Literatura romana

interbelica
 Perioada interbelică cuprinde anii 1918-1944.
Această perioadă se caracterizează pe plan european prin
înfrângerea Germaniei în timpul primului război mondial,
prăbuşirea imperiului Austro-Ungar şi revoluţia din Rusia.
Pe plan naţional se realizează unitatea naţională şi
integrarea în ritmul european de modernizare.
În literatură tendinţelor umaniste democratice care
domină în epocă li se opune forme de ideologie rasiste,
fasciste, reacţionare. De aceea viaţa literară cunoaşte
conflicte şi polemici violente. În acest context se impun
personalităţi ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil
Petrescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga,
Ion Barbu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.
 Mihail
Sadoveanu
Mihail Sadoveanu (1880-1961) a
fost academician, scriitor, povestitor,
nuvelist, romancier şi om politic român.
Mihail Sadoveanu este adesea
considerat cel mai mare romancier
român.
Epoca în care scrie este epoca
marelui roman realist, dar şi a
romanului modern. Mihai Sadoveanu -
una dintre principalele şi maiestuoasele
coloane de lumină ale culturii şi ale
existenţei noastre - şi-a consacrat
extrem de bogata sa creaţie artistică,
adunată în peste 120 de volume, unui
singur erou: poporul român, surprins în
diferite ipostaze şi întruchipări şi
evocat în diferite momente, începând
din cele mai îndepărtate timpuri ale
alcătuirii fiinţei neamului şi până în
contemporanietate .
 Iapa lui Voda
Naraţiunea "Iapa lui Vodă" deschide volumul intitulat Hanu Ancuţei" (1928),
fiind prima dintre cele nouă povestiri .
În acest volum, autorul a utilizat tehnica insertiei (povestirii în ramă),
procedeu pe care îl întâlnim şi în literatura universală.
Aceasta constă în faptul că într-o povestire se inserează o altă povestire,
prima constituind "rama" celei de a doua.
Primul plan al povestirii se încadrează într-un trecut îndepărtat ("Într-o
toamnă aurie", "Într-o depărtată vreme","demult"), aparţinând parcă basmului ("şi
spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru in nouri, deasupra puhoaielor Moldovei
").
În aceea toamnă gemând de roade, naratorul se afla la Hanul Ancuţei,
împreună cu alţi drumeţi (care ospătau şi beau vin nou conform unui ritual
străvechi).
Aşezat lângă apa Moldovei, la răscruce de drumuri şi de destine, vechiul han
are o aură de legendă, întrucât în preajma lui s-au petrecut întâmplări
“înfricoşate" despre care povestesc drumeţii strânşi în jurul focului. După ce
descrie cadrul acţiunii, naratorul aduce în prim ­plan pe unul dintre oaspeţii hanului:
comisul Ioniţă de la Drăgăneşti. Acest răzeş străin îmbrăcat în haine de stofă
aspră, le stârneşte uimirea celorlalţi drumeţi prin calul "vrednic de mirare" pe care
venise: "Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar : el promite să le
spună celor aflaţi la han, povestea acestui animal care se trăgea "dintr-o iapă tot
pintenoagă (...) la care s-a uitat cu mare uimire chiar măria sa Vodă Mihalache
Sturza ". Acesta este primul plan narativ în care povestitorul este şi personaj.
 Al doilea plan narativ cuprinde istorisirea comisului Ioniţă, ale cărei
întâmplări se petrecuseră , într-un trecut şi mai îndepărtat, pe vremea
domniei lui Mihail Sturza.În vremea tinereţii sale, comisul Ioniţă călătorea
spre laşi (capitala Moldovei),cu intenţia de a i se înfăţişa domnitorului, într-o
pricină cu nişte pământuri.Tocmai când Ioniţă se pregătea de plecare,pe
poarta hanului a intrat trăsura unui boier însoţit de slujitori.
Acestui boier "mărunt la stat, cu barbă roşă rotunjită" şi cu lanţ de aur
la gât,i-a plăcut felul în care l-a întâmpinat comisul şi l-a întrebat unde se
duce.
Cu multe vorbe, răzeşul i-a povestit boierului că se duce la Vodă,
pentru ca acesta să-i dea înapoi pământurile răpite de alţii; şi dacă nici
domnitorul nu-i va face dreptate, "atunci să poftească măria sa să-i pupe
iapa nu departe de coadă ". Boierul s-a veselit auzind vorbele comisului şi a
primit din partea acestuia o oală cu must roşu; după aceea, s-a urcat în
trăsură şi a plecat. .
A doua zi, ajungând la Iaşi, comisul este poftit la Vodă; şi căzând cu
faţa la pământ îşi vărsă tot amarui adunat în atâţia ani. Când Mihail Sturza
i-a poruncit să se ridice, răzeşul şi-a dat seama că-l are în faţă pe boierul
de la han. Teama lui nu ţine însă decât o clipă, întrucât domnitorul - om cu
simţul umorului - apreciase gluma şi nu se supărase.
În consecinţă, un trimis al Domniei pleacă la Drăgăneşti să facă
dreptate.
 Personajele alcătuiesc două grupuri simetrice:
• Ancuta cea tânără / Ancuta cea de demult: Povestitorul o prezintă pe
prima ca fiind "tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană", rumenă în obraji şi
iute, împărţind bucate şi răspândind voie-bună. Imaginea celeilalte Ancuţe (cea de
demult) se conturează din cuvintele comisului, care îşi aminteşte că: "şi Ancuta
cealaltă şedea ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii ".Avem
impresia că două fotografii se suprapun, ca şi când ar reprezenta acelaşi chip.
• Comisul de acum / comisul cel tânăr se aseamănă prin plăcerea de a
închina vinul şi de a-şi face prieteni: "Închina oala către toate obrazele, asculta
cu ochii duşi cântecele lăutarilor" (acum) şi "Cum s-a apropiat (boierul venit la han
n.n.), eu i-am închinat oala cu vin şi i-am poftit sănătate" (comisul cel tânăr).
Mereu gata de drum (dar amânând, de fiecare dată, plecarea), acestui bărbat îi
place să spună "istorii" din trecut, reînviind astfel timpul devenit amintire.
• Calul de acum al comisului / iapa lui Vodă" par a fi coborâţi din
basm/legendă. Primul "Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar.
Numai pielea şi ciolanele ".Atunci când în han se face, un moment, linişte, calul
"necheză deodată subţire şi rânji înspre noi ca un demon ". Din spusele comisului,
reiese că şi "iapa lui Vodă" era tot pintenoagă şi "râncheza şi râdea" ca şi urmaşul
ei.
Contopirea celor două imagini se face în final: "Iaca de ce (spune comisul)
trebuie să vă uitaţi ca la un lucru rar la calul meu roib, pintenog de trei picioare:
pentru că aista-i moştenire din iapa lui Vodă. Şi când rânchează el şi râde, parcă
ar avea o amintire din alt veac şi din acele zile ale tinereţii mele ".
 Imaginea hanului

Hanul ca spaţiu în care se adună drumeţii mai apare în

literatura română (la Slavici sau Caragiale), dar şi în
literatura universală .
Hanul Ancuţei este însă deosebit de toate acestea, de
parcă ar aparţine unei geografii magice. Situat lângă apa
Moldovei (adică, într-un spaţiu legendar), hanul are ziduri
groase, ca de cetate şi porţi ferecate care îl izolează de
lumea din afară. În interiorul lui, se spun "poveşti" despre
întâmplări trecute, istorisiri prin care naratorii păstrează viu
timpul de altădată. Spaţiu al belşugului şi al veseliei, hanul
este şi locul în care drumeţii meditează asupra vieţii şi
asupra morţii.
 BALTAGUL
•Tema romanului o constituie existenta păstorească, pusă sub imperiul
"rânduielii" şi neschimbată de sute de ani. În această lume, traditia şi
ritualurile sunt legile nescrise ale comunităţii. Publicat în 1930 (după ce
fusese scris în numai câteva zile), "Baltagul" este o lucrare epică în proză,
de întindere relativ mare, alcătuită din şaisprezece capitole (numerotate cu
cifre romane, fără titluri). Moto-ul romanului ("Stăpâne, stâpâne,/ Mai
chiamă ş-un câne ... ") i-a determinat pe mulţi comentatori să-l considere
drept o continuare a baladei pastorale "Mioriţa ", autorul păstrând "toată
puritatea de timbru a baladei şi tot conturul ei astral"
•Acţiunea începe într-o după-amiază de toamnă târzie (în preajma
sărbătorii Sfântului Andrei), când Vitoria Lipan, soţie de oier din Măgura
Tarcăului, stă pe prispa casei şi toarce(expozitiunea). Gândul o duce spre
soţul ei, Nechifor Lipan, care "plecase de-acasă după nişte oi, la Dorna, ş-
acu Sfântu-Andrei era aproape şi el încă nu se întorsese" (intriga). arce
Înţelegând din semnele vremii că iarna se apropie, femeia este frământată
de mari griji şi nelinişti, aşteptând veşti care nu se arată. singurătate
sporeşte frământările femeii, cu atât mai mult, cu cât Vitoria are nişte
"semne" rău prevestitoare: cocoşul "dă semn de plecare" (cântând cu capul
întors spre poartă), iar pe Nechifor îl visează "trecând calare o apă neagră
". Cu deosebire visul premonitor o determină să consulte cele două
"autorităţi" spirituale ale satului - preotul şi vrăjitoarea -dar fără folos.
Acum începe femeia să se purifice, postind vinerea, "fără hrană, fără apă,
fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură.
 •Îşi pune ordine în gospodărie (pe care o lasă în seama argatului Mitrea)
şi o duce pe Minodora la Mânăstirea Văratec (unde urma să rămână până ce
mama şi fratele ei vor reveni în sat). Aici se încheie primul mare moment al
romanului, pe care l-am putea numi pregătirea pentru călătoria ritualică .
Drumul Vitoriei şi al lui Gheorghiţă începe într-o zi sacră (vineri) o dată cu
răsăritul şi se va încheia, simbolic, la apus, după înmormântarea osemintelor
celui ce fusese Nechifor Lipan.
• În sate, Vitoria şi Gheorghiţă asistă la câteva evenimente cu valoare
simbolică. Astfel, după ce la Borca, Vitoria "a căzut într-o cumetrie",
mergând mai departe, întâlneşte o nuntă (" La Cruci a dat de nuntă "). În
acest mod, călătoria devine ritualică, reprezentând un itinerariu al vietii, cu
marile ei momente (naşterea, nunta şi moartea).
•Din capitolul al XII-lea începe să se facă lumină în jurul ucigaşilor:
poposind în Suha, Vitoria află că doi gospodari din vale (Calistrat Bogza şi Ilie
Cuţui) deveniseră, în mod miraculos, stăpâni peste sute de oi; chemaţi de
muntean că la primărie, cei doi pretind că i le-au plătit lui Nechifor şi nu mai
ştiu nimic despre el. Aici se încheie cel mai întins moment al subiectului:
desfasurarea actiunii.
•Tot acum cuvintele din moto (" Stăpâne, stăpâne / Mai chiamă ş-un
câne ") îşi găsesc ecoul într-o întâmplare: mergând, într-o zi, prin Sabasa,
Vitoria îl găseşte, într-o curte, pe Lupu (câinele lui Nechifor). Lupu va deveni
"călăuza" spre râpa în care zăceau osemintele lui Nechifor Acesta este punctul
culminant al romanului şi constituie sfârşitul iniţierii lui Gheorghiţă. Lunga
călătorie a celor doi se încheie în scena praznicului, când Vitoria îi obligă pe
cei doi ucigaşi să se autodemaşte. Bogza, lovit în frunte, cu baltagul, de
către Gheorghiţă şi sugrumat de câinele Lupu, îşi recunoaşte fapta, înainte de
a muri; Cuţui este arestat de oamenii stăpânirii. Acesta este ultimul mare
moment al romanului, care ar putea fi intitulat "împlinirea rânduielii".
 Vitoria Lipan
•Este personajul principal al romanului "Baltagul", prezenţa ei în toate momentele
acţiunii fiind copleşitoare. Pentru caracterizarea ei, autorul utilizează mai multe
mijloace:
•Schita de portret din expoziţiune, moment în care mun­teanca este înfăţişată
"stând singură pe prispă şi torcând ": Imaginea - simbolică pentru viitorul ei destin -
este completată prin câteva referiri la înfăţişarea fizică a femeii: "Ochii ei căprii, în
care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe.Acei ochi aprigi
şi încă tineri căutau zări necunoscute ". Se conturează astfel un motiv literar al
privirii: îndreptată în afară, privirea cuprinde lumea de "sub brad", în interiorul căreia,
Vitoria este un personaj exponenţial, întrunind trăsăturile tuturor oamenilor din Munţii
Moldovei:existenta ritualizată,comuniunea cu natura,temperamentul solar,refuzul lumii
din afară (care şi-a pierdut valorile sacre). Îndreptată spre interior, privirea va
surprinde frământările lăuntrice ale femeii, care vor conduce la lunga ei călătorie.
•Portretul moral Vitoriei relevă două "feţe". Cea dintâi dintre acestea ţine de
profan şi se încadrează în timpul con­cret (deceniul al treilea al veacului
trecut).Trăsăturile pe care le reliefează această "faţă" a personaju­lui sunt:
tenacitatea, dârzenia, inteligenţa, spiritul justiţiar, capacitatea de a disimula. Pe tot
parcursul romanului, Vitoria trăieşte un puternic zbucium interior, pricinuit de absenţa
tot mai mare a lui Nechifor. Soţie iubitoare şi bună cunoscătoare a obiceiurilor "omului"
ei, femeia ştie că acesta a murit; de aici, frământările prin care trece şi care îi
conferă măreţia unui personaj tragic.
•Cea de-a doua "faţă" a Vitoriei este întoarsă spre noaptea ancestrală din care
s-au păstrat obiceiurile, ritualurile şi diferitele "semne" pe care i le dă natura. Ca şi
ceilalţi munteni, Vitoria pune mai presus de orice datinile perpetuate "de la începutul
lumii" şi îşi organizează viaţa în virtutea tradiţiei: crede în visele premonitorii ("L-am
visat trecând călare o apă neagra"), ori în "semnele" naturii (schimbarea vremii, felul în
care bate vântul) şi consideră imixtiunea obiceiurilor din afară ca pe un sacrilegiu.
 Nechifor Lipan

•Apare, în roman, in absentia, într-o imagine purificată, lipsită de

grai. Chipul lui se constituie din amintirile Vitoriei şi ale oame­nilor care l-au
cunoscut, adică din frânturi de impresii privite retrospectiv.
•Înfătisarea fizică a celui dus se leagă, în gândurile femeii, de
momentele vieţii lor comune: "La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu
sprâncene aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă, Vitoria se
uita ascuţit şi cu îndârjire, căci era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de
ani ".
•Pe măsură ce timpul trece, imaginea concretă se îndepăr­tează, iar
obrazul întors cu faţa către apus sugerează moartea:
•"Încerca să-l oprească pe Lipan şi să-i întoarcă spre ea obrazul, ca să
i-l cetească. El era însă tot mai în fund. Peste el se revărsau ape de
primăvară ".
