Relatia dintre kinetoterapeut si pacient:

Pornind de la premisa ca ”nu tratam boala, ci bolnavul” si de la faptul ca fiecare om este

unic pe pamant, se impune stabilirea unei relatii complexe intre kinetoterapeut si pacient.
Relatia dintre kinetoterapeut si pacient se bazeaza pe niste reguli care trebuiesc respectate cu
strictete, evitand astfel aparitia unor reprosuri sau exprimarea unor neplaceri din partea
pacientului.
In primul rand dorim sa accentuam importanta atitudinii kinetoterapeutului fata de pacient.
Majoritatea pacientilor care beneficiaza de tratament in statiunile balneare sunt persoane care
se lupta cu probleme de sanatate de multa vreme. Tocmai de aceea kinetoterapeutul trebuie
sa-i castige de la inceputul activitatii increderea pacientului, adoptand o atitudine calma si
linistita.

Relatia kinetoterapeutului cu bolnavul trebuie sa fie o relatie de respect si nu de prietenie, in

sensul executiei programului practic in mod relaxant.

Un lucru foarte important asupra caruia studentul (viitorul kinetoterapeut) trebuie sa-si

indrepte atentia inca de la inceput este pozitia de lucru a pacientului. Aceasta trebuie sa fie
comoda, ca sa poata fi mentinuta o perioada mai lunga de timp si de asemenea sa nu-i
impiedice miscarile. In acest sens, este important a se solicita pacientului o tinuta cat mai
comoda si lejera (pantalon de trening, tricou, incaltaminte sport).

O data cu asigurarea unor conditii confortabile pentru pacient, se tine cont si de

confortul kinetoterapeutului care trebuie sa conduca activitatea de kinetoterapie cat mai
eficient.

Inainte de a trece la programul de exercitii stabilit, kinetoterapeutul trebuie sa-i

explice pacientului ce urmeaza sa faca, astfel incat acesta sa poata colabora. Atunci
cand pacientul este informat asupra importantei programului kinetic pe care il urmeaza, este
mult mai motivat in efectuarea acestuia. In cazul in care pacientul nu intelege cum trebuie sa
execute o miscare, kinetoterapeutul va demonstra exercitiul respectiv. Demonstratia
exercitiului poate fi globala sau segmentara pentru o mai buna intelegere, respectiv se va tine
seama de particularitatile pacientului: varsta, sex, greutate corporala, afectiune, etc.

Dupa ce s-au stabilit conditiile de lucru, o alta regula, cu o importanta majora, trebuie
respectata, si anume regula nondurerii. In cazul in care pacientul acuza dureri in segmentul pe
care il mobilizam, se intrerupe efectuarea oricarei miscari la acel nivel.

Cunoasterea si aprecierea corecta a posibilitatilor si limitelor pana la care se poate executa o

miscare este o alta regula importanta. Inainte de a executa pasiv miscarea, pacientul va fi
rugat sa faca activ miscarea respectiva, astfel kinetoterapeutul va sti care sunt posibilitatile,
dar si limitele pana unde poate sa mearga cu un exercitiu.
Aplicarea prizelor si contraprizelor necesita o atentie deosebita, acestea trebuie sa fie ferme,
dar nedureroase, sa nu impiedice amplitudinea completa de miscare.
Inainte de inceperea programului kinetic, studentul va trebui sa cunoasca:

-  obiectivele programului kinetic (stabilite pe baza diagnosticului dat de medicul specialist si

in urma evaluarii facute de kinetoterapeut);

-  tehnicile si metodele utilizate in programul kinetic;

-  aparatele si obiectele folosite.

Comunicarea se invata si poate avea un rol foarte important in intelegerea suferintei

pacientului, in stabilirea corecta a diagnosticului si a tratamentului si, bine in teles, in
vindecarea lui.

Despre comunicare am putea spune ca e un lucru natural, simplu, care vine de la sine si pentru
care nu ai nevoie de vreun training special. Si totusi, pentru cei mai multi medici nu e asa.
Concentrati pe munca lor, atenti sa nu le scape ceva, stresati de pacientii nerabdatori de la usa
cabinetului, medicii uita adesea sa mai vorbeasca, sa mai asculte si altceva decat raspunsurile
la intrebarile despre simptome sau tratament.

Prima consultatie

Calitatea informatiilor obtinute de medic in timpul consultatiilor este strans legata de

abilitatea de a pune intrebari pacientului si de a crea o relatie cu el. Studiile arata ca intre 60 si
80% din informatiile necesare stabilirii diagnosticului primar sunt obtinute in timpul
interviului cu pacientul. La randul sau, pacientul trebuie sa primeasca informatii pentru a
putea fi capabil sa ia o decizie.

Rolul comunicarii:

 schimbul de informatii;
 decizii reciproc acceptate;
 dezvoltarea intelegerii;
 construirea increderii.

Obligatiile doctorului:

 concentrarea intregii atentii asupra pacientului;

 crearea unui mediu care sa protejeze demnitatea bolnavului;
 confidentialitatea (nedezvaluirea catre alte persoane a informatiilor intime legate de
pacient);
 preocuparea permanenta pentru starea de bine a pacientului;
 respectarea rolului pe care il are pacientul sau familia acestuia.
Obligatiile pacientului:

 stabilirea unei liste de intrebari pe care vrea sa le adreseze medicului;

 la nevoie, desemnarea unui membru al familiei sau alta persoana de incredere care sa-l
reprezinte in discutiile cu medicul;
 dialogul deschis cu medicul;
 prezentarea cat mai obiectiva a simptomelor pe care le are.

Cand toate acestea nu se respecta, relatia medic-pacient este deficitara, iar consecintele pot fi :
frustrarea, furia, acuzele, cresterea numarului de radiografii, analize, teste, vizite la medici
diferiti. Si nu doar pacientul poate trai sentimente de frustrare sau furie, ci si medicul, care nu
reuseste sa obtina implicarea bolnavului si ameliorarea sau vindecarea lui.

Kinetoterapeutul care conduce şedinţele de recuperare şi reeducare fizică, prin concepţia sa de

viaţă şi etică personală, ar trebui să aibă o mare influenţă asupra concepţiilor pacienţilor cu
care îşi desfăşoară activitatea. El însuşi trebuie să încerce să-şi găsească o conduită adecvată.

