, nebunul, dimpotrivă, cu desfrânare
viaţa mea am petrecut-o până acum. Vai mie! Poruncilor Tale, cele cu
adevărat dulci şi doritoare celor înţelepţi, nu m-am plecat. Vai nesimţirii
sufletului meu! Vai împietririi mele, care nu cunosc întinatul! Că numai

1940
pentru a trăi cineva trupeşte întru acestea ce sunt vremelnice, săracul rob se
face bogatului şi se pleacă mai presus de putere poruncilor stăpânului său,
deşi grele sunt unele, şi acestea nu pentru folosul său, ci pentru hatârul
celui ce porunceşte. Cum tu (către sine zice), cele ale unui asemenea
Ziditor şi Binefăcător şi Hrănitor, poruncile acestea, care sunt pentru tine şi
pentru nemuritoarea ta slavă, cum fără de vitejie le strici şi dimpotrivă le
aşezi pre ele? Vai neruşinării mele şi împotriva Ta vecinică răutate,
ticălosule!
62. Am zis, Doamne, săracului meu suflet, cel cu adevărat păcătos,
adecă zidirii Tale, Prea-iubitorule de suflete, întru întoarcerea mea cea
către Tine, Prea-Bunule, cela ce eşti prea negrăită dobândire: Ai, suflete,
multe bunătăţi duhovniceşti, iată mănâncă, bea, veseleşte-te; şi când s-a
ridicat păcătosul împotriva mea, m-am necăjit şi m-am smerit foarte. Dar,
o, bogăţia bunătăţii Tale, Prea-Bunule, întru a mă abate eu cu greşeală din
calea cea dreaptă a binelui, Tu, apucând mai înainte, întâmpinând minunat
cu nemăsuratele Tale daruri, iarăşi m-ai întors. Şi aşadar cu adevărat, după
ce am mâncat şi am băut şi m-am veselit duhovniceşte din mila Ta, iarăşi
mult m-am înstrăinat rătăcindu-mă. Şi nu cunosc care din cele două: ori
prin oarecare meşteşug al vreunui rău drac, sau din nebăgare de seamă a
mea, sau poate întru adevăr şi dintru amândouă, sau poate şi din judecăţile
Tale cele prea adânci, toate acestea sloboziri şi părăsiri după deosebite
chipuri, pedepse ale materiei, unde nu era ipostas; şi aşa m-am ticăloşit şi
m-am smerit, când mi s-a înfipt mie ghimpele (Ps. 31, 4), sau boldul cel
purtător de moarte al păcatului. Şi, în scurt a zice, cât de multe răutăţi
vrăjmaşul a ridicat în contra sufletului meu, pentru multa mea lenevire şi
rea necunoştinţă şi neluare-aminte. Însă Tu nu ai trecut cu vederea cele ale
mele niciodată până în sfârşit, ci prin glas duhovnicesc ai strigat, Prea-
Bunule, tainic în adâncul inimii mele, şi ai zis defăimatului meu suflet:
„Mântuirea ta sunt Eu; nu te teme, ci te întoarce la odihna ta, nu te rătăci”.
Şi aşa m-ai mângâiat, Doamne Iisuse cel prea fără de răutate, şi arătat Te-ai
făcut mie apărător al mântuirii mele, şi ca o dreaptă a Părintelui Dumnezeu
de mână m-ai luat, ajutându-mă cu tărie, şi certarea Ta m-a îndreptat iarăşi,

1941
precum de multe ori întru negrăită desfătare tainică m-ai dus. Vino dar,
Cuvinte al lui Dumnezeu, în inima mea, ca o pecete sigură, spre privirea
negrăitei frumuseţi Tale, cea mai presus de fire. Vino în braţele mele, prin
lucrarea cea făcătoare de viaţă a Sfintelor Tale porunci. Grăbeşte-Te,
Împărate Iisuse Hristoase, Cel mai presus de ceruri; vino ca să vieţuiesc
duhovniceşte întru Tine; atinge-Te de mine simţitor, ca Cela ce cu tot
sufletul mă întorc la Tine, cea mai presus de lume veselie şi cea negrăită
dintru Tine bucurie; străluceşte fulgerul Tău, nemărginitule întru
înţelepciune, ca gânditul meu suflet, către dânsul şi către Tine adunându-
se, să se împrăştie şi în pierzare să se ducă cei ce-mi vrăjmăşesc mie în
deşert şi mă gonesc în zadar şi mă necăjesc fără de milă. Rogu-Te,
Doamne, păzeşte-mă de acum înainte ca lumina ochiului, ca veşnic
dimpreună cu Tine să Te privesc, prea slăvite şi negrăite Stăpâne.
63. Cine sunt eu, Doamne nezidite, decât pământ şi cenuşă? Şi ce sunt
anii mei, decât umbra ce trece şi ca un vis înaintea Ta, Cela ce eşti fără de
început, întru ale Cărui ochi „o mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut
şi straja în noapte” (Ps. 89, 4)? Şi care este priceperea mea pe lângă Tine,
Cela ce ai făcut cerurile întru înţelegere şi pământul şi toate celelalte întru
înţelepciune? Şi acestea mai ales întru o clipeală, ca cu totul înaintea Ta,
Prea-iubitorule de suflete, ca un osândit să stau? Nu, rogu-Te, Doamne, mă
cuceresc Ţie, Stăpâne, să nu fie aceasta! Părinţii nu cer judecată asupra
celor de curând prunci pentru cele făcute de ei, nici le pretind vreo lucrare,
ci aşa prost şi cu iubire de milostivire şi cu osârdie, pentru cele
trebuincioase ale lor se îngrijesc, hrănindu-i întru una şi îmbrăţişându-i.
Pentru aceasta, Sfinte, cela ce eşti al nostru veşnic şi mai ales prea-iubitor
Născător, Carele eşti Făcător a tuturor celor ale noastre dintru nefiinţă,
rogu-mă: nici de ale mele păcate, greşeli şi fărădelegi să Te întristezi, nici
cere de la mine lucruri deopotrivă cu Darul Tău, iubitorule de oameni; nu,
Bunule, nu, ci ca pruncilor se cuvine, şi încă mai mult şi mie cu
nemărginire a mă ierta de cele ale mele, şi înmulţeşte prea curat Darul Tău
întru mine, ca celui ce de mai mult ajutor am trebuinţă, ca un neputincios
ce sunt spre a cugeta. Aşa, Cela ce m-ai făcut şi m-ai rezidit şi m-ai

1942
reînnoit cu mai-presus-de-bunătate scop, ca bine să-mi faci şi cu prea mari
dumnezeieşti frumuseţi să mă împodobeşti, ca pe o adevărată icoană a Ta,
şi să mă slăveşti de asemenea curat şi mai presus de toate, ca Cela ce ai
venit nu ca să judeci, ci ca să mântuieşti lumea (Ioan 3, 17).
64. De sine-mi osândit sunt, precum şi Tu singur vezi, Carele cunoşti
cele ascunse ale inimii, Doamne, şi n-am trebuinţă, Prea-Înţelepte, de nici
un judecător, fiindcă judecată se face atunci, Prea-Bunule, când stă ceva cu
îndoială. Iar unde este cel judecat de sineşi şi întru adevăr pe sineşi se arată
şi se mărturiseşte nu numai că este păcătos, ci cum că în fiecare zi şi în
fiecare ceas păcătuieşte, cruţă-l, Doamne, iubitorule de oameni, la
judecată. Milă cer şi Dar caut, izvorul cel îndestulat al Darului şi al milei,
Tu, Cela ce bine ai voit a Te face Om pentru mine, şi „nu răsplăteşti nouă,
pentru prisosinţa bunătăţii Tale, după mulţimea fărădelegilor noastre” (Ps.
102, 10), nici dai nouă, pentru nemăsurata Ta iubire de oameni spre noi
biruindu-Te, ci depărtezi „precum sunt departe răsăriturile de la apusuri
fărădelegile noastre”. Deci Ţie mă rog, nepomenitorule de rău, Doamne
Iisuse Hristoase, prea-milostive Stăpâne, şi Ţie, deşi cu nevrednicie, mă
cuceresc, a-mi lăsa fărădelegile mele şi tot păcatul meu, şi dă-mi pecetea
Sfântului Duh desăvârşit întru inima mea şi cu adevărat Sfânta Dăruire
întru puterea Ta şi întru înţelepciunea Ta. Ca aşa, făcând spre mine întru
acest chip, prin Darul puterii Tale, întru înţelepciune şi înţelegere
duhovnicească, după încăperea mea, să fac cele plăcute înaintea Ta, după
care curgerile Darului Tău şi ale prea-curatei înţelepciuni Tale iarăşi să
curgă întru adevărată înţelegere şi lumină din inima mea; şi să mă aflu de
aici împreună cu Tine şi cu cei ai Tăi părtaşi în vecii vecilor, luminat de
prea-slăvita lumina Ta, de acum, prin mila cea neajunsă şi Darul Tău cel
nespus. Amin.
65. N-au cunoscut cineva mai arătat vicleniile sau asupririle diavoleşti,
ca cele ce trebuie a le numi ca ipostatnice fiind, precum acela ce fuge de
draci şi care, în vremea asupririlor, va fi apărat; şi nimenea nu fuge de
aceştia şi se izbăveşte de ei, precum mai înainte am zis, decât numai acela
ce a dobândit în inima sa pururea curgătoarea pomenire a dumnezeieştii
1943
suflări în chip ipostatnic. Iar aceasta se face prin credinţă şi smerenie,
dragoste a lui Dumnezeu şi a oamenilor lucrătoreşte, care se naşte din
iubirea de linişte şi priveghere întinsă şi cetire, acum lucrătoare, iar acum
privitoare, şi în sfârşit teologia împreună cu rugăciunea. Iar dragostea
lucrătoare se poate zice după cuviinţă lucrarea sfintelor porunci ale lui
Dumnezeu, după putere. De aici nu numai înţelegere a lui Dumnezeu prea
curată şi prea străvăzătoare, ci încă şi cunoştinţă cu de-amănuntul a
drăceştilor pândiri ale rău-meşteşugarului, încă şi aducere în suflet de
cunoştinţă adevărată şi dreaptă judecată singură şi osteneli mai mari şi de
asemenea nevoinţe, şi urând pe draci cel ce cu covârşire şi neîncetat,
purtându-se cu mânie, spre toată facerea de răutate, către de-Dumnezeu-
purtătorul suflet cu mare răutate. Deci de nu ar fi stat înainte, cu iubire de
oameni, adevăratul Mântuitor credincioşilor, al însuşi poporului Său,
Hristos zic, nu s-ar fi mântuit cu adevărat nimenea din oameni, măcar şi
sfânt de ar fi fost.
66. Prea lămurit am cunoscut şi mă mărturisesc Ţie, Doamne, ca cum şi
decât dobitoacele cele necuvântătoare mai de jos şi mai rău mă aflu eu,
cuvântătorul, din neluarea aminte şi din necunoştinţă. Fiindcă acelea pe
însăşi firea lor o păstrează şi trăiesc după dânsa, iar eu nici într-un ceas n-
am cunoscut curata lucrare a firii mele, cea întinată prin rele patimi şi a
celor trecătoare împătimiri şi tulburări. Deci, de vreme ce înnebunindu-mă
nici firea mea nu o cunosc, şi mai ales după răutate şi pe diavoleasca
sălbăticie o am întrecut, căci cum să o mai numesc?, şi sunt cu adevărat
mai rău decât aceea cu alegerea. Şi dacă, ca aceea, nebolnăvicios şi
nemuritor şi fără de lipsă spre vieţuire de ceva eram şi eu atunci, cu mult
mai mare m-aş fi arătat cu răutatea, eu ticălosul şi neînfrânatul cu pornirile
cele pătimaşe. Deci nu numai nemuritor nu sunt şi sunt cuprins de boli
dese şi lungi şi nelegiuind mă bucur întru păcatele mele şi întru acestea
zac, ci ceea ce este mai rău, că nu numai spre o răutate mă plec,
întorcându-mă de la celelalte, precum fiecare dintre aceia (draci) că unul al
iubirii de argint fiind, altul al slavei deşarte, altul al iubirii de îndulciri şi
altul al altei patimi lucrător, sau mai ales şi voitor şi împreună-ajutător unii

1944
altora celor ce li se pleacă lor, ci numai eu unul sunt iubitor şi lucrător al
tuturor patimilor. Şi aşa de cu împătimire, întrucât nici pomenindu-mă de
draci, nici lovit fiind dinafară, ci singur de bună voie, jertfă jalnică, cu
ticăloşie cad într-însele. Şi pe care din răutate m-am săvârşit, nu ca fugind
de bună voie de ele sau înadins nevrând, ci fiindcă nu am putut, de aceea
n-am săvârşit pe unele din ele. Deci, cât după dreptul cuvânt, mai rău decât
aceia ce sunt cu totul nemuritori, nebolnavi şi nelipsiţi cu totul de nimic
spre a vieţui, dar însă către un singur fel de păcat fiecare din ei se pleacă;
iar eu, ale căruia zilele nu numai că sunt scurte, dar şi cuprinse, precum am
zis, de boli şi neputinţă şi răutate, pe lângă acestea şi spre tot păcatul sunt
pornit cu osârdie şi a-l săvârşi pe el, vai!, râvnitor foarte mult şi întru toate
mă bucur, şi aşa cu adevărat sunt mai rău decât dracii. Însă, Doamne,
Doamne, Tu, a Căruia milă este covârşitoare, şi Cela ce eşti viaţa şi Care
voieşti şi a însuşi dracilor acestora pocăinţa, fără de pomenire de rău dând
toată cererea, întăreşte-mă cu înţelepciunea, ca cu toată datoria ce am să
mă pocăiesc precum se cuvine pentru câte am păcătuit, şi îmblânzeşte-Ţi
Preasfânta Faţă Ta către mine, Cela ce eşti viaţa şi fericirea cea mai presus
decât toate şi a drepţilor neîncetată, mai presus de lume, dobândire şi
gândită dragoste şi negrăită iubire de oameni şi milostivire, Stăpâne. Fă cu
sufletul meu mare şi minunată mila Ta, Cela ce strigă: „miluieşte-mă”,
lesne-împăcătorule, ca aşa lămurit să se arate, cunoscând că şi dracii,
întorcându-se spre pocăinţă şi „Doamne, miluieşte-mă” zicând, pentru a Ta
nemărginită bunătate nu ai fi voit a-i pune afară de mila Ta, nici Ţ-ai fi
întors izvorul Darurilor Tale de către dânşii. Fiindcă dacă pe mine, cel mai
rău decât aceia şi decât dobitoacele cele necuvântătoare, mă vei milui întru
adevăr, nu este nimeni răspunzător de păcate, nici om, nici drac, care,
căzând către Tine şi strigând: „miluieşte-mă”, să nu afle îndată mila
nemărginitei Tale bunătăţi, mila cea cu mult mai bogată şi foarte minunată
şi mai presus de toată nădejdea. Miluieşte-mă dar, Iisuse şi Părintele
nostru, Cela ce eşti cu adevărat Izvorul milei.
67. Multe în mintea mea ca înţelese sosesc, Doamne, dar nici una cu
adevărat nu este care până în sfârşit să o înţeleg bine şi desăvârşit; şi,

1945
simplu a zice, întru toate nici una nu este nicidecum de a căreia cunoştinţă
să nu fiu lipsit oarecum. Pentru aceasta, întru adevăr, precum este după
cuviinţă lipsit şi sărac mă arăt spre a cunoaşte, după cum simplu: cerul şi
pământul cu adevărat le văd, iar ce sunt acestea? Şi pentru care scop s-au
zidit? Şi pe ce s-au întemeiat? Şi cum se ţin? Şi câte altele despre acestea,
care sunt prea multe, şi pe înţeleapta lor fire? Desăvârşit nu cunosc. Şi nici
aerul, apa şi focul, care cu înlesnire se pot arăta, dar care este firea
fieştecăruia cine poate a o spune? Şi cum una în jos, iar alta în sus, iar
aerul în tot locul se poartă? Cu adevărat nu pot nici să-mi deschid gura
mea să zic un grăunte, însă las de a le cunoaşte pe acestea, fiindcă nu pot a
zice nimic. Un păr, ce se socoteşte cel mai mic lucru, desăvârşit nu poate
să ajungă la mintea noastră: ce oare este? Şi cum a ieşit? Cu totul nu ajung
în simţire, şi cum, după acestea, va fi deşi unii, după vremuri, au cunoscut
ce sunt perii. Pentru aceasta rog-mă Ţie, Stăpâne, izbăveşte-mă de înalta
cugetare şi de părere, care este pricină de a judeca pe aproapele şi a-l
osândi. Acoperă-mă sub puternicul Tău braţ, fiindcă prost sunt şi foarte
tâmpit la cugetare. Că cine a văzut măsurile cerurilor şi ale pământului? Şi
greutatea lui câtă este? Şi drumul Soarelui cel foarte grabnic şi moştenitor
şi foarte minunat meşteşugit şi statornic? Şi cine va năluci stăpânirea care
cu atâta înţelepciune pe acestea le poartă? Şi cum le va putea cunoaşte pe
acestea omul, care nu poate nici pe un ţânţar a-l înţelege precum se cuvine,
cum şi ce fel este? Cu totul sunt eu necunoscător întru puterea înţelepciunii
celor ce se fac; ci numai nădăjduind în Harul Tău se cuvine a zice: ori
îndumnezeindu-ne, sau împreunându-ne cu Tine mai presus de fire, numai
din Dumnezeiasca Ta lucrare se poate înţelege cele ale Tale dumnezeieşti.
68. Numai singur acela carele au primit prin vedere duhovniceasca
simţire din Dar, cunoaşte pe aceia care nu au această duhovnicească
simţire, ci se poartă sufleteşte prin arătatele socotiri şi mai ales cu cele
arătate numai se mulţumesc; fiindcă acesta, după Dumnezeiescul Pavel:
„toate întru adevăr le judecă, iar acesta de la nimenea altul nu se judecă” (1
Cor. 2, 15), deoarece aceia nu au acea simţire şi nici simt lipsirea
Dumnezeiescului Duh. Ci se fericesc mai cu seamă din neînţelegere, iar pe

1946
cei vrednici îi ticăloşesc; fiindcă nu au primit de la Dar duhovniceasca
simţire, ci mai ales se poartă după duhul cel lumesc. Şi sunt unii ca aceştia,
pe care Dumnezeiescul cuvânt îi numeşte „sufleteşti” (1 Cor. 2, 14).
Fiindcă adecă cei duhovniceşti, care întru adevăr sunt după simţire şi care
au apropiere şi atingere de dumnezeiasca lucrare, deşi după nici un chip nu
judecă lucruri cum s-ar întâmpla, ori cu neorânduială, ori după cele arătate,
după cum cei mai mulţi fac, ci după cea statornică şi însăşi adevărată,
învăţându-se de la Viaţă-Făcătorul şi Luminătorul Duh altă viaţă, deosebită
de cea obicinuită, care Duhul Sfânt le dăruieşte mai presus de fire lucruri şi
lumină şi cunoştinţă şi cuprinzător în câte a voit să vie şi să rămână. Ochii
acestora au deosebire de ai celorlalţi. Şi întru acest fel era Patriarhul acela
Iacob, care, după ce a trecut şi a schimbat multe locuri, numai întru unul a
văzut felurite lucruri (Fac. 35, 9), întru adevăr cu ochiul cel privitor, şi a
spus fiilor săi pentru acestea vrednice de minunare. Ci şi Isaia, marele
grăsuitor între Proroci, pe Iisus L-a văzut aducându-Se ca o oaie spre
junghiere (Is. 53, 7), şi nu şi-a pironit vederea cu adevărat la patimă, nici
întru smerenia acesteia şi întru cele ale acesteia poticniri, ci vedea tainic cu
ochii cei duhovniceşti slava ce avea să urmeze patimii. Cu toate că vedea
că Iisus era întru acest fel, întrucât Îi lipsea chipul şi frumuseţea, asemenea
vedea şi celelalte patimi, însă a mărturisit Dumnezeirea Lui. Şi, ca să zic
aşa pe scurt, fiecare dintre Sfinţii Proroci, înţelegători cu ochii cei de gând,
vedeau cele gândite întru strălucirea Duhului Sfânt. Deci acela carele
voieşte să înţeleagă bine şi cu lesnire pe aceia care se poartă după duhul
cel lumesc, las să-şi aducă aminte de adunarea aceea a Cărturarilor şi a
Fariseilor, care o scrie în dumnezeieştile Evanghelii (Mat. 25, 1-8), carii se
zăboveau întru cele văzute bune şi toată împătimirea lor era ca să
vieţuiască spre arătare şi să se numească dascăli ai lui Israel, urmând cu
toată cucernicia a chipului şi a petrecerii, şi nu căuta altceva, decât numai
închipuirea chipului. Şi se făţărnicea viaţa celor îmbunătăţiţi prin vorbele
cele bune. De aceştia, o, Iisuse, vai de orbirea lor, când pe adevăratul Fiu
al lui Dumnezeu ticăloşeşte, prin pizmă L-au judecat la moarte; pe
dumnezeiasca şi chiar adevărata Viaţă, din zavistie au lucrat-o, pe care au
născut-o întru dânşii duhul cel lumesc. Dacă întru adevăr Duhul cel Sfânt
1947
nu ne zice nouă nimic zavistnic din pizmă, după cum este scris, arătat este
cum că duhul lumii zice din zavistie, şi prin urmare şi judecă cu nedreptate
şi întunecat. Pentru aceea, după cum este scris, îşi vor lovi capetele lor (Înţ.
Sol. 5, 5); (Zah. 12, 10); (Apoc. 1, 7, în vremea când va judeca Dumnezeu
pe toţi şi se vor ticăloşi prin sineşi; căci întru adevăr vor vedea pe Carele
L-au împuns şi, nedumerindu-se, vor zice: „Nu este Acesta pe Carele noi
L-am defăimat? Şi viaţa Lui am socotit-o nebunie? Cum Acesta s-a socotit
între fiii lui Dumnezeu?” Fiindcă din întunericul mândriei s-au batjocorit
de duhul cel lumesc şi ticăloşeşte s-au poticnit şi, după cum era de urmare,
nu au putut să înţeleagă pe Însuşi Adevărul şi pentru aceea au înaintat
împotriva Lui, Carele avea stăpânirea adevărului, adică pe Dreptul şi
Luminătorul Duh. Pentru care zice oareunde întru cele duhovniceşti
Apostolul Pavel: „Au nu ştiţi cum că pe îngeri vom să-i judecăm?” (1 Cor.
6, 3), cu atât mai vârtos pe cele vieţuitoare. Întru acest chip, Duhul cel
Sfânt, Carele Îl poartă cineva, are a judeca pe toate; şi pe Carele, după cum
zice Domnul: „lumea nu poate să-L ia, nici să-L vadă” (Ioan 14, 17). Câţi
dară nu s-au îmbrăcat prin simţire adevărată a sufletului cu Cel mai presus
de ceruri, Duhul cel Sfânt, şi nici nu-L au pe El întru eişî, Carele lucrează
negrăite minuni şi grăieşte cele netâlcuite, aceştia sunt arătaţi cum că au
duhul lumii. „Voi, zice Pavel, nu sunteţi după trup, ci întru Duhul, fără
numai dacă nu locuieşte Duhul lui Dumnezeu întru voi; iar dacă cineva nu
are Duhul lui Hristos, acesta nu este al Lui” (Rom. 8, 9). Vezi că câţi au
Duhul lui Dumnezeu nu sunt trupeşti, iar cel ce nu-L are pe Acesta, jalnic,
vai, nu numai că nu poate a judeca cele dumnezeieşti drept, ci nici nu
poate a fi al lui Hristos. Încă mai arătat şi mai descoperit, întru alt loc,
arată Apostolul Pavel împotrivirea duhului lumii către Duhul lui
Dumnezeu şi zice: „Noi nu am luat duhul lumii, ci pe Duhul cel din
Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de la Dumnezeu” (1 Cor. 2,
12). Socoteşte dar cum că cele dumnezeieşti şi adevărate numai aceia pot a
le judeca şi a le cunoaşte care au primit Duhul lui Dumnezeu, după cum
zice şi Domnul: „Când va veni Acela, Duhul Adevărului, va povăţui pe voi
la tot adevărul” (Ioan 16, 13). Vezi de unde este tot adevărul, carele fireşte
venind peste minte, face şi judecata lesne, slobodă fiind de păcate. Pentru
1948
aceasta şi „Duhul sfatului şi Duhul înţelegerii, Duhul înţelepciunii, Duh
stăpânitor, Duh drept, Duhul adevărului” se numeşte Duhul cel Sfânt; şi de
la Isaia (cap. 11), adecă şi Duhul judecăţii. Fiindcă întru adevăr, întru
Acesta sufletul se poartă cu dreaptă voire şi dreaptă judecată la cele zise, şi
lucrându-se acestea întru dânsul, judecă întru El după cuviinţă, şi acesta
este părtaş Duhului. Iar fără de Duhul, toate acestea sunt pline de întuneric
şi pustii de adevăr. Iar acela carele este pustiu de adevărul Duhului şi de
cele zise, şi pe urmă unelteşte ca să judece şi, ca cele mincinoase, să scoată
adevărul, se amăgeşte. „Căci nimenea, zice, nu cunoaşte cele ale altuia,
fără numai Duhul carele este întru el; fiindcă Duhul toate le cercă” (1 Cor.
2, 11); iar fără de El nu este cu putinţă a se afla adevărul, neavând pe
Duhul adevărului şi al judecăţii. Şi, după celelalte zise, acela carele judecă
fără de Duhul adevărului, acesta fără de alt va fi apărător şi împreună-
ajutător al duhului minciunii, fiindcă a cugetat după cum nu este adevărat;
şi, ca să zic puţin pentru toate, din adevăr a căzut acela şi de voie şi de la
Dumnezeu şi din slava Lui s-a izgonit şi s-a tăiat în două după dreptate,
fiindcă a judecat şi a hotărât cu obrăznicie fără de adevăr şi a predat
adevărul cu greşeală, ca un alt Iuda. Fiindcă şi acela, cu adevărat de trei ori
ticălosul, întru aceasta s-a osândit: fiindcă a vândut dreptatea şi adevărul,
după cum se cuvenea, ticălosul, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Carele S-a
trimis de la Tatăl la noi Dreptate şi a zis că este Însuşi Adevărul. Farisee
ticăloase, orbule, carele eşti în deşert de Duhul Carele luminează ochii cei
înţelegători ai sufletului, tu, cel ce judeci cele ale omului cu greşeală din
cele văzute numai şi obrăzniceşti ca şi aceia a vedea lucrurile, carii, deşi
mai vârtos vedeau scularea morţilor ca pe o slăvire şi nenumărate alte
dumnezeieşti semne, pe care ca Dumnezeu adevărat singur le lucra Iisus,
prin singură ameninţare, pentru care se cuvenea să-L slăvească şi să-L
laude întru adevăr şi să creadă întru El, însă aceştia se înrăutăţeau şi se
mânieau fiindcă Iisus, cu înţelepciune şi iubire de oameni, dezlega sâmbăta
şi fiindcă nu posteau ucenicii Mirelui (Luc. 5, 35), nici îşi spălau mâinile
lor. Neînţelegătorule şi nebunule şi plinule de întuneric, Farisee, tu voieşti
să îndreptezi pe Izvorul darurilor şi al înţelepciunii şi al negrăitelor şi
nenumăratelor Lui bunătăţi, şi treci cu vederea atâtea de mari şi multe
1949
lucruri ale dumnezeieştii Lui puteri? Cele mai defăimate le vezi, care sunt
şi cunoştinţe ale patimilor tale. O, cât de tăvălit eşti şi necunoscător şi
nesimţitor! Iată acum că te poticneşti întru cele ce nu le socoteai de nimica,
întrucât nu te-ai minunat de marile minuni, după cum se cuvenea, de
marile Lui lucrări pe care le-a lucrat şi întru adevăr nu L-ai slăvit şi nu L-ai
lăudat pe Cel ce le-a lucrat. Iar acestea aducându-se cu smerenie şi cu
simplitate, ţi-au dat, precum tu socoteşti, cuvânt de a-L ucide. Ci, după
cum se vede, cel mai cumplit decât toate şi mai înrăutăţit lucru este
înălţarea şi tovarăşa ei viclenia; şi pe atâta de întunecată, pe cât se
năluceşte că cunoaşte, şi pe atâta de neînţelegătoare, pe cât este şi
recunoştinţa celui ce nu cunoaşte. Şi iarăşi: Farisee oarbe, carele nu cauţi
să înveţi, cum că cea dinlăuntru a paharului să fie curată, ci zici că cea din
afară (Mat. 23, 25); şi carele cugeţi să curăţim şi să vedem curată pe cea
din afară a blidului, nu auzi pe Hristos, Adevărata Înţelepciune, ce
porunceşte pentru judecată: „Nu judecaţi, zice, după faţă, ci judecaţi
judecată dreaptă” (Ioan 7, 24). Nu înţelegi cum că drept este nu a judeca
cineva după cea arătată? Fiindcă aceasta este cea după faţă, care este după
cea văzută. Cum dar, neînţelegătorule, nici de porunca Părintelui nu te
temi? Nici după cum se vede nu înţelegi bine cum că nu cel văzut este
adevăratul om şi că se cuvine a judeca nu după cele văzute? Nicidecum nu
simţi ruşinea? Iar după alt chip acoperi ruşinea judecând din cele văzute. Şi
cu bună cuviinţă, ca cel ce-ţi petreci viaţa ta lipsit fiind de lucrătoarea
viaţă, adecă de lumina înţelepciunii şi a adevărului şi de acea cunoştinţă şi
de celelalte bunătăţi care de la Sfântul Duh se dau celor împărtăşiţi de
Duhul, fără de care nu numai că nu poţi fără de păcat a judeca cele străine,
ci nici pe tine a te vedea bine, carele zaci întru cel rău şi eşti lipsit de
împărtăşirea bunătăţilor Sfântului Duh. Dacă te pleci mie: „Scoate mai
întâi bârna din ochiul tău” (Luca 6, 42), care este părerea, adecă înălţarea
din mintea ta, şi cu acest chip vei alege cu bun cuvânt şi vei putea să scoţi
paiul, care este păcatul cel din răpire şi pe nesimţite făcându-se în ochiul
aproapelui. Iar întrucât ochiul cel dinlăuntru nu vede lumina cea
înţelegătoare, bine cunoscut este cum că bârna zace în ochiul tău şi îndeasă
întuneric într-însul. Să nu te întăreşti dar, batjocorindu-te de demoni şi
1950
întunecându-te prin patimile neînţelegerii, întru acelea adecă câte sunt
numai ale celor luminaţi, mai înainte de a căuta cu orice meşteşug a alunga
departe de la tine pe cel rău; fiindcă uneltirea este primejdioasă şi foarte cu
primejdie pornirea ta. „Spune-vor şi vor judeca cei izbăviţi de Domnul din
mâinile vrăjmaşilor” (Ps. 105, 10), după cum Sfinţitul David sfătuieşte pe
cel ce i-a izbăvit Domnul din mâinile vrăjmaşilor celor înţelegători, şi din
ale lor mâini, adecă din împătimiri şi fărădelegi şi de multe feluri de
obiceiuri, adunându-i, i-a unit pe ei către Sine şi către slava Sa. Deci
aceştia oarecum, cei adunaţi şi uniţi şi luminaţi, las să zică şi să judece. Iar
tu, fără de a fi plin de lumina Duhului, după cum cu de-amănuntul s-a zis,
asigură-te pe tine prin tăcere şi mai ales învaţă-te pe tine şi mărturiseşte
cum că nu cunoşti nici ceea ce se întâmplă încă. Iar dacă şi oarecare cuvânt
al mântuirii, iar nu al pierzării, în oarecare parte zici, cum nu te ruşinezi
auzindu-L pe Hristos: „Eu nu judec pe nimeni”, iar tu ce zici? Eu judec pe
toate, tu, cel neînvăţat. O, de nesimţirea ta! „Tatăl, zice, toată judecata a
dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Fiul a luat judecata de la Tatăl, iar tu de unde ai
luat-o pe aceasta? Oare arătat locuieşte întru tine Treimea şi umblă, după
cum este făgăduită? (2 Cor. 6, 16). Oare te vezi pe tine întru Dumnezeu
Cuvântul şi pe Dumnezeu Cuvântul întru tine? Ori întru Dumnezeu? Dar
oare întru adevăr văile cele curgătoare curg în inima ta, cele ale Sfântului
Duh zic? Sau izvorârea întru neapropiată lumină din inima ta? Şi toate
celelalte câte Dumnezeu arătat lucrează întru Sfinţii Lui? Aşadar încetează-
ţi limba ta de la rău şi buzele tale ca să nu grăiască vicleşug (Ps. 33, 12);
întreabă pe alţii şi te învaţă, ca nu cumva când te vei judeca de bărbaţi
luminaţi să te arăţi cărui judeci tu. Socotesc că este mare neînţelegere ca
cineva orb să cerceteze literele din cărţi; ci cu mult mai neînţelegător este
cel ce fără de Duhul cel viu socoteşte cum că cunoaşte cele ale altuia, pe
care, dacă cineva va cerceta cu amănuntul, nici pe ale lui nu le poate
cunoaşte. Ci însă acestea sunt meşteşugiri şi pricinuiri ale vicleanului şi
urătorului de bine şi zavistnicului demon, care se porneşte arătat împotriva
noastră, fiindcă ne viclenim din înălţare şi ne supunem fără de cuviinţă să
uneltim a judeca, pentru ca să ne poticnim întru acest chip neiscusit, întru
adevăr fără a voi, când cu nefericire, în loc să venim a ne învăţa, rămânem
1951
nefolositori la aceasta; şi dimpreună cu noi vătămăm şi pe cei de aproape
ai noştri, fiindcă ne facem lor pricină de sminteală şi ne supunem la
înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, deoarece nu cunoaştem viclenia
demonului şi nu ne supunem după cum se cuvine poruncii Marelui Pavel,
care zice: „Să nu judecăm nimic mai înainte de vreme, până ce va veni
Domnul” (1 Cor. 4, 5), întru Duhul, Carele ne luminează şi ne descoperă
adânc dumnezeieşti vederi şi cunoştinţe de lucruri tainice şi ne învaţă
descoperiri fără de rătăcire şi cu asigurare, şi ne arată cu lucrul
duhovniceşti şi de Dumnezeu purtători şi mai ales dumnezei, şi ne ridică în
slavă şi ne aşază, dându-ne şi darul prevederii, când vom înţelege în ce
răutate aduce pe cel ce judecă în deşert darurile lui Hristos; şi atunci întru
adevăr vom judeca fără de primejdie întru dreptate.
69. De mult ajutor şi de multă şi foarte minunată purtare de grijă a
învrednicit Dumnezeu dintru început pe Israel şi întru funia de împărţire a
moştenirii mai mult decât pe toţi oamenii îl avea pe el. Care ajutor şi
îngrijire la credincioşii cei după Hristos Dumnezeu mari lucruri face şi
foarte minunate; şi atâta au întrecut pe cele din Israel, precum pe trup
sufletul; şi atâta le ascunde pe cele de acolo, precum soarele pe stele; şi pe
atâta arată pe ale israeliţilor mai jos decât ale creştinilor, pe cât covârşeşte
trupul pe umbra lui. Fiindcă umbre sunt acelea ale israeliţilor cu adevărat
pe lângă ale noastre. Şi cel ce voieşte să înţeleagă, las să ia în vedere acolo
cele ale lui Faraon, care era stăpân amar şi nemilostiv, şi pe greii ispravnici
(Ieş. 1, 11–14), cei ce purtau chipul lui Satana şi dimpreună cu adunarea
lor, care nu rabdă numai trupeştile răutăţi, ci mai ales şi cu nemilostivire şi
pe suflet îl necăjesc cu mare nebunie neîncetată. Moisi acolo povăţuia pe
norodul lui Dumnezeu, iar la noi mai cu covârşire Însuşi Adevărul, Fiul lui
Dumnezeu şi Cuvântul Cel Ipostatic, Carele covârşeşte cu nemărginire
Scriptura Legii. Acolo toiag, iar aici Crucea. Acolo lemnul schimbat în
şarpe a înghiţit pe şerpi, iar Crucea, care mai înainte era organ al răutăţii, s-
a făcut unealtă a bunătăţii şi pierzătoare dracilor. Acolo s-au umplut de aur
şi de argint şi de alte podoabe ale egiptenilor; vedem că şi noi, pe cât timp
în minte facem aceasta în ascuns, mutăm de la păcat simţitoarea

1952
înfrumuseţare către Dumnezeu. Acolo stâlp de nor şi de foc, trecând prin
mare pe israeliţi; aici vedere minunată a lui Dumnezeu şi luminată şi
înfocată dragoste a Lui, care povăţuieşte mintea credinciosului întru
neîncetate lacrimi, întru care toate cele ale vrăjmăşiei se pierd şi mor, după
ce intră acolo mintea, precum şi atunci după ce au trecut iudeii prin mare şi
Faraon cu ai lui în mare minunat au pierit. Şi, în scurt a zice, dacă ar voi
cineva să cerceteze, pe toate cele ale iudeilor de atunci le va afla umbră şi
închipuire ale celor pe care creştinii le fac acum cu adevărat.
70. Iar cel ce voieşte a şti mai curat osebirea care este între noi şi între
iudei, şi mai cuprinzător şi mai arătat, adecă de propovăduirea Legii celei
vechi şi a celei noi, creştinilor cuviincioasă, să-şi amintească şi nu va greşi
din cunoştinţă. Fiindcă aceea veche despre zidire şi despre toate cele
văzute arată, adecă povesteşte cum că s-au făcut de la Dumnezeu întru
început, zicând: „Întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac.
1, 1). Iar propovăduirea creştinilor nu numai că covârşeşte pe cele simţite,
ci şi pe cele mai presus de simţiri şi pe cele mai presus de înţelegere zidiri,
iar mai cu seamă şi pe cele mai presus de cele zidite şi gândite; căci zice:
„Întru început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era
Cuvântul” (Ioan 1, 1). Şi a iudeilor, adecă, zice: „A zis Dumnezeu: să
facem om după chipul Nostru şi după asemănare” (Fac. 1, 26); iar a
creştinilor zice: „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi” (Ioan 1,
14). Aceea zice: „Şi să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările
cerului şi peste fiare şi peste tot pământul” (Fac. 1, 26); iar aceasta: „Şi din
plinirea Lui noi toţi am luat” (Ioan 1, 16). În aceea zice: „A zis Dumnezeu:
să fie lumină” (Fac. 1, 3); iar întru aceasta: „Dumnezeu, Cel ce a zis ca din
întuneric să strălucească lumina, a strălucit în inimile noastre” (2 Cor. 4,
6). Deci, punând faţă către faţă fiecare din cele zise ale amândurora
propovăduiri, foarte lămurit vei vedea că atât se deosebesc şi covârşesc
cele creştineşti, după Dumnezeu cuprinzătoare, faţă de bunătăţile iudeilor,
pe cât cele făcute în umbră şi în chip sunt faţă de adevăr. Iar acestea sunt
spre încredinţarea adevărului celui despre creştinii cei după Hristos. Pentru
aceasta să lăudăm şi să slăvim deopotrivă Dumnezeescul Har şi purtarea de

1953
grijă, care de la umbră şi de la închipuire ne-a mutat la lucruri mai presus
de lume şi la mila cea mai presus de fiinţă, înălţând omenirea în Hristos
Iisus, Domnul nostru. AMIN.
„Cum că la toată simţirea cea gândită, luat Se face Dumnezeu, pentru
iubirea de oameni”
70. O! Prea Sfinte, în ipostatnice cuvinte ale lui Dumnezeu, şi
înţelepciunea şi puterea! Cum Te voi lăuda, Doamne, fiinţa Ta sau slava
Ta, care este neapropiată? Cum voi cânta bunătatea Ta, care-i nemărginită,
eu care sunt om prost, neînvăţat şi port minte neîncăpătoare? Ci însă voi
cânta şi voi lăuda cele ajunse, şi aşa poate voi veni cândva întru simţirea
oarecum a slavei Tale şi a bunătăţii, şi lipindu-se sufletul meu cu totul după
Tine, să rămână cu Tine desăvârşit; şi aşa, auzind Tu, să mă tem de Tine
după cuviinţă şi, despărţându-mă de toate, să vin la Tine, după cum
Profetul zice: „Auzit-am, Doamne, auzul Tău şi m-am temut; înţeles-am
lucrurile Tale şi m-am spăimântat” (Avacum 3, 2). Tu, Cuvinte Preaînalte,
neînţelesule, bătând în uşă, adecă în auzul Miresei celei din Cântarea
Cântărilor (5, 2), a căreia inimă s-a rănit pentru Tine, care, în uimire
făcându-se, a cerut cu mare dorinţă a Te vedea. Pentru aceasta şi strigă:
„Arată-mi mie faţa Ta şi voi auzi glasul Tău; că faţa Ta este frumoasă şi
glasul Tău dulce” (Cânt. Cânt. 2, 14). Că iubea cu adevărat a zice, precum
şi Iov o zicea: „Cu urechea mea Te auzeam mai înainte, iar acum Te-a
văzut ochiul meu” (Iov 42, 5). Precum cu de-amăruntul, ca pe un Cuvânt şi
Înţelepciune, asemenea şi Lumină fiind adevărată, „Care luminează pe tot
omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9), lumină luminând şi văzută curat şi
arătată. După aceasta, aşa luminându-se, vede gândit pe Soarele dreptăţii şi
alte dumnezeieşti şi mai presus de fire, cu fericit chip; şi din faptele bune,
văzând pe Dumnezeu şi pe cele dumnezeieşti mai presus de fire, netâlcuit
le vede cu mare dor. De unde şi Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu,
propovăduieşte arătat: „Văzut-am slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut de la
Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). Fiindcă Dumnezeu adevărat
fiind, şi Lumină cu adevărat este, precum iarăşi Ioan mărturiseşte; de la
Care şi cei din plinirea Sa (Ioan 1, 16), după negrăit dar, au luat.
1954
Nesupusule, strigă: „Că Dumnezeu, Care a zis ca din întuneric să
strălucească lumina, Acela a strălucit în inimile noastre” (2 Cor. 4, 6), şi
luminează negrăit şi nespus şi străluceşte arătat; şi aşa pregăteşte a vedea
lucruri mai presus de fire şi mai presus de ceruri, pline de har şi de adevăr,
şi minunat a ne veseli. Întrucât nu numai Se face oarecum cuprins, cu
iubirea de oameni, auzului şi vederii, ci încă şi pipăirii, precum zice cel de
pe piept: „Pe Care L-am văzut şi L-am pipăit şi mâinile noastre L-au
pipăit” (1 Ioan 1, 1), despre Cuvântul vieţii. Deci dacă şi îmbrăcăminte Te
faci drepţilor şi cu totul îi odihneşti pe ai Tăi, arătat este că şi vii spre
pipăire gândită şi de Dumnezeu lucrată, Bunule. Şi câţi întru Tine şi întru a
Ta credinţă cu fericire s-au botezat, întru Tine mai cu fericire s-au îmbrăcat
(Gal. 3, 27), de mari daruri Dăruitorule, după cum a zis Pavel, Sfinţitul
propovăduitor al adevărului. Asemenea şi Isaia, trâmbiţa cea proorocească,
cu mare glas se veselea de Dumnezeu Tatăl şi de Domnul cu sufletul,
fiindcă s-a îmbrăcat cu chip minunat întru Tine, Doamne, cu haina
mântuirii şi cu îmbrăcămintea veseliei; asemenea şi Tatăl cel mai presus de
minte Te-a încins. Că lumină nespusă, mai presus de fire, fiind împrejurul
lor, întrucât spre a Se vedea dând celui cuprins de Dumnezeu, de câtă
dragoste, de câtă veselie, de câtă bucurie Te faci pricinuitor lor! Şi mai ales
când şi mântuire aceasta aduce, că mântuirea a Ta este. Aşadar, pentru
nemărginita bogăţie a dragostei, şi prin cele gândite nard mirositor Te faci
la câţi, după credinţă, sunt sănătoşi, şi întru această parte pe ai Tăi îi
odihneşti prea minunat, care, lăudându-Te şi binecuvântându-Te, zic: „Că
mir vărsat este numele Tău” (Cânt. Cânt. 1, 2), şi propovăduiesc celor de
aproape că, precum un mir frumos este vederea Ta, şi bine mirositor şi
răsuflător cu miros este Frăţiorul meu şi cu gustarea dulce: „Şi miros de
nard mi-au dat mirurile Tale” (Cânt. Cânt. 1, 12). Deci şi Pavel, purtătorul
Tău, zicea: „Că bună-mireasmă a lui Hristos suntem” (2 Cor. 2, 15). Încă şi
gustare Te faci credincioşilor, şi prânz, şi mâncare, şi băutură adevărată în
suflet, pe care cu prea slăvit chip îi înviezi şi-i hrăneşti şi-i înmulţeşti şi-i
îndulceşti tainic pe părtaşii Tăi; care şi Sfinţitul David, pătimind-o din a Te
gusta, cu chip purtător de Dumnezeu, ca un Prooroc, zicea celor de
aproape: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8). Fiindcă, deşi
1955
ca un măr Te vezi, însă şi ca o hrană foarte bună Te faci; vor mânca lipsiţii
şi se vor sătura cei săraci cu Duhul, cei smeriţi cugetători. Şi din prisosinţa
bunătăţii Tale, Doamne, gustând, Te vor lăuda cei ce Te caută pe Tine
pentru totdeauna, spre a Te afla şi a Te mânca. Fiindcă firea puterii Tale,
cea vieţuitoare, Se face mâncare veşnică şi băutură Sfântă. „Că vii vor fi
inimile lor, — cei ce Te mănâncă pe Tine în veacul veacului” (Ps. 21, 30).
De vreme ce veşnic fiind şi nestricăcios, şi pe cei ce Te mănâncă pe Tine îi
faci nestricăcioşi, aducându-i către veşnicie, prin covârşitoarea Ta firească
putere. Pentru aceasta, din nemărginita Ta bunătate şi cu bine-lucrătoare şi
mai cu osebire binefăcătoare dragoste, chemi şi rogi pe cei cuvântători,
zicând: „Veniţi de mâncaţi pâinea Mea şi beţi vinul Meu, vinul pe care l-
am dres vouă” (Pilde 9, 5), adecă pe Tine Însuţi, întru aşa chip Sfânt,
numindu-Te. Fiindcă în alt loc zici: „Eu sunt pâinea vieţii” (Ioan 6, 35), şi
iarăşi: „Pe Mine M-au părăsit izvorul vieţii” (Ier. 2, 13). Şi încă le dai, zic,
Trupul Tău şi Sângele Tău, cele Preasfinţite, spre mâncare şi băutură lor; şi
aşa pe toate simţirile cele gânditoare le hrăneşti şi le veseleşti pe ale Tale,
Prea-iubitorule de suflete, Doamne, lumină, viaţă şi orice fel de dobândire
bogată a multor Tale bunătăţi făcându-Te lor. Binecuvântat eşti, Iisuse,
Mana cea duhovnicească şi cerească, nemărginit mirositoare şi de mirosuri
purtătoare! Slavă negrăitei Tale dragoste, celei pentru noi, Stăpâne, şi
nespusei milostiviri şi îndelungii Tale răbdări, Doamne. AMIN.
„Că Duhul lui Dumnezeu lăcuieşte întru cei credincioşi”
71. Minunat şi mai ales şi foarte minunat lucru este (întru simţirea cea
gânditoare, de la suflarea) cea din Dumnezeu Părintele, de la Făcătorul de
viaţă Duh, vărsarea cea în inimă de carne, aceea care au primit, prin
credinţă sănătoasă, iconomia întrupării Cuvântului, adecă: pe de o parte,
dăruirea cea de la nezidita şi cea mai presus de fiinţă Dumnezeire şi
Dumnezeiasca putere şi lucrare, care se revarsă minunat; iar pe de alta, şi
se uneşte cu inima şi se mişcă neîncetat şi foarte mai presus de fire,
umplând de înspăimântare pe părtaşi.
72. Foarte minunat este şi foarte mult mai cu seamă, cum Părintele, întru
Duhul prin Cuvântul Lui, pe toate adecă cele simţite şi gândite pentru Sine
1956
zidindu-le, şi întru una această Treime adunată, lăcuieşte în mintea cea
omenească şi umblă şi arătat se sălăşluieşte. Mare minune este, ca la
fieştecare din credincioşii cei evlavioşi să se trimită îngeri de la Tri-
Ipostatnica Dumnezeire; încă şi această nemărginită putere şi de viaţă
Treime, binevoind, întăreşte pe om, lucrându-l Dumnezeiesc şi
duhovnicesc făcându-l. Aceasta, zic, covârşeşte mai presus orice minune.
73. Foarte minunat este cu adevărat, cum pe Raza Preaînaltului
Dumnezeu a toate o poartă inima credincioşilor şi neîncetat o
încredinţează. Şi pe de o parte, prin Sfânta Scriptură, pe din afară, face aşa
luminată pe minte, de la Dumnezeu aceasta zic este, şi dulce şi foarte
folositoare şi iubitoare de oameni şi minunată; iar pe de altă parte, şi pe
Sineşi Se dă. Vai mie! întru adevăr, cu lucrul, Lumină credinciosului; şi
acestea înlăuntru inimii, iar nu în afară, şi totdeauna, iar nu vremelnic.
Aceasta arătat este mai presus de a se minuna cineva şi ca o mai presus de
înţelegere.
74. Foarte mult minunat este cu adevărat, cum Acela, Carele Se poartă
cu frică şi cu înspăimântare de Serafimi şi de toate puterile cerurilor, Se
poartă de inima credinciosului cu foarte minunat chip; şi nu numai a-l
purta, ci şi a Se uni cu el şi a Se amesteca, cum nu este mai presus de
minune!
75. Minune cu adevărat este şi aceasta, nu mică de asemenea, ca Cel ce
are cerul scaun, Cel mai presus de înţelepciune înţelept şi mai presus de
putere Dumnezeu, tron a avea pe suflet şi pat şi căruţă a Se face prin Dar.
Încă şi a Se iubi de acesta, încât şi într-o suflare să fie cu dânsul şi mai
presus de ceruri lucruri a săvârşi şi tainic a crede câte se fac lui – cine
poate după vrednicie a se minuna!
76. Cu adevărat minunat lucru este şi vrednic de înspăimântare: cum
Dumnezeu, Carele nu are loc odihnei Sale, să Se odihnească în inimă cu
Dumnezeiască cuviinţă. Şi dacă un împărat de acelaşi neam întâmplându-
se, care ar voi a primi pe cineva cu dragoste, sau de mână a-l ţinea, slavă şi
cinste adăugându-i aceluia, prin urmare de câtă bucurie şi veselie se va

1957
umplea; întrucât această milă fiind de la un împărat pământesc, care nu s-a
atins dinlăuntru în inimă. Dar când Dumnezeu cel fără de început şi nezidit
şi al tuturor Făcător, Domnul, Căruia Îi stau înainte cu frică şi cu cutremur
zeci de mii de îngeri şi-I slujesc mii de mii, nu aşa prost, ci din lăuntrul
inimii S-a atins cu lucrarea, iar mai ales în care şi a lăcuit, nu
vremelniceşte, ci veşnic, încât şi a Se uni şi a o slăvi foarte şi a o
îndumnezei minunat, dăruindu-i negrăite bunătăţi: câtă negrăită slavă,
cinste, veselie şi bucurie va simţi, şi acestea veşnic a i se face ei, prea
minunate şi neînţelese! Miluieşte-ne, Doamne, Sfântă Treime!
77. Minunat lucru este: cum Cel atoate-ziditor Dumnezeu, Carele
cuprinde toate, să Se cuprindă necuprins, arătat şi neîncetat de inima cea
credincioasă! Şi de s-ar întâmpla oarecarele împărat vremelnic şi de scurtă
stăpânire să vină şi să bată la uşa oarecăruia şi va intra înlăuntru şi
împreună va mânca şi va bea la aceeaşi masă cu el, aceasta i s-ar fi făcut,
după cuviinţă, celui ce l-a primit astfel pe împăratul, multă cinste şi slavă
şi veselie şi mângâiere foarte de ajuns. Iar Împăratul cel veşnic, Domnul şi
Făcătorul atoate, venind simţitor şi gânditor, nu la casă, ci liniştit intrând în
inima vreunui miluit, nu numai ca să-i dăruiască cele din inimă bunătăţi, ci
şi dându-i putere cerească şi mângâiere mai presus de lume şi slavă mai
presus de fire neîncetată – ce crezi că va fi celui ce L-a primit pe El? Şi cât
se va bucura şi câtă veselie şi îndulcire va avea unul ca acesta şi câtă
aşezare fericită? Minune neînchipuită cu adevărat este, că Cel ce umple
toate şi Se află mai presus de toate, casă Dumnezeiască face inima omului
şi lăcaş al Său veşnic!
78. „Dumnezeu cel ce a zis ca dintru întuneric să strălucească lumină,
Acela a strălucit în inimile credincioşilor lumină” (2 Cor. 4, 6). Şi
„dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile lor prin Duhul Sfânt, Carele
S-a dat lor; şi a trimis Dumnezeu Duhul Fiului Său în inimile lor, strigând:
Ava, Părinte” (Gal. 4, 6). Şi aşa, lipindu-se cu Domnul, o, ce minunată
unire! întru un Duh se face credinciosul cu Dumnezeu; şi aşa de aproape
fiind, întru simţire se face acelor zise ale Darului.

1958
 79. „Moştenitori lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos”
(Rom. 8, 17; Gal. 4, 7), cu oareşicare chip, adecă creştinii, ca părtaşi ai
Dumnezeieştii firi, al doilea Hristoşi, ceea ce covârşeşte toată mintea şi
este afară de toată înţelegerea; din care deopotrivă fii ai lui Dumnezeu şi
dumnezei după punere şi Dar se fac, prin lucrare, credincioşii, privindu-se
ca nişte mai presus de fire şi mai presus de lume. Şi pătimesc, sau mai bine
a zice dobândesc, „cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi
pe inima omului nu s-au suit” (1 Cor. 2, 9), fireşte. Slavă celei necuprinse
de minte dragoste a Celui cu adevărat iubitor de oameni, Părintelui şi
Dumnezeului nostru, Preasfintei Treimi, şi negrăitei, celei mai presus de
ceruri, nemărginitei bunătăţii Sale. „Cum că mai presus cu covârşire se
cinsteşte de Dumnezeu tot credinciosul”
80. „Cel ce se naşte din Duhul, Duh este” (Ioan 3, 6), după hotărârea lui
Iisus Hristos. O, covârşitor Dar şi negrăită dăruire! Zideşti pe om cu atâtea
multe haruri dăruite, Dumnezeul minunilor. Deci cea zidită, cu adevărat
zidire este; dar Cel ce covârşeşte iubirea de cinste, Prea-milostivul, o,
Doamne, cea mai presus de fiinţă şi Atoate-lucrătoare Treime, dăruind
zidirii, vai, întru Duhul cel nezidit, desăvârşit şi, pe cât nu este cu putinţă a
se înţelege vreodată, unind pe om cu Sineşi, îl îndumnezeieşte şi fiu îl face.
Fiindcă zice: „Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt toţi”
(Ps. 81, 6). Şi scris este despre Dumnezeu: „Că porunca Sa a pus şi nu va
trece” (Ps. 103, 10); şi cum că: „Toate câte a voit Domnul a făcut” (Ps.
134, 6); şi: „Sfatul Domnului rămâne în veac şi cugetul inimii Lui în neam
şi în neam” (Ps. 32, 11), de vreme ce este fire neschimbătoare şi
neprefăcută. Deci şi cuvântul Său, şi porunca Sa, şi voinţa Sa, şi sfatul Său
au venit, aducându-L nouă pe Ipostatnicul Cuvânt al Său, Carele „înger
mare al minunatului Sfat celui mai presus de fiinţă” făcându-Se, insuflă
adecă Duhul ucenicilor şi duhovniceşte îi naşte cu a doua naştere, şi Duh
tainic îi arată pe ei şi aşa îi face fii ai lui Dumnezeu. „Căci câţi se poartă de
Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 14). Iar
de sunt fii ai lui Dumnezeu, cu adevărat că şi dumnezei; că ceea ce se
naşte, de nevoie este a arăta şi pe cel ce l-a născut. De aceea şi Mântuitorul

1959
învaţă pe ucenici a-L numi pe Dumnezeu Părinte, câţi au împărtăşirea
Duhului. Şi aşa, dumnezei şi fii şi duhuri, Sfânta Treime lucrează pe
credincioşi şi le dăruieşte lor toată dăruirea cea minunată, care în sfârşit şi
înţelegerea cea subţire cu covârşire o acoperă. Amin.
„La aceea: «Cel ce-Şi întinde aripile Sale, i-a primit pe ei şi i-a luat pe
umerii Săi” (Deuteronom 32, 11)
81. Înţelege: vino întru simţire gândită despre câte acum voi să zic, şi
bine cunosc cum că înspăimântat te vei face şi plin de duhovnicească
bucurie, ori întru adevăr şi de dumnezeiască dulceaţă. Zice prin David
Duhul cel Sfânt: „Cela ce şezi pe Heruvimi, arată-Te” (Ps. 79, 2); şi iarăşi:
Cela ce vezi adâncurile şi şezi pe Heruvimi, şi „S-a suit peste Heruvimi”
(Ps. 17, 12). Deci ce dar se întâmplă asupra credincioşilor, care cu străin
chip şi prea covârşitor mult se deosebesc întru sine? Fiindcă nu numai se
suie Dumnezeu ca găina pe puii săi şi ne învieţuieşte şi ne îmbrăţişează şi
ne păzeşte pe noi şi înlăuntrul nostru ne veseleşte; dar, o, a înspăimântării
pentru cea prea covârşitoare a Lui dragoste, şi asupra Sa ne pune şi ca o
căruţă nouă, şi bine încuviinţată, mai presus de înţelegere, pentru
nemărginita bogăţie a dragostei, Se face pe Sineşi nouă, păzindu-ne cu
asigurare şi aducându-ne negrăit la nespuse lucruri şi mai presus de cerul
vieţii. Şi aşa ne pregăteşte a ne bucura mai presus de fiinţă şi a ne face în
pace şi a ne odihni nepovestit şi nespus, şi a ne veseli şi a ne bucura în chip
dumnezeiesc şi duhovnicesc şi a ne îndulci cu adevărat. Că zice Moisi cel
sfinţit întru Duhul: „Întinzându-Şi aripile Sale, adecă Dumnezeu, i-a primit
pe ei şi i-a luat pe spatele Său” (Deut. 32, 11). O, negrăita Lui dragoste!
Încât a-Şi întinde aripile Sale numai şi a primi pe credincioşi, şi aşa căruţă
prea arătată făcându-Se lor, aceasta cu adevărat este şi mai presus de
vrednicia cea heruvimicească şi cu adevărat de multă negrăită veselie. Iar
aceea, a-i primi şi a-i lua pe spatele Său, întrucât şi umbrindu-i pe unii ca
aceştia, după dumnezeiescul David, pe aceasta nici mintea heruvimicească
nu este vrednică a o vedea şi a lăuda ceea ce se face. Că pe cât este slava
Ta, pe atâta şi mila Ta nemărginită, Preasfântă Treime, slavă Ţie!

