UNIVERSITATEA

”VASILE
ALECSANDRI” BACĂU

Fizioterapie si electroterapie
Introducere
Fizioterapia este știința ce studiază mecanismele
de acțiune ale factorilor fizici, cum sunt masajul,
exercițiul fizic, împachetările, apa, lumina, căldura,
electricitatea, și utilizarea acestora cu scop de
tratare, recuperare și profilaxie în tratarea
afecțiunilor organismului uman.
 Fizioterapia are la bază următoarele principii:

Principiul Non Nocere. Prin acest principiu, un

pacient trebuie să fie în condiție biologică mai bună la
sfârșitul unui tratament fizioterapeutic decât la început.
Principiul Holistic. Orice factor fizic, natural sau
artificial, se adresează întregului organism, care
răspunde, de asemenea, ca un întreg.
Principiul Individualizării. Orice factor fizic
terapeutic acționează nespecific, de la individ la individ.
Organismul este obligat să dea „răspunsuri", să se
adapteze. Aceste schimbări sunt evaluate ca rezultate
terapeutice.
 Balneo-FizioKinetoterapia, ca disciplină terapeutică
complexă, cuprinde tradițional mai multe ramuri:
hidroterapia,
electroterapia,
kinetoterapia,
climatoterapia,
termoterapia,
fototerapia,
laserterapia,
masajul terapeutic,
balneoterapia.
Mai nou, au apărut ramurile interdisciplinare spa, wellness
și lipocare (îngrijirea țesutului adipos).
"Sano per aqua" (SPA)-sănătate cu ajutorul apei-
arată importanța apei în terapie, observație făcută
din antichitate. Calitățile curative și igienice ale
apei, proprietățile nămolurilor, algelor, esențelor
vegetale, pietrelor vulcanice și sărurilor marine
reprezinta o bogăție care încă rămâne s-o
descoperim în complexitatea sa.
În epoca contemporană ia naștere practic
Fiziotarapia modernă. Redescoperirea efectelor
terapeutice ale nămolului, parafinei, algelor
marine, mișcării, curentului electric, căldurii,
luminii, masajului au intensificat cercetările,
ducând la apariția Ramurilor Clasice ale
Fizioterapiei: hidroterapia, electroterapia,
kinetoterapia, climatoterapia, termoterapia,
fototerapia, laserterapia, masajul terpaeutic,
balneoterapia.
 ELECTROTERAPIA

aplicarea energiei electrice asupra unei regiuni sau a

organismului în totalitate în scopul obţinerii de
efecte terapeutice

 Galen(131-200 îen) – utilizarea şocurilor electrice în

tratamentul unor afecţiuni articulare cu ajutorul peştelui
Torpedo

.
 Electroterapia ocupa un loc important în
cadrul terapiei moderne, cuprinzînd metode care
folosesc în scop terapeutic diferite forme de curent
electric (curent continuu, curenti de joasa frecventa,
curenti de medie frecventa)
forme ale energiei electro- magnetice de înalta
frecventa (undele scurte),
 vibratii mecanice (ultrasunetul)
 cîmpuri electro- magnetice de joasa frecventa
si vibratii electro- magnetice (radiatii
infrarosii si ultraviolete).
 Curentul electric se defineste ca miscare a particulelor
încarcate electric, iar mediul în care se produce aceasta
miscare constituie un conductor electric.
Organismul uman, datorita componentelor sale, intra în
categoria conductorilor de gradul II.

În compozitia sa, apa este prezenta în procent de 75-80 %. La

trecerea curentului se produce disocierea ei în H+ si OH-,
prezenta ionilor de H+ imprimînd tesutului respectiv gradul
de aciditate, iar prezenta OH- gradul de alcalinitate;
Numeroase reactii din organism depind de ph-ul mediului.
Sarurile minerale sunt în majoritate constituite din saruri de
Na, K, Mg, Ca. Ionii de sodiu si potasiu cresc excitabilitatea
tesuturilor, ionii de calciu si magneziu o scad.
 RASPÎNDIREA CURENTULUI ÎN ORGANISM

Modul în care curentii electrici terapeutici se

raspîndesc în organism are urmatoarele caracteristici:

indiferent de locul unde sînt amplasati electrozii, liniile

de forta ale curentului se raspîndesc în tot corpul,
cantitatea cea mai mare trecînd însa pe zonele ce
opun rezistenta cea mai mica;
pe regiunea cuprinsa între electrozi, intensitatea
curentului nu este egala, ci proportionala cu
conductibilitatea electrica a tesuturilor;
cu cît un segment este situat mai departe de electrozi,
intensitatea curentului ajuns la el este mai mica;
un tesut nu este un conductor uniform, deoarece
membrana celulara si spatiile intercelulare opun
rezistente diferite trecerii curentului electric;

conductibilitatea electrica a unui tesut este direct

proportionala cu continutul lui în apa. Din acest
punct de vedere lichidul cefalorahidian, limfa,
secretia biliara, sîngele sînt cele mai bune
conducatoare de electricitate; rau conducatoare
sînt tesutul gras si cel osos.
 MODUL DE PENETRARE AL CURENTILOR ÎN TESUTURI

Curentii electrici penetreaza în mod diferentiat

tesuturile în fuctie de tipul curentului:

curentul galvanic si curentul alternativ de joasa

frecventa se raspîndesc exclusiv în spatiul
intercelular, deoarece membrana celulara le opune
rezistenta;

curentul alternativ de înalta frecventa nu întîmpina

rezistenta din partea membranelor celulare.
 ELECTROFIZIOLOGIE

Proprietatea celulelor vii de a reactiona la un stimul se

numeste iritabilitate; ca o reactie primara la un stimul,
apare un raspuns local.

Excitabilitatea este considerata ca o reactie secundara

a tesuturilor si se traduce prin transmiterea mai departe
a stimulului de catre celulele si fibrele nervoase.
Pentru declansarea excitatiei, stimulul trebuie aiba o
intensitate minima precisa, care se numeste
intensitate de prag a stimulului. Actiunea stimulului
trebuie sa se exercite un anumit timp minim pentru a se
declansa excitatia.
Numai stimulii ”peste prag“ pot determina o reactie care
se propaga ca unda de excitatie si care poate fi masurata
la distanta de locul excitatiei.