Kinetoterapeutul trebuie să posede o dispoziţie permanentă pentru bună dispoziţie, entuziasm,

susţinere şi încurajare a pacientului hemiplegic. Caracterul şedinţelor trebuie să fie
predominant plăcut în sens ludic, cu scopul de a înfrunta tendinţa de „nemotivare” intrinsecă,
proprie bolilor neurologice, mai ales celor date de urmările de ordin psihic ale hemiplegiei,
cât şi implicaţiilor sale fizice. Conduita sa nu se va baza pe principiul „a trece timpul”, ci pe o
convingere personală, constantă, perseverentă şi încredere, care va fi transmisă persoanelor cu
care lucrează, ca mijloc de motivare. Principalul scop nu este atingerea unor performanţe
deosebite; mai presus de toate, el este acela care îl poate ajuta pe pacient să trăiască această
perioadă de viaţă cu un plus de calitate. Trebuie valorificate situaţiile care furnizează o mare
satisfacţie, avându-se totdeauna în vedere câştigarea de siguranţă, a unui grad cât mai mare de
independenţă, autorespect, încredere în sine şi astfel, indirect, înlăturarea sentimentelor
negative, a imaginii nefavorabile despre sine şi despre capacităţile proprii de recuperare. Un
scop primordial este acela de a face pacientul să înţeleagă că el este principalul artizan al
recuperării fizice, contribuţia pe care o are kinetoterapeutul fiind de 5 %, iar celelalte 95 de
procente îi aparţin lui şi, în special, puterii sale de concentrare şi de încredere în sine.
Personalitatea kinetoterapeutului reprezintă subiectul uman considerat ca unitate biopsiho-
socială, care determină comportamentul individual, caracteristic al fiecăruia cu
particularităţile cognitive, afective şi volitive. Competenţa tehnică reuneşte cunoştinţe care
pot fi aplicate la toate nivelele de vârstă şi în cadrul tuturor bolilor ce suportă consecinţele
benefice ale kinetoterapiei. Astfel, kinetoterapeutul trebuie să posede cunoştinţe solide despre
caracteristicile morfologicepsihologice, sociale proprii pacienţilor sechelari, fiind foarte
important de a dispune de următoarele calităţi: – disponibilitate: posibilitatea de a oferi timpul
disponibil pentru observaţie, pentru suscitarea interesului, facilitarea schimburilor de interese
între participanţi, integrarea lor în programul specific de reeducare şi recuperare specifică
neurologică, stimularea iniţiativei şi dorinţei pentru „a se face bine”; – receptivitate:
posibilitatea de a asculta, de a fi deschis problemelor persoanelor hemiplegice, precum, şi
aparţinătorilor acestora, acolo unde este cazul, pentru a putea răspunde necesităţilor lor, a
satisface cerinţele lor, pentru a le capta interesul şi pentru a le câştiga încrederea; – atenţie:
calitate deosebit de necesară în cadrul activităţii cu această categorie de pacienţi, activitate în
timpul căreia riscul de repetare a accidentului vascular cerebral este o realitate clinică, cu o
frecvenţă destul de crescută; – adaptabilitate: capacitatea de a „modifica”, a „ajusta”
comportamentul său şi mai ales conţinutul activităţii la condiţiile particulare şi situaţiile noi
apărute; – comunicabilitate: posibilitatea de a menţine o relaţie afectivă, de siguranţă şi
stimulativă, atât de necesară la aceste cazuri grave; facilitarea comunicării între pacient şi
kinetoterapeut; – dinamism: posibilitatea de a oferi activitate, mişcare unei „perioade de
viaţă” caracterizată prin monotonie, inactivitate; – autenticitate: capacitatea de a fi tu însuţi,
dând însă în acelaşi timp posibilitatea celorlalţi de a se exprima în felul lor unic; – răbdare:
capacitatea de a rămâne calm, de a avea dispoziţia necesară pentru a asculta, pentru a ajuta, a
îndruma şi a corecta fiecare persoană, în funcţie de necesităţile sale. Referitor la relaţia
kinetoterapeut – pacient, există întotdeauna o stare de spirit şi anume idei ale
kinetoterapeutului înainte de a începe o activitate, iar pe de altă parte – o stare de spirit a
fiecărui practicant. Astfel, devine necesar a se stabili o conduită comună. Motivaţiile
pacientului şi kinetoterapeutului, chiar dacă sunt diferite (pacientul pentru a beneficia de
efectele pozitive ale unei forme de mişcare, pentru a obţine efectele benefice sănătăţii, pentru
a petrece într-un mod util şi plăcut timpul; kinetoterapeutul pentru a furniza sfaturi, idei de
corectare, şi de a îndruma spre o reeducare şi recuperare cât mai eficace şi mai potrivită
fiecărui pacient), trebuie să aibă acelaşi punct de convergenţă: obţinerea momentelor de
relaxare, obţinerea de rezultate reale în folosul ameliorării stării de sănătate, o mai bună
interrelaţie cu ceilalţi membri ai grupului, încrederea în sine şi în kinetoterapeut, ca şi partener
în procesul de recuperare fizică etc. Kinetoterapeutul trebuie să contribuie la evoluţia fiecărui
pacient în parte, cu care lucrează, fiind ideal în acelaşi timp a evolua el însuşi, a se modela
după tiparul fiecărui pacient. Referitor la resurse materiale şi umane, organizarea activităţii
fizice aplicate în cazul pacienţilor hemiplegici adulţi, nu necesită materiale şi instalaţii
pretenţioase, deoarece caracterul acesteia se apropie foarte mult de natural. Dar, este necesară
prezenţa personalului specializat, care trebuie să fie perfect informat asupra problemelor
inerente acestor cazuri, specifice neurologice, atât fizice cât şi psihice. Personalul trebuie să
cuprindă un medic specializat în neurologie, precum şi kinetoterapeutul specializat în
problemele de reeducare şi recuperare funcţională, dublaţi de personalul de asistenţă
medicală. Este de preferat mai multor persoane, în cadrul unei şedinţe, pentru a realiza o
supraveghere cât mai completă, foarte necesară acestei categorii de pacienţi. Numărul
executanţilor variază în funcţie de resursele materiale existente. Totuşi acesta nu trebuie să
depăşească cifra 12 simultan. Activitatea se desfăşoară individual şi pe parcurs de timp
eşalonat. Referitor la compoziţia grupurilor – deşi impropriu spus, grupuri, din cauză că s-a
lucrat individual, cu fiecare pacient în parte, totuşi şi cuplul terapeut–pacient a fost considerat
ca atare; din acest punct de vedere aşa-zisul grup a fost nevoit a se adapta în funcţie de
capacităţile fiecărui pacient în parte. În acest caz conducătorul şedinţelor a fost nevoit să
aleagă soluţii adecvate, cele mai convenabile, contribuind astfel la o cât mai bună activitate
din partea grupului. Aspectul cel mai important este cel de a oferi fiecăruia posibilitatea de a
se manifesta în funcţie de posibilităţile sale, şi nu de a „nivela” pacientul; trebuie să îl lăsăm
pe el să îşi dea seama despre ceea ce este bun pentru el. Unirea a două nivele creşte climatul
prin apariţia emulaţiei. Referitor la durată şi frecvenţă – durata este dată de volumul de muncă
parţial şi global depus în cadrul unei zile, săptămâni sau pe întreaga perioadă de recuperare. În
cazul activităţii depuse de persoanele hemiplegice adulte, este dificil de a se stabili limite
superioare care, în mod normal, rămân condiţionate de starea de sănătate şi de condiţiile
particulare fiecărei persoane. Totuşi experienţa permite a afirma că şedinţele mai lungi
facilitează o mai bună interiorizare a acţiunilor şi realizarea feed-back-ului, putându-se face o
mai bună dozare a efortului şi o folosire adecvată a timpilor de repaus individual. Există
opinii favorabile faţă de autorii care propun o durată de 30-45 de minute pentru fiecare
şedinţă, pentru mişcările pasive, şi de 3-4 ore pentru posturări. Pentru mişcările pasive durata
şedinţelor este justificată prin faptul că este de preferat a se folosi o intensitate mai scăzută pe
o perioadă mai lungă. Este deosebit de important a se menţine regularitatea activităţii. Aceasta
duce la succesul unui program de reeducare şi recuperare în cazurile neurologice şi, în acelaşi
timp, oferă o stare fizică şi psihică mai bună a pacienţilor. Dacă activitatea încetează, dispar
destul de rapid efectele ei şi la reluare poate apărea disconfortul fizic. Iniţial, frecvenţa
recomandată este de 3 ori/săptămână. În faza de menţinere, nu se scade numărul de şedinţe, ci
se menţine numărul lor, pentru a menţine şi rezultatele şi efectele recuperării fizice, deja
instalate. Dacă obiectivul este de a atinge anumite rezultate mai rapid, frecvenţa de 5
ori/săptămână este indicată.