1960
 82. Schima (adecă chipul cel monahicesc), şi făgăduinţele lui şi
petrecerea cea monahicească cer minte singuratică; dar aceasta numai
Dumnezeu o lucrează şi o face la acela unde se află osârdie şi cea după
putere şi legiuită, şi o lucrează cu darea Harului Făcătorului de viaţă. Iar
face a se vedea prin unitate pe cea de un fel şi de acelaşi fel a
Atotputernicei împărăţii şi a slavei Lui. Fiindcă numai El singur este
Preaînalt, nealcătuit întru toate, neasemănat şi cu covârşire fără de
asemănare, singur puternic cu adevărat, al Căruia împărtăşire îi este cu
putinţă numai singurătatea adevăratei înţelepciuni, din care, după dăruire,
este toată înţelepciunea înţelepţilor; singur fiind cu adevărat veşnic şi al
tuturor fiinţelor Făcător şi Ziditor. Deci cu drept cuvânt se zice foarte bine:
„Că dintr-Însul şi printr-Însul şi întru Dânsul sunt toate; Aceluia fie slava
în vecii vecilor” (Rom. 11, 36) . Amin.
83. Deci de sunt acestea întru acest chip şi toate împreună cuprinse fiind
bune şi alese, ca cele ce de la Dumnezeu au fiinţa şi printr-Însul împreună
se ţin şi la Dânsul privesc, şi oarecum întru Acesta sfârşit au, şi câţi după
cuviinţă au lucrătoare faptele cele bune şi uneltesc pe cele ce se zic mai
jos, pe aceştia îi uneşte şi de Dumnezeu îi lipeşte, ca pe lângă un Tată, pe
unii ca aceştia: adecă zic, precum pe ai bunătăţii, ai dragostei, ai
înţelepţirii, ai înţelepciunii, ai cunoştinţei, ai privirii, ai cuviincioasei
lucrări, ai îndumnezeirii şi ai dumnezeieştii plăceri şi ai sfinţitei bucurii, şi
mai cu seamă ai păcii celei mai presus de cuvânt, ai fricii celei după
evlavie, ai puterii şi ai sfatului, ai căii celei după buna credinţă, ai
iscusinţei şi ai tuturor câte se cuvin firii cuvântătoare; încă şi slavă aduce şi
veselie, şi cu Dumnezeu îi aseamănă şi dumnezei îi face. Deci dacă, după
cum s-au zis, toate fiind bune şi desăvârşite şi numai de la singur
Dumnezeu au fiinţa, atunci desăvârşit este acela cu adevărat care se face
îndrăgitor numai celor bune. Iar dacă întru acest chip împărtăşindu-se, şi
pe urmă se va rupe de la Dumnezeu, Carele este izvorul şi rădăcina cu
adevărat a tuturor bunătăţilor şi desăvârşirilor, atunci nu va mai avea
nimic, cât de puţin, din cele după fire bunătăţi şi săvârşiri ale Făcătorului şi
împreună-Ţiitorului, întru Carele s-au întemeiat toate bunătăţile şi

1961
desăvârşirile. Dar şi cel ce i se pare că are bunătăţi şi săvârşiri nu este cu
adevărat încredinţat dacă bine sau rău se află; că oarecare înşelăciune este
părerea şi cumplită batjocură. Ci numai aceasta trebuie: ca cu totul singuri
cu Unul Dumnezeu să rămânem şi să aşteptăm şi numai în legea Lui cu
mare sârguinţă să cugetăm şi întru aceasta să ne plecăm. Fiindcă numai
întru acest chip vom dobândi slava cea neperitoare şi dulceaţa cea
adevărată şi nemărginită şi nesfârşită şi bogăţie necheltuită, şi cu totul
împreună vom avea ca pe o moşie toate bunătăţile şi săvârşirile, după cum
am zis. Ci încă şi pe Însuşi Dumnezeu, o, prea slăvită minune, întru noi
lăcuind şi umblând, şi vom dobândi cu adevărat mai presus de lume lucruri
nevăzute şi neauzite simţirilor celor din afară. Şi aşa vom trăi gânditor într-
o unire monahicească, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se
cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
84. Când purtătoarea de Duh inimă va cugeta întru liniştită petrecere şi
se va lucra de Duhul, atunci mintea, unindu-se cu fericire cu
dumnezeiescul adevăr, se face văzătoare de multe dumnezeieşti priviri şi
întru cele nespuse şi mai presus de lume se aşază tainic; şi ca un de curând
venit şi nemernic se socoteşte pe sine între fiinţe. Se desfătează şi
dobândeşte toate arătat întru Duhul, săvârşind lucruri mai presus de minte;
şi toată gândirea o aduce la acelea şi, în scurt a zice, de multe ori
oglindeşte pe Dumnezeu cu chip străin şi înspăimântare pătimeşte a lui
Dumnezeu şi spre îndumnezeire vine, pătimind ceva mai presus de fericire.
Şi trece în tăcere şi privire şi iubire mai presus de fire, cu răpire şi cu
întărirea Făcătorului de viaţă Duh şi Luminătorului, întru Hristos Iisus
Domnul nostru. Amin.
85. Acela care se lasă pe sineşi după dumnezeiasca pronie şi numai întru
Dumnezeu cugetă, şi ca cum dănţuind şi pe Dumnezeu văzându-L întru
Duhul arătat întru sineşi umblând şi sălăşluindu-Se, iată unul ca acela
luminos s-a făcut împlinitor dumnezeieştii porunci a Domnului nostru
Iisus Hristos, Care zice: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi” (Ioan 15,
4). Şi s-a unit cu prea-slăvire prin acestea cu Dumnezeu şi s-a alcătuit
împreună minunat şi foarte cu fericire; şi aşa cu totul s-a făcut întru toate
1962
singur lucrător al poruncilor. Fiindcă Însuşi Mântuitorul cu încredinţare a
zis: „Că cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru dânsul, acesta mult rod
aduce” (Ioan 15, 5), adecă fapte bune aduce. Deci să se silească a urma cel
ce voieşte să lucreze faptele bune, unul ca acela iubitor de Dumnezeu, prin
privire şi rugăciune şi mai dumnezeiască cugetare, şi să rămână şi să
stăruie cu toată puterea în Dumnezeu. Încât, văzând Dumnezeu osteneala
cea sfântă a sufletului lui, va pleca cerurile, o, prea slăvită minune, şi
înlăuntru sufletului acestuia Se va vedea foarte cu prea-slăvire şi fără de
aşteptare, umblând şi săltând, spre dobândirea tuturor bunătăţilor şi
săvârşirilor celui împărtăşit şi spre plăcerea sfintelor Lui porunci. Şi
aceasta este ceea ce zice: „Că fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,
5), de vi se pare a face ceva, adecă.
86. Dacă trebuie a nu se ascunde comoara, nici darul înţelepciunii cel de
obşte folositor, din dragoste, arătat este că nici lucrul gândit după
Dumnezeu şi privirea şi suirea minţii nu trebuie a le ţine în minte nescrise,
ci trebuie a le scrie şi însemnări a le da, adecă spre folosul cel de obşte, din
dragoste. De vreme ce dobitoc cuvântător fiind omul, este şi primitor de
minte şi de meşteşug; dar când cugetă despre Dumnezeu cele dintru sine
făcute ale credinţei, atunci primeşte dumnezeiască şi cuviincioasă minte şi
prin urmare intră cu meşteşug în harul sfintelor porunci cu însufleţire. Şi
atunci mai ales pentru aceasta trebuie mai mult ajutor de la Dumnezeu şi
dar împreună-lucrător; şi pentru a putea adesea să se roage cu lacrimi,
cerând înlesnirea spre poruncile lui Dumnezeu. Dar când va binevoi
Dumnezeu a Se milostivi, „precum miluieşte tatăl pe fii” (Ps. 102, 13),
spre cel ce se roagă, varsă îndată, vai mie, înfricoşată minune, din Duhul
Său peste el în inimă şi aşa minunat îl mişcă pe el, adecă pe primitorul,
întru prieteneşti şi dorite rudiri şi plecări. Şi, ca cum ar zice cineva, ca
fiului pe lângă tată, îi dă îndrăzneală, ca pe o arvună a acelei de viaţă
făcătoare vărsări şi lucrări ale Duhului peste împărtăşitor, şi îl îndulceşte
pe el prea cu covârşire şi îl îmbunează şi îl îmbunătăţeşte şi îl smereşte şi îl
înalţă prin chip străin, cu slavă şi cu cinste, prin unire, şi la iubitoare
înfierbântări îl aduce, încât întru totul oarecum vede împrejurul lui

1963
Dumnezeu ca pe o moştenire a sa cu adevărat, mai presus decât toată alta
către Dumnezeu. Fiindcă cuprinzător sunt săltările Părintelui şi bogăţia şi
slava şi puterea şi frumuseţea şi înţelepciunea şi stăpânirea şi însemnătatea
şi toate împreună bunătăţile şi desăvârşirile, slava şi lauda; acelea sunt
oarecum desfătarea şi fala Fiului şi bucuria cu adevărat. Deci când sufletul
întru privirile cele după fire, întru împărtăşirea Duhului se face, şi aceasta
este a privi pe Dumnezeu în Treime, precum zice Marele Vasile, atunci
foarte îndrăgitor cu adevărat făcându-se, pe Însuşi Părintele vede pe
Dumnezeu şi pe ale lui Dumnezeu deopotrivă, fiind ca ale sale, după
chipul ce am zis; şi îndestulându-se numai pe Dumnezeu singur a-L privi şi
a-L oglindi, cu chip străin se bucură şi se veseleşte, întru Hristos Iisus
Domnul nostru. Duhovniceasca îndulcire, şi nu va păcătui, iar maî ales şi
lesne se va muta depre pământ la cele cereşti, numai la aceasta cugetând, şi
. . , aşa şi tot sufletul. Fiindcă aceasta este cea adevărată şi de căpitenie
îndulcire a inimeî şi neschimbată şi nemincinoasă a sufletului cuvântător şi
nemuritor, carea vecinie rămâne luminată pururea izvorâtoare neprihănită,
iar mai ales şi dorită, şi fericită, şi acelor din veac sfinţi împreună
lăcuitoare, neturburată, pacinică, bună, înfaţişătoare, luminătoare, cu bună
faţă de Dumnezeu cugetătoare, strălucitoare, mângâetoare, plină de veselie
şi lucrându-se neîncetat. Şi după aceasta cu acestea de te-aî îndulcit cu
mintea şi Duhovniceşti din cercare, atuncea te vei pleca la toate acestea ce
am scris; Iar de nu, atunci prin credinţă ţine pre cele scrise şi le păstrează
pre ele.
„Despre trupeasca îndulcire”
88. Iar dacă aceasta nu este gândită şi Duhovnicească, ci este trupească
îndulcire şi păcătoasă, va greşi cineva şi numai a o numi dulceaţă. Fiindcă
când se va lucra, apoi aduce amară căinţă, şi prin urmare mincinoasă
dulceaţă să numeşce, căci cu adevărat falşă este şi departe de sufletul cel
cuvântător, ci-î necuvântătoare, de neam prost, trândavă, cu bucurie
întunecată, turburăcioasă, urăcioasă, vremelnică, lesne veştejitoare şi mai
ales îmbătrânindu-se trupul, şi este vrednică de ruşine, cu viaţă rea,
netrebnică, robită, plină de defăimări, de cugete împuţite şi proaste şi
1964
înjositoare, fără de înfăţoşare, desnădăjduită, nesocotitoare şi plină de
înnegrită întristare şi le aduce pre toate acestea asupra lucrătorului şi
săvârşitoruiuî ei. De ai pătimit, cu totul cunoşcî pre adevărul celor scrise,
iar de te-ai păzit prin darul lui Dumnezeu, atuncea plecându-te adevărului
cuvintelor mele, vei cunoaşce bine că vei culege rodul vieţii cei slăvite.
89. Lumină pururea strălucitoare şi Duhovnicească şi viaţă mai presus de
lume am, Dumnezească hrană şi desfătare, rădicărî şi plecări, plăcute uniri
şi dobândiri a întreitei Ipostatnicei Dumnezeiri cu strein chip, şi împreună
cu Domnul Iisus Hristos a tuturor negrăitelor străjuirî aşăzări; Dar Vai
ticăloşiei şi nebuniei mele! Vai răutăţii neştiinţei mele! Mintea mea care
întru acest fel s-a făcut prin Darul, mai presus de ceruri, este când
alunecându-se, s-a furat spre cele mincinoase şi pământeşti şi scârnave, şi
cu totul m-am făcut plin de rea împuţiciune. Vai mie! Cine nu se va
minuna şi nu va plânge pentru cele ale mele şi din milă rugându-se pentru
mine lui Dumnezeu celui iubitor de oameni, ca să-mi dea mie negrăită mai
mare şi Dumnezeească putere, prin Făcătorul de viaţă şi Luminătorul Duh,
ca cu lesnire să mă smeresc şi să scap de vrăjmăşuirea diavolului şi răului
meu vrăjmaş al Sfintei şi minunatei vieţii mele? Toată ceata Sfinţilor îngeri
şi toate sufletele drepţilor, cereţi şi rugaţi- vă lui Dumnezeu pentru mine,
celui cu mintea nesimţitoare şi în pământ plecată.
90. Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! afară de Carele nimic nu este mai
înalt, ca Cel necuprins, ca Cela ce eşti Totul şi al totului Făcător şi cu
nemărginire nemărginit mai presus de totul, ca Cel mai presus de fiinţă.
Doamne al meu, Doamne negrăită Sfântă unire şi nespusă împreună
răsuflare acelor miluiţi creştini, slavă Ţie. Cum Stăpâne, văzându-te
strălucit întru inima mea ziua şi noaptea, şi nu pururea afară de mine mă
voiu face prin Darul cel covârşitor, ci mă lenevesc şi mă fac nesimţitor
către atâta de mare dăruire, prea Puternice? Vai mie! cât de păcătos sunt
eu! Iată de ai fi cunoscut pre cel ce te-au legat? şi către ce te-au legat? şi
pentru ce? degrab te-aî fi făcut lucru de înspăimântam şi cu laude luî
Dumnezeu cel maî presus de fiinţă aî fi mulţumit, mai ales pentru toate
câte face prea slăvite şi minunate, numai pentru singură a Sa bunătate.
1965
 „Care este cea adevărată îndulcire?”
87. Socotesc cum că nici unul este care să nu cunoască, pe cea judecată
din lucruri, cum că aceasta cu adevărat poate să se zică dulceaţă: aceea
care, fără de a se prihăni de la fire şi cuvânt, rămâne cu mult mai mult
lucrându-se. Căci aceasta umple pe inimă de bucurie şi veselie, încă şi
după plinirea aceştia, care departe este de îndulcirea cea numită trupească,
idolească fiind, iar nu cu adevărat dulceaţă. Deci caute fieştecare care a
ajuns la curata şi neîntristata şi de gând duhovnicească îndulcire şi nu va
păcătui; iar mai ales şi lesne se va muta de pe pământ la cele cereşti, numai
la aceasta cugetând, şi aşa şi tot sufletul. Fiindcă aceasta este cea adevărată
şi de căpetenie îndulcire a inimii şi neschimbată şi nemincinoasă a
sufletului cuvântător şi nemuritor, carea vecinic rămâne luminată, pururea
izvorâtoare, neprihănită; iar mai ales şi dorită, şi fericită, şi acelor din veac
sfinţi împreună-lăcuitoare, netulburată, paşnică, bună, înfăţişătoare,
luminătoare, cu bună faţă de Dumnezeu cugetătoare, strălucitoare,
mângâietoare, plină de veselie şi lucrându-se neîncetat. Şi după aceasta, cu
acestea de te-ai îndulcit cu mintea şi duhovniceşte din cercare, atunci te vei
pleca la toate acestea ce am scris; iar de nu, atunci prin credinţă ţine pe
cele scrise şi le păstrează pe ele.
„Despre trupeasca îndulcire”
88. Iar dacă aceasta nu este gândită şi duhovnicească, ci este trupească
îndulcire şi păcătoasă, va greşi cineva şi numai a o numi dulceaţă. Fiindcă,
când se va lucra, apoi aduce amară căinţă şi, prin urmare, mincinoasă
dulceaţă se numeşte; căci cu adevărat falsă este şi departe de sufletul cel
cuvântător, ci este necuvântătoare, de neam prost, trândavă, cu bucurie
întunecată, tulburătoare, urâcioasă, vremelnică, lesne veştejitoare şi, mai
ales, îmbătrânindu-se trupul; şi este vrednică de ruşine, cu viaţă rea,
netrebnică, robită, plină de defăimări, de cugete împuţite şi proaste şi
înjositoare, fără de înfăţişare, desnădăjduită, nesocotitoare şi plină de
înnegrită întristare; şi le aduce pe toate acestea asupra lucrătorului şi
săvârşitorului ei. De ai pătimit, cu totul cunoşti adevărul celor scrise; iar de

1966
te-ai păzit prin darul lui Dumnezeu, atunci, plecându-te adevărului
cuvintelor mele, vei cunoaşte bine că vei culege rodul vieţii celei slăvite.
89. Lumină pururea strălucitoare şi duhovnicească şi viaţă mai presus de
lume am, dumnezeiască hrană şi desfătare, ridicări şi plecări, plăcute uniri
şi dobândiri ale întreitei Ipostatnicei Dumnezeiri cu chip străin, şi
împreună cu Domnul Iisus Hristos aşezări ale tuturor negrăitelor străjuiri.
Dar vai ticăloşiei şi nebuniei mele! Vai răutăţii neştiinţei mele! Mintea
mea, care întru acest fel s-a făcut prin Darul mai presus de ceruri, este
când, alunecându-se, s-a furat spre cele mincinoase şi pământeşti şi
scârboase, şi cu totul m-am făcut plin de rea împuţiciune. Vai mie! Cine nu
se va minuna şi nu va plânge pentru cele ale mele şi, din milă, rugându-se
pentru mine lui Dumnezeu, Celui iubitor de oameni, ca să-mi dea mie
negrăit mai mare şi dumnezeiască putere, prin Făcătorul de viaţă şi
Luminătorul Duh, ca cu lesnire să mă smeresc şi să scap de vrăjmăşuirea
diavolului şi de răul meu vrăjmaş al sfintei şi minunatei vieţi mele? Toată
ceata sfinţilor îngeri şi toate sufletele drepţilor, cereţi şi rugaţi-vă lui
Dumnezeu pentru mine, cel cu mintea nesimţitoare şi spre pământ plecată.
90. Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Afară de Carele nimic nu este
mai înalt, ca Cel necuprins, ca Cela ce eşti Totul şi al totului Făcător şi cu
nemărginire nemărginit mai presus de totul, ca Cel mai presus de fiinţă.
Doamne al meu, Doamne, negrăită sfântă unire şi nespusă împreună-
răsuflare a celor miluiţi creştini, slavă Ţie! Cum, Stăpâne, văzându-Te
strălucit întru inima mea ziua şi noaptea, şi nu pururea afară de mine mă
voi face prin Darul cel covârşitor, ci mă lenevesc şi mă fac nesimţitor către
atâta de mare dăruire, Prea Puternice? Vai mie, cât de păcătos sunt eu! Iată,
de ai fi cunoscut pe Cel ce te-a legat, şi către ce te-a legat, şi pentru ce,
degrab te-ai fi făcut lucru de înspăimântare şi cu laude lui Dumnezeu Celui
mai presus de fiinţă ai fi mulţumit, mai ales pentru toate câte face prea-
slăvite şi minunate, numai pentru singura Sa bunătate.
91. Deci, dacă cu adevărat ai fi înţeles, suflete al meu, cât de departe eşti
de adevărata datorie şi de cele despre Hristos taine, mai grabnic decât
cuvântul, spre înspăimântare aducându-te, ai fi judecat trândăvirea şi
1967
lenevirea şi nepăsarea ta, şi, ca să nu zic mai arătat, nesimţirea şi nebunia
ta!
92. „În vremea aceea, răspuns-a Iisus şi a zis: Mărturisescu-Mă Ţie,
Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns pe toate acestea
de către cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pe ele pruncilor.
Adevărat, Părinte, că aşa a fost bunăvoinţa înaintea Ta” (Luca 10, 21).
93. Cere, roagă-te, ca să nu pătimim ceva neînţelepţeşte întru întristările
vieţii, căci atunci lui Dumnezeu amândoi ne vom afla nevrednici; şi iartă-
mă.
SFÂRŞIT

Sfantul Calist Tilicude

Cuvânt pentru iscusirea linişte
Nu este cu putinţă a ne pocăi fără de linişte; nici se poate şi cât de puţin
de curăţie a ne atinge fără de depărtare; nici cu vorbirea şi vederea
oamenilor este cu putinţă de vorbirea şi privirea lui Dumnezeu a ne
învrednici. Pentru aceasta, cărora le este grijă a se pocăi pentru cele de
dânşii greşite, şi de patimi a se curăţi, şi a se îndulci de vorbirea şi privirea
lui Dumnezeu, care lucru este marginea şi scoposul celor ce petrec după
Dumnezeu şi arvună, ca să zic, a moştenirii celei vecinice a lui Dumnezeu,
cu toată iscusinţa liniştea o caută; şi a se depărta şi a fugi de oameni lucru
prea de folos îl socotesc, cu toată aşezarea cea cuviincioasă a sufletului.
Drept aceea să încep acelea ce sunt începutul în plângătoarea linişte:
defăimarea de sineşi; pentru care, ca mai curat să se facă, sunt:
privegherile, şi înfrânarea, şi osteneala cea trupească; al cărora sfârşitul, în
scurt, este curgerea lacrimilor, care curg din ochii celor ce cugetă smerit,
întru umilinţă cu adevărat a inimii. Şi către curăţenie aşa iau aminte.
Asemenea de acestea să ţin prin lucrare; întru acestea iarăşi sfârşitul fiind

1968
pacea gândurilor, precum întru acelea (precum am zis) curgerea lacrimilor.
Şi de aici începe mintea, după chipul ce are firea, să fie: pe firile celor ce
sunt a le privi, şi pe meşteşugul lui Dumnezeu a-l socoti, şi dumnezeiască
înţelegere a zămisli, şi a puterii, şi a înţelepciunii, şi a slavei, şi a bunătăţii,
şi a celorlalte câte împrejurul lui Dumnezeu se privesc, lucru se face. Şi
întru cele tainice ale Scripturii intră; şi din frumuseţile bunătăţilor celor
mai presus de lume se îndulceşte, şi dragostei lui Dumnezeu se face
încăpere. Şi aşa de dor se prinde, şi se bucură, şi cu inima bună se face, la
vârful faptelor bune alergând, adecă la dragostea Ziditorului tuturor. Nici
una din înşelările lumii acesteia pătimind sau văzând, fără numai pe
singurele alunecări şi porniri de păcate şi necuviincioasele mişcări, din
multe pricini, ca un schimbăcios suferind. Dintru care a se chema înapoi pe
sine i se cuvine, departe oareunde de deznădăjduire stând, şi la cele
dumnezeieşti ale iubirii de oameni cu bună nădejde înarmându-se; şi cu
lacrimi şi cu rugăciuni întru cele zise bunătăţi îndeletnicindu-se şi întru
Dumnezeiescul Rai al dragostei, pe cât este cu putinţă, desfătându-se.
Nimica mai mult privind: nici chip, nici grosime, nici formă, nici altceva;
ca, în scurt să zic, afară de lacrimi şi de pacea gândurilor şi de dragostea
lui Dumnezeu. Că întru acestea şi nerătăcirea se păzeşte, şi mântuirea
sufletului celui ce se smereşte şi se trezveşte şi se roagă, întru Hristos Iisus
Domnul nostru, se dăruieşte. Şezând tu în chilia ta, îndrăzneală către
Dumnezeu întru smerenie mintea ta să aibă. Pe smerenie să o ai pentru
prostimea ta şi nimicnicia ta; iar pe îndrăzneală, pentru necovârşita
dragoste a lui Dumnezeu şi nerăutatea pe care o are împrejurul omului. Că
întru acest chip se aduce sufletul întru cinstea lui Dumnezeu: când, măcar
că se cunoaşte pe sineşi păcătos, dar însă la iubirea de oameni a lui
Dumnezeu se bizuieşte şi se atârnă de dânsa. Pentru aceasta Sfinţitul Pavel
porunceşte zicând: „Să ne apropiem cu îndrăzneală la Scaunul Darului”
(Evr. 4, 16). Fiindcă cu adevărat ochi oarecare al rugăciunii, ori aripă, ori
ţinere oarecare cu chip străin este îndrăzneala cea către Dumnezeu. Nu ca
cum îndrăzneşte cineva ca cum ar fi bun, să nu fie!, iar tu de aşezământul
acesta departe fă-te; ci adecă, când cu gândul negrăitei iubiri de oameni şi
al dragostei şi al nepomenirii de rău a lui Dumnezeu, spre dumnezeieştile
1969
nădejdi s-ar înarma. Deci roagă-te cu nărav îndrăzneţ întru cuget smerit, cu
nădejde bună hrănindu-te întru Dumnezeu, după cele înainte puse, precum
s-a zis, întru Hristos Iisus Domnul nostru. Se cade ţie de-a pururea cu
osârdie a lucra pe cele ce împilă şi smeresc trupul şi pe minte o izbăvesc de
supărare. Iar acestea sunt: mâncare cu măsură, băutură uşoară, somn scurt,
starea după putere la rugăciune, plecarea genunchilor pe cât este cu
putinţă, a fi chipul smerit, îmbrăcăminte a avea foarte proastă, cuvânt
scurt, numai cel de nevoie, culcarea pe jos şi altele câte pe trup îl împilă
din parte. Împreună cu acestea încă a lucra se cade pe cele ce deşteaptă
mintea şi spre a se lipi de Dumnezeu o ajută, care sunt acestea: cetirea
Dumnezeieştilor Scripturi şi ale celor întru acestea sfinţiţi tâlcuitori; şi
acestea încă cu măsură; cântarea de psalmi cu bună pricepere, cugetarea
celor zise în Scripturi şi a minunilor celor ce se văd întru zidire şi
rugăciune curată, până când Darul Sfântului Duh pe aceasta din inimă
luminat o va porni. Că atunci alt praznic este şi a altei sărbători este
vremea, nu ca gura mai grăindu-se, ci de la inimă lucrându-se întru Duhul.
Iar pe unele ca acestea acum întru acest chip lucrează-le: pleacă-ţi
genunchii de câte ori ţi-ar fi cu putinţă şi aşa, şezând, roagă-te; şi
îngreuindu-te de a te ruga, vino la cetire, precum s-a zis, şi iarăşi întoarce-
te a te ruga; şi iarăşi îngreuindu-te a te ruga, către cântarea de psalmi din
parte scoală-te şi aşa iarăşi întoarce-te a te ruga; şi încă îngreuindu-te, întru
cugetarea cea mai înainte zisă fă-te cu măsură şi aşa iarăşi apucă-te de
rugăciune. Şi lucrarea de mâini încă puţin o metaheriseşte, fiind a
trândăviei împiedicare, precum de la Sfinţii Părinţi am auzit. Întru toată
lucrarea ta cea după Dumnezeu, de dimineaţă până dimineaţă, de-a pururea
povăţuiască înainte rugăciunea. Că pentru trândăvirea cea pentru rugăciune
sunt metaherisite celelalte ce s-au zis. De vreme ce, când va veni la suflet
mila şi va izvorî de la inimă ca dintr-un izvor rugăciunea de la Darul
Duhului, atunci întru singura rugăciune şi privire se îndeletniceşte mintea,
de toate depărtându-se pe sineşi, şi întru singura rugăciune şi privire se
desfată, ca în Raiul Dumnezeieştii Dragoste. Al tuturor lucrurilor celor
bune, rugăciunea pre stăpânire o are; pre lacrima pocăinţei aceasta
născând-o. La pacea gândurilor desăvârşit foloseşte aceea care pre singur
1970
Dumnezeu, pacea cea desăvârşită, se sârguieşte să-L gândească. A
dragostei lui Dumnezeu aceasta este născătoare; pre partea cea
cuvântătoare a sufletului aceasta singură o curăţeşte, care pre Dumnezeu Îl
năluceşte, Născătorul lor şi al îngerilor, Curăţitorul. Pre cea poftitoare a
sufletului către Dumnezeu curată o păzeşte; că lipindu-se şi vorovind cu
Dumnezeu, Cel ce din fire este nemărginit şi mai presus de fire, bun şi
frumos, pre toată pofta o alipeşte de Dumnezeu. Iar pre mânie atâta o
îmblânzeşte, pre cât se supune şi are trebuinţă şi se roagă lui Dumnezeu, şi
smereşte pre suflet prin căderea cea către Dumnezeu; că nimenea, având
trebuinţă şi rugându-se, nesmerită sau mânioasă poartă pre înţelegere.
Pentru aceasta, cuprinzător să zic: pre toate puterile sufletului şi pre toate
lucrările, şi cele practice şi cele gânditoare, cuvioasa rugăciune le curăţeşte
şi le îndreptează; şi mai ales când este luată împreună cu sine şi privirea lui
Dumnezeu şi pre dumnezeiescul următor al ei dorul, întru liniştită
rânduială de hrană şi petrecere după cele mai înainte zise. Iar din care loc
al inimii izvorăsc lacrimile, acolo să înţeleagă şi să se vază gândul tău,
căutând înlăuntru tău nesupărat în vremea rugăciunii, prin cea înlăuntru
răsuflare a nărilor, întru rugăciune, şi rămâi pe cât este cu putinţă acolo; că
foarte folositor lucru este, şi al lacrimilor celor necurmate şi multe
aducător, şi robiei minţii ucigător, şi al păcii celei de gând apărător, şi al
rugăciunii pricină, şi spre suflarea rugăciunii celei a inimii, cu Dumnezeu
ajutător, cu Darul Făcătorului de viaţă Duh, întru Hristos Iisus Domnul
nostru. Se cade ţie a şti, privitorule şi al celor tainice văzătorule şi
desfătătorule, că precum doi sunt: Dumnezeu şi omul, aşa prin urmare şi
două sunt, ori cu neamul vei zice, ori cu felul: adecă plânsul şi, cu urmare,
lacrimile. Însă se deosebesc una de alta cu multă mijlocime, deşi
amândouă sunt bune şi de Dumnezeu date şi ale dumnezeieştii bunei
voinţe şi ale moştenirii pricinuitoare. Că acela adecă are pre dumnezeiasca
frică începătură şi pre aşezământul cel plângător; iar acestea, pre
dumnezeiasca dragoste şi pre Dumnezeu. Şi acela adecă nu atâta veseleşte;
iar acestea şi veselesc mult şi uimesc. Cel dintâi adecă este al noilor
începători; iar celelalte, ale celor ce ajung la săvârşire prin Dar.

1971
 Cinci lucruri sunt ale liniştii: 1.Rugăciunea, adecă pomenirea lui Iisus
cea de-a pururea, care se bagă prin suflare în inimă, fără de orice fel de
cugetare, care prin înfrânarea cea cuprinzătoare a pântecelui, zic, şi a
somnului şi a toată simţirea, înlăuntru, în chilie, cu smerenie se isprăveşte.
2.Cântarea de psalmi din parte. 3.Cetirea aşişderea din Dumnezeieştile
Evanghelii şi de la Dumnezeieştii Părinţi, şi din capetele cele pentru
rugăciune, mai ales ale Noului Teolog şi ale lui Isihie şi ale lui Nichifor.
4.Cugetarea Judecăţii lui Dumnezeu, sau pomenirea morţii şi ale celor
asemenea. 5.Şi puţină lucrarea a mâinilor, şi iarăşi să se întoarcă la
rugăciune; măcar deşi silă ar avea lucrul, până ce se va obişnui mintea a
lepăda de la sineşi răspândirea, prin pomenirea cea către Domnul şi prin
plecarea cea deasă la durerea inimii.
Aceasta este lucrarea noilor începători, monahi care voiesc să se
liniştească. Deci unul ca acesta este dator să nu iasă adesea ori din chilie şi
de vederea şi vorbirea tuturor să se depărteze, fără numai pentru mare
nevoie, şi atunci cu luare aminte şi cu păzire, şi rar. Că nu numai noilor
începători, ci şi însuşi celor ce acum sporesc înainte, răspândiri unele ca
acestea le pricinuesc. Această rugăciune făcută cu luare aminte, adecă fără
nici o cugetare, prin aceea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
către Însuşi Domnul Cel ce se pomeneşte, nematerialnic şi negrăit, cu totul
mintea se întinde. Iar prin aceea: miluieşte-mă, către sineşi, nesuferind
pentru sineşi să nu se roage. Iar spre dragoste sporind, pentru iscusinţa
singurătăţii, către Însuşi Domnul se întinde, a doua adeverire primind.
Pentru aceasta, nu de-a pururea pre rugăciunea întreagă Părinţii se vede că
o au dat spre învăţătură: ci unul adecă întreagă, precum Sfântul Ioan Gură
de Aur; iar altul pre: Domnul Iisus, precum Pavel, adăugând întru Sfântul
Duh; adecă când pre lucrarea Sfântului Duh o ar primi inima, prin care
lucrare se şi roagă, care lucru este al celor ce au sporit, deşi nu încă
desăvârşit, precum este cel luminat. Iar cel al Scării zice: Cu numele lui
Iisus bate pre protivnici; şi: Pomenirea lui Iisus să se lipească de suflarea ta
şi nimic alt să nu adaugi. Se cuvine încă şi celor noi începători, adecă
uneori toate graiurile rugăciunii, iar alteori cu o parte dintru aceasta a se

1972
ruga în minte, precum s-a zis; însă nu adesea ori a o schimba, ca nu dintru
această împărţire să pătimească. Dintru a îngădui lângă meşteşugul cel zis
al curatei rugăciuni, deşi nu curat întru alt fel, adecă pentru prinderile mai
înainte în minte, cele ce fac împiedecări acesteia şi pentru gânduri, vine cel
ce se nevoeşte întru deprindere ca fără de silă să se roage; căci îngăduie
mintea în inimă şi nu cu silă prin înlăuntru suflarea să se bage şi iarăşi
afară să iasă; ci încă şi de la sineşi îngăduie lângă aceasta şi se roagă. Şi
aceasta este şi se numeşte rugăciune a inimii. Şi povăţuieşte înaintea
acesteia oarecare fierbinţeală în inimă, care împinge afară pre cele ce
împiedecă pre cea mai întâi desăvârşită curată rugăciune a se săvârşi; şi aşa
mintea îngăduind, fără de împiedecare în inimă se roagă. Iar dintru acest
fel de fierbinţeală şi de rugăciune, dragostea cea către Domnul Iisus, Care
se pomeneşte, în inimă se naşte; din care şi lacrimă dulce, prea multă,
curge a doririi lui Iisus celui ce se pomeneşte. Deci ca să se învrednicească
cineva acestora şi celor de după acestea tuturor, pre care acum a le zice nu
este vreme, i se cuvine, precum s-a zis, pre frica lui Dumnezeu a o avea
înaintea ochilor, cu pomenirea lui Iisus înlăuntru, în inimă, iar nu prost
afară; ca aşa să se abată cu lesnire nu numai de la lucrurile cele rele, ci şi
de la gândurile cele pătimaşe, şi la sporire să vie, ca pre adeverirea să o
aibă de aici a dragostei lui Dumnezeu cea către dânsul. Numai el să nu
ceară arătarea Lui, ca să nu primească pre cel ce este întuneric şi cum că
este lumină să faţărnicească. Căci când mintea, el adecă necerând, lumină
vede, să nu o primească, nici iarăşi să o gonească pre aceasta; ci să întrebe
pre cela ce are putere a-l învăţa şi cea adevărată să se înveţe. Şi dacă va
afla pre cela ce să-l înveţe, nu precum numai din Dumnezeiasca Scriptură a
cunoscut, ci şi acela însuşi cu fericire au pătimit pre acea luminare, har fie
lui Dumnezeu. Iar de nu, apoi mai bine este a nu o primi, ci cu smerenie
către Dumnezeu a scăpa, nevrednic pre sine numindu-se de o vedenie ca
aceasta, precum aceasta de la Părinţi ne-am învăţat cu lucrul. Că deşi întru
altele ale lor scrieri semnele rătăcirii şi ale luminării celei înşelătoare o
spun, dar precum cele mai înainte zise toate prin graiu viu le-ai auzit, întru
acest chip şi pentru aceasta o vei auzi, că acum nu este vreme. Ci acum
aceasta mai vârtos împreună cu altele, şi mai înainte de altele, se cade ţie
1973
să te înveţi: precum cel ce voieşte să se înveţe a săgeta, nu fără de semn
pre arc îl întinde; aşa şi cel ce voieşte să se înveţe a se linişti, pre a fi de-a
pururea blând cu inima, ca pre un semn să o aibă. Niciodată nimic a
turbura sau a se turbura, de nu undeva pentru blagocestie ar fi cuvântul.
Însă aceasta cu lesnire s-ar fi putut isprăvi, de toate deodată abătându-se şi
pre cele mai multe tăinuindu-le; iar dacă şi ceva s-ar fi întâmplat undeva a
se poticni, se cade îndată pre sineşi a se prihăni şi de aceea înainte cu luare
aminte a se păzi. Ca şi cu linişte şi cu curată ştiinţă, pre Iisus, început
punându-L, a-L chema, precum s-a zis, Dumnezeiescul Lui Dar, cu care, în
cale sporind, odihnindu-se Îl va avea în suflet. Şi nu numai aceasta, ci şi
pre suflet odihnindu-l desăvârşit de draci şi de patimi, şi cu negrăită veselie
veselindu-l pre dânsul. Că deşi îl supără iarăşi, dar nu lucrează, căci nu se
lipeşte de dânşii, nici pofteşte pre dulceaţa cea de la ei. Că toată dorirea
unuia ca acestuia către Domnul, Cel ce pre al Său Dar i l-a dat, se întinde.
Şi a i se da război, de aici se va slobozi, dar însă nu-l va părăsi. Pentru ce?
Ca să nu se înalţe mintea lui pentru binele carele l-a aflat. Ci dându-i-se
război, de-a pururea mai dobândeşte smerenie; prin care singură nu numai
că biruieşte pre cei mândri ce-i dau război, ci şi de daruri mai mari de-a
pururea se învredniceşte. Cărora, de ne-am învrednici şi noi aşa de la
Hristos, Cel ce S-a smerit pre Sineşi pentru noi, şi unor smeriţi ca acestora
pre Darul Său l-a dat bogat, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor.
AMIN.
Adunarea de la Sfinții Părinți pentru rugăciune și luare-aminte
Toată osârdia pustnicului este, ca nu înălțimea sufletului, prin scularea
asupra îndulcirilor, să se smerească. Că cum va putea privi cu slobozi ochi
către cea de un neam gândită lumină, sufletul cel plecat jos după îndulcirea
trupului? Deci trebuie mai înainte de toate înfrânarea a unelti, care este
singură păzitoare a întregii înțelepciuni; și pre domnitoarea minte să nu o
lase a se îndulci cu cugete necurate. Deci este de trebuință luare-aminte a
omului dinlăuntru, ca nerăspândit să fie cu mintea, ci numai să o pironim
la scoposul cel spre slava lui Dumnezeu, ca să fugim de osânda Domnului
ce zice: „Vai vouă, că asemenea sunteți mormânturilor celor văruite, care
1974
pe dinafară se arată frumoase, iar pre dinlăuntru sunt pline de oasele
morților și de toată necurăția” (Matei 23, 27). Așa și noi, pre dinafară ne
arătăm oameni drepți, iar pe dinlăuntru plini suntem de fățărnicie și
fărădelege. Pentru aceasta este trebuință de mare nevoință, și aceasta după
lege: cu inima, cu cuvântul și cu fapta; ca nu în deșert să primim darul lui
Dumnezeu. Că precum dara prin săpătură se formăluiește, așa și noi, prin
învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, formăluim pre omul cel
dinlăuntru, plinind pre cea zisă de Pavel: „Că dezbrăcându-ne de omul cel
vechi, dimpreună cu faptele lui, să ne îmbrăcăm întru cel nou, care se
înnoiește spre cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit pre el” (Coloseni 3,
9). Iar om vechi numește toate împreună cele aparte păcate și întinăciuni,
formând pre cel dinlăuntru om, întru înnoirea vieții până la moarte, ca
vrednici să ne facem, după adevăr, a zice: „Viețuiesc încă nu eu, ci
viețuiește întru mine Hristos” (Galateni 2, 20). Deci este trebuință de multă
luare-aminte și osârdnică priveghere, ca nu cumva, întru ceva afară de
zisele porunci lucrând, cu numai de plată să ne lipsim, ci și întru asemenea
osândă înfricoșată să cădem. Iar când diavolul uneltește vicleșuguri și cu
multă iuțime, ca niște săgeți înfocate, pre gândurile sale le va băga în
sufletul cel ce se liniștește în sihăstrie, și fără de veste îl aprinde, și cu greu
de înlăturat lucrează aducerile-aminte cele odată intrate; pentru aceasta
trebuiește ca prin trezvire și rugăciune întinsă pre niște asemenea năvăliri a
le înlătura, precum un luptător, prin mare pază și iuțeală a trupului,
răsturnând sfaturile protivnicului. Și cu totul la rugăciune și la chemarea
acelui de sus ajutor dându-se, va înlătura războiul și năvălirile săgeților. Că
aceasta Marele Pavel ne-a învățat zicând: „Peste toate luând pavăza
credinței…” (Efeseni 6, 16). Deci când sufletul va slăbi deasa și întinsa
cugetare a minții, atunci aducerile-aminte ce trec alăturea, ale lucrurilor
zic, le oglindește, și așa cugetul nepedepsit și neiscusit, aducându-se către
pomenirea lucrurilor, întru acestea mai mult se îndeletnicește, și din
înșelăciune în înșelăciune se mută, și în lucruri de rușine de multe ori și
necuviințe ale înțelegerilor se strică în cele din urmă. Dar pentru această
împuținare a sufletului și prefacere, trebuie multă silință a o îndrepta și a o
întoarce înapoi, și de acum pe viitor întru cele bune cugetări cu scumpătate
1975
a ne îndeletnici. Ca un adevărat filosof, îngrijitor având pre trup, și scăpare
singură a sufletului, ori în târg de s-ar afla, sau la praznic, sau în munte,
sau în țarină, sau întru mulțime de oameni, ca întru o firească mănăstire se
întărește, înlăuntru adunând pre minte și filosofând pre cele cuviincioase
lui. Că cu putință este și în casă șezând leneșul afară să se rătăcească cu
gândurile; iar cel ce se află în târg, dar se trezvește, este ca în pustie, către
sineși și către Dumnezeu numai întorcându-se, și nu primește în simțire pre
tulburările cele ce cad din simțiri în suflet. Deci cel ce se apropie de Trupul
și de Sângele lui Hristos spre aducere-aminte Aceluia ce a murit pentru noi
și S-a sculat, nu numai a se curăți de toată întinăciunea trupului și a
duhului, ca nu spre osândă să mănânce și să bea, ci și prin lucrare să arate
cunoștința Celui ce a murit pentru noi și S-a sculat. Și nu numai a se curăți
de tot păcatul, ci să și moară păcatului și lumii, și să vieze întru
Dumnezeu. Din gândurile cele viclene, unele adecă cu totul nu intră în
sufletul nostru, de ne vom îngrădi împrejur cu întărire; iar altele intră
înlăuntru, lenevindu-ne noi, și răsar; iar de se vor prinde fără de veste, se
îneacă degrab și se mistuiesc. Altele și intră și cresc, și spre lucrarea
faptelor rele înaintează, și toată sănătatea sufletului nostru o strică, când în
multă trândăvie ne vom afla. Însă fericit lucru este ca nicidecum să se
primească gândul cel rău; iar cel după acesta, de vor și intra gândurile,
îndată să se izgonească și să nu li se dea voie a fi mai mult, ca să nu ne
lucreze nouă rea hrană. Iar de ne vom și trândăvi până la atâta, este pentru
iubirea de oameni a lui Dumnezeu și la aceasta mângâiere. Că multe de la
bunătatea cea negrăită de sus, pentru unele ca acestea răni, s-au făcut și
leacuri. Deci rogu-te pre tine: pre cât timp te afli în trup, nu-ți lăsa inima
ta; că precum plugarul nu poate a se încredința în vreunul din roadele sale,
ci se ridică în țarina sa, că nu știe ce se va întâmpla lor mai înainte de a se
închide în hambarele sale; așa și omul nu poate a-și lăsa inima sa, pre câtă
vreme are suflare în nările sale. Și precum omul nu știe ce patimă îl va
întâmpina pre el până la suflarea sa cea de pe urmă, așa nu este cu putință
monahului a-și lăsa inima sa, pre cât timp are răsuflare; ci trebuie a striga
totdeauna către Dumnezeu pentru împărăția Lui și mila. Deci cunoscând
bine vicleanul că prea mult va putea răuși adecă asupra celui ce
1976
nerăspândit se roagă lui Dumnezeu, se silește prin orice chip, binecuvântat
și nebinecuvântat, a o face pre minte să se împrăștie; însă noi aceasta
cunoscând, să ne împotrivim vrăjmașilor noștri și, când stăm la rugăciune
și genunchii îi plecăm, să nu lăsăm a intra în inima noastră nici un gând:
nici alb, nici negru, nici drept, nici strâmb, nici de-a dreapta, nici de-a
stânga, nici scris sau nescris; decât cea către Dumnezeu rugăciune și
domnitoarea luminare ce se face din cer, și strălucitoare de soare. Deci de
multă nevoință și de mult timp este trebuință întru rugăciune, ca să aflăm
starea cea nesupărătoare a cugetului (ori a minții), unde locuiește Hristos,
precum zice Apostolul: „Au doară nu cunoașteți că Hristos locuiește întru
voi?” (2 Corinteni 13, 5). De voiește cineva să cunoască starea minții sale,
să se stăpânească pre sineși despre toate înțelegerile, și atunci va vedea pre
sineși mintea, ca măcar coloarea cerescului safir. Că nu va vedea mintea
întru sineși locul lui Dumnezeu mai înainte de a se face mai presus decât
toate înțelegerile tuturor lucrurilor. Și nu se va face mai presus, de nu se va
dezbrăca de patimi, cele ce îl leagă înțelegerile lucrurilor prin simțiri. Și
patimile adecă se gonesc prin faptele bune; iar gândurile cele subțiri, prin
privire duhovnicească; și iarăși prin acestea se arată acestuia lumina.
AMIN.

Sfântul Calist Catafighiotul

Prea Cuviosul Părintele nostru Calist, numit Catafighiotul, cine este, și
ce patrie a avut, și unde a petrecut viața monahicească, nimic de acestea nu
ne-am înștiințat de la istorici. (Poate pre numirea aceasta o avea de la
Biserica Născătoarei de Dumnezeu, numită „Catafighi”.) Iar cât dintru
acestea de față capete ale sale, se dă cu părerea că era bărbat cu adevărat
prea înțelept, după cea de afară învățătură. Și mai ales întru înălțimea și
adâncimea privirilor, lungimea și lățimea înțelegerilor, mai presus de orice
altul, mai pătrunzător. Că întru atâta s-a întins Fericitul întru lucrarea

1977
Darului, întru adâncimea mai presus de ființă a Treimii, și întru vederea lui
Dumnezeu, și nemijlocita unire, și gândita tăcere, și mai presus de
cunoștință, necunoștința tuturor lăsându-o, s-a ridicat prin covârșitoarea
curăție, ca un alt înger cu adevărat; și Dumnezeu după Dar pe pământ s-a
arătat. Unii îl zic că a fi el Calist Xantopol, carele a patriarhisit în cetatea
lui Constantin, carele pre cele câte o sută de capete le-a scris în două
tomuri; acelea, zic, că cuprind cele mai multe despre lucrare; iar acestea,
despre teorie numai și viața teoretică; însă din teorie și practică alcătuite
fiind, împreunate. Trebuia însă după cuviință unul să fie și tâlcuitorul
acestora; însă, fiindcă multe din acelea se văd și întru acestea de față, câte
sunt spre lucrarea minții, și primirea, și dumnezeiasca unire, și a inimii
lucrare și luminare, iar noi cel mai vechi (original) am cunoscut mai de
înțeles, nici o schimbare făcând ethosului, cu putință fiind și mai priincios
înțelepților între dânșii a potrivi pricinele frazelor, cu smerenie pe cele
smerite, iar înalt și cu mare grăire a arăta pre cele înalte. Cu adevărat
întristător lucru este, că din o sută de capete, și câte oareșicum cuprind
despre teoreticeasca viață, prea înalte fiind, precum mie mi se pare, cu
înțelegerea și cu marea glăsuire a frazelor, încă și cu trebuințele așezărilor,
numai acestea de față au venit în mâinile noastre, în original păstrându-se.
Ale Sfântului Calist Catafighiotul,
capete socotitoare, înalte și mântuitoare,
pentru Dumnezeiasca unire și viața cea privitoare.
1. Toată jivina, din ceea ce are fire, cu lucrarea sa din ce este mai bun se
împărtăşeşte, şi din odihnă şi din dulceaţă pe potrivă, şi întru acestea se
bucură, şi pentru acestea pătimeşte. Deci şi omul, ca cela ce are minte, şi
fireşte pre a gândi o are viaţa: mai ales se îndulceşte şi întru împărtăşire
adevărată se face, când pre cele mai bune le gândeşte; şi acelea ori bune
cineva voieşte a le zice, ori bunătăţi pentru sineşi. (Care lucru se face cu
adevărat) când are pre Dumnezeu în minte, şi pre bunătăţile Lui le
socoteşte; fiindcă El este marginea, şi cel mai presus de minte gândit lucru,
şi desăvârşit iubeşte, şi mai presus de minte pre om, şi daruri desăvârşite şi

1978
mai presus de minte bunătăţi şi bune lui găteşte, şi acestea mai ales
veşnice.
2. Dacă toată naşterea face pre cel născut să se asemene cu cel ce l-au
născut, precum au zis Domnul: „Că cel născut din trup, trup este, şi cel
născut din Duh, Duh este” (Ioan 3, 6). Deci dacă Duh este cel născut din
Duhul, arătat că şi Dumnezeu va fi, ca Duhul carele l-au născut, de vreme
ce şi Dumnezeu este Duhul, de carele, după Dar, s-au născut părtaşul
Duhului. Iar dacă unul ca acesta şi Dumnezeu este, şi văzător arătat ar fi
putut fi după cuviinţă; pentru că Dumnezeu s-au zis Dumnezeu dintru
aceea că vede. Drept aceea, cela ce nu vede, sau Duhovnicească naştere şi
împărtăşire încă nu au dobândit, sau după ce s-au făcut dobânditor al
aceleia, micşorează dintru neînvăţătură pre puterea sa cea văzătoare, şi cu
nepedepsire despre razele cele Dumnezeeşti gândite, care sunt împrejurul
Soarelui celui de gând al dreptăţii, se întoarce; după ce s-au făcut părtaş
puterii celei văzătoare, se lipseşte cu rea norocire de lucrarea acesteia,
măcar deşi se întinde către Sfinţenie (cu privirea în sus).
3. Toate cele ce sunt după cuvânt au luat pre a lor mişcare de la Cel ce
le-au făcut pre dânsele, şi mişcarea cea firească; drept aceea, cu urmare, şi
mintea. Dar însă mişcarea minţii este de-a pururea, şi cea de-a pururea este
lucru nemărginit şi nehotărât. Deci dar afară de vrednicia sa şi de firea cea
după adevăr îi va fi ei, de se va mişca mărginit şi hotărât. Şi aceasta o va
pătimi ea, dacă întru lucru mărginit şi hotărât se va mişca. Pentru că nici
este cu putinţă a fi lucru mărginit şi hotărât, iar mişcarea minţii cea spre
dânsul, sau împrejurul lui, a merge întru nemărginire. Deci dar mişcarea
minţii cea de-a pururea are trebuinţă cu adevărat de oarecare lucru
nemărginit şi nehotărât, către carele, după dreaptă socoteală şi firea sa, s-ar
fi mişcat. Dar însă nemărginit şi nehotărât nici un lucru nu este, afară de
Dumnezeu, Carele fireşte şi cu adevărat este Unul. Deci dar către Cel cu
adevărat Unul, adecă către Dumnezeu, se cuvine minţii a se întinde, şi a
privi, şi a se mişca, că aceasta cu adevărat îi este ei fire.
4. Nemărginite sunt şi nehotărâte şi cele ce se văd împrejurul lui
Dumnezeu; dar însă nici întru acestea desăvârşit nu poate mintea a se
1979
bucura, căutând pre Acela dintru Carele are pre a fi. Pentru că, de vreme ce
fieştecare lucru fireşte se bucură întru cel asemenea luişi; una fiind mintea
cu firea, deşi multe este cu gândurile, întinzându-se şi ca cum mişcându-se
către Dumnezeu Cel Unul cu firea şi mult cu lucrarea, cu neputinţă îi este a
se bucura cu totul deplin, mai întâi a se face ca cum trecută de la cele
multe. Deci dar, întru singur Dumnezeu mişcându-se mintea, fireşte poate
a se bucura cu totul deplin. Dar însă fieştecare lucru din cele ce sunt, mai
vârtos întru osebirea sa cea firească se bucură. Deci dar însuşire firească îi
este minţii, şi prea adevărată, aceea adecă întru singur Dumnezeu, Carele
simplu este şi nehotărât Unul, a se mişca şi a se întinde şi a se face şi a se
bucura cu totul deplin.
5. Toate mişcările a orice fel de lucru zidit, încă şi a însuşi minţii, cu
adevărat se sârguiesc şi privesc către stare şi încetare, şi aceea adecă să
ajungă, să stea şi să înceteze după acea mişcare, şi sfârşit îi este şi pe
potrivă odihna lucrului celui zidit. Dar însă mintea, una fiind din cele
zidite, întru zidite lucruri mişcându-se, n-au putut a se împărtăşi stării şi
încetării. (Pentru că ziditul lucru fiind după a sa potrivă au primit pre a fi
mărginit, ca cele ce s-au început; atunci pururea mişcarea minţii ar fi rămas
înapoi după dreptate şi cu urmare ar fi căutat unde se va mişca, şi
nicidecum cu totul nu va avea pre încetare, sau pre a dobândi pre al ei
sfârşit, sau mişcarea ei cea de-a pururea nu o va avea împreună cu sineşi,
după cele mai înainte arătate, dacă se va cuprinde cu cele mărginite şi
hotărâte, care lucru este departe de osebirea cea firească a minţii, fiindcă
prea arătat pururea mişcătoare este.) Deci dar nu este cu cuviinţă să fi aflat
mintea pre a înceta sau a sta, întru lucruri zidite aflându-se. Deci dar unde
ar fi putut mintea să-şi uneltească pre osebirea sa cea firească, adecă pre a
sta prin mişcare, şi întru acest chip a înceta şi pace a avea, şi a primi
simţire a odihnei cu întemeiere, de nu ar fi ajuns întru Cel nezidit şi nescris
împrejur? Iar acest lucru este Dumnezeu cu adevărat, şi mai presus de
lume Unul fiind. Aşadar întru Acesta Cel Unul nescris împrejur se cuvine
minţii să ajungă prin mişcarea sa, ca aflând pre încetarea sa cea firească să
stea întru odihnă de gând după cuviinţă. Pentru că acolo este stare prin

