Povestea Focului, de Alexandru Plăcintă

Cu mulţi ani în urmă, când a apărut Pământul, zilnic ploua şi fulgera. Aceste timpuri au ţinut mii şi mii de ani. Dar într-
o bună zi ploile au contenit şi atunci s-a arătat un tânăr puternic, chipeş, rumen la faţă, care a fost numit Foc. El a fost creat
de puterea şi imaginaţia stihiilor din Univers. Ele i-au suflat fierbinţeală în plămâni, i-au pus o flacără în inimă şi, după ce
l-au preîntâmpinat să se ferească de Apă, l-au trimis în lume.

Pe atunci Focul era naiv şi timid. Dar odată, întâmplător, când stihiile vorbeau despre marile ploi din trecut, el a tras
cu urechea şi s-a înfricoşat. I s-a făcut teamă ca nu cumva asemenea ploi să mai revină şi cu picăturile lor să-l cuprindă şi
să-i ia suflarea. Deaceea, când a văzut nişte stropi greoi ce cădeau de sus, îndreptându-se asupra lui, a fugit încotro l-au dus
ochii. Abia când a descoperit o peşteră, a pătruns în ea şi s-a ascuns în adâncurile Pământului.
Focul a călătorit îndelung prin galeriile lungi şi întunecoase ale adâncului. Un timp s-a simţit bine, ca un stăpân în
casa lui. Însă, de la o bucată de vreme, a început să-l chinuie singurătatea. Căci ce fel de viaţă poţi avea când eşti izolat de
restul lumii? Cui să-i spui o vorbă? De la cine să ceri un sfat? Cine să-ţi întindă o mână de ajutor cand ţi-e greu, când simţi
cum ţi se stinge dorul de viaţă?
Zile şi nopti Focul nu inchidea un ochi, gândindu-se cum să scape de singurătatea mistuitoare. Şi iată că, într-o noapte,
i-a venit gândul să-şi găsească un prieten. Dar nu-şi închipuia cine ar fi vrut să-i fie alături. Frământându-se, Focul a
înţeles, că cel mai bine s-ar împăca cu Vântul. S-ar distra bine şi frumos împreună, ar pălăvrăgi despre câte-s în lună şi-n
stele, s-ar plimba, ar călători şi astfel ar afla ce se întâmplă în lume.
Focul s-a pornit să-şi caute prietenul. Săptămâni şi luni a mers prin adâncurile întunecoase ale peşterii. Vesel şi
săltăreţ se mişca prin galeriile largi, ca un şarpe se târa prin cele înguste. Şi, ieşind prin gura unui vulcan, care demult
aţipise, s-a văzut într-o lume învăluită în lumină albă.
Şi-a scuturat cenuşa de pe hlamida-i purpurie şi a privit cu atenţie în jur. Vântul însă, în acel moment, ca înadins, nu
era. Cine nu-l ştie cât de neastâmpărat este? El nu stă o clipă în loc! Simţindu-se şi mai singur, Focul a început să strige:
-Hei, Vântule, unde eşti? Mă auzi?
Vântul zburdalinc i-a auzit chemarea şi, cât ai zice peşte, i-a apărut în faţă.
-De ce strigi, Focule? Spune, ce ţi s-a întâmplat? a întrebat Vântul, plimbându-se mândru în jurul acestuia.
Focul, bucuros de sosirea Vântului, s-a încins şi mai tare. Apoi, i-a povestit de-a fir a-n păr ce-a păţit, câte a îndurat,
unde s-a ascuns şi de ce a ieşit de sub Pământ. Vântul, înţelegându-i necazul şi suferinţa singurătăţii a căzut de acord să-i
fie prieten.
Astfel, s-au luat de mâini şi, alergând de-a lungul pantei abrupte a vulcanului, ardeau tot ce le ieşea în cale. Unindu-şi
puterile, făceau ravagii peste tot. Vântul, ba înălţa limbile mari ale Focului până sus, la ceruri, ba le cobora până la
rădăcinile ierbilor înverzite astfel, ocupând întinsuri nemărginite.
Focul vieţuia acum fără griji şi nevoi, ascultând povestirile captivante ale Vântului despre călătoriile sale prin lume. Cu
uşurinţă se supunea voinţei acestuia, lăsănd după sine pe Pământul înfloritor urme negre şi pârjol.