 Relatia terapeutului cu pacientul este foarte importanta deoarece aceasta creeaza premisele
unei colaborari. Daca pacientul are lanaga el un specialist cu o atitudine caracterizata prin
blandete, intelegere, rabdare si buna dispozitie va avea cu siguranta o atitudine de deschidere
spre comunicare, prezentare a dificultatilor si participare la procesul de recuperare.

Comportamenul terapeutului si modul de comunicare cu pacientul si cu familia acestuia si mai

ales la nivelul de intelegere a pacientului a faptelor si situatiilor cu care se confrunta este una
din treptele de evolutie profesionala.
Comunicarea în relaţia terapeut-pacient Evoluţia istorică a cercetărilor din sănătate publică şi
educaţie sanitară a dovedit că, în momentul de faţă, coexistă trei generaţii de modalităţi de
îngrijire şi anume o primă generaţie de îngrijiri în care boala este situată în centrul
dispozitivului de sănătate, o a doua generaţie în care centrul de interes este cel social şi o a
treia generaţie în care sănătatea pare a fi determinată de armonia între individ şi mediu. Se
subliniază, de asemenea, că este imperios necesar să se treacă de la primele două generaţii la
cea de a treia. 1 1 Adaptare realizată de Conf. Univ. Dr. Gabriela Raveica Relaţia terapeut-
pacient (Terapia centrată pe client) 51 2 Trecerea progresivă de la centrarea terapeutică asupra
bolii spre o mai bună luare în consideraţie a dimensiunilor pacientului, adică spre o focalizare
pe subiectul unic şi complex, ar face posibilă ameliorarea stării de sănătate a populaţiei.
Această trecere este posibilă doar prin renunţarea la centrarea terapeutică asupra bolii în
favoarea reconsiderării la justa valoare a dimensiunilor personalităţii terapeutului şi
pacientului, adică printr-o focalizare pe OM, considerat ca subiect unic şi foarte complex
(terapie centrată pe client). În această singură atitudine care ar mai face posibilă ameliorarea
stării de sănătate a populaţiei, terapeutul ar putea juca un rol social, cel al educatorului sanitar.
Înainte de a fi doar obiectul îngrijirilor la care medicina îl reduce deseori, bolnavul este mai
întâi o relaţie. Orice terapie propune reguli de relaţionare care diferă de regulile obişnuite, dar
sunt acceptate de societate deoarece este evident că este vorba de tratament; de asemenea,
dispozitivul tehnic 2 Adaptare realizată de Conf. Univ. Dr. Gabriela Raveica Prof. Univ. Dr.
Mârza-Dănilă Doina 52 utilizat subliniază aspectul terapeutic al relaţiei şi-i evidenţiază
anumite caracteristici. Astfel, delimitarea câmpului terapeutic în raport cu câmpul socio-
cultural se face în primul rând prin punerea sub semnul întrebării a regulilor sociale acceptate
în cultura respectivă: se stabilesc coduri terapeutice diferite de codurile sociale convenţionale.
Prin aceasta se instituie o barieră care circumscrie clar relaţia terapeutică, deosebind-o de
celelalte forme de interacţiune socială. Astfel, în relaţia terapeutică, anumite tabuuri sunt
anulate, dar sunt instaurate alte interdicţii. Aceste reguli modifică considerabil relaţiile
interpersonale obişnuite, atribuind fiecăruia dintre interlocutori un rol specific, în care unul
este în mod necesar îngrijit, iar celălalt îngrijeşte. Tocmai de aceea este contraindicată
interferenţa relaţiei terapeutice cu alte tipuri de relaţie - de rudenie, de prietenie etc. Dafinoiu
I. (2000) arată că regulile care organizează relaţia terapeut-pacient comportă un aspect etic, un
aspect tehnic şi un mod de comunicare specific. Se ştie că practica terapeutică implică
inevitabil o dublă abordare:  cea care priveşte corpul uman, din punct de vedere al tehnicilor
de îngrijire specifică  cea care priveşte cuvântul, din punct de vedere al necesităţii de a se
asigura schimburile formativ-informative impuse de contactul terapeutic. Pentru Vigotski,
Luria, Wertsch, Lariveé (citaţi de Gatto, F., 1998), limbajul ar avea două funcţii principale: 
o funcţie socială, de comunicare cu ceilalţi  o funcţie reglatoare, implicată în controlul
realizat de subiect asupra propriilor comportamente. În comunicarea terapeut-pacient au loc
trei dialoguri suprapuse (Lacoste, citat de Baylon, Ch. şi Mignot, X., 2000):  un schimb de
cuvinte în proporţie inegală: verbalul, limbajul obişnuit şi non-verbalul  un dialog medical
între simptome şi tratamente: medicalul, competenţa medicului şi, de asemenea, limbajul
medical  un dialog subteran unde se întâlnesc psihismele, inconştientul, afectivitatea:
psihismul şi, de asemenea, ceea ce nu este spus, pronunţat, presupunerile, implicitul, infra-
verbalul. Aceste trei dialoguri funcţionează întotdeauna împreună, terapeutul având
posibiliatea de a alege preferenţial unul dintre ele. În întâlnirea terapeut-pacient apare
dihotomia psyche şi soma. Pacientul vine, în aparenţă, cu două întrebări: o întrebare explicită,
care se adresează terapeutului care se ocupă de corp; o întrebare implicită, care aparţine
psihologicului şi prin care se solicită ajutorul. În realitate nu există decât o singură întrebare.
Terapeutul nu are nevoie să caute în spatele unor simptome fizice conflictele care poate le-au
provocat, ci trebuie să ştie şi să accepte că aceste conflicte şi simptome se suprapun,
aparţinând aceleiaşi realităţi (Baylon, Ch. şi Mignot, X., 2000). În dialogul terapeut-pacient,