1980
Duhul, şi odihnă cu strein chip, şi margine nemărginită a toate. Şi după ce
va ajunge întru Cel Unul Acela, nu lipseşte mişcarea nicidecum la toată
mintea, fiindcă a ajuns pre Cel nehotărât şi nemărginit şi nescris împrejur,
fără de chip şi fără de formă şi neamestecat; pentru că acest fel este Cel zis
Unul Dumnezeu.
6. De face Dumnezeu, după David, „pre îngerii Săi duhuri” (Ps. 103, 5),
încă şi pre care din oameni îi naşte Duhul „Duh pre dânşii îi face, după
cum au zis Domnul” (Ioan 3, 6): cu adevărat alt înger este omul cel născut
din Duhul, prin arătată împărtăşirea Lui. Dar lucru al îngerilor este aceea,
adecă „a vedea faţa Părintelui nostru Celui din Ceruri”, precum şi aceasta o
au zis Domnul (Matei 18, 10). Deci şi cel arătat părtaş al Duhului Sfânt se
cuvine a vedea, întinzându-se în sus, precum este cu cuviinţă, faţa lui
Dumnezeu. Pentru care cu adevărat învaţă David, zicând: „Căutaţi pre
Domnul şi vă întăriţi, căutaţi faţa Lui pururea” (Ps. 104, 4). Deci dar nu
păzeşte cea după cuviinţă cela ce s-au făcut părtaş al Sfântului şi de viaţă
Făcătorului şi luminătorului şi de dorire lucrătorului Duh, şi au ajuns întru
cercarea naşterii celei negrăite din Duhul, şi sus la vrednicia îngerilor a
alergat, apoi fieştecum, pentru prisositoarea sfială, face a închide ochii cea
către Dumnezeu simţire de gând a sa, şi a nu voi a se întinde sus către
Dumnezeu şi către cele Dumnezeeşti, şi mai ales Mântuitorul poruncind
„să rămânem întru Dânsul, de vreme ce şi El rămâne întru noi” (Ioan 15,
4). Şi David zicând: „Apropiaţi-vă către Dânsul şi vă luminaţi” (Ps. 33, 5).
Deci dar de voim a face cele ce urmează şi se cuvin, întru lumina lui
Dumnezeu Tatălui, zic adecă, pre Duhul Sfânt vom vedea pre lumina cea
împrejurul lui Dumnezeu, adecă pre Dumnezeescul adevăr, de nu cumva
fără de ştiinţă primim a nu ne întoarce către Dumnezeeşti raze.
7. Prin trei chipuri se suie mintea întru vederea lui Dumnezeu: de sineşi
mişcătoare, de altul mişcată, şi întru acestea. Şi chipul cel de sineşi
mişcătoare de firea minţii numai se săvârşeşte, pre a sa voire prin nălucire
uneltindu-o; al căruia margine este vederea celor ce sunt împrejurul lui
Dumnezeu, pre care şi elinii (filosofii) în oarecare chip le-au nălucit. Iar al
doilea este mai presus de fire, făcându-se prin voire şi prin singură
1981
luminarea lui Dumnezeu. Drept aceea şi sub Dumnezeiasca ţinere atunci
toată se află şi se răpeşte întru Dumnezeeşti descoperiri, şi gustă din
negrăite taine ale lui Dumnezeu, şi vede săvârşiri ale celor ce vor să fie. Iar
chipul cel între acestea, în parte se împreunează cu amândouă. Pentru că,
întrucât de voire şi nălucirea sa se lucrează, se arată unit cu cel de sineşi
mişcat, iar cu cel de altul mişcat se împărtăşeşte, întrucât se uneşte către
sine de Dumnezeiasca strălucire şi negrăit vede pre Dumnezeu mai departe
de unirea sa cea de gând. Pentru că de toate cele ce se văd împrejurul lui
Dumnezeu şi se grăiesc, afară se face atunci, nici începătorie de bunătate
sau înDumnezeire, nici înţelepciune sau ţinere făcătoare de putere, sau
purtare de grijă, sau alt ceva din cele Dumnezeeşti văzătoare. Plină
făcându-se prea mult de lumină gândirea şi încă de bucuria care se
lucrează de Dumnezeescul foc, ce este amestecat cu dragoste.
8. Mintea uneltind pre a sa nălucire spre a vedea pre cele nevăzute, de
credinţă se povăţuieşte; iar strălucindu-se de Dar, cu nădejdea se
întemeiază; iar de Dumnezeiasca lumină răpindu-se, vistierie se face a
dragostei oamenilor, şi cu mult mai vârtos a lui Dumnezeu. Întru acest chip
rânduiala cea întreită a minţii şi mişcarea, întru credinţă şi nădejde şi
dragoste desăvârşit făcătoare de Dumnezeu şi întemeietoare şi nemijlocită
se face. Şi după ce a ajuns pre acest turn din marginea cetăţii, ca cum ar fi
putut zice cineva, întru cetatea cea tare a dragostei, pre sineşi se
întemeiază. Dintru care pricină este ceea ce se grăieşte de Pavel:
„Dragostea pre toate le acoperă, pre toate le rabdă… dragostea, zice, nici
odinioară nu cade” (1 Cor. 13, 7), pentru unirea sa cea înfocată cu
Dumnezeu şi pentru împreunarea cea negrăită.
9. Întru nici un lucru zidit este ales şi osebit cel unul; căci cum că se
deosebeşte fieştecare de fieştecare după oarecare chip al osebiri, nu este
departe a cunoaşte. Însă după aceea că adecă sunt zidite, fieştecare de
fieştecare nu se deosebeşte, şi începătoare fiind şi mărginite şi sub fire
aflându-se şi nefiind chiar neamestecat unul. Pentru că singur Unul cu
adevărat este Cel nezidit, ca un firesc, ca un fără de început, neamestecat,
ca un fără de sfârşit şi nehotărât, şi pentru aceasta nemărginit, care lucru
1982
este Dumnezeu. Către Carele de ar fi privit mintea, cu împărtăşirea şi cu
adumbrirea Duhului celui făcător de viaţă, întru toate zilele primeşte pre a
sa creştere, unită fiind şi întinsă şi ţinându-se de aşezarea făcătoare de
Dumnezeu. Şi încă foarte a înţeles atunci că afară de Cel Unul şi de cea
către Acela privire întru Duhul, cu neputinţă îi este minţii a se îndrepta
spre mai bine. Una adecă fiindcă mintea se risipeşte, pentru că s-a supus
lumii celei în multe părţi despicate şi patimilor, şi cu urmare are trebuinţă
spre privire de o putere mai presus de lume, şi pentru aceasta de Unul Cel
mai presus de fire; ca întru acest chip, răpindu-se din cele împărţite, să se
facă afară de patimi şi împărţire şi aşa ar fi dobândit chipul cel
Dumnezeiesc. Pentru aceasta şi Domnul rugăciune face către Tatăl „ca una
să fim credincioşii întru Tatăl şi întru El Fiul prin Duhul, şi aşa una (să fie),
precum Ei una sunt” (Ioan 17, 21). (Adecă, nu cu rea credinţă precum
Savelie a zis pre cel unul), ca să fim precum se cade desăvârşiţi, şi prin
darul Duhului celui ce uneşte, şi prin vederea cea cu chip de unul, prin
Unul Dumnezeu. Aceasta nouă arătat ne este cea cu adevărat îndreptare
spre mai bine, şi aceasta este sfârşitul şi adevărata şi singura odihnă; iar
alta, ca şi zavistnica şi urâtoarea de oameni drăceasca însoţire, întru
cinstire de mulţi dumnezei, care lucru, de n-ar fi mai fost răpindu-o pe
furiş, au semănat pre unimea minţii înşelare, şi nu o au pre aceeaşi unime
să aibă pre nălucirea Aceluia Celui mai presus de lume. Că prin slujirea la
mulţi şi privirea şi despărţirea supuind pre minte, se mişcă afară de a sa
fire şi se arată poftitoare a tot felul de patimi şi a minciunii în locul
adevărului şi al faptei bune. Dintru această pricină sfătuindu-se Duhul
Sfânt prin Prorocul: „Apropiaţi-vă, zicând, către Dânsul – adecă către Cel
Unul – şi vă luminaţi” (Ps. 33, 5). Şi încă aiurea: „Eu Dumnezeu întâi şi
Eu după acestea, şi afară de Mine nu este alt Dumnezeu” (Isaia 45, 5). Şi
iarăşi: „Auzi, Israile, Domnul Dumnezeul tău, Domnul unul este”
(Deuteronom 6, 4). Pentru că cele trei Ipostasuri ale unii Dumnezeiri nu
împărţind pre o domnie, ci şi trei sunt cu adevărat feţele, şi iarăşi unime nu
mai puţin cu fiinţa, adecă şi cu puterea şi cu voirea şi cu lucrarea şi cu alte
înfiinţate bunătăţi. Deci dar aceea adecă a sluji unimei lui Dumnezeu şi a
privi spre Dânsa şi a aduna mintea, pre cât este cu putinţă, către aceea de la
1983
cele multe, voie a lui Dumnezeu este şi îndreptare spre mai bine a minţii,
ca o aflare a adevărului şi a Dumnezeieştii doriri şi cu urmare naştere a
înDumnezeirii.
10. Deci dacă minciuna este în multe părţi despicată, iar adevărul unul,
cu adevărat mintea, ceea ce se întinde în sus întru Duhul către Cel Unul,
Cel mai presus de lume, Cel mai covârşitor decât toate, către Acela dintru
Care sunt cele multe, către Însuşi Cel cu adevărat Adevăr se întinde. Dar
însă nu poate a fi mintea „slobodă de patimi, de nu adevărul o va slobozi
pre dânsa” (Ioan 8, 32). Deci dar mintea, slobozindu-se de patimi, se face
privind şi în sus întinzându-se cu chip de unul, către Unul Cel mai presus
de lume. Şi se cuvine minţii slobozirea către nepătimire şi către aşezarea
cea cu chip Dumnezeiesc şi către punerea de fii cea duhovnicească mai
vârtos, iar nicidecum robia. Pentru că „robul, zice, nu ştie ce face Domnul
lui” (Ioan 15, 15). Iar dacă necunoştinţa este a robiei, arătat este că cela ce
este părtaş al slobozirii ştie tainele Tatălui şi bine şi cu cuviinţă i s-au făcut
lui a se sui pe potrivă la vrednicia punerii de fii. Că precum aceea adecă a
nu cunoaşte potrivnică este arătat ca la ceea, adecă a cunoaşte, întru acest
chip cu adevărat şi rânduiala robului cu împotrivire se află către cea
firească. Şi dacă cela ce nu ştie robeşte, atunci cela ce ştie cu adevărat nu
este rob, ci slobod, ori, ca să zic, fiu. Pentru că Duhul adecă slobozind cu
adevărat, Însuşi Acela cu punerea face fii ai lui Dumnezeu pre aceia întru
care s-ar fi făcut. Pentru că zice: „Câţi cu Duhul lui Dumnezeu se poartă,
aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 14). Deci dacă către Cel mai
presus de fiinţă Unul a privi este a fi al adevărului, iar adevărul dăruieşte
minţii pre slobozire, iar slobozirea este semn arătat al Dumnezeieştii
puneri de fii, iar decât darul acesta al punerii de fii nici mai mare nimic,
nici iarăşi mai cuviincios altul este firii celei cuvântătoare, foarte lucru cu
socoteală şi prea din cele de nevoie ar fi fost cu adevărat aceea, adecă a se
întinde şi a privi şi a se aduna mintea purtătoare de Duhul, pre cât este cu
putinţă, către Cel Unul mai presus de lume, adecă către Dumnezeu.
11. Zice Duhul cel Sfânt: „Domnul Dumnezeul tău, Domnul unul este”
(Deuteronom 6, 4). Atâta grijă este Dumnezeirii Duhului a înălţa pre minte
1984
către Unul Cel mai presus de lume. Şi deci nu este cu cale a grăi cum că
pre Cel Unul îl propovăduieşte, iar pre întoarcerea minţii cea către Dânsul
şi privirea nu o iubeşte. Pentru că ceea ce grăieşte Duhul cel Sfânt, aceasta
voieşte şi să se gândească; iar ceea ce se gândeşte, către aceasta şi mintea
se întoarce. Pentru că depărtată fiind întoarcerea minţii cea către Cel
gândit, şi ceea ce ar fi putut gândi mintea departe este, şi de nevoie este în
zadar zisa propovăduire a Acelui Unul şi pentru aceea şi credinţa. Iar dacă
aceasta necuvios lucru este, drept aceea adecă aceea a nu privi mintea pre
Cel Unul, întorcându-se către Acela şi întinzându-se, necuvios lucru este.
12. Dacă fire este celor pricinuite, şi mai ales celor cuvântătoare, către
pricinuitorul său a se întinde şi a privi cu întoarcere, iar pricinuitorul a
toate îl arată pre Dumnezeu, dintru Care şi mintea, iar Dumnezeu este
vârful şi firesc Unul, drept aceea fire îi este minţii către Cel ce este vârful
şi firesc Unul, ca către un pricinuitor întorcându-se, a se întinde şi a privi.
13. Dacă „dintr-Însul şi printr-Însul şi întru Dânsul sunt toate” (Romani
11, 36), deci şi mintea una este din cele toate. Drept aceea dintr-Însul şi
printr-Însul aceea este, pentru asemănarea cea cu Dumnezeu. Deci şi mai
mult aceasta datoare este a privi la Dânsul. Iar aceea ce se zice „la Dânsul”
însemnează că se cuvine a privi cu întoarcere la arătarea Unuia Celui mai
presus de lume. Deci datoare este mintea a privi la Cel Unul.
14. Dintru Cel Unul purced cele multe, dar nu şi din cele multe Cel
Unul; dar însă zidirea este cele multe, deci arătat este că dintru Cel Unul
este Ziditorul arătat, dar este mai presus de zidire, ca un Ziditor şi Făcător,
Acela Cel Unul. Deci dar cela ce priveşte zidirea precum se cade, de
nevoie este către Cel Unul mai presus de lume va avea pre încheierea
vederii sale. De vreme ce şi sunt întru cele pricinuite prea multe ca nişte
răsunări ale Pricinuitorului, prin care se cunoaşte cela ce cu meşteşug şi cu
înţelepciune şi cu putere şi cu bunătate, cu mai înainte purtare de grijă, pre
toate le-au adus dintru nefiinţă, precum a voit. Pentru aceasta şi Isaia, întru
Duhul, „Ridicaţi, zice, ochii voştri şi vedeţi cine au arătat pre acestea
toate” (Isaia 40, 26). Acestea toate, adecă pentru cele multe pricinuite au

1985
zis; iar aceea „cine?”, către Cel dintru Carele sunt acestea, Care este firesc
după fire Unul, ridicând pre minte.
15. Se adună şi zidirea întru una, dar alcătuită din multe părţi şi nu fără
de început, ca ceea ce este zidită. Iar Cela ce zideşte Unul este, nu numai
Unul ca un Făcător al împreună-unirii a multe şi de multe feluri spre
împreună suflare şi scopos al totului, ci încă şi nezidit ca un pricinuitor
întâi începător. Pentru că suindu-se mintea pre urmă, de nevoie este să
ajungă la oarecare Unul şi începător şi rânduitor al acestor văzute rânduieli
cele întru una; sau de nu aceasta, întru nemărginire s-ar fi dus, care lucru
este cu necuviinţă. Pentru că tot cela ce se mişcă şi se face este când nu a
fost, şi nefiind s-a început. Iar dacă s-a început, s-a şi mişcat. Deci se
cuvine a căuta ce este cela ce au mişcat şi spre facere au adus, care va
putea fi şi nemişcat, întrucât este mişcându-se. Că de nu, ce este cela ce
mişcă, care nu este sub altă începătorie, de vreme ce este fără de început?
Iar dacă nemişcat este, deci este şi neschimbat; iar dacă aceasta, cu
adevărat şi neamestecat, ca nu alcătuit fiind să se schimbe, cela ce
neschimbat nouă ni s-a arătat. Pentru că alcătuirea început este al gâlcevei;
iar aceea a deslegării este lucru cel mai de pe urmă al mişcării. Deci acolo
nu alcătuire este, ca să nu fie şi gâlceavă; nici gâlceavă, ca să nu fie şi
deslegare; nici deslegare, ca să nu fie şi schimbare şi mişcare împrejurul
Celui neschimbat şi nemişcat să se arate. Că Cel ce mişcă, nu mişcându-
Se, şi spre mişcare aduce, nu făcut fiind sau făcându-Se. Deci dar dacă este
neschimbat şi nemişcat, de nevoie este nealcătuit şi pentru aceasta şi prea
neamestecat şi neatârnat, Unul mai presus de lume. Către Care mintea,
ceea ce se întinde, de toate în tot chipul afară se face, pentru privirea care o
are către Cel mai presus de frumuseţe şi pentru dorirea cea către Cel mai
presus de totul, iar mai vârtos către Acela dintru Carele este totul şi la
Carele firesc toate se întind. Iar aceasta făcându-se după socoteala cea
cuviincioasă, şi de patimi afară se face. Pentru că mintea ceea ce mai
presus şi decât cele mai presus de frumuseţe prea se întinde şi se face,
nicidecum nu s-ar fi întâmplat ca să rămâie întru urâciunea patimilor.
Pentru aceea „Aceluia Unuia să-I slujeşti” (Deuteronom 6, 13), adecă

1986
Celui Unuia, Sfinţita Lege zice. Drept aceea către Unul Cel din vârf se
cuvine a ne întinde, dacă voim şi legea lui Dumnezeu a o împlini şi mai
presus de patimi a ne face.
16. „Domnul, zice, singur îl povăţuia pre dânşii, şi nu era cu ei
Dumnezeu străin” (Deuteronom 32, 12). Vezi puterea a Unuia şi a Celui
Singur, cum nu era împreună cu dânşii Dumnezeu străin, întrucât Domnul
îi ducea pre dânşii. Dar însă Domnul pre cei ce-L urmează, nu pre cel ce se
întoarce către Dânsul îi duce. Iar căruia cineva îi urmează, către acela şi se
întoarce. Deci de voim a nu avea împreună cu noi pre alt Dumnezeu – drac
sau patimă – să urmăm Celui Singur şi Unuia, prin întoarcere către Dânsul
de gând; ca şi pentru noi, nu cu necuviinţă, să se fi părut că s-a zis: „Că
Domnul singur îi ducea pre el”. Drept aceea şi Dumnezeu străin nu este
împreună cu dânşii.
17. Deşi de la Unul, dar în multe feluri sunt dintru Unul cele multe.
Fiindcă cu adevărat şi chipul celor ce sunt, după carele acestea dintru
unimea cea dintâi, purcegându-se, în multe feluri este. Pentru că unele
adecă dintru acestea sunt începute şi zidite, iar altele nezidite şi scăpate de
pricina începătoriei celei vremelnice. Şi tuturor adecă, în tot chipul,
pricinuitor le este Unul Cel mai presus de fiinţă, însă unora adecă cu
zidirea, iar altora fireşte. Şi pentru aceasta nu se cade la toate acestea
deodată deopotrivă a ne apropia pentru ceea ce se închipuieşte şi se arată,
şi de acestea a ne ţine. Ci la cele ce sunt sub începătură şi zidire se cuvine
a ne apropia pentru altceva, şi nu înadins, precum la oglindă ne apropiem
într-însa; pentru că întru alt fel nu se cade a ne apropia de zidire pentru cea
mai spre bună îndreptare, fără numai pentru ceea ce înainte se arată într-
însa, a Unuia Celui ce este marginea. Iar la cele fără de început şi fireşti ne
apropiem nu pentru altceva, ci pentru însuşi acelea şi pentru Acela dintru
Care sunt; că acelea sunt de carele cu adevărat se cade a ne apropia
înadins, şi ale acelora este de aproape şi firesc vârful Cel Unul. Iar mai
vârtos acestea sunt de aproape şi fireşte, precum se grăieşte, ale Unuia
Celui ce este şi marginea vârfului. Deci se cuvine nu numai a ne apropia de
acestea, ci şi a ne lipi de dânsele, şi către asemănarea Celui dintâi şi Unul
1987
bun, prin acestea, a ne sârgui a ne închipui. Că prin împreună-lucrarea şi
ajutorul Darului, să vedem vrednicia slavei lui Dumnezeu, Cel după chip şi
asemănare. Dintru aceste pricinuite, celor ce socotesc drept, prin cele
adecă cu zidirea închipuite, li se întâmplă cu vederea a înălţa pre minte
către oglindirea Celui Unuia şi a o uni pre dânsa întru gândirea cea una a
Unuia Celui mai presus de lume, cu slobozire şi cu neamestecare, de
priveşte adecă mintea întru acestea precum se cade. Iar cărora fireşte le
este pricinuirea, mintea prin acestea închipuindu-se sau după dânsele
lucrându-se, este cu putinţă prin acestea a se uni pre sine către Cel cu
adevărat Unul acela. Drept aceea, din toate, orice fel ar fi fost, ori zidite
fiinţe pricinuite, fireşte se obişnuieşte a se aduna mintea către Unul
pricinuitorul cel în multe feluri, ori prin lucrare, ori prin vedere. Şi dacă
mintea, ori pre una, ori pre mai multe zidite sau fireşti unelteşte, nu pentru
Cel Unul le unelteşte, nici pentru ca către Cel Unul să se adune pre sineşi
şi să se aducă şi cu totul către Acela să privească, întru Sfânta împărtăşire
şi amelinţarea Duhului Celui ce luminează simplu şi cu chip de Unul şi cu
chip singuratic, întru păcat i se socoteşte ei aceasta, măcar deşi are nălucire
a bunului această uneltire a ei. Pentru că cele ce sunt din Cel Unul la Cel
Unul a aduce au fire pre cel ce le unelteşte pre acestea precum se cuvine.
Pentru că toată purcederea care vine la noi cu dare de bine, precum zice
Marele Dionisie, a arătării de lumină, cele mişcate de la Tatăl, iarăşi ca o
putere făcătoare de unul, cu întindere în sus, pre noi din nou ne împlineşte
şi ne întoarce către unimea şi făcătoarea de Dumnezeu neamestecare a
Tatălui Celui aducător: „Pentru că dintr-Însul şi la Dânsul toate” (Romani
11, 36). Iar de nu se înalţă către Acesta, afară de fire este şi necuviincioasă
uneltirea se face, nefăcându-se aşa.
18. Este lucrare care merge înaintea vederii şi este lucrare care urmează
văzătorului. Şi aceea adecă se săvârşeşte trupeşte, ca întru acest chip
minţii, cel ce ar fi înfrânat pre pornirile trupului şi cu bună rânduială s-ar fi
purtat după socoteală, le-ar fi lucrat, să fi putut a-i da ca cu picior slobod
întru ale sale să treacă, care sunt cele gândite, şi acolo bine să fi lucrat pre
al său folos. Iar a doua de la minte începe şi, de la a gândi întru Duhul, se

1988
adună către Cel mai presus de minte, Care este Dumnezeu. De Care
apropiindu-se mintea, întru una se face, pentru că Unul este Dumnezeu. Şi
deci şi ea se uneşte către sineşi întru una şi nedespărţită din nou se face.
Pentru că Cel Unul, privindu-Se, pricinuitor este unimei şi al prostimii
celei cu chip dumnezeiesc. Pentru că nepotrivit lucru este ca, privind
mintea pre Cel Unul, a nu fi şi ea una şi simplă. Iar când vede împărţite şi
alcătuite din multe, nevoie este şi ea a se împărţi şi în multe chipuri a se
face. Şi s-a zis de mine: unul singuratic lucru (neamestecat) este cela ce de
sineşi este înfiinţat prost. Că de vreme orice este, mintea prefacerile le
pătimeşte după lucrare, iar ea este singuratică. Deci de nevoie este una a fi
şi ea după lucrare, când vede pre Cel Unul. Iar dacă adecă pre Cel Unul L-
ar fi privit, dar ea s-ar fi despărţit întru doime, măcar cât de puţin, ce ar fi
fost lucrarea firului ei, despărţită fiind de la ceea ce vede pre Cel Unul?
Pentru că sau vede altceva, sau nu vede. Iar dacă altceva ar fi pricinuit
cineva că vede, iată că mintea nu vede pre Cel Unul simplu, ci două, afară
de socoteală. Şi două văzând, una a fi nu poate; pentru că se taie, precum
s-a arătat, întru acelea ce vede. Iar de nu vede, dacă adecă nu ar fi voit
aceasta, cu neputinţă este. Că nu este cu putinţă mintea cea cuvântătoare, şi
întru cea prea scurtă clipire a vremii, să pătimească nelucrare. Dar nici să
se tâmpească firul minţii, ci iute o are pre aceasta, sau întru acest chip
alcătuită din multe ar fi fost, sau nu prost alcătuită fiind dintru
neasemănate oareşicare părţi, precum se va întâmpla. Şi dacă adecă o parte
a firului priveşte, iar cealaltă spre alt oarecare chip al lucrării se rânduieşte,
şi aceasta prihănire este a alcătuirii din părţi, care lucru foarte cu prihană
este a-l zice cineva la prostimea minţii. Deci pentru aceasta unimea şi
prostimea minţii, de adecă pre Cel Unul singuratic L-ar fi luat aminte, una
şi ea cu lucrarea se face. Şi dacă una ar fi fost singuratică, pre Cel
singuratic Unul Îl vede. Deci orice fel de lucrare sau vedere, de nevoie
datoare este a se aduce către Unul Cel mai presus de minte. Pentru că va fi
cu lucrarea zăcând sub împărţirea patimilor, neaducându-se prin simţirea
sufletului la unimea Unuia Celui mai presus de minte cu chip de Unul.
Care unime adecă ştie a strecura şi a curăţi pre partea cea văzătoare a
minţii, când se ridică în sus şi priveşte către Cel Unul Acela şi când cu
1989
patimă către Acela se lipeşte, „de la Carele toate şi prin Carele şi întru
Carele toate”, şi spre Carele se fac şi sunt şi întru fiinţă aduse sunt.
19. Marginea tuturor doririlor este unirea cea dumnezeiască şi mai
presus de minte cu sufletul. Iar pentru dumnezeiasca unire, de nevoie este
dumnezeiasca asemănare; pentru dumnezeiasca asemănare, de nevoie este
aceea a lucra cu mintea, adecă a privi, pentru că acest fel este şi
Dumnezeu, dintru Care şi numele adecă Dumnezeu I s-a împărţit Lui. Dar
însă aceea adecă a privi îndată suie la gândirea lui Dumnezeu. Pentru că
pretutindenea şi întru toate, ca nişte raze văzătoare slobode, Dumnezeu
este întru mintea cea văzătoare. Şi mintea cea văzătoare în preajmă are pus
pre Dumnezeu, iar Dumnezeu este Unul mai presus de lume. Şi este fire
minţii a se face acest fel cu lucrarea, în ce fel sunt acelea ce vede, precum
arată limba cea Cuvântătoare de Dumnezeu a Dumnezeescului Grigorie,
strălucirea lui Dumnezeu grăind, şi a vedea şi a pătimi. Că mintea ceea ce
a văzut, aceasta a şi pătimit, atuncea întru acest fel s-a şi făcut. Pentru că
„se vopseşte mintea”, zice cel de la Damasc, după cele ce se văd de dânsa.
Şi precum întru împărţire şi de multe feluri văzătoare, în multe feluri se
face şi se împarte, întru acest chip către privirea Celui mai presus de lume,
şi cu neamestecare una suită fiind, cu urmare una se face, precum de mine
s-a grăit mai întâi. Iar după ce întru cea una s-a făcut, pre Cel fără de
început şi nemărginit şi fără de formă, şi simplă după lucrare se face. Şi
aceasta pătimind-o şi întru acest chip schimbându-se, în scurt, după
asemănarea lui Dumnezeu, după cât este cu putinţă, se află. Şi de aici
aleargă în sus către marginea tuturor doririlor, adecă către dumnezeiasca şi
cea mai presus de minte şi negrăită unire, oare lucru este cel din margine
scopos după Dumnezeu. Deci dar se cuvine pentru aceasta a se sârgui
mintea în tot chipul a se întinde sus şi a privi întru Duhul către privirea şi
vederea Unuia Celui mai presus de lume.
20. Când mintea întru multe, sau cel puţin măcar întru două va fi, arătat
este că nu pre Cel singuratic Unu Îl vede; pentru aceasta şi hotărâtă, şi
mărginită, şi umbroasă este. Pentru că cele ce nu cu desăvârşire sunt
simple, acest fel sunt. Iar când se face întru pipăire nepipăită a Celui cu
1990
adevărat Unul, după privire de gând, fără de ochi, punând gândirea asupra
Aceluia întru Duhul, fără de început, nemărginită, nehotărâtă şi fără de
formă şi fără de chip se face, şi se îmbracă întru negrăire, şi iscuseşte pre a
tăcea cu înspăimântare; şi se umple de veselie, şi pătimeşte cele negrăite.
Dar „fără de început” şi „nemărginită” şi „nehotărâtă” să nu zici că zic eu
cum că se face după fiinţă, ci după lucrare; de vreme ce şi întru ceea ce se
schimbă mintea, nu fiinţă îi este ei, ci lucrare. Pentru că dacă după fiinţă s-
ar fi schimbat, văzând şi pătimind îndumnezeirea, adecă îndumnezeindu-se
dintru a vedea pre Dumnezeu, ar fi fost după fiinţă Dumnezeu. Ci însă nu
este aceasta a fi după fiinţă Dumnezeu, nici din îngeri nici unul, afară de
Cel Unul, Care este marginea şi Unul Dumnezeu. Deci dacă necuviincios
lucru este a zice că se îndumnezeieşte mintea după fiinţă, rămâne a zice că
pătimeşte ea aceasta prin însuşi aceea, adecă prin a vedea. Deci nu fire are
ea a se schimba la fiinţă, ci la lucrare. Şi întru alt fel, dacă se preface
mintea fireşte, precum s-a zis, ca acelea ce se văd de dânsa, dar însă
nicidecum nu vede pre dumnezeiasca fiinţă, ci lucrarea, deci nici ea nu se
va schimba după fiinţă, ci după lucrare.
21. Toate ca şi cum dintru Unul Cel mai presus de lume strălucite fiind,
nu s-au depărtat de acolo de unde au luat facerea în tot chipul; ci întru
acelea precum s-au făcut, aşa şi împreună se ţin şi se săvârşesc. Şi nu este
nimic întru nici un lucru dintru toate, întru care să nu fie curgerea de la
Dânsul şi ca oarecare mirosire a Aceluia făcătoare şi a Unuia Celui ce este.
Şi toate cele ce se împărtăşesc din Cela ce este, mai pe scurt, glas slobod
întru sine arătând, nu pre Cel Unul mai presus de lume (pentru că acesta
este aşezământ mai presus de toate, orice fel, ori gândire, ori vedere), ci
raze oarecare ale Unuia Celui mai presus de lume. Drept aceea, de vreme
ce prin toate se strigă Cel Unul, şi toate privesc către Cel Unul, şi Însuşi
Unul Cel mai presus de lume, prin toate cele ce sunt, se arată pre Sineşi
înaintea minţii, de nevoie este a se duce de mână, şi a se povăţui, şi a se
trage mintea către Unul Cel mai presus de lume. Una adecă silită fiind de
învingerea acelor multe ce sunt, iar alta şi pentru că Unul Cela ce zideşte
(pentru Care nouă acum ne este cuvântul) voieşte a Se vedea de minte,

1991
pentru prisosirea bunătăţii; ca întru aceasta mintea să pătimească pre a
vieţui, precum Însuşi zice Cel negrăit: „Eu sunt viaţa” (Ioan 11, 25) şi
„aceasta este viaţa cea veşnică, ca să Te cunoască pre Tine, pre Cel singur
adevăratul Dumnezeu” (Ioan 17, 3). Şi aiurea: „Căutaţi pre Domnul şi va fi
viu sufletul vostru” (Psalm 68, 36). Pentru că din căutare este vederea, iar
dintru aceasta şi se veseleşte mintea, precum zice David: „Că a tuturor
celor ce se veselesc le este lăcaş la Tine” (Psalm 86, 6). „Şi întru lumina Ta
vom vedea lumină” (Psalm 35, 9). Sau în ce chip pre minte adecă a zidit-o
văzătoare Ziditorul, iar pre ale Sale întru toate cele ce sunt le-a semănat,
pre care, ca prin oarecare ferestre, prin strălucire de gând, minţii arătându-
se, o trage, mişcând-o pre dânsa către Sineşi, strălucită făcând-o.
22. Dumnezeu, Care este una bunătatea cea Treimică, ceea ce a făcut,
vrând a făcut. Dar însă ceea ce voieşte Dumnezeu, desăvârşită bunătate
este, pentru că fire Îi este Lui bunătatea. Deci a făcut pre minte a Luişi, sau
pre cele ale Sale văzătoare, care lucru este a aduna pre văzătorul către Cel
Unul. Deci voit Îi este lui Dumnezeu a fi mintea văzătoare Luişi, şi aceasta
Îi este desăvârşită bunătate. Iar Dumnezeu este Cel chiar şi singuratic
Unul, către Care a privi şi a se aduna mintea cu chip de unul, desăvârşită
bunătate îi este pre a sa arătare.
23. Dacă unul este şi împreună adunat dorul cel atotcuprinzător, după
supunerea celor de Dumnezeu înţelepţiţi, unul este cu adevărat şi cel dorit.
Pentru că dacă ar fi fost două, măcar cel puţin, dorinţele, ori două ar fi fost
doritele, sau în două s-ar fi împărţit cel unul, şi nicidecum nu s-ar fi numit
unul şi împreună adunat. Iar acum, că este unul grăindu-se şi întru una
adunat dorul cel atotcuprinzător, arătat se cuvine a gândi cum că unul este
şi cel dorit. Dar mai întâi este cel dorit decât dorul cel împrejurul său către
Dânsul, şi nu este cu putinţă nicidecum, mai înainte de a se prinde cineva
de cel dorit, ori în ce fel de chip să fi putut să aibă pre dorul lui. Şi este
dorul dragoste cu prisosinţă întinsă, pre care a o avea către Dumnezeu şi
cea firească şi cea scrisă lege a lui Dumnezeu o cere de la noi cu datorie.
Aceea adecă supunând pre minte, care este desăvârşit iubitoare de
frumuseţe, a se apuca de cel mai bun, care este Dumnezeu. Iar cealaltă
1992
grăind: „Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, din
toată inima ta şi din tot cugetul tău” (2 Lege 6, 5)¹. Iar Domnul Dumnezeul
tău, Domnul Unul este. Deci dar Unul este cel dorit, care lucru este unimea
cea în Treime, care cu adevărat şi mai întâi se cuvine a fi în minte decât
dorul cel către Dânsa. Drept aceea se cuvine mintea să dorească a se
întinde în sus către Unul Cel mai presus de lume, ca prin aflarea şi vederea
Acestuia să strălucească şi dorul cel către Dânsul, şi să poată omul a se
face împlinitor şi al legii şi al poruncii, după ce ar fi iubit după cele zise
pre Domnul Dumnezeul său.
24. Cu neputinţă este, după ce s-a suit mintea către Unul Cel mai presus
de gând, neîndrăgită oarecum a se face Lui. Pentru că frumuseţe negrăită şi
negândită ivindu-se dintr-Însul, întâmpină ca de la a toţi-ţiitoare rădăcină.
Când şi ca o mreajă ce se primejduieşte a se rupe pentru aflarea a multor
peşti, şi tragere de străluciri rele cele dumnezeieşti mintea se află; şi pre
cea mai presus de minte frumuseţe mintea privindu-o, se înspăimântează.
Şi ca de la nişte vin se îmbată; şi ca cel nebun iese din sineşi, şi pătimeşte
luminarea cea mai presus de gândire, neîncăpând a privi vederea cea mai
presus de frumuseţe a frumuseţii celei de spaimă. Drept aceea cu adevărat
şi cu legătura dragostei împreună se ţine şi ca de sete se află arzându-se.
Pentru că Unul este Cel mai presus de gând Unul. Însă de toate se
propovăduieşte ca Pricinuitor întâi-începător a toate; ca un început şi ca un
sfârşit, ca o împreună-ţinere a totului. Dar pre frumuseţile şi bunătăţile
tuturor frumuseţilor şi bunătăţilor, prin revărsarea pre-deasupra a puterii
celei făcătoare de frumuseţe, Însuşi dintru nefiinţă le-a adus, aşezat fiind
cu nemărginită mărginire mai presus de toate frumuseţile şi bunătăţile, şi
fără de asemănare Unul fiind mai presus de tot lucrul îndrăgit, ca un singur
chiar frumuseţe şi bunătate, mai presus fiind aşezat de toată frumuseţea şi
bunătatea. Şi ca Cela ce singur după lege şi a firii şi a rânduielii este cu
adevărat iubit, ca Pricinuitor a toate, şi ca Cela ce pre atâta mai presus este
suit decât toate cele iubite şi îndrăgite, pentru covârşirea frumuseţii şi a
bunătăţii. Şi Unul mai presus de lume cu adevărat, ca Cela ce singur cu
adevărat este Cel ce este şi aducător dintru nefiinţă al tuturor celor ce sunt.

1993
Deci se cuvine a ne întoarce cu bună-norocire (ceea ce se vorbeşte) întru
Duhul către aflarea şi cunoştinţa a Celui Singur numai, de unde sunt
începuturile a toate şi unde sunt marginile a toate. Şi cu adevărat de Sineşi
Se va deschide nouă uşa dumnezeieştii dragoste, prin darul lui Hristos, şi
vom intra întru odihna Dumnezeului nostru, întru veselie şi bucurie multă,
şi îndulcirea Aceluia una o vom cunoaşte, şi întru gustul dumnezeieştii
desfătări vom fi, una şi noi făcându-ne şi nu în multe despicându-ne sau
împărţindu-ne, după rugăciunea Mântuitorului cea către Tatăl, Care zice:
„ca să fie una precum Noi una suntem” (Ioan 17, 22)². Deci atuncea şi ai
poruncii adevăraţi păzitori vom fi a ceea ce zice: „Să iubeşti pre Domnul
Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi pre aproapele ca însuşi pre tine”
(Luca 10, 27)³, şi de săvârşirea cea după om ne vom apuca, pre cât este cu
putinţă, pentru că sfârşitul legii dragostea este, întru care nu numai toată
Legea şi Prorocii, ci şi toţi cei săvârşiţi după Dumnezeu întru Hristos se
spânzură.
25. A tot lucrul ce are fire a se uni cu Duhul, micşorare îi este împărţirea.
Drept aceea şi mintea, cu lucrarea, dacă ceva s-ar fi împărţit, afară este de
aceea ce îi urmează ei după dar. Şi o pătimeşte aceasta când priveşte
oarecare lucruri de multe feluri; pentru că nu este cu putinţă, în feluri de
vederi, a avea pre neîmpărţire. Pentru că dacă cineva ar fi pricinuit una ca
aceasta, nu va afla cu lesnire să dea cuvânt, adecă pentru ce pricină mintea
liniştii alta este de cea a tulburării; şi pre mintea celor ce se tem de
Dumnezeu, cu ceea ce se supără de nestatornicia patimilor, asemenea cu
hotărâre o va afla, care lucru este cu neputinţă. Că întru acest fel, făcându-
se toată mintea cu lucrarea, în ce fel sunt cele ce se văd, de nevoie, văzând
alcătuite din multe, şi ea se face în multe feluri (pestriţată), şi din prostime
căzând, nu este cu putinţă să fi putut a avea întru acest lucru pre
neîmpărţire. Iar mintea care zace sub împărţire, nicidecum nu este curată
de păcat, când şi însuşi aceea singură de sine, adecă a se împărţi, păcat este
sau judecată de cei ce au putut a lua aminte la unele ca acestea. De vreme
ce lucrul cel de gând al minţii trebuie să fie gustat cu chip de unul, prin
simţire de gând, din bunul cel mai presus de fire, prin vedere în sus către

1994
Unul cel prea-înalt şi mai presus de lume; însă acest lucru s-a abătut afară,
întru împătrirea cea afară de dar. Deci dar se cuvine a ne ţinea de Unul cel
mai presus de lume, şi sus a ne întinde şi a privi la Dânsul, şi numai şi
singuratic cu tot sufletul, de voim a scăpa de împărţire şi de deosebire. Încă
dacă şi către Unul adecă ar fi privit, dar zidit, nu poate mintea a se face
neîmpărţită. Pentru că un lucru zidit nu este cu putinţă a se zice cu adevărat
firesc (neamestecat), pentru că hotărât este şi alcătuit din multe şi scris
împrejur; şi pentru aceasta nici pre Cel ce cu neamestecare (pre
Dumnezeu) cu dreptate este a o numi că o are, nici neamestecată va avea şi
cu chip singuratic mintea pre a sa lucrare, către aceasta cu neclintire
privind. Că va fi hotărâtă şi scrisă împrejur privirea acesteia, cu alcătuire
din multe, în ce fel este şi lucrul cel ce se vede de dânsa; şi din darul cel cu
chip dumnezeiesc, care o aşază pre dânsa neamestecată şi fără de început şi
nehotărâtă şi nescrisă împrejur, va cădea şi afară va fi de cel tainic şi Unul
mai presus de gând; şi de a sa slavă, care este îndulcire a osebirei celei
începătoare de una şi de nehotărâre şi prostime a neînceputului, care se
face întru neînchipuire cu chip de unul, se va lipsi; şi nu va ajunge să
pătimească pre nălucirea frumuseţii celei mai presus de fire şi negrăite.
Deci dar se cuvine mintea către Cel fără de început, prea-singuratic şi
nehotărât şi cu adevărat Unul a privi şi sus a se întinde şi acolo a se sârgui
a se lumina şi a se uni cu unimea cea cu început adunătoare, şi pentru
aceasta şi cu sineşi. Ca nu numai să se iubească de Cel mai bun, ca ceea ce
i s-a asemănat Lui, pre cât este cu putinţă, şi cu nehotărârea şi cu
neamestecarea şi cu unimea, prin neînchipuire şi neformăluire, ci şi însăşi
să poată a iubi pre dumnezeiasca şi cea mai presus de frumuseţe şi mai
presus de fire frumuseţe, ca ceea ce a alergat în sus, după cele zise, către
asemănare. Că de vreme ce celor asemenea fireşte li se obişnuieşte a li se
face iubitoare aşezarea către cele asemenea, arătat este cu adevărat că se va
iubi şi împrumut va iubi mintea pre Dumnezeu; pentru că cel asemenea
celui asemenea este asemenea. Şi precum asemănarea are pre împrumut a
se întoarce, va avea cu adevărat întru acest chip şi către a iubi aceea, adecă
împrumut a se iubi. Decât care lucru mai mare pătimire între Dumnezeu şi
suflet nu este nici una.
1995
 26. Mai presus de a sa fire mintea atuncea se face, când întru cea mai
presus de minte va fi cu totul, şi fără de chip şi fără de formă, şi cu totul cu
îndumnezeire neînchipuită făcându-se, şi iară fără de început şi
nemărginită, şi, ca să zicem o vorbă, mai presus de a sa unire. Iară când
socoteala sa o are cu sineşi şi întru dumnezeieşti şi gândite lucruri ar fi fost
îndeletnicindu-se, atuncea se zice că fireşte se mişcă şi lucrează şi întru a
sa fire stă. Dar prea mult mai presus se află cea mai presus de fire decât
cea după fire şi este prea mai înaltă. Deci se cuvine a iubi a ne sârgui ca să
ne facem ai celor mai presus de fire, ca ceea ce mai vârtos mai bună este,
după porunca ceea ce zice: „Să râvniţi pre cele mai bune daruri” (1 Cor.
12, 31). Dar însă cu adevărat mintea, întru cea mai presus de fire fiind, este
întru Dumnezeu; că Dumnezeu este Unul afară de toată firea, Care cu
adevărat este Cel prea de demult şi de Sineşi Unul cu neamestecare. Deci
dar se cuvine către Cel prea de demult şi cu prostime Unul, sus a se întinde
mintea şi a se sârgui a privi şi a se sui ca la Cel mai presus de fire Unul,
mai presus de a sa firească lucrare suindu-se, mai bine a fi decât întru cea a
sa după fire stând.
27. Fieştecare lucru din cele ce sunt se bucură cu plăcere şi se odihneşte
fireşte întru ale sale osebiri fireşti, care toate întru Pricinuitorul cel prea de
demult mai întâi aduse au fost întru a fi, după pricină cu chip de unul. Deci
atuncea întru adevărate veselii mintea va veni fireşte şi dulceaţă va avea nu
puţină şi se va odihni cu totul, când, pre toate trecându-le şi lăsându-le
înapoi, la acea începătorie de una şi prea-întâi pricină s-ar fi întors şi acolo
ar fi ajuns prin întoarcere de gând, dintru carele şi toate sunt, şi cele ale
tuturor, adecă şi începăturile a toate, şi mijloacele, şi sfârşiturile, şi întru
carele toate stau întru a fi şi pururea se ţin şi prin carele către sfârşitul lor
se aduc cele ce se săvârşesc; şi pentru Carele bine pătimesc cele ce bine
pătimesc; de Carele şi însuşi odinioară mintea în ce fel este s-a zidit.
Pentru că în oareşicare chip către sineşi este mintea a se întoarce, către cea
adevărată şi pricină a toate întorcându-se, Carele este al ei adevăratul
întâiul chip. Dar de vreme ce fieştecare lucru pre sineşi se iubeşte fireşte, şi
mai ales mintea aceasta o pătimeşte, ca ceea ce este icoană mai presus de

1996
frumuseţe a frumuseţii celei neajunse a Unuia Celui mai presus de minte.
Pentru aceasta foarte iubeşte, prin întoarcere privind către Pricinuitorul
său, că precum s-a zis, pre sineşi se vede acolo privindu-se şi prea se
iubeşte. Dar şi întru alt fel, că şi această dragoste oarecare iubitoare fireşte
este acelora dintru carele către acelea de la carele, precum şi împotrivă
îndrăgire ţine întru născători către cele născute. Pentru aceasta multă
oarecare şi negrăită dulceaţă se iveşte minţii, întorcându-se către Unul
Pricinuitorul a toate. Pentru că către Acela dintru Carele este se întoarce şi
către sineşi, precum s-a zis; pentru că acolo mai întâi aduse sunt întru fiinţă
toate prin cuvântul Pricinei. Pentru aceasta şi mintea, ca ceea ce una este
dintru toate, este a fi întru Unul Cel mai presus de minte, ca întru
Pricinuitorul Cel ce este întâiul chip.
28. Precum dintru Cel ce este mai presus de fiinţă, toată fiinţa, şi firea
toată dintru Cel mai presus de fire, şi dintru Cel fără de vreme şi nealcătuit,
cele ce sunt în vreme şi alcătuite, şi încă dintru Cel nezidit, cele zidite au
fire a fi; întru acest chip şi tot chipul, dintru Cel fără de chip s-a făcut, şi
dintru Unul Cel mai presus de lume, cele multe şi care se văd. Deci cela ce
nu se îndeletniceşte către Unul Cel fără de chip, şi nu priveşte, şi nu se
atârnă de Acela, ci către alt oarecare dintru cele ce se văd în chip şi în
zidire, acesta cu neasemănată măsură, mai întâi a cinstit pre cel jos-pogorât
lucru decât pe Cela ce se află mai presus de toate; şi poate aproape stă de
închinătorii de idoli. Pentru că întru aceea ce se îndeletniceşte cineva şi
către care priveşte, de aceea şi doreşte; şi de care doreşte, de aceea se şi
biruieşte; şi de care biruit este, de aceea şi robit este. Întru acest chip
slujeşte acesta făpturii afară de Făcătorul. Pentru că de acest lucru mintea
fiecăruia şi robită este, şi îi slujeşte, şi îl iubeşte, pre carele îl priveşte şi
întru care se îndeletniceşte. Iar dacă îndeletnicirea şi privirea cea afară de
Cel Unul firesc şi fără de chip atâta face a ne aluneca, atunci către Unul
Cel simplu şi fără de chip să ne fie nouă sârguinţa şi cunoştinţa, prin
întoarcere şi întindere în sus de gând; unde sunt comorile a toată cunoştinţa
şi unde, după ce vom ajunge, a toată vederea odihnă ne este, sau încetare,
şi nespusă veselie întru multă minunare.

1997
 29. Dacă toate cele ce sunt doresc pre a fi, dar este a toate aceea, adecă a
fi după pricină, întru Unul Cel mai presus de a fi; deci dar toate, şi mai
vârtos cele cuvântătoare, din cele ce sunt drept şi precum se cuvine
mişcându-se. Deci mintea care nu se întinde către Unul Cel mai presus de
a fi, nici pre Acesta Îl doreşte, mişcare răzvrătită şi greşită unelteşte şi
dintru a sa vrednicie cade, care este cunoştinţa a Unuia Celui mai presus de
a fi şi cea cu Dânsul prea dumnezeiască, mai presus de minte, cu chip de
unul, unire şi iubire.
30. Pricinuitoarele cu prisosinţă au pre frumuseţile pricinuitelor; iar
Pricinuitorul al tuturor de obşte este Unul Cel mai presus de fiinţă. Deci de
ar fi mintea apucându-se de oareşicare din cele de după Unul Cel mai
presus de fiinţă, ca de un bun, sau ca de unul ori în ce chip vrednic de
tragere de gând, arătat greşit este scoposul ei; iubitoare adecă de frumuseţe
fiind, dar nu către Cel mai presus de fiinţă, Cel întâi şi adevărat, dintru
Carele toate frumuseţile cu împărtăşire sunt frumuseţi, ci către acelea care
se împărtăşesc din frumuseţea Aceluia, prin trândăvie sau prin neştiinţă
mişcându-se. Iar mintea ceea ce cu nemereală ia aminte către Unul Cel mai
presus de fiinţă, pre a sa privire a gândului o întinde, cunoscând arătat că
cu prisosinţă va dobândi aceea ce pofteşte, ca întru un Pricinuitor, întru
aceea privire de gând făcându-se, şi cum că nimic nu este dintru ale sale
sau dintru oricare bun împărtăşitor, fără numai Unul Cel mai presus de
fiinţă. Pentru că de s-ar fi şi părut oarecare lucruri că au putere
împărtăşitoare celor ale sale, însă nu de-a pururea au fire a petrece acestea
întru îndrăgitoarea minte. Că de Singur Sfântul Duh crezut este că se fac
acestea, şi precum ar fi voit a le lucra, şi oriunde; ca Cela ce este Domn şi
ca Cela ce este al firii celei stăpâneşti şi Faţă a Unimii celei în Trei
Ipostasuri. Deci către Unul Cel mai presus de fiinţă se cade a se întoarce
mintea, unde nu numai izvorul a orice fel de bunătăţi este, ci şi împărţirea
darurilor cea neschimbată.
31. Toate cele ce sunt poftesc fireşte pre cel bun, dar Unul este cu
adevărat bun, măcar deşi multe se zic bune. Pentru că în scurt, cu
neamestecare bun şi cam cu totul săvârşitor întru cele multe nu vei afla
1998
nimic; ci după oareşicare împărtăşire dintru Cel bun, grăindu-se bune întru
oarecare chip, dintru Unul Cel mai presus de fiinţă împărtăşindu-se din Cel
bun, dar nu aceasta arătându-se din sineşi. Pentru că Acela Singur, Unul
Cel mai presus de fiinţă, bun este, chiar şi mai presus de bunătate, şi izvor
a toată bunătatea, şi celor ale Sale împărtăşitor, şi către Sineşi întorcător
fireşte a toată fiinţa: a stării întru a fi, a deprinderii puterii, a mişcării, a
lucrării, a osebirei şi a orice fel de frumuseţe şi de bunătate. Şi mai în
scurt, toate cele ce sunt şi toate cele ce se văd împrejurul celor ce sunt, şi
de acolo, dintru Unul Cel mai presus de fiinţă au luat arătarea cu facerea.
Deci pentru aceasta mintea, către altceva şi nu către Unul Cel mai presus
de fiinţă prost purtându-se, greşită are mişcarea; mişcându-se adecă poate
către cel bun, dar nu chiar şi de sineşi bun. Nici către Acela Carele şi pre
altele, prin covârşirea vărsării pre-deasupra celei făcătoare de bunătate, le
îmbunătăţeşte şi le îndreptează spre mai bine, pre cele ce au trebuinţă de
îmbunătăţire şi de îndreptare spre mai bine.
32. Mintea celor mulţi adecă, sub împărţire din nepricepere zăcând, şi ca
cum răspândindu-se în multe, nu ştie pre Cel Bun, Cel fără de amestecare
Unul, dar nici Îl caută, nici se îndeletniceşte pentru Acesta. Pentru că zice
Duhul cel întru David: „Cine va arăta nouă cele bune? – adecă zic mulţi”
(Ps. 4, 6)¹, dar nu pre Cel Bun. Şi cu cuviinţă. „Fiindcă se grijesc şi se
tulbură pentru multe, neştiind că de unul este trebuinţă, a căruia parte –
care de Sfântul lui Dumnezeu Cuvânt bună hotărâre s-a arătat” (Luc. 10,
42)², sau necunoscând o au trecut, sau lenevindu-se, sau păgubindu-se de
dânsa, nici măcar în minte punând ca să caute pre Cel mai vrednic a se
căuta mai presus de toate. Iar cei ce s-au adus sub David povăţuitor, şi au
judecat că se cade a urma aceluia, „însemnatu-s-a, zice, lumina feţei Tale,
Doamne” (Ps. 4, 6)³, adecă cunoştinţa slavei Tale cea singuratică s-a
însemnat ca într-o oglindă întru noi. Întru acest fel se bucură norodul cel
prost (simplu) şi mult întru cele multe bunătăţi. Întru acest chip se
străluceşte înlăuntru, cei ce vieţuiesc duhovniceşte, luminaţi fiind mai
presus de lume de Duhul cunoştinţei Aceluia Unuia şi de Sineşi Bun.