• Pentru cei care l-au văzut, în mod fugar, în timpul dru­mului din
toamnă, Nechifor este omul cu căciulă brumărie, darnic şi vesel, dar, mai
ales, neînfricat şi hotărât: "Dar omul acela zicea că se duce noaptea; că se
bucură să umble pe lună. De oameni răi spunea că nu-i pasă; are pentru
dânşii pistoale încărcate în desagi ".
•Pentru Vitoria, Nechifor este omul căruia "nu-i putea sta nimeni
împotrivă "
 În romanul tradiţional, naratorul este
omniscient (în sensul că ştie mai multe decât
personajul) şi omniprezent (în sensul că acesta
conduce destinele actanţilor).
Viziunea obiectivă, focalizarea zero şi
relatarea la persoana a III-a completează
trăsăturile romanului tradiţional.
Capodopera sadoveniană "Baltagul", prin
elementele menţionate în acest comentariu, se
încadrează în categoria romanelor tradiţionale
şi obiective.
 În cadrul evoluţiei romanului
Liviu românesc, se poate vorbi de
“momentul Rebreanu”. Prozatorul
Rebreanu continuă şi adânceşte cercetarea
societăţii româneşti, în tradiţia lui
N. Filimon, D. Zamfirescu, I.
Slavici şi M. Sadoveanu, printr-o
vastă documentare şi compoziţie,
printr-un studiu atent de analiză
psihologică.
Scriitor obiectiv, care
uimeşte prin puterea de a prezenta
viaţa în complexitatea ei socială şi
psihologică. Rebreanu conştiinţă mai
frământată, rămâne la romanul
frescă socială, palpitând de
dramatism. În această direcţie a
vastelor construcţii epice, cu
caracter obiectiv, şi în orientarea
romanului psihologic pe făgaş realist
stă principala contribuţie a lui
Rebreanu, care face din el
creatorul romanului modern în
literatura română. Pe această bază
se situează şi locul lui eminent între
romancierii europeni ai problematicii
ţărăneşti şi ai cazurilor de
conştiinţă.
 Ion
•Tema romanului o constituie patima pentru pământ a unui tânăr ţăran
şi consecinţele ei tragice.
•Titlul are sobrietatea coloanelor dorice. Numele protagonistului se
arcuieşte astfel peste întreg romanul.
• Structura romanului este simetrică (rotundă).
•La realizarea structurii simetrice a romanului "Ion" de Liviu Rebreanu,
contribuie mai multe elemente de compoziţie:
•Titlurile celor două, părti ale romanului: "Glasul pământului" şi "Glasul
iubirii "Fiecare dintre cele două titluri numeşte o dominantă sufletească a
personajului principal, o poruncă mai puternică decât el însuşi. În scurta
existenţă a lui Ion, cele două "glasuri" se împletesc, cel dintâi fiind mereu
prezent; aparenta lui "tăcere" în partea ultimă a romanului îşi vădeşte
inconsistenţa în scena morţii personajului când " ... îi păru rău că toate au
fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale nimănui ".
•Titlurile de capitol (primul fiind "Începutul", iar ultimul "Sfârşitul ")
care contribuie la impresia de sfericitate a operei.
•Imaginile initiale şi finale ale romanului. "Ion" începe şi se încheie cu
imaginea drumului spre Pripas. Dacă în prima parte, şoseaua" vine" sugerând
astfel o introducere în acţiune, în ultima" se pierde" odată cu plecarea
învăţătorului Herdelea, lăsând loc altei generaţii.
•Hora este un alt element de compoziţie care deschide şi încheie
romanul având - de fiecare dată - o altă semnificaţie: în primul capitol, la
acest moment din viaţa satului iau parte mai toate, personajele antrenate în
acţiune; în final, ni se sugerează că, dacă unii s-au stins, alţii le-au luat
locul, iar Timpul nepăsător acoperă totul.
 •Rebreanu şi-a organizat acţiunea pe două planuri narative care se
întretaie:
•a) Primul dintre acestea prezintă momente din existenţa ţărănească şi
are drept temă problema pământului; în interiorul lui se consumă destinele
lineare sau dramatice ale personajelor: Ion al Glanetaşului, Alexandru
Glanetaşul, Vasile Baciu, Ana, Florica, George Bulbuc, Savista, Zenobia şi
multe altele.
•b) Cel de al doilea plan narativ prezintă aspecte din viaţa intelectualilor
satului (reprezentaţi prin învăţătorul Zaharia Herdelea şi prin preotul Belciug)
şi are ca temă problema naţională a românilor transilvăneni.
•Cele două teme reunite în "Ion" vor fi flexionate ulterior în două
capodopere: "Răscoala" (roman al dezlănţuirii energiilor gloatei însetate de
pământ) şi "Pădurea spânzuraţilor" (roman al dramei trăite de românii
transilvăneni obligaţi să lupte, în primul război mondial, împotriva românilor din
Regat). Alcătuit din două părţi intitulate. "Glasul pământului" şi "Glasul iubirii"
şi cuprinzând treisprezece capitole, romanul are o acţiune lineară, care se
desfăşoară cronologic şi înglobează un "fluviu curgător de fapte ce se perindă
aproape fără început şi fără sfârşit" (E. Lovinescu).
•Acţiunea începe într-o zi de duminică, atunci când tot satul era adunat
la horă, în curtea văduvei lui Maxim Oprea. Scena (având rol de expozitiune)
constituie'o veritabilă pagină monografică, în Pripas (ca şi în alte sate
ardeleneşti), ritualurile fiind păstrate din vechime. Printre tinerii aflaţi la
horă se află şi Ion al Glanetaşului, flăcău harnic, dar sărac, întrucât tatăl său
îşi înstrăinase pământurile; iar Ion iubea cu patimă pământul, încă de când era
copil (intriga). Soluţia pentru a dobândi râvnitele loturi, ar fi căsătoria cu Ana
(urâţica fată a bogatului Vasile Baciu). Încă din scena horei, Ion încearcă să
şi-o apropie, cu toate că se ştia dispreţuit de tatăl fetei şi cu toate că Ana
.îi fusese sortită lui George Bulbuc (fecior şi el de oameni avuţi). Chiar şi Ion
îşi dă seama că astfel va pierde iubirea Floricăi "fata vădanei lui Maxim
Oprea, cu care se ţinuse până acuma, puţin posomorâtă, dar mai frumoasă ca
oricând". Numai că Florica nu avea pământul pe care Ion şi-l dorea cu ardoare
(capitolul "Începutul”)
• Soluţia pentru a dobândi râvnitele loturi, ar fi căsătoria cu Ana (urâţica fată a bogatului Vasile
Baciu). Încă din scena horei, Ion încearcă să şi-o apropie, cu toate că se ştia dispreţuit de
tatăl fetei şi cu toate că Ana .îi fusese sortită lui George Bulbuc (fecior şi el de oameni avuţi).
Chiar şi Ion îşi dă seama că astfel va pierde iubirea Floricăi "fata vădanei lui Maxim Oprea, cu
care se ţinuse până acuma, puţin posomorâtă, dar mai frumoasă ca oricând". Numai că Florica
nu avea pământul pe care Ion şi-l dorea cu ardoare (capitolul "Începutul”)
• Stârnit şi de împotrivirea lui Vasile Baciu, Ion începe s-o viziteze pe Ana,noaptea, fără ştirea
tatălui şi este acceptat de fată (care îl iubea): "Sufletul Anei se scălda într-o bucurie
nemărginită. Uitase toate suferinţele şi îndoielile ce i le pricinuise Ion. Vedea numai că acum
vine mereu şi-l aştepta mereu mai drăgăstoasă. "
• Când Vasile Baciu îşi dă seama că Ana este însărcinată, o bate cumplit, numai intervenţia
satului salvând-o din mâinile omului care părea că şi-a pierdut minţile. Pe urmă, o trimite la
Ion, care o primeşte trufaş, pentru a-şi impune condiţiile (capitolul "Ruşinea” )
• După îndelungi tocmeli, se face nunta, prilej pentru autor de a descrie alaiul nuntaşilor în
cadenţe largi, de epopee (capitolul „Nunta”)
• La nuntă, Ion înţelege că odată cu pământul o va primi şi pe Ana şi începe s-o urască.
• Altfel, el trăieşte şi o perioadă de mare bucurie, făcându-şi planuri legate de pământurile lui
Baciu, pe care le şi considera ale lui. Iluziile i se spulberă însă atunci când socrul său îşi calcă
promisiunea, admiţând totuşi să-i "scrie" pe numele lui cinci loturi .
• În timpul acestor tratative, Ana, bătută de Vasile Baciu (care credea că s-a înţeles cu Ion să-
l jefuiască), lovită crunt şi de acesta din urmă şi batjocorită de soacra ei, Zenobia, stârneşte
compătimirea întregului sat. În vară, în timp ce se afla la seceriş (împreună cu Ion şi cu
Alexandru Glanetaşul), Ana îl naşte pe Petrişor. Evenimentul - plasat în mijlocul unei naturi
solemne - devine arhetipal, iar ţipătul copilului pare a fi glasul celui dintâi om al planetei. Pe
bună dreptate, romanul a fost caracterizat drept „opera unui poet epic care cântă cu
solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea" (G. Călinescu). Bătută de
Ion, chiar după botezul lui Petrişor, Ana este tot mai nefericită (capitolul " Copilul").
• În iarnă, Florica se mărită cu George Bulbuc - feciorul care-i fusese, iniţial, hărăzit Anei. La
nuntă, aceasta îşi dă seama „că Ion pofteşte pe Florica" şi mâhnirea care o cuprinde devine
chemare a Neantului: ,,I se părea că toată lumea, cu tot ce e într-însa, se scufundă în nişte
ape tulburi, atât de murdare încât scârba singură pluteşte deasupra ei ca o iazmă otrăvitoare.
Închidea ochii şi totuşi vedea neîncetat apa spre care o împingea o mână grea, ca spre un liman
care spală urmele şi părerile de rău" (capitolul "Ştreangul”)
• Acţiunea capitolelor II-VI (din primul volum) şi I-III (din volumul al II-lea) ocupă cel mai mare
moment al subiectului (desfăsurarea actiunii).
 •După nunta Floricăi, în sufletul lui Ion se trezeşte "glasul iubirii". El se
împrieteneşte cu George şi merge tot mai des la noua familie. Înştiinţată de
Savista, Ana înţelege adevărul. Derutată şi cu mintea stinsă, ea se spânzură.
Rămas fără mamă, Petrişor se îmbolnăveşte din pricina proastei îngrijiri pe care
i-o acordă Zenobia, iar doctorul (chemat prea târziu), nu-l mai poate salva.
Surprins, într-o noapte, în curtea Floricăi, Ion este ucis de George, cu sapa
(unealtă a pământului). Înainte de moarte, i se derulează în minte întreaga lui
existenţă, în care luptase zadarnic pentru pământul care acum avea să devină al
nimănui (punctul culminant, capitolul "Sfârşitul”)
•În al doilea plan al construcţiei epice, intelectualii satului (reprezentaţi
prin familia învăţătorului Herdelea şi prin preotul Belciug), trăiesc aproape la fel
de greu ca şi ţăranii: doamna Herdelea reuşeşte prin mari eforturi să păstreze
aparenţele unui trai mai răsărit şi să-şi mărite fetele (chiar dacă Laura face o
căsătorie de convenienţă cu teologul Pintea); mobila învăţătorului (cumpărată în
rate) este scoasă la licitaţie, din pricina neachitării; Herdelea este mutat cu
slujba şi intră în conflict cu autorităţile maghiare (care instituiseră obligaţia ca
în şcoli să se predea în limba maghiară).
•Peste toate, Herdelea (care-şi clădise casa pe un teren al bisericii) intră
în conflict cu preotul Belciug şi este înspăimântat că va rămâne pe drumuri.
•În final, la sfinţirea noii biserici din Pripas (ridicată prin strădania
preotului Belciug), toate conflictele se sting; hora (la fel de aprinsă ca şi cea
care deschide romanul) dovedeşte că Soarta şi Timpul rămân atotputernice
(deznodământul).
 DRAMA PERSONAJULUI EPONIM
•Personajul central al cărţii este Ion al Glanetaşului - figură simbolică,
singulară prin iubirea pământului şi prin drama pe care o trăieşte.
•Complexitatea acestui personaj a dat naştere unor viziuni critice atât de
diferite, încât, din însumarea lor, se constituie o figură plurivalentă, alcătuită
din puţine lumini şi multe umbre, dar impresionantă prin iubirea uriaşă,
mitologică, pentru pământ. Astfel, pentru G. Călinescu, "Ion e o brută. A
batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurare, şi a rămas în cele
din urmă cu pământ ". În termenii aceleiaşi reci obiectivităţi, marele critic
subliniază reducţia intelectuală a personajului, în alcătuirea căruia predomină
instinctele: "Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii ci din viclenia instinctuală,
caracteristică oricărei fiinţe reduse ".
•Tudor Vianu îl priveşte pe Ion categorial, vorbind despre resorturile
statornice ale sufletului ţărănesc: "lăcomia de pământ şi senzualitatea robustă,
afirmate prin şiretenie, lipsă de scrupule, cruzime ".
•Se pare însă că Eugen Lovinescu vede şi partea frumoasă a acestui
personaj complex, în care autorul' a dorit să creeze "o figură simbolică, mai
mare decât natura ".
•Cu toate multele lui trăsături şi atitudini negative, se cuvine să
recunoaştem că Ion trăieşte o dramă, ale cărei proporţii îi macină fiinţa.
Această dramă provine, înainte de toate, din specificul mediului rural, în care
"Ethosul, psihologia, erosul, întreaga existenţă se exprimă în felul cum gândesc
oamenii. în condiţii date. despre pământ" (C. Ciopraga). Apriga dorinţă a lui Ion
de a avea pământ îl pune în relaţii conflictuale cu Baciu, cu Ana, cu satul.
Acesta ar fi conflictul exterior.
•Mult mai puternic este însă conflictul interior (cu atât mai mult, cu cât
setea de pământ este convertită într-o obsesie unică, fixată în subconştient).
Acesta provine din lupta care se dă. în sufletul lui. între cele două “glasuri" care
şi-l dispută până la sfăşiere.
 •"Glasul pământului" se infiltrează ca o chemare obscură, copleşitoare, de parcă
sufletul lui ar fi adunat toate "glasurile" gliei din subconştientul colectiv, transformând
pământul într-un Uriaş mitologic; reprezentativă este scena în care Ion, mergând într-
o dimineaţă la coasă, admiră un lot cosit de curând: pământul "negru-gălbui" care
"părea un obraz mare, ras de curând" .Din acest sentiment se naşte, mai târziu,
gestul prin care Ion se apleacă şi sărută pământul, într-o adoraţie aproape sacră.