Stimulii sub nivelul ”pragului“ au o actiune limitata la locul

unde sînt aplicati; o crestere a intensitatii stimulului peste
valoarea ”pragului“ nu duce la o crestere a raspunsului.
Acest comportament al structurilor celulare la diferite
grade de intensitate ale stimulului este cunoscut în
fiziologie sub denumirea ”legea totul sau nimic“. Daca
prin stimuli electrici sînt excitate mai multe celule, în
functie de intensitatea curentului si de suprafata
stimulata apare un raspuns tisular variabil ca marime.
 POTENTIALUL DE REPAUS

Membrana celulara, care este foarte subtire ,

fiind alcatuita din lipide si albumine si avînd o
permeabilitate selectiva, joaca rolul hotarîtor atît în
repaus cît si în timpul stimularii. La nivelul ei se
gaseste o repartitie caracteristica a ionilor, rolul
principal avîndu-l ionii de Na+ si K+, aflati în
concentratii diferite de o parte si de alta a
membranei. Astfel, Na+ se gaseste în exteriorul
celulei în concentratie de 142-145 mEq/l, iar în
interior în concentratie de 10-12 mEq/l (raport
12/1).
K+ are o concentratie extracelulara de 4 mEq/l si
intracelulara de 140-155 mEq/l (raport 1/38).
Aceasta diferenta este mentinuta prin mecanismul
de ”pompa“, mecanism în cadrul caruia rolul
principal îi revine pompei de sodiu, care
expulzeaza activ sodiul extracelular, potasiul
intrînd în celula printr- un proces pasiv.
Datorita diferentei de concentratie a ionilor de Na+
si K+, la nivelul membranei celulare în repaus se
realizeaza o diferenta de tensiune numita potential
de membrana sau de repaus, care masurat prin
tehnica microelectrozilor, are o valoare de -70
pîna la -90 mV (interiorul celulei fiind încarcat
negativ.
 POTENTIALUL DE ACTIUNE
Depolarizarea

Stimularea celulei prin agenti fizici sau chimici produce

schimbari rapide si importante ale valorilor potentialului
de membrana. La nivelul ei se produc modificari ale
permeabilitatii pentru ionii de sodiu care migreaza masiv
dinspre exterior spre interior. Are loc astfel procesul de
depolarizare, prin care partea externa a membranei
devine negativa, iar cea interna pozitiva.

Ulteriorare loc un flux invers al ionilor de potasiu, dar de

mai mica amploare, viteza de migrare a sodiului fiind de 7
ori mai mare decît cea a potasiului.
 Datorita modificarilor de permeabilitate si
concentratie ionica, stimulul cu nivel de prag
reduce potentialul de repaus cu 15-20 mV, acesta
ajungînd astfel la o valoare de -65 mV, numita
potential ”critic“; este momentul depolarizarii
membranei si declansarii potentialului de
actiune.
Intensitate minima necesara pentru declansarea
stimului se numeste reobaza.
Repolarizarea

În timpul fazei de repolarizare se produce o inactivare

a mecanismului de transport al sodiului spre interiorul
celulei, cu cresterea permeabilitatii membranei pentru
potasiu cu durata de 1 ms. Interiorul celulei atinge în
puctul maxim al acestui proces +40 mV fata de
exteriorul celulei; cu aceasta procesele declansate de
stimulare înceteaza.

Modificarile de potential care au loc în timpul

depolarizarii si repolarizarii alcatuiesc ”potentialul de
actiune“.
”Tensiunea de iesire “ era în timpul repausului
membranal de -80 mV, iar tensiunea intracelulara
atinsa la sfîrsitul repolarizarii era de +40 mV.
Împreuna acestea realizeaza un potential de
actiune de 120 mV.
Restitutia

Refacerea potentialului de repaus (restitutia) începe dupa

terminarea fazei de repolarizare a membranei celulare.
Prin pompa de sodiu-potasiu, Na+ suplimentar iese din
celula, iar potasiul reintra în celula pîna cînd potentialul
atinge valoarea de repaus de -80 mV.
În timpul potentialului de actiune (depolarizare) membrana
celulara nu poate reactiona la un alt stimul, motiv pentru
care aceasta perioada se numeste ”refractara absoluta“.
Pe parcursul fazei de repolarizare exista o perioada
numita ”refractara relativa“, cînd pragul de excitare
este mai scazut.
Prin masuratorile efectuate, s-a stabilit ca o fibra
nervoasa mielinizata poate conduce cel mult 800-
1000 de impulsuri pe secunda la o stimulare
artificiala, dar dupa un timp scazut, la frecventele
mari, perioada refractara absoluta (1 ms)
creste si frecventa maxima transmisa va scadea.
Aceasta este ”oboseala“, tipica unui sistem care
functioneaza dupa legea ”totul sau nimic“.
La frecventele mai reduse (50-100 Hz) fibrele
nervoase medulare pot fi însa stimulate pe un timp
mai lung, fara a se instala fenomenul de oboseala.
 CURENTUL ELECTRIC

Curentul electric reprezintă la nivel celular un

stimul, care dacă depăşeşte ca durată şi intensitate
pragul de excitabilitate al membranei celulare
declanşează depolarizarea membranei care
determină apariţia unui răspuns la nivel de
substrat, în funcţie de tipul de celulă excitat:
contracţie, impuls nervos, variaţia de debit
circulator, secreţie, etc.
Curentul electric este de două tipuri: curent electric
continuu şi curent electric alternativ. Curentul electric
alternativ se caracterizează prin frecvenţă.
Frecvenţa reprezintă numărul de cicli (stimuli)
realizaţi pe unitatea de timp – dacă exprimarea se
face pe secundă (număr de cicli/secundă) unitatea de
măsură este Hertz-ul (Hz). Perioada reprezintă durata
în timp a unui ciclu, deci este inversul frecvenţei.
Relaţiile matematice între cei doi parametri sunt
următoarele:
• υ(frecvenţa) = număr de cicli / secundă,
• T(perioada) = 1 / υ(frecvenţa).
În funcţie de frecvenţă, curenţii electrici folosiţi în
electroterapie se împart în trei mari domenii:
• - joasa frecvenţă = între 1-1000 Hz,
• - media frecvenţă = între 1000-100000 Hz,
• - înalta frecvenţă = peste 100000 Hz.
Aplicarea energiei electrice se poate face:

 direct – prin curent continuu sau alternativ şi

derivatele lor

 indirect – transformat în alte forme de energie:

radiantă, calorică, luminoasă etc.
 INDICAŢIILE GENERALE DE APLICARE A PROCEDURILOR DE
ELECTROTERAPIE