1999
 33. Precum tragerea curgerii de apă mai mare ar fi fost, cu chip de unul
vărsându-se, decât împărţirea şi despicarea întru multe; aşa privirea minţii,
şi mişcarea, şi dorirea ei, mai tare va putea fi, aruncându-se gândirea nu în
multe chipuri, ci cu chip de unul şi fără de împărţire. Care lucru are fire a
se face prin întinderea în sus, şi privirea, şi vederea către Cel mai presus de
lume şi firesc Unul. Pentru că adunător este cu adevărat Unul Cel mai
presus de lume şi neamestecat, şi după ce s-ar învrednici mintea a-L privi
pre Acesta, cu neputinţă este să nu se închipuiască, după cuviinţă,
asemenea cu Dânsul, ca o icoană, şi să nu se facă cu chip singuratic,
neamestecată, nevăpsită, fără de chip, fără de felime, nepipăită, nehotărâtă,
nemărginită, fără de formă, şi încă cu prostime una mai presus de lume,
strălucită făcându-se întru descoperirea cunoştinţei celei de taină, de razele
dumnezeieşti şi celei mai presus de lume îndrăgiri, cu negrăire şi cu
negândire desfătându-se întru bucurie duhovnicească şi veselie cerească. Şi
încă se şi preface spre lucru mai dumnezeiesc, şi întru dumnezeiască
închipuire se îmbracă, închipuindu-se duhovniceşte întru Cel neamestecat
şi nemărginit şi fără de formă şi Unul, şi întru altele cele mai întâi zise. Şi
deci dacă nu aceasta i s-ar fi făcut ei, şi nu ar fi pătimit o schimbare
dumnezeiască ca aceasta, întru pipăirea şi nălucirea a Unuia Celui mai
presus de lume, nu încă au ajuns. Pentru că unime făcătoare de unul este
Dumnezeu, şi Minte mai presus de gândire. Şi atunci, pre cât este cu
putinţă, mintea Îl năluceşte pre Acesta mai presus de lume, când împreună
cu cele grăite, mai presus de gândire şi una se va face, prin dumnezeiasca
nălucire aceasta pătimindu-o.
34. Treimea Dumnezeirii celei mai presus de fiinţă, întru o unime
adunată este mai presus de fire. Pentru că singurime în trei Ipostasuri este
Dumnezeu. Deci nu este cu putinţă a se face sufletul întru închipuire întru
asemănare neclintită a lui Dumnezeu, de nu şi el va fi cu trei părţi, făcut
fiind către sineşi mai presus de fire una. Şi zic pre suflet cu trei părţi, nu
după partea cea cuvântătoare, cea poftitoare şi mânioasă; pentru că nu întru
acestea chiar este cu trei părţi sufletul. Că nu cu alcătuire se află sufletul
cel cuvântător către poftă şi către iuţime. Pentru că acestea sunt din partea

2000
cea cuvântătoare, luate lângă cea cuvântătoare, pentru aceasta de acum
dobitocească viaţă, ca cum aduse fiind întru fire lucruri necuvântătoare şi
întunecate de sineşi. Iar sufletul şi cuvântător este, şi firea lui plină este de
lumină de gând, şi se cuvine cu adevărat pre acelea a le zice că sunt ale lui,
fără de care a lucra pre a sa lucrare n-ar fi putut. Dar însă fără de iuţime şi
fără de poftă lucrează, şi mai ales atunci cu adevărat lucrează, când fără de
acestea lucrează. Deci dar nu cu adevărat părţi ale lui sunt acestea, ci
precum am zis, ale celei dobitoceşti şi de jos întâmplări puteri sunt, ca cum
aduse în firea lucrurilor lângă dânsul. Pentru că sufletul cel cuvântător
gânditor, cele de sus socoteşte, şi năluceşte pre cele gânditoare şi mai
presus de sineşi, sus întinzându-se, şi ca cum am zice sărind, departe
oareunde leapădă, ca pre o bârfire proastă, pre poftă şi pre iuţime, neavând
întru care lucruri pre acestea să le uneltească, acolo unde este
neasemănarea şi nechipul şi neforma şi nevăpsala şi neînchipuirea, şi altele
câte cer cu datorie pre o minte singuratică şi cu totul neamestecată. Ci
aceste cu trei părţi cu alăturare şi cu potrivire firească, prin a sa prostime
sufletul, minte fiind, când unelteşte pre Cuvântul şi pre Duhul, cele ce sunt
prea osebite ale sale şi care nicidecum nu vatămă pre prostimea lui. Pentru
că nici Treimea Dumnezeirii, cea împărtăşită de una, a căruia chip
asemenea este sufletul, nu stă împotriva unimei şi neamestecării Sale, ci
este şi neamestecată una mai presus de fiinţă cu de-amănuntul
Dumnezeirea, şi nimic iarăşi mai puţin, şi aşa cu întemeiere Treimea. Deci
acestea – sufletul, adecă mintea (pentru că minte este şi cu totul minte
sufletul), Cuvântul şi Duhul – după cum s-au făcut una mai presus de fire,
pre adevărata asemănare ne-au dat nouă a acelei unimi Dumnezeiri în trei
Ipostasuri. Iar aceasta nu este cu putinţă a se face din altă parte, fără numai
din privirea în sus şi vederea acelei mai presus de fire şi troiceşti unimi;
pentru că aceasta este ceea ce a făcut şi pre suflet întru acest fel şi îl
întoarce pre dânsul la aceasta, după ce a căzut de acolo. Şi fără de privirea
şi vederea cea către Dânsa (adecă către troiceasca unime), cu neputinţă
este a se face sufletului aceasta. Care lucru nefacându-se, nici întorcându-
se înapoi asemănarea, întru acest chip şi lipsită ne vom arăta, mai ales la
partea cea văzătoare şi la adevăr, care mai vârtos mai vrednice sunt de
2001
sârguire. Şi fără de care, întru nepătimaş aşezământ a spori mai înainte nu
este cu putinţă. Că precum întru bine cu lucrarea se cade noi a fi, ca să fim
din cei nepătimaşi, aşa şi către adevăr cu vederea, ca să fim cu chip
dumnezeiesc, lui Dumnezeu Celui ce este peste toate slujindu-I şi
dumnezei cu punerea a ne face şi a fi, după asemănarea cea după putere a
închipuirii celei dintâi dorind. Iar dacă de nevoie este nouă una a ne face,
pentru asemănarea Unuia Celui ce este întâiul chip mai presus de lume, iar
acest lucru privirea în sus cea către Însuşi Unul Cel mai presus de lume, şi
vederea, şi întinderea, şi întoarcerea cea de gând au fire a ni-l face nouă, şi
aceea adecă a lua aminte nerăzvrătit către Însuşi El Unul. Deci dar în tot
chipul se cade a ne ispiti a privi către Unul Cel mai presus de cuget şi mai
presus de lume, şi acolo a ne atârna cu totul tot pre înşine, cu toată
sârguinţa şi cu toată inima şi cu tot sufletul, şi a hrăni întru înşine pre
îndrăgirea Celui Unuia singur mai presus de lume prea întins, ca însuşi
dorul Lui în loc de aripi sfinte să fie, ca să facă purtării noastre celei de
gând către Însuşi Dânsul. Şi aşa pururea ca într-un văzduh, întru
aşezământul cel fără de chip, cu chip de unul, împreună cu Dânsul vom fi,
Cel cu adevărat Unul, troiceşte pre Treimea gânditor şi cuvântător şi
duhovniceşte luându-O, şi la Dânsa cu adevărat privind şi înspăimântându-
ne, şi cu unirea ceea ce este în puterea noastră cu Cel Unul unindu-ne, cu
chip de Unul mai presus de unire.
35. Singurimea cea simţită este începutul a toată mulţimea ce se numără,
iar singurimea cea mai presus de lume, a toată mulţimea şi care se vede, şi
care se gândeşte, şi a tot ce este, început este. Deci precum tot numărul de
la singurime are începutul, aşa şi tot carele este, în orice chip, de la Unul
Cel mai presus de lume se varsă după pricină, ori firească, ori făcătoare.
Însă punerea singurimii celei numărate, pre cât este simţită, firii sale cu
urmare urmează, pentru că început fiind tuturor celor de sub simţire
numărătoare, şi simţirea întâi o pune pre aceasta, numărându-o. Iar la Una
cea mai presus de lume, pentru că este mai presus de minte, cea împotrivă
se vede. Pentru că fireşte fiind singurime mai presus de toate, mintea pre
aceasta după toate o pune. Pentru că n-au putut nici o minte pre Una cea

2002
mai presus de lume a o face început, şi de la aceasta a merge înainte spre
cele multe, ci cea împotrivă, de la cele multe spre Aceea se suie şi se
adună. Şi acolo adecă de nevoie este simţirii una cea numărată, pentru
mergerea înainte la cele multe, întru alt chip nefiind cu putinţă a număra
sau a păşi înainte precum voieşte. Iar aici de nevoie sunt minţii cele multe,
pentru aducerea în sus şi cum adunarea sa întru una, prin acestea spre Una
cea mai presus de lume, de altundeva a se sui neputând. Deci întru acest
chip mintea rânduiala şi ceea ce este a ei firească uneltindu-şi, începe
adecă de la cele multe, dar sfârşit face pre Unul Cel mai presus de lume şi
prea din vârf. Pentru că de vreme ce lesne cuprinsă este şi lesne hotărâtă
cea numărată după simţire, fireşte simţirea şi aceasta o pune, şi cu punerea
mai întâi, precum firea ei cere. Iar singurimea ceea ce se caută cu mintea,
mai presus de lume şi mai presus de fire fiind, şi de a gândi scăpând,
departe oareunde este şi de a sa cea după fire punere, întrucât să înceapă
mintea de la aceasta; ci mai vârtos ca pre o mai presus de fire, mai presus
de fire, nu început, ci sfârşit pre Dânsa o află mintea, după trecerea, ca aşa
să zic, numărării celor multe. Pentru că de vreme ce mintea fire are pre a
gândi, iar Una cea mai presus de lume este de sineşi necuprinsă şi
neapropiată, şi nevrând obişnuinţa minţii să plece către cele multe, nici
lucrătoare a fi despre a gândi putând mintea, nici pre Cea din vârf şi mai
presus de lume Una având putere să o prindă. Deci privind la cele multe,
întru fieştecare dintru toate cele multe, priveşte gândit oareşice, nu aceea
ce este după fiinţă, ci aceea ce este a oarecăruia unuia. Apoi adunând
dintru fieştecare lucru ce se vede, pre fieştecare gândit care înainte se vede,
şi întru sineşi pre acestea la o învoială fiind, şi nu protivnice văzându-le, şi
pre toate ca cum a unii rădăcini şi odrasle flori, cu urmare înainte merge de
la cele multe spre Una cea prea din vârf, dintru Care sunt cele multe şi
toate, şi fireşte se adună de la cele fireşti ce sunt, întru rânduială mai
presus de fire, pre Una cea mai presus de fire şi mai presus de fiinţă ca
într-o oglindă privindu-o, precum are firea cea mai presus de fire a se
vedea cu chip de unul de la cele după fire. Deci atunci mintea spre
izvorâtoarea bunătate şi a tuturor frumuseţilor izvorârea şi făcătoarea,
negrăit privind şi desfătându-se întru Una cea mai presus de fiinţă, nu de
2003
bună voie se întoarce către cele multe, măcar deşi sunt şi bune şi părţi cele
bune părtaşe. Pentru că iubitoare de frumuseţe fiind prea mult fireşte, nu
de voie se depărtează de la cele mai presus de toate, de nu cumva de la
vreo întâmplare oarecare i s-ar fi întâmplat ei aceasta. Dar de vreme ce
chipul celor ce sunt în multe feluri este, în multe feluri are şi privirea cea
de gând, şi în multe feluri mintea prin acestea la Una cea mai presus de
lume şi la cea mai presus de fire aleargă în sus. Se cuvine, precum socotesc
eu, puţin oarecare câştig a meşteşugi calea cea prin cele multe către Una
cea mai presus de fiinţă, cea mai presus de lume. Ca suindu-se mintea ca
pe o scară prea întemeiată, să-şi facă pre mişcarea sa şi să cunoască dacă
ceva ar fi lipsit vreodată întru aceasta, sau de adecă vreodată este întru
aceea întru care se cuvine a fi, şi dacă întru aceasta întrucâtva şi se desfată,
şi ce este ceea ce o smereşte şi o depărtează pre dânsa de frumuseţea aceea
şi suirea, sau de dumnezeiasca ospătare, şi cum iarăşi i s-ar fi făcut ei a se
întoarce de unde s-a alunecat. Deci de aici va cunoaşte şi pre ceaţa
patimilor, şi pre luminarea inimii cea curată, şi pre cunoştinţă adecă o va fi
putut privi ca într-o oglindă în ce fel este, şi a vederii celor din ceruri
părtaşă va fi, şi dumnezeiasca simţire va cunoaşte; şi nu va fi lucru ascuns
şi necunoscut lui, de adecă priveşte sau întru micşorare vine, şi s-ar fi putut
face întru ştiinţa a multor lucruri vrednice de mirare, şi spre scoposul
liniştii ce este îl va cunoaşte şi al închiderii. Deci zicem întru acest chip:
Toate cele ce sunt s-au împărţit întru simţite zidite, întru zidite gândite,
întru gândite nezidite, şi întru Unul Cel nezidit mai presus de minte, mai
presus de fiinţă. Întru acestea ochiul sufletului învârtindu-se, adecă mintea,
şi des întru acestea privind şi întru a voi spre a se linişti primind, se ridică
dintru a lucra deosebi cele ce se cuvin, ca de pe nişte trepte, spre a vedea şi
a se îndeletnici întru Cel ce cu adevărat este, şi a se desfăta întru cele
cereşti şi întru razele adevărului, şi a se încorona, şi a se veseli, şi a se
îmbogăţi întru nemărginire cu cele pururea vieţuitoare, şi minunat a se
bucura şi a se îndulci. Şi poate, prin lucrarea Darului, şi de pe pământ a se
răpi, sporind vremea înainte, şi întemeiată a se face lumina cea de gând cu
deprindere, şi a nu simţi pre cele de aici prin ţinerea Celui mai presus de
minte şi nălucirea Celui mai presus de tot binele cu neasemănare. Deci în
2004
cinci părţi sfinţita această scară împărţită fiind, şi ca pe nişte trepte suindu-
se la scoposul cel din margine, nu depărtare de loc are treaptă de treaptă, ci
osebire; şi ceea ce se deosebeşte de cealaltă, altă rânduială este, ca unei
felurimi sau osebirii oarecare fireşti, precum lucrurile cele ce sunt
deopotrivă sunt, şi cele simţite zidite, şi cele gândite zidite. Însă cele de al
doilea cu multă măsură covârşesc pre cele dintâi, pre cât pre simţire o
covârşeşte mintea prin osebirea bunătăţii. Şi iarăşi covârşesc prea mult
neziditele cele gândite pre gânditele cele zidite, amândouă rânduielile
acestea arătat fiind întru cele ce sunt; însă pogorâte sunt cele ce sunt
nezidite gândite sub Unul Cel mai presus de minte nezidit. Şi este de aici
arătat că a sta mintea, după ce a trecut de la lucrare, întru Cela ce
covârşeşte pre toate cele ce sunt, şi întru acea prea din vârf ascundere care
zace mai presus de toate cele simţite şi gândite a se face, cea mai bună a ei
privire şi gândire este, precum cea mai de jos întru cele simţite zidite, sau
şi mai vârtos întru lucrare. Deci se cuvine, iubitoare de frumuseţe fiind ea
din fire, pre Cel ce în tot chipul este mai bun a-L pofti, nu numai ca să se
îndulcească, ci şi ca să pătimească pre cea mai bună şi mai presus de fiinţă
minte, precum este cu cuviinţă, prefacere. De vreme ce, precum s-au zis, în
ce fel de lucruri priveşte mintea şi în ce fel de lucruri se desfată, întru acest
fel primeşte şi schimbarea. Însă în vreme ce cea împreună împleticită cu
firea minţii schimbare niciodată nu va înceta de la dânsa, până ce va fi
aceea adecă astăzi, după cele ce zice, până ce se vor mişca umbrele, adecă
până ce ne vom muta dintru această de acum viaţă, care arată întru oglindă
şi ghicire ca cum umbros adevărul, se cuvine, căzând cu mutare dintru
vederea şi privirea Unuia Celui mai presus de minte neziditului, a
meşteşugi a sta ca într-un lucru mai de aproape, întru cele gândite nezidite,
ca iarăşi mai degrab la Unul Cel mai presus de minte nezidit să se facă
nouă întoarcerea. Iar dacă ceaţă mai groasă ar fi căzut asupra şi ar fi
întunecat gândirea şi trândăvie ar fi vărsat asupra minţii spre a privi, la
rugăciuni prin lucrare întru inimă smerită se cade nouă a o întoarce pre
dânsa; şi după ce întunericul prin puterea rugăciunii se va depărta, iarăşi ca
oarecare temelie a face pre cele simţite zidite, mai întâi lăcuind în inimă
prin lucrare duhovnicească ipostatnică lumină de gând, şi mai întâi ţinând
2005
mintea cu adevărat pre ţinerea faptei bune celei lucrătoare prea cu ştiinţă.
De vreme ce fire are mintea ca pre oarecare vârf sau loc înalt a păşi
deasupra cu adevărat şi a vedea cele de mulţi nu numai nevăzute, ci şi
necăutate şi negândite. Şi fără de care lucru nimenea nu va vedea nici pre
însuşi, şi nici mai vârtos pre Dumnezeu. Pentru care adecă lucrătoarea
faptă bună, cu trecerea acum în scurt a zice, poate că nu departe de scopos
va fi.
36. Trei are sufletul dinlăuntru care are trebuinţă de lucrare: pre partea
cea cuvântătoare, pre cea poftitoare şi pre cea mânioasă. Şi trei din afară:
pre pofta slavei, a dulceţii şi a câştigului celui mai mult. Deci pre aceste
două întreite, cu bună ştiinţă sufletul, privind la petrecerea cea în trup a lui
Iisus Hristos, prin cele patru fapte bune cuprinzătoare ale Sale, prin
înţelegere adecă, prin dreptate, prin întreaga înţelegere (care se mai
tâlcuieşte şi întreaga înfrânare) şi prin bărbăţie, întru Darul Domnului Iisus
le tămăduieşte, şi dă minţii sale cu neîntunecare a se înălţa şi pre cele
dumnezeieşti a le socoti şi a vedea pre Dumnezeu. Pentru că atunci când
Domnul Iisus a fost adus de Duhul în pustie ca să lupte pre diavolul, prin
post adecă a tămăduit pre partea cea poftitoare, iar prin priveghere şi
liniştită rugăciune, pre cea cuvântătoare; iar pre cea mânioasă, prin
răspundere împotrivă. Şi pre iubirea de dulceţi, pre iubirea de slavă şi pre
iubirea de argint, întru acelea ce adecă flămânzind nu a căutat, precum Îl
sfătuia diavolul, ca pietrele pâini să se facă; nici S-a aruncat pre Sine jos de
pe aripa Bisericii, ca de norod să Se slăvească, ca Cela ce n-ar fi pătimit
nimic prin căderea jos; nici a se închina S-a supus, pentru făgăduinţa luării
tuturor bogăţiilor împărăţiilor. Ci prin împotrivă grăire, cea cu chip
mânios, pricepută şi dreaptă, şi întreagă înţelegătoare, şi prin bărbăţie, pre
Satana l-a alungat de la Sine, şi pre noi întru aceasta învăţându-ne pre
surparea lui cea împotrivă a toată năpădirea. Deci însuşi aceasta o va vedea
cineva şi pre crucea Mântuitorului şi o va cunoaşte. Pentru că Se roagă în
vremea aceea Mântuitorul, depărtat de ucenicii Săi; aceasta este vindecarea
părţii celei cuvântătoare. Priveghează şi nu doarme, şi sete rabdă pe cruce;
aceasta este doftoria părţii celei poftitoare. Nu răspunde împotrivă, nici

2006
iarăşi Se pricepe sau strigă, şi mai vârtos clevetindu-Se, şi pentru cei ce Îl
asupresc Se roagă; aceasta este buna rânduială a părţii celei mânioase: pre
diavolul adecă prin răspunderea împotrivă a-l lovi, iar oamenilor celor ce Îl
asupresc, ca unii ce se asupresc şi ei de Satana, a le lăsa prin tăcere şi prin
îndelunga răbdare, şi pentru dânşii a răsplăti prin rugăciune. Se scuipă,
palmă primeşte, rabdă luare în râs şi batjocură; aceasta este vindecarea
iubirii de slavă. Cu oţet Se adapă, fiere I se dă spre mâncare, Se
răstigneşte, cu suliţa Se împunge; aceasta este doftoria iubirii de dulceţi.
Gol Se spânzură sub văzduh, fără de casă, pe cruce trecut cu vederea de
toţi ca oarecare străin şi mişel; aceasta este surparea aşezământului celui
iubitor de argint. Deci dar pre patimile cele dinlăuntru şi pe acelea din
afară, de două ori a arătat Mântuitorul tămăduirea: când în lume a Se arăta
cu trupul a început şi când din lume a Se duce vrea. Drept aceea cel ce
priveşte către Dânsul şi către învăţătura Lui şi către Cruce, după cât este cu
putinţă pre însuşi asemenea Lui făcându-se, cu înţelegerea prin dreptate şi
cu întreaga înţelegere prin bărbăţie, pre acestea le va surpa, adecă prin
lucrarea cea spre rău a patimilor acestora şi a tuturor prin acestea; şi le va
unelti pre dânsele precum se cade şi după acestea pre toate; şi lucrător
bărbat va fi după adevăr şi spre a vedea şi către Dumnezeu a se întinde şi a
se îndeletnici prin pipăire de gând prea gata va fi. Şi deci întru acest chip
mintea lui făcându-se, începând de la cele multe simţite zidite şi luând
aminte spre bună norocire a lucrării lor celei bune, şi înţelegând pre cele
zidite gândite, şi spre cele nezidite gândite mutându-se, ca într-o scară
patru trepte atunci a trecut. Iar după acestea îi urmează ei dumnezeiasca şi
cea mai presus de minte negrăire şi tăcere şi înspăimântare şi, în scurt să
zic, privirea şi vederea Unuia Celui mai presus de lume şi unimea mai
presus de gând. Ceea ce este coroana liniştii, dorirea cea din margine şi
desăvârşirea, pre cât întru această viaţă de acum, hotarul adevărului ceea
ce se nădăjduieşte, temelia dragostei, îndreptarul minţii, starea mişcării ei
celei de-a pururea şi încetarea cea neînţeleasă şi aşezarea cea cu chip de
unul, lucrarea cea ca într-o arvună a veacului ce va să fie, pricina bucuriei
celei nenălucite, foişorul păcii, stângerea înţelegerii celei trupeşti,
întoarcerea de la veacul cel de acum, pătimirea către cel ce va să fie,
2007
depărtarea de viaţa cea pătimaşă, firea cea împreună cu nepătimirea,
bucuria cea de veselie a sufletului, adunarea şi odihna şi paza mişcării şi a
puterii sale, şi cu totul cuprinzător să zic, dumnezeiasca cunoştinţă şi
nepătimirea. Deci după ce s-ar fi prins mintea de a sa trândăvie sau de
oarecare întâmplare de afară, se cade a socoti ca iarăşi la al ei bine al
vederii să se întoarcă, prin lepădarea patimii celei ce stă împotrivă şi care o
face pre dânsa departe de al său scopos. Şi să socotească cât este departe
de doritul cel din margine şi pentru ce; şi de adecă întru simţite zidite sau
întru gândite zidite sau întru gândite nezidite i-ar fi fost vederea ei, ori
întru cugete deşarte, sau după trebuinţă oarecum s-ar fi despărţit de Cela ce
zace înainte şi singur cu adevărat şi Unul mai presus de lume, mai presus
de tot Unul; şi a ridica întru acest chip zăticnirile cele din mijloc, ca iarăşi
să se întoarcă cu chip de unul, precum este însăşi rânduiala cea spre privire
şi vedere a Unuia Celui mai presus de lume. Pentru că afară oareunde de
Cel mai presus de lume nezidit, mai presus de minte Unul, mintea aflându-
se, sub împărţire este şi nu cu adevărat întru cel bun, deşi s-ar mişca bine.
Căci acesta este binele cel din vârf, Cel mai presus de minte, mai presus de
fiinţă, nezidit şi prost Unul. Şi Acesta este cel cu adevărat hotar din
margine care zace împrejurul minţii. Şi deci sănătos mişcându-se mintea,
acolo se află suindu-se prin cele zise şi pătimeşte unirea cea mai presus de
minte. Deci se cuvine a urma pre cât este cu putinţă pre Cel nemărginit şi a
cerca pre Cel mai presus de minte şi a privi pre Cel fără de chip Unul şi a
prinde din năvală pre Cel necuprins, ca să fi putut dobândi pre cea
singuratică moştenire a Unuia Dumnezeu, Carele este marginea. Prin darul
Domnului nostru Iisus Hristos şi al făcătorului de viaţă Duh, prin Care
strălucire ne învrednicim Darului celui văzător şi, Dumnezei cu punerea
Dumnezei lucrându-ne, ne facem prin darul lui Dumnezeu.
37. Întru locul tăinuirii celei dumnezeieşti suindu-se mintea, fireşte
tăcere iscuseste, fiindcă s-a unit cu neamestecare şi, cu urmare, singuratică,
cu Unul cel mai presus de gând, strălucită fiind prin împărtăşirea Duhului.
Pentru că ce ar fi putut să zică după ce a ajuns mai presus de a sa fire de
gând şi s-a făcut afară de toată gândirea, şi goală cu totul, ca cea mai

2008
presus de gândire? Că dacă cuvânt ca încă să mai grăiască îi rămâne ei,
arătat este că şi gândeşte. Pentru că tot cuvântul este din gândire; şi dacă
ceva gândeşte, cum a stat întru latura tăinuirii? Căci nu este tăinuit chiar
acel lucru pe care mintea îl vede, nevăzându-l altul. De vreme ce întru
acest chip multe s-ar fi zis ascunse, că prea multe, sau, ca întru acest chip
să zic, toate câte mintea vede, necunoscând altul ceea ce vede, pe aceasta o
vede. Deci dar vor fi întru acest chip cele multe tăinuite şi de cel
nemărginit aproape, care lucru este cu necuviinţă. Căci Unul este Cel chiar
tăinuit, la Care mintea după toate se suie, ca la Acela dintru Carele este tot
lucrul, orice se vede, orice se gândeşte. Deci şi ea, ca ceea ce a alergat în
sus la Cel mai presus de toate cele ce se văd şi se gândesc şi se grăiesc,
afară şi de a gândi şi de a vedea şi de a vorbi se face. Şi nu încă până într-
atâta s-a suit, nici întru dumnezeiasca tăinuire a ajuns, până când ar fi putut
a grăi, pentru că gândeşte. Dar însă Cel tăinuit este negândit, deci şi mai
presus de cuvânt este. Deci dar mintea, după ce s-a suit întru latura
dumnezeieştii tăinuiri şi s-a făcut una, cu urmare tăcere iscuseste, nu de
bună voie, ci fireşte, şi singuratic de Unul cel mai presus de gândire
strălucindu-se.
38. Dacă cuvintele au fire a face pe minte a păşi şi a spori înainte, deci
dar o vor sui pe dânsa după ce a sporit înainte unde cuvintele nu ajung,
întru lucrul adecă care se săvârşeşte prin tăcere. Iar dacă de-a pururea
cuvinte ar fi fost minţii şi de-a pururea ar avea trebuinţă de dânsele
sufletul, eu nu pricep care este sporirea înainte cea de gând dintru a grăi.
Pentru că aceea adecă a grăi nu numai spre a lucra este de folos, ci nimic
mai puţin şi spre a vedea, întru care parte se suie mintea de la cuvintele
cele ce se văd, întru forma lucrurilor celor ce sunt, către Cel neamestecat
mai presus de cuvânt, fără de formă şi cu deslegare şi chiar Unul, când şi
tot cuvântul se pare în treacăt, sau, cel mai adevărat să zic, este de
împiedicare. Pentru că cuvintele, mai pe scurt, întru mutare sunt de la o
gândire poate la altă gândire. Iar Cel mai neamestecat şi deslegat şi
nehotărât şi fără de formă şi cu totul cu prostime Unul cu adevărat, şi mai
presus de cuvânt aflându-se, cum de cuvinte va avea trebuinţă ca undeva să

2009
se mute? Sau cum s-ar fi putut cuprinde? Pentru că cuvântul obicei are în
oarecare chip a face cuprindere. Iar Cel mai necuprins, ca Unul nehotărât
şi fără de formă este. Iar dacă cuvânt nu ar fi fost potrivit şi cuviincios
Celui tăinuit, Unuia mai presus de minte, fiindcă este necuprins şi fără de
formă, cu adevărat potrivit Îi va fi tăcerea. Deci dar aceea adecă a grăi se
cuvine celui ce a sporit înainte a înceta întru a tăcea, întrucât a păşit înainte
spre a privi cu prostime, neînchipuire şi fără de formă.
39. Dacă cuvintele sunt ale lucrurilor celor cunoscute, iar Cel tăinuit este
necunoscut, deci dar afară de cuvânt este Cel tăinuit. Căci dacă mai presus
de cunoştinţă este cunoştinţa Celui tăinuit, iar cel mai presus de cunoştinţă
nicidecum nu are trebuinţă de cunoştinţă, cu mult mai puţin va avea
trebuinţă de cuvinte. Deci dar mintea ceea ce s-a suit la Cel tăinuit cu
prostime Unul, tăcere iscuseste fireşte; şi dacă nu din fire şi fără de
izvodire ar fi tăcut, încă nu a ajuns întru Unul Cel tăinuit şi cu întindere
mai presus suindu-se.
40. Precum liniştea iscuseste oamenii şi din chilie uneori ies afară şi prin
însăşi cercarea cunosc cu de-adinsul deosebirea şederii şi a ieşirii, întru
acest chip cu adevărat şi pe tăcere pătimind şi ai grăirii iarăşi făcându-se,
cei ce stăruiesc cu vederea lângă slava lui Dumnezeu se cunosc pe sine în
ce aşezământ sunt: când din fire tăcerea cade asupra lor, nu din voie, şi ce
sunt când spre a grăi se pleacă; şi încă dacă din fire le vine asupra lor
tăcere, oare se roagă sau nicidecum a deschide gura vreodată li s-a făcut
lor când stau întru acel aşezământ cu chip de unul. Că un alt înger este pe
pământ, fără de chip, fără de ochi, fără de formă şi cu prostime, întru
nemutate priviri ale minţii împreunându-se cu adevărat, numai împreună
cu sineşi având înspăimântare şi minunare fără de a gândi ceva; iar mai
vârtos după ce aruncă gândirea fără de ochi la strălucirile cele fără de
început şi dumnezeieşti. Şi după ce de acolo s-a pogorât mintea, ca ceea ce
are pe schimbare, ajunge spre a grăi şi a se muta gânditor întru multe şi de
multe feluri de mutări. Şi ca iarăşi să li se întoarcă loruşi aşezământul
tăcerii, ca cela ce este cu mult mai bun decât a grăi, liniştea o iubeşte şi se
păzesc împreună cu cele simţite de simţiri, şi toată meşteşugirea o uneltesc,
2010
cum ar fi putut scăpa împreună cu vorbirea şi de însăşi gândirea, ca să
poată a grăi şi ei cu David: „Asurzit-am şi m-am smerit şi am tăcut de la
bunătăţi” (Ps. 38, 3). Pentru că bunătăţile cele grăite mai jos lucru sunt
decât tăcerea cea cu socoteală.
41. Nici cu totul arătat este Dumnezeu, nici iarăşi tăinuit; ci că adecă
este arătat este prea foarte luminos, dar ce este după fiinţă este tăinuit. Însă
prea mult deosebit lucru este a şti aceea adecă că este, de aceea adecă ce
este. Pentru că aceasta adecă din lucrări se arată, iar aceea adecă ce este,
din fiinţă este. Care lucru cu adevărat la Dumnezeu deznădăjduire este şi
îngerilor a-L şti. Pentru că Dumnezeu este mai presus de toată fiinţa, cu
nemărginire nemărginit şi mai presus de toată mintea şi de a se gândi. Deci
când ar fi ajuns mintea întru cele ce arată că este Dumnezeu, atunci multe
poate a grăi şi a filosofa prea bune şi filosof poate a se zice şi de
Dumnezeu cuvântător. Iar când s-ar fi ivit mai presus şi s-ar fi suit mai
presus de aceea, adecă de „că este”, cuprinsă fiind de dumnezeiasca
ascundere, de nălucirea aceea ce este lucrându-se, şi cu totul fără de chip şi
nepipăită şi fără de ochi după cuviinţă s-ar fi făcut prin Darul, tot cuvântul
care poate a grăi ceva pentru Dumnezeu nelucrător rămâne şi nemişcată se
face mintea, una făcându-se şi intrând întru cel negrăit. Şi atunci toată se
face a Celui ce este mai departe de toate, unde nu cuvânt, nu gândire, nu
izvodire oarecare subţire a minţii sporeşte înainte, care o face în multe
feluri, ci prostime, nepricepere, negrăire şi înspăimântare, pe Cel fără de
formă şi negrăit şi nemărginit şi nehotărât cu chip străin vede, pe vederea
Celui nevăzut; şi chipul cel fără de chip, dezlegată şi ea fără de chip, întru
îndreptare făcută fiind, şi asemenea cu cele ce se văd de dânsa, nevăzut şi
fără de ochi i se aruncă asupra, întru scurt să zic, întru sineşi văzându-le,
cu dumnezeiasca şi cea mai presus de fire frumuseţe, şi slăvind pe
Dumnezeu Cel ce a zidit-o pe dânsa întru acest fel.
42. Nu numai căci simplu (neamestecat) este Dumnezeu, aflându-se mai
presus de toată alcătuirea cea din părţi, se zice Unul, ci căci şi chiar este
Cel ce este singur El întru toate cele ce sunt şi, să zic, că sunt; însă au a fi
dintr-Însul. Pentru că aceea adecă ce nu este chiar şi cu prostime, nu este
2011
unul. Şi ca Cela ce neschimbat este pretutindenea cu necuprindere, şi ca
Cela ce singur tuturor este neasemenea şi curat afară de toate; şi ca un
pururea-vieţuitor, Carele nici s-a început, nici va înceta; şi ca Cela ce întru
toate străluceşte întocmai cu neîntinare raza dumnezeiască a purtării Sale
de grijă, măcar deşi nu asemenea toate o primesc pe aceasta; încă şi ca
Cela ce întru toate cu neţinere Se cunoaşte, Carele cere cu datorie o minte
neprefăcută în multe feluri, fără de chip, fără de formă, nevăpsită, nestinsă
de toate cele ce în oarecare chip sunt şi, mai pe scurt, slobodă, care să se
suie mai presus întru nemărginirea nehotărârii şi a vremii şi a locului şi a
firii şi a celor împrejurul firii, ca întru oarecare chip să se vadă de dânsa cu
chip de unul, mai presus de unire de gând.
43. Când mai presus de a se gândi se face împreunarea cea
duhovnicească, care se face între Dumnezeu şi între minte, se zice că este
mintea atunci întru cea mai presus de a sa fire, pe Cel mai presus de fire,
tăinuit, Unul, prin simţire de gând fără de deslegare nălucindu-L. Însă
însăşi mintea aceea ce pătimeşte, este pătimind-o după a sa fire, ceea ce s-a
curăţit prin Darul. Pentru că aceasta adecă este minţii a gândi, precum
ochiului a vedea. Deci precum cela ce priveşte înlăuntru întru întuneric nu
vede adecă nimic, însă vede ca pe un lucru pe acel întuneric şi vede că nu
vede, pentru că de i s-ar fi acoperit ochii, poate că ar fi socotit că şi lumină
este împrejurul lui din lucruri oarecare; iar acum, văzând, luminos vede că
nu vede. Şi aceea adecă a trece puterea cea văzătoare înlăuntru
întunericului şi a şti pe cele ascunse este mai presus de firea ochiului, dar
nu aceea adecă a vedea că nu vede. Întru acest chip cu adevărat şi la
mintea ceea ce a alergat în sus întru dumnezeiasca ascundere şi s-a făcut
mai departe de a gândi, vede adecă nimic. Pentru că de unde? Însă vede că
nu vede; şi cum că ceea ce nu o vede una este, ca într-o ceaţă oarecare
tăinuită, dintru care se varsă tot ce în orice chip este, ori ce se vede, ori ce
se gândeşte, orice se numără împreună cu zidirea, orice este nezidit cu
pururea-vieţuire. Şi de nu ar fi fost, nu s-ar fi văzut pe sineşi că mai presus
se întinde, mai presus departe de sineşi. Iar acum, văzând, prea arătat vede
că nu vede, fiind mai presus de a vedea; şi vede că nu este cu putinţă a se

2012
vedea aceea care nu se vede. Şi înlăuntru adecă dumnezeieştii şi celei mai
presus de minte singuraticei tăinuiri a intra şi a privi este mai presus de
firea minţii. Iar aceea adecă a privi la dumnezeiasca ceaţă a tăinuirii
aceleia şi a năluci pe cea negrăită unime, care întru negrăită taină mai
presus zace de toate, şi a vedea că nu vede înlăuntru dumnezeieştii ceţe
nimic, prea firesc lucru este unei minţi curate care vede întru Duhul.
Pentru că nu închisă îşi are şi nici mijind privirea cea gânditoare şi
nelucrătoare mintea când vede că nu vede, fără numai vede pe
Dumnezeescul şi cu prostime, întru tăinuire, Unul; pentru că acest semn al
neînvăţăturii este. Ci când mai vârtos arătat va vedea, atunci aleargă în sus
la Cel mai presus de minte şi atunci vede pe a sa nevrednicie, privind întru
tăinuirea Unuia celui prea simplu. Măcar că cum că Unul este Acela dintru
Carele sunt toate şi cum că este tăinuit prea foarte arătat vede; iar ce este
nu vede şi pentru aceasta se zice că este mintea întru cele mai presus de a
sa fire, întrucât priveşte întru tăinuirea cea prea simplă a lui Dumnezeu. Iar
aceasta a fi ei, după fire îi este, când curată s-a făcut. Şi ca cum să zicem,
după fire îi este ei a se face întru Cel mai presus de fire, fără de ochi, adecă
fără de gândire a-şi arunca gândirea la dumnezeiasca şi cea mai presus
întinsă, mai presus de minte singuratică tăinuire. Pentru că nu are atunci
orice fel de cunoscătoare primire întru înţelegere, fără numai pe a Unuia
Celui mai presus de fire, din care nu poate să iasă. Şi deci, acolo ajungând
prin mişcarea care îi este ei firea, întru stare încetează şi încetare; nu stare
zic despre a vedea, pentru că aceasta este patimă de nebunie, ci stare şi
încetare de a se muta de la gândire la gândire sau vedere. Pentru că mintea,
după ce a sărit acolo, de vreme ce întru adânc de nemărginire şi de
nehotărâre căzând, întru lumină de gând, întru necuprindere a
dumnezeieştii aceleia nevăzute împrejur tăinuiri, ca cum am zice lipseşte şi
stă, nimic alt fără numai înspăimântare şi luminare de gând cu bucurie
pătimind. Şi încă, măcar deşi nu se mută, însă cu luminarea cea de gând se
lucrează, privind cu nemişcare întru tăinuirea cea mai presus de fiinţă,
singuratic şi cu chip singuratic, pentru intrarea înlăuntru cea neapropiată a
strălucirii, dintru care nu poate să iasă, nepricepându-se şi înspăimântându-
se. Iar dacă ar fi fost despre a vedea nelucrătoare, cum ar fi pătimit a se
2013
înspăimânta şi a se lumina cu bucurie? Ci cu chipul acesta se zice că stă
mintea după ce a ajuns acolo: că nu se mută privind pe Cel Unul şi de
strălucirea Celui Unuia cu pătimire lipindu-se şi bucurându-se, şi stă
nemişcată, dar nu mijind a sa îndulcire a vederii. Pentru că aceasta este
patimă vrednică de fugă, iar nu de laudă, şi de întuneric al cunoştinţei
plină, nicăieri nicidecum a nu vedea. Iar starea cea zisă a minţii după
strălucirea neapropiată a luminii se face, şi vedere este care nu caută
mutare, ci încetare şi stare. Pentru că nemărginit este Acela Unul, Cel mai
presus de fire şi mai presus de fiinţă, cu ascundere tăinuit şi netrecut de
toată mintea; şi întru alt loc unde a privi nu îngăduie minţii celei ce Îl vede,
pe cât ar fi fost împărtăşită mintea curăţeniei celei ce i se cuvine şi
dumnezeieştii ajutorinţe. Şi nu întru alt chip cade cu mutare din
dumnezeiasca aceasta vedere şi mai presus de frumuseţe strălucire şi
nemărginire, fără numai trăgându-se de vreun lucru, pătimire având către
dânsul, sau de vreo primire întru înţelegere, sau şi de fireasca schimbare pe
care o pătimeşte.
44. A minţii fire este aceasta: a gândi. Iar aceea adecă a gândi, întru
mişcare şi mutare este. Dar de vreme ce, întru Dumnezeu făcându-se
mintea, mai presus de gândire se află şi de mişcare, cu cuviinţă întru acest
chip s-ar fi putut zice mintea că este întru cea mai presus de a sa fire, cu
deslegare pe Dumnezeu nălucindu-L. Pentru că toată gândirea arătat este
că are fire a se face din oarecare lucru. Iar unde lucru nu se vede, gândire
nici se naşte, nici încă se află. Deci Dumnezeu, Cela ce nicidecum ori în ce
fel de chip nu este cu putinţă a se vedea cu lucrul, năluceşte minţii fireşte
din cele dimprejurul Său, pe care adecă le lucrează, care acelea loc ţin
oareşicum puterii ce purcede dintru oarecare Puternic. Deci, de vreme ce
mintea, întru altele toate, se obişnuieşte puterea a o privi împreună cu
acelea ce dau puterea, aceasta o caută şi la Dumnezeu să o pătimească; şi
neputând cu adevărat — pentru că mai presus de fiinţă a toată mintea cea
zidită este aceasta — pe cele dimprejurul lui Dumnezeu le vede şi (ceea ce
se zice) pe Dumnezeu fără de ochi, cu simplu cuget şi împreună-adunat Îl
năluceşte. Şi după ce a apucat văzduhul liniştii, şi după ce s-a făcut

2014
nemeritoare dumnezeieştii blândeţi celei cu milostivire, şi lucrând întru
dânsa dumnezeiescul şi închinatul Duh, din a gândi mai des se răpeşte
întru fără de chip şi fără de fel şi simplă aşezare, înlăuntrul inimii degrab
vărsând, prin puterea Duhului cea mai presus de fire. Şi stând întru
nălucirea lui Dumnezeu, şi nimic gândind, ci mai presus de a gândi
făcându-se, dintru acest lucru, adecă dintru a gândi pe cele dimprejurul lui
Dumnezeu, se suie la dumnezeiasca nălucire, precum s-a zis, simplă şi ea
făcându-se; şi se zice cum că întru cea mai presus de a sa fire este, că se
face mai presus de a gândi.
45. Tot lucrul ce se zice tăinuit, nevoie este ca să aibă oareşice înainte-
arătare, dintru care s-ar cunoaşte, adecă că acest lucru este tăinuit. Pentru
că dacă nu, asemenea este mai vârtos celui ce nu este. Pentru că lucrul
acela ce cu totul nu dă arătare cunoscătoare a fiinţei sale câtuşi de puţin,
deopotrivă s-ar fi socotit cu acel lucru care cu totul nicidecum nu este.
Drept aceea şi cu tăinuirea lui Dumnezeu împreună sunt oarecare înainte-
arătări; cărora, când pe urmă urmându-le mintea, primeşte simţire a
dumnezeieştii tăinuiri, prin lucrul cel înţeles al lui Dumnezeu suindu-se
către cel neînţeles; întru care, după ce a ajuns, ştie că este oarece cu
adevărat care scapă de a sa firească înţelegere, aflându-se mai presus de
toată înţelegerea cea de gând, şi îngerească, ori în ce fel ar fi, ca Cela ce
este mai presus de lumină: şi pricină, şi început, şi margine a toată firea şi
fiinţa şi tot lucrul ce este. Iar Acela este mai presus de fire şi mai presus de
fiinţă aflându-se, cu nemărginire mai presus de toată fiinţa aşezământului;
şi nenăscut, şi fără de început, şi nehotărât şi de fire, şi de loc, şi de vreme,
cu prostime necuprins; şi acesta este Cel Unul tăinuit mai presus de minte.
Şi este dumnezeiasca înţelegere, fireşte dintr-Însul purcegându-se, prea
multă oarecare fiind, şi pe noi iarăşi de la dânsul spre dânsul întinzându-ne
în sus, şi ca cum învârtindu-ne prin ducere de mână a gândului şi întinderi
în sus către începutul cel tăinuit mai presus de fire Unul; atâta unindu-ne
pe noi cu acestea, cât să înţelegem că este şi că Unul este. Încă şi cum că în
tot chipul nesocotit lucru de minte este aceea adecă a şti ce este după fiinţă
acest tăinuit Unul. Iar pe acel mai presus de minte lucru aflat şi care scapă

2015
de înţelegere, cum ar fi putut cuvânt să-l treacă? Iar cuvânt a trece lucru
gândit n-a putut; însă cu neglăsuire şi cu negrăire şi întru tăcere mintea,
mai presus de gândire, cu chip de unul a privi ca pe un tăinuit, şi a se
bucura ca de un pricinuitor şi purtător de grijă, şi a se spăimânta ca de Cel
ce este mai presus de lumină, şi mai presus de bunătate, şi mai presus de
înţelepciune, şi mai presus de putere, şi a se îndulci de dumnezeiasca
bucurie care iese dintr-Însul. Încă şi din cele ce sunt nemărginite şi
nehotărâte toate, prin care se vede Cel mai presus de fiinţă tăinuit Unul,
prea următor lucru este al unei firi cuvântătoare. Iar neurmător lucru este,
când mintea se află întru unele ca acestea, cuvinte a unelti şi a trece
mutându-se. Deci dar cela ce unelteşte nu pe a tăcea, şi pe a grăi, se
lipseşte de aşezarea cea desăvârşită a minţii. Pentru că aceasta este cea
desăvârşită aşezare a acesteia, precum şi de cei ce nimic mai întâi cinstesc
decât adevărul s-ar fi putut mărturisi: aceea adecă ca să fi putut ajunge
întru prea-desăvârşita lucrare a ei. Iar lucrul cel prea-desăvârşit este
privirea ei către Cel prea-desăvârşit, care şi fără de ochi se grăieşte cum că
se săvârşeşte; deci dar cu mult mai puţin şi cu negrăire.
46. Aruncând mintea spre a sa gândire fără de ochi, la cea prea-
dumnezeiască singurime, mai presus de începătorie începătoare, şi prea din
vârf ascundere şi primire, şi aceasta fără de ochi de acolo vine asupra
minţii, cu chip de unul şi cu chip singuratic, plină de strălucire mai presus
de frumuseţe şi mai presus de lumină şi negrăită; şi întru adânc de
minunare şi întru înspăimântare cu zădărâre cheamă mintea întru tăcere. Şi
mai întâi ţinând inima prin lucrare duhovnicească şi prin bucurie dulce,
aceea se face minţii luminare de gând, strălucire şi dumnezeiesc dor, după
a sa măsură, şi plăcută veselie. Şi are pe pricină din Dumnezeu, de la
Carele este toată darea cea bună, pentru curăţia minţii şi pentru cea — ca
cum ar fi putut zice cineva — materie din dumnezeieştile arătări cele
deosebi ale Scripturii şi ale lucrurilor celor ce sunt, care s-au văzut cu
pricepere şi cu îndreptare întru linişte şi rugăciune. Pentru că nu precum s-
ar fi întâmplat că vede unimea cea tăinuită a lui Dumnezeu, cea mai presus
de gândire, ci întru strălucirea care purcede de acolo cu chip de unul, care

2016
prea de prisos umple privirea şi vederea cea de gând; lucru pe care cela ce
nu l-a pătimit şi cu cuvântare şi cu cunoştinţă din afară se suie la Cel mai
presus de fire şi tăinuit simplu Unul, nu din inimă bucurându-se se face,
nici iarăşi gânditor strălucindu-se.
47. Cea prea-strălucitoare şi cu chip de unul şi singuratică minte, cea
întru Dumnezeu vedere, aruncându-şi lucrarea sa la cea singuratică
dumnezeiască ascundere şi la strălucirea care străluceşte dintr-însa,
dumnezeiască strălucire primind a Celui fără de început şi nemărginite
săltări de lumină, nu numai tăcerea gurii cu datorie o cere, ci şi pe a minţii.
Pentru că este cu putinţă şi gura tăcând, înlăuntru mintea a se alcătui după
felurimi şi întru cugete şi înţelegeri a se muta şi a se preface prin multe
feluri de văpsele. Care lucru acesta ar fi putut fi cuvântul cel înlăuntru
aşezat, de care departe este mintea care a alergat în sus la tăinuirea cea
prea-întinsă, neînchipuită, a dumnezeieştii unimii. Pentru că alta este
partea cea văzătoare a minţii şi alta aceea adecă a se alcătui prin felurimi şi
a socoti, care lucru este al cuvântării celei înlăuntru aşezate. Dintru această
pricină, după ce a ajuns mintea întru zidite şi din părţi alcătuite sau întru
alte felurite şi văpsite lucruri, întâi vede şi apoi aşa socoteşte în multe
feluri văpselele. Şi încă chiar întru un lucru singur de multe ori ar fi putut
afla mintea nu puţine înţelegeri. Iar întru singuratică şi cu chip singuratic
aceea, şi prea dinlăuntru dumnezeiască ascundere, îşi întinde adecă şi îşi
lărgeşte în sus pe al său văzător ochi şi de prostimea dumnezeieştii raze se
străluceşte, dar nicidecum nu poate a se socoti prin felurimi alcătuite.
Pentru că scapă prostimea cea una de orice fel de materie de gând sau de
prefacere cea în multe feluri văpsită. Că, pe cât este tăinuire, ce ar fi şi fost
cu putinţă să grăiască mintea prin alcătuire felurită şi prin gură, după ce s-
ar fi socotit? Deci pentru aceasta tăcere iscuseşte fireşte şi cu gura şi cu
mintea, după ce a alergat în sus cu gândul întru cea singuratică, prea
dinlăuntru, dumnezeiască ascundere.
48. Când întoarcerea minţii va privi cu totul spre Dumnezeu şi se va
înghiţi partea ei cea văzătoare de razele cele prea-strălucitoare ale
dumnezeieştii frumuseţi, şi fără de formă se va sui întru prostimea şi
2017
nehotărârea a Unuia celui tăinuit fără de chip, şi se va face ea una cu
sineşi, prin întinderea în sus şi privirea sa cea către Unul, întru suflarea
asupra ei a Duhului, atuncea arătat se face aşezământul cel pruncesc la
însăşi înţelegerea. Şi gustă din împărăţia lui Dumnezeu cea negrăită şi mai
presus de fire, după cuvântul Domnului Care grăieşte: „De nu vă veţi
întoarce şi nu vă veţi face ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor”
(Matei 18, 3). Pentru că atuncea dezlegată şi neţinută cu totul de toate se
face mintea, fiindcă s-a suit mai presus de toate hotarele a toată cunoştinţa,
a oricărui fel de înţelegere, a toată alcătuirea din părţi, a oricărui fel de
văpsire prin felurime, şi fiindcă se întinde în sus la Cel negrăit şi mai
presus de minte necunoscut. Drept aceea cu adevărat şi tace fireşte pentru
aşezarea sa, care nu numai mai presus de cuvânt, ci şi mai presus de
lucrare gânditoare este; fiindcă are cu Cel tăinuit şi fără de chip lucrul cel
mai presus de lumină şi vesel şi dulce, pe cât se înţelege la îndulcirea cea
gândită.
49. Întru chipul cel fără de chip şi din frumuseţea cea prea-luminată,
nematerialnică şi nealcătuită din părţi, şi întru faţă prea simplă văd pe
Dumnezeu văzătorii cu chip de unul, încoronându-se împrejur cu
nemărginite bunătăţi, strălucindu-se cu nenumărate frumuseţi; ca pe o
minte care cu chip de raze împrejur străluceşte pe toţi cu înfrumuseţarea în
chipul luminii; ca pe o bogăţie negrăită şi nepovestită; ca pe o izvorâtoare
îndestulătoare, nemărginit izvorâtoare şi pururea curgătoare de bunătate şi
de frumuseţe; ca pe o comoară a slavei prea plină, fără de fund,
nedeşertată, de multă veselie prea mult umplând minţile cele fără de ochi.
Fiindcă bucurie şi îndulcire a sufletului cu veselie nestricăcioasă după
curgere, pururea curgătoare, curge de jur împrejur cu taină dintru
dumnezeiasca aceea şi mai presus de lumină Unime, care mai presus se
află întru ascundere neintrată. Şi încă văd cât de mare şi cât de neurmat
noian se varsă dintru acea necuprinsă bunătate cea negrăită, şi dragoste cea
netălmăcită, şi purtare de grijă cea neînţeleasă, întru putere nehotărâtă şi
înţelepciune negrăită, şi de îngeri, şi de înşişi Serafimii neînţelese lucruri
văd, care sunt mai presus de toată mintea. Şi încă şi pe cele ce ca cum se

2018
zămislesc întru noi dintru veacul acesta prin negrăit cuvânt, iar întru cel ce
va să fie vin întru a sa stare împlinindu-se şi ca cum de a doua oară se nasc
şi se săvârşesc; care înspăimântează şi mintea cea heruvimicească, şi
numai oarecum umbros pune gândul a se socoti. Pentru aceasta, o bunătate
şi sfat al lui Dumnezeu, şi dragoste, şi blândeţe, şi putere, şi înţelepciune,
şi dumnezeiască purtare de grijă! Cu adevărat: „Fericiţi cărora s-au iertat
fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele” (Psalmul 31, 1). Şi: „Fericit
este omul pe care îl va pedepsi Domnul şi din legea Sa îl va învăţa”
(Psalmul 93, 12).
50. Întru Duhul şi întru adevărul se descoperă cele ce sunt nevăzute de
cei ce sunt în lume, fiindcă nu pot să primească pe Duhul cel Sfânt,
precum Domnul a arătat cu hotărâre: „Duhul adevărului, pe Care lumea nu
poate să-L primească” (Ioan 14, 17). Iar cărora prea de folos le este
aceasta, adecă a se depărta şi departe a şedea de lume şi de cele din lume,
şi prin dumnezeiescul dar al luminării, lumină de gând pe ochii inimilor
răsărind, Cel dintru înălţime, Soarele cel gânditor, şi li s-a făcut sprijinire
lor de la Dumnezeu, întrucât să pună suişuri în inimile lor şi să se lumineze
cu veselie, cu strălucire de Dumnezeu-văzătoare, precum este cu cuviinţă,
întru acestea se văd prea luminos şi altele prea multe şi dumnezeieşti şi
gândite şi vrednice de dumnezeiasca vedere. Încă şi venirea în starea cea
de a doua oară, care va să fie veşnică şi neabătută, celor ce cu cuvioşie au
vieţuit, cum va fi, nu numai simţită, ci încă şi mai presus de minte. Pentru
că cu totul se vor schimba atuncea, toţi făcându-se ai Celui mai presus de
minte şi ai Celui mai presus de toată gândirea, şi vieţuind şi desfătându-se
ca nişte dumnezei cu punerea, înaintea Celui din fire Dumnezeu,
desfătându-se şi bucurându-se de bunătăţile cele mai presus de fire, care
sar înainte dintru Cel desăvârşit şi singur din fire Dumnezeu; stând
împrejurul Acestuia şi prea cu sfinţenie şi prea curat săvârşind cea
dumnezeiască şi mai presus de minte prăznuire, şi una fiind bucuria şi
sărbătoarea cea mai presus de veselie a prea-lăudatei acelei veselii,
împreună cu toate rânduielile îngerilor cele gândite. Multă oarecare
negândită este curgerea aceea a veseliei celei nestricate, a celor mai presus

2019
de frumuseţe. Pentru că dacă frumuseţea simţită, ce se apropie de minte
prin organul cel simţitor, fiind hotărâtă şi curgătoare, nici neamestecată,
nici nezidită, însă veselie nu fără de har obişnuieşte a pricinui în suflet, nu
departe este celor ce au minte şi socotită măsură să înţeleagă şi să priceapă
ce s-ar fi putut face întru cele ce sunt nu gândite, ci şi mai presus de minte,
nehotărâte şi necurgătoare, ajungând; care din Dumnezeu, dintru Carele
sunt toată frumuseţea şi bunătatea izvorând, cele ce nu zidite, nu începute
sunt, ci mai vârtos pentru veselie şi bucurie şi dumnezeiască viaţă, după
vrednicia veacului aceluia şi aşezarea.
51. După ce a lăsat mintea întinderile cele cu întindere de loc, ale vremii
şi ale locului, şi osebirele cele hotărâtoare ale firilor, şi după ce le-a trecut
pe acestea, goală se face întru adevăr, cu prostimea cea cu chip de unul şi
cu viaţa cea cu nemeşteşugire şi fără de chip. Şi după ce fără de tot
acoperământul şi învălirea, prin negândite şi negrăite, întru începătorie şi
necuprindere şi nemărginire şi nehotărâre, mai presus de fire s-a suit către
nemărginire, în inimă de Duhul mişcată prin dumnezeiasca putere şi
strălucire, care se pare cum că şi ea se întinde cu vederea minţii, atuncea
pacea lui Dumnezeu răsare în suflet şi bucuria cea negrăită a Sfântului
Duh, şi netălmăcita veselie se varsă într-însul, şi înspăimântarea cea mai
departe de cunoştinţă îl ţine pe dânsul, când tăinuit cântă: „Se va arăta
Dumnezeul dumnezeilor în Sion” (Psalmul 83, 8), adecă în mintea cea
către cele de sus călătoare şi spre cele înalte privitoare; şi: „Doamne
Dumnezeul puterilor, fericit este omul cel ce nădăjduieşte întru Tine”
(Psalmul 83, 12).
52. Când mintea, luminată fiind, zace întru înspăimântări de negândita
tâlcuire, întru Dumnezeu şi întru cele dumnezeieşti privindu-se pe sine,
atuncea mănâncă, pe cât este cu putinţă, roadele cele adevărate ale
cunoştinţei celei duhovniceşti, şi Dumnezeu se lucrează, şi se bucură, şi
întru dumnezeieşti înţelegeri sporeşte; grăind adecă nicidecum nimica, nici
oarecum mutându-se din loc în loc, nici înlăuntru, nici afară, după
aşezământ; dar nici socotind, ci văzând gânditor cu chip de unul, întru

2020
lumina adevărului şi a Duhului desfătându-se, nemutate făcând pe cele ce
se văd.
53. Când faţa minţii, privind înlăuntru inimii, vede strălucirea Duhului
dintr-însa izvorând cu de-a pururea izvorâre, atuncea foarte este vremea ca
să tacă.
54. Când toată faţa cea de gând va vedea pe Dumnezeu, iar mai vârtos
când toată mintea va ajunge înlăuntru lui Dumnezeu, sau, ca aşa să zic,
când Dumnezeu va fi în toată mintea, atuncea adecă şi mai mult fireşte
vremea este să tacă.
55. Când mintea, întru împărtăşirea Duhului prin vedere, întru adevăr
lângă Dumnezeu stând, şi de slava din faţa lui Dumnezeu, şi de strălucire,
după chipul cel după putinţă, se va îndulci, se cuvine prea cuviincios a
tăcea, şi cu linişte, şi cu nerăspândire a privi. Iar dacă oarecare întuneric
neguros, în oareşicare chip, între minte şi între Dumnezeu se va pune de
năprasnă, ca pe oarecare cu chip de lumină şi aprins foc, după socoteală
firească, se cuvine a arunca împotriva întunericului cuvânt, adecă cu
scurtare grăind; însă al dumnezeieştii arătări, ca întru acest chip mai
degrab, după ce va risipi întunericul cel neguros cu lumina şi cu
fierbinţeala lui, şi după potrivă îndată să poată fi împreună cu Dumnezeu
precum mai înainte, şi să vadă frumuseţea Lui, şi precum este cu cuviinţă
să se îndulcească de dânsa, şi să se înfrumuseţeze, şi să pătimească, în
scurt să zic, cele ce se săvârşesc după privirea de gând a minţii, din
Dumnezeu, prin primirea de viaţă-făcătorului Duh. Şi încă cu adevărat să
se lărgească şi să se slobozească întru adevăr şi întru Duhul, prin
Dumnezeu, de toate şi de însuşi cele împrejurul Lui Dumnezeu. Acest
lucru cu adevărat cu cuviinţă şi cu urmare văzătorul îl săvârşeşte. Însă cela
ce ia aminte la singura lucrare, mult lipseşte ca să se ţină de un aşezământ
ca acesta; fiindcă nu s-a unit cu adevărat la sineşi, şi prin sineşi la
Dumnezeu. Deci nu este minune să cânte acesta sau să grăiască, în
oareşicare chip, din cele dumnezeieşti, şi multe cu adevărat şi adeseori,
prin cele dese de aici, ca nişte loviri la război, şi înfricoşând şi izgonind pe
cela ce ne vrăjmăşeşte pe noi prea mult şi cu osârdie ne luptă. Pentru că îi
2021
va veni vremea cu urmare şi acestuia, dacă va răbda cu adevărat din
suflarea asupra lui cea duhovnicească, când străluciri ca în chip de scântei
ale celor multe dumnezeieşti se vor aduna cu adevărat întru o văpaie; când
şi pe vrăjmaşul cu lesnire şi cu rană de moarte îl va lovi, arzând adecă şi
despărţind, sau mai vârtos prăpădind întunericul acela. Iar pe sineşi, cu
văpaie şi înfierbântare, şi prea mult iarăşi Dumnezeu, întru tăcere, cântând
din inimă şi înspăimântându-se, şi prea multe minuni prea slăvite ale
tainelor Lui arătându-i-se. Pentru că nu cu necuviinţă cei ce suferă pentru
Domnul se fericesc, sau că vremea înainte, sporind, moştenesc ca nişte
blânzi pământul cel de gând al făgăduinţei, întru Hristos Iisus Domnul
nostru.
56. Când mintea, cu fiecare din vărsările de lumină ale Duhului
strălucindu-se, se uimeşte şi nu se dumereşte, şi către cel nemărginit şi
nehotărât pe sineşi se înţelege că se întinde şi se schimbă, atuncea vremea
este ca să tacă.
57. Iar când ca cum se cunoaşte că s-a ostenit cu prea-luminata vedere şi
voieşte ca să scoată cuvânt, ca din întindere, slăbind în oarecare chip, să
dobândească odihnă, atuncea fireşte vremea este ca să grăiască; însă cu
scurtime graiuri, şi însuşi ale dumnezeieştii străluciri.
58. Când mintea, prin mijloc de ape, scăpând de Faraon cel de gând, va
trece noaptea sa întru lumină de foc şi întru acoperământ de nor ziua sa
(Ieșire 13, 21–22), atuncea din tăcerea cea binecuvântată vremea soseşte a
liniştirii şi cu adevărat începătură de curăţire a sufletului. Iar când acestuia
cumplitul Amalec cel de gând i se va împotrivi şi neamurile care îi
urmează lui, oprind trecerea cea către pământul făgăduinţei, atuncea vreme
cuviincioasă este ca să grăiască, însă către Dumnezeu, întru lucrare de
gând şi întru a Sa vedere, dedesubt ţinându-i-se mâinile, ca ale lui Moisi de
demult, de Aron şi de Or (Ieșire 17, 12).
59. Când dintru adâncul izvorului celui dumnezeiesc şi din privirea cea
de gând, din inimă izvorăşte putere duhovnicească, fireşte soseşte vremea
ca să tacă. Pentru că atuncea negrăit se săvârşeşte slujba şi încă

