Războaiele punice

Cauzele războaielor
În secolul al IX-lea î.e.n., fenicienii veniţi din Tyr au fondat pe coasta
actualei Tunisii un port căruia i-au dat numele de Qart Hadasht, „oraşul
nou”. Mai întâi simplă etapă spre Spania, oraşul cunoaşte un mare avânt
începând din secolul al VI-lea î.e.n. În timp ce marinarii săi recunosc
coastele Africii şi ale Europei , atingând Bretagne şi Irlanda, Cartagina îşi
stabileşte capetele de pod în Spania, în Baleare, Corsica, Sardinia şi în
Sicilia. În secolul al III -lea î.e.n., este primul oraş al Mediteranei
Occidentale.
La adăpostul triplului său zid, ea practică un comerţ deosebit de activ,
cumpărând şi redistribuind în toată lumea mediteraneană metalele
preţioase din Spania şi Maroc, mirodeniile din Orient, cositorul din
Cornuaille, fildeşul şi sclavii africani etc. Industriile sunt prospere (arme,
vase, ţesături în purpură) iar regiunea învecinată, exploatată intensiv, dă
grâu din belşug, ulei şi vinuri.
Toată puterea Cartaginei se bazează pe flotă, fără rivali în Mediterana.
Armata este formată din mercenari, adesea revoltaţi, dar dispune de o
excelentă cavalerie numidă şi de numeroşi elefanţi de luptă. Ea este
comandată de nobili cartaginezi , în rândul cărora găsim generali de mare
valoare. Guvernat, la început, de doi regi, oraşul este, din secolul al V-lea,
administrat de doi suffecti, aleşi pentru un an şi proveniţi, ca şi membrii
Senatului şi ai Consiliului, dintre cele mai bogate familii de armatori şi de
mari proprietari.
Timp de două secole şi jumătate, Roma şi Cartagina
au trăit într-o bună înţelegere. Relativa depărtare
dintre teritoriile lor, despărţite de mare, şi faptul că
ambiţiile lor erau complementare – dominarea
peninsulei italice pentru prima, cea a Mediteranei,
pentru a doua – au împiedicat fricţiunile între aceste
două puteri în creştere şi au garantat pacea. Dar
sfârşitul războiului cu Tarentul (272 î.e.n.) marchează
o întorsătură în politica romană. Roma, fostă cetate
a Latiumului, îşi termină, odată cu luarea Tarentului,
cucerirea sudului Italiei; ea este pe viitor în fruntea
unui adevărat imperiu, ale cărui limite sunt foarte
aproape de cele ale domeniului punic (din latinescul
punicus însemnând „cartaginez”).
Primul război punic (264-241 î.
Hr.)
 Miza primului război punic este Sicilia. În 264, neliniştitiţi de progresele
cartagineze în Sicilia, romanii hotărăsc să trimită trupe în insulă pentru
a susţine împotriva celor din urmă pe mercenarii italioţi (mamertinii)
care, în serviciul locuitorilor din Messina, apoi îndepărtaţi de ei, au pus
mâna pe acest oraş şi şi-au întins dominaţia asupra cetăţilor vecine.
Riscul unei înfruntări directe cu Cartagina este mare, dar, la Roma,
Senatul este supus presiunii tuturor celor ce au de gând să cucerească
Sicilia: marii proprietari funciari care aspiră să cucerească noi
pământuri şi sclavi, cei ce sprijină armata, antreprenorii diverselor
lucrări publice, dar şi muncitorii şi meşteşugarii care trăiesc de pe urma
expediţiilor militare. Imperialismul în faşă al Republicii se hrăneşte cu
visuri de cucerire, dar şi cu frica ce o au romanii de a-şi vedea Imperiul
„încercuit şi sufocat” de cartaginezi, lucru care pare foarte puţin
probabil. „Opţiunea pentru război” câştigând, lupta se angajează între
cele două puteri mediteraneene.