Vântul şi-a dat seama ca Focului îi place să zburde şi că nici de gând nu are să se oprească. Nu mai voia să-i ţină
hangul! Nu mai avea timp. De aceea, într-o zi, de la o bună dimineaţă, şi-a lăsat noul prieten şi a plecat, căutându-şi de
treburile sale.
Focul, încins şi înflăcărat, se distra şi dansa mai departe, schimbându-şi mereu înfăţişarea admirabilă şi graţioasă a
corpului său. Peste fiecare clipă el lua alte şi alte chipuri, una mai minunată decât alta: ba se avânta spre culmile cerului, ca
o pasăre roşietică, ba, ca un evantai multicolor, se risipea peste solul mănos, secătuindu-l. Cu limbile sale galbene-roşii-
portocalii imita dansuri din cele mai frenetice.
Astfel, hoinărind pe Pământ şi arzând totul în juru-i, de odată i-a apărut în cale un lac cu Apa limpede ca lacrima.
Focul a privit curios oglinda netedă a lacului şi a rămas încântat de imaginea-i mereu schimbătoare. Aceasta şi mai tare l-a
înflăcărat. Porni să şteargă cu limba sa necruţătoare iarba şi toată verdeaţa din preajma lacului. Se tupila şi se târa pe jos,
ca să-i fie mai uşor şi, mişcându-se grabit, pârjolea totul în calea sa. Abia târziu, când a oboist, s-a adunat şi s-a ghemuit pe
o palmă de cenuşă. Sleit de puteri privea în jur mulţumit de fapta sa.
Apa, care a urmărit revoltată faptele nesăbuite ale Focului, s-a uitat la el şi i-a zis supărată:
- Ce-ai făcut, nebunule? Cum ai putut de dragul plăcerii tale să dai pierzaniei atâta verdeaţă şi să pui pe fugă atâtea
fiinţe neputincioase?! Ştii câte vietăţi au rămas fără cuibul lor?
Focul devenise îngâmfat şi nu i-a plăcut deloc întrebarea dojenitoare a Apei. El i-a strigat plin de vanitate:
- Închide-ţi gura, Apo! Stai aşa cum stăteai până acum în farfuria ta şi n-o fă pe deşteapta!
Apa, reţinută de fire, i-a răspuns foarte calm:
- Haide, pleacă cu binişorul! Dacă nu ştiai, s-o ştii de la mine: acei care fac mult rău, nu ajung zile bune!
Cuvintele Apei şi mai tare au înfuriat Focul. El şi-a adunat toate puterile pe care le stăpânea, s-a ridicat hăt în sus şi,
apropiindu-se de malul Apei, a strigat în gura mare, cu răutate:
- O să te ard, o să te usuc, nor se va alege din tine!
- Ce naiv eşti, Focule! şopti Apa din adâncuri. De mă vei preface în nor, voi deveni albă, străvezie şi preafrumoasă.
Voi pluti pe sus şi de acolo voi vedea ce se face pe întreg Pământul. Apoi, după ce voi călători, mă voi întoarce în lacul
meu cu altă înfăţişare – de ploiţă caldă şi curată! Iar stropii mei, într-o zi, oricum te vor potoli.
-Eu atunci! Eu…, Focul, părăsit de ultimele puteri, se înăbuşea în propria-i furie.
În aceeaşi clipă, din depărtări, s-a întors Vântul. El a suflat cu puterspre Foc şi atunci, tulburată, s-a mişcat şi Apa în lac.
Neliniştită, ea şi-a trimis cu repeziciune valurile spre mal. Acestea, la revenire, au luat cu sine în adâncul lacului resturi de
tăciune şi pulbere de cenuşă.
 Într-un tăciune rămase vie o mică flăcăruie, ca un jăratic abia pâlpâind. Ca prin minune tăciunele a izbutit să iasă înapoi
la mal. Din el iarăşi s-a aprins Focul! Când acesta şi-a înălţat ochii spre cer a văzut un nor, care îşi arunca picăturile peste
tot, iar pe cele mai grele le îndrepta chiar spre el. Atunci Focul şi-a amintit de povaţa stihiilor şi, îngrozit, alergă pe urmele
negre, lăsate de el, spre gura căscată a unei peşteri, cu gând să se adăpostească. Dar picăturile nu-l lăsau nici în ruptul
capului. Focul atunci şi-a întors privirea spre norul mânios de nelegiuirile lui şi l-a implorat:
-Norule, îndură-te şi nu mă distruge, nu mă nenoroci… Te rog! Îţi jur că mă voi cuminţi…
-Bine, Focule, se lăsă îmblânzit Norul, de data asta te iert! Dacă nu vei prinde la minte, atunci să ştii că nu ai
scăpare!