2022
închinăciunea lui Dumnezeu de minte, întru adevăr şi întru Duhul, şi
aceasta este adevărata simţire gândită.
60. Când dintru privire de gând către Dumnezeu, cu totul adecă partea
cea gânditoare a sufletului s-a umplut de dumnezeiasca înspăimântare, iar
cea înţelegătoare de vedere şi încă de veselie sufletească cu neîndoire,
atuncea vremea este ca să tacă. Pentru că între Duhul cu bună simţire, cu
adevărat, cu strângere la un loc, mintea Îl priveşte şi, închinându-se,
slăveşte cu înspăimântare pe Dumnezeu Cel ce străluceşte întru dânsa.
61. Cei ce întru Duhul şi întru adevărul, după bună potrivire, se închină
lui Dumnezeu şi Îi slujesc după cuviinţă, nu numai în loc I se închină şi Îi
slujesc, ci nimic mai puţin nici întru cuvântul cel prin buze grăit. Că
precum simţirea cea de gând, dintru îndreptare, suită fiind sus la cel nescris
împrejur şi al Căruia nu este nici un loc de odihnă, nu voieşte în loc a se
închina, întru acest chip cu adevărat cu cuviinţă, ca ceea ce s-a atins de
adevărul Celui nemărginit şi nehotărât şi fără de început şi fără de chip şi
desăvârşit şi neamestecat şi cu totul, să zicem, mai presus de minte, prin
felurimi de cuvinte şi prin hotărârea grăirii prin buze a I se închina şi cu
urmare a-I sluji nicidecum fireşte nu suferă, când adecă vremea va veni ca
să strălucească în minte, cu chip de unul, cunoştinţa adevărului, dintru
adumbrirea şi suflarea asupra Duhului. Întru care vreme, cu totul slobodă
de toate mintea făcându-se, şi încă şi pe sineşi trecându-se în oarecare
chip, nu numai negrăire, ci şi negândire cu bună cuviinţă cu adevărat iscu-
seşte, ca ceea ce se îndeletniceşte şi priveşte la cele mai înalte şi de cuvânt
şi de minte, prin luminarea cea de gând, cu veselie şi cu înspăimântare,
nemişcându-se şi nemutată cu totul dintru cea fără de ochi aruncare de
gând, după oarecare chip făcută fiind, prin unirea cea mai presus de sineşi.
62. Se cuvine mintea, luând aminte în sineşi, cu păzire a îndrepta
aşezarea sa cea de gând, cu pricepere şi cu înţelepciune, împreună şi cu
Dreptate. Şi când se va simţi pe sine că priveşte tainele cele simple şi
neînchipuite ale Cuvântării de Dumnezeu, întru tăcere liniştită să stea
îndată, nu fără de mirare, dar însă nu departe de a sa inimă, care se
lucrează întru Duhul şi încă se luminează. Pentru că este vremea atuncea
2023
nu numai a liniştirii tuturor simţirilor despre cele simţite lucruri cu totul, ci
şi a tăcerii, nu mai puţin, despre orice cuvânt ce aleargă. Iar mai vârtos
celor cunoscători (de se cuvine ceva a le zice) le este vremea şi a liniştirii
celei de gând obişnuite, şi a nevederii. Pentru că, mai pe scurt, se cuvine a
meşteşugi nemişcarea în simţiri, în cuvinte, în gândire, ca mintea, cu
dreaptă nemerire şi precum se cade, prea sânguratecă întru vedere cu chip
de unul şi cu chip sânguratec, acelui Unuia şi Singur Întreit Dumnezeu, să
poată cu slobozenie a vedea, după chip putincios, nemărginirea cea mai
presus de gândire, şi neîncepătoria, şi încă necuprinderea, şi pe celelalte, în
scurt a zice, cele dumnezeieşti şi neschimbate şi slobode, şi a se uni cu
vederea, împreună schimbată fiind şi întinsă, şi cu totul cu chip de
Dumnezeu făcută fiind, prin darul cel dumnezeiesc, împreună cu veselie şi
cu minune. Iar de vreme ce mintea, de o aşezare ca aceasta, pururea a se
ţinea ar fi voit, de ar fi fost cu putinţă, dar nu poate, şi schimbată fiind şi
vieţuind împreună cu lucruri schimbătoare, şi împreună fiind alcătuită
oarecum cu trup şi cu lucruri împrejur stătătoare, cu bună ştiinţă se cuvine
a nu se depărta, departe căzând din vederea cea cu chip de unul, nici multe
a grăi, ci puţine adecă a grăi, şi acestea încă din dumnezeieştile străluciri
întru dânsa. Ca nu numai să poată iarăşi a se întoarce către unirea lui
Dumnezeu cea mai presus de minte, ci şi mai luminată unire să simtă, şi cu
nimic mai puţin şi mai statornică. Pentru că pe cât mintea păzeşte
strângerea şi nerevărsarea câtuşi de cât, pe atâta întoarcerea ei către
dumnezeiasca unire mai degrabă se face, şi cu mai luminoase raze se
uneşte, şi încă mai cu roadă, întru adevăr, cu împreună-obişnuinţa cea către
cele dumnezeieşti.
63. Când mintea, din privirea cea de gând, cu pătimire lipindu-se şi de
dumnezeiasca arătare cea cu chip de unul schimbându-se, şi de cel
necunoscut împrejur strălucindu-se, de cel prea depărtat de toată cunoştinţa
nedespărţită se face, şi simplă, şi nehotărâtă, ca sub nor cu sângurime
lumina frumuseţii nescrisă împrejur privindu-o, pentru covârşitoarea
prostime; fără de chip, pentru covârşirea a tot chipul; fără de început,
pentru covârşirea a tot începutul, ori în ce chip ar fi fost; pe aceea adecă

2024
necuprinsă, dar hotar al tuturor lucrurilor, şi pe orice fel de cuprindere şi
unime întru sine cuprinzându-le, şi pe toate umplându-le ca o prea plină,
dar aceea nemărginită fiind; şi, în scurt cuprinzător să zic, când pentru
trecerea cu vederea a tuturor celor ce sunt, întru privirea acelui Unuia pe
toate le va vedea, prin cuvânt negrăit al puterii celei nematerialnice mai
presus de gând: atuncea este vremea a tăcea, şi tăinuit şi mai presus de
lume, şi, ca aşa să zic, fără de ochi şi fără de grăire, a se desfăta cu
îndulcirea cea cu chip singuratec, întru mai dumnezeiască învăţătură de
taină a adevărului. Dar când cele grăite sunt departe de la minte şi
împrejurul ei se vede despărţire, atuncea este vremea a grăi, însă a grăi
vrednice de suirea în sus către tăcere. Pentru că prea cu covârşire mai bună
decât tot cuvântul este tăcerea cea mai presus de cuvânt, cea în bună
vreme. Precum şi Solomon cel prea minunat, mai înainte rânduind, aceasta
zice: „Vreme este a tăcea şi vreme a grăi” (Eclesiastul 3, 7). Deci prea bun
lucru este tăcerea cea în bună vreme şi cu adevărat a părţii celei dintâi. Iar
dacă cumva încă nu este de faţă aceasta, nici încă la cele mai presus de
cuvânt mintea cu chip de unul nu ar fi putut nemeri, dar încă aceea, adecă a
grăi în bună vreme, fie dar a doua parte. Dar pentru ca să fie de un neam
aceea adecă a grăi şi aproape cu aceea adecă a tăcea, precum aceea adecă a
tăcea, aşa şi aceea adecă a grăi în vreme să se săvârşească, şi către aceea
adecă a nu grăi să se sârguiască a veni prin aceea adecă a grăi şi a socoti
pururea cele dumnezeieşti, şi pe Ziditorul lor, ca întru o oglindă, a-L privi,
pe cât este cu putinţă, care povesteşte pentru Dânsul; şi aceasta este aceea:
în vreme a grăi. Dar, precum se pare, se cuvine şi întru acest chip oarecum
cuprinzător cuvânt să mai însemnăm.
64. După ce mintea, pe toate cele de aici trecându-le şi mai presus
suindu-se, şi prin firesc chip cu dragoste va tăcea, atuncea este vremea a se
desfăta cu lucru mai presus de lume şi negrăit. Vremea strălucirii şi a
luminării celei de gând, şi a unirii minţii, şi a vederii prostimei, şi a
nehotărârii, şi a nemărginirii, şi a cunoştinţei celei mai presus de lumină;
şi, în scurt să zic, vremea este a primirii şi a împărtăşirii din înţelepciunea

2025
cea duhovnicească, cu care mintea se săvârşeşte întru îndeletnicire şi întru
tăcere, fiindcă a primit, întru înspăimântare, veselia cea negrăită.
65. Când sufletul, prin simţirea adevărului, se va simţi pe sineşi
îmbătându-se de paharul Darului „ca un puternic” (Psalmul 22, 6), afară de
minte făcându-se, arătat este că atuncea vremea este a tăcea.
66. Când aşezarea omului celui dinlăuntru voieşte a striga: „Mulţi se
scoală asupra mea” (Psalmul 3, 1), atuncea vremea este a grăi; dar graiuri
după cum se cuvine, nu deşarte, ci asupra vrăjmaşilor măsurate şi
cuviincioase, precum se cuvine.
67. Când „lumina feţii Domnului se va însemna” (Psalmul 4, 6), cât de
aici se va înfrumuseţa şi se va lumina, şi vărsare de dumnezeiască veselie
va cădea asupra sufletului, atuncea cu adevărat vremea este a tăcea.
68. Când va fi văzut ridicându-se asupra lui mărturii nedrepte şi cele ce
nu cunoaşte întrebând şi tulburând (Psalmul 34, 10), atuncea este cu
adevărat vremea a grăi, şi încă împotrivă a grăi.
69. Prea din vârf, şi ca cum să zicem prea din margine, încă şi prea înaltă
frumuseţe şi bunătate este Dumnezeu, întru toate cele ce sunt şi cele ce se
gândesc. Însă între toate cele ce se văd, prea cu multă deosebire mai bun la
fire este omul, şi cu încredinţare mai bun decât toate, fără de asemănare;
iar prin Dar, cu adevărat şi decât toţi îngerii este mai presus. Deci între
prea multe lucruri ce sunt între Dumnezeu şi între om, mintea cea
văzătoare aproape de cel mai presus de gândire uimită se face, când încă
dar mai luminător cu îndestulare nu a cercat. Deci carele puterea cea
lucrătoare în inimă, duhovnicească, a gustat-o, ar fi putut zice poate că la
cea prea din margine frumuseţe şi bunătate se suie, adecă la Dumnezeu, şi
întru Dânsul, după dăruire, mai dumnezeieşte intră; şi Îl vede cu chip de
unul şi se uimeşte întru cel mai presus de minte adâncă sălăşluire, întru
tăcere. Şi acest lucru este cu adevărat, precum cineva ar fi putut să-l
numească, arvuna sâmbetirii celei dintâi, al căruia chip a fost sâmbetirea
zidirii celor ce sunt a lui Dumnezeu. Şi din altă sâmbetire mai mare şi mai
întru alt fel, a căreia nemincinoasă pildă a fost sâmbetirea cea rămasă
2026
norodului lui Dumnezeu, arătat se îndulceşte, după ce către sineşi se
întoarce de la Dumnezeu şi după ce pe sineşi s-a cunoscut ca pe un chip
după chipul cel dintâi. Şi, mai pe scurt, pe cele dintre Dumnezeu şi dintre
oameni, ori în ce fel ar fi fost, nu numai la cele mai presus de minte şi de
socoteală le trece călătorind, după chip potrivit eişi, întru minunată uimire,
ci şi bucurie, nu pe cât ar fi putut cineva să spună, are, şi de duhovnicească
veselie se umple, strălucindu-se întru adevăr, în tăcere, cu cele asupra ei de
Dumnezeu-văzătoare străluciri şi de Dumnezeu-lucrătoare lucrări, şi
unindu-se întru acest chip cu unimea dumnezeiască şi cea mai presus de
fire Dumnezeire, întru Hristos Iisus.
70. Când mintea se va face lepădare a tuturor celor ce s-au făcut, ca şi
cum nu ar fi cele ce sunt, pe Cel ce cu adevărat este atuncea mintea negrăit
Îl năluceşte, şi mai presus şi de lucrare, şi de unirea cea de gând, ca ceea ce
vede întru adevăr şi întru Duhul, prin covârşitoarea nemărginire a celor
dumnezeieşti ce se văd în oarecare chip împrejurul celor ce sunt. Şi se face
cu chip de unul, sau una, ca aşa să zic, cu negrăire de negrăire fiind ţinută,
plină de dragoste, plină de bucurie, însă nu prost, ci de acea bucurie care se
face din lucrarea Duhului, care este desfătare deopotrivă cu a îngerilor.
71. Precum nicidecum cu totul, Doamne, nu eşti înţeles după fiinţă de
nici una, ori în ce fel de fire, şi cuvântătoare şi gânditoare, sau, mai pre
scurt, de cunoştinţă ziditoare, nici măcar Heruvimii, ci mai presus afară
stai de toată cunoştinţa, cu nemărginire nemărginit, fără de margine; aşa,
Stăpâne, şi cele împrejurul Tău cu totul nemărginite şi nehotărâte sunt.
Deci îndată, întru început, puitorului de lege al aşezământului celui vechi,
lui Moisi, prin necovârşitoare purtare de grijă i-ai poruncit să Te
propovăduiască pe Tine că: Tu eşti Cel ce este şi Cel ce grăieşte; dar şi
întru acest chip Tu iarăşi prea nemincinos eşti şi Cel ce singur eşti
Adevărul cel desăvârşit, că ai grăit pentru oarecare dintru ale Tale când Te-
ai arătat lor, însă numele Tău nu l-ai descoperit. Pentru că fără de
asemănare eşti mai presus decât tot numele, nu numai dintru acelea câte
sunt pe pământ, ci şi dintru acelea ce sunt în ceruri. Pentru că fiinţa Te
arată pe Tine cei plini de lumina Ta, dar însă fără de lucrul cel supus, care
2027
stă fiinţa cu adevărat; că aşa, cu urmare, mai presus de fiinţă Te-ai arătat şi
gândirea cu totul neavând ceva supus dedesubt. Că prea arătat şi mai
presus de gândire şi decât toate cele ce au putere a se cunoaşte, cu
nemărginire nemărginit necunoscut şi mai presus Te cunoşti. Decât
vremea, desăvârşit Te vezi mai presus, fără de început, Însuţi Viaţă fiind şi
netrecut; de gândirea cea a lucrului cu totul deplin nesimţit fugi, Tu Cel ce
pretutindenea cu totul de faţă eşti şi mai presus de totul, ca Cel ce eşti
Făcător al totului, cu deodată, ca întru o clipeală, cuprindere şi singur.
Măcar că şi a firelor celor de gând cuprinderea şi locul este netrecută, care
covârşeşti iuţimea minţii şi apuci înainte prea subţire gândirea ei, ca Cel ce
eşti mai presus de totul şi mână a tot-ţiitoare a totului Te afli, cu chip
necălătorit de minte. Şi nici hotarul firelor măcar cât de puţin supus nu
eşti, pentru că Tu nehotărât eşti. Şi nu numai la fire mai presus de fire
nepriceput, ci şi după cele fireşti ce sunt împrejurul Tău, ca o înţelepciune
mai presus de înţelepciune, şi mai presus de putere, şi dragoste şi bunătate
mai presus decât tot gândul dragostei şi al bunătăţii. Ce ar fi putut cineva
să Te grăiască pe Tine, Cel ce Te grăieşti lumină neapropiată? Drept aceea
cu adevărat mai presus de lumină eşti. Ce, Judecător? Dar nu pe toate le
cunoşti mai întâi de facere? Unde acestea ale vreunui judecător? Drept
aceea cu adevărat mai presus de Judecător eşti, cu prea multă deosebire.
Dar în ce fel de Ziditor să Te grăiască pe Tine cineva, Cel ce cu singura
aplecare a voii zideşti, şi mai vârtos cu una pe cele multe şi deosebite
înmaterialniceşti? Iar întru cele nematerialnice, o minune pentru adâncul
covârşirii! Ca să zic aşa, cu o aplecare a pornirii voii, pe cele ale unei firi,
pentru că duhovniceşti sunt, dar mulţi şi prea multe cu osebirea
aşezământului. Iar de ar fi voit şi ale feţelor, lucru cu totul prea minunat şi
care scapă cu totul de toată gândirea celui ce gândeşte. Oare acestea ale
vreunui ziditor? Nicidecum. Drept aceea cu adevărat mai presus de Ziditor.
Iarăşi Ziditor Te numeşti şi Meşter Te propovăduieşti? Şi ce fel de ziditor
fără de temelie, pe nici o stare zidind, măcar şi pe cel prea mic lucru,
precum Tu, Stăpâne, pe cel atât de mare pământ, împreună cu cei atât de
mari munţi ai lui, şi cu pietrele, şi cu pădurile cele de multe feluri,
întemeindu-l pe nimic, şi mai vârtos atât de cu întemeiere? Sau ce fel de
2028
meşter din cele ce nicăire nimica nicidecum nu sunt aduce întru fiinţă, şi
mai vârtos întru o clipeală de ochi, întru o bună rânduială, în ce fel atâtea
sunt cele meşteşugite de Tine precum le aduci Tu? Oare ale Tale lucruri de
ziditor sau de meşter sunt? Cine, grăind cele ce se cuvin, va zice?
Nicidecum cu adevărat. Deci mai presus de ziditor şi de meşter, cu prea
multă deosebire eşti Tu, o, Dumnezeule. Ce chip de dragoste ar fi putut
vreodată cineva să cunoască sau să audă sau să plăsmuiască în minte,
câtuşi de puţin, precum bunătatea Ta cea prea minunată, prin aşezămintele
cele prea puternice ale dragostei, arătate nouă întru luarea cea ca noi, cu
totul prea iubitoare de oameni, mai presus decât toate nădejdile? Pe care
lucru cu adevărat, cei cărora prin Dar le este putincioasă vederea, văzându-
l, arătat întru noian nemărginit al dragostei şi al purtării Tale de grijă, cu
chip străin şi cu adevărat afară de sineşi se fac, cu prea iute dorire, precum
se cuvine, şi pe ale purtării de grijă ale acesteia, după cum se cade să le
numească, cu adevărat nu ştiu. Pentru că covârşesc cu prea multă covârşire
şi mintea, şi cuvântul, şi tot auzul şi gândirea, aşezămintele cele de
dragoste ale Înomenirii Tale, Dumnezeule prea bunule. Tată al tuturor Te
numeşti şi eşti? Dar cu negrăire covârşeşti toată părintimea, şi cu pricina,
şi cu stăpânirea, şi cu purtarea de grijă, şi cu împreună-ţinerea. Împărat Te
numeşti? Dar cu adevărat nu după partea vredniciei cea de faţă în mult, iar
după ceea ce va să fie în puţin, însă nici câtuşidecât după cea trecută. Ci
cum? Minunat, cu slobozenie şi cu prostime, pentru că: „Împărăţia Ta este
împărăţia tuturor veacurilor” şi „stăpânirea Ta întru tot neamul şi neamul”
(Psalmul 144, 13). Aşa, întru toate, cu totul neamestecat şi desăvârşit, cu
nemărginite măsuri mai presus eşti, neînţelesule Doamne, şi cele
dimprejurul Tău. Pe care nălucindu-le în oarecare chip mintea, mângâiere
are pentru vederea Ta cea după putinţă ajunsă; şi cu suflarea Duhului
făcându-se ca într-un nor se varsă cu taină. Nici desăvârşit putând a Te
vedea pe Tine, pentru nemărginita slavă şi neapropierea, dintru care chip,
cu încetare mai presus de lume, îi odihneşti negrăit pe cei ce Te văd şi Te
deosebesc minunat; nici cu totul fără a Te vedea fiind. Drept aceea, cu
odihnă dumnezeiască şi mai presus de fire îi odihneşti pe dânşii,

2029
negrăitule, negânditule, nescrisule împrejur, necuprinsule şi, ca într-un
cuvânt să zic, la toate nemărginitule, adecă şi la fiinţă, şi la lucrare. Amin.
72. Când mintea, departe de multa gândire, după ce a scuturat de la
sineşi gândurile cele după fire osebite şi în multe părţi dejghinate, mai
presus se află de risipirea cea de gând; întru suflarea asupra-i şi
împărtăşirea Duhului Sfânt, Care o face pe dânsa una, şi asupra inimii
totdeauna cu izvorâre suflă; şi după ce cu iubire voieşte a petrece adeseori
întru dumnezeieştile locuri, cu nălucirile cele pentru Dumnezeu ca cum s-
ar fi felurit, întrucât printr-o privire de gând, cu deodată cuprindere, să
privească ca într-o oglindă, cu chip de unul, pe cele atâtea de mari câte
sunt împrejurul lui Dumnezeu şi negrăite, cu dorire: atunci prea arătat se
face a dumnezeieştii încetări, îndulcindu-se din ajutorul şi dumnezeiasca
pace, şi de multe ori din sfânta odihnă cea liniştită din inimă, întru Hristos
Iisus, Domnul nostru.
73. Când mintea vorbind cu Dumnezeu se roagă ca oarecare fiu cu un
părinte prea iubitor de fii pentru dietă, şi lumina lui Hristos văzând-o,
negrăit se veseleşte, înspăimântându-se cu prea mare dorire, dor chiar
dumnezeiesc şi mai presus de fire, pe lucrarea Sfântului Duh cunoscând-o
întru inima sa, şi mai presus de dumnezeieştile arătări întru dânsa; şi
săvârşindu-se voieşte a zbura mai presus cu taină şi mai presus de lume:
atunci cu adevărat încetează de toate lucrurile sale, mai presus de a gândi
făcându-se, şi cu minune şi cu îndulcire pătimind, şi cu adevărat odihnind
întru pacea Duhului celui făcător de viaţă al lui Hristos.
74. „Încetat-a Dumnezeu de toate lucrurile Sale, carele a început a le
face” (Facerea 2, 2), însă după cea întru Cuvânt şi întru Duh împlinire a
celor ce s-au făcut. Cu deopotrivă chip şi mintea, ceea ce este asemenea cu
Dumnezeu, încetează de toate lucrurile sale, care a început întru început a
le face, spre împreună-plinirea lumii celei după fapta bună gândită; însă
după ce de al doilea a socotit şi după ce oarecum a netezit întru Cuvântul
lui Dumnezeu şi întru Duhul cel făcător de viaţă toată lumea, împreună şi
pe cele întru dânsa gândite din destul. Şi după ce s-a suit de la acestea
iarăşi întru Cuvântul lui Dumnezeu şi întru Duhul, la cele oarecum grăite
2030
„metafisica” (adecă la cele de după cele fireşti), şi după ce mai presus s-a
suit la cele neamestecate şi slobode, tainice minuni ale Cuvântării de
Dumnezeu, atunci se face întru încetare şi din odihnă şi din pace multă,
prea foarte se îndulceşte întru adevăr gânditor, şi încă se îndumnezeieşte
întru lumina cunoştinţei şi întru împărtăşirea Duhului celui făcător de
viaţă, întru Hristos Iisus, Domnul nostru.
75. Precum, după ce a încetat Dumnezeu, nu de toate lucrurile Sale a
încetat, ci numai de cele ce a început a le face; iar de cele fără de început şi
nezidite, şi ca unele ce sunt Lui lucrări fireşti, nu a încetat: aşa deopotrivă,
cu dumnezeiască urmare, şi mintea, după ce a cercat prin Cuvântul cel
dumnezeiesc şi prin Duhul cel făcător de viaţă, şi a trecut prin zidirea ceea
ce se vede, nu de lucrurile cele ce îi sunt ei fireşti, şi care nici s-au început,
nici încă se sfârşesc, nu încetează nicidecum; ci de lucrurile cele ce se văd
încetează, de cele ce se încep şi se sfârşesc. Dintru acestea şi încetarea cea
firească, după nemişcare urmând celor ce au încetat, urmează stării celei
cereşti a minţii. Pentru că, de nu s-ar fi făcut pururea mişcătoare prin
suflarea asupra-i cea făcătoare de viaţă, cea de-a pururea a Duhului, pentru
privirea în sus cunoscătoare a celor ce se văd, nici n-ar fi cunoscut vreo
încetare de gând, care cu chip de Unul se învârteşte împrejurul singurului
Dumnezeu cu de-a pururea mişcare, şi îndumnezeieşte pe părtaşul acesteia,
întru odihna cea întru Hristos, care este şi netălmăcită, şi negrăită.
76. „Să nu te sârgueşti, zice Solomon, a scoate graiu înaintea feţii
Domnului; că Dumnezeu este în Cer sus, iar tu pe pământ jos” (Eclesiastul
5, 1). O! cât de prea arătată, şi cu dreaptă nemereală, şi dă, şi luminează ce
este vremea tăcerii. Pentru că arătat grăeşte: de vreme ce tu, jos pe pământ
fiind, înaintea feţii Domnului Celui din ceruri, Care este sus, eşti, şi a atâta
dar te-ai învrednicit, încât cel de jos să cugeţi cele de sus şi să le socoteşti;
cu gândirea punându-te a sta înaintea feţii Domnului, să nu te sârgueşti a
scoate graiu, pentru că este vremea tăcerii. Să nu voieşti, gânditor
lucrându-te de adevăr, şi cu chip de unul, şi cu chip dumnezeiesc (pentru
că aceasta este înaintea feţii Domnului a fi), când pe cele ce sunt multe
împrejurul lui Dumnezeu cu chip sânguratec mintea le vede, şi cu
2031
prostime, şi cu o aruncătură de gând întru Dumnezeu; să nu te sârgueşti,
zic, această patimă, şi înaintea feţii Domnului stând, graiu a scoate. Sau,
întru acest chip, dacă vei face, pe sineţi te-ai fi sârguit de bună voie, fără
de bună ştiinţă, a te pogorî şi a te lăsa jos. Sau şi într-acest chip ar fi fost cu
putinţă celor ce tâlcuiesc înţelesul graiului acestuia să grăiască. Au fost
când era firea cea omenească nevătămată şi, pentru aceasta, după dreptate
departe de rele, aproape fiind de Dumnezeu, şi pe Dumnezeu văzându-L, şi
pe frumuseţea feţii Lui, întru Adam strămoşul, desfătându-se cu bucurie,
împreună cu minune, întru desfătare nematerialnică, gândită, cerească şi
nestricată. Pentru că, întru adevăr, mult dar prea se vărsa întru sufletul
omului celui dintâi, şi mintea cea cu chip dumnezeiesc a aceluia plină era
de multe vederi cunoscătoare şi întinderi sus către Dumnezeu. În Raiul
simţit era, şi avea îndulcire de cele gânditoare; şi, ca aşa să numesc,
fericită viaţă, fiindcă cu adevărat cu sine era unit şi Dumnezeu, şi întru sine
petrecea şi întru Dumnezeu, precum este cu cuviinţă. De vreme ce se
apucase de starea cea cu chip de unul şi cu dumnezeiesc chip cu adevărat,
şi foarte cu cuviinţă, ca cela ce se făcuse după chipul lui Dumnezeu. Ci
aceste bunătăţi de la Dumnezeu, ca într-o scurtare să zic, toate pentru noi
erau. Iar vrăjmaşului bunei sorţi şi slavei noastre, pierzătorul drac, care se
lovise de zavistie, suferit acest lucru nu i-a fost. Că cum? Şi deci mult
iscusit a fost acest pierzător a amăgi şi a aţâţa nădejdea noastră, ca cum
prin sfătuire şi prin blânde cuvinte, şi a zgândări pofta către dumnezeire
mai înaltă decât ceea ce aveam, pe îndreptarea poruncii lui Dumnezeu
clevetind-o, lucrătorul cel dintâi al răutăţii. Dintru care lucru cu adevărat
pierirea înşelăciunii ticăloşeşte o am pătimit, şi de la Dumnezeu şi din
dumnezeiasca desfătare izgoniţi ne-am făcut, şi din viaţa cea cu chip de
unul, duhovnicească, a minţii, şi dintru a vedea faţa lui Dumnezeu, şi slăvit
prefăcându-se de raza dumnezeieştii frumuseţi, ticăloşeşte am căzut. Şi ne-
am aflat, o! să nu fi fost! împărţiţi şi dejghinaţi întru alte multe, şi întru
vieţile cele împărţite şi deosebite, precum nu se cădea bucurându-ne;
întrucât şi pe mulţi dumnezei şi deosebiţi am ajuns a cinsti, în locul Unuia
Dumnezeirii celei în trei Ipostasuri, cu adevărat pe cei ce nu sunt
dumnezei, ci draci înşelători şi vătămători şi vrăjmaşi. Şi am pierdut pe Cel
2032
adevărat Unul, şi pe cea una şi unită viaţă şi rânduială, şi ne-am dejghinat
întru multe şi osebite lucruri. Şi puterea noastră cea de gând şi vârtutea,
sau mai bine să zic, mai potrivit, întinderea cea în sus, a lipsit nu cu
necuviinţă, şi întru adânc am venit; nu a unui rău măsurat. Şi pe cele de
jos, noi chipurile lui Dumnezeu şi petrecătorii cei cereşti şi de sus, noi,
nevrednicii, nebuneşte am ales a le cugeta. Dar de vreme ce nu este
neschimbată, nici iarăşi neplecată firea noastră, este cu putinţă cu adevărat
(şi aceasta cu bună socoteală), precum din prea multă slava aceea, la cea
prea departe neslavă ticăloşeştie ne-am alunecat, iarăşi a ne întoarce, şi sus
a privi, şi iarăşi a vedea pre prea cinstită faţa lui Dumnezeu; însă nu
precum întâi atâta de aproape, dar cu toate acestea măcar mai departe, şi a
o vedea, şi strălucirea frumuseţii Lui a pătimi. Pentru că şi Moisi, prea
dumnezeiescul, şi tot numărul prorocilor, încă şi părinţii cei de dinaintea
acestora, Avraam adecă şi cei asemenea cu dânsul, o au văzut, pre cât era
cu putinţă aceasta, şi prea arătat, şi cu strălucirea cea dintru acea frumuseţe
s-au desfătat din destul, şi încă şi înspăimântare pentru slava cea
neapropiată au pătimit. Unii adecă prin sineşi s-au ticăloşit, iar alţii pământ
pe sine şi cenuşă s-au socotit şi s-au numit; iar alţii nici a zice d-apoi au
putut, pentru covârşirea mărirei lucrului ce s-a văzut. Deci pentru această
amorţire de glas şi zăbăvnicie de limbă, s-au defăimat pe sine, şi altă
oarecare, pentru raza acelei vederi mai presus de frumuseţe, prea foarte
lăudată şi fericită patimă au pătimit cu prea slăvire. Dintru aceasta cu
adevărat şi David, dumnezeiescul, poftind strălucirea frumuseţii feţii
Domnului, striga către Dumnezeu, jelindu-se: „Când voi veni şi mă voi
arăta feţii Dumnezeului meu?” (Psalmul 41, 2). Şi încă, pe aşezarea
sufletului întru care s-a văzut faţa Domnului, vrând să o arate, zice către
Dumnezeu: „Locui-vor drepţii cu faţa Ta” (Psalmul 139, 13). Şi încă şi pe
tăria câtă o dă sufletului faţa lui Dumnezeu când se vede, cu înţelepciune o
a arătat, zicând: „Întors-ai faţa Ta şi m-am tulburat” (Psalmul 29, 7). Iar
dacă pentru întoarcerea dumnezeieştii feţe se întâmplă tulburare, atunci
prin starea de faţă a acesteia şi prin privire, cu adevărat pace
duhovnicească urmează sufletului. Iar atâta de prea mare dar fiind, încât
după dumnezeiasca dragoste şi după bucurie se arată cele ale Duhului, ori
2033
daruri să cuvine a le grăi, ori mâncări de roade. Încă şi cei ce vieţuiesc cu
sfinţenie şi cu cuvioşie arată cum că umblă întru lumina feţii Domnului,
zicând: „Doamne, întru lumina feţii Tale vor umbla şi întru Numele Tău se
vor bucura toată ziua” (Psalmul 88, 16); adecă acea zi duhovnicească, pe
cât trimite omului celui dinlăuntru Soarele cel de gând şi negrăit razele
Sale cele neîntinate şi făcătoare de viaţă, şi străluceşte în minte simţirea
celui mai presus de lume. Întru care vreme se ridică de pe pământ şi la cer
se mută toată aducerea sufletului; şi omul se bucură, şi saltă, şi cântare de
laudă, precum este cu cuviinţă, tocmeşte, şi se veseleşte întru bucurie şi
veselie şi dulceaţă a sufletului. Câte ar fi putut cineva să spuie, luminându-
se şi strălucindu-se cu Lumina Feţii Domnului! Drept aceea întru alt loc se
roagă Domnului: „Să nu întorci, grăind, faţa Ta de la mine, şi mă voi
asemăna celor ce se pogoară în groapă” (Psalmul 142, 7), pentru că pricină
de întuneric este întoarcerea de la noi a feţii Domnului. Iar întoarcerea
către noi pricină este a toată lumina cea gândită, dintru care cu cuviinţă şi
de bucurie duhovnicească, precum şi pentru sineşi zice: „Însemnatu-s-a
peste mine lumina feţii Tale, Doamne”, şi împreună mai adaugă cu
cuvântul: „dat-ai veselie în inima mea” (Psalmul 4, 6–7); iarăşi, din
luminarea feţii Domnului mărturisind că i s-a făcut lui şi dăruirea cea
duhovnicească a Dumnezeescului dar. Şi care oare ar fi cei ce stau lângă
faţa Domnului şi Lui se roagă? Zice că sunt bogaţii cei după gândire ai
norodului lui Dumnezeu. Pentru că cu adevărat sfinţi adecă şi oameni ai lui
Dumnezeu mulţi sunt, însă nu tuturor de obşte este cu putinţă a vedea faţa
lui Dumnezeu şi a vieţui viaţă îngerească pe pământ încă trăind, mult
trebuind până acolo. Pentru că acest lucru este numai acelora singuri care
socotesc că se cuvine a sluji lui Dumnezeu şi a I se închina cu înţelepciune
duhovnicească şi cu cunoştinţă întru adevăr şi întru Duhul. Căci cu
adevărat şi bogaţi ai norodului lui Dumnezeu cu cuviinţă s-ar fi putut zice,
fiindcă s-au strălucit înlăuntru cu taine a multora vederi şi multă
înţelepciune şi cunoştinţă; care, după Pavel, nu a tuturor este, de vreme ce
are adânc de dumnezeiască şi duhovnicească bogăţie. Drept aceea zice:
„Feţii Tale se vor ruga bogaţii norodului” (Psalmul 44, 14). Deci pentru
aceasta, acesta mai mult decât toţi ştiindu-le, ca cel ce mai mult decât toţi
2034
se umpluse de dumnezeiasca înţelepciune, Solomon cel prea slăvit prea
potrivit învăţând zice: „Să nu te sârguieşti a scoate grai înaintea Domnului;
că Dumnezeu este în cer sus, şi tu pe pământ jos”. Când, după
dumnezeiescul dar, te-ai fi făcut înaintea feţii Domnului, după ce întru
dumnezeiasca şi cu chip de unul nălucire s-ar fi suit vederea minţii, atunci
vremea este a tăcea. Deci să nu te sârguieşti a scoate grai nici măcar unul,
prosteşte urmând obişnuinţei celei grăitoare, că nu este vremea atunci a
grăi; pentru că Dumnezeu te faci tu, pe pământ încă fiind, când vezi faţa
lui Dumnezeu Celui din ceruri cu îngerească urmare. „Pentru că şi îngerii,
precum Mântuitorul a zis, de-a pururea văd faţa Tatălui vostru Celui din
ceruri” (Matei 18, 10). Drept aceea şi când întru alt loc auzi pe Solomon
grăind „lumină dreptului de-a pururea”, din vărsarea de lumină a feţii
Domnului să socoteşti că pătimesc ei aceasta, cu chip îngeresc după
dumnezeiescul dar, de-a pururea văzând faţa Domnului, dintru care se
varsă lumina cea ca un izvor. Pentru că înger altul, ca să nu zic Dumnezeu,
omul se face şi este pe pământ. Încă şi în dăruirea cea iconomisitoare a
darului Domnului te întorci, făcându-te ceea ce Dumnezeu este sus,
aceasta tu pe pământ jos, Dumnezeu adecă, lucru de mirare, nu trecând
prin cuvânt, nici prin gândire mutând şi mişcând al tău cuget, ca cum
gânditor împărţindu-te, ci cu chip de unul aruncând gândirea, şi ca un
Dumnezeu privind fără de ochi şi fără de mişcare, după proasta şi
sângurateca privire. Şi încă desfătându-te întru raza cea prea luminoasă şi
neapropiată, care sare din faţa Domnului. Deci aceasta este starea cea din
vârf şi râvnită celor ce au pricepere a minţii către Dumnezeu; ceea ce este,
ca cum am zice, floarea curăţeniei celei gânditoare; unirea credinţei cea
rugată de la Dumnezeu, care se săvârşeşte întru împărtăşirea Duhului;
roada cea bine slăvitoare a dumnezeieştii şi de Dumnezeu făcătoarei
înţelepciuni; temeiul păcii celei duhovniceşti; odrasla strălucirii; sălaşul
bucuriei celei nenălucite; uşa dragostei lui Dumnezeu; pricina izvorârii din
inimă a apelor celor nedeşertate ale Duhului; hrana şi desfătarea sufletului,
cea întru adevăr, a manei celei închipuitoare; şi creşterea şi prefacerea
dumnezeieştilor şi negrăitelor taine, şi începerea descoperirilor; împlinirea
adevărată a celui Unuia şi Întâiului; pierirea cea desăvârşită a oricărui fel
2035
de gânduri; încetarea a toată cugetarea; gândirea cea mai presus de
gândire; pricina înspăimântării; schimbarea şi prefacerea minţii cea mai
presus de minte către cel neamestecat şi nehotărât şi necuprins şi fără de
chip şi fără de formă şi fără de felurime şi fără de mărime şi fără de număr,
nepipăit şi mai presus de lume; şi, mai pe scurt, aşezarea întoarcerii de a
doua oară către cea cu chip dumnezeiesc. Deci să nu care cumva din
neînvăţătură, după ce ai ajuns întru această stare şi cu oarecare chip
dumnezeiesc te lucrezi prin iubirea de oameni a darului, să te sârguieşti a
scoate grai măcar unul înaintea feţii Domnului. Că Lui una şi firească va fi
mărirea, acum şi în veci. Amin.
77. Mintea, vrând a privi pre cele mai presus de dânsa gândite, dacă nu
prin Dumnezeescul dar împreună-lucrătoare către aceasta ar fi avut şi pre a
sa inimă, neputincioase şi neluminate şi tulburate lucruri vede. Pentru
aceasta şi de a sa dulceaţă, de cea mai adevărată lipsită este, măcar deşi
pentru necunoştinţă i se pare că se îndulceşte de ceea ce încă nu a gustat
dintru aceasta; precum cu adevărat se pare în oarecare chip că se îndulceşte
şi cel ce mănâncă pâinea cea de ovăz, măcar că prea mult este lipsită de
dulceaţa pâinii, pentru necunoştinţa gustului pâinii celei din făină curată.
78. După unirea cea de gând a inimii prin Darul, fără de rătăcire întru
lumină duhovnicească, mintea vede şi se întinde la dorirea sa, care este
Dumnezeu. După ce cu totul afară de simţire s-a făcut, nevăpsită adecă şi
nefelurită şi nenălucită de al doilea se face, de nălucirile celor simţite
(adecă despre ele).
79. Mintea, de Darul spre a privi povăţuindu-se, cu adevărat Mannă
duhovnicească de-a pururea mănâncă. Pentru că manna cea simţită, care o
mânca Israil, avea adecă putere îndulcitoare vrednică de cuvânt, trupul
hrănindu-l; iar ce era aceea la fiinţă, necunoscut lucru era. Drept aceea şi
„mannă” se numea, cuvântul acesta arătând lucrul cel necunoscut. Pentru
că „Ce este aceasta?” (Ieșire 16, 15), „mannă” evreieşte se tâlcuieşte,
cuvântul însemnând. Şi ceea ce vedea mâncând-o, fiinţa acesteia
necunoscând-o, „ce este aceasta?” zicea. Deci de-a pururea şi privitorul se
minunează în minte şi către sineşi „ce este aceasta?” zice, care adecă
2036
veseleşte văzându-se şi îngraşă duhovniceşte pre minte mâncându-se, însă
de sineşi este prea afară de a se gândi, ceea ce este lucru dumnezeiesc şi
mai presus de fire; şi hrănind cu prea-slăvire şi adăpând pre minte, nesimţit
fuge afară de înţelegerea minţii, nu numai ca un lucru ce este nepriceput
după fiinţă, ci şi mult mai mult ca un nemărginit şi nehotărât.
80. Trei sunt cele ce mărturisesc adevărul, ar fi putut zice, şi după
cuviinţă: Zidirea, Scriptura şi Duhul. Pentru că din Scriptură şi din Zidire,
dacă se văd duhovniceşte, se vede cel singur neamestecat adevăr şi cel
dintru acesta alcătuit. Şi după ce prin cele zise trei au ajuns întru cele de-
aicea două şi stă întru dânsele mintea, cale nerătăcită a aflat prin Darul lui
Hristos. Pentru că a nemerit adecă din adevărul cel neamestecat înălţime şi
adâncime, şi încă şi de gând lăţime nemărginită, pentru care lucruri şi întru
înspăimântare făcându-se, îngrozită fiind cântă. Iar din alcătuitul adevăr,
lângă cele zise, şi pace a inimii a aflat, şi dragoste, şi bucurie, dintru care
pricină înspăimântată fiind cântă cu dragoste. Însă are trebuinţă omul de
îndelungare multă a vremii, şi de osteneală, şi de răbdare, ca simţirile în
oarecare chip lepădându-le şi cu mintea rupând pre cele simţite lucruri, să
fi putut sta întru cele gândite, după care vederea adevărului străluceşte în
suflet. Însă nu zic cum că adevărul are trebuinţă de unele ca acestea spre a
sa aflare, adecă de îndelungare a vremii spre a se înţelege, sau de osteneală
şi de răbdare; ci am zis cum că omul are trebuinţă de acestea, de vreme ce
adevărul unul este şi neamestecat, măcar de se şi arată în două părţi
privindu-se. Şi mai în scurt, despre toate părţile strigă, pre sineşi
mărturisindu-se celor ce voiesc a vedea. Iar omul, alcătuit fiind şi cu
simţirile alcătuit, şi încă prefacerilor supus şi schimbărilor, iar uneori afară
de sineşi şi în oarecare chip însuşi împotriva sa precum nu ştie se face, din
părere viclenind şi cu necredinţă bolind. Şi deci prin cele trei acestea,
părere, necredinţă şi viclenie, din adevărul cel ce se mărturiseşte din cele
trei, adecă din Scriptură, din Zidire şi din Duhul, ticăloşeşte cade. Pentru
aceasta are trebuinţă spre lepădarea cumplitei păreri şi a celorlalte, şi ca
smerindu-se mintea să creadă cu prostime; şi apoi întru acest chip îndată
prin Scriptură şi prin Zidire întru Duhul să cunoască arătat nu numai pre

2037
cel prea neamestecat adevăr şi pre cel alcătuit dintr-însul, ci încă şi ce
lucru era care o oprea de vederea adevărului şi o depărta de îndulcirea
acestuia. Deci unul este adecă şi singur din fire neamestecat adevărul cel
dintâi, dintru carele şi cel dintru acesta alcătuit pentru noi, cei alcătuiţi. Şi
acesta este lucrul cel mai de pe urmă şi prea bun pus în preajma minţii
noastre, pentru care se sârguieşte toată petrecerea şi nevoinţa celor ce s-au
purtat după scoposul Duhului: ca mintea, pe cât este cu putinţă, goală să
vadă şi să se îndulcească din strălucirea dintru cel dintâi şi singur adevăr şi
din cel alcătuit dintru acestea cu chip minunat. Care lucru întru alt chip
vreodată nu s-ar fi putut face, fără numai prin smerenie şi prin prostime
întru credinţă, prin mărturisirea Scripturii şi a Zidirii întru Duhul. Iar când
mintea pre adevăr îl va vedea precum s-a zis, întru câte trei puterile sale,
prin mărturia celor mai sus zise trei, atunci iarăşi ca cum dintru acestea
înapoi întorcându-se, a eişi se face cu mult mai smerită şi mai simplă şi cu
întemeere credincioasă. Şi dintru acestea cu vesel picior către vederea
adevărului se suie, cu razele aceluia strălucindu-se înlăuntru mai luminat;
prin care raze, întorcându-se întru sineşi, pentru mărirea slavei cea văzută
de dânsa, se pogoară la partea cea mai smerită şi mai simplă şi se
înspăimântează, de credinţă ţinută fiind. Şi aşa, ca pre un oarecare vârtej
dumnezeiesc învârtindu-se şi înconjurând, prin smerenie şi prin prostime şi
prin credinţă suindu-se şi văzând pre adevăr, şi prin raza adevărului mai
multă smerenie aducându-şi înlăuntru, şi mai simplă întru credinţă
făcându-se, nu încetează pururea săvârşind drumul acesta, până nu se va fi
zis „astăzi”: întru smerenie, întru prostime şi întru credinţă, prin mărturia
Scripturii şi a Zidirii întru Duhul văzând adevărul şi iarăşi înapoi
întorcându-se la cele de unde s-a pornit. Şi aşa îndumnezeindu-se în toate
zilele prin Dar şi cu cel mai presus de minte strălucindu-se, viaţă plină de
toată bucuria vieţuieşte întru Hristos Iisus Domnul nostru, ca întru o
arvună gustând din îndulcirea bunătăţilor veacurilor ce vor să fie.
61. Vieţuirea cea văzătoare, prin trei acestea are fire a se înfiinţa întreagă
şi neprihănită, zic adecă: prin credinţă, prin împărtăşirea cea adevărată a
Duhului, şi prin ştiinţa înţelepciunii. Pentru că vederea este, ca să zic întru

2038
arătare, cunoştinţa acelor gândite întru cele simţite; iar uneori şi a celor
goale gândite, despărţindu-se de cele simţite, la aceia ce au venit adecă
întru sporire. Deci dintru această pricină este trebuinţă de credinţă, că „de
nu veţi crede, zice, nu veţi pricepe” (Isaia 7, 9). Şi încă este trebuinţă şi de
Duh, de vreme ce: „Duhul pre toate le cercă şi pre adâncurile lui
Dumnezeu” (I Corinteni 2, 10). Drept aceea Dumnezeescul Iov a zis:
„Suflarea Atotţiitorului este ceea ce mă învaţă pre mine” (Iov 32, 8). Apoi
fireşte Dumnezeiasca lucrare a acestuia, în inimă cu adevărat fierbinte —
sau, ca aşa să zic, vieţuind — şi cu urmare înviind mai presus de lume şi
de toată răspirea o opreşte pre dânsa, şi îi dă cu liniştire şi cu multă
mulţumire, şi cu mângâiere; şi încă şi cu dumnezeiască dragoste, prea cu
lesnire, să vază pre cele dumnezeieşti, şi împrejurul acestora să se
învârtească, şi pre Dumnezeu să-L nălucească cu chip nou. Şi pe potrivă
întru Dânsul să se veselească cu mai mare, nesuferită dorire, şi cu
cuviincioasă bucurie. Încă are trebuinţă şi de înţelepciune, precum am zis,
că „înţelepciunea, zice Scriptura, va lumina faţa omului” (Înţ. Sir. 7, 28).
Va lumina spre aceea, adecă să se mute lesne de la simţire la gândire, şi de
la cele simţite la cele gândite, şi dumnezeieşti priviri să se sue, şi întru
descoperiri de gând negrăite lucruri să vază. Va lumina spre aceea adecă să
vază prin privire de gând, şi cu chip de unul să nălucească pre Dumnezeu
cel mai presus de fiinţă. Cu adevărat „fericit este omul pre carele îl vei
certa, Doamne, şi din legea Ta îl vei învăţa pre el” (Psalm 93, 12). Că
acesta este cel cu adevărat înţelept, carele prin certare a venit întru
credinţă, şi prin învăţătura Duhului se învaţă cele negrăite ale lui
Dumnezeu. Mare lucru este cu adevărat înţeleptul, cela ce prin credinţă
umblă întru unirea şi împărtăşirea mai presus de fire a Duhului. Şi cu
adevărat trei sunt ţinute, după cum a zis Sfântul Grigorie Teologul:
Dumnezeu, îngerul şi bărbatul iubitor de înţelepciune; alt înger pre pământ
fiind, cu strein chip, privitor cu adevărat al zidirii celei văzute, şi adevărat
ucenic tainic al dumnezeieştii ieşiri celor nezidite ale lui Dumnezeu — ori
al darurilor, de ar fi voit cineva să zică — apucându-se în oarecare chip şi
de cunoştinţa lui Dumnezeu, Celui ce în tot chipul este nevăzut, cu deodată
cuprinzătoare aruncare de gând, după asemănarea îngerească. Întru acest
2039
fel este — ca întru umbroasă zugrăvire să zic — cela ce prin credinţă şi
prin Sfântul şi de viaţă-făcătorul Duh este înţelept, şi atâta de fericit.
Măcar că din destul îmi era mie să mă fi izbăvit de supărare, de aş fi zis
acelea ce Luca în Evanghelie propovăduieşte pentru Iisus Domnul, vrând
să povestească puterea şi laudele înţelepciunii şi ale darului. Pentru că aşa
acesta întru oarecare loc pune, scriind: „Că Iisus sporea cu înţelepciunea,
cu vârsta şi cu darul” (Luca 2, 52). Şi iarăşi: „Că creştea şi Se întărea cu
Duhul, umplându-Se de înţelepciune” (Luca 2, 40). Iar acum, fiindcă mă
pornesc să zic mai lămurit pentru cele ce ne zac înainte, adaug şi acelea ce
zice Sfinţitul Solomon către Dumnezeu: „Cele din ceruri cine le-a cercat?
Şi sfatul Tău cine-l va cunoaşte, de nu vei da Tu înţelepciune şi de nu vei
trimite pre Duhul Tău cel Sfânt dintru cele înalte? Că aşa se îndreptează
cărările celor de pre pământ, şi se învaţă oamenii cele plăcute Ţie, şi cu
înţelepciunea se mântuiesc” (Înţ. Sol. 9, 16–18). Vezi? Înţelepciunea
împreună cu împărtăşirea Duhului până unde ajunge? Şi cât departe de
mântuire călătoreşte cela ce nu are înţelepciune şi Duh de la Dumnezeu, şi
nici de înţelepciunea şi împărtăşirea Duhului se povăţuieşte? Deci pentru
Mântuitorul, „întru Care a lăcuit toată plinirea Dumnezeirii” (Coloseni 2,
9), unele ca acestea s-au scris, şi pe rând, cu cuprindere, pentru tot neamul
omenesc; nu este departe de a înţelege cât este nevoie de înţelepciunea cea
împreună cu ajutorul Duhului. Şi câtă putere şi sporire au dobândit, prin
milă de la Dumnezeu, cei iubitori de suflete, înţeleptul cel duhovnicesc,
pre cele ce sunt în ceruri cercându-le şi mergând înainte spre cunoştinţa
sfatului Celui Preaînalt — lucru de spaimă, însă fie. Dar de vreme ce atâta
până acum am grăit pentru văzător, cu cuviinţă ar fi fost a grăi şi a nu ne
lenevi câtuşi de puţin a arăta şi pentru vedere, şi din parte a aduce aminte,
şi întru oarecare fel a hrăni socoteala celui ce cu dragoste este ascultător.
Pentru că aceasta a poruncit Dumnezeu cu totul cuvântătorilor: ca să dea
cu împărtăşire fără de zavistie celor mai de jos, şi de la cei mai de sus cei
mai de jos cu evlavie să se împărtăşească din cele după putere ale
dumnezeieştilor străluciri şi din lucrările cele gânditoare. Însă către cei de
aceeaşi rânduială, cu împărtăşire şi fără iubire de trufie a face întâlnirile şi
voroavele cele pentru cele gândite şi pentru Dumnezeu. Că întru acest chip
2040
nu numai îndreptarea şi nerătăcirea în Biserica Dumnezeului Celui Viu ar
fi strălucit foarte luminat, ci şi cuvioasa şi prea frumoasa faţă a dragostei
— care este semnul ucenicilor lui Hristos — ar fi luminat de-a pururea
întru inimile noastre, prin Sfântul Duh Cel ce Se varsă întru noi, spre
desăvârşirea şi nevicleana dragoste a lui Dumnezeu şi a oamenilor. Şi aşa
am fi vieţuit pre pământ cu chip îngeresc şi cu adevărat fericită viaţă, şi cu
nimic mai puţin şi prea dulce, ca cei ce am fi fost atârnaţi de dumnezeiasca
şi de Dumnezeu-făcătoarea dragoste cea cu două odrasle, întru care se
spânzură toată Legea şi Proorocii; decât care nici un lucru, ori în ce fel,
nicidecum nu este mai dulce sufletului — şi mai ales când din vederea şi
cunoştinţa lui Dumnezeu şi ale celor dumnezeieşti, şi întocmai, să zic, din
Darul cel luminător, fără de nici o mijlocire, are vărsare. Deci cela ce cu
dinadinsul se nevoeşte, ca după scopos drept şi bine să se sue la
Dumnezeu, ca să se unească cu Dânsul, şi întru adevăr să se
îndumnezeiască, şi întocmai este să zic să se mântuiască — de vreme ce
fără a se îndumnezei mintea, a se mântui omul nu este cu putinţă, după
arătarea Cuvântătorilor de Dumnezeu — împreună cu lucrarea cea după
putere a poruncilor Domnului, către vederea cea după putinţă a celor ce
sunt şi se văd se întinde; nici pre lucrare având-o oarbă, ca pre ceea ce este
lipsită de vedere, nici iarăşi pre vedere neînsufleţită agonisind-o, ca pre cea
cu adevărat fără de lucrare. De aici, întru acest chip, cu înţelepciunea cea
după socoteală şi minte, şi cu ştiinţa cea sfinţită a Scripturilor, prin bună
pornire, ceea ce se vorbeşte, începe cu bună luare-aminte a privi la lumea
lucrurilor acestora simţite, împreună cercând şi pricina lor, care este
învăţător al Ziditorului (adecă arătător) celui nemărginit cu puterea şi
nemărginit cu înţelepciunea. Şi după aceea, întru cât după aruncare de
gând, şi se desfatează şi se hrăneşte pe potrivă la minte, întru ascuns, prin
cele ascunse. Şi deci, vremea înainte mergând, şi cu viaţa cea neturburată
vieţuind întru linişte, şi aşa numai întru cele dumnezeieşti lucruri
filosofind, prin Scripturi şi prin cele ce se văd, întreabă şi lucrul cu de-
adinsul are, pre cât este cu putinţă a vedea duhovniceşte pre zidire,
întocmită cu Scriptura şi pre închipuire cu adevărul, prin vedere mai
suitoare. Care lucru făcându-se, de aici mintea, împreună cu blândeţea
2041
închinatului Duh şi cu lucrarea ei, se suie la vedere şi ştiinţă sfinţită
adevărată, precum Marele Dionisie zice la treapta cea sfinţită a vederii, ca
cu cuprindere să zic, a doua, adecă la dumnezeieştile vederi şi gândiri fără
de acoperământ şi închipuire. Deci de aici, ca cum goală mintea către cele
gândite goale aruncând înţelegerea, şi spre dumnezeieştile arătări într-însa
prea mult îndrăgindu-le, prin a sa curăţenie şi în sus întindere către
Dumnezeu, poartă întru sineşi, ca întru o oglindă, prea luminate raze de
soare prea strălucite; şi de darul după rânduială iarăşi hrănită fiind cu cele
după putere ce i se cuvin, merge înainte ca cum către a treia treaptă, către
multele acelea vederi cele fericite, pre dumnezeieştile ieşiri (cărări) cu chip
mai unit şi strâns, despre cele multe deosebite, la dorirea cea negrăită a
neschimbatei şi ascunsei sângurimi, cu bună nemereală de gând suindu-se
(adecă pre cărări), împreună cu toată simţirea cea de gând. Ca cum întru un
foc şi de Dumnezeu lucrătoare dorire din inimă a lui Dumnezeu
prefăcându-se, văzătoare (mintea) de luminătorul Duh, întru adevăr şi întru
aducere-aminte, şi cu totul toată este, după cum zice Marele Dionisie
iarăşi, a săvârşirii celei cu chip de unul îndumnezeite, împărtăşitoare a
Însuşi Celui Unuia, pre cât este cu putinţă. Deci întru nişte trepte ca
acestea ale împărtăşirii celei în Treime-Ipostasuri, celei ascunse cu chip de
unul, cu de trei ori fericire purtătoarea de Dumnezeu şi cugetătoare de
Dumnezeu minte, sus zburând, şi din nesuferitele bolduri ale dumnezeieştii
îmbătări, şi din doririle acelea cele nebuneşti (entuziasmate), arătat şi prea
luminat, şi rănită de dragoste, şi ca cum arzându-se, pre sineşi cunoscându-
se prea clar dintru adevărat aşezământ se uimeşte şi cu adevărat îşi iese din
sineşi, fiindcă a intrat înlăuntru întru tainele cele nehotărâte ale Cuvântării
de Dumnezeu, cu faţă veselă ospătându-se, prin aruncare de gând fără de
ochi cu Cel nemărginit şi fără de început şi necuprins şi cu totul netălmăcit
şi cu totul neajuns de minte. Şi nălucind pre Dumnezeu ca cum oarecare
noian de fiinţă nemărginită şi nehotărâtă, care covârşeşte mai presus de
toată gândirea şi de vreme şi de fire, după Teologul Grigorie, cela ce a zis
— şi aceasta este, precum încă a zis şi Sfântul Dionisie, ospătarea privirii,
hrănind gânditor şi îndumnezeind pre tot cela ce în sus se întinde la aceea.
Însă când începe de la vederea şi cunoştinţa lucrurilor celor ce sunt,
2042
precum acest arătător de cele sfinţite zice acolo unde tâlcuieşte sfinţitele
însemnări ale Ierarhiei noastre. Precum încă şi Marele Vasile cuprinde
grăind: „Când vreun văzător covârşeşte frumuseţea cea întru cele ce se văd
şi va sta lângă Însuşi Dumnezeu, a Cărui vedere are fire a se arăta numai
întru inimile cele curate, atuncea către cele mai înalte ale Cuvântării de
Dumnezeu sporind, şi privitor poate să se facă”. Şi iarăşi acel grai al lui
David, celui ce întru Duhul grăia, adecă: „Dimineaţa voi sta înaintea Ta şi
voi privi” (Psalm 5, 3)⁶⁸. Marele zice: când voi sta înaintea Ta şi de Însuşi
vederea cea pentru Tine prin minte mă voi apropia, atuncea pre lucrarea
cea privitoare, prin luminarea cunoştinţei, o vom primi. Şi este cu putinţă
să auzim deopotrivă grăind unele ca acestea pre Sfinţitul Maxim, şi arătând
luminat cât este de mare lucru sporirea vederii şi a cunoştinţei lui
Dumnezeu cea prin Scriptură şi prin zidire, şi cum că luminarea
cunoştinţei de aici se obişnuieşte a se face, prin care se face fericita
îndumnezeire cea după aruncare de gând — lucru ce şi altădată, însă mai
vârtos acum, rar şi anevoie de aflat întru sihaştri, precum lipsa celui ce din
încălecarea darului prin iscus s-ar fi putut învăţa, precum sfetnicul cel
desăvârşit al liniştii zice, Sfântul Isaac Sirul, întru acel cuvânt ce îndată
începe a grăi pentru duhovniceasca simţire şi puterea cea văzătoare. Deci
zice Sfinţitul Maxim: „Lumini de Dumnezeu lucrătoare ziceam că sunt
învăţăturile Sfinţilor, ca cele ce pricinuesc lumină a cunoştinţei şi
îndumnezeiesc pre cei ce se supun”. Potrivindu-se luminat cu Preasfinţitul
Dionisie, cela ce zice: „Pre câte alte de Dumnezeu lucrătoare lumini, după
urmare, cuvintele Scripturii cu descoperire nouă ne-au dăruit, acestea şi
noi cu taină ne-am învăţat”. Şi întru alt loc zice: „Dumnezeiasca
cunoştinţă, pre cei ce sus pre dânsa privesc, pre cât este cu putinţă după
măsura lor, sus îi întinde şi îi face una după unirea sa cea întinzătoare”. Şi
iarăşi: „Toată ieşirea arătării de lumină, cea de la Tatăl purcede, care cu
bună dare vine la noi, iarăşi ca o putere făcătoare de unul, cu întindere în
sus pre noi ne înalţă şi ne întoarce către unirea Tatălui Celui adunător şi
către făcătoarea de Dumnezeu neamestecare; pentru că dintr-Însul şi la
Dânsul sunt toate” (Romani 11, 36).