 Aliaţi cu grecii din Sicilia, romanii încep prin a-şi pune la punct o flotă de
război. Nu tocmai la fel de buni cârmaci, dacă ar fi să-i comparăm cu
adversarii lor, care au în spatele lor o lungă experienţă maritimă, ei
caută sistematic să-şi perfecţioneze tehnica abordajului, ceea ce
permite legionarilor de să-şi impună superioritatea. Această tehnică au
folosit-o cu succes cu ocazia luptei navale care a avut loc la Mylae, în
nordul Messinei, la începutul anului 260 şi care i-a costat pe cartaginezi
jumătate din flota lor. Succes pe mare deci, împotriva celei mai
Adus de cartaginezi pe teritoriul sicilian, primul război punic va mai
continua încă 15 ani, întrerupt de înfrângeri romane pe mare, bătălii
terminate fără victorii clare, razii şi asedii. Sub comanda
lui Hamilcar Barca, tatăl lui Hannibal, armata cartagineză, bine
stabilită în regiunea Palermo, îşi înmulţeşte operaţiile de jaf, atât în
Sicilia cât şi pe coastele italiene, fără ca romanii, lipsiţi pe viitor de
flota lor, să poată să facă ceva pentru a împiedica aceste incursiuni
pe teritoriul lor. Între 247 şi 242, sentimentul de descurajare era atât
de puternic în Roma, încât se intenţiona să se recunoască victoria
Cartaginei.
Totuşi, o tresărire de patriotism permite Senatului să obţină de la
cetăţenii cei mai bogaţi punerea pe picioare a unei flote de război,
singurul mijloc de a-i înfrânge pe soldaţii lui Hamilcar Barca, rupîndu-
i de baza africană. În 241 î.e.n., 200 de nave de război comandate de
consulul Caius Lutatius vor distruge astfel, în apropierea
insulelor Aegate flota cartagineză. Această victorie permite
romanilor să impună pacea adversarilor lor care le cedează o parte
din Sicilia şi se angajează la plata unei indemnizaţii de război de
3200 de talanţi.
Pe parcursul a două decenii ce au urmat acestei victorii, profitând de
eclipsa puterii cartagineze, slăbită şi de o revoltă dificil reprimată, a
mercenarilor ei, Roma îşi întăreşte poziţiile în Mediterana Occidentală şi
pe cele două maluri ale Adriaticii. În 238, ea profită de o răscoală a
mercenarilor din Sardinia pentru a constrânge Cartagina să-i cedeze
această insulă şi să-i verse un tribut suplimentar de 1200 de talanţi;
anexiune imediat urmată de cea a Corsicei. Apoi ea trebuie, împinsă de
logica propriei sale expansiuni, să ducă, pentru a proteja interesul
marinarilor şi negustorilor săi în Adriatica, două războaie împotriva
piraţilor iliri care s-au instalat pe coasta dalmată (225 şi 219 î.e.n.), cee
ce o face să pună piciorul pe ţărmurile actualei Albanii : o primă etapă a
unei politici de pătrunderi în Mediterna Orientală, care va avea ca efect,
în secolul următor, cucerirea lumii elenistice.
În timpul acestei perioade de răgaz în conflictul cu Cartagina,
imperialismul roman a trebuit să se lovească de rezistenţele cele mai
puternice chiar în interiorul peninsulei italice. În 232, consulul Caius
Flaminius hotărăşte parcelarea pământurilor din Picenum, care
aparţinea galilor senoni. Scopul urmărit era de a oferi compensaţii
plebei epuizate şi decimate de primul război punic, permiţându-i să
obţină loturi de pământ ieftine şi să corecteze astfel dezechilibrul care
era pe cale să se instaureze în societatea romană, în profitul
fenomenului mercantil şi al unor proprietari bogaţi . Pentru a împiedica
ca această colonizare să nu ducă la exproprierea lor pur şi simplu, galii
cisalpini au pus mâna pe arme, ajutaţi de triburile de celţi care
trecuseră Alpii, şi au purces spre Roma. Învingători la Clusium, la trei
zile de mers de capitală, aceştia au fost, în final, învinşi şi dispersaţi în
apropiere de capul Telamon, în 225.
În cursul ani lor următori, Galia cisalpină – câmpia Padului – a
fost cucerită de consulul Claudius Marcellus, învingător la
Clastidium în 222. Pentru a-şi asigura definitiv controlul, romanii
au construit via Flaminia şi au fondat două colonii: Placentia şi
Cremona.