folosirea de către terapeut a unui limbaj clar şi simplu reprezintă o regulă de bază. A vorbi
simplu, înseamnă să terapeutul trebuie să întrebuinţeze limbajul obişnuit, să evite termenii de
specialitate mai greu de înţeles pentru pacient. A vorbi clar înseamnă a-i asigura
interlocutorului posibilitatea să înţeleagă în orice moment despre ce se vorbeşte; ca atare,
terapeutul trebuie să îşi regleze ritmul vorbirii şi redundanţa mesajelor după capacitatea de
înţelegere a pacientului. Capcana umorului şi a ironiei trebuie evitată, la fel tonul glumeţ,
cumsecade, chiar dacă pacientul discută într-o astfel de manieră despre boala sa (oricare ar fi
aparenţele, acesta priveşte cu deplină seriozitate problemele sale de sănătate şi nu tolerează să
i se vorbească decât pe un ton serios). În fond, arată Dafinoiu, I. (2000) este vorba de o
întâlnire existenţială într-o situaţie cu o mare încărcătură psiho-afectivă între două
personalităţi diferite, întâlnire structurată nu numai de reglementări birocratice,
organizaţionale, ci şi de vectori care ţin de alcătuirea profundă a medicului şi bolnavului:
cunoştinţe, atitudini, aşteptări, imaginea de sine şi imaginea celuilalt, interese, motivaţii etc.
Această întâlnire se desfăşoară într-un context social care oferă un registru de roluri ce obligă
la simulare/disimulare, înşelare/autoînşelare. Relaţia terapeut-pacient (Terapia centrată pe
client) 53 Baylon, Ch. şi Mignot, X. (2000) arată că, în comunicarea terapeutică, non-verbalul
poate şi trebuie să fie considerat ca fiind format din două clase: non-verbalul adiacent
verbalului şi nonverbalul care înlocuieşte verbalul. Non-verbalul adiacent verbalului
constituie contextul verbal al comunicării. Variabil în funcţie de împrejurări şi de
interlocutori, non-verbalul constituie un suport necesar oricărei comunicări medicale şi
prezintă caracteristici specifice în mediul de practicare a terapiei. (îmbrăcăminte, aparatură,
accesorii medicale). Non-verbalul înlocuitor al verbalului ar consta în atmosfera creată în
spaţiul în care are loc întâlnirea: modul de desfăşurare a interviului anamnestic, mina
preocupată a terapeutului, răbdarea cu care pacientul este ascultat, timpul acordat etc.
Comportamentul neverbal al terapeutului are importanţă deosebită; el poate fi purtătorul unor
sugestii pozitive sau negative, feed-back-ul care orientează discursul bolnavului. Acordarea
unui timp insuficient bolnavului poate avea asupra sa un efect anxiogen prin imposibilitatea
realizării catharsis-ului, prin receptarea unei lipse de interes din partea terapeutului, ori prin
inducerea incertitudinii în legătură cu completitudinea a ceea ce a spus pentru stabilirea
diagnosticului. În cadrul comunicării terapeut-pacient, de o deosebită importanţă sunt
considerate ascultarea şi disponibilitatea. A asculta, la prima vedere lucrul cel mai simplu şi
mai natural, este de fapt un lucru foarte dificil. Ascultarea sudează cuplul pacient-terapeut,
stabilizând încrederea şi permiţând continuitatea în timp a dialogului, aspecte deosebit de
importante pentru ambii. Indiferent de natura simptomului, acesta este în acelaşi timp
reflectarea unui disconfort atât fizic cât şi psihic, adică o manieră de a solicita ajutor. Cu cât
anxietatea este mai mare, cu atât bolnavul poate apela la strategii subconştiente de şantaj
afectiv, exagerând acuzele sau expunând o ierarhie particulară a simptomelor care reflectă atât
nivelul său intelectual, toleranţa la frustrare, dar şi o serie de mecanisme de apărare psihică.
Notăm aici doar raţionalizarea, în care argumentarea logică se împleteşte cu demersul afectiv
al acceptării şi credinţei, precum şi cu negarea. Ierarhia subiectivă a simptomelor relatate de
bolnav se constituie pentru acesta într-un cadru de referinţă (M. Sherif, citat de Dafinoiu, I.,
2000), ce structurează şi alimentează percepţia stimulilor interni şi externi (cu efecte deosebite
asupra schemei corporale). A asculta nu este însă de ajuns: mai trebuie şi să auzi, să simţi,
lucru care nu este uşor. A accepta să audă spusele bolnavului înseamnă, pentru terapeut, a
refuza să se interpună între discursul acestuia şi el însuşi pentru ca discursul bolnavului să îl
lase intact (Labov & Fanshel, citaţi de Baylon, Ch. şi Mignot, X., 2000). Vorbirea şi liniştea
nu sunt niciodată neutre. Chiar dacă bolnavul va fi constrâns să nu spună decât esenţialul,
chiar dacă terapeutul îi va restrânge limbajul la întrebări grăbite sau la recomandări autoritare,
aceste lucruri nu vor împiedica emoţiile să treacă de la unul la altul. Mai mult, ele vor fi mai
puternice, fiindcă nu au fost pronunţate, condamnate să nu fie exprimate decât în discursul
subteran care circulă în spatele limbajului explicit, infraverbal. Acestui dialog, între două
tipuri de emoţii într-o permanentă controversă, i-ar fi de preferat claritatea fragilă a limbajului
exprimat. Cel mai des, în interpretarea a ceea ce spune pacientul, terapeutul se interpune pe
sine, cu sistemul său de valori, preocupări personale, alegeri, opinii şi, în prim plan, ca faţadă,
cu cunoştinţele sale. Tot acest baraj nu are ca principal merit decât să apere terapeutul contra a
tot ceea ce poate să-l atingă şi îi permite să rămână stăpân pe situaţie, să nu piardă controlul.