•Stările sufleteşti ale personajului sunt profunde şi totale: fericirea care îl
copleşeşte este atât de deplină, încât lumea se reduce la acest sentiment; de aici,
tentaţia de a îmbrăţişa "huma ", de parcă misteriosul glas al iubirii şi-ar fi schimbat
obiectul (de altfel, într-o frază anterioară, pământul era comparat cu "o fată
frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa arătându-şi corpul gol, ispititor "). Plăcerii de a
simţi în mâini pământul şi de a-i sorbi mireasma i se adăugă fiorul care străbate fiinţa
şi conştiinţa învingătorului; într-un episod ulterior, Ion este proiectat în fabulos (" Se
vedea acum mare şi puternic. ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele , o
ceată de balauri îngrozitori "). Pe bună dreptate, E. Lovinescu l-a caracterizat pe Ion
ca pe o "figură simbolică mai mare decât natura",
•Pentru Ion însă iubirea de pământ reprezintă mai mult decât dorinţa de a-şi
depăşi condiţia: "Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei
bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult,
trebuie!"
•Plasat la începutul acestei caracterizări, instinctul iubirii pământului devine
trăsătură definitorie a personajului "stăpânit ", posedat aproape de această dragoste.
Proporţiile ei modifică dimensiunile timpului, transferându-se în etern.
•În aceste condiţii, felul de a gândi şi felul de a fi ale personajului, capătă
amprenta stăpânirii pământului: auzind că Florica se mărită, Ion se simte frustrat, "ca
si cum cineva i-ar fi furat cea mai bună şi mai mare delniţă de pământ "; tot aşa,
după ce l-a înşelat pe Vasile Baciu, luându-i pământurile, Ion umblă pe uliţă, cu paşii
mai mari şi cu genunchii îndoiţi (de parcă ar fi devenit mai greu).
 •"Glasul iubirii" constituie cel de-al doilea instinct al lui Ion şi
va conduce la a doua dramă a lui: căsătoria cu Ana, renunţarea la
Florica. Trăind într-un mediu în care căsătoria bazată pe interes
se practică (la fel se însurase şi Vasile Baciu), Ion îşi impune s-o
accepte pe urâţica Ana: "Mă moleşesc ca o babă neroadă! parcă n-
aş mai fi în stare să mă scutur de calicie! Las că-i bună Anuţa!"
•Înţelegând însă că, odată cu pământurile, o primise şi pe
Ana, Ion o urăşte; de aici, încep bătăile, nepăsarea la suferinţa
Anei, vorbele urâte. Nici măcar moartea Anei nu-l mişcă, singura
lui grijă fiind copilul (Petrişor), pentru că el reprezenta
pământul,legătura cu zestrea celei ce-i fusese soţie.
•Odată potolit "glasul pământului ", sufletul lui este luat în
stăpânire de celălalt "glas"; se împrieteneşte cu George (devenit
soţ al Floricăi) şi începe s-o viziteze pe tânăra nevastă. Surprins
într-o noapte, în curtea lui, de către George, Ion este ucis, în mod
simbolic, cu sapa. În ultimele clipe de viaţă, prin mintea lui Ion, se
deruleză momente ale existenţei sale trecute, această enumerare
tragică încheindu-se tot cu "glasul pământului ": "şi-i păru rău că
toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale
nimănui ".
TRĂSĂTURI ALE ROMANULUI TRADIŢIONAL

•Frescă a lumii transilvănene de la începutul

veacului al XX-lea, romanul "Ion ", de Liviu
Rebreanu întruneşte multe caracteris­tici ale
romanului tradiţional.
•Astfel, lumea înfăţişată este una exterioară,
veridică, inspirată chiar din realitatea imediată .
Timpul este cronologic, iar evenimentele au o
succesiune dictată de ritmul existenţei rurale.
•Personajul eponim este reprezentativ şi
simbolic, autorul înfăţişându-l în toată
complexitatea sa. Naratorul este omniscient.
omniprezent şi obiectiv, relatarea făcându-se la
persoana a III-a.
•În acelaşi timp, analiza unor instincte primare,
prezentarea gândurilor omului aflat în faţa morţii
sau a unor trăiri lăuntrice constituie largi deschideri
spre modern. Curentul literar în care se încadrează
romanul este realismul.
George
Calinescu
Scrie romane de tip balzacian (cu
intenţie polemică evidentă),
obiective, la persoana a treia,
denumite dorice în terminologia lui
Nicolae Manolescu din studiul
acestuia despre romanul românesc,
Arca lui Noe, începând de obicei cu
descrierea decorului caselor, unde
are loc acţiunea romanului. Primul său
roman, Enigma Otiliei, narează
povestea de dragoste nefericită,
dintre Felix şi Otilia.” Cartea nunţii”
este un eseu sub forma unui roman
despre căsătorie. “Bietul Ioanide”, şi
apoi “Scrinul negru” au în centru
figura unor intelectuali (arhitectul
Ioanide în Bietul Ioanide şi apoi şi în
Scrinul negru), iar acţiunea lor are în
perioada interbelică şi imediat dupa
aceasta, in epoca Republicii Populare
Romîne.
 Enigma Otiliei
•"Enigma Otiliei" este o mare pânză ruptă din viaţă, roman
citadin încadrat în formula realismului clasic. cu accente romantice şi
chiar moderniste.
• Tema romanului o constituie soarta cuplului adamic, de inocenţi
(cum scria N. Balotă), în interiorul unei lumi aflate în disoluţie.
•Titlul "Enigma Otiliei“ este o formulare care reliefează
misterul şi ambiguitatea personajului central. Sortită să oscileze "între
da sau nu, între solar şi mister, între real şi utopic [...] înscriindu-se
simultan în eternul feminin şi în clipă" (C.Ciopraga), Otilia rămâne,
până la sfârşit, o fiinţă enigmatică.
Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, numerotate cu
cifre romane şi fără titluri.
•Acţiunea începe în iulie 1909 şi se încheie după mai mult de
zece ani (dintre care, ultimii sunt rezumaţi în doar două pagini).
Cuvintele: "Aici nu stă nimeni" care încheie romanul constituie o
repetare a cuvintelor pe care moş Costache le rostise la începutul
acţiunii; descrierea casei lui Giurgiuveanu (cu care începe opera) este
reluată în final, cu deosebirea că, acum, aspectul ei părăginit
sugerează moartea lucrurilor.
•Acţiunea se desfăşoară cronologic şi cuprinde două planuri:
drumul formării ca intelectual a tânărului Felix Sima si strădania
rudelor lui Costache Giurgiuveanu de a intra în posesia averii
(moştenirii) acestuia. Ambele planuri au ca fundal viaţa burgheziei
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
 •Acţiunea începe într-o seară de vară (iulie 1909), când tânrul Felix Sima
soseşte în Bucureşti, la ruda sa prin alianţă, Costache Giurgiuveanu. Timpul şi spaţiul
acţiunii sunt fixate încă din incipitul romanului: "Într-o seară de la începutul lui iulie
1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în
uniformă de licean, intra în strada Antim ... " Absolvent al Liceului Internat din Iaşi,
Felix (care rămăsese orfan după ce-i murise tatăl), venise la tutorele său necunoscut,
intenţionând să urmeze Facultatea de Medicină. Primit în bătrâna casă din strada
Antim, tânărul se integrează vieţii puţin ciudate din acest spaţiu, cunoscând întreaga
familie şi modul său de viaţă. Alcătuită din două ramuri, familia lui Costache este
reprezentativă pentru burghezi a bucureşteană a începutului de secol: autorul descrie
cadrul material al existenţei (case, interioare), relaţiile familiale şi sociale, jocul de
interese (care au ca mobil banii), înfăţişarea oamenilor, aspecte ale Bucureştiului de
atunci. Toate aceste aspecte l-au determinat pe criticul Pompiliu Constantinescu să
considere că romanul este "o frescă din viaţa burgheziei bucureştene".În familia lui
Giurgiuvealnu, pe treapta cea mai înaltă a vârstei se află moş Costache, şi sora sa
Aglae Tulea. Cel dintâi trăieşte în casa din strada Antim; alături de fiica sa vitregă
- Otilia Mărculescu (pe care o iubeşte sincer) şi pândit cu răutate, din curtea
alăturată, de familia Aglaei.
•Rentier bogat, Costache intenţionează să-i facă o situaţie Otiliei, înfiind-o,
dar teama de Aglae şi propria avariţie il impiedica;in compensatie,decide sa-i lase
fetei fetei o casă (ridicată, evident, cu cheltuieli cât mai mici). În acest scop, îşi
procură materiale rămase de la demolări, pe care le depozitează în curte, apoi le
mută în casă (punând în primejdie vechea clădire). Din pricina efortului, Costache
este lovit de apoplexie, prilej pentru familia Aglaei de a ocupa "milităreşte" casa, în
aşteptarea decesului. Bătrânul însă nu moare acum (ba trece chiar printr-un scurt
episod "conjugal") recăpătându-şi sănătatea, deşi Stănică Raţiu (ginerele Aglaei)
încearcă să-l sperie cu scopul de a afla unde-şi ţine banii.De familia lui Costache s-a
ataşat şi Leonida Pascalopol, moşier bogat şi fin, îndrăgostit de Otilia; de dragul
acestui sentiment (pe jumătate patern, pe jumătate viril) şi al serilor petrecute, la
joc de cărţi, în casa lui Giurgiuveanu, Pascalopol acceptă prezenţa întregului clan.
 •Cealaltă ramură a familiei este condusă ferm de Aglae (al cărei soţ - Simion Tulea
- este un fel de "anexă" ciudată, prelungită în mezinul familiei - Titi - la fel de ciudat).
Şi, cum tatăl era malniac (îi plăcea să brodeze,înainte de a fi dus la ospiciu), nici Aurica
(una dintre cele două fiice ale Aglaei) nu este altfel; deosebirea constă doar în "obiectul"
maniei: căsătoria. Singura care "se salvează" este Olimpia (căsătorită cu Stănică), a cărei
placiditate va fi folosită, mai târziu, ca pretextde divorţ .In această lume a răutăţii şi a
mizeriei sufleteşti, înfloreşte iubirea dintre cei doi inocenţi(Felix şi Otilia). Studenţi
amândoi (el la Medicină, iar ea, la Conservator),tinerii trăiesc o dragoste pură, umbrită
doar de intrigile lui Stănică şi de temerile lui Felix. Din păcate, în curând, cuplul adamic va
fi izgonit din Paradis: lovit din nou de dambla, Costache este vizitat de Stănică Raţiu,
care-i fură banii ascunşi sub saltea, provocând moartea bătrânului. După o noapte castă
(petrecută în camera lui Felix), Otilia ,(a cărei înfiere nu fusese legalizată) pleacă
împreună cu Pascalopol.
•Din epilog aflăm că Felix a devenit un renumit profesor universitar şi că s-a
căsătorit în chip strălucit. După război, revăzându-l pe Pascalopol, Felix este informat că
acesta se despărţise de Otilia (din delicateţe sufletească), dar că ea rămăsese o mare
enigmă. Finalul romanului aduce imaginea aceleiaşi case, văzută de acelaşi Felix, după mai
mulţi ani: "Casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ şi
curtea toată năpădită de scaieţi (..) I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş Costache apare
la uşă şi vechile lui vorbe îi răsunară limpede la ureche: «Aici nu stă nimeni!>>" Această
imagine dezolantă naşte un sentiment de melancolie: spaţiul iubirii lunecase în moarte, iar
cel care fusese izgonit din Paradis, îl regăsea acum sărac şi devastat.
• Personajele alcătuiesc o tipologie bogată: Avarul (Costache Giurgiuveanu), Arivistul
(Stănică Raţiu), "Baba absolută" (Aglae Tulea), Maniacul (Simion Tulea), Maniacul în
devenire (Titi Tulea), Fata bătrână (Aurica), Femeia placidă (Olimpia). Aceştia sunt
antrenaţi în principalul conflict al romanului: lupta pentru moştenirea averii lui Costache.
Din cealaltă grupă fac parte Felix şi Pascalopol, conflictul dintre ei fiind secundar şi având
ca obiect iubirea Otiliei (conflict erotic). Fiecare personaj este caracterizat prin mai multe
mijloace şi relevă un portret în mişcare aflat sub tirania timpului.
 Otilia Mărculescu
•Este personajul eponim al romanului, prin intermediul căruia autorul exemplifică
universalul. Romanul începe şi se încheie cu câte o imagine a Otiliei (reconstituită de
personajul - martor Felix Sima).
•Prima Otilie (cea vie) îi arată tânărului sosit în strada Antim "un cap prelung şi tânăr
de fată, încărcat cu bucle,. căzând peste umeri" şi îi întinde cu francheţe "un braţ gol şi
delicat "; ultima Otilie (cea din fotografia pe care Pascalopol i-o arată lui Felix, în tren),
este imaginea neînsufleţită a unei doamne frumoase, cu linii fine, dar care nu mai era Otilia
de altădată, îşi pierduse inefabilul. Vraja se risipise în curgerea vremii, iar timpul magic
rămăsese doar în cuvintele fetei de altă dată: "Noi nu trăim decât cinci-şase ani!" .Între cele
două momente se încheagă chipul Otiliei: făptură aparţinând vieţii şi visului adolescentin,
imaginea fetei este înconjurată, permanent, de o aură misterioasă, este pusă sub semnul
tainei, pentru fiecare tânăr, fata pe care a iubit-o la optsprezece ani, rămânând o enigmă.
•În fiecare pagină a romanului, se simte prezenţa suavă şi învăluitoare a acestei făpturi
gingaşe - amestec de exuberanţă şi seriozitate, nebunatecă şi nestatornică asemeni
trecătoarei tinereţi: alergând prin grădină, căţărându-se pe stogurile de fân de la moşia lui
Pascalopol, sau revărsându-şi prea plinul sufletesc în acordurile tumultuoase ale pianului,
Otilia reprezintă însăsi feminitatea. Din această trăsătură derivă gustul ei pentru lux,
plăcerea călătoriilor, capriciile mărunte şi chiar o anume doză de iraţional (la fel de
fermecător) în atitudini şi comportament ("Îmi vine uneori să alerg (..) să zbor (..). Vrei să
fugim? Hai să fugim!").
•Tot din feminitate se naşte abilitatea cu care Otilia evoluează între iubirea platonică,
aproape mistică a lui Felix şi cea potolit-crepusculară a lui Pascalopol. Toţi cei din jur
(inclusiv moş Costache) sunţ subjugaţi de această feminitate debordantă şi învăluitoare şi
caută să-i facă pe plac Otiliei.
•Total dezinteresată de banii şi de averea lui Giurgiuveanu, sinceră şi sensibilă la
suferinţă (scena atacului cerebral pe care-l are Costache), Otilia are un suflet de artistă,
trăind uneori lent, alteori intens, aşa cum cântă la pian. Eroină lirică de mare clasă, capabilă
de sentimente profunde şi alese, uitând şi iertând răul, dăruindu-le celor din jur lucrurile şi
zâmbetul ei, Otilia reprezintă, pentru Felix, "un factor feminin care-i lipsise".Otilia este
inteligentă, profundă şi responsabilă: după noaptea pură a logodnei lor mistice, Otilia
dezvăluie, în scrisoarea către Felix, motivul plecării ei: teama de a nu fi "o dragoste
nepotrivită pentru marele lui viitor".
 Felix Sima
•Este cel de al doilea membru al cuplului adamic (alături de Otilia), "căzut" în "casa cu molii"
din strada Antim, într-o seară de iulie a anului 1909.
