POVESTEA MELCULUI CĂLĂTOR

A fost o dată, într-o țară îndepărtată, într-o pajiște- nverzită și de soare încălzită...a fost o
dată un melc- codobelc. Toată ziua călătorea și... îi plăcea foarte mult să călătorească! Ce-i
drept, nu ajungea niciodată foarte departe și până acum abia reuși să străbată pajiștea dintr-un
colț în celălalt, iar pajiștea nu era foarte mare, cam cât jumătate de prăjină.
În fiecare dimineață, melcul se trezește, își ia căsuța de- a spinare și pornește la drum,
dorind să vadă cât mai mult și cât mai multe din lumea aceasta. De ce-și ia căsuța cu el?
Pentru că nu se știe niciodată unde poposește și unde înnoptează și trebuie să aibe un acoperiș
deasupra capului unde să se odihnească după drum.
Într-o dimineață, trezit de cântatul păsărelelor și de licărirea razelor soarelui pe fereastra
cochiliei, melcul se trezi, ieși pe jumătate afară din căsuță, își întinse antenuțele și deschise
ochii. ,,E o zi superbă de primăvară, numai bună de călătorit,, își spuse melcul De data aceasta
se hotărâ să o ia în altă direcție, spre luminișul de dincolo de umbra celor 3 stejari. Își
propusese să iasă de pe pajiște și să se aventureze spre locuri nemaiîntâlnite.
Cu căsuța în spinare, singur- singurel cu gândurile lui, nici nu-și dădu seama cănd ajunse în
mijlocul unei priveliști nemaipomenite de unde se vedea cerul deun minunat albastru, întinsul
pământului și râul cea cu apă lină . Rămase câteva clipe nemișcat cuprins de frumusețea
locului pe care tocmai îl descoperise, niciodată nu văzuse și nu ajunsese la asemenea locuri și
se hotărâ să înnopteze acolo.
,, E atât de frumos aici! Sunt convins că există o mulțime de astfel de locuri pe întreg
pământul, dar eu nu voi reuși să le văd pe toate! Nu pot zbura, nu pot înota și nu pot merge
mai repede de atât! Ce mult mi- aș dori să pot vedea mai multe locuri ca acesta!,, își spuse
melcul în gând cu tristețe. În cele din urmă adormi!
A doua zi se trezi pregătit să meargă mai departe prin acele locuri. Făcu repede
pregătirile de drum, închise ușa la căsuță și se porni în călătorie tot înainte...înainte, până ce,
după o bună bucată de drum ajunsese la un pod peste o apă mare. Se opri să se mai
odihnească nițel, dar deodată se auzi un zgomot mare, ca un fluierat puternic. Era sirena
vaporului care tocmai trecea pe sub pod. După ce se dezmetici din sperietură, melcul începu
să strige către vapor:
-Hei, vaporule! Ia-mă și pe mine cu tine, vreau să văd, apa, largul mărilor, pescărușii, vreau să
văd lumea...vreau să călătoresc! Te rog, vaporule, ia-mă și pe mine!Dar vaporul plutea mai
departe, fără să-l audă pe micul melc, oricât de tare încerca el să strige.Ar fi fost
nemaipomenit să poată călători pe apă, să vadă mările și oceanele, gândi melcul trist.
Privind cum vaporul se îndepărtează, melcul auzi un zgomot și mai mare, ca un tunet
puternic și încontinu. Observă pe cer o dungă mare și albă care creștea într-una pe măsură ce
zgomotul se auzea mai tare și mai tare....era un avion Atunci melcul, se hotărâ să-l roage și pe
acesta să-l ia în călătoria sa.
-Hei, avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor, vreau să privesc pământul de sus, vreau să văd
înaltul cerului și frumusețea norilor. Te rog, avionule, ia-mă și pe mine... În zadar striga
micuțul melc cât îl ținea cochilia, avionul era așa de sus și așa de departe și nu era chip să fi
auzit rugămințile sale, mai ales în zgomotul acela.
Din nou, melcul rămase trist, cu privirea spre cer, nu reușise nici de această dată să
călătorească peste mări și țări. Dar iată că pământul de sub el începu să vibreze, un zgomot
puternic de fier se auzea de pe pod și un șuierat înțepător venea din depărtare... melcul, mai să
se răstoarne de frică și de atâta agitație, noroc că se prinse bine de o frunză și șe ținea străns
de ea. Când în sfârșit își dădu seama că e un tren care trece pe pod, melcul se gândi să-l roage
și pe acesta să-l ia cu el.