Neurobiologii (Vincent, Favre, Damasio, citaţi de Gatto, F., 1998) sunt de acord asupra
faptului că tratamentul cognitiv şi tratamentul emoţional sunt anatomo-funcţional
interdependente. Adică prelucrarea informaţiei prin raţiune şi prin emoţie sunt în interacţiune
permanentă şi nu se poate crede că este posibilă separarea lor. Ascultarea nu exclude dreptul
de a vorbi, cuvântul terapeutului având o anumită semnificaţie şi putere. Se întâmplă uneori
ca, printr-un simplu cuvânt, un medic să schimbe complet viaţa unui pacient. În una dintre
lucrările sale, Devereux (1967), declară că succesele medicinei actuale au fost obţinute
datorită reducerii provizorii a omului la viu şi chiar a viului la neviu. Dar, în timp s-a Prof.
Univ. Dr. Mârza-Dănilă Doina 54 constatat faptul că tratarea din punct de vedere pur tehnic
interpune între terapeut şi pacient o serie de ecrane sau paravane perturbatoare, sau traduce
boala în parametri cuantificabili, ceea ce conduce - din ce în ce mai mult - la neluarea în
considerare a persoanei în sine. El arată că pacientul este adesea numit de specialişti cu
numele afecţiunii pe care o are: entorsa de gleznă, traumatismul cranian, hemiplegia etc. şi
subiectivitatea acestuia nu este luată în considerare. Se pare că, din ce în ce mai mult,
practicienii au tendinţa de a se situa în afara interacţiunii terapeut-pacient, sub pretextul unei
mai mari obiectivităţi, având de asemenea reţineri în ceea ce priveşte schimburile verbale şi
neverbale pe care le au cu pacienţii. Lupu, I. şi Zanc. I. (1999) enumeră printre cauzele
insuficientei comunicări între terapeut şi pacient: Atitudinea profesională: unii medici
consideră că educaţia sanitară a pacienţilor este foarte importantă şi, ca atare, îi acordă timp
corespunzător, alţii privesc sarcina de a oferi informaţii pacienţilor ca pe una de liniştire, de
înlăturare a anxietăţii fiind reţinuţi în a furniza informaţii pe motiv că ar cauza doar îngrijorare
pacienţilor. Stilul de interviu: Cea mai comună abordare, descrisă de obicei ca birocratică,
este caracterizată printr-un sondaj eficient, o limitare a sensibilităţii pacientului şi care nu
diferă mult de la un pacient la altul; Alţi medici au fost catalogaţi ca având un stil orientat
spre persoană, stil în care empatia şi conştientizarea sentimentelor pacienţilor au făcut
obiectul comunicării în timpul consultaţiei. Problema incertitudinii: Menţinerea incertitudinii
e una din căile prin care medicii menţin controlul atât asupra pacientului, cât şi asupra
tratamentului. Omisiunea informării pacientului poate masca propria incertitudine a
medicului, pe de o parte, pe de altă parte, poate menţine încrederea pacientului în eficacitatea
tratamentului, limitându-i rolul în decizia medicală. Neîncrederea pacientului: Slaba
comunicare în relaţia medic-pacient a fost frecvent pusă pe seama barierelor create de
diferenţele de clasă şi statut dintre medic şi pacienţii săi. Aceste diferenţe au efect atât asupra
informaţiei pe care pacienţii o transmit medicului, cât şi asupra abilităţii medicului de a obţine
informaţia adecvată de la pacient. Medicii pot contribui la neîncrederea pacienţilor, în mod
diferit şi prin felul în care răspund pacienţilor care solicită informaţii. Perspective diferite ale
medicului şi pacientului: Pot apărea dificultăţi de comunicare între medic şi pacient datorită
perspectivelor diferite asupra stării de boală şi asupra obiectivului consultaţiei, perspective
proprii fiecăruia dintre ei. Perspectiva medicului acordă importanţă raţionamentului ştiinţific
şi datelor psiho-clinice în diagnosticarea bolii. Perspectiva pacientului accentuează importanţa
experienţei subiective a bolii şi semnificaţia duratei acestei experienţe. Dificultăţi legate de
înţelegere şi memorie: Există câţiva factori care pot influenţa înţelegerea şi memorizarea
informaţiilor în timpul consultaţiei: - posibilitatea ca medicii să folosească un limbaj foarte
tehnic care să nu fie familiar pacientului - cunoştinţele limitate ale pacienţilor cu privire la
boală şi alte probleme medicale şi jena de a cere informaţii suplimentare - întâlnirea cu
medicul trăită ca un motiv de agitaţie - oferirea a prea multe date şi prea repede - oferirea
informaţiilor importante la sfârşitul întrevederii (pacienţii au tendinţa de a reţine mai bine
ceea ce li s-a spus la începutul întrevederii) Printre efectele comunicării adecvate, Lupu şi
Zanc (1999) enumeră: 1. Controlul durerii postoperatorii 2. Reducerea anxietăţii şi stresului
preoperator 3. Respectarea indicaţiilor medicale 4. Satisfacţia pacientului faţă de îngrijirea
medicală primită Mai mult decât în alte domenii de activitate, în medicină, puterea
terapeutului, imaginea de sine, responsabilitatea deosebită a actului terapeutic favorizează
apariţia strategiilor de cunoaştere. Relaţia terapeut-pacient (Terapia centrată pe client) 55
Terapeutul trebuie să înveţe bolnavul nu numai cum să participe la vindecarea sa, ci şi cum să
trăiască cu boala sa, în cazul în care aceasta nu poate fi vindecată. Pentru a-şi îndeplini aceste
responsabilităţi terapeutul nu trebuie să ofere doar medicamente sau recomandări, ci trebuie să
se dăruiască pe deplin pe el însuşi pacientului său.