•Portretul pe care autorul i-l face în deschiderea romanului este acela al unui tânăr în
uniformă neagră, cu faţa "juvenila şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr
ce-i cădeau pe sub şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau
printr-o notă voluntară intâia impresie. "
•Orfan (ca şi Otilia), tânărul vede în aceasta un factor feminin care-i lipsise şi care reunea
funcţia maternă cu aceea erotică.
•Suflet cast şi lipsit de ascunzişuri, Felix trăieşte, la modul romantic, iubirea pentru Otilia,
fără a îndrăzni să i-o mărturisească: "Se închidea în odaie cu o fotografie a fetei şi se lăsa in
voia visării. O cuprindea de mâini, o trăgea spre el, îşi apropia buzele de urechea ei şi-i şoptea
indefinit: «Te iubesc, te iubesc, te iubesc» ". Crescută din minunatul vis adolescentin, iubirea
devine suferinţă "dureros de dulce", în care mâhnirea, incertitudinea, amărăciunea, dezamăgirea se
împletesc cu iluzia fericirii.
•Astfel, dacă o discuţie sau o plimbare cu Otilia sunt născătoare de speranţe, în schimb,
vizita la moşia lui Pascalopol sau excursia pe care cei doi o fac la Paris, nasc dureroase nedumeriri.
•Felix fiind personaj-martor şi actor, întreaga desfăşurare a acţiunii este axată pe
schimbătoarea psihologie a acestui adolescent aflat în epoca formării sale. Ambiţios, inteligent şi
muncitor, Felix îl reprezintă pe intelectualul autentic, situat deasupra omului comun. Această
detaşare de lumea profesioniştilor obişnuiţi apare încă din facultate şi se va vădi în cariera
strălucită de mai târziu: "După încheierea păcii, fu aproape numaidecât profesor universitar,
specialist cunoscut, autor. de memorii şi comunicări ştiinţifice, colaborator la tratate de medicină
cu profesori francezi ".
•Naiv, generos, sincer şi gata oricând să-i ajute pe ceilalţi, tânărul trăieşte într-o lume
meschină şi rapace care si-a pierdut iremediabil însuşirile umane. După moartea lui Costache,
timpul paradisiac al iubirii se frânge, iar cuplul adamic decade în timpul profan: Felix se va căsători
cu o altă femeie, iar visul de dragoste se va risipi în curgerea vremii.
 Curente literare
•Comentatorii au observat că în "Enigma Otiliei" se interferează mai multe curente
literare:
•Clasicismul (înţeles ca "un mod de a crea durabil şi esenţial", după cum afirma
chiar autorul) poate fi descoperit în realizarea unor personaje care au o trăsătură
dominantă de caracter, căreia i se supun toate actele lor; " Enigma Otiliei" este romanul
cu cea mai mare densitate de modele caracterologice, autorul găsind universalul în
individual.
•Romantismului îi sunt subordonate antitezele: între cuplul de inocenţi şi lumea de
măşti care îi înconjoară; între Otilia şi femeile din clanul Tulea; între Felix şi Titi. Tot
romantică este descrierea grandioasă a Câmpiei Bărăganului, văzută de Felix din trăsura
care îl ducea la moşia lui Pascalopol.
•Comentatorii au încadrat romanul în formula realismului, metoda folosită fiind
preponderent balzaciană.
•Astfel, cele două subteme ale romanului (a mostenirii şi a paternităţii) constituie o
aplicare a modelului balzacian, cu elemente originale. Prima se materializează în lupta
surdă a clanului Tulea, pentru moştenirea averii lui Costache Giurgiuvcanu.
•Această încleştare scoate în relief pasiunile, răutatea, pornirile rudimentare,
zgârcenia, într-un spectacol caricatural, ca un carnaval al măştilor. Scena antologică este
descrisă în capitolul XIII, după ce moş Costache este lovit de apoplexie, iar familia
ocupă" milităreşte" casa.
•Acum, dialogul absurd (în care fiecare vorbitor îşi urmăreşte propriile obsesii),
veselia "rudelor" (care jefuiseră proviziile din dulap) şi nepăsarea faţă de bolnav, dau
măsura micimii sufleteşti a acestei lumi.
•Tot balzaciană este descrierea mediului ambiant, ca mijloc de caracterizare a
personajelor (spre exemplu, descrierea casei lui Costache din ampla expoziţiune a
romanului).
•De asemenea, concentrarea voinţei pentru atingerea scopului propus, face din
Stănică un Rastignac bucureştean, obraznic şi demagog, depăşindu-şi modelul. Pe de altă
parte, zugrăvirea unor personaje groteşti, studiul unor manii sau al unor aspecte maladive
(nebunia lui Simion), relevă o pronunţată tendinţă spre modern.
 Specia literară
•"Enigma Otiliei", de G. Călinescu, prezintă următoarele
trăsături:
•Este o lucrare epică în proză, de mare amploare.
•Are o acţiune bogată, organizată pe două planuri.
•Conflictul este bine conturat.
•Personajele au un mare grad de complexitate.
• "Enigma Otiliei" este un roman.
•Romanul este o specie a genului epic. Operă narativă în proză.
de mare amploare şi diversitate. a cărei actiune se desfăsoară pe
mai multe planuri. Romanul are un conflict bine marcat si personaie
complexe.
•Perspectiva auctorială este obiectivă (din afară), relatarea
făcându-se la persoana a III-a. Narator omniscient. Se cuvine să
observăm însă că Felix şi atilia sunt proiecţii lirice ale autorului,
create cu vădită simpatie: "Flaubertian, aş putea spune şi eu:
«Otilia c’est moi»; e fondul meu de ingenuitate şi copilărie [...]
Otilia este oglinda mea de argint".
Camil
Petrescu
• La fel ca şi eroii săi îndrăgostiţi de
absolut, Camil Petrescu (1894-1957) a
fost omul care "a văzut idei", înrâurind
creaţia literară a unei întregi epoci; pe
bună dreptate se afirmă că, aşa cum
există, în literatura română, "momentul
Rebreanu", există în mod cert şi un alt
"moment" pe care îl putem numi "Camil
Petrescu" .
• Teoretician al „noului roman" (în
conferinţa "Noua structură şi opera lui
Marcel Proust"), Camil Petrescu este
scriitorul care a introdus o nouă
structură a operei (al cărei model
devenea confesiunea, jurnalul) şi un nou
stil ("alb", fără podoabe căutate,
capabil să exprime sinceritatea şi
autenticitatea trăirilor sufleteşti).
Problematica fundamentală a operei lui
Camil Petrescu fiind o problematică a
cunoasterii, cei mai mulţi dintre eroii
săi se încadrează într-o tipologie a
inteligentei: spirite lucide, neliniştite,
clocotitoare de idei, eroii
camilpetrescieni sunt intelectuali aflaţi
în căutarea absolutului; şi cum în viaţa
concretă absolutul nu poate fi atins, cei
mai mulţi dintre ei sfârşesc în mod
tragic.
Ultima noapte de dragoste , intaia noapte de razboi
•Tema romanului o constituie dragostea şi războiul ca experienţe ale căutătorului de
absolut.
•Titlul ar putea sugera rătăcirea tânărului Ştefan Gheorghidiu prin "noaptea" incertitudini
lor şi a întrebărilor fără răspuns legate de iubire şi de război.
•Romanul este o specie a genului epic. Operă narativă în proză. de mare amploare şi
diversitate. a cărei acţiune se desfăşoară pe mai multe planuri. romanul are un conflict bine
marcat şi personaje complexe."Ultima noapte de dragoste... ", de Camil Petrescu, se încadrează
în specie, fiind un text narativ în proză, de întindere mare, cu personaje complexe.
•În acelaşi timp, acest roman prezintă şi o seamă de particularităţi.
•Astfel, sursa de inspiraţie o constituie lumea interioară, trăirile lăuntrice ale unui tânăr:
neliniştea, incertitudinea, înstrăinarea, chinul.
•Timpul calendaristic, obiectiv este înlocuit cu un timp subiectiv, cu întoarceri în trecut,
aşa cum le cere fluxul memoriei. Personajul este atipic, acesta confundându-se cu naratorul,
într-o naraţiune subiectivă, la persoana I. Acestor trăsături (care aparţin de romanul modern) li
se adaugă o structură originală, de asemenea modernă.
•Structura compoziţională a romanului "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război”, de Camil Petrescu, ar putea fi caracterizată prin mai multe trăsături:
• Romanul este alcătuit din două cărţi corespunzătoare celor două jumătăţi ale titlului:
Cartea I este "istoria geloziei lui Ştefan Gheorghidiu" (Călinescu), iar metafora din titlu ar putea
sugera ratăcirile personajului prin "noaptea" incertitudinilor sale, legate de iubirea pentru soţia
sa Ela.
•Cartea a II-a constituie" un jurnal de campanie" (Călinescu) în care este evocat
spectacolul apocaliptic al războiului - în fond tot o "noapte" sfărşită adesea în moarte.
• Liantul dintre cele două cărţi este Ştefan Gheorghidiu ­tânărul ars de febra ideilor,
"inteligent şi neprihănit" (cum îl caracteriza G. Călinescu). Autorul încearcă astfel să răspundă la
întrebarea: Cum pri-veşte dragostea şi cum trăieşte drama războiului căutătorul de absolut?
 • Romanul începe printr-un artificiu de compozitie: Acţiunea din primul său capitol
("La Piatra Craiului, în munte "); este posterioară întâmplărilor relatate în restul cărţii I:
în primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Gheorghidiu asistă, la
popota ofiţerilor, la o discuţie despre fidelitatea în dragoste; aceasta îi va trezi, în mod
acut şi dureros, toate amintirile legate de cei doi ani şi jumătate ai căsniciei cu Ela.
•Monografia acestei iubiri este realizată prin retrospectivă şi începe abia în
capitolul al II-lea ("Diagonalele unui testa­ment"), pentru a ocupa apoi aproape toată
cartea I. Marile întrebări ale tânărului îşi găsesc răspunsul abia la sfârşitul cărţii a II-a,
când, sosind acasă într-o permisie, Ştefan Gheorghidiu primeşte (printr-o scrisoare
anonimă) confirmarea vechilor lui bănuieli. De data aceasta, cel care văzuse, în război,
ultima faţă a absolutului moartea - găseşte puterea de a divorţa de Ela, lăsându-i "tot
trecutul". La sfârşitul cărţii a II-a, tânărul care străbătuse, cele două cercuri ale
Infernului său (penitenţa absolutului întrezărit, dar neatins şi moartea că eveniment
cotidian), devenise un alt om.
• "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi reuneşte două planuri ale
relatării:
•-unul obiectiv, exterior (cuprinzând povestirea unor întâmplări);
•-unul subiectiv, interior (alcătuit din analiza profundă şi lucida a unor sentimente:
gelozia, incertitudinea chinuitoare, durerea unor revelaţii, dezamăgirea produsă de
nepotrivirea dintre ideal şi real, neputinţa atingerii absolutului, inadaptarea).
• Tehnicile de creaţie sunt moderne şi corespund acestor structuri, autorul folosind:
relatarea la persoana I, retrospectiva, analiza psihologică, introspecţia.
•Deosebit şi original este modul în care sunt alcătuiţi eroii: "toţi sub diferite
veşminte, par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana I (Călinescu). În acest
mod, analiza sentimentului iubirii devine un monolog liric.
•Camil Petrescu este un anticalofil, considerând că numai astfel se poate respecta
autenticitatea. Romanul "Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de război", de Camil
Petrescu, este "o proză superioară" (Călinescu), în care iubirea, războiul, predestinarea,
moartea şi absolutul, constituie motivele literare ale unei lungi confesiuni lucide făcute de
tânărul intelectual Ştefan Gheorghidiu. Romanul este scris la persoana I,naratorul fiind şi
personaj.
 Universul operei
•În capitolul I("La Piatra Craiului ,în munte"), este conturat cadrul geografic, social şi psihologic
în care se afla personajul protagonist.
•"În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu
un regiment de infanterie din Capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal." Mutat,
ulterior, la Piatra Craiului, Gheorghidiu participă la instrucţia rizibilă (comparată cu jocurile copiilor) şi la
alte activităţi de tabără. Sensibilizat de dureroasele incertitudini ale iubirii pentru soţia sa Ela, tânărul
trăieşte într-o continuă tensiune psihică. Pe acest fond sufletesc, are loc, într-o seară, o discuţie la
popota ofiţerilor, pe marginea unei ştiri din ziar: un bărbat din lumea bună şi-a ucis soţia necredincioasă
şi a fost achitat. Gheorghidiu are o izbucnire nervoasă care-l obligă să părăsească încăperea. Abia afară
i se destăinuie unui camarad,. într-un lung monolog despre iubire, din care străbate o imensă suferinţă.
Cauzele acestei dureroase zbateri sunt dezvăluite, prin retrospectivă, în următoarele patru capitole care
constituie" un veritabil roman în roman(N. Manolescu).
•Capitolul al II-lea ("Diagonalele unui testament") începe în mod abrupt, printr-o mărturisire:
"Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală (...) Era o
suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă. " După ce se căsătoresc, cei doi
trăiesc în condiţii materiale modeste, până când o întâmplare le schimbă viaţa. întreaga familie este
invitată la unchiul Tache - personaj balzacian zgârcit şi foarte bogat, a cărui moarte apropiată deschidea
perspectiva moştenirii. Când unchiul Tache moare, familia află că îi lăsase lui Ştefan o avere, din care îi
rămâne destul chiar şi după procesul pe care mama sa şi rudele i-l intentează.
•Acum, tânărul are o altă revelaţie: cea a adevăratului caracter al Elei, care începe să coboare
de pe soclul pe care bărbatul i-l înălţase, reliefând un pragmatism necunoscut până atunci.
•Capitolul al III-lea ("E tot filozofie...") prezintă viaţa mondenă a tinerei familii, cu petreceri,
vizite şi dans – „preocupări" care-i aduc suferinţă tânărului ars de febra ideilor. Pe măsură ce Ela aspiră
spre luxul lumii bogate, soţul ei decade din rolul de "zeu", trăind un acut sentiment de inferioritate: "Am
înţeles că în sufletul ei se petreceau comparaţii care nu-mi erau favorabile şi că suferea, fără să spună,
din cauza asta. Prin contrast, Ela se integrează perfect. în cercurile lumii bogate, coborând astfel din
mitul iubirii transcendente, în terna realitate. Din viaţa nouă a familiei, se reţine o întâmplare,
semnificativă pentru "noaptea" incertitudinilor în care intră tânărul îndrăgostit: excursia "în bandă" la
Odobeşti, unde Ela îi acordă o atenţie exagerată unui anume G. (Gregoriade), vag avocat şi ins găunos,
care-i va deveni foarte apropiat mai târziu. Întâmplarea dă naştere unei stări de încordată suspiciune
între soţi, consolidată prin episoadele de viaţă care i-au urmat: atunci. când, într-o noapte, Ştefan
Gheorghidiu aduce acasă o femeie "uşoară", Ela îl părăseşte.