2043
 81. Înţeleg în ce chip cele ce cu întindere în sus, după întoarcere, adecă
dumnezeiască aruncare de gând, spre Dumnezeu, întru înţelepciune s-ar fi
întins: ori din cele ce sunt, sus întinzându-se, pre Dumnezeu Îl vede; ori
din Scriptură; ori cea închipuitoare, ce-i întru alt chip oricum
dumnezeiască, se uneşte cu Dumnezeu şi Dumnezeu se face, încă şi
Dumnezeu s-a zis anume unul ca acesta. Pentru că câţi, zice, din cele de
gând şi cuvântătoare, către unirea tăinuirii celei dumnezeieşti începătoare,
pre cât este cu putinţă, cu totul s-au întors şi către dumnezeieştile străluciri
ale ei, pre cât pot ajunge, neîncetat în sus se întind, prin cea după putinţă
(de este cu cale să zic) asemănare cu Dumnezeu; şi dumnezeieşti numiri
deopotrivă s-au învrednicit, precum şi teologhiceasca limbă a lui Grigorie
prea minunat zice arătat: „jivină aici iconomisindu-se şi întru alt loc
mutându-se” (pentru om zicând), şi „sfârşit al tainelor”, prin privirea cea
către Dumnezeu, îndumnezeindu-se. Şi Sfântul Maxim zice: „Chipul cel
gândit al dumnezeieştii străluciri, prin înţelepciune pre cei cunoscători îi
schimbă întru îndumnezeire; care, dintru schimbarea la faţă cea dintr-însa a
cuvântării, cu faţă descoperită pre mărirea lui Dumnezeu o privesc”. Întru
acest chip viaţa cea văzătoare are trebuinţă de acele trei care mai întâi le-
am zis, adecă: de credinţă, de duhovnicească împărtăşire şi de ştiinţa
înţelepciunii, întru Hristos Iisus Domnul nostru.
82. Vieţuirea cea văzătoare, împreună cu făcătorul de viaţă Duh, de
multe oarecare şi vrednice de minune vederi de gând umple în taină pre
văzător; nici întru acelaşi ceas, nici iarăşi deodată cu totul, ci prin multă
vreme şi prin lungă filosofie, încă şi după rânduială, ca cum pre o scară. Şi
uneori adecă pre acesta ar fi putut a-l auzi grăind, când este întru vedere,
pentru prisosinţa liniştirii şi din fuga tuturor afară de Dumnezeu: „Deosebit
sunt eu până ce voi trece” (Ps. 140, 11). Iar alteori, pentru întoarcerea cea
cunoscătoare către cele ce sunt: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne,
toate întru înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 25). Şi aceea: „Mirosul
hainelor tale ca mirosul unei ţarine pline, pe care o ai blagoslovit” (Cânt.
Cânt. 4, 10; Fac. 27, 27). Iar uneori, mai cu întindere în sus făcându-l şi
întru gândite suiri a intra lucrându-l, îl supune a grăi către Dumnezeu:

2044
„Întru mirosul mirurilor Tale dinapoi voi alerga” (Cânt. Cânt. 1, 2)7. Şi
aceea: „Înălţa-Te-voi pre Tine, Dumnezeul meu, Împăratul meu, şi bine voi
cuvânta numele Tău în veac şi în veacul veacului” (Ps. 144, 1); „Mare este
Domnul şi lăudat foarte, şi mărirea Lui întăritu-s-a şi nu voi putea spre
dânsa” (Ps. 138, 6). Iar întru altele încă lucrează pre văzătorul, când în sus
se întinde a cânta pentru vederea cea mai presus de fiinţă: „Iar Tu prea
înalt eşti, Doamne” (Ps. 91, 8); „Pomenirea Ta în neam şi în neam” (Ps.
101, 13); „Foarte Te-ai prea înălţat mai presus decât toţi dumnezeii” (Ps.
96, 10). Alteori şi întru nehotărâre îl aduce să strige arătat: „Nu este
asemenea Ţie întru dumnezei, Doamne, şi nu este după lucrurile Tale” (Ps.
85, 7). Încă şi multe cunoscător şi loc sfânt al lui Dumnezeu le arată lor
când văd duhovniceşte, întru care se suie şi pre care stau „cei nevinovaţi cu
mâinile şi curaţi cu inima” (Ps. 23, 4). Încă şi suiri întru acest chip până la
ceruri şi pogorâri până întru adâncuri, adecă la cele înalte şi adânci taine
ale Duhului, le dă să vadă. Şi încă uneori îi pune în preajmă, minunat,
împrejurul chipului privirii celei în faţă a Treimii; iar uneori îi
îndeletniceşte a privi întru uimire la vederea lui Iisus şi a rânduielii celei în
trup a Lui şi a tainelor celor mai presus de fire ce urmează ei. Şi atuncea,
cu totul după multele şi fericitele vederi, nu lasă pre văzător, de nu şi întru
însuşi sânurile lui Dumnezeu, cu chip nou, o, ce dar! îl va băga, luminat
fiind, întru adevărata încetare netălmăcită şi desfătare duhovnicească mai
presus de fire (ca să nu zic întru beţie şi dumnezeiască unire) a bunătăţii lui
Dumnezeu. Întru acele sânuri adecă prea blagoslovite, care au mult adânc
de dumnezeieşti taine şi care din destul se apropie de simţirea lui
Dumnezeu Celui mai presus de fiinţă; pre care sânuri moştenire dintru
început le-a avut şi Avraam, când şi însuşi Dumnezeu soartă a lui Avraam
s-a făcut, după cea zisă: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam” (Matei 22, 32).
Deci Dumnezeu mai ales al lui Avraam fiind Dumnezeu, cu urmare şi
sânurile lui Dumnezeu, sânuri ale lui Avraam sunt. Deci şi întru sânurile
lui Dumnezeu — ori sânuri ar fi vrut cineva a le zice — suind bagă întru
toate neamestecat, cu prea foarte multă veselie, şi îndumnezeieşte întru
adevăr şi fericită face, întru a doua oară, întru dulceaţă a sufletului şi
neţinută bucurie netălmăcită, viaţa cea văzătoare întru Duhul, pre mintea
2045
cea împărtăşită din înţelepciune şi care cu de-adinsul are grijă şi nevoinţă
sus a privi, întru Hristos Iisus Domnul nostru. Amin.
83. De vreme ce şi zidirea, şi Scriptura, prin Cuvântul lui Dumnezeu s-
au lăţit, şi duhovniceşte văzându-se, pre minte şi pre toate puterile ei le
întăreşte spre privirea şi înţelegerea lui Dumnezeu, mai întâi lucrându-se
inima şi mai întâi mişcându-se duhovniceşte; pentru aceasta prea foarte cu
înţelepciune zice, învăţând, Sfântul David: „Cu cuvântul Domnului s-au
întărit cerurile şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6). Deci
când? Când se arată pământul cel gânditor, adecă inima noastră, plin de
mila Domnului, adecă de puterea cea de Duhul mişcată şi de lucrarea şi de
mişcarea cu bună simţire şi arătată. Iar mai întâi de a simţi mintea în inimă
lucrarea şi puterea şi mişcarea, nu numai că nu va avea întărire dintru a
socoti zidirea şi prin dumnezeiasca Scriptură cu vedere şi duhovniceşte, şi
dintru a aduna într-o potrivire pre cele dintr-însele, ci şi frică prea mare
este, nu cumva să se piardă rău nălucindu-se. Deci pentru aceasta (de voim
să avem îndeletnicire a vedea pre Dumnezeu din Scriptură şi din zidire, şi
cu chip de unul şi cu chip sânguratec, pre cele multe pricini ale celor ce
sunt, şi pre vedere într-o potrivire şi un Duh împreună adunându-le, vedere
cu chip de unul şi neamestecată, fără de chip, văzând întru nehotărâre şi
nemărginire şi neîncepere), mai întâi să căutăm să aflăm comoara cea
ascunsă înlăuntrul inimii noastre şi să rugăm pre Dumnezeu Cel Sfânt ca
să umple pământul nostru de mila Lui. Şi atuncea, de ar fi fost vreo putere,
sus să o lăsăm cu slobozenie prin minte, către înţelegerea lui Dumnezeu
cea cu chip de unul, precum s-a zis, şi cu chip sânguratec, neamestecat,
fără de chip, putere vieţuitoare, nemărginită şi nehotărâtă, întru vedere şi
ajutor: şi al Cuvântului, şi al Duhului.
84. Când omul, prin simţire şi prin prostele aşezări ale sufletului, cu
cuget smerit întru răbdare şi întru nădejdea cea prin credinţă, săvârşind
prin fapta bună drumul poruncilor, şi făcătoarea de viaţă şi pururea
izvorâtoarea putere şi lucrare a Sfântului Duh va veni în inimă, luminând
întru adevăr pre puterile cele sufleteşti, fireşte mişcându-se prea luminat şi
îndemnând, către sineşi chemând prea degrab pre mintea ceea ce, cu
2046
lucrarea, este minte neamestecată, şi negrăit se uneşte cu dânsa, până într-
atât încât să fie atuncea cu adevărat, fără de îndoială, întru Duhul, una
mintea şi darul. Atuncea cu adevărat mintea, de sineşi pornită fiind, vine
spre a vedea, ajutorându-se de suflarea darului; stând netulburată din
învârtirea cea de aici şi din rătăcirea prin lucrări, şi prin lumina Duhului
celui făcător de viaţă merge întru descoperiri de taine dumnezeieşti gândite
şi, prin tot felul de tăcere şi prin liniştita sa căutare firească, ajunge a intra
înlăuntru întru cele mai presus de fire, negrăite lucruri. Şi pre atâta mai
mult vede şi de Dumnezeu se prinde şi spre aceea, adecă a vedea pre
Dumnezeu, după cât este cu putinţă, sus se întinde, cu ştiinţa celor
dumnezeieşti care este adunată din Sfânta citire, după măsură deosebindu-
se în linişte, smerindu-se şi rugându-se cela ce de la Dumnezeu, întru
Sfântul Duh, se lucrează. Deci atuncea nici dintru a Cuvânta de Dumnezeu
nu este afară, ci îndată este chiar Cuvântător de Dumnezeu şi a nu
teologhisi nu suferă, şi de-a pururea. Iar fără de darul cel ceresc şi fără de
Duhul, care luminat cu pururea mişcare în inimă lucrează, ah! câte mintea
vede, năluciri ale ei sunt; şi câte teologhiseşte, cuvinte în deşert sunt, în aer
vărsate, pre organul cel simţitor al sufletului neridicându-l precum se
cuvine. Şi din auz se lucrează, şi din cuvinte ce vin din afară, unde
rătăcirea cea prea cumplită a celor gândite şi a însăşi teologiei prea rău a
dobândit: intrare pe alăturea, nu din inimă lucrându-se (adecă precum
Cuvântătorii de Dumnezeu), de luminatul Duh, de unde este neschimbat
adevărul cel cu chip de unul al celor gândite şi al teologiei. Pentru că, ca
soborniceşte să zic, în inima întru care nu este de faţă arătat părtaşului
puterea cea de viaţă făcătoare şi luminătoare a Duhului, cu lucrarea prin
pururea izvorâre — ori suflând, ori curgând — unire de gând nu este acolo,
ci mai vârtos despărţire; nici putere şi stare, ci neputinţă şi schimbare; nici
lumină şi vedere a adevărului, ci mai vârtos întuneric şi deşartă plăzmuire
a nălucirii; şi mai pe scurt, cale a necuvântării şi a rătăcirii. Pentru că întru
trei rânduieli sau căi, precum zic Părinţii, are trecere mintea: fireşte, mai
presus de fire şi afară de fire. Când vreun lucru gândit întru lucru supus
(înfiinţat) vede mintea, după fire vede, însă cu lucrarea cea mai presus de
fire a darului. Iar când cu ipostăsuire vede şi nu întru supus, drac poate fi
2047
sau înger; dacă însă una s-a făcut mintea întru pace şi întru luminarea
Duhului, atunci mai presus de fire vede şi arătat este că fără de rătăcire
este. Iar dacă, pre cele ce se văd văzându-le, se împrăştie şi se întunecă
mintea şi puterea cea de viaţă făcătoare se stinge, afară de fire vede şi a
rătăcirii este acea vedere. Pentru aceasta nu se cuvine a se întinde în sus
mintea către vedere duhovnicească cu ipostăsuire, nici vederii a-i da
crezare nici cât de puţin, nelucrându-se inima după cele ce mai întâi s-au
grăit şi nemişcându-se de puterea Sfântului Duh, de voim să fim cu minte
sănătoasă şi întreagă la socoteală.
85. Oarecare, cu cerească rouă a darului, se ispitesc să vindece
aprinderea patimilor sale (prea foarte bine făcând). Pentru care cu adevărat
s-a scris: „Roua cea de la Tine vindecare nouă ne va fi” (Isaia 26, 19). Iar
oarecărora această zisă rouă, cu mai mare oareşicare sprijineală
dumnezeiască, li s-a unit şi întru Mannă li s-a prefăcut, şi ca cum în
oarecare chip, din oarecare grâu, pâine li se face, prin zdrobirea smereniei
celei din inimă, şi prin apa lacrimilor, şi prin focul duhovniceştii
cunoştinţe, după vrednicie aceasta şi prea cu cuviinţă pătimind, şi întru
mâncare cu chip îngeresc cuviincioasă făcută fiind. Pentru care cu
binecuvântată pricină, cel mai de multe ori s-a zis: „Şi pâine îngerească a
mâncat omul” (Ps. 77, 29). Iar uneori, după sporirea înainte, prin chip
oarecare mai înalt, li s-au făcut şi arătat, li se vedea însuşi firea lor, Mannă.
Pentru care Evanghelia zice: „Cel născut din Duh, Duh este” (Ioan 3, 6).
Rânduiala cea dintâi este a sihaştrilor celor înţelepţi. Iar cea de a doua, a
celor ce şi tăcerea o iscusesc împreună cu dumnezeiasca cunoştinţă. Iar cea
de a treia, a celor ce s-au lăţit cu totul şi s-au prefăcut întru Hristos Iisus
Domnul nostru.
86. După ce va scăpa mintea, prin darul, gânditor, precum este cu
cuviinţă, de Faraon şi de Egipt, şi de cele grele şi cu osteneală de acolo,
încă şi de vieţuirea cea trupească, care învăluie valuri pătimaşe ale
amărăciunii şi ale răutăţii celei sărate, şi după ce va ajunge întru
gânditoarea pustie, adecă întru deprindere, izbăvindu-se de faraonitenii cei
gândiţi, şi cu cuprindere să zic, după ce cele ce atuncea s-au întâmplat
2048
Evreilor grele gânditor le va pătimi şi se va izbăvi de dânsele, cu urmare
Mannă gândită mănâncă cu întemeiere prin simţirea sufletului, pre al
căruia chip de demult o mânca Israil simţitor. Şi întru început, adecă,
uneori aducându-şi aminte, pomeneşte gândite jertfe egipteneşti (precum
acelea simţite cărnuri), cu primejdie mai de multe ori, şi cu nimic mai
puţin şi cu greşeală. Şi deci pentru aceasta dumnezeiască întoarcere de la
sineşi pătimeşte, până ce prin rugăciunea pocăinţei celei cu întoarcere de a
doua oară, după cuviinţă, ar fi îmblânzit pre Dumnezeu. Şi deci, dacă mai
adesea se satură de Mannă împreună cu linişte, vremea înainte mergând şi
darul adăogându-i lui şi ajutor şi putere, pe trupul cel de gând al ei arătat îl
vede prea chiar prefăcut, precum ar fi putut cineva zice, cu chip oarecare
întru firea Mannei. Şi sunt unuia ca acestuia ce mănâncă Mannă măsuri
duhovniceşti şi cumpene, pre care uneltindu-le ca pre o cumpănire, nu
adună Mannă mai mult decât hrana ei cea de peste zi, ca nu făcând viermi,
ca cea mai mult decât măsura, toată să piară, şi împreună să piară cu dânsa,
pentru nehrană, mintea cea ce nu păzeşte măsura. Şi arătată ar fi fost
mintea că mănâncă Mannă, întru câtă vreme nicidecum nimic alt mâncând,
viaţă vieţuieşte prea arătat mai bună decât tot cela ce orice şi oricât
mănâncă (zic adecă gânditor). Însă cum că se preface oarecum şi ea, prin
deprinderea hranei, întru felurime, ca cum să zic, a Mannei, semn este
nepoftirea oricărui fel de altele străine, pre care le poftia mai înainte; şi
când în tot locul Mannă poate a mânca, şi când se va face de cinstirea de
Dumnezeu lipită fiind. Şi însă nu este minune să se fi prefăcut cineva întru
firea acelui lucru dintru care adeseori gustă şi în lungă vreme se satură;
nici afară de cuviinţă prefacerea minţii cea întru firea Mannei, ori în ce fel
de chip ar fi fost. Pentru că fireşte îndesirea şi necurmarea hranei are
obicei a preface întru sineşi pre cela ce se hrăneşte. Şi atuncea nu numai
rânduiala îngerilor arătat are mintea, ci şi dumnezeieştii puteri de fii
părtaşe a se face, după îndatorita vrednicie, din mărire duhovnicească întru
mărire mutându-se; nu numai către Cel Unul privind, ci şi ea către sineşi
prefăcându-se una, şi întru acest lucru vieţuind, şi mai presus de lume
desfătându-se, şi, ca aşa să zic, îndulcindu-se de tainice lucruri negrăite cu
chip dumnezeiesc şi cu iubire de Dumnezeu, întru Sfântul Duh. Şi în
2049
oarecare chip, după asemănare celor ce se văd şi se cântă de dânsa, cu
adevărat făcându-se, întrucât şi întru firea Mannei se vede pre sineşi. Însă
această rânduială, mai înaltă şi mai cinstită este mult decât cea ce se
cunoaşte, adecă pre sineşi că mănâncă Mannă, dar nu întru fire oarecum a
Mannei pre sineşi s-a prefăcut. Pentru că pre cea mai dintâi, adecă, este cu
putinţă să o pătimească întru început, după ce s-a strâns mintea la sineşi
întru unire de gând. Iar cea de a doua, arătare luminată este a unirii celei
mai curate, şi a descoperirii tainelor celor mai cunoscătoare, şi a slobozirii
celei desăvârşite de toate, şi a materialnicei celei prea întinse.
87. Din fire simplă este mintea, căci şi Acela a Cărui icoană este, simplu
este, adecă Dumnezeu. Deci fiind întru acest fel, şi simplu (adecă fără de
amestecare) a lucra iubeşte. Pentru că tot lucrul pre aceea ce din fire îi este
luişi iubeşte. Însă se face în multe feluri nu pentru sineşi, ci pentru simţiri
şi pentru cele simţite, prin care îi sunt acestea primirile celor gândite. Iar
când pre a sa cuvântare o va pune să judece şi să hotărască cu bună ştiinţă,
pre cât este cu putinţă, întru sineşi şi între simţiri împreună cu cele simţite,
care nici pre simţiri mai tâmpite decât se cuvine să le facă, nici pre
frumuseţile celor simţite sau să le întunece cu lenevirea, sau să le prea
cinstească cu nebărbăţia, şi pre stăpânirea minţii cu nebăgare de seamă să o
supue acestora; ci să împartă cu întreagă socoteală ceea ce se cuvine
fiecăruia părţi: atuncea îndată şi ia eişi se face sânguratecă şi neamestecată,
pre cât este din fire, iarăşi făcându-se, şi de cele împărţite despărţindu-se,
şi iarăşi fireşte începe a iubi pre Cel Unul neamestecat, şi cu singurime şi
fără de amestecare a lucra. Pre Carele iubindu-L îl caută, şi căutându-L,
pre a sa zburare mai presus de toată alcătuirea o face, până ce ar fi aflat pre
Cel cu adevărat şi chiar Unul şi neamestecat, Care este Dumnezeu. Este
când cu adevărat şi sub singure aripele Acestuia, acum adecă acoperindu-
se, iar alteori înălţându-se, se veseleşte, precum este cu cuviinţă mintea cea
de Dumnezeu păzită şi de Dumnezeu purtată a se veseli.
88. Asupra vederii celei străbătătoare a sufletului, de vreme ce a căzut ca
oarecare neguroasă grosimea cea din patimi, l-a făcut a vedea altele în
locul Celui ce este. Iar când, prin deasă rugăciune şi prin împlinirea
2050
poruncilor, şi prin întinderea în sus către vederea lui Dumnezeu, va despica
mintea, prin Darul, de la sineşi pre cea neguroasă grosime, chiar vede că
vede pre Dumnezeu, de tâlcuire nicidecum având trebuinţă la aceasta,
precum nu are trebuinţă de cel ce să-l înveţe acelea ce simţitor vede, de nu
adecă îl opreşte lucrul ce supără şi se pune asupra luminii ochilor. Pentru
că, precum potrivire au cele simţite simţirilor celor ce se află sănătoase,
aşa cele gândite s-au potrivit şi s-au alcătuit gândurilor celor ce sunt curate
de norul patimilor. Şi precum din apucătoare simţire, prin primire, se face
înţelegerea celor simţite, aşa din privirea cea gânditoare obicei are a se
face vederea celor gândite, pe urma cărora urmează, prin Darul, vederea
lui Dumnezeu cea fără de chip, şi nefelurită, şi nenălucită, şi neamestecată.
Care, ţintă având pre minte de toate, şi cele simţite şi cele gândite, cele ce
ori în ce fel ar fi fost, slobodă o face, încuindu-o cu înspăimântare şi cu
nemişcare, întru adevăr de nemărginire şi de necuprindere şi de nehotărâre,
pre cât nu este cu putinţă să se arate prin cuvânt.
89. O! Stăpâne Atotţiitorule, Cela ce eşti început a toate celor ce se văd
şi ce se gândesc, început având pre neîncepere. O! Nemărginitule, şi fire
pre cea mai presus de fire. O! Necuprinsule, şi fiinţă pre cea mai presus de
fiinţă. O! Nefăcutule, şi chip încă pre cea fără de chip. O! Nevăzutule, şi
osebire firească pre pururea vecuire. O! Nestricăciosule, şi formă pre cea
fără de formă. O! Neurmatule, şi loc pre nescriere împrejur. O!
Nehotărâtule împrejur, şi înţelegere pre cea neînţeleasă. O! Necercatule, şi
cunoştinţă şi vedere, pre nevedere şi netălmăcire. O! Neapropiatule şi
negânditule, şi cuvânt pre negrăire. O! Nepovestitule, şi tâlcuire pre
netâlcuire. O! Nesupusule, şi pre negândire gândire. O! Nesocotitule de
minte, şi mai pre scurt, punere pre lipsirea cea mai presus de toate. O! Cel
mai presus Dumnezeule! Totului tot eşti minune, şi liniştită bunătate, şi
îndrăsneală, şi dragoste, şi dulceaţă, şi îndulcire a sufletului, şi nădejde
întemeiată în toate, şi cu adevărat neîngrijire şi bucurie. Tu, Cela ce eşti
singura slavă cea ipostatnică, şi Împăratul, şi Înţelepciunea, şi Puterea.
Pentru aceasta fireşte Te faci negrăită ieşire afară de toate cele ce se văd, şi
încetare de toate cele ce se gândesc, şi odihnă întru Tine e minunată celor

2051
ce cu împărtăşirea Sfântului Duh Te văd pre Tine. O! Netălmăcite
Dumnezeule.
90. Iar minunându-se (adecă de Dumnezeu) se doreşte mai mult; iar
dorindu-se, curăţeşte, zice glasul cel de Dumnezeu cuvântător al lui
Grigorie; iar curăţind, cu chip Dumnezeesc ne lucrează; iar după ce ne-am
făcut întru acest fel, ca cu ai Săi atuncea vorbeşte. Dar nu numai
Dumnezeu întru acest chip, ci şi cel ce s-a curăţit, cu totul ca cu ai săi,
întru Duhul şi întru adevărul, cu cei Dumnezeeştî şi cu Dumnezeu
vorbeşte. Drept aceea şi Cuvântătorul de Dumnezeu adaugă: Dumnezeu cu
dumnezei unindu-Se şi cunoscut făcându-Se. Vezi minunatul lucru al
unirii? Că zice: Dumnezeu cu dumnezei unindu-Se. Şi dacă unirea este a
celor ce în oarecare chip sunt deopotrivă, arătat este că şi aşezările unirii şi
ale îndulcirii deopotrivă aceleaşi sunt. Pentru aceasta zice: şi cunoscut
făcându-Se. Deci aşişderea şi cel cu chip Dumnezeesc şi dumnezeu din
dar, ca cu ai săi, cu cei dumnezeieşti şi cu Dumnezeu vorbeşte şi Îl
cunoaşte, precum Dumnezeu (după chip deopotrivă) vede şi Se uneşte cu
cei ce sunt cu chipuri dumnezeieşti şi dumnezei după cele mai sus zise.
Dintru această pricină Marele, adecă Teologul Grigorie, adaugă spre
arătare, şi nu fără de cuviinţă. Şi poate că pre atâta se cunoaşte Dumnezeu
de cei curaţi şi de Dumnezeu aceştia, precât atuncea îi cunoaşte pre dânşii
după chip deopotrivă, Cel din fire (Dumnezeu) pre cei din punere
dumnezei. Deci cât ar fi putut să suie cuviinţa socotelii? Adevărat, mult
fericiţi sunt cei ce se întind în sus, precum se cuvine, către vederea şi
privirea lui Dumnezeu, cu toată puterea sufletului şi cu ştiinţă
duhovnicească, în vremea când Îl văd cum că, pentru neapucarea Lui cea
pentru neîncepere ce se vede împrejurul Lui, şi pentru necuprindere, şi
pentru nescriere împrejur, şi pentru cea cu totul pururea vecuire şi
nemărginire, cu totul s-a făcut al minunii Celui întru Dumnezeu prea
minunat şi al celei prea mari înspăimântări. Dintru care lucru sufletele lor
cu dorire se lipesc de Dumnezeu; şi dorire atâta de reţinută pătimesc cu
bună norocire, încât se topesc când văd pre Dumnezeiasca faţă şi pre
frumuseţea ei cea prea frumoasă. Şi atuncea cu adevărat, după urmare,

2052
întru acest chip se curăţesc şi se fac ai lucrării lui Dumnezeu, cu chipuri
dumnezei şi dumnezei, şi cu Dumnezeu întru adevăr se unesc. Care, cu
adevărat, şi prin prisosirea cea multă a lucrului ce s-a văzut de dânşii, şi
prin urmarea darului celui mai presus de fire al îndumnezeirii şi al
dumnezeieştii uniri, cunoscuţi făcându-se, minunat prin frumuseţea cea
mai presus de toate răpeşte pre toată simţirea cea de gând a acestora şi pre
toată dorirea, şi împrejurul Său traşi îi are, ca pre alţi îngeri, fără de
scăpare cântând, prea cu cuviinţă: „Dumnezeu a stătut întru adunarea
dumnezeilor şi în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Ps. 81, 1), şi aceea:
„Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a grăit şi a chemat pământul, de la
răsăriturile soarelui până la apus” (Ps. 49, 1), de unde „şi boierii
noroadelor s-au adunat împreună cu Dumnezeul lui Avraam” (Ps. 46, 9), şi
cu urmare au stătut împrejurul lui Dumnezeu, precum Serafimii stau
împrejurul Lui, dumnezeieşti străluciri de taine mai presus de lume, şi fără
de răspândire ţinându-se de Dumnezeu, Care este afară de toate cu
nemărginire nemărginit. Deci dacă „cei curaţi cu inima, după hotărârea lui
Dumnezeu, fericiţi sunt, că aceia pre Dumnezeu Îl vor vedea” (Matei 5, 8),
cum nu prea luminat fericiţi sunt văzătorii, curăţindu-se cu minunarea cea
din cunoştinţa lui Dumnezeu, prin sporire suindu-se? Deci dar se cuvine
ca, dorind fericirea, să pătimim îndumnezeirea şi aşa nemişcat să stăm
heruvimiceşte împrejurul lui Dumnezeu, şi de cea văzătoare şi ştiinţă şi
lucrare să ne ţinem cu toată sârguinţa, întru Hristos Iisus Domnul nostru.
91. Prea foarte voiesc să Te văd pre Tine, şi apoi cu urmare să Te cânt,
Făcătorule de viaţă, viaţa celor ce întru oarecare chip Te văd pre Tine,
Doamne Dumnezeul meu. Dar vrând, nu pot, precum este vrednic să zic, şi
nu mă dumeresc întru adevăr, şi mă uimesc. O! cât Te iubeşte pre Tine
mintea, Stăpâne, Făcătorule prea înţeleptule, şi pre Tine singur văzându-
Te, pace dobândeşte şi odihnă potrivită ei. Pentru că pofteşte fireşte, după
aceea ce este minte, ca după ce s-ar fi slobozit şi ar fi încetat de învârtirea
cea din afară şi care se vede, de sineşi singură să gândească, şi mai vârtos
să socotească cu firească iuţime pre cele mai înalte, şi să se lipească întru
adevăr de cele mai subţiri decât nematerialnicia ei. Deci cu socoteală

2053
firească, de sineşi pornită, ca cum sus aleargă către Cel mai înalt decât
toate şi mai presus decât toată nematerialnicia, adecă către Tine; şi mai
vârtos de ajutorinţa Sfântului Duh, prin credinţă, după cuviinţă ajutorindu-
se, şi întru acest chip cu adevărat sus întinzându-se, sau mai vârtos prea
chiar după aceea ce este minte, de cele gândite ce sunt împrejurul Tău, ca
de oarecare rudenii ale ei, sus trăgându-se, Te doreşte pre Tine şi mai mult
să Te vadă, împreună cu toată osârdia sufletului. Şi o! ce fel de minunate şi
fericite pătimeşte fireşte! Pentru că de gând fire având, precum am zis, mai
mult decât toate zidirile, zburătoare şi grabnică este, şi dorire după cuviinţă
are pre cele gândite, cu adevărat a le gândi, precum dobitoacele cele
simţitoare a mânca. Pentru că după chip potrivit, aceasta îi este minţii a
gândi, ceea ce este dobitoacelor celor simţitoare a mânca. Că dintru a
gândi, pe potrivă i se face minţii: a trăi, a creşte, a se îndulci şi a se veseli,
precum şi dobitoacelor celor simţitoare este dintru a mânca. Însă unele ca
acestea le pătimeşte cu adevărat dintru a lucra, adecă a gândi, şi mai ales
prea cu covârşire, când, după ce netălmăcit s-ar fi făcut întru Tine şi prin
duhovniceasca Ta bunătate va ajunge întru tragerea negrăitei slavei Tale,
amestecându-se din dorirea ei. Pentru că lucrul acela ce are dorire osebită
spre ceva, ce ar fi putut face după cuviinţă, după ce ar fi dat de vreo tragere
oarecare, şi mai vârtos de una ca aceasta, în ce fel eşti Tu, şi mai vârtos din
purtarea Ta de grijă către un dorit atâta de mare, în ce fel eşti Tu? Pentru că
Tu, Împărate atotînţelepte, atotputernice, prea bunule Doamne, după ce ai
zidit jivină gândită pre minte, întru acest fel o faci, în ce fel adecă să fie
putincioasă a se veseli fireşte întru ale Tale şi negrăit întru ţinerea
dumnezeieştii Tale doriri, cu uimire a se face, şi întru oarecare chip să fie
putincioasă a avea aşezământ către Tine cu nebunie, din cuviincioasa
îmbătătoare dumnezeiască insuflare a Ta. Şi mintea adecă întru acest chip
se află, pentru că desăvârşit s-a zidit iubitoare de podoabă; şi pentru că este
prea foarte iubitoare de podoabă, după aceea ce are fire din purtarea de
grijă, cu urmare dorire are a gândi pre cele prea bune, şi de-a pururea a
pofti pre cele mai înalte, şi înainte a dori, şi a se bucura întru adevăr de
cele mai alese. Însă o! în ce fel de arăţi Tu acestea şi cum o răpeşti pre
dânsa prea foarte cu înţelepciune, trăgându-se de dorirea vederii Tale şi
2054
depărtată de toate împreună deobşte, afară de Tine singur, cu toată
dragostea sufletului! Nici în multe feluri schimbat numai Te vezi, o! Tu
prea dulce, nici numai neamestecat; nici cuprins, nici necuprins; nici
înfricoşat, nici blând; ci acum adecă aceasta, iar acum aceea, ca întru acest
chip cu adevărat, de aicea, de acolo, mişcarea minţii şi încă şi schimbarea
nicidecum să poată a se abate către vreun lucru cevaşi din cele de aicea ce
sunt, afară de Tine. Căci pentru schimbarea cea în multe feluri, sau pentru
neamestecarea, pentru dorirea neapucării sau a apucării, pentru înfricoşare
sau blândeţe, şi cu totul cuprinzător să zic, Unul-Bunul şi Frumosul cu
cuprindere fiind, şi al tuturor bunătăţilor şi frumuseţilor început făcător,
mai presus de bunătate şi mai presus de frumuseţe, întru nimic oarecare alt
lucru nu este cu putinţă cu adevărat a privi mintea şi a petrece şi în multe
feluri şi în multe chipuri a se veseli, fără numai întru Tine. Pentru că Tu
pre toate după pricinire întru Sineţi le ai şi mai presus de toate Te afli ca un
Ziditor mai presus de frumuseţe. Dintru această pricină, Unul fiind
Dumnezeule după fiinţă, în multe feluri Te vezi cu lucrurile pentru
mulţimea lor, şi iarăşi pentru mărimea lor mult. Pentru că şi lucrul cel prea
minunat şi înspăimântător este, că de Te şi faci cu adevărat apucat, de aicea
iarăşi neapucat în oarecare chip Te faci. Pentru că Tu, Cel ce după fiinţă
eşti necuprins cu totul, şi după lucrare, şi după putere încă nu Te cuprinzi
oarecum. Pentru că măsura puterii Tale cine a aflat? Şi pre înţelepciunea Ta
cine o a cunoscut? Şi pre noianul bunătăţii Tale cine l-a urmat? Măcar că
dintru acestea, după alt chip, înţeles eşti în oarecare chip. Deci cu adevărat
mintea, începând a privi dintru cele ce întru cele ce se văd sunt gândite, se
suie mergând cu urmare la Unimea şi neînţelegerea cea împrejurul Tău,
Mântuitorule. Şi pentru dulceaţa şi prea multa veselie a lucrului celui
prins, şi pentru căci este iubitoare de frumuseţe, se sârguieşte cu toată
sârguinţa şi se prigoneşte oarecum încă să se mai suie, pre cât este cu
putinţă, mai departe. Dar de vreme ce nu poate să ajungă mai departe,
socotind, precum se cuvine, ceea ce-i scapă fără de îndoială, ca ceea ce
este lucru mai presus stătător şi mai ales, cu urmare ţinută se face de multă
oarecare apucare de dorire şi, după potrivă, cu nebunie se îmbată spre Tine.
Şi doriri aprinse repezi suflă în suflet, aţâţarea dumnezeieştii dragoste,
2055
făcând pre lucrul cel înţeles al celui neînţeles; şi pre nedobândire,
dobândire a doririlor socotindu-o, nu mai vârtos trăgând lucrul cel prins cel
împrejurul Tău, Atotînţelepte, decât aprinzând ceea ce scapă, şi prin
neajungerea cunoştinţei face şi a fi Tu prea minunat de dânsa şi a fi dorit
prea mult. Pentru că nu numai ceea ce este după fiinţă (căci acest lucru
fiecăruia şi cu totul în tot chipul prea cu prisosire cu neputinţă este), ci şi
cele ale înfiinţatei dumnezeieşti puteri şi lucrări şi totul din cele gândite ce
se văd şi se grăiesc de Dumnezeu împrejurul Tău, Dumnezeule, neînţeles
sunt, care sunt nemărginite, precum s-a zis, pentru mărime şi necercare
pentru mulţime. Însă măcar deşi cu totul a ajunge la marginea acestora cu
neputinţă este, a unora ce sunt nemărginite, dar cu putinţă este, prin
apropierea de Tine cea prin curăţenie şi prin privirea frumuseţii Tale, spre
mai luminate şi mai strălucite vederi ale celor ce sunt împrejurul Tău a
ajunge şi a ne îndumnezei pe potrivă. Drept aceea şi arzi cu rănire pre
mintea cea ce îngăduie lângă Tine, după cuviinţă, strălucind-o mai mult şi
mai mult şi întru adevăr băgând-o întru oarecare ascunse tainice vederi mai
presus de ceruri. O! Singurime prea cântată şi Treime prea cinstită, adâncul
cel fără de fund al puterii şi al înţelepciunii! Cum dintru Însuşi ori
începerea, ar fi voit cineva a zice, ori linia, întru întunericul cel prea
dumnezeiesc al Tău bagi pre mintea cea ce s-a curăţit după lege, mutând-o
pre aceasta de la mărire la mărire, însă de multe ori petrecând ea şi
înlăuntrul întunericului celui prea luminat. Nu ştiu (precum Tu ştii) ori
întru carele înlăuntru s-a adus Moisi de demult, ori că acesta al aceluia este
chip, ori că al acestuia acela. Însă cum că acesta prea chiar gândit întuneric
este, şi cum că întru dânsul se săvârşesc dumnezeieşte şi mai presus de
fire, întru taina sufletului, negrăit tainele dumnezeieştii uniri şi dragostei,
cel ce se aduce înlăuntru cu luminarea luminătorului Duhului Sfânt, prea
luminat aceasta o ştie.
92. Cine pre Tine cu dragoste dumnezeiască, Treime, văzându-Te, nu se
bucură, Cel ce eşti Împăratul şi neîncetatul Ocârmuitor, şi împărţitor arătat
a orice fel de folos şi de bine, şi Izvorâtor al tuturor acestora? Şi cine,
pentru vederea Stăpânirii Tale celei Atotţiitoare, poate a se bucura cu

2056
bucurie adevărată? Arătat că nimenea nicidecum. Pentru aceasta, „fericiţi
cei curaţi cu inima”, că aceia Te văd cu ochiul sufletului, pre Tine, Cel ce
eşti prea cu covârşire bucurie chiar duhovnicească, şi se bucură adevărat
cu luminată veselie şi cu înaltă dulceaţă a sufletului, şi de nesuferită dorire
se umplu de multe ori, măcar deşi se luptă de multe ori cu trupeşti
înconjurări şi drăceşti năpădiri asupra-le pătimesc. Pentru că
duhovniceasca lumină a frumuseţii Tale, Doamne, cu nemărginire
nemărginită este, prea cu covârşire slobodă de a se apropia câtuşi decât
scârbă lumească, care prin Darul face a se străluci. Pentru aceasta, dulceaţa
toată merge înainte cu toată pofta şi Sfânta dorire şi negrăită dragoste.
Dintru această pricină, dragostea Ta cu nesuferite, mai presus de fire,
bolduri răniţi face pre cei ce Te văd pre Tine, după oarecare subţire
gândire. Dintru această pricină, întru mireazma mirurilor Tale, pe urma Ta
urmând, aleargă cu tare şi cu neslăbită întindere sufletele acelea de care Te
vezi, negrăite Dumnezeule, şi întru sineşi a Te atrage pre Tine se ispitesc în
tot chipul, biruite fiind cu adevărat şi topite de dorirea Ta minunată. Drept
aceea, fără de uitare Te au pre Tine în minte, atârnate fiind de frumuseţa Ta
cea mai presus de fire. Iar mai vârtos, de-a pururea şi duhovniceşte, mai
întâi ţin pre inima lor, şi noaptea cu adevărat şi ziua; şi somnul a zburat de
la ochii lor, şi cu dulceaţă. AMIN.

Sfantul Simeon
Arhiepiscopul Tesalonicului
Pentru sfinţita şi de Dumnezeu făcătoarea rugăciune, adecă ce
cuprinde această dumnezeiască rugăciune
ACEASTĂ dumnezeiască rugăciune este chemarea Mântuitorului,
adecă:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”
2057
 Aceasta este rugăciune, făgăduinţă şi mărturisire a credinţei, dătătoare de
Duhul Sfânt, dăruitoare de dumnezeieştile daruri, curăţire a inimii, gonire a
dracilor, sălăşluire a lui Iisus Hristos, izvor a gândurilor şi cugetărilor celor
dumnezeieşti, izbăvire a păcatelor, tămăduire sufletelor şi trupurilor,
dătătoare de dumnezeiască luminare şi izvor al milei lui Dumnezeu, şi
celor smeriţi dătătoare de descoperiri şi de tainele cele dumnezeieşti, şi
chiar mântuire; de vreme ce şi Mântuitorul Nume al Dumnezeului nostru
cuprinde întru sine, care Nume este chiar cel chemat întru noi al lui Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi după cum zic Apostolii: „Nu este alt nume
sub cer, dat între oameni, întru care să ne mântuim” (Fap. 4, 12). Drept
aceea este rugăciune, căci printr-însa cerem dumnezeiască milă şi
făgăduinţă şi ne dăm lui Hristos prin chemarea Lui. Aceasta este şi
mărturisire, căci Petru, mărturisind, s-a fericit. Ea este şi dătătoare de Duh
Sfânt, căci „nimeni nu poate zice: Domn este Iisus, fără numai în Duhul
Sfânt” (1 Cor. 12, 3). Ea este dătătoare de dumnezeieştile daruri, căci
pentru aceasta zice Hristos lui Petru: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”
(Mat. 16, 19). Ea este curăţirea inimii, căci „fericiţi cei curaţi cu inima, că
aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mat. 5, 8), şi cheamă şi curăţeşte pe cel ce
vede pe Dumnezeu. Ea este gonirea dracilor, pentru că cu Numele lui Iisus
Hristos s-au gonit şi se gonesc toţi dracii. Ea este sălăşluirea lui Hristos,
căci cu pomenirea Numelui Său este Hristos întru noi şi prin pomenire
locuieşte şi umple cu veselie, căci zice: „Adusu-mi-am aminte de
Dumnezeu şi m-am veselit” (Ps. 76, 3). Ea este izvor al dumnezeieştilor
gânduri şi cugetări, căci Hristos este comoara a toată înţelepciunea şi
cunoştinţa şi, întru care locuieşte, acestea le dăruieşte. Ea este izbăvire de
păcate, pentru că rugăciunea aceasta zice: „Câte vei dezlega pe pământ vor
fi dezlegate şi în ceruri” (Mat. 16, 19). Ea este tămăduire sufletelor şi
trupurilor, căci zice: „Întru Numele lui Iisus Hristos, scoală şi umblă” (Fap.
3, 6), şi te tămăduieşte Iisus Hristos. Ea este dătătoare de dumnezeiască
lumină, căci Hristos este lumina cea adevărată şi lumina Lui şi darul le dă
celor ce Îl cheamă: „Şi să fie, zice, lumina Domnului Dumnezeului nostru
peste noi” (Ps. 89, 19), şi „Cel ce urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci
va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Ea este izvor al milei dumnezeieşti,
2058
căci prin ea cerem milă şi „Domnul este milostiv şi îndurat spre toţi cei ce-
L cheamă; şi celor ce strigă către Dânsul degrab le face izbândă” (Ps. 144,
8. 19. 20). Aceasta celor smeriţi este dătătoare de descoperiri şi de tainele
cele dumnezeieşti, căci şi pescarului Petru i s-au dat acestea prin
„descoperirea Părintelui celui din ceruri” (Mat. 16, 17), şi Pavel „s-a răpit
până la al treilea cer şi a auzit cuvinte negrăite” (2 Cor. 12, 4), şi pururea
lucrează aceasta. Singură ea este mântuire, căci nici întru altul nu ne putem
mântui, zice Apostolul, decât de la Mântuitorul lumii, Hristos (Filip. 3,
20). Drept aceea şi la ziua cea de apoi „toată limba va mărturisi că Domnul
Iisus Hristos este întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2, 10–11). Şi
acesta este semnul credinţei noastre, de vreme ce suntem şi ne chemăm
creştini; şi mărturia că de la Dumnezeu suntem, zice: „Tot duhul care
mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup este de la Dumnezeu” (1 Ioan 4,
2). Iar cel ce nu mărturiseşte nu este de la Dumnezeu, şi acesta este al lui
Antihrist. Drept aceea, toţi credincioşii trebuie să mărturisească neîncetat
acest Nume, pentru propovăduirea credinţei şi pentru dragostea Domnului
nostru Iisus Hristos, de care nicicum şi niciodată nimic să nu ne despartă,
şi pentru darul şi iertarea şi, mai înainte de toate, mântuirea; căci întru
acest dumnezeiesc Nume Apostolii au făcut şi au învăţat minunate lucruri.
Dumnezeiescul Evanghelist zice: „Iar acestea s-au scris ca să credeţi că
Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţă întru
Numele Lui” (Ioan 20, 31). Iată credinţa, iată mântuirea şi viaţa.
Cum că toţi creştinii:
Preoţii, Monahii şi mirenii, sunt datori să se roage în
Numele lui Iisus, după putere
Această numire să o zică tot drept-slăvitorul ca o rugăciune, cu mintea şi
cu limba, stând şi umblând, şezând şi sculându-se, şi spre aceasta să se
nevoiască pururea, şi va afla mare bucurie şi linişte; căci cei ce s-au îngrijit
de aceasta, prin cercare cunosc aceasta. Deşi lucrul acesta este mai presus
de cei ce sunt în lume, şi de chiar călugării carii sunt în mijlocul valurilor,
cu toate acestea însă fiecare să zică această rugăciune măcar la vreme