 
Doar 40 de secunde

Medici ai Departamentului de Management si Politica Sanitara a Universitatii pentru Sanatate

Publica si Igiena din Baltimore au realizat un studiu pornind de la urmatoarea intrebare: "Pot
40 de secunde de compasiune sa reduca teama pacientului?". Studiul a fost realizat pe 123 de
femei care au supravietuit cancerului la san si alte 87 femei care nu au fost atinse de aceasta
maladie. Ele au avut ocazia de a viziona o caseta in care un medic isi exprima compasiunea in
fata pacientului sau. Un alt grup de femei (de control) a urmarit o consultatie standard.
Femeile care au vazut caseta in care medicul isi expima compasiunea au spus despre el ca este
cald, mult mai atent, sensibil, empatic. Nu acelasi lucru l-au sustinut femeile care au vazut
cealalta caseta. In cazul primelor, anxietatea (teama) a fost sensibil redusa dupa vizionarea
casetei, spre deosebire de femeile din grupul de control. De asemenea, primele au afirmat ca
medicul voia clar ce era mai bine pentru pacient, il incuraja sa puna intrebari si il implica in
luarea deciziilor.

De cele mai multe ori, pacienţii "oferă" medicului propria lor "preconcepţie" privind

boala iar provocarea de a descoperi boala ajunge sǎ  punǎ medicul ȋn mari dificultăţi.
Comunicare este o parte vitalǎ a relației medic-pacient iar prin acest instrument medicul
ajunge sǎ cunoascǎ informații despre starea fizicǎ și psihicǎ a omului cu care discutǎ.
Comunicarea nu se referǎ doar la procesele verbale, mai ales cǎ cele non-verbale ocupǎ un rol
extrem de important și oferǎ, de asemenea, informații despre starea pacientului. Fiecare medic
trebuie sǎ gǎseascǎ o abordare diferențiatǎ și personalizatǎ ȋn funcție de caracteristicile
pacientului cu care lucreazǎ. De asemenea, studiile de specialitate afirmǎ cǎ ȋn ultimii ani
relația pacientului cu medicul sǎu a trecut, de la un tip paternalist, ȋn care medicul recomanda
tratamentul si juca ȋn același timp rolul de „pǎrinte” care mustra pacientul atunci cȃnd acesta
nu ȋi respecta indicațiile, spre parteneriat, relație ȋn care medicul informeazǎ pacientul despre
toate implicațiile bolii, ȋn cele din urmă pacientul informat este cel care hotǎrǎște dacǎ
urmeazǎ sau nu tratamentul recomandat de medic.
Ȋn dialogul cu medicul mulți oameni se simt inconfortabil sau inhibați, ceea ce poate crește
senzația de anxietate sau de neliniște, iar mulți dintre ei pot fi reticienți ȋn a avea un dialog
deschis cu medicul care ȋi trateazǎ. Informația joacǎ un rol important ȋn ceea ce privește 
abordarea psihologicǎ a pacientului, iar printr-o bunǎ informare pacientul va simți cǎ deși
medicul are foarte mulți pacienți ȋntr-o zi, ȋi pasǎ și ține ca actul medical sǎ fie bine fǎcut și, ȋn
același timp, respectǎ dreptul pacientului de a cunoaste toate aspectele situației sale.
Specialistul trebuie sǎ ofere informații detaliate despre  desfǎșurarea actului medical și a
investigațiilor de rigoare, despre consecințele fiecarei decizii medicale, despre posibilitǎțile pe
care le are pacientul, despre riscurile și șansele de reușitǎ ale procedurii ce urmeazǎ sǎ aibǎ
loc, dar și despre impactul pe care boala sau tratamentul bolii ȋl are asupra calitǎții vieții. 
Pe lȃngǎ un bun comunicator medicul trebuie sǎ aibǎ și o formare psihologicǎ. Astfel, de
multe ori personalitatea medicului este factorul care determină stilul său de muncă și
comunicare în cadrul profesiei pe care o practicǎ, stil manifestat atȃt în cadrul deciziei
terapeutice cȃt şi în cadrul tuturor relaţiilor cu bolnavii. Temperamentul și personalitatea
pacientului sunt doi factori foarte importanți ȋn primirea unui diagnostic și acceptarea
tratamentului, iar datoria medicului este de a ajuta pacientul sa ȋnțeleagǎ mai multe despre
boala de care suferǎ.
O comunicarea reușitǎ  nu se poate realiza fǎrǎ doi factori importanți și anume transmiterea de
informații și receptarea informațiilor. Astfel, fǎrǎ  factorul de înțelegere, conversația
medicului devine un monolog. Cu toate acestea, medicul trebuie sǎ explice pacientului, ȋn
termeni cȃt mai ușori de ȋnțeles, ce anume implicǎ boala sau tratamentul. Mai mult, este
necesar ca personalul medical sǎ respecte valoriile pacienților dar și dreptul acestora de a
participa la deciziile de tratament. Ȋn acest sens, consimțǎmȃntul informat vine sǎ amelioreze
frica și anxietatea pacientului, dupǎ ce acesta a primit toate informațiile de la medicul sǎu
curant, ceea ce face ca nivelul de ȋncredere al pacientului sǎ creascǎ.
Atunci cȃnd vorbim de o comunicare eficientǎ medicul trebuie sǎ aibǎ ȋn gȃnd faptul cǎ
pacientul considerǎ cǎ boala sa este cea mai gravǎ motiv, pentru care dacǎ nu este tratat cu
respect nu va dori sǎ colaboreze cu medicul.  De asemenea, medicul trebuie sǎ știe cǎ fiecare
pacient cautǎ ȋn medic o figurǎ protectoare, pentru cǎ pacientul cautǎ, ȋn relația sa cu 
medicul, dependența, un specialist care sǎ fie acolo pentru el și sǎ ȋl ajute atunci cȃnd are
nevoie.
Ghe. Scripcaru sublinia că niciodată organicul "nu răspunde la un model prefabricat al bolii,
medicul trebuind să ia în considerare psihicul bolnavului, deoarece aici medicul nu are rolul
numai de a alunga o durere fizică, ci o deznădejde, o temere şi prin aceasta sǎ dea o sperața
omului suferind”. Din acest motiv, prin limbaj și comportament, medicul  trebuie sǎ ofere
pacientului exact ceea ce cautǎ: ȋncredere, echilibru și mai ales speranțǎ.
Ȋn medicina modernǎ ne confruntǎm din ce ȋn ce mai mult cu medicul de tip medic – robot,
aspect determinat de tehnica modernǎ, ȋn detrimentul medicului care a “dezertat” de la
menirea lui principalǎ cunoscutǎ ȋnainte de tehnologizarea medicinei, aspect ce este resimtit
uneori ca negativ de cǎtre pacient.
Datele statistice aratǎ faptul cǎ multe din cazurile de malpraxis ȋncep inițial de la un eșec ȋn
comunicare. Ȋntr-un studiu legat de comunicarea dintre medic și pacient, rezulatele au indicat
cǎ 71% din cazurile de malpraxis erau provocate de comunicarea defectuoasǎ dintre specialist
și pacient, iar pacienții asociau lipsa de informații cu o calitate mai slabǎ a actului medical.
Cum se comunicǎ un diagnostic?
Mulți specialiști mǎrturisec faptul cǎ este dificil sǎ comunice un dignostic grav pacienților,
mai ales cǎ abordarea trebuie sǎ fie de fiecare datǎ personalizatǎ. Existența unor deficiențe ȋn
comunicarea medic-pacient poate crește stresul psihologic, inclusiv nivelul de anxietate sau
de  depresie al pacientului. Cu toate acestea, diagnosticul trebuie comunicat rapid pacientului
pentru ca acesta sǎ ȋnceapǎ terapia. Ȋnainte de a comunica un diagnostic grav medicul trebuie
sǎ cerceteze pentru a vedea care sunt cele mai noi metode de tratament ȋn domeniu, pentru a
prezenta pacientului si opțiunile de tratament. Limbajul trebuie ales cu multǎ atenție, clar și pe
ȋnțelesul pacienților. Literatura de specialitate susține cǎ ȋn astfel de situații trebuie respetate
anumite proceduri și anume: informarea pacientului, acordarea informațiilor de care pacientul
are nevoie, consilierea psihologicǎ a pacientului și nu ȋn ultimul rȃnd este important ca
pacientul sǎ participe activ la decizia privind tratamentul. Se recomandǎ ca medicii sǎ:

•    Sǎ dea dovadǎ de sinceritate, empatie și sǎ evite sǎ judece pacientul

•    Ascultați cu atenție ȋntrebǎrile pacienților sau ale rudelor acestora
•    Luați ȋn considerare cǎ fiecare pacient are un alt fel de rǎspuns la o veste care ȋi va
schimba viața
•    Luați ȋn considerare  faptul cǎ dureazǎ o perioada pȃnǎ pacientul va conștientiza ce anume
ȋnseamnǎ diagnosticul
•    Oferiți informațiile necesare atȃt rudelor cȃt și pacienților (articole, clinici, diferite
recomandǎri)
•    Arǎtați-vǎ solidaritatea fie prin comunicarea verbalǎ, fie prin comunicarea non-verbalǎ
•    Stabiliți un plan de viitor, mai ales cǎ de multe ori un tratament precoce poate da
pacientului mai multe șanse de recuperare.

Fiecare om este diferit, iar reacțiile umane sunt la fel de diferite. Pacientul poate suferi ȋn
momentul aflǎrii diagnosticului un „blocaj” psihologic,  iar mulți dintre pacienți ȋși dorec ca
medicul sǎ le dea speranțǎ.
Cum reușește medicul sa stǎbileascǎ o relație de ȋncredere cu pacientul sǎu?
Specialistul trebuie sǎ știe cǎ ȋn relația cu medicul mulți pacienți pot afișa un comportament
anxios, sau pot afișa masca pasivitații. De asemenea, bolnavii au fațǎ de medic o atitudine
exigentǎ uneori mai mult sau mai puțin agresivǎ.
Existǎ cȃteva calitǎți pe care un bun comunicator trebuie sǎ le deținǎ iar aceste calitǎți sunt:
ȋncredere, empatie, onestitate, respect, rǎbdare și, de asemenea, sǎ aibǎ o memorie bunǎ. Un
medic trebuie sǎ aibǎ anumite abilități interpersonale precum: capacitatea de a aduna
informații, în scopul de a facilita diagnosticul precis, să dea instrucțiuni terapeutice și sǎ
stabileascǎ o relație de cooperare cu pacientul. Mai mult, personalului medical îi revine
sarcina de a colabora cu pacientul astfel încât rezultatele tratamentului sǎ fie optimizate. Cu
toate acestea, și pacientul trebuie sǎ respecte indicațiile primite iar pentru ca relația dintre
pacient și medic sǎ aducǎ beneficii de ambele pǎrți, trebuie ca pacientul sa aibǎ ȋncredere ȋn
medicul curant.
Obiectivul final al oricărei relații medic-pacient este de a îmbunătăți starea de sănătate a
pacientului dar și de a ȋmbunǎtǎții constant serviciile medicale. Studiile privind comunicarea
medic-pacient au demonstrat cǎ și atunci când medicii consideră ca au comunicat adecvat sau
chiar excelent cu pacientul, cei din urmǎ nu sunt de aceeași parere. Astfel, ȋntr-un studiu
realizat recent, 75% dintre chirurgi ortopedice intervievați credeau că au comunicat în mod
eficient cu pacienții lor, ȋn timp ce numai 21% dintre pacienții chestionați au considerat cǎ au
comunicat eficient.
Pentru ca pacientul sǎ coopereze cu medicul și sǎ aibǎ ȋncredere ȋn acesta, la rȃndul sǎu
medicul trebuie sǎ: acorde atenția pe care pacientul o meritǎ; sa ȋncerce sǎ treacǎ de bariera
vocabularului de specialitate atunci cȃnd comunicǎ cu pacienții; sǎ trateze pacientul cu
respect; sǎ respecte intimitatea pacientului; chiar dacǎ vǎ grabiți ȋncercați sǎ nu aratați
pacientului acest lucru deoarece acesta va considera cǎ nu este suficient de important;
comunicarea trebuie sǎ fie bilateralǎ iar medicul  trebuie sǎ asculte ce are de spus pacientul
fǎrǎ sa ȋl intrerupǎ; ajutați pacientul sǎ ȋnțeleagǎ mai bine boala de care suferǎ; blȃndețea și
empatia medicului relaxeazǎ și calmeazǎ pacientul, iar un pacient relaxat este un pacient
cooperant.
Atunci cȃnd un medic intrǎ ȋn contact cu pacientul, de cele mai multe ori cel din urmǎ este
stingher sau se simte incomod, ȋnsǎ o atitudine caldǎ prin utilizarea unor semnale nonvebale
precum o stȃngere de mȃnǎ sau un zȃmbet trimit un semnal pozitiv pacientului. 
Unele studii aratǎ cǎ pacientul vorbește ȋn medie doar 23 de secunde înainte ca medicul sǎ
întrerupǎ pacientul. Cercetǎtorii susțin cǎ dacǎ pacientul ar vorbi aproximativ 3 minute, ȋn
acest timp specialistul ar descoperi majoritatea simptomelor pe care pecintul le
experimenteazǎ. La nivel psihologic, astfel de ȋntreruperi induc pacientului senzația  cǎ fie 
medicul nu e interesat de ce are de spus, fie cǎ nu ȋl ascultǎ cu adevǎrat, iar  ȋntr-o astfel de
situație comunicarea eficientǎ este deja compromisǎ.