 •Capitolul al IV-lea ("Asta-i rochia albastră’’) prezintă împăcarea dintre cei doi
soţi. Într-o după-amiază de vară, Ştefan şi Ela se întâlnesc, din întâmplare, în faţa unui
chioşc de ziare şi se plimbă îndelung, schimbând vorbe lipsite de importanţă, pentru a-şi
masca sentimentele. Frumoasă este nu discuţia în sine, ci senzaţia că sufletele lor
"pluteau deasupra cuvintelor" ca şi când n-ar fi făcut parte din această lume.
•În 1916, concentrat fiind la Piatra Craiului, Gheorghidiu o aduce pe Ela la
Câmpulung, pentru a-i fi aproape. Acum, povestitorul revine la discuţia de la popotă,
romanul iubirii din capitolele II-V încheindu-se cu fraza: "Dar ultima scrisoare mă chema
«negreşit» la Câmpulung, pentru sâmbătă sau cel mai târziu duminică ".
•Capitolul al VI-lea ("Ultima noapte de dragoste’’) încheie Cartea I şi rezumă cele
două zile ale permisiei lui Gheorghidiu la Câmpulung. Acesta găseşte aici o altă Ela, cu
gesturi pe care nu i le cunoştea şi care îşi arată întreaga micime sufletească: îi cere s-o
treacă în testament, pentru ca, în eventualitatea morţii lui pe front, să aibă existenţa
asigurată. Încă o dată, cel care căutase iubirea absolută are revelatia dureroasă a
golului care îl înconjura. Pe urmă, ieşind în oraş, Ştefan Gheorghidiu îl întâlrieşte pe G.,
fapt care-i acutizează frământările. Hotărât să-i pândească pe cei doi şi să-i ucidă,
tânărul este salvat de un superior care-l duce la regiment, întrucât România intrase în
război . Cartea a II-a a romanului începe cu capitolul "Întâia noapte de război" în care
este zugrăvit primul asalt al armatei române asupra graniţei cu Austro-Ungaria. Imaginea
auditivă a primelor focuri de armă îl impresionează profund pe tânărul Gheorghidiu: "E
originară ca întâiul om pe pământ şi nu o voi uita până la sfârşitul vieţii, niciodată ".
•Convins că va muri, personajul ignoră pericolul, îndemnându-şi oamenii sleiţi să
înainteze. Gheorghidiu priveşte cu alţi ochi viaţa lui trecută: "De soţia mea, de amantul
ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevărat, ca de o întâmplare din
copilărie’’.
 •Capitolul al II-lea ("Fata cu obraz verde, la Vulcan'') mută acţiunea în
satul cu acelaşi nume, în afara câmpului de luptă. Întrucât sătenii reclamaseră
jafurile unor ţigani, Gheorghidiu este trimis în cercetare. Protestele ţigănimii sau
imaginea copiilor desculţi şi cu burţile goale sunt zugrăvite cu mână sigură de
scriitor realist. Portretul fetei care apare în titlul capitolului este cel mai
frumos din tot romanul. Luptele se aseamănă între ele şi se dau, mai ales,
noaptea; comenzile trec din gură în gură, iar înaintarea este înceată ca a unui
uriaş miriapod.
•Capitolul al V-lea ("Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu'') sintetizează
Cartea a doua. Tabloul războiului este reconstituit ca spectacol înspăimântător,
cu sugestii apocaliptice: exploziile sunt asurzitoare, iar obuzele scurmă pământul,
aruncându-l peste oameni, ca o prevestire a întoarcerii în ţărâna primordială.
Meritul autorului constă în surprinderea omenescului din fiecare luptător:
zgomotul exploziilor se răsfrânge, amplificat, în suflet, provocând o spaimă
ancestrală; corpul se încordează în aşteptarea altei explozii, iar gestul instinctiv
de apărare este parcă de la începutul lumii; imaginea trupurilor contorsionate .
Acest fragment (cum sunt multe altele în acest volum) ar putea explica şi
viziunea lipsită de eroism asupra războiului, proprie lui Camil Petrescu. Pe bună
dreptate, G. Călinescu afirma că paginile Cărţii a II-a constituie" tot ce s-a
scris mai subtil, mai frumos despre război în literatura noastră’’
•Dimensiunile acestei tragedii colective îl salvează pe Ştefan Gheorghidiu;
el devine un Izbăvit prin participarea la această perpetuă jertfă.Rănit şi
spitalizat, tânărul va veni apoi acasă. Scrisoarea anonimă care îl înştiinţa că Ela
îl înşeală aproape că nu mai contează, convingerea lui fiind formată. Cei doi se
despart, bărbatul lăsându-i Elei "tot trecutul" (epilogul "Comunicat apocrif")·
 •Instanţele comunicării narative (autorul, naratorul,
personajul şi cititorul) apar modificate în comparaţie cu
romanul tradiţional-obiectiv .Autorul este persoana care
creează o operă (literară, ştiinţifică, de artă etc.); este o
fiinţă reală care a trăit/trăieşte printre noi.
•Autorul romanului discutat este Camil Petrescu.
•Naratorul este "vocea" care povesteşte una sau mai
multe întâmplări, făcând legătura între autor şi cititor.
•Personajul este persoana fictivă care participă la
acţiunea unei opere literare.
•Cititorul este persoana reală căreia îi este destinată
opera. În romanul modern "Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război ", naratorul este şi personajul central,
întreaga lucrare fiind o lungă confesiune a tânărului Ştefan
Gheorghidiu, pe marginea dramei sale existenţiale.
 Drama îndrăgostitului de absolut
•Suferinta născută din iubirea înselată se bazează pe concepţia aproape mistică a
tânărului care considtira că fiecărui bărbat îi este hărăzită o anumită femeie, încă de la
începutul lumii. Aşa s-ar putea explica (poate) naşterea obsedantei iubiri pentru Ela pe care
Gheorghidiu o acceptă mai întâi, din orgoliu (pentru că îi plăcea să fie văzut alături de una dintre
cele mai frumoase studente), apoi din milă ("Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie,
iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită ... "), pentru, ca mai târziu, să-şi dea seama că nu
se mai poate sustrage acestui sentiment.Încetul cu încetul, Ştefan Gheorghidiu reface mitul lui
Pygmalion (sculptorul care s-a îndrăgostit de statuia Galateei, pe care el însuşi o făcuse). De
aici, începe drama: mai târziu, pe măsură ce iubirea se spulberă, tânărul va trăi suferinta
creatorului căruia i-a fost negată împlinirea prin creatie. Numai aceasta l-ar fi putut pune în
consonanţă cu râvnitul absolut: "Lipsit de orice talent în lumea aceasta muritoare, fără să cred
în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza - şi am încercat-o - decât într-o dragoste absolută".
• În termenii lui Camil Petrescu, tânărului Gheorghidiu i se pot aplica două mituri: al
patului procustian şi al jocului ielelor .
•1. Mitul celebrului tâlhar Procust care, prinzând drumeţii (între Atena şi Megara), îi
aşeza într-un anumit pat, "lungindu-i" sau "scurtându-i" după dimensiunile acestuia, are
semnificaţia unui spaţiu al inadecvării. Iubirea devine „pat procustian" pentru tânărul "cu suflet
clocotitor de idei (. . .), inteligent şi neprihănit totdeodată, plin de subtilitate, de pătrundere
psihologică, totdeodată naiv, cu inocenţe (şi cu talent) de poet" (Călinescu), îndrăgostit de o
femeie "geloasă, înşelătoare, lacomă şi rea" (idem); nepotrivirea dintre cei doi iese în evidenţă
destul de curând, odată cu moştenirea lăsată de unchiul Tache: noul Adam care-şi făurise
femeia rupând-o din propriul său suflet, constată că s-a înşelat. Suferinţa este amplificată de
luciditate (" Câtă luciditate, atâta dramă "), "patul procustian" al iubirii devenind "noapte" a
întrebărilor fără răspuns.
•2. Mitul tânărului care vede, noaptea, iei ele dansând şi rămâne şchiop sau "cu mintea
aiurea" ar putea constitui o altă modalitate de a înţelege drama intelectualului Ştefan
Gheorghidiu: el a "văzut" ideile pure şi a rămas cu nostalgia absolutului incapabil fiind să mai
coboare pe pământ.
 •O posibilă salvare ar fi războiul. Privit, la început, ca o experienţă necesară ("
n-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la
care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc"), războiul îl pune
pe Ştefan Gheorghidiu faţă în faţă cu un alt absolut: moartea. Moartea devine un
dureros miiloc de cunoaştere: "că numai acolo, în faţa morţii şi a cerului înalt poţi
cunoaşte oamenii". Drama războiului provine şi din pierderea personalităţii în iureşul
colectiv, din anularea omenescului ("Nu mai e nimic omenesc în noi") şi mutarea vieţii pe
alte coordonate, pe fundalul unui timp suspendat, încremenit ca eternitatea. Cel care,
până atunci, trăise cu spiritul în lumea "frumuseţii nevalente", adică în transcendent,
cunoaşte acum o realitate dură căreia nu i se poate adapta .Al doilea aspect al dramei
îndrăgostitului de absolut îl constituie imposibilitatea de a se adapta într-o lume cu un
alt sistem de gândire decât al lui.
•Intelectual autentic trăind într-o lume de analfabeţi (cum ar fi Tănase Vasilescu
Lumânăraru), ori de politicieni care pun averea mai presus decât ţara (Nae
Gheorghidiu), Ştefan Gheorghidiu nu i se poate integra; el va rămâne mereu un om
superior tocmai prin "pedeapsa" nostalgiei după absolut. Alcătuit în lumina romanului
modern, personajul se înscrie într-o tipologie a inteligenţei.
•Ştefan Gheorghidiu este nu doar student la Filozofie, ci un intelectual autentic,
un om pasionat de studiu, reprezentând excepţia chiar printre colegi.
•Ca şi alţi eroi ai aceluiaşi autor, el este îndrăgostit de o idee: ideea de absolut;
ca şi aceştia, el caută mai multe "drumuri" (dragostea, cunoaşterea, războiul) pentru a
atinge absolutul, dar fiecare dintre acestea se vădeşte a fi închis.
•Importante pentru caracterul modern al romanului nu sunt însă doar trăsăturile
lui Gheorghidiu ci, mai ales subtilitatea confesiunii sale. monologul pasionat si nervos din
care se desprinde "un soi de simfonie intelectuală care te surprinde prin exactitatea cu
care elementele disparate se întreţes, care te încântă prin plăcerea ce poate rezulta
din clarităţile psihice" (Călinescu).
•"Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un roman proustian în
care personajul caută zadarnic "timpul pierdut".
 ACT VENETIAN
• Opera dramatică a lui Camil Petrescu (1894-1957) reprezintă o parte
valoroasă a teatrului românesc, atât prin unitatea ei excepţională, cât şi prin
structura sufletească a eroilor care reprezintă diverse ipostaze ale căutătorului de
absolut. Astfel, "Jocul ielelor ", "Suflete tari ", "Act veneţian" sau "Mioara" sunt
drame de idei bazate pe nepotrivirea dintre realitate şi himera absolutului; şi cum
cele două planuri nu pot fi adiacente, eroul sfârşeşte ca un inadaptat.
•Drama "Act veneţian" a fost scrisă în 1919.
•Tema lucrării ar putea fi iubirea absolută ca iluzie, ca ideal imposibil de
atins.
•Drama este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri.
caracterizată prin oglindirea. Într-un conflict puternic, a datelor contradictorii ale
realitătii si printr-un deznodământ grav.
•"Act veneţian ", de Camil Petrescu se încadrează în specie prin prezenţa mai
multor caracteristici:
•• Este o lucrare în proză, scrisă pentru a fi reprezentată pe scenă.
•• Este alcătuită din trei acte (adică, trei mari secvenţe care reprezintă câte
o treaptă în evoluţia conflictului) şi mai multe scene.
•• Modul de expunere dominant este dialogul, care se realizează prin schimbul
de replici.
•"Act veneţian" prezintă şi câteva particularităţi de structură, care amintesc
de tehnica romanelor camilpetresciene.
•Printre acestea ar putea fi menţionată bogătia indicatiilor de regie
(didascalii), fragmente epice în care descrieri lor de inte­rior şi portretelor li se
adaugă mişcarea sufletească a persona­jelor.
•Actiunea este simplă, accentul căzând pe analiza psihologică, iar conflictul
este interior.
 •Universul operei reliefează, ca şi în cazul romanelor, o realitate care se
oglindeşte, în mod complex şi contradictoriu, în sufletul eroilor.
•Acţiunea se petrece în Veneţia veacului al XVIII-lea, într-un oraş al măşti lor,
în care carnavalul mimează viaţa. Aflată sub o zodie crepusculară , a decăderii şi a
declinului, Veneţia va deveni "pat al lui Procust" pentru Pietro Gralla, străin venit de
departe şi devenit, prin fapte de vitejie, comandant al flotei veneţiene şi conte.
•În actul I, decorul înfăţişează sala mare a palatului Pietro Gralla, interior de
mare lux şi rafinament, într-o după-amiază târzie a obositului secol al XVIII-lea.Aici,
contele încearcă să mimeze, folosind corăbii în miniatură, scenariul viitoarei bătălii
navale, pe care avea s-o conducă, în următoarele zile, cu scopul de a-i nimici pe
piraţii care atac au oraşul. Alături de Gralla se află uriaşul Nicola (un slujitor şi
camarad credincios) şi, frumoasa Alta - soţia contelui.
•"Jocul strategic" trezeşte amintirea altor bătălii la care Pietro Gralla şi Nicola
participaseră de-a lungul anilor, pe multe mări ale lumii. Fiecare dintre cei doi evocă,
prin retrospectivă, momente din existenţa furtunoasă a lui Gralla, fost sclav, apoi
corsar şi devenit, prin meritele sale, comandant al flotei veneţiene. De trei ani, acest
om neînfricat se stabilise la Veneţia şi se căsători se cu Alta, fostă actriţă, făcând
din dragostea lor un ideal al iubirii absolute.
•Acum, înaintea unei lupte decisive, Gralla trece prin mari nelinişti, din pricină
că vasele veneţiene se aflau la reparat, tunarii nu erau pregătiţi, iar căpitanii de
corăbii erau prinşi în marele carnaval al oraşului şi cu totul nepăsători. Unul dintre
aceştia - Marcello Mariani (Cellino) - fusese chiar chemat de Gralla, în palatul său şi
soseşte îmbrăcat într-un costum plin de zorzoane - marcă a nepotrivirii dintre
aparenţă şi esenţă . Înfuriat de facilitatea acestui vlăstar nobil, şi, mai ales, de
inadecvarea lui la funcţia de căpitan de navă, Gralla îl supune unor observaţii
usturătoare şi-l sileşte să demisioneze.
•Cellino fusese însă, cu zece ani în urmă, marea iubire a Altei, absolutul ei
spulberat prea curând. Sosirea lui în casa cuplului Gralla va tulbura echilibrul dintre
soţi, cu consecinţe majore: Alta trimite o servitoare să-i stabilească o întâlnire,
pentru a doua zi, cu Cellino.
 •În actul al III-lea, acţiunea se petrece la douăzeci de zile după această
întâmplare în acelaşi palat descris la început. Pietro Gralla şi Alta joacă şah, dar
amândoi sunt devastaţi sufleteşte şi nu se mai pot controla. În interiorul unui timp
amorţit, tulburat doar de ruga Altei de a fi ucisă, se petrec două mici întâmplări.