-Hei, trenule, viteazule! Ia-mă și pe mine în vagoanele tale, vreau să văd și eu cât mai multe
locuri frumoase de pe pământ, vreau să călătoresc cu tine! Te rog, trenule, ia-mă și pe mine...
striga melcul cât de tare putea, dar trenul trecu cu viteză pe lângă el și nici nu-i răspunse. Era
și greu să-l audă în tot troncănitul acela pe șine.
Dezamăgit că nici vaporul, nici avionul și nici trenul nu l-au auzit, melcul coborâ de pe
marginea podului și se retrase sub un copac mare, găndindu-se la cele întămplate. Când,
deodată auzi un fâlfâit de aripi și văzu o bufniță așezându-se pe o crenguță din copacul sub
care stătea melcul. Bufnița văzuse totul și auzise toate rugămințile melcului călător și parcă ar
fi vrut să-l liniștească puțin, așa că îi spuse:
-Prietene, nu mai fi supărat, am ascultat rugămințile tale și am auzit toate dorințele tale!
- Ce folos că le-ai auzit, dacă ceilalți nu m-au auzit și nu m-au ajutat! Atât de mult mi-ar fi
plăcut să călătoresc cu ei..., spuse melcul aproape plângând.
-Uite ce e, melcule! Vaporul nu va putea niciodată să vadă ceea ce tu vezi și nici să meargă pe
pământ, prin iarbă, pe sub copaci. Avionul niciodată nu va putea vedea lumea decât de sus...și
foarte mică, pe când tu vezi totul așa cum trebuie văzut. Nici trenul nu va putea vedea ceea ce
tu vezi, el e mereu pe fugă și nu poate, în viteza lui, să admire și să cunoască frumusețile
pământului pe îndelete. Tu, mic așa și încet, ai timp să observi totul să vezi firul ierbii
crescând, să simți adierile vântului și căldura soarelui. Ești foarte norocos , să știi! Tocmai
pentru că ești lent, ai timp să înțelegi, să observi, să te bucuri de toate în tihnă, pe când ceilalți
trec cu repeziciune prin toate și pe lângă toate, fără a avea timp de odihnă.
Melcul parcă se mai liniști puțin ascultând-o pe înțeleapta bufniță și...parcă i-ar fi dat
dreptate, dar tot ar fi vrut măcar pentru câteva clipe să vadă lumea așa cum o văd ceilalți
Bufnița înțelese dorința lui, așa că, toată noaptea ce-a urmat, când melcul se retrăsese în
căsuța lui să doarmă, se gândea cum să îndeplinească visul melcului .
bufniței îi veni o idee. Zbură repede prin copaci și se întoarse la fel de repede cu o bucățică de
scoarță de copac apoi așteptă să se trezească melcul.
Când acesta ieși din căsuța lui și își termină toate pregătirile de drum, bufnița îi spuse:
-Astăzi, vei zbura cu mine și vei vedea ceea ce ai vrut să vezi! Urcă-te pe acestă bucată de
lemn, prinde-te bine și pregătește-te de zbor!
Melcul rămase mut de uimire, nu-i venea să creadă că bufnița îl va ajuta. Nici vorbele parcă
nu-i mai ieșeau. Asa că, se urcă repede pe bucata de lemn, se prinse bine, ca o ventuză de ea și
aștepta marea călătorie. Bufnița, cu grijă, luă bucata de lemn cu ghearele și zbură în înaltul
cerului.
Melcului, îi tremurau antenuțele de la zbor, dar nu băgă nimic în seamă, nu știa unde să
se mai uite și ce să vadă mai întâi: văzu luciul apei scăldat în soare, simți aerul cald al cerului,
privi albul pufos al norilor, semeția pădurilor, întinsul câmpiilor, furnicarul oamenilor și
tăcerea munților. Melcul nu- și mai încăpea în cochilie de tâta bucurie...visul i se împlinise.
Și așa, a fost o dată un melc care a putut să zboare în cea mai neobișnuită și mai
frumoasă călătorie a sa...