Electroterapia, prin deversele sale forme de aplicaţie

este utilă în toate tipurile de patologie:

bolile reumatismale cronice – inflamatorii sau

degenerative -, bolile degenerative ale coloanei
vertebrale şi sindroamele asociate – inclusiv
lombosciatica, bolile articulare degenerative şi/sau
posttraumatice ale centurilor şi membrelor;
 bolile reumatismale abarticulare (muşchi, tendoane,
fascii, sinovie, etc.);
bolile nervilor periferici (nevralgii, nevrite, polinevrite,
leziuni traumatice şi sechelele lor);
 leziuni de neuron motor central – hemiplegii, paraplegii;
Procedurile electrice adaptate sunt foarte utile ca
terapie asociată în tratamentul complicaţiilor unor
boli cronice ale aparatelor şi sistemelor:
cardiovascular, respirator, digestiv, urinar
(hipertensiune arterială, insuficienţă veno-limfatică,
insuficienţă respiratorie, bronhopneumopatii
cronice, astm bronşic, litiaze, colecistopatii cronice,
colite cronice, etc.);
 Curentul galvanic
Acţiunile biologice ale curentului galvanic

Curentul electric continuu folosit în electroterapie

se numeşte curent galvanic.

Acţiunile biologice complexe ale curentului

galvanic asupra organismului omenesc nu sunt
încă cunoscute în totalitate, făcând încă obiectul a
numeroase studii şi cercetări. Aceste acţiuni se
exercită asupra organismului uman prin
declanşarea diferitelor mecanisme.
Mecanismul fundamental îl constituie modificarea
concentraţiilor ionice la nivelul structurilor
străbătute de curent şi secundar apar procese
biologice în zona de trecere a curentului galvanic.
Mediul electrolitic uman nu este omogen deoarece
este compus din elemente cu diferite grade de
conductibiliate.
Organismul nu poate fi străbătut uniform de curent
electric. Există o clasificare mai veche dar încă actuală,
elaborată de Krilova şi Simanko conform căreia, din
punctul de vedere al conductibilitaţii electrice structurile
organismului pot fi impartite în 4 grupe :
Gradul I : structuri anatomice foarte bune conductoare
electrice (sânge, limfa, LCR, corp vitros),
Gradul II : structuri anatomice bune conductoare
electrice (glande sudoripare, muşchi, ţesut subcutanat,
organe interne),
Gradul III : structuri anatomice rău conductoare electrice
(ţesut nervos, ţesut adipos, glande sebacee, ţesut osos),
Gradul IV : structuri anatomice foarte rău conductoare
electrice (părul, epiderma).
Aplicarea curentului galvanic asupra organismului
va determina o serie de procese diferenţiate în
două mari grupe :
 efectele polare care se produc la nivelul
electrozilor aplicaţi,
efectele interpolare care se produc în interiorul
organismului, în regiunile cuprinse între cei doi
electrozi.
Efectele polare şi interpolare sunt concomitente,
iar efectul total al curentului presupune
“însumarea” celor două categorii de efecte.
Efectele polare

Efectele polare sunt datorate modificărilor care

apar la locul de contact dintre tegument şi
electrozii de aplicat. În cea mai mare măsură,
efectele polare sunt consecinţa procesului de
electroliză.
În urma acestui proces, la anod se produce acid
(HCl = acid clorhidric ), iar la catod se produce
bază (NaOH = hidroxid de sodiu ).
 Efectele polare sunt determinate deci, de modificările
chimice apărute.
Aceste modificari depind de mai mulţi parametrii :
 calitatea electrodului (formă, dimensiune, compoziţie
chimică);calităţile curentului galvanic (intensitate, direcţie,
sens, durată);
anumite proprietăţi ale organismului (starea
tegumentului, rezistenţa electrică, capacitatea,
conductibilitatea diverselor ţesuturi, reactivitatea generală
a individului).
În cazul supradozării curentului electric pot să apară
efecte polare extreme (arsuri şi necroze la zona de
aplicare).
Efectele interpolare

Efectele interpolare au importanţă

fundamentală pentru electroterapie deoarece ele
stau la baza efectelor dezvoltate în substratul
străbătut de curentul galvanic. Efectele interpolare
sunt determinate de modificari fizico-chimice
tisulare apărute la trecerea curentului electric prin
ţesuturi.
Efectele interpolare au la bază procese de :
 bioelectroliză,
ionoforeză,
electroosmoză,

Care implică :
modificări ale potenţialului de membrană,
 modificări de excitabilitate neuro-musculară,
 efecte termice,
efecte de inducţie electromagnetică,
modificări apărute in compoziţia chimică a
ţesuturilor
Efectele fiziologice şi terapeutice ale aplicaţiilor curentului galvanic

