,,Un tânăr nor se născuse in toiul unei mari

furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp sa

crească însa acolo, ca un vânt puternic a împins
toți norii înspre Africa.
De îndată ce norii au atins continentul, vremea
s-a schimbat. Un soare strălucitor scânteia pe
cer si, întinse sub nori, se răsfăţau dunele aurii
ale Saharei. Cum in desert nu ploua aproape
niciodată, vântul a continuat sa împingă norii
către pădurile din sud.
Între timp, aşa cum se întâmpla şi cu tinerii
oameni, tânărul nor a hotărât sa-şi părăsească
părinţii şi vechii prieteni ca să descopere
lumea.
- “Ce faci?” a strigat vântul. “Desertul e la fel
peste tot. Întoarce-te lângă ceilalţi nori şi o
sa mergem toţi in Africa Centrala, unde sunt
uimitori munţi şi arbori!”
Dar tânărul nor, un rebel înnăscut, a
refuzat sa-l asculte şi, încet, a lunecat până a
găsit o briza blândă şi generoasă care i-a
permis să ajungă peste dunele aurii de nisip.
După multa fâţâiala încolo şi încoace a
observat ca una din dunele de nisip îi
zâmbea.
El a văzut ca duna era şi ea tânără, nou
formată de vântul care tocmai trecuse pe
acolo.
Şi… el …s-a îndrăgostit atunci de părul
ei cel auriu.
- “Bună dimineaţa”, zise el. “Cum e viaţa acolo
jos?”
- “Am tovaraşia celorlalte dune, a soarelui şi a
vântului şi a caravanelor care trec uneori pe aici.
Uneori e chiar fierbinte, dar e totuşi suportabil.
Cum e viaţa acolo sus?”
- “Avem şi aici soare şi vânt dar lucrul bun e ca eu
pot calatori pe cer şi pot vedea multe lucruri.”
- “Pentru mine”, zise duna, “viaţa e scurtă. Când
vântul se va întoarce dinspre păduri, voi
dispărea.”
- “Şi asta te întristează?”
“Mă face să simt ca nu am un rost în viaţă.”
- “Şi eu simt la fel. De îndată ce alt vânt va veni
voi merge spre sud şi mă voi transforma în
ploaie; dar… ăsta e destinul meu.”
Duna a ezitat un moment, apoi a spus:
- “Ştii tu oare că noi în desert numim ploaia paradis?”
- “Nu aveam idee că aş putea fi vreodată aşa de important”, zise
mândru norul.
- “Am auzit alte dune bătrâne povestind despre ploaie. Ele spun ca
după ploaie suntem acoperite cu iarbă şi flori. Dar eu nu voi trăi
niciodată asta pentru ca în desert ploua atât de rar.”
A fost de data asta rândul norului să ezite. Apoi a zâmbit larg şi a zis:
 “Dacă vrei, aş putea să fiu
acum ploaie peste tine. Ştiu
ca abia am ajuns aici, dar te
iubesc şi as vrea să stau aici
pentru totdeauna.”
“Când te-am zărit prima
data pe cer, m-am
îndragostit şi eu de tine’,
zise duna. “Dar daca iţi vei
transforma în ploaie
frumosul tău par alb, vei
muri.”
“Dragostea nu moare
niciodată, zise norul. “Este
transformată, şi pe de altă
parte, vreau să-ţi arăt ce
este paradisul.”

Şi el începu să mângâie
duna cu mici picuri de
ploaie, astfel încât să stea
împreuna cât mai mult,
până când apăru un
curcubeu.
Paulo Coelho