Prima o constituie vizita inchizitorului de stat, însoţit de un medic, pentru a cerceta
împrejurările în care fusese înjunghiat Gralla. Neclintit, contele declară că a fost o
tentativă de sinucidere şi o obligă pe Alta să declare la fel. Cea de a doua întâmplare
o constituie sosirea lui Cellino, total transformat şi gata să plătească pentru răul pe
care îl provocase.
•Înţelegând, abia acum, valoarea morală a lui Gralla, tânărul îi cere să-i devină
ucenic, ba chiar să-l ajute în organizarea unei revolte împotriva conducerii Veneţiei.
•Pentru Pietro Gralla este însă prea târziu şi acesta pleacă în lume, sau, poate,
în căutarea altui absolut (deznodământ grav).
•• O altă trăsătură a speciei literare drama o constituie existenţa unui conflict
puternic.
• În cazul lucrării "Act veneţian ", conflictul este predominant interior
determinat fiind de năluca absolutului pe care o "văd" Gralla şi Alta. Ca şi feciorii
care văd, noaptea, iei ele dansând şi rămân "lunateci", halucinaţi, fiecare dintre cei
doi protagonişti este pedepsit. Eroarea lor constă în nepotrivirea dintre realitate şi
himera absolutului, fapt care le provoacă imense suferinţe, ca în mitul patului
procustian.
•Prezenţa unor ecouri din mituri, conflictul interior şi trăirile personajelor
(neliniştea, incertitudinea, chinul, înstrăinarea, păcatul) fac din "Act veneţian" o
dramă psihologică si una de idei.
 Personajele
•PIETRO GRALLA este personaj principal reprezentându-l pe căutătorul de absolut. Autorul îl
caracterizează prin mai multe mijloace:
•Portretul fizic (din didascalii) înfăţişează "un bărbat ca de patruzeci-patruzeci şi cinci de ani,
înalt, nas puternic, gura mare, nervozitate bărbătească, impulsiv". Impresia generală pe care o degajă
această figură este aceea de loialitate, bunătate aspră şi francheţe. Autorul însuşi îl caracterizează ca pe
un om "copleşitor", a cărui privire "de oţel" îi domină pe cei din jur.
•Retrospectiva asupra trecutului cuprinde imaginea unui bărbat pe care destinul l-a tratat cu
duritate, punându-l în situaţii-limită din care a ieşit prin îndrăzneala, curajul şi vitejia care îl
caracterizau.
•Înzestrat cu un puternic simţ al dreptăţii, îl omorâse, "cu mâna lui", pe Keir-Paşa, pentru că
acesta" ucisese trei sute de femei şi copii" pe vremea când Gralla era sclav.
•Strateg neîntrecut, îşi pregătise bătăliile extrem de atent, pedepsind cu asprime lipsa de disciplină
şi devenind, în luptă, "hotărât ca moartea însăşi" (cum spune Nicola).
•În calitate de comandant al flotei veneţiene, Gralla trăieşte o dramă a nepotrivirii între concepţia
sa despre război şi nepăsarea mai marilor oraşului. Viaţa trăită ca spectacol carnavalesc, în care măştile
se schimbă, iar oamenii par a fi cuvintele. Atitudinile si faotele personaiului reliefează "faţa" esenţială a
acestuia, aceea de căutător al himerei absolului.
•Pietro Gralla o alesese pe Alta după un îndelungat proces de cunoaştere, la capătul căruia făcuse
din această femeie punc­tul .central al existenţei lui .
•Timp de trei ani, Pietro Gralla rămâne robul acestei iluzii care-l face părtaş la armonia lumii,
ridicând femeia la rangul de monadă - oglindă a Universului învecinată cu sacrul (" o monadă care vine
imediat după Dumnezeu ").
•Deşi este un spirit lucid, cu un continuu exerciţiu al raţiunii şi cu toate că era considerat cel mai
deştept om din republică, Gralla nu-şi înţelege eroarea decât în scena din chioşc.
•Acum, revelaţia urâtului este atât de orbitoare, încât ar prefera să moară; gestul prin care Gralla
îşi rupe haina la piept, spre a fi lovit de Alta, exprimă deznădejdea, dispreţul şi un nemărginit dezgust. În
ultimul act, cu tot universul lui iluzoriu prăbuşit, contele trăieşte suferinţa de a fi crezut într-o himeră.
•Dragostea constituie al doilea "pat al lui Procust" pentru nefericitul bărbat.
•Incapabil să mai găsească vreo urmă a iubirii pentru Alta, Gralla nu acceptă nici răzbunarea,
rămânând doar cu un imens regret şi cu un acut sentiment de vinovăţie: " ... nu pot fi iertat că am preţuit
o femeie ca tine ".
 •ALTA este un personaj complex, caracterizată fiind prin mai multe mijloace:
•Portretul fizic (din didascalii) este cel al unei femei "de o frumuseţe
neliniştitoare, voinică, dar mlădioasă, cu mişcările senzuale. Are ochii mari în cearcăne
vinete care-i dau un aer de profundă melancolie u.
•Cuvintele. faptele şi sentimentele Altei par a fi, în primul act,cele ale unei soţii
iubitoare. Mândră de încrederea pe care i-o acordă contele, grijulie faţă de pericolul
care-l pândea în luptă, Alta nutreşte faţă de soţul său o admiraţie nedisimulată: " Tu
m-ai învăţat să văd lucrurile pe care înainte nu le vedeam ".
•Ca şi alţi eroi ai autorului, Alta "văzuse", cu ani în urmă, "dansul ielelor", himera
iubirii absolute, în scurta perioadă de dragoste trăită alături de Cellino. Cu toate că
acesta o părăsise atunci, ea continuase să-l aştepte, să-l caute şi să-l iubească.
Eroarea i-a produs o imensă suferinţă, ca un alt "pat al lui Procust" zămislit din iubire.
Chiar şi în perioada când este actriţă (un alt mod de a trăi iluzia vieţii), Alta
păstrează, în subconştient, amăgirea care se numea Cellino.
•Aşa se explică întâlnirea din chioşc, dorită de Alta pentru a se întoarce în timpul
fericit, prin evocare: "De ce am venit? Ca să vorbim Cellino ... de dragostea
noastră ... ca să vorbim ... ". Tonului imnic al femeii, bărbatul îi răspunde printr-o
mare doză de insensibilitate, iar dorinţa lui de a pleca trezeşte dispreţui şi
amărăciunea în sufletul Altei.
•Ea are acum revelaţia urâtului, dar cum nu scăpase încă de himera iubirii,
încearcă să-l salveze pe Cellino de mânia lui Gralla. Ca orice om pedepsit de iele şi
rămas "lunatec", Alta are un comportament greu de explicat: îşi înjunghie soţul pentru
a-şi salva imaginea în faţa lui Cellino (care o acuzase că-l atrăsese într-o cursă).
Ulterior, cuprinsă de remuşcări, cere să fie ucisă, dar nu-şi impune nici un gest care
să-i arate regretul.
•
 •Structura fundamentala a spectacolului dramatic este
dialogica, bazata pe schimbul de replici, in teatru monologul avand un
caracter de exceptie. Monologul poate fi adresat unui destinatar din
afara scenei. In Renastere apareau frecvent adresari catre
spectatori in deschiderea sau in inchiderea piesei, sub forma de
prolog sau epilog. Prin extensie se considera monolog si o replica
prelungita in care unul dintre personaje monopolizeaza pentru moment
discursul. In drama “Act venetian” Pietro Gralla tine un monolog la
inceputul scenei 3, actul II, care intensifica tensiunea dramatica.
• Camil Petrescu a fost nu numai un dramaturg, ci si om de
teatru, interesat de tehnicile regizorale si actoricesti, de folosirea
diverselor limbaje scenice in arta spectacolului. Limbajele scenice
sunt modalitatile de expresie folosite in arta spectacolului.
• “Monologand rareori, de nu chiar niciodata, personajele
dramaturgiei lui Camil Petrescu nu reusesc totusi vreodata sa
dialogheze cu adevarat. <<Mesajele>> lor par sa nu fie auzite de cei
carora le sunt destinate ori sunt inregistrate si interpretate aiurea,
infidel, alterat. Sunt personaje care nu comunica.” (Mircea
Iorgulescu, “Postfata”, la Camil Petrescu, “Danton.Act venetian”,
Bucuresti, Editura Minerva, 1983)
 George
Bacovia
George Bacovia (1881-1957)
este cel mai mare
reprezentant al simbolismului
românesc. Volumele sale de
versuri: "Plumb" (1916),
"Scântei galbene" (1926), "Cu
voi" (1930), "Comedii în fond"
(1936) şi "Stanţe burgheze"
(1946), îi conferă acest loc
privilegiat.În lirica bacoviană,
cele mai importante motive
simboliste sunt: plumbul
(sugerând cenuşiul existenţial,
apăsarea, căderea în moarte
sub greutatea de plumb a
destinului universal); oraşul de
provincie (spaţiu dezolant, cu
ploi putrede de toamnă şi copii
bolnavi de tuberculoză), ploaia
depresivă, solitudinea, golul,
plictisul, somnul, agonia,
culorile bolii etc.
 Plumb
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.
 •Plasată în fruntea primului volum de versuri bacovian (" Plumb" -
1916), poezia menţionată poate fi socotită o ars poetica şi o sinteză nu doar
a volumului pe care îl deschide, ci a întregii lirici bacoviene.
•În cele două catrene ale acestei poezii, sunt reunite motive şi stări
sufleteşti specifice acestui poet: moartea, prăbuşirea, frigul, somnul, pustiul,
singurătatea, apăsarea, dezarticularea psihicului etc.
•Titlul poeziei este un simbol, întrucât aici, un termen concret (plumbul)
sugerează o serie de stări sufleteşti abstracte. Metalul pomenit în titlu având
culoare cenuşie şi o greutate mare, aceste trăsături ar putea să aibă mai
multe semnificatii.
•Cenuşiul, ar putea sugera plictisul, monotonia şi urâtul care
caracterizează lumea bacoviană. Rezultat din amestecul dintre alb şi negru
(culori predominante în lirica poetului), cenuşiul este culoarea humei în care se
întorc toate - oamenii dar şi lucrurile.
•Elementul care contribuie la întoarcerea în humă este greutatea. Sub
povara ei are loc regresiunea, căderea în timp, de parcă destinul însuşi este
de plumb şi-l presează pe om, adâncindu-l treptat, dar împlacabil spre golul
Nefiinţei.
•Titlul reuneşte astfel mai multe semnificaţii: monotonia existenţială,
apăsarea sufletească, plictisul, căderea. Pasărea cu aripi de plumb din finalul
poeziei (amintind de albatrosul rănit din poezia simbolistă apuseană),
sugerează prăbuşirea, imposibilitatea zborului, boala şi moartea. Utilizarea
simbolului constituie cel dintâi element simbolist
 Universul operei
•Întreaga lirică bacoviană aderă la simbolism, atât prin frecvenţa unor motive
tipice, cât şi prin tehnică. Simbolismul a fost un curent literar apărut în Franţa, în
ultimii ani ai veacului al XIX-lea şi extins apoi în alte litera­turi, inclusiv în literatura
română.
•Estetica simbolismului prezintă,în linii generale, următoarele caracteristici:
•Utilizarea simbolurilor cu funcţie sugestivă bogată;
•Cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt scoase la iveală stări sufleteşti vagi,
fluide, confuze (melancolie, plicti­seală, spaimă, disperare etc.);
•Relevarea corespondenţelor tainice, a afinităţilor care se stabilesc între obiecte
şi oameni, natură şi sentimente etc.;
•Cultivarea elementului muzical, sonorităţilor verbale, a repetiţiei şi a refrenului;
•Existenţa sinesteziei, adică perceperea simultană a unui ansamblu de senzaţii
(auditive, vizuale, olfactive etc.).
•Strofa I prezintă cadrul în care se află poetul: un cavou cu sicrie şi flori făcute
din plumb, sau care sunt percepute astfel de eul liric, din pricina luminii cenuşii şi a
atmosferei sumbre. Se pare că acest spaţiu al morţii îşi extinde influenţa şi asupra
naturii exterioare: coroanele arborilor "molipsite" de plumb scârţâie jalnic, atinse de o
boală cosmică.
•Verbele - aproape toate la imperfect (" dormeau ", "stam ", "scârţâiau ",
"atârnau "), prelungesc parcă, într-un timp infinit "somnul" sicrielor, veghea poetului şi
agonia naturii. O menţiune aparte merită cuvântul "cavou" care, pe lângă sensul propriu,
ar putea să mai aibă şi alte semnificaţii: ar putea fi camera poetului "cu brâie negre
zugrăvită "("Singur"),ar mai putea să reprezinte oraşul care, într-o zi de ninsoare
uriaşă, devine un rece şi întins cimitir(„Nevroza”).În strofa I, în spaţiul întunecat,
apăsător şi rece, poetul pare a fi captiv în cercurile concentrice ale unui univers care
alunecă spre Nefiinţă: cavoul, oraşul-cimitir, pământul-mormânt. Nemişcarea vecină cu
somnul de plumb, frigul, scârţâitul coroanelor provoacă anxietate; eul liric intră în criză
de identitate, fiind pândit de uniformizarea întru plumb.
 •În strofa a II-a, s-ar părea că poetul veghează sicriul unei persoane iubite (care
murise). Primul vers al strofei în discuţie ("Dormea întors amorul meu de plumb ") a fost
interpretat ca având sensul de "întors cu faţa spre apus", adică mort.
•Acelaşi vers confirmă sensul general al liricii bacoviene: căderea, mişcarea de involuţie a
vieţii, prăbuşirea în stările primare ale materiei.
•Aflat alături de amorul său "Întors ", poetul are în faţă o ipostază răsturnată a Creaţiei
divine: umanul care s-a descompus, întorcându-se în mineral şi devenind plumb. '
•Zadarnică este chemarea poetului ("Şi-am început să-l strig "), căci invazia plumbului şi
frigul pătrunzător arată că totul "s-a întors cu faţa spre apus" ca şi mortul din sicriu:
transformat parcă într-o pasăre cu aripi de plumb, acesta nu se mai poate desprinde din
încleştarea pământului.
•În cadrul evocat, poetul trăieşte mai multe stări (singurătatea, frigul, somnul) şi este
cuprins de sentimente diverse: tristeţea; apăsarea sufletească, pustiul, neliniştea, disperarea,
angoasa. Stările sufletesti vagi. nelămurite ale autorului. pe care acesta ni le transmite pe calea
sugestiei. constituie un alt element simbolist. Tot aşa, repetarea termenului din titlu (care devine
un adevărat refren), cadrul sumbru al cavoului şi corespondentele analogice, toate se încadrează
în acelaşi curent.
•MIJLOACE DE EXPRESIVITATE ARTISTICA
•a) Un prim element de expresivitate îl constituie repetiţia: cuvântul "plumb" apare de
câte trei ori în fiecare strofă şi o dată în titlu.Din cele şapte poziţii semantice pe care le ocupă,
cuvântul "plumb" apare ca determinant al unui substantiv concret, în patru: "sicriele de plumb ",
"flori de plumb" , "coroane de plumb ", trăgând parcă realitatea în jos, în imperiul morţii.