Efectele şi modificările biologice apărute la

trecerea curentului galvanic prin ţesuturile vii sunt
încă incomplet elucidate. Efectele se bazează în
principal, pe reacţiile dezvoltate la nivelul
structurilor uşor excitabile, în principal asupra
fibrelor nervoase.
Aplicarea curentului galvanic cu pantă (introducerea
este lină), cum se întâmplă în terapeutică, dă
naştere unor efecte net diferite faţă de curentul
galvanic intrat brusc, folosit de regulă în scop
diagnostic.
Această excitaţie bruscă prin curent galvanic,
determină o excitaţie care la nivelul fibrei musculare
este motorie, determinând contracţie, iar la nivelul
fibrei senzitive determină durere. Chiar dacă
totalitatea efectelor nu a putut fi definită
complet, apar modificari biologice importante ce
determină efecte fiziologice şi terapeutice.
La trecerea curentului galvanic, receptorii
senzitivi din tegument înregistreaza senzaţia de
furnicatură, care creşte proporţional cu intensitatea
curentului. Dacă intensitatea curentului depăşeşte
nivelul senzaţiei de furnicătură, următoarea
senzaţie dezvoltată va fi de înţepături fine şi dacă
se insistă cu creşterea intensităţii, va apare
senzaţia de arsură, în final ajungându-se la
senzaţia de durere.
După câteva şedinţe se constată creşterea pragului
sensibilităţii tactile şi dureroase, senzaţiile încep să
apară la nivele mai înalte de intensitate a
curentului (această reacţie ţine mult de individ şi
de reactivitatea proprie şi particularităţile
acestuia).
Considerăm astfel că, curentul galvanic dezvoltă
o acţiune analgetică (prin creşterea pragului
sensibilităţii pentru durere), acest efect apărând în
primul rând la polul pozitiv (+).
Explicaţia acestor fenomene este dată de
modificările excitabilităţii neuromusculare la
trecerea curentului galvanic, fenomen definit ca
electrotonus şi descris de Pflüger.
Astfel, la polul pozitiv (+), membrana celulară se
hiperpolarizează şi astfel scade excitabilitatea
(creşte pragul excitabilităţii, deci substratul va
reacţiona la stimuli mai intenşi, inclusiv dureroşi), şi
astfel spunem că se dezvoltă anelectrotonusul.
 La polul negativ (-), depolarizarea domină şi astfel
creşte excitabilitatea (scade pragul excitabilităţii,
substratul va reacţiona la stimuli mai puţin intenşi,
deci va fi mai excitabil), deci se dezvoltă
catelectrotonusul. Cele două forme de electrotonus
se produc simultan, la cei doi electrozi, la trecerea
curentului galvanic.
Electrotonusul variază în funcţie de intensitatea
curentului galvanic aplicat. S-a constatat că:
la intensităţi mici domină catelectrotonusul,
la intensităţi mari domină anelectrotonusul,
la intensităţi medii există un echilibru între efecte
Kowarschick a studiat foarte atent mecanismul
analgeziei şi a constatat că această acţiune a
curentului galvanic, dezvoltată la trecerea
curentului prin substrat, este datorată modificărilor
care apar între electrozi datorită deplasării ionilor,
şi că la acţiunea analgetică contribuie şi efectul
galvanizării asupra SNC, precum şi asupra
sistemului circulator.
La polul negativ (-), atunci când acesta este folosit ca
electrod activ, se produce scăderea pragului
excitabilitaţii pentru fibrele motorii, deci creşte
excitabilitatea lor: va fi deci posibilă stimularea
fibrelor motorii şi apariţia contracţiei.
 Studiile au dovedit că scăderea sau creşterea
bruscă a intenstităţii curentului reprezintă un stimul
suficient de important, declanşând o contracţie
musculară promptă.
Acţiunea stimulatoare a curentului galvanic asupra
fibrelor nervoase motorii este utilizată în practică ca
pregatire a musculaturii denervate pentru curenţii
excitatori.
Există efecte certe ale curentului galvanic
asupra SNC probate la început pe animale de
laborator. Hoff a dovedit experimental că, la
aplicarea unei galvanizări descendente, cu
electrodul pozitiv (+) cranial si cel negativ (–)
caudal asupra animalului de experienţă, se
produce aşa numita ”ameţeală” care poate merge
până la “narcoza” galvanică, aparută la creşterea
suficient de importantă a intensitaţii curentului
Clinic, această stare s-a exprimat prin faptul că
extremitaţile animalului au ramas extinse (primele
studii realizate pe broască).
Dacă galvanizarea a avut sens ascendent
( electrodul pozitiv caudal şi cel nrgativ cranial )
se produce aşa numita “convulsie galvanică”, cu
extremităţile puternic flectate. Astfel Hoff a dovedit
că aplicaţiile descendente au efect sedativ,
narcotic, iar cele ascendente efect excitant asupra
SNC al animalului de experienţă.
Acelaşi lucru s-a constatat şi în cazul peştilor : în
aplicaţiile descendente (prin orientarea capului la
anod şi a cozii la catod) apare în timp, o oarecare
dezorientare, în vreme ce în cazul aplicaţiilor
ascendente apar efecte de excitare.
Koeppen a extins aceste studii la om şi a aratat că
aplicaţiile descendente de curent galvanic (mai
ales în cazul aplicaţiilor sub forma băilor galvanice)
determină scăderea reflectivităţii osteotendinoase
a individului, în vreme ce aplicaţiile ascendente
cresc excitabilitatea. În concluzie, Koeppen
consideră că tonusul SNC este diminuat, în general,
în aplicaţiile decendente.
Diverse studii legate de reacţiile senzoriale