2059
orânduită. Toţi au datorie a zice această rugăciune după putere, şi cei
sfinţiţi, şi călugării, şi mirenii. Dar călugării, ca nişte rânduiţi spre aceasta,
având datorie nelipsită pentru aceasta, măcar de ar fi şi în valurile slujirii
lor, trebuie să se nevoiască a zice această rugăciune după putere şi să se
roage Domnului neîncetat; măcar de ar fi şi cu vreo grijă şi tulburare, şi
măcar de ar fi şi răspândiţi cu gândul la lucruri lumeşti, nu trebuie să se
lenevească, ci să se întoarcă la rugăciune şi să se bucure că se întoarce. Cei
hirotoniţi să poarte grijă de aceasta ca de un lucru apostolesc şi ca o
dumnezeiască propovăduire, ca una ce săvârşeşte lucruri dumnezeieşti şi
ca ceea ce arată dragostea lui Hristos. Iar cei ce sunt în lume să aibă
aceasta după putere ca o pecete şi semn al credinţei, pază, sfinţenie şi
gonire a toată ispita. Drept aceea toţi, cei hirotoniţi, mirenii şi călugării,
sculându-se din somn trebuie să se gândească întâi la Hristos şi pe Hristos
să-L pomenească întâi, şi această pomenire trebuie a o aduce lui Hristos ca
un prinos şi pârgă a tot gândul; căci trebuie ca noi, mai înainte de toată
cugetarea, să pomenim pe Hristos Cel ce ne-a mântuit şi ne-a iubit atâta de
mult. Căci suntem şi ne chemăm creştini, ne-am îmbrăcat într-Însul la
Sfântul Botez, ne-am uns cu Mirul Său, ne-am împărtăşit şi ne împărtăşim
cu Sfântul Său Trup şi Sânge, suntem mădulări ale Lui şi Biserică, şi
locuieşte întru noi. Pentru aceasta suntem datori a-L iubi şi a ne aduce
aminte pururea de Dânsul. Drept aceea fiecare să aibă vreme orânduită
după putere şi să-şi rânduiască numărul de câte ori să zică această
rugăciune, socotind-o ca o datorie.
Ale oarecăruia Sfânt nenumit (Anonim)
Cuvânt foarte minunat, pentru cuvintele dumnezeieştii rugăciuni, adecă:
pentru „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”.
Cîtă putere are rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă”? şi ce fel de daruri dăruieşte celor ce o uneltesc?
Şi întru care vrednică aşezare îi aduce? Nu este cu putinţă să o spunem noi
şi să o arătăm, fiindcă acest lucru este mai presus de puterea noastră. Noi
numai aceasta să o zicem pentru această rugăciune a lui „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”: de unde a luat începutul şi
2060
care întâi au zis aceste cuvinte ale rugăciunii. Deci de sus şi din început,
întemeiată pe însăşi dumnezeiasca Scriptură, au luat început această
rugăciune, şi cei trei verhovnici Apostoli ai Stăpânului Hristos au zis din
cuvintele rugăciunii: Pavel zic, Ioan şi Petru. Şi de la dânşii le-am luat noi
ca o moştenire de la Părinţi dată, care sunt dumnezeieşti şi descoperiri ale
Sfântului Duh şi glăsuiri ale lui Dumnezeu. De vreme ce şi aşa credem noi,
că câte au grăit şi au scris purtătorii de Duh Apostoli, toate sunt graiuri ale
lui Hristos, care le-a grăit din gura Apostolilor. Pentru că acest fel de
făgăduinţă le-a dat lor Domnul nostru întru Sfânta Evanghelie: că şi Însuşi
Fiul, şi Tatăl, şi Duhul Sfânt vor veni să Se sălăşluiască întru dânşii (Ioan
14, 23); şi nu numai întru Apostoli, ci şi în fieştecare creştin ce păzeşte
poruncile Lui. Drept aceea prea dumnezeiescul Pavel, care s-a învrednicit
să se suie până la al treilea Cer, zice: „Nimenea nu poate să zică Domn pe
Iisus, fără numai întru Duhul Sfânt” (1 Cor. 12, 3). Că nu poate să zică
nimenea acest Nume al lui Iisus Hristos fără numai cu Duhul Sfânt, arată
Apostolul Pavel cu un chip prea minunat, cum că acest Nume este prea
înalt şi mai presus decât celelalte nume ale celor mulţi. Pentru aceasta şi nu
este cu putinţă să-l zică cineva întru alt chip, fără numai cu Duhul Sfânt. Şi
Cuvântătorul de Dumnezeu Ioan, care a tunat cele duhovniceşti şi
teologhiceşti, a luat sfârşitul lui Pavel şi l-a făcut început, şi grăieşte: „Tot
Duhul care mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit în trup, de la Dumnezeu
este” (1 Ioan 4, 2). Şi pentru că mărturiseşte cu hotărâre iarăşi acest
dumnezeiesc Apostol cum că tot Duhul care mărturiseşte acest Nume al lui
Iisus Hristos este de la Dumnezeu, adeverează prin aceasta că Numele şi
mărturisirea lui Iisus Hristos este al dumnezeiescului şi duhovnicescului
Dar, şi nu este lucru prost şi întâmplător. Asemenea şi verhovnicul
Apostolilor Petru a luat sfârşitul lui Ioan şi l-a făcut început, adecă pe
Hristos; căci în vremea când a întrebat Domnul nostru pe ucenicii Săi
zicând: „Iar voi cine ziceţi că sunt Eu?”, grăeşte Petru: „Tu eşti Hristos,
Fiul lui Dumnezeu” (Matei 16, 16), care aceasta i-a descoperit-o
Dumnezeu Tatăl din Cer, precum o mărturiseşte Domnul nostru în Sfânta
Evanghelie. Şi socoteşte pe aceşti prea sfinţi trei Apostoli ai lui Hristos la
aceste trei cuvinte ce grăiesc, ce fel sunt legaţi între dânşii unul cu altul, ca
2061
într-un ţărcălan; căci unul ia iarăşi de la celălalt aceleaşi dumnezeieşti
glasuri, căci acel cuvânt ce îl zice cel dintâi, mai pe urmă cel de-al doilea îl
face început, şi întru acest chip şi cel de-al treilea, şi săvârşeşte rugăciunea
aceasta. Pentru că Pavel zice „Domnul Iisus”, Ioan „Iisus Hristos”, iar
Petru „Hristos, Fiul lui Dumnezeu”, şi se face un ţărcălan (lanţ) minunat.
Şi sfârşitul, care este „Fiul lui Dumnezeu”, se împreună cu începutul, care
este „Domnul”. De vreme ce nu este nicio deosebire ca să zică cineva
„Domnul” şi „Fiul lui Dumnezeu”, căci amândouă acestea arată
Dumnezeirea Unuia-Născut Fiul lui Dumnezeu. Şi pentru ca să înţeleagă
fieştecarele, iată că scriem şi ţărcălăm: Domnul – Iisus – Hristos – Fiul lui
Dumnezeu. Şi cu acest chip, prin învăţătură, ne-au dat fericiţii Apostoli să
zicem întru Duhul Sfânt şi să mărturisim pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu. Şi de vreme ce sunt şi trei, sunt şi vrednici de credinţă; pentru
că tot cuvântul cu trei mărturii se întăreşte şi se încredinţează. Încă şi
rânduiala Apostolilor care au zis aceste dumnezeieşti graiuri nu este fără
socoteală, ci are tâlcuirea sa. Pentru că întâiul ce a zis acestea este Pavel, în
mijloc Ioan, şi pe urmă Petru. De la Pavel, cel ce este mai pe urmă decât
ceilalţi ucenici ai lui Hristos, s-a început tainica dare prin învăţătură a
rugăciunii Domnului Iisus Hristos; şi prin Ioan merge la Petru, care este
cel dintâi, şi acolo se sfârşeşte. Şi precum socotesc acest lucru, este semn
al sporirii noastre celei după rânduială şi al unirii noastre cu Dumnezeu
prin lucrare şi vedere cu dragostea. Pentru că Pavel însemnează lucrarea,
precum însuşi zice: „mai mult decât toţi m-am ostenit” (1 Cor. 15, 10).
Ioan însemnează vederea, căci şi numele „Cuvântător de Dumnezeu” ce îl
are o arată. Iar Petru însemnează dragostea, precum îl mărturiseşte Domnul
nostru când i-a zis: „Iubeşte-Mă, Petre; paşte oile Mele” (Ioan 21, 16).
Întrucât cine se îndeletniceşte cu această rugăciune sporeşte şi întru
lucrarea faptei bune, şi din lucrare se suie la vedere, şi câştigă şi dragostea
lui Dumnezeu, şi se uneşte cu Dânsul. Şi nu numai acestea ce le-am zis
însemnează aceste dumnezeieşti graiuri ale rugăciunii, ci descopere şi
dogma cea dreaptă a credinţei noastre şi răstoarnă tot eresul ereticilor.
Pentru că aceea, adecă „Doamne”, arată dumnezeiasca fire a lui Hristos şi
răstoarnă eresul acelora ce zic cum că este numai om, iar Dumnezeu nu
2062
este. Aceea, adecă „Iisuse”, arată iarăşi omeneasca fire a lui Hristos şi
răstoarnă eresul acelora ce îl zic cum că este numai Dumnezeu, iar om nu
este, ci după nălucire se arată om. Aceea, adecă „Hristoase”, arată
amândouă firile, şi pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, cum că sunt
amândouă într-o faţă şi într-un ipostas, şi răstoarnă eresul acelora ce zic
cum că Hristos are două ipostasuri despărţite unul de altul. Şi aceea, adecă
„Fiule al lui Dumnezeu”, arată cum că la Hristos dumnezeiasca fire este
neamestecată şi după unirea ce a făcut cu firea omenească, şi cea
omenească asemenea şi aceasta este neamestecată; şi răstoarnă eresul
acelora ce zic cum că dumnezeiasca şi omeneasca fire întru Hristos au luat
amestecare şi s-au amestecat una cu alta. Deci aceste patru ziceri, ca unele
ce sunt graiuri dumnezeieşti şi săbii duhovniceşti, răstoarnă şi strică două
cumpene de eresuri protivnice între sineşi la răutate şi la eres, însă de un
rang şi împreună glăsuite la păgânătate. Iată şi pildă spre mai multă
înţelegere: Acestea sunt cele ce prin învăţătură ni s-au dat de Dumnezeu
înţelepţiţii Părinţii noştri, care erau desăvârşiţi şi purtători de Duh bărbaţi;
care şi pe fieştecare dintru aceste dumnezeieşti graiuri, adecă pe „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu”, precum ne-au lăsat-o dare prin
cuvânt dumnezeieştii Apostoli, atâta le-au tipărit în inimile lor şi atâta le-
au iubit, mai ales pe prea dulcele Nume „Iisus”, care îl aveau numai pe
acesta pentru desăvârşita şi cu totul întreaga rugăciune, cât în toată viaţa
lor se nevoiau neîncetat cum să se sature de dulceaţa lui Iisus, şi totdeauna
erau flămânzind şi însetând de Iisus. Măcar deşi se umpleau de bucurie
duhovnicească nepovestită şi luau dumnezeieşti daruri şi se făceau de
aceea afară de trup şi de lumea aceasta, ca şi cum ar fi fost îngeri
pământeşti şi oameni cereşti. Deci la atâta înălţime a faptei bune s-au suit
prin mijlocirea acestei prea dulci numiri a lui Iisus; încă nouă,
începătorilor şi nesăvârşiţilor, după cuviinţă ne-au dat prin învăţătură să
zicem încă şi „miluieşte-mă”, adecă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al
lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, nu pentru altă pricină fără numai să ne
cunoaştem măsurile noastre şi aşezarea şi starea noastră, şi cum că avem
trebuinţă de mare şi bogată milă a Sfântului Dumnezeu. Şi suntem ca orbul
acela de care grăieşte Sfânta Evanghelie, care, având dor să ia lumina
2063
ochilor săi, striga în vremea când trecea pe acolo Domnul şi zicea: „Iisuse,
miluieşte-mă” (Luca 18, 38). Aşa şi noi, câţi suntem orbi la suflet, să
rugăm pe Dumnezeu ca să trimită mila Sa în noi şi să ne deschidă ochii
sufletului, ca să vedem gânditor. Şi pentru aceasta urmează să zicem şi
„miluieşte-mă”. Alţii iarăşi, vrând să păzească şi întru aceasta dragostea
aproapelui, zic rugăciunea aşa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui
Dumnezeu, miluieşte-ne”, şi se roagă pentru toţi fraţii lor, fiindcă ştiu că
dragostea este plinirea legii şi a Prorocilor şi este o faptă bună ce
covârşeşte pe fieştecare poruncă şi lucru duhovnicesc la dânsa. Drept aceea
şi cu dragostea aproapelui împreunează rugăciunea lor şi roagă pe
Dumnezeu ca să-i miluiască şi pe dânşii şi pe fraţii lor, şi cu acest chip
îndeamnă pe Dumnezeu mai mult să miluiască. Pentru că şi pe Dumnezeu
de obşte Îl numesc, adecă Dumnezeul nostru al tuturor, şi pentru că cer de
la Dânsul mila Lui de obşte pentru toţi fraţii. Şi mai ales mila prea bunului
Dumnezeu atunci se obişnuieşte a veni întru noi, când ne va vedea că
păzim dreapta credinţă întru dogme şi săvârşirea poruncilor întru lucruri.
Pe care şi pe amândouă le cuprinde înlăuntru acest puţin stih al rugăciunii,
adecă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-ne.”
Încă pentru aceste dumnezeieşti Nume, adecă „Doamne Iisuse Hristoase”,
de vom vrea să cercetăm şi vremile întru care s-au zis, şi dintru început
iarăşi le aflăm cu aceeaşi rânduială ce le zicem. Adecă, întâi s-au zis aceea
„Domnul”, apoi „Iisus”, şi mai pre urmă „Hristos”. Pentru că în Scriptura
cea veche pretutindenea aflăm, şi mai înainte de Lege şi după Lege, că pe
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Îl numeşte Domn. Precum din vremea lui
Lot, unde zice: „Au plouat Domnul foc de la Domnul” (Fac. 19, 24); şi la
Psalmii lui David: „Au zis Domnul Domnului meu” (Ps. 109, 1). Şi iarăşi
în Sfânta Evanghelie, în vremea când a binevestit Gavriil Născătoarei de
Dumnezeu înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, i-a zis: „Vei
chema Numele Lui Iisus” (Luca 1, 31). Pentru că fiind Fiul şi Cuvântul lui
Dumnezeu, Domn şi Stăpânitor a toate şi Dumnezeu, a voit pentru
nemărginita Sa bunătate şi milostivire să Se facă om, ca să mântuiască pe
om; şi pentru aceasta S-a şi numit „Iisus”, care va să zică „Mântuitor şi
Izbăvitor al omului”. Iarăşi aceea, adecă „Hristos”, care arată
2064
îndumnezeirea firii omeneşti ce a luat-o Domnul nostru, şi S-a întrupat şi
S-a făcut om, mai înainte de patima şi de moartea Sa o oprea ucenicilor Săi
şi nu îi lăsa să-L propovăduiască Hristos. Însă după patimă şi după Înviere,
cu mare îndrăsneală Îl numea Petru înaintea norodului iudeilor pe Hristos,
zicând: „Să ştie toată casa lui Israel că şi Domn şi Hristos L-a făcut
Dumnezeu” (Fap. 2, 36). Pentru că firea omenească pe care a luat-o Fiul şi
Cuvântul lui Dumnezeu îndată şi atunci s-a uns de la Dumnezeirea Lui;
însă după ce S-a răstignit, şi a înviat din morţi, şi S-a înălţat la ceruri şi a
şezut de-a dreapta Tatălui, atunci S-a arătat pe deplin şi împreună
Dumnezeu. Pentru aceasta şi atunci, după Înălţare, era vremea să se arate
numirea aceasta a lui Hristos şi să se propovăduiască de Apostoli şi
Hristos, şi Fiu al lui Dumnezeu, şi Dumnezeu. Întrucât întâi s-a zis
„Domnul”, apoi „Iisus”, şi mai pre urmă „Hristos şi Fiul lui Dumnezeu”,
precum se arată şi în rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-ne”, pe care purtătorii de Dumnezeu Părinţi au luat-o
ca pe o moştenire dată de Sfinţii Apostoli şi prin învăţătură ne-au dat-o
nouă. Şi pentru aceste cuvinte ale rugăciunii atâta am zis noi, cât ne-a fost
în puterea noastră, ca şi cum am fi tăiat flori dintr-un oarecare copac mare
şi bun. Iar rodul ce se află învistierit înlăuntrul acestor dumnezeieşti
cuvinte să-l spună alţii, aceia adecă care prin multă vreme şi prin cercare
au sporit întru această lucrare a rugăciunii, şi au gustat dulceaţa rodului, şi
au ajuns la săvârşire. AMIN.
Tâlcuirea lui „Doamne miluieşte”
Prea folositoare să o ştie fieştecare creştin
DOAMNE IISUSE HRISTOASE, miluieşte-mă, şi mai în scurt, Doamne
miluieşte, din vremea Apostolilor s-au dăruit creştinilor ca să o zică
neîncetat, precum şi o zic. Însă ce însemnează aceasta „Doamne
miluieşte”, puţini sunt astăzi care cunosc, şi strigă în fieştecare zi fără de
folos, vai!, şi în deşert pre Doamne miluieşte, dar mila lui Dumnezeu nu o
primesc, fiindcă nu ştiu ce cer. Deci trebuie să cunoaştem cum că Fiul şi
Cuvântul lui Dumnezeu, după ce S-a întrupat şi S-a făcut om, şi a pătimit,
şi S-a răstignit, şi cu vărsarea Preasfântului Său Sânge a răscumpărat pe
2065
om din mâinile diavolului, de atunci S-a făcut Domn şi Stăpân al omeneştii
firi. Dar şi mai înainte de a Se întrupa, Domn era al tuturor zidirilor văzute
şi nevăzute, ca Făcătorul şi Ziditorul lor; însă al oamenilor şi al dracilor
care nu au voit de la sine să-L aibă Domn şi Stăpân al lor, nu era şi El
Domn al lor, deşi Domn al a toată lumea era. Pentru că Preabunul
Dumnezeu, Care şi pe îngeri şi pe oameni i-a făcut de sineşi stăpânitori, şi
le-a dăruit cuvântare, ca să aibă cunoştinţă şi dreaptă judecată, ca un Bun
ce este şi Adevărat, nu a voit să le rădice stăpânirea de sine şi să-i
stăpânească silniceşte şi fără de voia lor. Însă pe aceia care voiesc să fie
sub stăpânirea şi ocârmuirea lui Dumnezeu, pe aceia îi ocârmuieşte şi îi
stăpâneşte; iar pe cei ce nu voiesc, îi lasă să-şi facă voile lor, ca nişte de
sineşi stăpânitori ce sunt. Pentru aceea şi pe Adam, care s-a înşelat de
protivnicul diavol şi s-a făcut şi el protivnic lui Dumnezeu, şi nu a voit să
asculte porunca Domnului, l-a lăsat Dumnezeu în de sineşi stăpânirea sa şi
nu a voit să-l stăpânească silniceşte. Însă pizmătăreţul diavol, care l-a
amăgit întru început, nu a încetat a-l amăgi, până ce l-a făcut asemenea
dobitoacelor celor necuvântătoare, şi trăia ca un dobitoc necuvântător şi
fără de minte. Spre care, în sfârşit, milostivindu-Se Prea-milostivul Stăpân
Dumnezeu, a plecat cerurile şi S-a pogorât pe pământ şi S-a făcut om
pentru om, şi cu Preacuratul Său Sânge l-a izbăvit din robia păcatelor, şi
prin Sfânta Evanghelie l-a povăţuit cum să petreacă după plăcerea lui
Dumnezeu; şi după Cuvântătorul de Dumnezeu Ioan, „ne-a dat stăpânire să
ne facem fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Şi cu Dumnezeescul Său Botez
ne-a născut a doua oară şi ne-a scos din înşelăciune; şi cu Preacuratele Sale
Taine hrăneşte în fieştecare zi sufletul nostru şi îl învieţuieşte; şi, pe scurt a
zice, cu nemărginita Sa înţelepciune a aflat chipul să rămână nedespărţit în
totdeauna cu noi, şi noi cu Dânsul, ca să nu mai aibă nici o încăpere întru
noi diavolul. Deci câţi din creştini, după atâtea haruri cărora s-au
învrednicit şi după atâtea faceri de bine ce au primit de la Stăpânul Hristos,
iarăşi s-au înşelat de diavolul şi, prin mijlocirea lumii şi a trupului,
depărtându-se de la Dumnezeu, se stăpânesc de păcat şi de diavolul, făcând
voile lui; însă nu sunt desăvârşit nesimţitori, încât să nu simtă răul ce au
pătimit, ci cunosc greşeala lor şi robia în care au căzut, dar nu pot ca
2066
singuri de sine să scape, pentru aceea aleargă la Dumnezeu şi strigă pre
„Doamne miluieşte”, ca să Se milostivească spre ei Prea-milostivul Domn
şi să-i miluiască, şi să-i primească ca pe fiul cel curvar, şi să le dăruiască
iarăşi Dumnezeescul Său har; şi prin mijlocirea lui să scape din robia
păcatului şi să se depărteze de diavolul, să primească iarăşi slobozirea lor,
ca să poată prin acest chip să ceară cele plăcute lui Dumnezeu şi să
păzească poruncile Lui. Deci aceşti creştini, după cum am zis, oare cu un
asemenea scop strigă pre „Doamne miluieşte”, aceştia vor dobândi negreşit
şi mila Prea-bunului Dumnezeu şi vor primi Darul Său spre a se slobozi
din robia păcatului şi a se mântui. Iar aceia care nu au nicidecum ştiinţă de
acestea care am zis, nici cunosc paguba lor, că sunt robiţi cu totul la voile
trupului şi la lucrurile lumeşti, nici au lesnire să se gândească la robia în
care sunt, ci fără nici un scopos strigă numai pre „Doamne miluieşte”, mai
mult din obicei, aceştia cum este cu putinţă să primească mila lui
Dumnezeu? Şi mai ales o astfel de minunată şi nemărginită milă? Că mai
bine ar fi fost să nu fi primit mila lui Dumnezeu, decât să o dobândească şi
iarăşi să o piardă, fiindcă este îndoită greşeala lor. Că precum de va da
cineva vreo piatră preţioasă în mâna unui mic copil sau a vreunui om prost,
care să nu ştie cât preţuieşte, care, după ce o vor lua în mâinile lor, o pierd,
arătat este că n-au pierdut-o ei, ci a pierdut-o acela care le-a dat-o. Şi ca să
înţelegem mai bine cele zise, socoteşte cum în lumea aceasta, acela care
este lipsit şi sărac şi vrea să ia milostenie de la vreun bogat, acela merge şi
zice „miluieşte-mă”, adecă: ai milă de mine pentru sărăcia mea şi îmi dă
cele de trebuinţă. Şi iarăşi acela care are datorie şi voieşte ca să ierte
datoria împrumutătorul său, el merge către dânsul şi zice „miluieşte-mă”,
adecă: fă-ţi milă de mine pentru lipsa mea şi îmi dăruieşte mie datoria care
ţi-o datoresc. Asemenea şi cel ce greşeşte, vrând a-i fi milă de el acela
căruia i-a greşit, se duce la el şi zice „miluieşte-mă”, adecă: fie-ţi milă de
mine la greşeala mea care ţi-am făcut-o. Asemenea şi păcătosul strigă către
Dumnezeu „Doamne miluieşte”, dar nu ştie nici ce cere, nici ce zice, nici
pentru ce o zice, dar nici cunoaşte ce este mila lui Dumnezeu pe care Îl
roagă să i-o dea lui, nici la ce îl foloseşte mila pe care i-o cere; ci numai
din obicei strigă „Doamne miluieşte”, fără a cunoaşte nimic din acestea.
2067
Deci cum îi va da Dumnezeu mila Sa, pe care el, necunoscând-o, o
defaimă? Şi iarăşi, primind-o, îndată o pierde şi păcătuieşte mai mult? Mila
lui Dumnezeu nu este altceva decât Darul Preasfântului Duh, pe care
trebuie a-l cere de la Dumnezeu noi, păcătoşii, strigând neîncetat „Doamne
miluieşte”, adecă: fie-Ţi milă de mine, Doamne al meu, în starea cea
ticăloasă în care mă aflu şi primeşte-mă iarăşi în darul Tău. Dă-mi mie
Duh puternic, ca să mă întărească a mă împotrivi ispitelor diavolului şi
răului obicei al păcatului. Dă-mi mie Duhul sfatului, ca să mă înţelepţesc şi
să vin în simţirea de sine, ca să mă îndreptez. Dă-mi mie Duhul fricii, ca să
mă tem de Tine şi să păzesc poruncile Tale. Dă-mi mie Duhul dragostei, ca
iubindu-Te pe Tine să nu mă depărtez de la Tine mai mult. Dă-mi mie
Duhul păcii, ca să păzesc sufletul meu în pace şi să-mi adun toate
gândurile mele, ca să fiu liniştit şi netulburat. Dă-mi mie Duhul curăţeniei,
ca să mă păzească curat de toată întinăciunea. Dă-mi mie Duhul blândeţii,
ca să fiu blând către fieştecare din fraţii mei creştini şi să mă depărtez de
mânie. Dă-mi mie Duhul smeritei cugetări, ca să nu cuget înalt şi să nu mă
mândresc. Deci cela ce cunoaşte trebuinţa ce are de toate acestea şi le cere
de la Prea-milostivul Dumnezeu strigând „Doamne miluieşte”, acesta
foarte cu încredinţare va lua aceea ce cere şi va primi mila Domnului şi
Dumnezeescul Har al Lui. Iar cel ce nu ştie nimic din toate acestea ce am
zis, ci numai din obicei strigă „Doamne miluieşte”, acesta nu este cu
putinţă să afle mila lui Dumnezeu. Pentru că şi mai înainte multe daruri, de
multe ori, a luat de la Dumnezeu, dar nu a cunoscut, nici a mulţumit lui
Dumnezeu, Care i le-a dat. Că unul ca acesta a luat mila lui Dumnezeu şi
când s-a zidit, şi când s-a făcut om; a luat de asemenea mila lui Dumnezeu
şi când s-a născut a doua oară prin Sfântul Botez, făcându-se drept-slăvitor
creştin. A luat mila lui Dumnezeu şi când s-a izbăvit de multe primejdii
sufleteşti şi trupeşti, câte a încercat în viaţa sa. A primit mila lui Dumnezeu
şi când, de multe ori, s-a învrednicit de împărtăşirea Dumnezeeştilor şi
Prea-curatelor Taine. A primit mila lui Dumnezeu de câte ori a greşit
înaintea Domnului şi L-a prea amărât cu păcatele sale, şi nu a pierit, nici s-
a pedepsit după cum se cuvenea. A primit mila lui Dumnezeu când, în
multe chipuri, i s-au făcut bine de la Dumnezeu şi nu a cunoscut, ci pe
2068
toate le-a uitat, neîngrijindu-se de a sa mântuire până la sfârşit. Un
asemenea creştin cum va afla mila lui Dumnezeu, fără a simţi şi fără a
cunoaşte, ca să primească asemenea Har de la Dumnezeu, după cum am
zis? Nici să cunoască ce zice, ci numai să strige „Doamne miluieşte”, fără
nici un scopos şi sfârşit, decât numai din obicei. AMIN.

Sfîntul Calist,
Patriarhul Constantinopolului
(Cuvântul acesta de faţă, precum şi cel următor, în Filocalia Elină nu este; iar în cea Slavonă,
precum şi în multe din manuscrisele româneşti, se află aşa precum s-au copiat.)

Chip de luare aminte al rugăciunii

Mai întâi de toate, să începe la trupul celui ce se nevoeşte şi ia aminte
rugăciunii, mişcări (clătiri) oarecare, ca nişte săltături pe sub piele; cele ce
se par unora înşelare. Vine şi fierbinţeală de la rărunchi, ca încingându-i şi
cuprinzându-i pe dânşii; se pare şi aceasta înşelare. Iar acestea nu sunt ale
înşelării, ci ale firii, şi vin ca nişte osebiri, născându-se din nevoinţa
aceluia. Iar dacă cineva le slăveşte pe acestea ca din Dar, şi nu din fire,
aceasta este adevărata înşelare. Însă acestea, oricare ar fi, dator este cel ce
se nevoeşte a nu le iubi, ci a le goni. Vine şi altă fierbinţeală de la inimă, şi
dacă se împreună pogoară mintea la gânduri curveşti, înşelare este cu
adevărat; iar dacă trupul tot adecă din inimă se înfierbântă, iar mintea este
curată şi nepătimaşă, şi de-ar fi ca lipită la cel prea mai înlăuntru adânc al
inimii, aceasta este întru adeverinţă a Darului, şi nu a înşelării. Uneori se
face la cel ce aşa are şi sudoare din multa fierbinţeală ce se face în trup; şi
atunci se porneşte de la inimă Sfânta lucrare, ridicând ca o foaie oarecare
de la inimă, şi pornind mintea de la cele mai înlăuntru, ca şi cum ar fi lipită
de dumnezeiasca această lucrare, încât îi este a striga des: „Iisuse al meu,
Iisuse al meu“. Fiindcă împreună după deschiderea inimii, aceasta nu mai

2069
strigă mintea, adică: „Iisuse al meu“, şi nu poate mintea a zice toată
rugăciunea, adică: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă“, din cele dese deschideri ale inimii, ci numai aceasta:
„Iisuse al meu“. Iar cei ce grăiesc cum că toată rugăciunea o săvârşesc
întru starea aceasta se înşală. Pentru că, atunci când s-ar lipi mintea,
precum am zis, de dumnezeiasca lucrare, la cea prea mai înlăuntru a inimii
intrând, nu poate mai mult a striga, fără numai: „Iisuse al meu“. Şi atunci
se face de la Sfânta această rugăciune şi uimire de la inimă, când de la
Sfânta lucrare mângâiere este mare; şi atunci saltă şi izvorăşte cu dulceaţă
lacrima de la inimă, şi curge din ochi cu îndulcire; şi aceasta este cea de
bucurie mâhnire. Şi fierbe atunci şi inima din multa aceea sfinţită lucrare,
şi se face tot trupul înfocat, şi strigă mintea, spăimântându-se: „Doamne,
miluieşte“. Şi precum untdelemnul în vas, plin fiind, înfierbântându-se de
foc foarte, din multa fierbere se varsă şi afară, aşa se face şi la inimă: când
ar fierbe aceasta din dumnezeiasca lucrare, îşi varsă şi la trup fierbinţeala,
şi îl face pe acesta înfocat. Şi atunci simt cei ce pătimesc aceasta că cele
dinlăuntru ale lor, în scurt, saltă afară. Se fac încă şi altele oarecare prea
slăvite la acei ce au starea cea grăită (când este şi lumina). Pentru această
strălucire dinlăuntru, unul ca acesta pricepe ceea ce îl luminează pe dânsul
mai mult decât razele soarelui, şi din inimă îi izvorăşte lumina. Se fac încă
şi înlăuntrul inimii şi alte taine, cele ce nu se pot da prin scrisoare. Pentru
că vede mintea zidirea toată şi, uimindu-se din pornirile Sfintei lucrări şi
din dumnezeieştile taine ce se înţeleg, înalţă dintru adâncul inimii
slavoslovii, cele ce nu se pot da cu scrisoarea. Pentru că tot se face omul
întru acel timp îndumnezeit, din dumnezeiasca aceea pornire, şi afară de
toate cele materialnice şi de toate cele simţitoare, şi ca unul neţinut de
bucurie, ca cel ce este de mult vin beat. Apoi, de la acestea, se răpeşte
mintea la vederi dumnezeieşti şi vede taine înfricoşate, cele ce nu se pot
scrie cu de-amăruntul. Pentru că vede mintea vederi dumnezeieşti, vede şi
desfătările drepţilor şi frumuseţile Raiului; şi încă mai sus răpindu-se
mintea, vede în Cer înfricoşate şi prea slăvite taine. Şi pe cât se curăţeşte
omul de asupririle protivnicilor, pe atâta vede mai mari decât acestea,

2070
precum îi dăruieşte Preasfântul Duh, Căruia mărirea I se cuvine în veci.
Amin.
Al Acestuia: Cuvânt în scurt, pentru Rugăciune
Rugăciune neîncetată este a chema Numele lui Dumnezeu totdeauna, ori
de vorbeşte cineva, ori de şade, ori de umblă, ori de lucrează, ori de
mănâncă, ori altceva de face. În toată vremea şi în tot locul se cuvine a
chema Numele lui Dumnezeu, precum scrie: „Neîncetat vă rugaţi” (1 Tes.
5, 17). Aşa se strică ispita vrăjmaşului.
De nevoie este a se ruga cineva cu inima, a cânta şi cu gura, când este
deosebi; iar dacă este cineva în târg, ori cu oarecare se află, nu trebuie cu
gura a cânta, ci cu singur cugetul. Se cuvine şi ochii a-i păzi şi jos a căuta,
pentru răspândire şi mrejele vrăjmaşului.
Rugăciunea desăvârşită este a grăi către Dumnezeu fără de împrăştierea
minţii şi a aduna toate cugetările cu simţirile. Aceasta povăţuieşte pe om a
muri despre tot omul şi lumea, şi despre toate cele ce sunt într-însa.
Rugăciune se înţelege că schimbă tulburările, că vede că s-a veselit
mintea luminându-se întru Domnul; iar a ei este, dacă s-ar atinge de ceva şi
spre aceea nu se tulbură, de ar năpăstui-o şi toată lumea. Fiindcă cel ce
desăvârşit se roagă se omoară odihnii sale şi lumii.
Iar rugăciunea cea cu smerenie, cu osteneală, cu lacrimi şi a nu face
cineva voia sa, taie pomenirile care, ori lucrând, ori văzând, ori auzind, ori
grăind, se fac; fiindcă pe acestea le-au isprăvit Părinţii. Iar afară de lacrimi
şi de osteneală şi de tăierea voii nu le-au isprăvit.
Rugăciune şi cântare nu numai cu mintea se cuvine a face cineva, ci şi
cu buzele; fiindcă Prorocul David grăieşte: „Doamne, buzele mele vei
deschide şi gura mea va vesti lauda Ta” (Ps. 50, 16). Şi Apostolul, arătând
că se caută şi buzele, zice: „roada buzelor ce mărturisesc Numele Lui”
(Evr. 13, 15).

2071
 Sfantul Simeon Arhiepiscopul
Tesalonicului
Pentru sfinţita şi de Dumnezeu făcătoarea rugăciune, adecă ce cuprinde
această dumnezeiască rugăciune
ACEASTĂ dumnezeiască rugăciune este chemarea Mântuitorului,
adecă:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”
Aceasta este rugăciune, făgăduinţă şi mărturisire a credinţei, dătătoare de
Duhul Sfânt, dăruitoare de dumnezeieştile daruri, curăţire a inimii, gonire a
dracilor, sălăşluire a lui Iisus Hristos, izvor a gândurilor şi cugetărilor celor
dumnezeieşti, izbăvire a păcatelor, tămăduire sufletelor şi trupurilor,
dătătoare de dumnezeiască luminare şi izvor al milei lui Dumnezeu, şi
celor smeriţi dătătoare de descoperiri şi de tainele cele dumnezeieşti, şi
chiar mântuire; de vreme ce şi Mântuitorul Nume al Dumnezeului nostru
cuprinde întru sine, care Nume este chiar cel chemat întru noi al lui Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi după cum zic Apostolii: „Nu este alt nume
sub cer, dat între oameni, întru care să ne mântuim” (Fap. 4, 12). Drept
aceea este rugăciune, căci printr-însa cerem dumnezeiască milă şi
făgăduinţă şi ne dăm lui Hristos prin chemarea Lui. Aceasta este şi
mărturisire, căci Petru, mărturisind, s-a fericit. Ea este şi dătătoare de Duh
Sfânt, căci „nimeni nu poate zice: Domn este Iisus, fără numai în Duhul
Sfânt” (1 Cor. 12, 3). Ea este dătătoare de dumnezeieştile daruri, căci
pentru aceasta zice Hristos lui Petru: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”
(Mat. 16, 19). Ea este curăţirea inimii, căci „fericiţi cei curaţi cu inima, că
aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mat. 5, 8), şi cheamă şi curăţeşte pe cel ce
vede pe Dumnezeu. Ea este gonirea dracilor, pentru că cu Numele lui Iisus
Hristos s-au gonit şi se gonesc toţi dracii. Ea este sălăşluirea lui Hristos,
căci cu pomenirea Numelui Său este Hristos întru noi şi prin pomenire
locuieşte şi umple cu veselie, căci zice: „Adusu-mi-am aminte de
2072
Dumnezeu şi m-am veselit” (Ps. 76, 3). Ea este izvor al dumnezeieştilor
gânduri şi cugetări, căci Hristos este comoara a toată înţelepciunea şi
cunoştinţa şi, întru care locuieşte, acestea le dăruieşte. Ea este izbăvire de
păcate, pentru că rugăciunea aceasta zice: „Câte vei dezlega pe pământ vor
fi dezlegate şi în ceruri” (Mat. 16, 19). Ea este tămăduire sufletelor şi
trupurilor, căci zice: „Întru Numele lui Iisus Hristos, scoală şi umblă” (Fap.
3, 6), şi te tămăduieşte Iisus Hristos. Ea este dătătoare de dumnezeiască
lumină, căci Hristos este lumina cea adevărată şi lumina Lui şi darul le dă
celor ce Îl cheamă: „Şi să fie, zice, lumina Domnului Dumnezeului nostru
peste noi” (Ps. 89, 19), şi „Cel ce urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci
va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Ea este izvor al milei dumnezeieşti,
căci prin ea cerem milă şi „Domnul este milostiv şi îndurat spre toţi cei ce-
L cheamă; şi celor ce strigă către Dânsul degrab le face izbândă” (Ps. 144,
8. 19. 20). Aceasta celor smeriţi este dătătoare de descoperiri şi de tainele
cele dumnezeieşti, căci şi pescarului Petru i s-au dat acestea prin
„descoperirea Părintelui celui din ceruri” (Mat. 16, 17), şi Pavel „s-a răpit
până la al treilea cer şi a auzit cuvinte negrăite” (2 Cor. 12, 4), şi pururea
lucrează aceasta. Singură ea este mântuire, căci nici întru altul nu ne putem
mântui, zice Apostolul, decât de la Mântuitorul lumii, Hristos (Filip. 3,
20). Drept aceea şi la ziua cea de apoi „toată limba va mărturisi că Domnul
Iisus Hristos este întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2, 10–11). Şi
acesta este semnul credinţei noastre, de vreme ce suntem şi ne chemăm
creştini; şi mărturia că de la Dumnezeu suntem, zice: „Tot duhul care
mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup este de la Dumnezeu” (1 Ioan 4,
2). Iar cel ce nu mărturiseşte nu este de la Dumnezeu, şi acesta este al lui
Antihrist. Drept aceea, toţi credincioşii trebuie să mărturisească neîncetat
acest Nume, pentru propovăduirea credinţei şi pentru dragostea Domnului
nostru Iisus Hristos, de care nicicum şi niciodată nimic să nu ne despartă,
şi pentru darul şi iertarea şi, mai înainte de toate, mântuirea; căci întru
acest dumnezeiesc Nume Apostolii au făcut şi au învăţat minunate lucruri.
Dumnezeiescul Evanghelist zice: „Iar acestea s-au scris ca să credeţi că
Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţă întru
Numele Lui” (Ioan 20, 31). Iată credinţa, iată mântuirea şi viaţa.
2073
 Cum că toţi creştinii:
Preoţii, Monahii şi mirenii, sunt datori să se roage în
Numele lui Iisus, după putere
Această numire să o zică tot drept-slăvitorul ca o rugăciune, cu mintea şi
cu limba, stând şi umblând, şezând şi sculându-se, şi spre aceasta să se
nevoiască pururea, şi va afla mare bucurie şi linişte; căci cei ce s-au îngrijit
de aceasta, prin cercare cunosc aceasta. Deşi lucrul acesta este mai presus
de cei ce sunt în lume, şi de chiar călugării carii sunt în mijlocul valurilor,
cu toate acestea însă fiecare să zică această rugăciune măcar la vreme
orânduită. Toţi au datorie a zice această rugăciune după putere, şi cei
sfinţiţi, şi călugării, şi mirenii. Dar călugării, ca nişte rânduiţi spre aceasta,
având datorie nelipsită pentru aceasta, măcar de ar fi şi în valurile slujirii
lor, trebuie să se nevoiască a zice această rugăciune după putere şi să se
roage Domnului neîncetat; măcar de ar fi şi cu vreo grijă şi tulburare, şi
măcar de ar fi şi răspândiţi cu gândul la lucruri lumeşti, nu trebuie să se
lenevească, ci să se întoarcă la rugăciune şi să se bucure că se întoarce. Cei
hirotoniţi să poarte grijă de aceasta ca de un lucru apostolesc şi ca o
dumnezeiască propovăduire, ca una ce săvârşeşte lucruri dumnezeieşti şi
ca ceea ce arată dragostea lui Hristos. Iar cei ce sunt în lume să aibă
aceasta după putere ca o pecete şi semn al credinţei, pază, sfinţenie şi
gonire a toată ispita. Drept aceea toţi, cei hirotoniţi, mirenii şi călugării,
sculându-se din somn trebuie să se gândească întâi la Hristos şi pe Hristos
să-L pomenească întâi, şi această pomenire trebuie a o aduce lui Hristos ca
un prinos şi pârgă a tot gândul; căci trebuie ca noi, mai înainte de toată
cugetarea, să pomenim pe Hristos Cel ce ne-a mântuit şi ne-a iubit atâta de
mult. Căci suntem şi ne chemăm creştini, ne-am îmbrăcat într-Însul la
Sfântul Botez, ne-am uns cu Mirul Său, ne-am împărtăşit şi ne împărtăşim
cu Sfântul Său Trup şi Sânge, suntem mădulări ale Lui şi Biserică, şi
locuieşte întru noi. Pentru aceasta suntem datori a-L iubi şi a ne aduce
aminte pururea de Dânsul. Drept aceea fiecare să aibă vreme orânduită
după putere şi să-şi rânduiască numărul de câte ori să zică această
rugăciune, socotind-o ca o datorie.
2074
 Ale oarecăruia Sfânt nenumit (Anonim)
Cuvânt foarte minunat, pentru cuvintele dumnezeieştii rugăciuni,
adecă: pentru „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă”.
Cîtă putere are rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă”? şi ce fel de daruri dăruieşte celor ce o uneltesc?
Şi întru care vrednică aşezare îi aduce? Nu este cu putinţă să o spunem noi
şi să o arătăm, fiindcă acest lucru este mai presus de puterea noastră. Noi
numai aceasta să o zicem pentru această rugăciune a lui „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”: de unde a luat începutul şi
care întâi au zis aceste cuvinte ale rugăciunii. Deci de sus şi din început,
întemeiată pe însăşi dumnezeiasca Scriptură, au luat început această
rugăciune, şi cei trei verhovnici Apostoli ai Stăpânului Hristos au zis din
cuvintele rugăciunii: Pavel zic, Ioan şi Petru. Şi de la dânşii le-am luat noi
ca o moştenire de la Părinţi dată, care sunt dumnezeieşti şi descoperiri ale
Sfântului Duh şi glăsuiri ale lui Dumnezeu. De vreme ce şi aşa credem noi,
că câte au grăit şi au scris purtătorii de Duh Apostoli, toate sunt graiuri ale
lui Hristos, care le-a grăit din gura Apostolilor. Pentru că acest fel de
făgăduinţă le-a dat lor Domnul nostru întru Sfânta Evanghelie: că şi Însuşi
Fiul, şi Tatăl, şi Duhul Sfânt vor veni să Se sălăşluiască întru dânşii (Ioan
14, 23); şi nu numai întru Apostoli, ci şi în fieştecare creştin ce păzeşte
poruncile Lui. Drept aceea prea dumnezeiescul Pavel, care s-a învrednicit
să se suie până la al treilea Cer, zice: „Nimenea nu poate să zică Domn pe
Iisus, fără numai întru Duhul Sfânt” (1 Cor. 12, 3). Că nu poate să zică
nimenea acest Nume al lui Iisus Hristos fără numai cu Duhul Sfânt, arată
Apostolul Pavel cu un chip prea minunat, cum că acest Nume este prea
înalt şi mai presus decât celelalte nume ale celor mulţi. Pentru aceasta şi nu
este cu putinţă să-l zică cineva întru alt chip, fără numai cu Duhul Sfânt. Şi
Cuvântătorul de Dumnezeu Ioan, care a tunat cele duhovniceşti şi
teologhiceşti, a luat sfârşitul lui Pavel şi l-a făcut început, şi grăieşte: „Tot
Duhul care mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit în trup, de la Dumnezeu
este” (1 Ioan 4, 2). Şi pentru că mărturiseşte cu hotărâre iarăşi acest
2075
dumnezeiesc Apostol cum că tot Duhul care mărturiseşte acest Nume al lui
Iisus Hristos este de la Dumnezeu, adeverează prin aceasta că Numele şi
mărturisirea lui Iisus Hristos este al dumnezeiescului şi duhovnicescului
Dar, şi nu este lucru prost şi întâmplător. Asemenea şi verhovnicul
Apostolilor Petru a luat sfârşitul lui Ioan şi l-a făcut început, adecă pe
Hristos; căci în vremea când a întrebat Domnul nostru pe ucenicii Săi
zicând: „Iar voi cine ziceţi că sunt Eu?”, grăeşte Petru: „Tu eşti Hristos,
Fiul lui Dumnezeu” (Matei 16, 16), care aceasta i-a descoperit-o
Dumnezeu Tatăl din Cer, precum o mărturiseşte Domnul nostru în Sfânta
Evanghelie. Şi socoteşte pe aceşti prea sfinţi trei Apostoli ai lui Hristos la
aceste trei cuvinte ce grăiesc, ce fel sunt legaţi între dânşii unul cu altul, ca
într-un ţărcălan; căci unul ia iarăşi de la celălalt aceleaşi dumnezeieşti
glasuri, căci acel cuvânt ce îl zice cel dintâi, mai pe urmă cel de-al doilea îl
face început, şi întru acest chip şi cel de-al treilea, şi săvârşeşte rugăciunea
aceasta. Pentru că Pavel zice „Domnul Iisus”, Ioan „Iisus Hristos”, iar
Petru „Hristos, Fiul lui Dumnezeu”, şi se face un ţărcălan (lanţ) minunat.
Şi sfârşitul, care este „Fiul lui Dumnezeu”, se împreună cu începutul, care
este „Domnul”. De vreme ce nu este nicio deosebire ca să zică cineva
„Domnul” şi „Fiul lui Dumnezeu”, căci amândouă acestea arată
Dumnezeirea Unuia-Născut Fiul lui Dumnezeu. Şi pentru ca să înţeleagă
fieştecarele, iată că scriem şi ţărcălăm: Domnul – Iisus – Hristos – Fiul lui
Dumnezeu. Şi cu acest chip, prin învăţătură, ne-au dat fericiţii Apostoli să
zicem întru Duhul Sfânt şi să mărturisim pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu. Şi de vreme ce sunt şi trei, sunt şi vrednici de credinţă; pentru
că tot cuvântul cu trei mărturii se întăreşte şi se încredinţează. Încă şi
rânduiala Apostolilor care au zis aceste dumnezeieşti graiuri nu este fără
socoteală, ci are tâlcuirea sa. Pentru că întâiul ce a zis acestea este Pavel, în
mijloc Ioan, şi pe urmă Petru. De la Pavel, cel ce este mai pe urmă decât
ceilalţi ucenici ai lui Hristos, s-a început tainica dare prin învăţătură a
rugăciunii Domnului Iisus Hristos; şi prin Ioan merge la Petru, care este
cel dintâi, şi acolo se sfârşeşte. Şi precum socotesc acest lucru, este semn
al sporirii noastre celei după rânduială şi al unirii noastre cu Dumnezeu
prin lucrare şi vedere cu dragostea. Pentru că Pavel însemnează lucrarea,
2076
precum însuşi zice: „mai mult decât toţi m-am ostenit” (1 Cor. 15, 10).
Ioan însemnează vederea, căci şi numele „Cuvântător de Dumnezeu” ce îl
are o arată. Iar Petru însemnează dragostea, precum îl mărturiseşte Domnul
nostru când i-a zis: „Iubeşte-Mă, Petre; paşte oile Mele” (Ioan 21, 16).
Întrucât cine se îndeletniceşte cu această rugăciune sporeşte şi întru
lucrarea faptei bune, şi din lucrare se suie la vedere, şi câştigă şi dragostea
lui Dumnezeu, şi se uneşte cu Dânsul. Şi nu numai acestea ce le-am zis
însemnează aceste dumnezeieşti graiuri ale rugăciunii, ci descopere şi
dogma cea dreaptă a credinţei noastre şi răstoarnă tot eresul ereticilor.
Pentru că aceea, adecă „Doamne”, arată dumnezeiasca fire a lui Hristos şi
răstoarnă eresul acelora ce zic cum că este numai om, iar Dumnezeu nu
este. Aceea, adecă „Iisuse”, arată iarăşi omeneasca fire a lui Hristos şi
răstoarnă eresul acelora ce îl zic cum că este numai Dumnezeu, iar om nu
este, ci după nălucire se arată om. Aceea, adecă „Hristoase”, arată
amândouă firile, şi pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, cum că sunt
amândouă într-o faţă şi într-un ipostas, şi răstoarnă eresul acelora ce zic
cum că Hristos are două ipostasuri despărţite unul de altul. Şi aceea, adecă
„Fiule al lui Dumnezeu”, arată cum că la Hristos dumnezeiasca fire este
neamestecată şi după unirea ce a făcut cu firea omenească, şi cea
omenească asemenea şi aceasta este neamestecată; şi răstoarnă eresul
acelora ce zic cum că dumnezeiasca şi omeneasca fire întru Hristos au luat
amestecare şi s-au amestecat una cu alta. Deci aceste patru ziceri, ca unele
ce sunt graiuri dumnezeieşti şi săbii duhovniceşti, răstoarnă şi strică două
cumpene de eresuri protivnice între sineşi la răutate şi la eres, însă de un
rang şi împreună glăsuite la păgânătate. Iată şi pildă spre mai multă
înţelegere: Acestea sunt cele ce prin învăţătură ni s-au dat de Dumnezeu
înţelepţiţii Părinţii noştri, care erau desăvârşiţi şi purtători de Duh bărbaţi;
care şi pe fieştecare dintru aceste dumnezeieşti graiuri, adecă pe „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu”, precum ne-au lăsat-o dare prin
cuvânt dumnezeieştii Apostoli, atâta le-au tipărit în inimile lor şi atâta le-
au iubit, mai ales pe prea dulcele Nume „Iisus”, care îl aveau numai pe
acesta pentru desăvârşita şi cu totul întreaga rugăciune, cât în toată viaţa
lor se nevoiau neîncetat cum să se sature de dulceaţa lui Iisus, şi totdeauna
2077
erau flămânzind şi însetând de Iisus. Măcar deşi se umpleau de bucurie
duhovnicească nepovestită şi luau dumnezeieşti daruri şi se făceau de
aceea afară de trup şi de lumea aceasta, ca şi cum ar fi fost îngeri
pământeşti şi oameni cereşti. Deci la atâta înălţime a faptei bune s-au suit
prin mijlocirea acestei prea dulci numiri a lui Iisus; încă nouă,
începătorilor şi nesăvârşiţilor, după cuviinţă ne-au dat prin învăţătură să
zicem încă şi „miluieşte-mă”, adecă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al
lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, nu pentru altă pricină fără numai să ne
cunoaştem măsurile noastre şi aşezarea şi starea noastră, şi cum că avem
trebuinţă de mare şi bogată milă a Sfântului Dumnezeu. Şi suntem ca orbul
acela de care grăieşte Sfânta Evanghelie, care, având dor să ia lumina
ochilor săi, striga în vremea când trecea pe acolo Domnul şi zicea: „Iisuse,
miluieşte-mă” (Luca 18, 38). Aşa şi noi, câţi suntem orbi la suflet, să
rugăm pe Dumnezeu ca să trimită mila Sa în noi şi să ne deschidă ochii
sufletului, ca să vedem gânditor. Şi pentru aceasta urmează să zicem şi
„miluieşte-mă”. Alţii iarăşi, vrând să păzească şi întru aceasta dragostea
aproapelui, zic rugăciunea aşa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui
Dumnezeu, miluieşte-ne”, şi se roagă pentru toţi fraţii lor, fiindcă ştiu că
dragostea este plinirea legii şi a Prorocilor şi este o faptă bună ce
covârşeşte pe fieştecare poruncă şi lucru duhovnicesc la dânsa. Drept aceea
şi cu dragostea aproapelui împreunează rugăciunea lor şi roagă pe
Dumnezeu ca să-i miluiască şi pe dânşii şi pe fraţii lor, şi cu acest chip
îndeamnă pe Dumnezeu mai mult să miluiască. Pentru că şi pe Dumnezeu
de obşte Îl numesc, adecă Dumnezeul nostru al tuturor, şi pentru că cer de
la Dânsul mila Lui de obşte pentru toţi fraţii. Şi mai ales mila prea bunului
Dumnezeu atunci se obişnuieşte a veni întru noi, când ne va vedea că
păzim dreapta credinţă întru dogme şi săvârşirea poruncilor întru lucruri.
Pe care şi pe amândouă le cuprinde înlăuntru acest puţin stih al rugăciunii,
adecă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-ne.”
Încă pentru aceste dumnezeieşti Nume, adecă „Doamne Iisuse Hristoase”,
de vom vrea să cercetăm şi vremile întru care s-au zis, şi dintru început
iarăşi le aflăm cu aceeaşi rânduială ce le zicem. Adecă, întâi s-au zis aceea
„Domnul”, apoi „Iisus”, şi mai pre urmă „Hristos”. Pentru că în Scriptura
2078
cea veche pretutindenea aflăm, şi mai înainte de Lege şi după Lege, că pe
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Îl numeşte Domn. Precum din vremea lui
Lot, unde zice: „Au plouat Domnul foc de la Domnul” (Fac. 19, 24); şi la
Psalmii lui David: „Au zis Domnul Domnului meu” (Ps. 109, 1). Şi iarăşi
în Sfânta Evanghelie, în vremea când a binevestit Gavriil Născătoarei de
Dumnezeu înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, i-a zis: „Vei
chema Numele Lui Iisus” (Luca 1, 31). Pentru că fiind Fiul şi Cuvântul lui
Dumnezeu, Domn şi Stăpânitor a toate şi Dumnezeu, a voit pentru
nemărginita Sa bunătate şi milostivire să Se facă om, ca să mântuiască pe
om; şi pentru aceasta S-a şi numit „Iisus”, care va să zică „Mântuitor şi
Izbăvitor al omului”. Iarăşi aceea, adecă „Hristos”, care arată
îndumnezeirea firii omeneşti ce a luat-o Domnul nostru, şi S-a întrupat şi
S-a făcut om, mai înainte de patima şi de moartea Sa o oprea ucenicilor Săi
şi nu îi lăsa să-L propovăduiască Hristos. Însă după patimă şi după Înviere,
cu mare îndrăsneală Îl numea Petru înaintea norodului iudeilor pe Hristos,
zicând: „Să ştie toată casa lui Israel că şi Domn şi Hristos L-a făcut
Dumnezeu” (Fap. 2, 36). Pentru că firea omenească pe care a luat-o Fiul şi
Cuvântul lui Dumnezeu îndată şi atunci s-a uns de la Dumnezeirea Lui;
însă după ce S-a răstignit, şi a înviat din morţi, şi S-a înălţat la ceruri şi a
şezut de-a dreapta Tatălui, atunci S-a arătat pe deplin şi împreună
Dumnezeu. Pentru aceasta şi atunci, după Înălţare, era vremea să se arate
numirea aceasta a lui Hristos şi să se propovăduiască de Apostoli şi
Hristos, şi Fiu al lui Dumnezeu, şi Dumnezeu. Întrucât întâi s-a zis
„Domnul”, apoi „Iisus”, şi mai pre urmă „Hristos şi Fiul lui Dumnezeu”,
precum se arată şi în rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-ne”, pe care purtătorii de Dumnezeu Părinţi au luat-o
ca pe o moştenire dată de Sfinţii Apostoli şi prin învăţătură ne-au dat-o
nouă. Şi pentru aceste cuvinte ale rugăciunii atâta am zis noi, cât ne-a fost
în puterea noastră, ca şi cum am fi tăiat flori dintr-un oarecare copac mare
şi bun. Iar rodul ce se află învistierit înlăuntrul acestor dumnezeieşti
cuvinte să-l spună alţii, aceia adecă care prin multă vreme şi prin cercare
au sporit întru această lucrare a rugăciunii, şi au gustat dulceaţa rodului, şi
au ajuns la săvârşire. AMIN.
2079
 Tâlcuirea lui „Doamne miluieşte”
Prea folositoare să o ştie fieştecare creştin
DOAMNE IISUSE HRISTOASE, miluieşte-mă, şi mai în scurt, Doamne
miluieşte, din vremea Apostolilor s-au dăruit creştinilor ca să o zică
neîncetat, precum şi o zic. Însă ce însemnează aceasta „Doamne
miluieşte”, puţini sunt astăzi care cunosc, şi strigă în fieştecare zi fără de
folos, vai!, şi în deşert pre Doamne miluieşte, dar mila lui Dumnezeu nu o
primesc, fiindcă nu ştiu ce cer. Deci trebuie să cunoaştem cum că Fiul şi
Cuvântul lui Dumnezeu, după ce S-a întrupat şi S-a făcut om, şi a pătimit,
şi S-a răstignit, şi cu vărsarea Preasfântului Său Sânge a răscumpărat pe
om din mâinile diavolului, de atunci S-a făcut Domn şi Stăpân al omeneştii
firi. Dar şi mai înainte de a Se întrupa, Domn era al tuturor zidirilor văzute
şi nevăzute, ca Făcătorul şi Ziditorul lor; însă al oamenilor şi al dracilor
care nu au voit de la sine să-L aibă Domn şi Stăpân al lor, nu era şi El
Domn al lor, deşi Domn al a toată lumea era. Pentru că Preabunul
Dumnezeu, Care şi pe îngeri şi pe oameni i-a făcut de sineşi stăpânitori, şi
le-a dăruit cuvântare, ca să aibă cunoştinţă şi dreaptă judecată, ca un Bun
ce este şi Adevărat, nu a voit să le rădice stăpânirea de sine şi să-i
stăpânească silniceşte şi fără de voia lor. Însă pe aceia care voiesc să fie
sub stăpânirea şi ocârmuirea lui Dumnezeu, pe aceia îi ocârmuieşte şi îi
stăpâneşte; iar pe cei ce nu voiesc, îi lasă să-şi facă voile lor, ca nişte de
sineşi stăpânitori ce sunt. Pentru aceea şi pe Adam, care s-a înşelat de
protivnicul diavol şi s-a făcut şi el protivnic lui Dumnezeu, şi nu a voit să
asculte porunca Domnului, l-a lăsat Dumnezeu în de sineşi stăpânirea sa şi
nu a voit să-l stăpânească silniceşte. Însă pizmătăreţul diavol, care l-a
amăgit întru început, nu a încetat a-l amăgi, până ce l-a făcut asemenea
dobitoacelor celor necuvântătoare, şi trăia ca un dobitoc necuvântător şi
fără de minte. Spre care, în sfârşit, milostivindu-Se Prea-milostivul Stăpân
Dumnezeu, a plecat cerurile şi S-a pogorât pe pământ şi S-a făcut om
pentru om, şi cu Preacuratul Său Sânge l-a izbăvit din robia păcatelor, şi
prin Sfânta Evanghelie l-a povăţuit cum să petreacă după plăcerea lui
Dumnezeu; şi după Cuvântătorul de Dumnezeu Ioan, „ne-a dat stăpânire să
2080
ne facem fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Şi cu Dumnezeescul Său Botez
ne-a născut a doua oară şi ne-a scos din înşelăciune; şi cu Preacuratele Sale
Taine hrăneşte în fieştecare zi sufletul nostru şi îl învieţuieşte; şi, pe scurt a
zice, cu nemărginita Sa înţelepciune a aflat chipul să rămână nedespărţit în
totdeauna cu noi, şi noi cu Dânsul, ca să nu mai aibă nici o încăpere întru
noi diavolul. Deci câţi din creştini, după atâtea haruri cărora s-au
învrednicit şi după atâtea faceri de bine ce au primit de la Stăpânul Hristos,
iarăşi s-au înşelat de diavolul şi, prin mijlocirea lumii şi a trupului,
depărtându-se de la Dumnezeu, se stăpânesc de păcat şi de diavolul, făcând
voile lui; însă nu sunt desăvârşit nesimţitori, încât să nu simtă răul ce au
pătimit, ci cunosc greşeala lor şi robia în care au căzut, dar nu pot ca
singuri de sine să scape, pentru aceea aleargă la Dumnezeu şi strigă pre
„Doamne miluieşte”, ca să Se milostivească spre ei Prea-milostivul Domn
şi să-i miluiască, şi să-i primească ca pe fiul cel curvar, şi să le dăruiască
iarăşi Dumnezeescul Său har; şi prin mijlocirea lui să scape din robia
păcatului şi să se depărteze de diavolul, să primească iarăşi slobozirea lor,
ca să poată prin acest chip să ceară cele plăcute lui Dumnezeu şi să
păzească poruncile Lui. Deci aceşti creştini, după cum am zis, oare cu un
asemenea scop strigă pre „Doamne miluieşte”, aceştia vor dobândi negreşit
şi mila Prea-bunului Dumnezeu şi vor primi Darul Său spre a se slobozi
din robia păcatului şi a se mântui. Iar aceia care nu au nicidecum ştiinţă de
acestea care am zis, nici cunosc paguba lor, că sunt robiţi cu totul la voile
trupului şi la lucrurile lumeşti, nici au lesnire să se gândească la robia în
care sunt, ci fără nici un scopos strigă numai pre „Doamne miluieşte”, mai
mult din obicei, aceştia cum este cu putinţă să primească mila lui
Dumnezeu? Şi mai ales o astfel de minunată şi nemărginită milă? Că mai
bine ar fi fost să nu fi primit mila lui Dumnezeu, decât să o dobândească şi
iarăşi să o piardă, fiindcă este îndoită greşeala lor. Că precum de va da
cineva vreo piatră preţioasă în mâna unui mic copil sau a vreunui om prost,
care să nu ştie cât preţuieşte, care, după ce o vor lua în mâinile lor, o pierd,
arătat este că n-au pierdut-o ei, ci a pierdut-o acela care le-a dat-o. Şi ca să
înţelegem mai bine cele zise, socoteşte cum în lumea aceasta, acela care
este lipsit şi sărac şi vrea să ia milostenie de la vreun bogat, acela merge şi
2081
zice „miluieşte-mă”, adecă: ai milă de mine pentru sărăcia mea şi îmi dă
cele de trebuinţă. Şi iarăşi acela care are datorie şi voieşte ca să ierte
datoria împrumutătorul său, el merge către dânsul şi zice „miluieşte-mă”,
adecă: fă-ţi milă de mine pentru lipsa mea şi îmi dăruieşte mie datoria care
ţi-o datoresc. Asemenea şi cel ce greşeşte, vrând a-i fi milă de el acela
căruia i-a greşit, se duce la el şi zice „miluieşte-mă”, adecă: fie-ţi milă de
mine la greşeala mea care ţi-am făcut-o. Asemenea şi păcătosul strigă către
Dumnezeu „Doamne miluieşte”, dar nu ştie nici ce cere, nici ce zice, nici
pentru ce o zice, dar nici cunoaşte ce este mila lui Dumnezeu pe care Îl
roagă să i-o dea lui, nici la ce îl foloseşte mila pe care i-o cere; ci numai
din obicei strigă „Doamne miluieşte”, fără a cunoaşte nimic din acestea.
Deci cum îi va da Dumnezeu mila Sa, pe care el, necunoscând-o, o
defaimă? Şi iarăşi, primind-o, îndată o pierde şi păcătuieşte mai mult? Mila
lui Dumnezeu nu este altceva decât Darul Preasfântului Duh, pe care
trebuie a-l cere de la Dumnezeu noi, păcătoşii, strigând neîncetat „Doamne
miluieşte”, adecă: fie-Ţi milă de mine, Doamne al meu, în starea cea
ticăloasă în care mă aflu şi primeşte-mă iarăşi în darul Tău. Dă-mi mie
Duh puternic, ca să mă întărească a mă împotrivi ispitelor diavolului şi
răului obicei al păcatului. Dă-mi mie Duhul sfatului, ca să mă înţelepţesc şi
să vin în simţirea de sine, ca să mă îndreptez. Dă-mi mie Duhul fricii, ca să
mă tem de Tine şi să păzesc poruncile Tale. Dă-mi mie Duhul dragostei, ca
iubindu-Te pe Tine să nu mă depărtez de la Tine mai mult. Dă-mi mie
Duhul păcii, ca să păzesc sufletul meu în pace şi să-mi adun toate
gândurile mele, ca să fiu liniştit şi netulburat. Dă-mi mie Duhul curăţeniei,
ca să mă păzească curat de toată întinăciunea. Dă-mi mie Duhul blândeţii,
ca să fiu blând către fieştecare din fraţii mei creştini şi să mă depărtez de
mânie. Dă-mi mie Duhul smeritei cugetări, ca să nu cuget înalt şi să nu mă
mândresc. Deci cela ce cunoaşte trebuinţa ce are de toate acestea şi le cere
de la Prea-milostivul Dumnezeu strigând „Doamne miluieşte”, acesta
foarte cu încredinţare va lua aceea ce cere şi va primi mila Domnului şi
Dumnezeescul Har al Lui. Iar cel ce nu ştie nimic din toate acestea ce am
zis, ci numai din obicei strigă „Doamne miluieşte”, acesta nu este cu
putinţă să afle mila lui Dumnezeu. Pentru că şi mai înainte multe daruri, de
2082
multe ori, a luat de la Dumnezeu, dar nu a cunoscut, nici a mulţumit lui
Dumnezeu, Care i le-a dat. Că unul ca acesta a luat mila lui Dumnezeu şi
când s-a zidit, şi când s-a făcut om; a luat de asemenea mila lui Dumnezeu
şi când s-a născut a doua oară prin Sfântul Botez, făcându-se drept-slăvitor
creştin. A luat mila lui Dumnezeu şi când s-a izbăvit de multe primejdii
sufleteşti şi trupeşti, câte a încercat în viaţa sa. A primit mila lui Dumnezeu
şi când, de multe ori, s-a învrednicit de împărtăşirea Dumnezeeştilor şi
Prea-curatelor Taine. A primit mila lui Dumnezeu de câte ori a greşit
înaintea Domnului şi L-a prea amărât cu păcatele sale, şi nu a pierit, nici s-
a pedepsit după cum se cuvenea. A primit mila lui Dumnezeu când, în
multe chipuri, i s-au făcut bine de la Dumnezeu şi nu a cunoscut, ci pe
toate le-a uitat, neîngrijindu-se de a sa mântuire până la sfârşit. Un
asemenea creştin cum va afla mila lui Dumnezeu, fără a simţi şi fără a
cunoaşte, ca să primească asemenea Har de la Dumnezeu, după cum am
zis? Nici să cunoască ce zice, ci numai să strige „Doamne miluieşte”, fără
nici un scopos şi sfârşit, decât numai din obicei. AMIN.