Ȋn Franța, datele statistice evidențiazǎ faptul cǎ pacienții francezi au urmǎtoarele așteptari de

la medici:

-    Sǎ aibǎ conştiinţă profesională, devotament dar și sǎ existe o exactitate a diagnosticului

(între 51-66%), 
-    Sǎ deținǎ cunoştinţe ştiinţifice(33%), 
-    Francheţea (12%),
-    Dezinteresul material (11%), 
-    Autoritatea (9%). 

Existǎ și anumiți factori care sunt considerati de specialiștii ȋn domeniu adevǎrate bariere
comunicaționale: 
•    Lipsa de cooperare a pacientului
•    Lipsa de timp a medicului
•    Un grad de empatie prea ridicat sau prea scǎzut din partea medicului
•    Vocabularul specializat utilizat de medic
•   Lipsa de informații privind boala, cauzele acesteia dar și lipsa informațiilor despre
consecințele afecțiunii pe termen lung
•    O cantitatea mare de informații oferitǎ ȋntr-un timp scurt duce la derutarea pacientului
Pe de  altǎ parte, și pacientul trebuie sǎ comunice eficient cu medicul mai ales cǎ timpul
acestuia este ȋmpǎrțit ȋntre zeci de pacienți:
•    Pacientul trebuie sǎ fie conștient de timpul limitat al medicului;
•   Acesta trebuie sǎ fie concis ȋn informațiile pe care le oferǎ medicului, ȋnsǎ informațiile
trebuie sǎ fie relevante;
•    Rugați medicul sǎ va explice dacǎ existǎ concepte sau termeni medicali pe care nu ȋi
ȋnțelegeți;
•    Dacǎ medicul va ȋntrerupe, rugați-l sǎ va asculte ȋn continuare;
•  Ȋntrebați medicul la ce sǎ vǎ așteptați ȋn continuare ȋndiferent ȋn care etapǎ a actului medical
sunteți;
•    Pregǎtiți-vǎ de acasa ȋntrebǎrile pe care vreți sa le adresați specialistului pentru a nu omite
nimic.
Succesul actului medical depinde ȋn primul rȃnd de atitudinea medicului fațǎ de pacient dar și
fațǎ de boala sa dar și de buna funcționare si organizare a spitalului sau a cabinetului unde se
acordǎ asistența medicalǎ.
Nu uitați! Pentru o abordare adecvată a pacientului în context bio-psiho-social trebuie avute în
vedere următoarele criterii: 
•    Considerarea pacientului ca un întreg, printr-o abordare holistică, nelimitată doar la
organul bolnavului; 
•   Cunoaşterea pacientului dincolo de antecedentele sale patologice, în contextul reţelei sale
sociale, cu preferinţele, valorile şi convingerile sale legate de actul medical; 
•    Abordarea empatică a pacientului, cu simpatie, interes, grijă, atenţie şi respect. 
•    Stabilirea unei relaţii de încredere între personalul medical şi pacient, prin schimb
permanent de informaţii, într-un mod accesibil înţelegerii pacientului. Acesta trebuie să ştie că
medicul acţionează în interesul bolnavului şi că va urmări tratamentul şi îngrijirea acestuia. 
•    Adaptarea tratamentului în funcţie de starea pacientului, menajând convingerile, valorile şi
circumstanţele de viaţă ale acestuia. 

Sub aspect comportamental, mai ales în cazul bolilor cronice, se observă adoptarea de către bolnavi a
unui comportament "infantil" caracterizat prin exteriorizarea exagerată a suferinţei sau atitudine
poruncitoare (ori plângăreaţă) cu care cer ajutorul celor din jur. Egocentrismul rezultă din
restrângerea preocupărilor care nu au legătură cu boala, centrul atenţiei devenind: alimentaţia,
digestia şi senzaţiile legate (sau nu) de boală. Dependenţa bolnavilor este de asemenea un aspect
deosebit de important, ei fiind realmente dependenţi de medic, cadrele medicale sau de echipa de
îngrijire, iar în bolile foarte grave, de un tratament incomod şi frecvent depersonalizant. Medicii au
tendinţa de a se concentra in special pe simptomologie, si mai puţin pe comunicarea afectivă. În viaţa
zilnică a bolnavului spitalizat, poate cel mai aşteptat moment este cel al vizitei medicale, pentru care
se pregăteşte în mod special. Pentru a îmbogăţi relaţia medic-pacient, s-au făcut auzite atitudini şi
puncte de vedere ferme care încurajează şi promovează suportul afectiv şi moral din partea cadrelor
medicale. Aceste atitudini limitează neliniştea şi disperarea asociate oricărei boli cu evoluţie severă şi
presupun studierea relaţiei cadru medical-bolnav în scopul creşterea eficienţei comunicării, a
schimbului de informaţii prin oferirea de sprijin afectiv şi moral pacientului, cu consecinţe pozitive
asupra evoluţiei abolii precum şi a recuperării şi integrării familiale, profesionale şi sociale a
bolnavului. Componenta emoţională a bolii este rezultatul trăirii în plan psihic, a suferinţei somatice
şi tensiunii psihice generate de situaţia specială de bolnav cronic care-i conferă un statut ce tinde să-l
antreneze spre o regresie în planuri multiple ale personalităţii, aceasta antrenând o suferinţă morală
poate mai grea decât cea fizică. Bolnavii sunt copleşiţi de emoţii intense, exprimate prin izbucniri de
plâns, furie, agresivitate şi sunt stăpâniţi de nelinişte şi anxietate. Aceste simptome, iniţial reactive,
complică şi mai mult tabloul clinic al bolii de bază, complicaţia majoră fiind suicidul. Depresia la
bolnavul cronic grav sau semnificativ invalidat este o reacţie (oarecum) normală în plan afectiv,
caracterizată printr-o dispoziţie disforică (deprimare). Ea se caracterizează în plan psihic printr-o
senzaţie de neputinţă (pierderea energiei vitale), astenie, lipsa interesului pentru problemele
obişnuite ale vieţii (inclusiv nevoile biologice, alimentare, sexuale sau legate de convenienţele sociale
- ţinută, aspect), sentimente de inferioritate (culpă, devalorizare), retragere, izolare, refugiu din
realitate.