determinate de trecerea curentului electric au
aratat că pot apare :
 reacţii vizuale luminoase de tip fosfene (în cazul în
care subiectul stă cu ochii inchişi), percepute sub
formă de puncte, bastonaşe, cercuri colorate
(galben sau alte culori);
reacţii auditive de tip acufene (pocnituri/zgomote
în urechi);
reacţii labirintice de tip vertij voltaic : senzaţia de
ameţeală percepută de subiect conform căreia,
capul deviază la dreapta dacă subiectul nu are
afectări care să compromită echilibrul, sau de
partean bolnavă dacă are o suferinţă cunoscută la
nivelul urechii interne;
 reacţii gustative : la polul negativ (–) se constată
apariţia gustului metalic, astringent, iar la polul
pozitiv (+) apariţia gustului acru.
Curentul galvanic determină o activare vasculară
importantă, exprimată clinic prin hiperemie.
Astfel, la trecerea curentului galvanic, după o
scurta perioadă de vasoconstricţie, se produce o
vasodilataţie reactivă care caracterizează
hiperemia, exprimată clinic prin eritemul cutanat
local, insoţit de creşterea temperaturii locale.
Subiectiv, se percepe o senzaţie de caldură
plăcută la nivelul electrodului. Are loc o reacţie
care se menţine şi după întreruperea curentului
electric, fiind întotdeauna mai pronunţată la catod,
şi care dispare lent în cateva ore.
Vasodilataţia locală este importantă, atât la nivelul
vaselor superficiale cutanate, cât şi la nivelul
vaselor profunde, în primul rând a vaselor
musculare.
În consecinţă, la trecerea curentului galvanic
creşte vascularizaţia şi in teritoriile profunde,
consecutiv creşterii fluxului sanguin în cele
superficiale. Acest lucru a fost dovedit de studii
multiple, bazate pe metode diverse de investigare:
pletismografice,
infrasonoscilografice,
fluorografice, evidenţiind fluxurile sanguine într-un
teritoriu, precum şi debitul sangvin, la un moment
dat, printr-o anumită zonă.
 Astfel s-a constatat că, la trecerea curentului
galvanic, circulaţia cutanată creşte cu până la
500%, iar cea musculară cu până la 300% faţă de
valorile de repaus (înaintea trecerii curentului
galvanic). Persistenţa fenomenului este de 15-30
minute după aplicaţie.
Efectele vasodilatatoare obţinute astfel prin
trecerea curentului galvanic sunt superioare altor
proceduri fizice, de exemplu din domeniul
hidrotermoterapiei, cum ar fi aplicarea băilor
ascendente Hauffe (băi parţiale): metodologia
acestei proceduri presupune imersia membrelor
superioare într-o incintă cu apă, pornind de la
temperatura de indiferenţă (la care schimburile de
căldură între organism şi mediu sunt minime) şi
se creşte temperatura gradat, câte un grad Celsius
pe minut, determinând astfel vasodilataţia în
zonele imersate.
Clasic, această procedură de hidrotermoterapie
parţială se aplică în scopul stimulării unui proces
de vasodilataţie în teritoriul coronarian, similară
celui produse la nivelul membrelor superioare
imersate, datorită faptului că există o relaţie
consensuală între circulaţia membrelor superioare şi
cord, adică cele două teritorii au o reacţie vasculară
dezvoltată în acelaşi sens (răspund în acelaşi fel la
excitanţi, prin vasodilataţie sau vasoconstricţie,
indiferent dacă excitantul se aplică pe unul dintre
teritorii, superficial cutanat sau profund). Deci
trecerea curentului galvanic produce o vasodilataţie
superioară acestei proceduri şi a altora.
Local la trecerea curentului galvanic determină
creşterea irigaţiei zonei respective şi efecte
biotrofice, prin aceasta creşte gradul de nutriţie a
teritoriului, şi consecutiv, creşte resorbţia
exudatelor şi a edemelor locale.
Datorită acestor efecte asupra vascularizaţiei
periferice, cutanată si musculară, aplicaţiile
curentului galvanic au indicaţii în mai multe tipuri
de patologii :
acrocianoze,
angioneuropatii (suferinţe care au la bază tulburări
funcţionale la nivelul vaselor nervilor, mai ales
filetele vegetative),
crioparestezii funcţionale nocturne, mai ales ale
membrelor inferioare (exprimate clinic prin
amorţeli, furnicături cu senzaţia de rece, alterări
vasculare periferice),
arteriopatii periferice (afectări de trunchiuri
principale vasculare, mai ales în stadiile incipiente,
fără alterări organice importante ale peretelui
vascular, cu scăderea elasticităţii acestuia şi
deci, a răspunsului vasodilatator),
distrofii simpatice reflexe (vechile
“algoneurodistrofii”) ale membrelor, care apar
printr-un mecanism de hipersimpaticotonie,
declanşat de cele mai multe ori posttraumatic.
Această acţiune recunoscută a curentului galvanis
este însă inconstantă şi individualizată. Reacţia
vegetativă la trecerea curentului galvanic depinde
de :
dominanţa tonusului simpatic sau parasimpatic,
specifică individului asupra căruia se face
aplicaţia,
 locul de aplicare a curentului galvanic,
polaritatea.
Regiunea de elecţie, atunci când se urmareşte
în mod special influenţarea funcţiei sistemului
nervos vegetativ (SNV), este zona cervicală şi
dorsală superioară, denumită generic “ gulerul
lui Scerbac”: acesta va fi locul de aplicare a
procedurii.
Schnee a demonstrat pentru prima dată
acţiunea diferenţiată a curentului galvanic
asupra circulaţiei, în funcţie de polaritatea
aplicaţiei