Între timp, de după nori, a apărut Soarele. Era vesel şi darnic, ca de obicei. Dar, când a văzut ce s-a făcut pe Pământ, s-a
întristat.
- Cine a distrus atâta verdeaţă? a întrebat-o Soarele pe Apă.
- Focul! a răspuns cu tristeţe aceasta.
- Cum se poate una ca asta? Atâta timp am crescut împreună această verdeaţă, iar dânsul…
Necăjit, din cauza faptelor săvârşite de Foc, Soarele s-a ascuns după nori. S-a retras în lumea sa, ca nimeni să nu-i vadă
lacrimile amare şi pătate de funingine.
După ce s-a liniştit, a apărut din nou şi a întrebat:
-Unde-i acuma Focul?
-S-a speriat de mine, de Nor şi a fugit, i-a răspuns Apa.
-Unde s-o fi ascuns? s-a interesat Soarele.
-Cică, în adâncurile Pământului!
-Cheamă-l, dacă poţi, vreau să stau de vorbă cu el, a zis Soarele.
-Eu nu pot ieşi din albia mea, dar am să rog Vântul să-l cheme.
Vântul, cât ai clipi, a ajuns din urmă Focul, care, înainte de a pătrunde în peşteră, s-a aşezat pe o buturugă să-şi trăgă
sufletul. A stat îngândurat îndelung, privind cu disperare când la gura peşterii, când spre lacul din depărtare. Câte gânduri
i-au trecut prin cap în acele momente?! “Oare ce să fac? Încotro s-o apuc? Unde aş putea să-mi aflu liniştea? E nespus de
dureros să simţi că eşti izgonit de pe Pământ, dar şi mai dureros e când înţelegi, că nici în adâncurile lui nu vei avea
tihnă… Fiindcă şi acolo te aşteaptă o singurătate chinuitoare!” Învăluit de asemenea gânduri triste, de odată auzi vocea
şuierătoare a Vântului, care-i aducea vestea că Soarele vrea să-i vorbească.
 Apa, Vântul şi Norul, considerând că nu poartă nicio vină de cele întâmplate, aşteptau cu nerăbdare să audă ce-i va
spune Soarele Focului. Însă Regele ceresc, intuind că în fapta aceasta e implicat şi Vântul, i-a privit în ochi pe toţi patru,
apoi s-a adresat Focului, dar şi celorlalţi:
- Focule, nu uita nicicând: stihiile Naturii te-au creat nu pentru a face rău în lume, ci pentru a facemult bine. Şi
dacă acum nu-ţi pricepi rostul, vei înţelege cu timpul... Luaţi aminte: fiecare dintre voi îşi are menirea sa pe acest Pământ.
Nu aveţi ce împărţi! Între voi trebuie să existe doar buna înţelegere şi armonia. Armonie şi înţelegere nu în a făptui răul,
dar în a realiza ceva bun, frumos şi de folos… Să vă fie de învăţătură pentru totdeauna: voi sunteţi faptele pe care le
săvârşiţi. Ele sunt faţa voastră!
Multă vreme s-a scurs de atunci. Focul s-a maturizat, a devenit mai calm, mai înţelept. În acest răstimp s-a împrietenit
şi cu Omul. Numai datorită acestuia, Focul a înţeles care-i este menirea aici pe Pământ. Deaceea îi răspunde Omului cu
toată recunoştinţa: îi încălzeşte casa în iernile geroase, îi coace pâinea în cuptor, îi pregăteşte bucate gustoase, îi pune în
mişcare toate maşinile inventate de el. Iar atunci când Omul, cu toţi ai săi cei dragi, se apropie de sobă sau de căminul în
care arde Focul, acesta îl copleşeşte cu miracolul său: îi mângâie inima şi sufletul; îi răscoleşte şi-i luminează cele mai
frumoase şi mai calde amintiri... Acum unul fără altul n-ar mai putea exista!