Însoţind substantivul abstract în două cazuri (" amorul meu de plumb" şi "aripile de plumb "),
greutatea cenuşiului ucide iubirea şi elanurile; în curând totul se va transforma într-un "noian de
negru".
•b) Rimele de tonalitate închisă (plumb, vestmânt, vânt, strig, frig) conţinând acelaşi
termen ("plumb ") în finalul a patru dintre cele opt versuri ale poeziei, accentuează senzaţia de
apăsare sufletească.
•c) Frecvenţa termenilor care sugerează moartea: "dormeau ", "sicriele ", "cavou ",
"funerar ", "frig ", ,,mort ".
•d) Versurile sunt simetrice ("Stam singur în cavou ... şi era vânt ... " / "Stam singur
lângă mort... şi era frig ... "), cuvintele folosite sunt puţine, totul sugerând o anume linearitate
existenţială.
•Din punct de vedere prozodic, cele două strofe sunt catrene: rima este îmbrăţişată (a b
b a), ritmul iambic, iar măsura versului este de, 10 silabe.
• Specia literară = elegie (cu elemente de meditaţie). Monologul poetului este întrerupt
prin puncte de suspensie, de parcă acesta ar auzi, în curgerea mileniului, paşii Neantului.
Tudor Arghezi
Una din laturile dominate
ale poeziei argheziene sta
sub semnul cautarilor
filozofico-religioase.
Ispita cunoasterii o
gasim in “Psalmi” din cadrul
volumului “Cuvinte
potrivite”. Motivul cautarii
divinitatii prezent in poezia
argeziana inca de la
primele poezii de dupa
debut devin in “Psalmi” o
obsesie tiranica si ea se
prelungeste in “Stihuri de
seara” si “Hore”. Poetul
este la inceput chinuit de
indoieli, daca exista sau nu
Dumnezeu, de aceea in
Psalmul al VI.-lea spune:
“Pari cand a fi, pari cand
ca nu mai esti”. Arghezi nu
poate intelege tacerea lui
Dumnezeu si doreste sa
intre in contact direct cu
Dumnezeu.

Testament
• Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.
Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.
 TESTAMENT
•Ars poetica ( “artă poetică") este un text. de multe ori o poezie în care autorul
îsi exprimă conceptia despre artă.
•Poezia "Testament" deschide volumul de debut al lui Tudor Arghezi - " Cuvinte
potrivite" (1927). Opţiunea autorului pentru plasarea acestei creaţii în fruntea celui
dintâi volum al său, denotă caracterul ei programatic, vizibil în fiecare secvenţă a
textului.
•"Testament" este alcătuită din cinci strofe de întindere inegală, cu rimă
împerecheată si cu măsura versului de unsprezece silabe .
•O particularitate a acestei creaţii lirice este faptul că ideile poetice nu se
succed, ci se reiau în diferite structuri ale textului. Bunăoară, ideea legăturii dintre
poet şi străbunii săi apare în prima şi a treia strofă, dar şi în versul final; ideea că
poetul este un artizan al cuvântului apare în sintagma " cuvinte potrivite " (din strofa a
III-a), dar şi în sintagma "slova făurită ", din secvenţa finală. Tot aşa, estetica
urâtului este enunţată În strofele a III-a şi a IV-a.
•Incipitul este o formulă/secvenţă cu un anume relief, prin care începe o operă
literară şi ale cărei semnificaţii se extind asupra întregului text. Incipitul poeziei"
Testament" cuprinde primele două versuri ale acesteia: "Nu-ţi voi lăsa drept bunuri,
după moarte, Decât un nume adunat pe-o carte." Aici se concentrează ideile de bază
ale întregii poezii :succesiunea generaţiilor, truda îndelungată a creatorului, importanţa
"cărţii" (operei) pentru urmaşi . Încă de acum, se conturează prima opoziţie a textului,
"cartea" asigurând dăinuirea creatorului, chiar dacă acesta va trece în moarte.
•În strofele următoare, mai apar relaţii de opoziţie între termenii care definesc
urâtul (" bube ", "mlucegaiuri ", „noroi ") şi cei care sugerează frumosul (,; muguri ", "
coroane ", ,,frumuseţi ").
 Universul operei
•Relevă o seamă de particularităţi aparţinând modernismului.
•Modernismul constituie o orientare artistică opusă traditionalismului
şi care include, prin extensie, o seamă de curente literare novatoare:
simbolismul, expresionismul, dadaismul ş.a. Definit de criticul literar Eugen
Lovinescu, modernismul înseamnă o "ruptură" faţă de trecut şi o înnoire
notabilă. atât în privinta surselor de inspiratie cât si în cea a tehnicilor
poetice.
•Astfel, orientarea spre actual si spre citadin, adâncirea lirismului, o
anume ambiguitate a limbaiului. înnoirea metaforică. imaginile şocante.
versul liber constituie tot atâtea elemente ale modernismului.
•În literatura română, modernismul se manifestă încă din perioada
antebelică, pentru a ajunge la valori notabile între cele două războaie
mondiale.
•Titlul poeziei poate însemna actul juridic întocmit de o persoană, prin
care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi împlinite după moarte.
În sens biblic, termenul trimite la învăţătura pe care ne-au lăsat-o
proorocii şi apostolii (cuprinsă în "Vechiul Testament" şi în "Noul
Testament"): opera argheziană este un legamant intre autor(devenit
Dumnezeul „cartii” sale) si cititor, o imagine a lumii izbavite prin arta.
 •Prima strofă este alcătuită din opt versuri. În primele două versuri,
poetul i se adresează fiului (urmaşilor) cărora le lasă Cartea sa (opera), aşa cum
străbunii ne-au lăsat textele sacre. Între cei doi termeni care încheie versurile
1 şi 2 (" moarte ", "carte ") se stabileşte o opoziţie: în vreme ce fiinţa poetului
se va întoarce în lut, opera va dăinui mereu. Versurile 3 -8 ale primei strofe
oferă ,,O viziune de sus a germinaţiei antropologic”(Călinescu), poetul coborând
în timp până în clipa în care s-au născut primii oameni. Metafora "seara
răzvrătită" reprezintă, ca şi la Eminescu, întunericul anterior naşterii lumii;
apariţia "răzvrătită" a vieţii este uriaşa forfotă universală din ziua cea dintâi a
omenirii, continuată cu urcuşul în timp al geheraţiilor. Noutatea viziunii asupra
artei şi a rolului poetului constituie elemente moderniste.
•În strofa a II-a, "Cartea" devine "hrisovul vostru cel dintâi ", act al
înnobilării prin muncă, dăruit urmaşilor spirituali. Ideea legăturii poetului cu
strămoşii este exprimată în metafora osemintelor "vărsate" în sufletul acestuia,
într-o contopire fără sfârşit.
•În strofa a III-a (alcătuită din 18 versuri) se concentrează o ideaţie
densă. În aceste versuri, ideea legăturii dintre generaţii câştigă noi semnificaţii.
"Sudoarea muncii sutelor de ani" cumulează şirul de opintirii existenţiale ale
străbunilor-ţărani, având drept consecinţă apariţia unor generaţii de intelectuali.
Poetul face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului (metafora sapei
preschimbate în condei şi cea a brazdei prefăcute în călimară), iar rostul său în
lume li se datorează strămoşilor-ţărani.În versurile 5 şi 6 este indicat izvorul
limbajului poetic arghezian: graiul aspru, frust al "bătrânilor" ţărani, căruia
poetul îi dă noi străluciri. Tot aici, apare şi sintagma "cuvinte potrivite" (care
constituie şi titlul primului volum arghezian). Aceasta îl defineste pe autor ca pe
un artizan care "potriveşte" cuvintele în vers, printr-o activitate migăloasă şi
grea, desfăşurată în "mii de săptămâni ". Decantate din graiul simplu şi
rudimentar (aspru şi pur ca însuşi pământul) al înaintaşilor ţărani, cuvintele sunt
"prefăcute" "în versuri şi-n icoane ", devenind artă. În versul al X-lea din
strofa pe care o discutăm, este enunţată estetica urâtului: "Făcui din zdrenţe
muguri şi coroane" înseamnă transformarea urâtului în frumos, adică în poezie.
 •Pe un plan mai profund, urâtul face parte dintre atributele lumii care
şi-a pierdut sacralitatea. În acest sens, poetul devine un Creator care îi
redă lumii frumuseţea dispărută, poezia de­venind o ipostază a Logosului.
•Estetica urâtului este formulată şi în două versuri din strofa a IV-a:
"Din bube, mucegaiuri şi noroi /Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi" .O seamă
de verbe din strofele a III-a şi a IV-a subliniază rolul poetului în această
transfigurare: "am ivit ", "le-am prefăcut ", "făcui ", "l-am preschimbat ",
"iscat-am ".
•Strofa a IV-a reliefează rolul purificator al creaţiei poetice: aceasta
este armonie (metafora cântecului la vioară) care încântă, dar şi pedepseşte,
în scopul curăţirii lumii (" Pe care ascultând-o a jucat / Stăpânul ca un ţap
înjunghiat").
•În ultima strofă, autorul îşi sintetizează opiniile asupra viitoarei sale
creaţii.
•Alcătuită din "slova de foc" (cuvântul fierbinte, inspirat) şi "slova
făurită" (cuvântul ales cu migală şi trudă), "Cartea" este darul pe care
"Robul" (autorul) i-l oferă "domnului" (cititorul, urmaşul). Sub raportul stilului
remarcam îndeosebi concentrarea, o caracteristica fundamentala, de altfel,
a liricii argheziene.În poezia "Testament" sunt concentrate esente de idei în
care nici un cuvânt nu este de prisos, nici un cuvânt nu poate fi substituit.
Dacă am încadra "Testament" numai în modernism ar fi insuficient însă; felul
în care poetul vorbeşte despre strămoşii ţărani constituie un filon
tradiţionalist care nu poate fi neglijat.
 Testament – caracterul de arta poetica
• Artele poetice sunt cunoscute inca din antichitatea Greco-Romana, fiind celebre cele ale lui
Aristotel si Horatiu, iar in epoca clasicismului francez – arta poetica a lui Boilleau. Abia in epoca
moderna, acestea nu vor mai fi un fel de tratate despre regulile creatiei, despre munca scriitorului,
despre diferitele reguli, nici despre figuri de stil. Artele poetice vor fi niste poezii despre poezie, despre
crezul artistic al poetilor.
• Artele poetice moderne au fost numite si poezii programatice pentru ca poetii isi exprima
programul estetic, adica propria lor conceptie despre creatia artistica, despre mesajul ei, despre
mijloacele de realizare artistica despre rolul poetului in viata cetatii.
• In chip simbolic, prima arta poetica romaneasca ar putea fi considerata catrenul testamentar al lui
Ienachita Vacarescu (“Urmasilor mei Vacaresti/ Las voua mostenire/ Cresterea limbii romanesti/ Si-a
patriei cinstire.”).
• “Testament” este una dintre cele mai cunoscute arte poetice romanesti. T. Arghezi isi
incunostiinteaza fiul, respectiv posteritatea ca mostenirea pe care o lasa este creatia sa poetica,
denumita cu modestie la modul metaforic “...un nume adunat pe-o carte”.
• Autorul defineste poezia de mai multe ori, de fiecare data intr-un alt mod, de regula
complementar, tinzand spre o definire generala surprinzatoare. Prima oara, poezia este definita intr-o
maniera aparent simplista, “am ivit cuvinte potrivite”, ceea ce ar reduce poezia la gasirea cuvintelor in
masura sa-l exprime pe poet, eventual sa respecte regulile poeziei traditionale privind mai ales rima. De
fapt, aceasta sintagma (“cuvinte potrivite”) exprima conceptia poetului despre unitatea dintre continut si
forma. Aceasta idee se reflecta si in lirica eminesciana, sub forma unei interogatii poetice: ”Unde voi gasi
cuvantul ce exprima adevarul?”
• De asemenea T.Arghezi precizeaza ca poezia lui se naste din limba vie a poporului, a oamenilor
simpli: “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”.
• El poetul este “stapan” adica este un slujitor prin arta sa, al celor ce-l vor urma. Conceptia
estetica a lui T.Arghezi cuprinde si ideea ca realizarea poeziei presupune o elaborare indelungata si
trudnica, cuvintele fiind “framantate mii de saptamani”.
• Revenind la definitia poeziei, remarcam faptul ca poetul se refera la specificitatea poeziei legata
de arta si de tehnica versificatiei, dar si de imaginile artistice (“icoane”) ca element definitoriu pentru
transmiterea mesajului poetic (“versuri si icoane”). Metafora “icoane” trimite la definitia eminesciana a
poeziei: ”voluptos poem cu icoane/ si cu glasuri tremurate”.
• Spre final, creatia poetica isi gaseste o alta definire metaforica: “Slova de foc si slova faurita/
Imparecheate-n carte se marita”. In acest context, poezia este considerate o simbioza intre truda
indelungata a elaborarii textului (“slova faurita”) si har, inspiratie, care apare ca o adevarata revelatie
(“slova de foc”), ideea unirii totale dintre inspiratie si munca.
Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!
 Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.
Psal
Tânjesc ca pasărea ciripitoare
Să se oprească-n drum,
Să cânte-n mine şi să zboare
m
Prin umbra mea de fum.
Aştept crămpeie-n zbor de gingăşie,
Cântece mici de vrăbii şi lăstun
Să mi se dea şi mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.
Nu am nectare roze de dulceaţă,
Nici chiar aroma primei agurizi, Nalt candelabru, strajă de hotare,
Şi prins adănc între vecii şi ceaţă, Stelele vin şi se aprind pe rând în ramurile-ntinse pe altare -
Nu-mi stau pe coajă moile omizi. Şi te slujesc; dar,
Doamne, până când?
De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Şi de-a rodi metale doar, pătruns
De grelele porunci şi~nvăţăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.
în rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
 Din când în când, câte un pui de înger,
Să bată alb din aripă la lună,
Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.        
 •Psalmul este o specie a genului liric. Poezie religioasă
cu caracter imnic,psalmul exprimă pietatea,încrederea.
umilinta, proslăvirea lui Dumnezeu.Cei mai vechi psalmi au
fost atribuiţi regelui evreu David şi apar în "Vechiul
Testament ".
•Tudor Arghezi a scris 18 "Psalmi", dintre care 9 apar
în volumul de debut (" Cuvinte potrivite" - 1927). Poezii
religioase, dar şi filozofice, având ca temă căutarea
Divinităţii, "Psalmii" arghezieni relevă trăirile sufleteşti ale
omului modern: nelinistea, singurătatea,înstrăinarea ,chinul.
setea de absolut,incertitudinea,sentimentul limitelor.
•Poezia intitulată "Psalm" (" Tare sunt singur, Doamne,
şi pieziş! “) este inclusă în primul volum arghezian şi are ca
temă drama poetului-om pe care Dumnezeu l-a
părăsit,lăsându-l singur.
•Cu toate că specia este atât de veche, trăirile
sufleteşti menţionate cât şi dramatismul căutării lui
Dumnezeu, sunt elemente moderniste.