Galvanizările descendente cresc afluxul sanguin

din mica circulaţie către cord, deci:

creşte circulaţia de întoarcere a sângelui venos din

plămâni şi din membrul superior,
creşte transportul de sânge arterial către sistemul
port.
Dacă aplicaţia este ascendentă :

creşte circulaţia venoasă de la nivelul membrelor

inferioare şi organelor portale către cord,
creşte circulaţia arterială spre plămâni şi membrele
superioare,
creşte viteza sângelui venos de la inimă spre
plămâni.
Există însă o reactivitate individuală de care
trebuie să ţinem seama în cursul acestor aplicaţii:
rezultatul final va depinde deci, de reacţia
individuală a pacientului faţă de curentul galvanic,
la care se adaugă caracteristicile tipului de
aplicaţie.
Datorită acestor acţiuni dezvoltate la trecerea
curentului galvanic, considerăm că aplicaţiile
curentului galvanic determină urmatorele efecte
fiziologice la nivelul substratului străbătut :

creşterea debitul circulator, inclusiv cel

muscular (de câteva ori; secundar, această
creştere participă la obţinerea efectului analgezic,
în mod deosebit atunci când durerea are la bază
fenomenele ischemice;
dezvoltarea efectului pe trombus, cu condiţia ca
aplicaţia să se facă transversal prin vas ( latero-
lateral ), mereu în acelaşi sens:
• astfel, la 2-3 zile de aplicaţie se înregistreaza
scăderea volumului şi ataşarea trombusului la
catod (faza I),
• iar la cca. 5 zile de aplicaţie, se produce
recanalizarea lumenului vascular spre anod (faza a
II- a); acest efect apare numai dacă aplicaţia se
face mereu în acelaşi sens;
apariţia efectui analgetic, ca şi consecinţă a mai
multor mecanisme:
• stimularea circulaţiei, care conduce în principal, la
combaterea durerii de tip ischemic,
• scăderea excitabilităţii la anod, deci
dezvoltarea efectului analgetic prevalent la
electrodul pozitiv,
• ameliorarea acomodării muşchiului striat la
trecerea curentului galvanic.
Toate aceste efecte au la bază, ca mecanism intim
celular, creşterea permeabilităţii membranei
celulare şi deci fenomenul de activare celulară.
La baza efectelor terapeutice stau următoarele
mecanisme:
• ♦ creşterea metabolismului local,
• ♦ creşterea difuziunii tisulare,
• ♦ efectul hiperemiant, rezultate din acţiunile
curentului galvanic asupra structurilor excitabile
străbătute.
Aceste mecanisme activate se traduc prin :
• ♦ efectul antiedematos, datorat îmbunătăţirii
circulaţiei în toate teritoriile vasculare (arterial,
capilar, şi în consecinţă, şi venos),
• ♦ efectul analgetic, rezultat prin activarea unor
mecanisme multiple (circulator, metabolic şi nervos
–
• atât local (receptorii) cât şi regional (traiectele
nervoase)),
• ♦ corectarea tulburărilor neuro-vegetative
locale, în mod deosebit prin mecanism
circulator şi metabolic.
 Principalele domenii clinice de aplicaţie
ale procedurilor de electroterapie bazate pe curent galvanic

Ţinând cont de aceste efecte fiziologice şi

terapeutice, aplicaţiile curentului galvanic se
utilizează în diverse stări patologice.

• ♦ Stări posttraumatice: aplicaţiile curentului

galvanic sunt utile în acest domeniu de patologie
pentru efectele: analgetic, decontracturant,
resorbtiv, decongestiv, vasomotor. Rezultatul final
al procedurilor galvanice este ameliorarea
disfuncţiei segmentului afectat.
• ♦ Inflamaţii abarticulare – inflamaţiile
structurilor moi periarticulare ( capsula,
ligamente, tendoane, muşchi ): aplicaţiile
curentului galvanic sunt utile în acest domeniu de
patologie pentru efectele: antiinflamator,
decongestiv, resorbtiv, decontracturant.

• ♦ Afecţiuni nevralgice (inclusiv radiculitele –

suferinţe ale ramurilor nervilor spinali, inclusiv
lombosciatica).
• ♦ Tulburari circulatorii (în principal cele
funcţionale, datorate mai ales unui spasm, fără
alterarea de perete): asupra acestor suferinţe
aplicaţiile curentului galvanic acţionează foarte
bine (datorită efectului vasodilatator cunoscut),
inclusiv în tromboflebitele acute (datorită
efectului asupra trombusului).
• Afecţiuni degenerative de tip artrozic: artrozele
apar la diverse nivele ale scheletului uman (mai
ales la nivelul articulaţiilor membrelor, în deosebi a
articulaţiilor portante – membrele inferioare - sau a
scheletului axial), printr-o multitudine de
mecanisme, între care alterarea circulatorie
este determinantă, ea conducând spre o ischemie
cronică, care are ca şi consecinţă majoră, la
început, degradarea structurilor cartilaginoase şi
periarticulare (consecinţa ischemiei cronice
progresive şi a scăderii nutriţiei, şi în timp scurt a
scăderii rezistenţei), ulterior afectarea articulaţiei
propriu-zise şi a componentelor osoase.
Principalele contraindicaţii în aplicarea
procedurilor bazate pe curent galvanic, ca
şi în cazul celorlalte proceduri de
electroterapie, sunt afecţiunile
tegumentare de tip: supurativ, alergic,
tuberculoza cutanată, neoplaziile cutanate.
Principalele formele metodologice de aplicare ale curentului galvanic

