• Papucul doamnei este o orhidee

sălbatică, una din cele câteva specii

de orhidee sălbatice care înfloresc
pe culmile Carpaților. Floarea este
o adevărată bijuterie și pentru că
frumusețea ei și pășunatul au dus
planta în pragul extinției, în 1938
prin Decret Regal floarea a fost
declarată monument al naturii și
pusă sub paza și protecția legii.
Chiar și așa mica orhidee a rămas
să se descurce singură, pe creste,
iar azi, papucul doamnei este o
apariție cu totul excepțională.
• În toata Europa, Papucul Doamnei este pe cale de dispariție și este pe
locul întii pe lista plantelor protejate de lege. Este atât de rară încât se
încearcă salvarea speciei prin înmulțire “in vitro” și repopularea
zonelor istorice, unde specia acum nu mai există, cu plăntuțe obținute
în laborator. Fragilitatea acestora, este un risc imens, iar salvarea
speciei depinde doar de hazard.
• Papucul doamnei are o înălţime de 30-
80 centimetri, frunze late, ovale şi flori
mari la care petala inferioară este
transformată într-un fel de „vas” de
culoare galben intens, în timp ce cele
laterale şi cea superioară sunt mai
înguste şi de culoare roşu închis sau
brună. Populaţiile mici şi în continuă
restrângere au făcut ca planta să fie în
pericol de dispariție. Papucul doamnei
apare în poieni de păduri, mai ales în
habitatele de fâneţe de munte şi dealuri
înalte, dar populaţiile sunt foarte mici şi
izolate, încât sunt puţini oameni, chiar
dintre pasionaţii naturii, pot spune că au
văzut-o.
• Papucul doamnei crește în luminișuri de păduri, la
limita acestora, în zone umede, mai mult sau mai
puțin umbroase, pe coaste, pe lângă tufișuri,
preferând solurile calcaroase. Planta apare în grupuri
de exemplare.

• Colecționarii de plante rare sunt, în prezent cei mai

mari dușmani ai plantei, pentru că prețurile oferite
pentru un exemplar depășesc imaginația. În urma cu
vreo doi ani amatori de plante rare puteau să ofere și
50.000 de lire pentru un exemplar viu.

• În România mai poate fi întalnită în Bucegi, prin

poienile Ceahlăului și Făgărașului și în platourile
Apusenilor.În afara spatiului românesc, papucul
doamnei apare în Europa Centrala, Himalaya
subtropicală și India, dar specia asiatică are diferențe
față de cea europeană.
• CORNACI sau CIULINI-DE-BALTĂ. Specie plutitoare, întâlnită în
flora spontană a apele dulci cu curs lin, nativă pe un teritoriu vast, din
Europa până în marginile estice ale Asiei. Datorită fructelor sale
comestibile, cornacii au fost culeși și consumați încă din preistorie, iar
în timpurile noastre sunt cultivați pe suprafețe extinse în Asia.
• Cornacii au tulpini subacvatice, ce pot ajunge și până la 4-5 m. Ele se
înfig în mâlul de pe fundul apei, printr-o rețea de rădăcini foarte fine.
Frunzele sale sunt de două feluri. Unele cresc de-a lungul tulpinii
scufundate, subțiri ca niște ace, iar celelalte cresc într-o rozetă la
suprafața apei, fiind și partea imediat vizibilă. Acestea au o formă
tringhiulară și marginile dințate. Pețiolii acestor frunze au o porțiune
umflată, care ajută planta să se mențină ușor la suprafață. La începutul
verii cornacii înfloresc, dezvoltând flori albe cu 4 petale. La sfârșitul verii,
floarea lasă loc fructelor de culoare verde, cu 3 colțuri ascuțite. La
maturitate, acestea se desprind de rozetă plutind în josul apei.
• La noi, cornacii pot fi întâlniți în special pe numeroasele canale ale
Deltei, unde condițiile sunt excelente pentru aceste plante. Fructele
lor sunt duse de apă până la mare, iar de aici sunt împrăștiate de
valuri de-a lungul întregului litoral. În ciuda unei mit persistent,
cornacii nu sunt fructele algelor marine.
• Alte popoare îi numesc alune-de-apă (water chestnuts) sau tepi-de-
apă (water caltrop). Și tot datorită formei sale li se mai spune colții-
dracului sau fructul-dracului.
• Un aspect particular al cornacilor este că au tendința de-a
acumula metale în pulpa fructului. Și cum răurile noastre,
inclusiv marea și lunga Dunăre, sunt foarte poluate în
vremurile pe care le trăim culesul și consumul lor trebuie
făcut cu atenție.