Cartaginezilor nu le-a trebuit mai mult de 20 de ani pentru a-şi
reface forţele şi a-şi pregăti revanşa. Susţinut de elementele
populare favorabile reluării luptelor împotriva marei rivale din
Mediterana şi şeful unei aristocraţii de neguţători a căror soartă
era legată de supremaţia maritimă a Cartaginei, Hamilcar Barca
decide în 236 să ocupe sudul şi estul Spaniei, cu scopul de a le
exploata bogăţiile sale miniere. De fapt, continuată după
moartea sa de Hasdrubal, apoi Hannibal, cucerirea Spaniei a
dus la un aflux de bogăţii spre Cartagina oferindu-i acesteia, pe
lângă posiblitatea de a întreţine o puternică armată de
mercenari, şi portunitatea unei baze de plecare pe uscat pentru
a angaja războiul decisiv împotriva Romei.
Al doilea război punic (208-201 î.
Hr.)
Iată deci din nou faţă în faţă cele două puteri ce-şi dispută
hegemonia în Mediterana apuseană. Este, de fapt, miza celui
de-al doilea război punic (218 -201 î.e.n.). La Roma, există
temeri ce vin din partea ameninţării care-i apasă, din Spania în
Marsilia, aliata Republicii , şi asupra Italiei de nord. În Cartagina
nu este bine văzută înaintarea romană în Galia Cisalpină şi în
Liguria, teritorii de unde proveneau numeroşi mercenari
cartaginezi. Logica imperialismelor comandă, deci, celor două
Imperii de a o lua înaintea celuilalt şi de a împiedica toate
iniţiativele sale. Această raţiune îi împinge pe romani să-şi
asigure prietenia oraşelor iberice care nu sunt încă sub
dominaţia Cartaginei, să încheie o alianţă cu Saguntul, cetate
de pe coasta răsăriteană a Spaniei, şi să obţină de la
Hasdrubal, în 226, angajamentul de a nu traversa Ebrul cu
armata sa. Or, odată cu alegerea sa ca şef al armatei, în 221,
Hannibal îşi manifestă dorinţa de a porni războiul cu Roma.
Anul următor, atacă Saguntul, cucerit după un an de asediu (219), fără
să-i pese de protestele şi de ameninţările romane. Cum Senatul
Cartaginei a refuzat să-l cheme acasă, războiul începe în primăvara lui
218. În curând, armata lui Hannibal , o forţă militară de 50.000 de
infanterişti şi 9.000 de cavaleri, flancată de elefanţi de luptă şi
comandată de un şef militar genial, se îndreaptă spre Pirinei după ce a
trecut Ebrul. Pierderile sunt grele (jumătate din infanterie, o treime din
cavalerie), dar când cartaginezii ajung în valea Padului, după ce au
traversat Alpii şi au efectuat un marş susţinut de cinci luni şi jumătate,
primesc sprijinul ligurilor şi al galilor cisalpini. Victorios
la Ticinum şi Trebiae în toamna anului 218, Hannibal trece Apeninii în
primăvara lui 217 , invadează Etruria şi obţine un succes fulminant în
zona lacului Trasimenus, distrugând armata romană comandată de
consulul Flaminius. Capitala însăşi nu este salvată decât datorită
iscusinţei dictatorului Quintus Fabius Maximus denumit şi
„temporizatorul” (Cunctator), care evită angajarea bătăliei decisive în
câmp deschis şi se mulţumeşte cu hărţuirea trupelor cartagineze,
lăsându-l pe Hannibal să treacă prin foc şi sabie satele din Apulia,
Samnium şi Campania.
Sub presiunea opiniei publice romane şi italice care nu
acceptă să vadă distruse bogăţiile peninsulei de către
cartaginezi, Senatul hotărăşte modificarea tacticii,
trimiţând o legiune în Galia Cisalpină pentru a o
recuceri şi încredinţând celor doi consuli , Paulus
Aemilius şi Varro, misiunea de a-l opri pe Hannibal în
Apulia cu o forţă de 80.000 de oameni . Pe 2 august
216, această armată suferă la Cannae o înfrângere
dezastruoasă: 70.000 de morţi, dintre care 2 1 de
tribuni militari şi 100 de senatori . Ea este urmată de
numeroase defecţiuni printre popoarele aliate ale
peninsulei : brutti, lucani, samniţi, campani (Capua îşi
deschide porţile lui Hannibal) şi greci, în timp ce Filip
din Macedonia, până atunci nehotărât, se hotărăşte să
treacă de partea cartaginezilor.