Recapitulând cele prezentate în capitolele

anterioare, este necesar ca aplicaţiile de curent
galvanic să ţină seama că:
curentul galvanic circulând într-un singur sens are
polaritate,
rezistenţa electrică cutanată scade la trecerea
curentului galvanic, dar datorită rezistenţei ohmice
mari nu se pot aplica intensităţi mari , datorită
riscului de arsuri,
rezistenţa electrică a ţesutuirilor profunde scade şi
ea (poate chiar mai mult decât cea cutanată)
conducând la efecte de tip decontracturant,
vasoactiv, analgetic, dar că şi în acest caz, datorită
rezistenţei cutanate mari, nu se pot aplica
intensităţi suficient de mari pentru a avea efecte
profunde certe.
Aplicaţiile se pot face folosind electrozi racordaţi la
un circuit electric prin care trece curent galvanic
(galvanizări), sau prin intermediul apei (băi galvanice).
Clasic, în aplicaţiile de curent galvanic se foloseau
electrozi metalici, flexibili (de obicei din plumb
laminat). Aparatele moderne folosesc electrozi
incluşi în suporţi plastici,cu fiabilitate mai mare.
Electrozii se aplică pe suprafaţa de tratat, după o
prealabilă împachetare într-un material textil umezit.
Grosimea materialului textil utilizat este de cca. 1-
1,5 cm. Dimensiunile electrozilor variază după
regiunea de tratat, de la 20 cm² până la câteva sute
de cm².
Aplicaţiilecu electrozi (galvanizările) sunt de mai
multe feluri, în funcţie de direcţia şi sensul de
trecere a curentului galvanic. Astfel:
aplicaţia transversala presupune că fluxul galvanic
strabate un segment/zonă anatomică de pe faţa
anterioară spre faţa posterioară, sau de pe cea
interioară spre cea exterioară;
aplicaţia longitudinală presupune ca fluxul galvanic
să străbată segmentul/zona anatomică de la un
capat la celălalt;
după numărul electrozilor utilizaţi pentru fiecare
polaritate, putem avea:
• - aplicaţie cu câte un singur electrod la fiecare
capăt al circuitului (deci pentru fiecare polaritate),
sau
• - aplicaţie bifurcată – se aplică câte 2 electrozi la
o polaritate (sau la ambele) şi astfel, se acoperă o
zona mai întinsă cu aceeaşi polaritate.
Aplicaţie sub formă de băi ( băi galvanice ) : este
vorba de instalaţii care sunt compuse din 4 incinte
(vane sau cuve) din faianţă sau plastic, racordate
la un panou de comandă. Aceste incinte au perete
dublu şi în interior au electrozi de cărbune,
orienzaţi spre peretele vanelor dar izolaţi. Panoul
distribuitor de curent asigură dirijarea şi sensul
curentului galvanic. Există posibilitatea alegerii
polaritaţii la vane.
De obicei, apa trebuie să aibă temperatura
cuprinsă între 34 - 37° C. Clasic, se spune că, cu
cât temperatura este mai mare, cu atât se pot
aplica intensitaţi mai mari de curent galvanic, pe
care subiectul le poate suporta. De regulă, nu se
depaşeşte temperatura de 37 - 38° C.
Posibilităţile de aplicaţie sunt multiple :
• - aplicaţii 4 celulare, descendente (membrele
superioare la + şi cele inferioare la -) care cresc
aportul sanguin în trenul inferior, sau ascendente
(membrele superioare la – şi membrele inferioare
la +) care cresc aportul sanguin în trenul superior,
dar se folosesc mult mai rar deoarece încarcă
cordul exagerând efortul acestuia (risc de
accidente),
• aplicaţii 3-2-1 celulare, cu diverse orientări ale
curentului,
• - racordarea tuturor vanelor folosite (4-3-2 sau 1)
la aceeaşi polaritate, şi plasarea unui electrod-
placă indiferent pentru închiderea circuitului pe
altă regiune a corpului, de ex. pe torace,
Sensul pe care îl are curentul galvanic ( ascendent,
descendent ) poate cuprinde întregul organism
(aplicaţie 4 celulară), un singur hemicorp (aplicaţie 2
celulară membru superior – membru inferior de
aceeaşi parte), trenul superior sau inferior
(aplicaţie 2 celulară de membre
superioare/inferioare). Spuneam mai sus că dacă
este necesar ca toate vanele să aibă aceeaşi
polaritate (ex. poliartrită reumatoidă – subiectul are
tumefacţii dureroase cvasisimetrice atât la mâini cât
şi la picioare, urmărim în principal efectul analgetic,
deci toate cele 4 vane se racordează la +), electrodul
de sens invers trebuie aplicat într-o alta zonă a
corpului (torace sau spate).
Observaţii privind aplicaţiile cu curent galvanic

• Intensitatea de curent folosită în cazul

galvanizărilor la nivelul membrelor inferioare este
mai mare decât în cazul aceloraşi proceduri la
nivelul membrelor superioare.
• În aplicaţiile transversale ale întregului membru
superior se folosesc intensităţi mari de 10-12 mA,
iar în aplicaţiile longitudinale sau transversale pe
zone mici intensitatea este de 8-10 mA.
• În cazul băii galvanice, intensitatea este de 10-25
mA.
• La membrul inferior, dacă se urmăreşte o aplicaţie
transversală pe întreg membrul, se folosesc
electrozi bandă cu lungime de 90 cm, lăţime 8-10
cm şi intensităţi mari de 50-60 mA. De regulă,
aplicaţiile la nivelul membrelor, de tip longitudinal
sau transversal, pe zone mai mici, au intensităţi de
8-12 mA.
 Ionogalvanizarea

• Ionogalvanizarea este o procedură de

electroterapie prin care, folosind ca vector
curentul galvanic, se introduc substanţe
farmacologic active sub formă ionizată, in
interiorul organismului, prin intermediul
învelişului cutanat.
• Se vor obţine deci efecte mixte, determinate pe de-
o parte de curentul galvanic, la care se adaugă
efectele specifice substanţelor active introduse,
adică a ionului activ care foloseşte ca vector
curentul galvanic pentru a penetra tegumentul.
Cantitatea de ioni – substanţă activă – care intră în
cursul procedurii, depinde de :
1. intensitatea curentului galvanic folosit
(intensitatea mare determină penetraţie mai mare
de ioni), dar totuşi după o creştere mare la început,
ulterior intrarea este mai lentă deoarece pe
parcurs, procesul se frânează ; oricum creşterea
intensităţii este limitată de rezistenţa
tegumentului;
2. greutatea moleculară a ionilor – cu cât este mai
mică, cu atât intrarea va fi mai uşoară şi deci
cantitatea finală va fi mai mare;
3. încărcarea electrică – anionii intră în cantitate
mai mare decât cationii;
4. cantitatea totală de ioni – substanţă activă –
depinde evident de cantitatea de substanţă pusă
iniţial în câmpul electric.
• Soluţia anodică (beneficiind de încărcarea pozitivă)
va atrage ioni negativi – mediul se va acidifia (se
acumulează H+), ceea ce determină o creştere a
conductibilităţii de cca. 5 ori.
• La electrodul negativ (soluţia catodică) vor fi
atraşi ioni pozitivi – mediul se va alcaliniza
(acumulare de ioni HO-) ceea ce conduce la
creşterea conductibilităţii de cca. 2 ori.
• Pentru a controla aceste fenomene este necesară
folosirea unei soluţii de protecţie care să elibereze
cca. 0,4 m Eq de substanţă neutralizantă la nivelul
fiecărui electrod.