Sfântului Macsim
Capsocalivitul
Cînd s-au întâlnit Sfântul Grigorie Sinaitul cu Sfântul Macsim
Capsocalivitul, acesta (Sfântul Grigorie) i-a zis aceluia, între alte vorbiri, şi
aceasta: Spune-mi mie, rogu-te, ţii rugăciunea minţii, cinstite Părinte? Iar
acela (Sfântul Macsim), zâmbindu-se de râs puţin, i-a zis lui: Nu voi
ascunde de tine, Părintele meu, minunea a de Dumnezeu Născătoarei, care
o a făcut spre mine. Eu din tinereţile mele aveam multă credinţă către
Doamna mea, de Dumnezeu Născătoarea, şi o rugam cu lacrămi ca să-mi
dea darul acesta al rugăciunii celei cu mintea în inimă. Şi într-una din zile,
mergând la Biserica Ei, după cum aveam obicei, o am rugat iarăşi cu
nemăsurată fierbinţeală a inimii mele; şi când sărutam cu dorire şi dragoste
Sfânta Ei Icoană, îndată am simţit în pieptul meu şi în inima mea o

2083
fierbinţeală şi o văpaie, care nu mă ardea, ci mă răcorea, şi mă îndulcea, şi
pricinuia sufletului meu mare umilinţă. De atunci, Părinte, mai mult a
început inima mea să zică neîncetat dinlăuntru, în inimă, rugăciunea, şi
mintea mea să se îndulcească întru pomenirea lui Iisus al meu şi a de
Dumnezeu Născătoarei mele, şi a fi totdeauna împreună cu pomenirea lor;
şi dintru acea vreme niciodată n-a mai lipsit rugăciunea din inima mea.
Iartă-mă, Părinte. Iar Dumnezeiescul Grigorie a zis către dânsul: Spune-mi
mie, Sfinte, ţi-au urmat vreodată, în vreo vreme, când ai zis rugăciunea
aceasta, adecă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
mă, vreo schimbare dumnezeiască, sau vreo uimire, sau vreun alt rod al
Sfântului Duh? Iar Sfinţitul Macsim a zis către dânsul: O, Părinte, pentru
aceasta mă duceam în locuri pustii şi doream de linişte totdeauna, pentru
ca mai mult să dobândesc pre rodul rugăciunii, care rod este o dragoste
covârşitoare către Dumnezeu şi o răpire a minţii către Domnul. Iar Sfântul
Grigorie a zis către dânsul: Rogu-te, Părinte, ca să-mi spui: le ai pre
acestea care ai zis? Atunci Dumnezeiescul Macsim s-a zâmbit de râs iarăşi
şi a zis către dânsul: Dă-mi să mănânc şi nu mai cerca rătăcirea şi înşelarea
mea. Iar Sfântul Grigorie a zis către dânsul: O, de aş fi avut şi eu înşelarea
ta, Sfinte! Însă te rog pre tine să-mi spui mie: când se răpeşte mintea ta
întru vedere, ce vede cu ochii ei de gând? Şi de poate atunci mintea,
împreună cu inima, să grăiască rugăciunea? Iar Dumnezeiescul Macsim a
răspuns: Ba, nu poate, căci când vine darul Sfântului Duh întru om prin
rugăciune, atunci încetează de aceea rugăciunea, fiindcă se stăpâneşte
mintea cu totul de darul Sfântului Duh şi nu mai poate să lucreze cu
puterile ei, ci rămâne nelucrătoare şi se supune numai Sfântului Duh; şi
unde voieşte Duhul cel Sfânt o duce: ori într-un aer nematerialnic al
dumnezeieştii lumini, ori într-o altă oarecare vedenie nepovestită, ori, care
şi mai de multe ori, într-o oarecare vorbire dumnezeiască; şi, în scurt,
precum voieşte Duhul cel Sfânt, aşa mângâie pre robii Săi, după cum se
cuvine fiecăruia, aşa îi dă şi darul Lui. Şi aceasta care o zic poate cineva să
o vadă arătat la Prooroci şi la Apostoli, care s-au învrednicit a vedea atâtea
vedenii, măcar deşi oamenii îi batjocoreau şi îi aveau de rătăciţi şi beţi şi
ieşiţi din minţi. Şi Proorocul Isaia a văzut pre Domnul pe scaun înalt şi
2084
prea înălţat, şi pe Serafimi stând împrejurul Lui (Isaia 6). Iar întâiul
Mucenic Ştefan „a văzut cerurile deschise şi pe Iisus stând de-a dreapta
Tatălui” (Fapte 7, 56). Întru acest chip şi acum robii lui Hristos se
învrednicesc a vedea vedenii de multe feluri, pe care unii nu le cred, nici le
primesc întru nici un chip că sunt adevărate, ci le socotesc că sunt nişte
rătăciri, şi pe aceia care le văd îi au ca rătăciţi. Şi mă minunez foarte de
aceasta şi mă mir cum oamenii aceia s-au întunecat şi s-au orbit, şi, ca
nişte orbi cu sufletul, nu cred aceea ce s-a făgăduit nemincinosul
Dumnezeu prin gura Proorocului Ioil, că va să o dea credincioşilor; acolo
unde zice: „Că voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul, şi vor prooroci
fiii voştri şi fiicele voastre, şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi
vărsa din Duhul Meu” (Ioil 3, 1–2), pe care dar l-a dat Domnul nostru, şi îl
dă şi acum, şi îl va da şi până la sfârşitul veacului, după făgăduinţa Lui,
tuturor credincioşilor robilor Lui. Deci, când Darul acesta al Sfântului Duh
ar veni întru cineva, nu-i arată lui cele obişnuite, nici pe cele simţite ale
lumii acesteia, ci îi arată acelea care nu le-a văzut nici odinioară, nici le-a
nălucit; şi atunci mintea omului aceluia se învaţă de la Sfântul Duh taine
înalte şi ascunse, pe care, după Dumnezeiescul Pavel, „ochiul nu le-a
văzut, şi urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit” (1 Corinteni
2, 9), nici mintea omului nu poate să le socotească de la sineşi cândva. Şi
pentru ca să înţelegi cum le vede mintea noastră, ia aminte la ceea ce voi
să-ţi zic: ceara, când este departe de foc, este ceară tare şi se prinde de
mâna omenească; iar după ce o pui în foc, se topeşte, şi acolo, în văpaie, se
arde şi se aprinde şi se face toată lumină, şi aşa se săvârşeşte toată întru
lumină, şi nu este chip să nu se topească în foc şi să nu se facă ca apa. Aşa
şi mintea omului, când este singură, neîmpreunată cu Dumnezeu, înţelege
acelea câte sunt ale puterii ei; iar când se va apropia de focul Dumnezeirii
şi de Duhul cel Sfânt, atunci de Acela se stăpâneşte cu totul, şi tot prea
Sfântul Duh se aprinde şi se topeşte de dumnezeieştile noime, şi nu este
chip acolo, în focul Dumnezeirii, să gândească pe ale sale şi pe acelea care
voieşte. Atunci a zis Dumnezeiescul Grigorie către dânsul: Mai sunt şi
altele asemenea, Capsocalivitul meu, care sunt ale rătăcirii şi ale înşelării?
Iar marele acesta Macsim i-a răspuns: Că altele sunt semnele înşelării şi
2085
altele ale Darului. Căci duhul cel rău al înşelăciunii, când se va apropia de
om, îi tulbură mintea şi îl sălbăticeşte, îi face inima aspră şi o întunecă, îi
pricinuieşte temere şi frică şi trufie, îi slăbănogeşte ochii, îi tulbură creierii,
îi înfioară tot trupul, îi arată cu nălucire în ochii lui lumină, nu strălucită şi
curată, ci roşie, şi îi face mintea uimită şi drăcească, şi îl îndeamnă să zică
cu gura lui cuvinte necuvioase şi hulitoare. Şi acela care vede pe însuşi
duhul înşelăciunii, de multe ori se iuţeşte şi este plin de mânie, şi smerenia
cu totul desăvârşit nu o ştie, nici plânsul cel adevărat şi lacrimile, ci
totdeauna se făleşte cu isprăvile lui şi se slăveşte, şi fără de sfială şi fără de
frica lui Dumnezeu se află prin patimi; şi, în scurt, îşi iese cu totul din
minţi şi vine la pierzare desăvârşită. Dintru care înşelăciune, o, să ne
izbăvească Domnul, pentru rugăciunile tale. Iar semnele Darului sunt
acestea: când se apropie de om Darul Sfântului Duh, îi adună mintea, îl
face să fie luător aminte şi smerit, îl aduce întru pomenirea morţii, a
păcatelor sale, a judecăţii ce va să fie şi a muncii celei veşnice; şi face
sufletul lui lesne umilicios, a plânge şi a se tângui, îi face şi ochii blânzi şi
plini de lacrimi. Şi cu cât se apropie de om, pe atâta îl îmblânzeşte în
sufletul lui şi îl mângâie prin Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus
Hristos şi prin nemărginita Lui iubire de oameni, şi pricinuieşte în mintea
lui vederi înalte şi adevărate: întâi, pentru necuprinsa de minte a lui
Dumnezeu Putere, cum cu un cuvânt a zidit toate făpturile dintru nefiinţă
întru fiinţă; al doilea, pentru puterea Lui cea nemărginită, care ţine şi
ocârmuieşte toate şi are purtare de grijă pentru toate; al treilea, pentru
necuprinderea şi neînţelegerea Sfintei Treimi şi pentru noianul cel neurmat
şi neajuns al Dumnezeieştii Fiinţe Ei, şi celelalte. Şi atunci, dacă se va răpi
mintea omului de acea dumnezeiască lumină şi se va lumina cu luminarea
cunoştinţei celei dumnezeieşti, inima lui se face alinată, prea blândă, şi
izvorăşte roadele Sfântului Duh: bucuria, pacea, îndelunga-răbdare,
bunătatea, milostivirea, dragostea, smerenia, şi celelalte (Galateni 5, 22); şi
primeşte sufletul lui o bucurie nepovestită. Aceasta, după ce le-a auzit
Sfântul Grigorie, a rămas uimit şi se minuna de acestea care grăia
Dumnezeiescul Macsim, şi de aceea nu-l mai numea pe dânsul om, ci înger
pământesc.
2086
 SFÂRŞIT, al întregului material ce alcătuieşte amândouă tomurile ale
FILOCALIEI ELENEŞTI

ADAOS
Cuvânt pentru Numele „Iisus”
Din cuvântul cel de la Tăierea împrejur a Domnului nostru Iisus
Hristos,
care se află în vieaţa lunii lui Ianuarie
(După ce istoriseşte anonimul Dascăl pricina pentru care Domnul
Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a răbdat tăierea împrejur a
opta zi, zice şi următoarele pentru acest Dumnezeiesc Nume „Iisus”):
„Şi au fost pus Nume întru Tăierea împrejur Fericitului Prunc «Iisus»,
carele s-au adus din Cer de Arhanghelul Gavriil întru acea vreme când bine
a vestit prea Curatei Fecioare Marii zămislirea Lui, mai înainte până a nu
se zămisli în pântece, adecă mai înainte până a nu se învoi prea Sfânta
Fecioară cu cuvintele binevestitorului, mai înainte până a nu zice: «Iată
roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău» (Luca 1, 38). Pentru că întru
acele cuvinte ale ei îndată Cuvântul lui Dumnezeu Trup S-a făcut,
sălăşluindu-Se întru prea Curatul şi prea Sfântul ei pântece. Deci acest prea
Sfânt Nume «Iisus», carele de înger mai înainte de zămislire s-au numit,
întru Tăierea împrejur s-au dat lui Hristos Domnului, care era
încredinţarea, precum mai înainte au tâlcuit acelaşi înger lui Iosif în vis
arătându-se şi zicându-i: «Vei numi Numele Lui Iisus, pentru că Acela va
mântui pe norodul Său de păcatele lor» (Matei 1, 21). Încă şi Sfântul
Apostol Petru de Numele lui Iisus mărturiseşte, zicând: «Nu este întru
nimenea altul mântuire, pentru că nu este nici un nume sub cer, altuia dat
între oameni, întru care să se cadă a ne mântui noi» (Faptele Apostolilor 4,
12). Acest Mântuitor Nume «Iisus», mai înainte de veci în sfatul Treimii
era înainte gătit, scris şi până acum păzit spre a noastră izbăvire; iar acum,
2087
ca un mărgăritar fără de preţ, spre răscumpărarea neamului omenesc din
vistieriile cele cereşti s-a adus. Şi prin Iosif, întru descoperirea tuturor, s-au
dat; cele neştiute şi cele tăinuite ale înţelepciunii lui Dumnezeu, întru
Numele acesta s-au arătat. Acest Nume, ca un Soare, lumea a strălucit,
după cum grăieşte Proorocul: «Va răsări vouă celor ce vă temeţi de
Numele Meu Soarele dreptăţii» (Maleahi 4, 2). Ca un mir bine mirositor a
umplut lumea de mireasmă: «Mir vărsat este Numele Tău» (Cântarea
Cântărilor 1, 2), nu în vas ţinut mirul Numelui Lui, ci vărsat. Căci până
când mirul în vas se păzeşte, până atunci şi buna mirosire a lui în laturea
lui se ţine; iar când se varsă, îndată buna mirosire umple văzduhul.
Neştiută era puterea Numelui lui Iisus în sfatul cel mai înainte de veci, ca
într-un vas acoperindu-se. Iar după ce din Cer pe pământ acest Nume s-a
vărsat, îndată, ca un mir de aromate, prin buna mirosire a darului celui de
la vărsarea pruncescului sânge întru Tăierea împrejur, lumea a umplut-o. Şi
«toată limba acum mărturiseşte că Domnul Iisus Hristos este întru slava lui
Dumnezeu Tatăl» (Filipeni 2, 11). Arătată s-a făcut puterea Numelui lui
Iisus: căci minunatul acest Nume «Iisus» a minunat pe îngeri, a bucurat pe
oameni, a înfricoşat pe draci; pentru că şi dracii cred şi se cutremură, şi de
singur Numele acesta tremură iadul, se clatină cele dedesubt, boierul
întunericului se stinge, cad ciopliţii, se goneşte întunericul idoleştii
îndrăciri, iar lumina bunei-cinstiri răsare şi luminează pe tot omul ce vine
în lume. «Întru acest Nume prea mare al lui Iisus tot genunchiul se pleacă,
al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt» (Filipeni 2, 10).
Acest Nume al lui Iisus este armă tare asupra potrivnicilor, precum zice
Sfântul Ioan Scărarul: totdeauna cu Numele lui Iisus să baţi pe potrivnici,
pentru că mai tare armă decât aceasta nu vei afla nici în cer, nici pe
pământ. Acest prea scump Nume «Iisus», o, cât este de dorit celui ce Îl are
pe Dânsul! Că Iisus este «cu totul dorire, cu totul dulceaţă» (Cântarea
Cântărilor 5, 17). Acest prea Sfânt Nume «Iisus», o, cât este de iubit
legatului lui Iisus, celui robit întru dragostea Lui: în minte Iisus, pe limbă
Iisus; «Iisus se crede cu inima întru dreptate, Iisus se mărturiseşte cu gura
întru mântuire» (Romani 10, 10). Ori umblând, ori şezând, ori ceva
lucrând, Iisus înaintea ochilor: «N-am judecat, zice Apostolul, a şti ceva
2088
întru voi, fără numai pe Iisus» (1 Corinteni 2, 2). Că Iisus celui ce se
lipeşte către Dânsul îi este luminare a minţii, frumuseţe a sufletului,
sănătate a trupului, veselie a inimii, ajutător întru necaz, bucurie întru
mâhnire, doctorie în boale, întru toate primejdiile apărare şi nădejde de
mântuire, şi singur Acesta iubitorului Său plată şi răsplătire. S-au scris
oarecând Numele cel nespus al lui Dumnezeu, după cum povesteşte
Ieronim, pe o tăbliţă de aur care se purta pe capul Arhiereului celui mare
(Eşire 28, 32). Să scrie acum Dumnezeiescul Nume al lui Iisus cu singur
sângele Său cel vărsat la a Lui Tăiere împrejur, şi să scrie nu pe aur acum
materialnic, ci pe cel duhovnicesc, în inimile, zic, şi în gurile robilor lui
Iisus, precum întru acela despre care s-au zis: «Vas ales îmi este mie
acesta, ca să-Mi poarte Numele Meu» (Fap. 9, 15). Ca o prea dulce
băutură, Numele Său, prea dulcele Iisus, voieşte în vas să fie purtat, căci cu
adevărat dulce este celor ce Îl gustă pe El cu dragoste, către care se
grăieşte în Psalmi: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8). Pe
Acela gustându-L, Proorocul strigă: „Iubi-Te-voi, Doamne, tăria mea” (Ps.
17, 1) Pe Acesta gustându-L, Sfântul Apostol Petru zice: „Iată noi le-am
lăsat toate şi în urma Ta am mers” (Mat. 19, 27); „Căci la cine altul să
mergem? Cuvintele vieţii veşnice ai” (Ioan 6, 68). Prin această dulceaţă
Sfinţilor pătimitori şi muncile cele amare atâta li s-au îndulcit, cât nici de
singura cea mai amară moarte nu s-au temut ei: „Cine pe noi, striga, ne va
despărţi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul? Sau primejdia? Sau sabia?
… Nici moartea, nici viaţa” (Rom. 8, 35), „fiindcă tare este ca moartea
dragostea” (Cânt. Cânt. 6, 8). Deci întru care vas acea negrăită dulceaţă a
Numelui lui Iisus iubeşte să se poarte? Cu adevărat în cel de aur, „ca aurul
în ulceaua primejdiilor şi a necazurilor lămurit” (1 Petr. 1, 7), carele ca şi
cu nişte pietre scumpe se împodobeşte cu rănile cele suferite pentru Iisus,
strigând: „Eu rănile Domnului Iisus pe trupul meu le port” (Gal. 6, 17). Un
vas ca acesta trebuie dulceţii aceleia. Într-unul ca acela Numele lui Iisus
doreşte să fie purtat. Nu în zadar Iisus, la luarea Numelui Său întru Tăierea
împrejur, varsă sânge, voindu-o aceasta: ca vasul cel ce va să poarte
Numele Lui să se roşească cu sânge. Că după ce Domnul a câştigat vas
ales Numelui Său pe Pavel Apostolul, îndată a adăugat a zice: „Eu îi voi
2089
spune lui câte i se cade lui să pătimească pentru Numele Meu” (Fap. 9,
16). Caută la vasul Mielului cel sângerat, rănit; aşa se scrie Numele lui
Iisus, cu roşeala sângelui, cu durerile şi cu chinurile celor ce „până la
sânge stau, împotriva păcatului luptându-se” (Evr. 12, 4). Deci Te sărutăm
pe Tine cu dragostea, o, prea dulce Nume al lui Iisus! Ne închinăm cu
osârdie prea Sfântului Numelui Tău, o, prea dulce şi întru tot îndurate
Iisuse! Lăudăm Numele Tău cel prea mare, Iisuse Mântuitorule, cădem la
sângele cel vărsat întru Tăierea împrejur, Pruncule cel fără de răutate şi
Doamne cel desăvârşit. Şi ne rugăm bunătăţii Tale celei prea multe, pentru
acel prea Sfânt Nume al Tău şi pentru acel prea scump Sânge ce s-a vărsat,
şi încă şi pentru Maica Ta cea fără de prihană, care fără de stricăciune Te-a
născut, să verşi asupra noastră mila Ta cea bogată, să îndulceşti inimile
noastre prin Tine Însuţi, Iisuse, să ne aperi şi să ne îngrădeşti pe noi de
pretutindeni cu Numele Tău, Iisuse, să ne însemnezi şi să ne pecetluieşti pe
noi, robii Tăi, cu acest Nume, Iisuse, ca şi în veacul cel ce va să fie ai Tăi
să ne aflăm şi cu îngerii prea cinstitul şi de mare cuviinţă Numele Tău,
Iisuse, să-L slăvim şi să-L cântăm în veci. AMIN.

Anonimă
ÎNTREBARE: Cine sunt închinătorii adevăraţi, care nici întru Munte,
nici în Ierusalim se vor închina lui Dumnezeu Tatălui? De nu se vor
închina în Ierusalim, bine cunoscut este că nici întru alt loc pre pământ, că
nimic nu este mai cinstit decât Ierusalimul.
RĂSPUNS: Cu adevărat de auzire înfricoşată şi minunată este
întrebarea, şi pentru aceasta şi răspunsul şi dezlegarea mai arătată, ştiind că
nu este tuturor a încăpea auzirea Dumnezeieştilor taine; ci însă, dintru
arătare sfântă de la bărbaţii cei sfinţiţi, carii acum sunt în trup, mai arătat o
vom face, ceea ce au zis. Mers-au oarecare din cei de aicea la oarecare
bărbat sihastru ce se liniştea, şi i-au zis: Mă minunez, Părinte, cum suferi a
fi despărţit de Sfânta Biserică, şi de Sfânta împărtăşire, şi de sfinţita
2090
adunare? Către care au răspuns omul cel dumnezeiesc şi i-au zis: Toate
adunările, şi liturghiile, şi praznicele, şi împărtăşirea Sfintei Taine, şi
jertfele pentru aceasta sunt: ca să se curăţească omul pre sine de păcatele
lui şi să se sălăşluiască într-însul Hristos Dumnezeu, precum este zis de
Hristos: „Că vom veni Eu şi Tatăl şi lăcaş într-însul vom face” (Ioan 14,
23), şi: „Mă voi sălăşlui întru dânşii şi voi umbla” ş.c.l. (2 Cor. 6, 16).
Deci, de va fi omul lăcaş însufleţit şi de Dumnezeu zidit, şi va vieţui întru
el şi Tatăl, şi Fiul, şi Sfântul Duh, şi va umbla, atuncea se deosebeşte
sufletul cel purtător de Dumnezeu de toată dragostea bisericilor celor zidite
şi de la jertfele cele văzute (cuvântul acesta „jertfele” nu le numără în loc
de Sfânta Împărtăşire, căci mai sus după aceasta a pus şi pre acelea; deci
ale tale sunt acelea şi alta aceasta), şi de la mulţimile adunărilor şi ale
praznicilor celor omeneşti. Şi „nici întru acest munte, nici în Ierusalim
doreşte să se închine lui Dumnezeu” (Ioan 4, 21), căci înlăuntru, întru sine,
are pre Tatăl; înlăuntru şi pre Fiul, Arhiereul; înlăuntru şi pre Sfântul Duh,
focul; înlăuntru jertfelnic; pre ştiinţa cea curată; înlăuntru curăţirea
păcatelor: lacrimile cele duhovniceşti; înlăuntru Ierusalimul carele
veseleşte sufletul. De aceea, ca cel ce este duhovnicesc, cu ochii cei
duhovniceşti aduce jertfele cele duhovniceşti. Că „Duh este Dumnezeu”;
deci oriunde de I se închină Lui, se cade să I se închine „cu duhul şi cu
adevărul” (Ioan 4, 24). Că tot ce este văzut vremelnic este, precum ne
învaţă pre noi Apostolul; de faci ori jertfe, ori prinoase, ori slujbe, iar
acelea nevăzute sunt veşnice, cele ce sunt întru Duhul duhovniceşti şi
adevărate, fiind în inimă, „pre care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a
auzit şi la inima omului nu s-au suit” (1 Cor. 2, 9), mai înainte de venirea
lui Hristos, Care a grăit şi ne-a descoperit nouă prin Duhul Sfânt, Care
vieţuieşte întru noi. Pre Carele de s-a învrednicit cineva a-L câştiga, este ca
cum s-ar îndumnezei spre sălăşluirea lui Dumnezeu, întru sineşi fiind
Acela şi el întru Dânsul. Iar mai ales a zice, şi însuşi pre sineşi se închină
singur întru sineşi şi pre sineşi se cinsteşte, văzând trupul său lăcaş lui
Dumnezeu, fiind şi casă, şi jertfelnic, şi biserică Aceluia. Deci pre unii ca
aceştia nici cerurile, nici îngerii, nici jertfele cele văzute, nici altceva din
cele ce sunt în lume sau mai presus de lume, nu are cinstit mai mult decât
2091
pre biserica trupului său, că întru dânsul vede împlinirea Sfintei Treimi
vieţuind. Iată ai auzit tainele cele dăruite de la Hristos, la venirea Lui către
noi. Pentru aceasta mai mare este decât toate bunătăţile liniştea şi tăcerea
cea cu înţelegere, ca ceea ce este pricina înţelegerii de Dumnezeu, după
cela ce zice: „Îndeletniciţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Ps. 45,
10).
Din viaţa Sfântului Nifon celui din Ţarigrad
Au întrebat oarecare frate pre Sfântul Nifon, zicând: Spune-mi mie,
Părinte, cuvânt de folos, cum să mă mântuiesc?
Şi au răspuns Stareţul, zicând: Fiule! În mijlocul oamenilor lăcuind,
aceasta eşti dator a face: a nu prihăni pre nimeni nicidecum, nici a te socoti
pre sineţi ca cum pre un lucru bun ai fi făcut cândva; şi a te păzi pre sineţi
a nu zice că cutare bine petrece, iar cutare întru înfrânare; fiindcă aceasta
este aceea, adecă să nu judeci. Ci pre toţi cu deopotrivă ochiu, ca o punere
cu un gând şi cu proastă inimă, vezi-i şi primeşte pre toţi ca pre Hristos. Să
nu pui urechea ta lângă omul ce cleveteşte, nici să te îndulceşti cu unul ca
acela, ci cu tăcere multă ţine-ţi gura ta. Zăbavnic fii la vorbire şi grabnic la
rugăciune; şi să nu prihăneşti cândva pre cela ce cleveteşte, nici pre altul
oarecarele ce lucrează fărădelege, ci de-a pururea caută la ale tale greşale,
şi prihăneşte-te pre sineţi, şi te defaimă în fiecare zi.
Au zis fratele: Aceasta a nevoitorilor celor desăvârşiţi este.
Şi au răspuns Fericitul: Fiule! Tinereţea dacă are smerenie, destul îi este
ei; că nimic nu cere Dumnezeu de la tânăr, fără numai curăţenie şi
smerenie. Deci tu, fiule, fii blând şi paşnic, îndurat şi milostiv, şi te
socoteşte pre tine dedesubtul tuturor oamenilor, şi vei fi întru adevăr
sălăşluindu-te cu Dumnezeu. Şi te sileşte a nu năluci cu mintea cum că ai
ajuns la măsura curăţeniei Sfinţilor, ci grăieşte-ţi ţie de-a pururea aşa:
Suflete! cunoaşte că întru păcate ai covârşit şi pe draci, iară vreun lucru
bun încă nu ai făcut pentru Dumnezeu; şi vai nouă, smerite, ce vom face în
ziua Judecăţii! Şi fie-ţi rugăciunea ta, fiule, în toată vremea vieţii tale ca a
unui păcătos, şi zi în fiecare clipă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
2092
Dumnezeu, miluieşte-mă, şi aceasta adecă: Dumnezeule, curăţeşte-mă pre
mine păcătosul. Zi şi graiurile acestea totdeauna: Doamne, de cele ascunse
ale mele curăţeşte-mă, şi de cele străine iartă pre robul Tău. Şi cunoaşte şi
aceasta: ca niciodată să nu te mulţumeşti cu lucrurile cele bune ale tale,
nici să te cutezi spre dânsele, că nu ştii de sunt plăcute lui Dumnezeu sau
nu. Pentru aceasta cutează mai ales spre Dumnezeu şi spre puterea Lui, ca
nişte ţărână nefolositoare socotindu-te pre sineţi; şi deci de aicea îţi va fi
ţie îndreptarea. Zis-a iarăşi fratele: Părinte! Cum poate omul să biruiască
toată ispita ce-i vine de la vrăjmaşul?
Răspuns-a Stareţul: Fiule! Orice fel de ispită dacă ţi-ar veni ţie asupra-ţi,
tăcerea este biruinţa ei şi smerenia, şi a zice: Blagosloveşte, Părinte. Că
toate lucrurile celui smerit cugetător cunoscute sunt la Dumnezeu şi
lăudate de Sfinţii Îngeri, iară de spaimă şi înfricoşate la toţi dracii. Deci tu,
fiule, fă-te smerit cu inima şi zdrobit foarte, ca să dorească Duhul Sfânt a
Se sălăşlui întru tine şi să-ţi dea ţie putere a goni de la sineţi pre toată grija
cea lumească. Întrebat-a iarăşi fratele: Care, părinte, precum s-au înmulţit
acum Sfinţii, fi-vor până la sfârşitul veacului?
Zis-a Fericitul: Fiule, până la sfârşitul veacului nu va lipsi Proroc
Domnului Dumnezeu; asemenea nici satanii slujitor. Însă în zilele cele mai
de apoi, câţi întru adevăr vor sluji lui Dumnezeu, se vor ascunde pre sineţi
cu bună isteţime despre oameni şi nu vor fi desăvârşite semne întru dânşii
şi minuni precum în zilele de acum. Ci pe cale lucrătoare şi măsurată vor
călători cu smerenie şi mai mari decât Părinţii cei lucrători şi purtători de
Dumnezeu se vor afla în ochii lor, ca să facă semne, ca dintr-o pricină ca
aceasta, de a doua oară aţâţându-se oamenii foarte cu osârdie, să se aducă
către nevoinţă. Că vor fi cei ce împodobesc scaunele preoţeşti în toată
lumea cu totul neiscusţi, neavând ştiinţa de faptele cele bune; asemenea şi
cei mai mari ai monahilor vor fi. Că se vor birui cu totul de lăcomia
pântecelui şi de slava deşartă, şi vor fi sminteala oamenilor mai vârtos, şi
nu pildă; pentru aceasta mai ales va fi nebăgată în seamă fapta bună. Căci
atuncea mai mult iubirea de argint va împărăţi; şi vai monahilor celor ce
sunt bogaţi, că ocară vor fi aceştia Domnului Dumnezeu şi nu vor vedea
2093
faţa Domnului în Iisus Hristos cel viu. Monahul sau mireanul care îşi dă
aurul său cu dobândă, de nu se va depărta de o lăcomie ca aceasta, întru
adâncul Tartarului se va cufunda, că nu voieşte a aduce roadă lui
Dumnezeu prin facerea de bine a săracilor. Pentru aceasta, fiule, precum
mai înainte am zis, de necunoştinţă ţinuţi fiind, cei mai mulţi se vor
prăpăstui întru lăţimea căii celei late şi largi, rătăcindu-se. Întrebat-a iarăşi
fratele: Spune-mi mie, Părinte, cum oarecare îşi necăjesc trupurile lor prin
înfrânare, şi patimile împărăţesc întru ei: mânia, vrajba, pomenirea de rău,
zavistia, şi cea mai rea decât toate, nemilostivirea şi scumpetea; iar
oarecare din cei îmbunătăţiţi şi mănâncă şi beau vin şi nici un lucru al
păcatului nu se află întru dânşii. Ce oare este aceasta? Iar Cuviosul au zis:
Precum mi se pare, fiule, cei ce postesc mult şi nu se îndreptează, din gura
lor pătimesc. Că cel ce nu are păzire a gurii sale totdeauna, măcar tot anul
de ar posti, nimic nu se foloseşte. Pentru că, când diavolul te zădărăşte spre
iuţime, tu să nu grăieşti şi ai biruit patima; iarăşi spre zavistie te aduce, tu
să nu cleveteşti şi cu totul ai biruit pre vicleanul, că rodul clevetirii al
zavistiei este. Dacă te va înfoca bântuitorul spre curvie, să nu deschizi gura
ta spre vorbirea de femeie, nici la mâncare sau la băutură prea mult să intri,
şi l-ai biruit; şi luând vreun lemn mic, bate-te pre sineţi şi durerea goneşte
pre război. Că de folos este ţie ca unul din mădularele tale să piară şi nu tot
trupul tău să se arunce în gheena focului. Dacă vierul şi porcul sălbatec vor
porni pofta spre bucate de mult preţ, mergând la ieşitoare, învaţă-te
putoarea lor. Dacă te va ocărî cineva, sau te va osândi, sau te va face mojic,
tu smereşte-ţi gândul şi te osândeşte pre sineţi ca pre un păcătos şi adu-ţi
aminte de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, că scuipat a fost, batjocorit de
oameni păcătoşi şi cu trestia capul I-a fost bătut; şi atuncea socoteşte-te pre
sineţi nevrednic de a trăi. Iar pentru cei îmbunătăţiţi ce mănâncă şi beau,
cunoaşte, fiule, că aceştia ostaşi viteji sunt, care au călcat patimile
păcatului şi acum sunt domni şi stăpânitori, fiindcă au luat darul
nepătimirii de la Dumnezeu; că mai întâi înfrânându-se şi nevoindu-se, au
dobândit scoposul pe care îl doreau. Însă cei ce fac aceasta în adunare,
când sunt singuri de sine şi se liniştesc, pre cele ale înfrânării le lucrează,

2094
împlinind pe urmă prin nemâncare pre cele ce au lipsit prin dezlegarea ce
au făcut când se întâmpla a fi înaintea oamenilor.
Din cartea ce se numeşte: „Chir Hariton”
Pentru gândurile cele de hulă şi pentru tămăduirea lor
Precum trei sunt pricinile gândurilor celor de hulă, neluarea aminte, zic,
mândria şi zavistia dracilor, aşa sunt şi trei doftoriile cele împotriva lor,
adecă:
Prima este luarea aminte şi rugăciunea, a doua este smerenia, şi a treia a
nu le băga în seamă, adecă a le defăima. Pentru aceasta, oricine voieşte şi
iubeşte a se izbăvi de gândurile cele de hulă, trebuie mai întâi să-şi adune
toată mintea în inima lui, înlăuntru, şi să se roage cu multă luare aminte; şi
rugându-se, să se silească să nu lase aşezarea cuvântării celei din inimă să
grăiască, ci cu o grea şi stăpânitoare căutare să o facă pre dânsa să nu
grăiască. Însă numai aceasta nu este de ajuns, ci după ce va face pre
cuvântul cel dinlăuntru să tacă, trebuie să-i dea ei să zică şi această scurtă
rugăciune, adecă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă”, şi numai aceasta să o zică, şi alt nimic, nici un cuvânt; şi să
o zică ţinând şi răsuflarea puţin, adecă să ţină suflarea până va zice odată
cuvintele acestei rugăciuni, şi atuncea să se răsufle; însă mintea să rămâie
neclintită, neînchipuită, privind numai la locul inimii pentru văzătoarea
lucrare. Iar auzurile minţii nimic alt să nu audă, fără numai cuvintele
rugăciunii acesteia. Pentru că această rugăciune, zicându-se întru acest
chip, are să piardă desăvârşit toate gândurile, nu numai cele de hulă, ci şi
cele urâte trupeşti şi viclenile aduceri-aminte. Pentru că înfricoşatul şi
Sfântul Nume al Domnului nostru Iisus Hristos, zicându-se înlăuntru în
inimă cu credinţă fierbinte şi cugetându-se des, ca focul arde şi ca cuţitul
cel tăios loveşte şi taie pre dracii care se află în arătarea inimii, precum am
zis, şi grăiesc cu cel dinlăuntru cuvânt hule şi urâte gânduri. Pentru care au
zis Sfântul Ioan Scărarul: „Cu Numele lui Iisus bate pre luptătorul. Şi
înălţatul Nil a zis: „Dumnezeu numindu-se goneşte pre draci.”

2095
 A doua doftorie a gândurilor celor urâte este smerenia. Pentru aceasta,
cel ce voieşte să se izbăvească de dânsele trebuie să aibă smerită şi
zdrobită inima; asemenea să aibă şi pre cele ce nasc smerenia, adecă să
sufere cu mulţumită toate scârbele şi ispitele care i-ar veni de la oameni şi
de la draci, sau de la răzvrătita lui fire, avându-se pre sineţi vrednic de
toate pedepsele pentru păcatele lui. Şi să nu se mânie şi să urgisească, nici
să osândească sau să clevetească pe fratele său, nebăgându-l în seamă ca
pre un prea de nimic şi fără de minte; şi să nu cerceteze sau să cerce prea
mult pentru credinţă, mai presus de puterea lui şi de cunoştinţa minţii lui,
avându-se pre sineşi necunoscător şi nevrednic a cerca acestea, şi ţinând
credinţa cea proastă în inima lui. Toate acestea făcându-le, se va izbăvi de
gândurile hulii, precum au zis Părinţii.
A treia doftorie pentru gândurile cele de hulă A treia doftorie pentru
gândurile cele de hulă este a nu le băga în seamă, adecă atunci când omul
se roagă în inima lui, precum am zis mai sus, şi zice rugăciunea, adecă:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, ţinând puţin
şi răsuflarea, când are pre inima lui smerită, şi face toate celelalte câte îi
sunt lui prin putinţă, şi după aceasta i se întâmplă lui gânduri de hulă,
atuncea trebuie să ştie cum că aceste gânduri de hulă sunt numai din pizma
şi răutatea dracilor.
Şi pentru aceasta nu trebuie să se mâhnească pentru acelea, nici să se
deznădăjduiască, ci să le defaime, ca pre unele ce nu se nasc dintr-însul,
nici din voia lui, ci sunt ale răului diavol naşteri şi sămănături, care
seamănă acest fel de gânduri de hulă asupra lui Dumnezeu şi asupra celor
sfinte, nu pentru alt sfârşit, ci numai pentru ca să tulbure şi să mâhnească
sufletul omului, şi mai ales ca să-l oprească din drumul faptei bune şi
plăcute lui Dumnezeu. Pentru aceasta şi noi, cunoscând răutatea şi
meşteşugurile lor, se cuvine să le defăimăm pre dânsele şi să nu le băgăm
în seamă nicidecum, părându-ni-se a fi păcat pentru acest fel de gânduri.
Pentru că pre cât ni se va părea a fi păcat, pre atâta mai mult ne va supăra.
Şi precum, când voieşte să meargă cineva în vreo cetate, după aceasta,
trecând pre vreun drum, întâmpină câini care îl latră, însă el nu ia aminte la
2096
lătrăturile câinilor, ci defăimându-i şi nebăgând seamă de dânşii, trece
drumul fără de tulburare şi se sileşte înainte, pentru ca să ajungă la locul
unde îi este scoposul, aşa trebuie să facă şi creştinul când îi vin asupra lui
gânduri de hulă şi viclene. Adecă trebuie să le defăime ca pre nişte lătrături
ale vicleanului diavol şi să meargă întru prochimenul drum al faptei bune,
având credinţa ca o ancoră, şi fierbinte şi neîndoită la dumnezeieştile
lucruri, şi ţinând în inima lui, ca o întărire nemişcată, mărturisirea credinţei
pre care o a luat de la Sfânta Biserică. Credinţa este pavăză şi suliţă, prin
care poate creştinul „să stingă toate săgeţile-gândurilor celor de hulă pe
care le aduce diavolul”, precum ne porunceşte Apostolul (Efes. 6, 16)¹. Cu
acest chip diavolul se biruieşte şi se ruşinează cu toate gândurile cele de
hulă, şi omul lesne se izbăveşte de dânsele, cu Darul lui Hristos. Oricine
voieşte, caute să vadă şi în cartea ce se numeşte Everghetinos, cap. 3,
pricina 30, şi acolo va găsi şi altele; pentru că Cuviosul Panvo, supărându-
se odată de gândurile hulii şi mâhnindu-se pentru acestea, au auzit
dumnezeiesc glas care i-au zis: „Panvo, Panvo, nu te griji pentru păcate
străine, ci pentru ale tale.” Acolo va găsi cum că Sfântul Sfinţitul Mucenic
Petru al Alexandriei au zis: Şi noi, fraţilor, să defăimăm aceste gânduri, ca
nişte sataniceşti şi ale celui de alt neam al nostru, şi aşa, prin defăimarea
lor, putem a ne izbăvi de dânsele, cu Darul lui Hristos Dumnezeu, Căruia I
se cuvine slava în veci. AMIN
Învăţătură duhovnicească a omului celui dinlăuntru
„Omul cel dinlăuntru, în cămara inimii sale osebindu-se, se învaţă şi se
roagă în taină: „Înferbântându-se inima mea înlăuntrul meu, şi în cugetul
meu se va aprinde focul” (Ps. 38, 4)¹.
Înainte-cuvântare
De vreme ce mulţi sunt întru noi neştiind ce este lucrul dinlăuntru al
omului cugetător de Dumnezeu, nici ce este cugetarea de Dumnezeu
înţelegând, nici pentru rugăciunea ceea ce se face cu mintea ceva ştiind, ci
gândesc că numai cu acele rugăciuni se cade a se ruga care sunt scrise în
cărţile cele bisericeşti, iar pentru tainica voroavă cea în inimă cu

2097
Dumnezeu şi pentru folosul care iese de acolo nicidecum nu ştiu, nici au
gustat vreodată din duhovniceasca aceea dulceaţă. Şi precum cel ce s-a
născut orb numai de strălucirea soarelui aude, iar în ce chip este strălucirea
aceea nu o ştie, prin a sa neştiinţă, aşa şi aceia pentru învăţătura cugetărilor
de Dumnezeu şi pentru rugăciune numai câte aud, iar a înţelege nu înţeleg,
şi se lipsesc de multe bunătăţi cele duhovniceşti, rămânând în urmă şi de
sporirea cea îmbunătăţită care duce la cea desăvârşită plăcere a lui
Dumnezeu. Pentru aceea se pun aici înainte oarecare sfătuiri pentru
învăţătura cea dinlăuntru şi spre rugăciunea cea cugetătoare de Dumnezeu,
pentru cei proşti mai ales, care, voind să înceapă, cu încet-încet a se
povăţui, Domnul ajutând. Deci duhovniceasca învăţătură a omului celui
dinlăuntru se începe din cuvintele lui Iisus Hristos acestea: „Iar tu, când te
rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Părintelui tău în taină”
(Matei 6, 6).
Capul 1: Pentru că îndoit este omul şi pentru învăţătura rugăciunii celei
în cămară
Îndoit este omul: cel dinafară şi cel dinlăuntru; trupesc şi duhovnicesc.
Cel dinafară trupesc este şi văzut, iar cel dinlăuntru duhovnicesc este şi
nevăzut, după cuvântul Sfântului Apostol Petru: „Ci omul cel tăinuit al
inimii, întru nestricăciunea duhului celui blând şi tăcut” (1 Petru 3, 4).
Sfântul Apostol Pavel arată cum că îndoit este omul, grăind: „Dacă omul
cel dinafară se strică, dar cel dinlăuntru se înnoieşte” (2 Cor. 4, 16). Iată
arătat spune Apostolul că este omul cel dinlăuntru şi cel dinafară. Omul cel
dinafară din multe mădulare se alcătuieşte, iar cel dinlăuntru cu mintea, cu
luarea-aminte de sine, cu frica Domnului şi cu Darul lui Dumnezeu vine
întru săvârşire. Faptele omului celui dinafară sunt arătate, iar ale omului
celui dinlăuntru sunt neştiute, după Psalmistul: „Apropia-se-va omul şi
inimă adâncă” (Ps. 63, 7). Şi Apostolul grăieşte: „Cine ştie dintre oameni
cele ale omului, fără numai duhul omului care locuieşte într-însul?” (1 Cor.
2, 11). Unul numai Cel ce ispiteşte inimile şi rărunchii ştie toate tainele
omului celui dinlăuntru. Îndoită este şi învăţătura: cea din afară şi cea
dinlăuntru. Cea din afară este în cărţi, cea dinlăuntru în cugetarea de
2098
Dumnezeu; cea din afară în iubirea de înţelepciune, cea dinlăuntru în
iubirea de Dumnezeu; cea din afară în vorbirea la cele încurcate, cea
dinlăuntru în rugăciune; cea din afară în isteţimea minţii, cea dinlăuntru în
căldura Duhului; cea din afară în meşteşugiri, cea dinlăuntru în gânduri.
Înţelegerea cea din afară umflă, cea dinlăuntru smereşte. Cea din afară prea
iscodeşte, vrând a şti toate; cea dinlăuntru îşi ia aminte de sineşi şi nimic
alt nimic nu pofteşte a şti, fără numai pe Dumnezeu, precum David către
Dânsul grăind: „Ţie a zis inima mea: pe Domnul voi căuta; căutat-a Te faţa
mea, faţa Ta, Doamne, voi căuta” (Ps. 26, 13); şi iarăşi: „În ce chip doreşte
cerbul izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule”
(Ps. 41). Îndoită este şi rugăciunea: cea din afară şi cea dinlăuntru cea ce se
face aievea şi cea tainică cea sobornicească şi cea ce se face la singurătate
cea datornică şi cea de bună voie. Cea ce se face aievea, după rânduiala
bisericească, datornica şi soborniceasca rugăciune, are vremile sale:
Polunoşniţa (Mezonoptica), Utrenia, Ceasurile, Liturghia, Vecernia,
Pavecerniţa. Spre care rugăciuni şi cu clopotul se cheamă norodul, fiindcă
datori sunt ca o dajdie cuviincioasă să o dea Împăratului celui ceresc, în
toate vremile şi zilele. Iar rugăciunea cea ce se face în taină, adică cea de
bună voie, aceea se face şi fără de vreme, şi când va voi cineva, nesilindu-l
nimenea, numai singur Duhul mişcându-l. Rugăciunea cea bisericească are
număr de psalmi aşezaţi, de tropare, de canoane şi de celelalte cântări şi
lucrări preoţeşti; iar cea tainică şi de bunăvoie, după cum este fără de
vreme, aşa şi cu numărul nehotărâtă este, pentru că cât voieşte cineva să se
roage, uneori scurt, altădată lung. Aceea se face cu gura şi cu glasul, spre a
auzi ce grăieşte; iar aceasta numai cu mintea. Aceea se face stând, iar
aceasta şi umblând, şi şezând, şi în pat odihnind; oricând şi ori în ce chip
se va întâmpla omul a fi, poate să-şi ridice mintea sa către Dumnezeu. Cea
sobornicească se face în lăcaşul Domnului, în biserică, sau după
întâmplare în oricare casă unde se vor putea aduna; iar cea singuratică se
săvârşeşte în cămară, încuiată întru sineşi, după cuvântul Domnului: „Iar
tu, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Părintelui
tău în taină” (Matei 6). Îndoită este şi cămara: cea din afară şi cea
dinlăuntru. Cea materialnică este de lemne sau de piatră; iar cea
2099
duhovnicească cămară este inima sau mintea, sau, după Sfântul Teofilact,
gândirea cea tainică; însă toate acestea una sunt. Cămara cea materialnică
stă într-un loc, iar cea duhovnicească pretutindenea cu omul împreună se
poartă. Oriunde ar fi omul, de-a pururea inima lui este înlăuntrul lui, întru
care poate să adune cu mintea sa gândurile sale, să se închidă şi să se roage
în taină către Dumnezeu, măcar deşi în norod este şi cu mulţi vorbeşte.
Fiindcă rugăciunea cea dinlăuntru, de se va întâmpla cuiva, în mijlocul
norodului fiind, a se ridica cu duhul către dânsa, nici buzele nu-i trebuiesc,
nici cartea nu o caută, nici mişcare de limbă nu unelteşte, nici glasul
gâtlejului, măcar că şi spre acela la singurătate se pleacă; ci numai singură
înălţarea minţii către Dumnezeu şi adâncarea într-Însul, care lucru în tot
locul a lucra este cu putinţă. Cămara cea materialnică numai pe un om care
se sihăstreşte într-însa îl încuie, iar cea dinlăuntru duhovnicească încape
întru sine pe Dumnezeu şi toată Împărăţia cea cerească, după cum Însuşi
Hristos în Evanghelie grăieşte: „Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru
este” (Luca 17, 21). Aceasta şi în cuvintele Sfântului Macarie Egipteanul
se arată aşa: „Inima voastră mică este, însă într-însa se cuprind toate
lucrările: acolo este Dumnezeu, acolo îngerii, acolo viaţa şi împărăţia,
acolo cetăţile cele cereşti, acolo vistieriile darului.” Deci întru această
cămară dinlăuntru a inimii, mai vârtos decât întru cea dintre pereţi, a se
închide adeseori omul se cade şi, adunând toate gândurile sale, să pună
mintea sa înaintea lui Dumnezeu şi să se roage către Dânsul cu căldura
Duhului şi cu credinţă vie, împreună şi a se îndeletnici în cugetarea de
Dumnezeu, ca să poată creşte în bărbatul cel desăvârşit.
Cap. 2: Pentru rugăciunea care încălzeşte pe om spre dragostea aceea
care îl uneşte cu Dumnezeu
Întâi se cuvine a se şti aceasta: cum că unui om creştin, iar mai ales când
este vreo faţă duhovnicească, după datoria chemării sale, se cade negreşit
pentru aceasta a avea grijă de-a pururea, ca să se unească cu Dumnezeu
Ziditorul, Iubitorul, Făcătorul de bine, şi cu binele Său cel desăvârşit, din
care şi către care zidit este. Fiindcă unui suflet ce este zidit de Dumnezeu
nu-i este alt centru fără numai Dumnezeu, de la Care firea şi fiinţa sa o are,
2100
şi întru Dânsul are el să vieţuiască în veci. Pentru că toate cele văzute pe
pământ, iubite sunt şi dorite, ori bogăţia, ori slava, sau femeia, sau feciorii,
şi, în scurt a zice, toată frumuseţea şi dulceaţa, şi cele iubite ale lumii
acesteia, nu sunt fireşti ale sufletului, fără numai ale trupului, oarecare
vremelnice fiind, ce degrab se vor trece ca umbra. Iar sufletul, fiind veşnic,
nu este cu putinţă a se odihni undeva în veci, fără numai întru singur
Dumnezeu cel veşnic, ca întru binele Său cel desăvârşit, Care este mai
frumos decât toate frumuseţile şi dulceţile, şi mai dulce şi mai iubit, şi în
locul său cel firesc, unde a şi ieşit şi unde va să se întoarcă. Că după cum
trupul, din pământ fiind, în pământ se întoarce, aşa şi sufletul, de la
Dumnezeu fiind, la Dumnezeu se întoarce şi întru Dânsul petrece, pentru
că spre aceea şi zidit este de la Dumnezeu, ca întru Dânsul să petreacă în
veci. Drept aceea, aici, în viaţa aceasta vremelnică, împreunarea cea cu
Dumnezeu cu de-adinsul se cade a o căuta, ca în cea viitoare cu Dânsul şi
întru Dânsul veşnic a fi să se învrednicească. Iar a se uni cineva cu
Dumnezeu nu poate cu altceva aşa, ca cu dragostea cea desăvârşită a
inimii. Fiindcă şi păcătoasa femeie cea evanghelicească, pentru aceasta a
dobândit de la Dumnezeu marea milă cea iertătoare de păcate şi unire tare
cu Dânsul: „pentru că a iubit mult” (Luca 7, 47). Căci El iubeşte pe cel ce-
L iubeşte, şi de cel ce se lipeşte de Dânsul Se lipeşte, şi celor ce-L caută pe
El pe Sineşi Se pune înainte, şi celor ce doresc a se îndulci de dragostea
Lui fără de saţiu le dă dulceaţă. Iar ca să poată omul a deştepta acest fel de
dragoste dumnezeiască şi a se lega cu nedespărţită legătură a dragostei, i se
cade adeseori a se ruga, ridicându-şi mintea sa către Dumnezeu. Că
precum lemnele adăogându-se la foc adeseori înmulţesc văpaia, aşa şi
rugăciunea adeseori făcându-se, cu adâncarea minţii întru Dumnezeu,
deşteaptă în inimă dragostea cea dumnezeiască. Care, când se va aprinde,
pe tot omul cel dinlăuntru îl încălzeşte şi îl luminează, şi îl învaţă, şi cele
nearătate şi cele de taină ale înţelepciunii Sale i le arată lui; şi îl face pe el
ca un serafim, ca o văpaie de foc, de-a pururea înaintea lui Dumnezeu
stând, cu duhul şi cu mintea privind la El, şi de acolo scoţând dulceaţa cea
duhovnicească.

2101
 Cap. 3
Cum că rugăciunea care se grăieşte cu buzele, fără de luarea aminte,
nimica nu este
Cu cale este să aducem aici oarecare ziceri apostoleşti, lesne înţelese,
pentru rugăciunea care se face cu duhul, sau cu mintea, şi deslegarea lor să
o punem. În trimiterea către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel sfătuieşte a se
ruga cu duhul, zicând: „Toată rugăciunea şi rugămintea, rugându-vă în
toată vremea cu Duhul” (Efes. 6, 18). Acelaşi Apostol, în trimiterea cea
către Corinteni, grăieşte: „Duhul meu se roagă, iar mintea mea fără de
roadă este” (1 Cor. 14, 14).
ÎNTREBARE: Deci în ce chip să fie aceasta, căci când se roagă omul cu
duhul, mintea rămâne fără de roadă?
RĂSPUNS: Zicerea aceasta „duhul”, în multe feluri se înţelege din
Sfânta Scriptură la om. Uneori se pune în loc de suflare; uneori în loc de
însuşi sufletul; altădată în loc de oarecare dorire şi punere bună sau rea; şi
în loc de oarecare faptă bună dinlăuntru, şi care nu este bună, după cum
este aceasta: duhul smereniei, duhul dragostei, duhul îndurărilor, şi altele
asemenea (Isaia 11, 2); iar împotrivă: duhul mândriei, duhul urâciunii,
duhul iubirii de argint, şi celelalte. Uneori se pune duhul în loc de oarecare
dar al Sfântului Duh, precum: duhul înţelepciunii, duhul priceperii, duhul
înainte-vederii, şi celelalte. Iar altădată se ia în loc de însăşi mintea,
precum întru acelaşi Apostol se scrie: „Înnoiţi-vă, zice, cu duhul minţii
voastre” (Efes. 4, 23). Când, aşadar, sfătuieşte Apostolul pe Efeseni ca să
se roage cu duhul, pune acolo duhul în loc de însăşi mintea, pe care dator
este omul, când se roagă, să o pironească întru Dumnezeu. Iar când, către
Corinteni grăind, spune că duhul se roagă, iar mintea rămâne fără de roadă,
atunci pune duhul acela în loc de suflarea omenească şi de glas, ca şi cum
ar fi grăit către dânşii: „Ce fel de folos este vouă, o, Corinteni, că numai cu
glasul care iese din suflarea voastră vă rugaţi, iar mintea voastră nu-şi ia
seama la rugăciune, ci alt lucru oarecare năluceşte? Ce folos este cu limba
multe a grăi, iar cu mintea a nu pricepe nimic din cele grăite? Deşi

2102
întunerec de cuvinte, omule, vei grăi; deşi cu tot gâtlejul vei striga cât
poate duhul tău; când mintea ta nu stă înaintea lui Dumnezeu şi nu priveşte
la Dumnezeu, ci cu gândurile aiurea se pleacă, rugăciunea ta aceea nici o
dobândă nu-ţi va aduce ţie, nici nu va fi auzită de Dumnezeu, ci fără de
roadă va rămâne.” Bine a socotit aceasta şi Sfântul Ciprian, zicând: „Deci
Apostolul dă Corintenilor, iar lângă dânşii şi nouă tuturor, pildă pe sine,
când grăieşte: «Ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea; cânta-voi
cu duhul, cânta-voi şi cu mintea»” (1 Cor. 14, 15). Când zice: mă rog cu
limba şi cu glasul, care iese din suflarea mea, dator sunt şi cu mintea a mă
ruga. Că rugăciunea fără de luare-aminte şi fără de umilinţă este ca
cădelniţa sunând fără de foc şi fără de tămâie.
(Această zicere întru alt loc o scrie Sfântul.)u aflat de Dascălul Nicodim
Aghioritul.)

2103