Totuşi, din lipsă de oameni şi de materiale, Hannibal nu-şi
poate exploata la maximum victoria. În timp ce recucereşte
Sicilia, raliază Siracuza la cauza sa şi îşi adjudecă Tarentul,
marele port al Italiei răsăritene, locul pe unde pot tranzita
toate ajutoarele venite din Cartagina şi din Macedonia,
Senatul mobilizează toate energile poporului roman, ridică
o armată pentru a apăra capitala, obligându-l pe generalul
cartaginez să bată în retragere şi revenind la vechea
tactică a războiului de uzură.
În curând, romanii trec la ofensivă. Siracuza este cucerită,
la fel şi Capua, a cărei populaţie este vândută şi al cărei
Senat este decimat. În Spania, tânărul Publius Cornelius
Scipio începe cucerirea părţii răsăritene, iar armata venită
în ajutor şi comandată de Hasdrubal (fratele lui Hannibal)
este bătută în 207 pe ţărmurile râului Metaurus.
Războiul mai durează mulţi ani în zonele muntoase ale Italiei de
sud unde armata lui Hannibal se retrăsese. Neputând s-o disloce,
Senatul hotărăşte, după multe ezitări, să urmeze planul propus de
Scipio. Întors din Spania, unde purtase o nouă campanie
victorioasă, acesta din urmă obţine provincia Sicilia, cu permisiunea
de a debarca în Africa de îndată ce va crede că a venit momentul.
La începutul lui 204, pune piciorul pe litoralul tunisian cu o armată
de 35000 de soldaţi, constrângând Senatul cartaginez să-l cheme
pe Hannibal. Bătălia decisivă are loc la Zama, în 202 . Alăturarea
cavalerilor numizi ai lui Massinissa de partea romanilor îi permite
lui Scipio să strivească armata cartagineză.
Pacea semnată la 201 ia Cartaginei flota de război, elefanţii şi
Imperiul. Ea trebuie să evacueze Spania, ocupată imediat de
romani, să plătească timp de 50 de ani un tribut anual de 200 de
talanţi , să renunţe la mercenari şi să nu mai pornească nici un
război fără autorizarea venită din partea senatului roman. De fapt,
ea devine, începând cu această dată, dependentă de Roma, care
domină de acum tot bazinul apusean al Mediteranei.
Al treilea război punic (149-146
î.Hr.)
Redusă la o umbră, fosta capitală a Imperiului cartaginez continuă totuşi
să-i înfricoşeze pe romani. Ostilităţile dintre Cartagina şi Massinissa, rege
al numizilor orientali aliaţi cu Roma, vor constitui punctul de plecare al
celui de-al treilea război punic. „Cartagina trebuie distrusă” nu
încetează să repete bătrânul cenzor Cato, care a luptat în legiunile
romane în timpul celui de-al doilea război punic. După mai multe decenii
de somn, cetatea maritimă începe să-şi refacă forţele; astfel încât,
Senatul roman va hotărî să sfârşească definitiv cu ea.
Sub pretextul că cei din Cartagina au angajat fără autorizaţia sa războiul
contra unui stat vecin, romanii trimit o armată în Africa şi ordonă
cartaginezilor să evacueze oraşul şi să fondeze un altul în altă parte.
Timp de trei ani, ei vor rezista atacurilor romane, dar în 146 Scipio
Aemilianus, nepot adoptiv al ,,Africanului”, cucereşte oraşul care este ras
de pe faţa pământului, acoperit cu sare şi blestemat pentru ca nici
măcar o dată să nu mai ameninţe Roma. Teritoriul punic devine provincia
romană Africa.
După victoria repurtată asupra numidului Iugurtha, care ducea un război
de gherilă împotriva Romei (140), aceasta este de atunci stăpână Africii
de Nord.