• Astfel, se face acidifiere la catod (combinaţie de 5

g NaCl + 6,5 HCl ad. 1000 ml apă distilată) şi
alcalinizare la anod (soluţie de 5g NaCl + 1 g
NaOH ad. 1000 ml apă distilată). Folosind aceste
substanţe neutralizante asigurăm creşterea
transferului ionic.
• Ca metodologie de lucru, este necesară folosirea
unor soluţii din substanţa activă care să conţină de
20 de ori concentraţia normală a substanţei active,
pentru a asigura penetrarea a cca. 2 mEq ioni
activi, cationi la anod si anioni la catod.
• Deoarece, în cursul procedurii se utilizează soluţii
normal/10 (N/10), deci cu concentraţia de 10 ori
mai mică decât normal, pentru a asigura
penetrarea a 2 m Eq substanţă activă, teoretic,
este nevoie de 20 ml soluţie N/10: în practică, se
vor folosi cca. 20-30 ml soluţie N/10.
Avantajele principale ale ionogalvanizării sunt:

1. se introduc doze mari de substanţă activă cu

cantităţi relativ mici de soluţie a acelei substanţe,
adică atât cât se aşează sub electrod, atât va fi
vehiculat de curentul galvanic. Din punctul de
vedere al randamentului care este maxim,
avantajul procedurii este de terapie locală perfectă;
2. penetraţia în corion este mai mică, fie
traversând straturile, fie trecând chiar direct, prin
foliculii piloşi şi canalele glandelor sudoripare.
Important este însă faptul că în derm se formează
depozite de substanţă activă, de la nivelul cărora
resorbţia se produce lent, efectul prelungindu-se:
3. are loc o repartiţie uniformă a substanţei active
ionizate pe toată suprafaţa electrodului, putându-
se realiza o delimitare precisă a zonei de
aplicare, explicită, după forma electrodului;

4. procedura este foarte bine dozată – în

permanenţă, se ştie ce cantitate activă este sub
electrod şi ce cantitate va pătrunde în tegument;
5. prin ionogalvanizare, se introduc substanţe
ionizate, deosebit de active farmacologic, care
realizează reacţii rapide, evitându-se efectele
secundare la nivelul altor organe şi sisteme (ex.
efectele gastro-intestinale în cazul administrării
orale a aceloraşi substanţe active);
6. ionogalvanizarea este o metodă perfect sterilă.
• Nu trebuie însă neglijat faptul că ionogalvanizarea
prezintă şi unele dezavantaje, dintre care cel mai
important dezavantaj îl constituie penetraţie
superficială: procedura face ca ionii substanţei
active să ajungă în tegument, dar aceştia nu pot
depăşi zona corionului. Procedura dezvoltă reacţii
la nivelul receptorilor cutanaţi declanşând
mecanisme reflexe metamerice cu punct de
plecare la nivelul tegumentului şi cu efect la mare
distanţă, deci ionogalvanizarea poate fi
considerată şi folosită ca terapie reflexă.
• Principalele aplicaţiile ale ionogalvanizării sunt
următoarele:
• ♦ farmacologia bolilor de piele;

• ♦ anestezia pielii, prin folosirea unor

anestezice locale (de ex. procaina) asociate
cu un vasoconstrictor local (adrenalina), astfel
încât combinaţia să asigure o anestezie mai
intensă şi mai îndelungată;
• ♦ ca terapie reflexă :
a. stimulează receptorii cutanaţi, care vor activa
reflexele la distanţă, cu efecte diferite;
b. stimulează circulaţia cutanată, şi consensual, din
alte teritorii;
• ♦ se utilizează pentru unele substanţe
simpaticotone – pentru testarea efectelor alergice
cutanate, sau pentru testarea efectelor medicaţiei
vegetotrope.
Principalele substanţe active folosite în ionogalvanizare

• La anod – vom avea soluţiile la care substanţa activă

ionizată va fi reprezentată de ionul pozitiv. În cele ce
urmează, vom prezenta succint modalitatea de
obţinere a ionului activ (tipul de soluţie) şi principalele
efecte determinate de acel ion activ, pentru care îl şi
aplicăm prin ionogalvanizare:
• K+ :
• se obţine din 6g KCl la 1000 ml apa distilata sau din
1,2 g KOH la 1000 ml apa distilata;
efect sclerolitic;
• Ca 2+ :
• se obţine din 5,5g CaCl2 la 1000 ml apă distilată;
efect spasmolitic pe musculatura spastică superficială;
• Li+ :
din 3,5g Li Cl la 1000 ml apă distilată;
din 0,6g LiOH la 1000 ml apă distilată;
se foloseşte în atacul de gută;
• Mg2+ :
din 18g MgSO4 +0,5g NaOH la 1000 ml apă
distilată;
efect sedativ, analgetic, desensibilizant;
•Aplicarea pentru anestezice la piele – cu novocaină,
procaină sau xilină
Se aplică procaina în:
se realizează din 33 g procaină hidroclorică la 1000
ml apă distilată
se realizează din 0,5 mg NaSO4 la 1000 ml apă
distilată.
10 ml sol 1 + 1ml sol 2 = substanţă pentru
ionogalvinizare
• Înainte de ionogalvanizarea cu procaină, se
aplică adrenalina (1-2 fiole) care produc un
efect vasoconstrictor; ulterior se aplică combinaţia
anestezică şi se va obţine un efect de mai lungă
durată. O altă variantă de prelungire a efectului
anestezic, este cea de alcoolizare prealabilă a
zonei-ţintă cu 10-20 % etanol, şi ulterior aplicarea
anestezicului: se obţine astfel un efect anestezic,
semnificativ mai lung. Procaina are un efect
superficial pe tegument, dar şi unul profund,
antrenând efecte cu dezvoltare metamerică
• Acetilcolina se utilizează tot la anod, în cazul
angiospasmelor, ulcerelor varicoase sau
tromboflebitelor.
• Se foloseşte o soluţie 0,5 % acetilcolină
hidroclorică. Se vor dezvolta local efecte
colinergice.
• acidul salicilic
din 32 de grame salicilat de Na + 1g HCl N/10;
soluţia astfel obţinută este aplicabilă direct sub
catod;
• efectele principale sunt antiinflamator local,
analgetic, keratolitic;
• acidul ascorbic
fiolă de 5 ml 10% + 20-25 ml apă distilată –
amestecul se aşează direct sub catod;
• efect antiinflamator;
• antibiotice - actualmente se contraindică
aplicaţia acestora prin inogalvanizare, deoarece
dau reacţii alergice, uneori deosebit de violente,
conducând la riscuri majore, chiar vitale