 Universul operei

•Din punct de vedere compozitional, poezia este alcătuită din şapte

catrene şi două versuri finale, având rimă încrucişată şi măsura versului
variabilă (oscilând între 8 şi 11 silabe . Considerat drept psalmul
singurătătii, poemul se deschide cu strigătul deznădăjduit al omului măcinat
de conştiinţa că Dumnezeu l-a dat uitării:
•În versul al II-lea, apare metafora centrală a textului: cea a
copacului pribeag, crescut în câmpie. La modul simbolic, copacul înălţat spre
cer ar putea reprezenta dorul chinuitor al psalmistului, neistovita sa sete de
divin. Din acest dor se naşte imboldul pribegiei (exprimat în epitetul
personificator "copac vribeag"); singur şi străin în spaţiul gol al "câmpiei" (ca
un nou Adam izgonit din Rai), poetul este gata să-şi înceapă odiseea spre
poarta cerului. Metafora copacului este îmbogăţită prin două determinări:
epitetele ornante "Cu fruct amar" şi "cu frunziş tevos ". Ambele îl
caracterizează pe omul uitat de Dumnezeu, con­damnat să-şi poarte sentinţa
biblică.
•În strofele a II-a şi a III-a, sentimentul solitudinii se îmbină cu o
anume tânjire metafizică. Se întrevede aici "neliniştita patimă cerească"
(pomenită într-o altă poezie similar intitulată), trăsătură care îl deosebeşte
pe psalmist de oamenii obişnuiţi (reprezentaţi prin metafora pomilor cu rod).
Câteva imagini (" Crâmpeie-n zbor de gingăşie ", "cântece mici" de vrăbii şi
lăs tun ") caracterizează universul existenţial al oamenilor netulburaţi de
întrebări. Metafora pomului peste care nu se lasă nici păsările, nici omizile,
câştigă noi semnificaţii.
 •În strofa a IV-a: lipsit de "aroma primei agurizi ", "copacul"
(omul-poet) trăieşte şi o altă suferinţă: "prins adânc între vecii şi ceaţă
", el poartă blestemul timpului curgător şi al necunoaşterii.
•Strofele a V-a şi a VI-a exprimă oboseala cosmică a căutătorului
de Dumnezeu: "copacul" care şi-a făcut, din ramuri, altare pentru
focurile sfinte, rosteşte o întrebare învecinată cu revolta: "Şi te
slujesc; dar, Doamne, până când?" În final, părăsit şi singur ca Iisus pe
cruce (" În rostul meu tu m-ai lăsat uitării"), poetul trăieşte o mare
dramă ("Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger): ,,«Psalmii» sunt o luptă a
poetului cu sine însuşi, cu evidenţa sentimentului de solitudine ce-l
copleşeşte (N. Manolescu).
•Cercetarea textului reliefează şi alte elemente aparţinând
modernismului. Printre acestea, comentatorii menţionează un anume
"creştinism în ruină", în sensul că ruga psalmistului nu este expresia
credinţei, ci a neputinţei. La nivelul limbajului, se remarcă asocierile
surprinzătoare între termeni: "Tare sunt singur, Doamne şi pieziş,
"Copac pribeag ", "Să bată alb din aripă” .Tot un element modernist îl
constituie metaforele şi imaginile şocante: "fruct amar” "frunziş ţepos şi
aspru-n îndârjire vie”, "strajă de hotare .
 Flori de mucigai
Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
• Poezia "Flori de mucigai" deschide ciclul cu acelaşi titlu (1931), care constituie o aplicare a
esteticii urâtului enuntate în "Testament”.
• Titlul volumului aminteşte de "Les fleurs du mal" ("Florile răului") ale lui Baudelaire, dar
ideea sugerată este aceea că frumosul poate "creşte" şi din urât, aşa cum florile cresc
dea­supra mucegaiului.
• "Flori de mucigai" este o poezie lirică, în care autorul îşi exprimă, în mod direct, neliniştile
generate de actul creaţiei. Tema acestei poeme o constituie condiţia poetului damnat care­
şi pierde, în spaţiul închisorii, vechile virtuţi de creator.
• Primele şapte versuri ale poeziei reconstituie procesul de făurire al altor "cuvinte
potrivite", creaţie blestemată şi în­toarsă, prin plasarea atât a stihuitorului cât şi a lumii
evocate, în universul degradării umane: "Le-am scris cu unghia pe ten­cuială / Pe un părete
de firidă goală, / Pe întuneric, in sin­gurătate, / Cu puterile neajutate / nici de taurul, nici
de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. "
• Fostul deţinut al închisorii Văcăreşti şi-a scris versurile într-o celulă, scrijelindu-le cu
unghia pe perete; spaţiul întunecat al acesteia constituie prima cauză a damnării, poetul
pierzând aici lumina "rece, fragilă, nouă, virginală" a începuturilor, care investea omenirea
cu atributele sacrului.
• Câteva simboluri religioase (taurul, leul şi vulturul) trimit la cei trei evanghelişti (Luca,
Marcu şi Ioan). Pe aceştia icono­grafia creştină îi înfăţişează împreună cu respectivele
simboluri semnificând: jartfa (taurul), domnia lui Iisus (leul) şi imaginea sfântului, Duh
(vulturul). Despuiat de sacralitate în infernul închisorii (" cu puterile neajutate ") poetul
devine un damnat.
• În aceste condiţii, demonul său interior îi dictează versurile blestemate, rod al unui act
luciferic: "Sunt stihuri fără an, stihuri de groapă, / De sete de apă / Şi de foame de
scrum, / Stihurile de-acum ".
• Noul "instrument" de creaţie este generator de suferinţă (" Şi mă durea mâna ca o ghiară
/ Neputincioasă să se strângă "), poetul trăind drama imposibilităţii de a mai scrie ca altă
dată.
• Poezia "Flori de "mucigai" deschide, în mod programatic, ciclul cu acelaşi titlu, în care
Arghezi aplică "estetica urâtu­lui" enunţată în "Testament": transformarea a ceea ce este
urât în materie artistică.
•
 ELEMENTE ALE MODERNISMULUI

Modernismul fiind o orientare artistică novatoare,

opusă tradiţionalismului, primul dintre elementele sale îl
constituie sursa de inspiraţie: lumea închisorilor
alcătuită dintr-o adevărată faună umană. În zugrăvirea
ei, autorul a utilizat categoriile negative ale
modernismului: sumbrul, terifiantul, grotescul.
Un alt element îl constituie titlul şocant, alcătuit
printr-o asociere semantică surprinzătoare. Titlul (ca şi
întregul volum) constituie o aplicare a esteticii urâtului.
În aceeaşi viziune se înscriu trăirile interioare ale
poetului (înfăţişat în ipostaza demonică): damnarea,
neliniştea, suferinţa. În sfârşit, viziunea "întoarsă"
asupra creaţiei poeti ce este tot un element modernist.
 Lucian
Blaga
• Opera poetică a lui Lucian
Blaga (1895-1961),
impresionantă prin fiorul
metafizic de care este
străbătută şi' singulară în
peisajul liricii noastre
interbelice, se constituie, cu
fiecare volum într-un edificiu
monumental, oferind o imagine
esentializată a lumii, ale cărei
coordonate sunt: "corola de mi­
nuni a lumii ", "muntele magic
", "marea trecere ", "satul
minu­nilor", "somnul", "pădurea
pe unde trece unicornul".
• Poezia "Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii" deschide
volumul de debut blagian ("
Poemele luminii" - 1919) şi
este o artă poetică, în care
autorul îşi exprimă concepţia
asupra menirii creatorului de
artă.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
 •Titlul stabileşte o relaţie între doi termeni: "eu" (reprezentând eul poetic) şi
"corola de minuni a lumii" - metaforă prin care lumea este privită ca o uriaşă corolă
alcătuită din mistere (taine). Cei doi termeni sunt legaţi prin verbul "nu strivesc"
(exprimând atitudinea contemplativă a poetului). Privită mai atent, metafora corolei de
floare reliefează mai multe semnificaţii: frumuseţe imaculată, armonie, perfecţiune, ordine
cosmică.
• Titlul poeziei esenţializează ideile filozofice ale textului: lumea înconjurătoare
este plină de taine, omul trăind în orizontul misterului şi în "zariştea cosmică"; aceste
taine nu pot şi nu se cuvine a fi cunoscute (teoria minus-cunoaşterii); apropiindu-se de
mistere, poetul le amplifică, păstrând astfel neatinsă perfecţiunea lumii create de Marele
Anonim (Dumnezeu).
•Incipitul este o formulă/secvenţă memorabilă prin care începe o operă literară şi
ale cărei semnificaţii se reverberează asupra întregului text.
•Poezia este structurată pe trei secvenţe poetice, marcate prin majusculă la
început de vers:
•• Prima secvenţă (versurile 1-5) exprimă atitudinea poetului faţă de tainele lumii;
•• A doua secvenţă (versurile 6-10) prezintă, prin opoziţie, cele două modalităţi de
cunoaştere: a "altora" (paradisiacă) şi a poetului (luciferică);
•• Cea de a treia secvenţă (versurile 11-20) are la bază com­paraţia dintre lumina
poetului şi lumina lunii.
•Universul operei relevă concepţia blagiană privind rolul şi menirea poetului.
•Fiind o creaţie lirică în care autorul îsi exprimă principiile privitoare la artă si la
misiunea creatorului, "Eu nu strivesc ... " , este o artă poetică.
•Primul vers al poeziei constituie o repetare a titlului, întărind mărturisirea de
credinţă a eului liric.
•Aceasta se organizează în jurul a doi termeni care constituie cuvintele-cheie ale
textului: "eu" şi "alţii" (subînţeles). "Eu" îl reprezintă pe poet şi, prin extensie, pe toţi
creatorii de artă. Verbele care definesc demersul poetului întru păstrarea perfecţiunii
lumii sunt: "nu strivesc ", "nu ucid", "sporesc ", " îmbogăţesc" şi "iubesc".
 •Apropiindu-se de tainele lumii poetul nu le ucide, ci le amplifică:
aceasta se datorează faptului că. la baza actului creator stă iubirea.
•În versurile 11-15, autorul foloseşte o comparaţie dezvoltată,
lumina sa fiind asemuită cu lumina lunii (care creează, într-un peisaj
nocturn, zone de clar-obscur pline de mister).
Creatorul aflându-se în centrul rostirii poetice (a se observa
persoana I a verbelor), în jurul său se află lumea şi, dincolo de ea, se
încheagă "întunecata zare" a misterelor care o înconjoară ca o corolă. O
seamă de termeni sau expresii ("nepătrunsul ascuns / în adâncimi de
întuneric "; "ne-nţeles ", "ne-nţelesuri ") numesc misterele care nu pot şi
nu trebuie să fie descifrate de om. Numai poetul şi le poate apropia,
protejându-le şi facându-le şi mai profunde: "şi tot ce-i ne-nţeles / se
schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari. "
•Versurile 5 şi 20 cuprind o enumerare metaforică semnificând:
frumosul (, în flori "), cunoaşterea (" în ochi "), viaţa (,pe buze") şi
moartea ("ori morminte").
•Cel de al doilea cuvânt-cheie este "alţii" şi acesta îi desemnează
pe oamenii de ştiinţă, adică, pe cei care lucrează "cu mintea". Ei "ucid"
(prin cercetare, descifrare şi explicare) tainele ascunse ale lumii, ei
"sugrumă vraja" misterelor prin intelectul lor raţional. Se conturează
astfel două modalităţi de cunoaştere a lumii:una rece, raţională şi
precisă, pe care Blaga o numeşte cunoaştere paradisiacă; cea de a doua
modalitate este "cunoaşterea mistică" (aşa cum o numea Călinescu) şi le
aparţine poeţilor; pe aceasta, Blaga o numeşte cunoaştere luciferică.
 •În poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian Blaga, semnificaţia
mijloacelor artistice utilizate este profundă, aceasta revelându-se numai parţial, ca şi
misterele.
•Metafora "corola de mininuni a lumii" defineşte o lume a cărei integritate şi
perfecţiune este condiţionată de păstrarea misterelor.
•Opoziţiile (" eu "-" alţii ", "lumina mea "-" lumina altora ") contribuie la
caracterizarea celor două modalităţi de cunoaştere: paradisiacă şi luciferică.
• Folosirea verbului "nu strivesc" sugerează o anume fragilitate a "corolei de
minuni a lumii "; a tulbura frumuseţea ei sublimă, cu nepermise întrebări, echivalează
cu un act dis­tructiv (" ucid", "sugrumă vraja ").
•Ideea că misterele nu trebuie şi nu pot fi dezlegate este exprimată prin termeni
al căror sens este ·ascuns, ca şi tainele: " nepătrunsul ", "ne-nţeles ", "ne-nţelesuri ".
Chiar şi poetul, atunci când ajunge la faza unor interogaţii rară răspuns, este pedepsit,
iar volumul "Lauda somnului" conţine imaginea' unui "apocalips blând şi rustic"
(Călinescu).
•Compararea luminii poetului cu razele lunii atestă dorinţa lui de a perpetua
misterele. . Ideile, sentimentele sunt exprimate liber, iar poezia e vazuta de poet ca o
creatie ce-l ajuta sa-si faureasca un univers propriu, imaginar, in care sa adanceasca
prin creatia sa misterul, taina, toate acestea exprimate cu ajutorul enjambamentului.
“ Mi se spune ca poezia mea ar fi mistica, metafizica. Poezia mea este, in afara de
orice intentie, asa cum este. Aceasta fiindca in general eu nu concep altfel de poezie.”
(Lucian Blaga)
 Ion
Barbu
Opera cea mai importantă a
poetului Barbu o constituie
volumul Joc Secund, publicat în
anul 1930. Se pare că a publicat
acest volum în urma unui pariu cu
Tudor Vianu că poate scrie
poezie (alte surse povestesc
despre o înţelegere: dacă Barbu
reuşea să publice poezii, Vianu
trebuia să îi analizeze critic
creaţia). În concepţia lui Barbu,
care o repeta pe cea a unui alt
poet modernist şi matematician
francez celebru, Paul Valéry,
poezia are mult în comun cu
geometria: există undeva, în
domeniul înalt al geometriei, un
loc luminos unde aceasta se
întâlneşte cu poezia. [..] Ca şi în
geometrie înţeleg prin poezie o
anumită simbolică pentru
reprezentarea formelor posibile
de existenţă.
 Riga Crypto si lapona Enigel
Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la
nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli
cu funtă,
Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai
încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-
ciupearcă!
- Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a
fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.
- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunţii, în
cămară
Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,
La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereţii.
Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.
În ţări de gheaţă urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.
De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.
Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:
- Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.
- Rigă spân, de la sân,
Mulţumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.
-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.
-Te-aş culege, rigă blând...
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. - Aşteaptă de te coace.
-Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged şi răcoare.
Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,
Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.
La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.
Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.
La soare, roata se măreşte;
La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă...
Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.
- Plângi, preacuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă...
Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.
Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;
Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,
Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:
Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.
 •Scrisa in 1924 si publicata in „Revista romana” Riga Crypto si lapona Enigel” este
balada carcterizata de insusi autorul drept un „Luceafar intors”.
•Structura compoziţională a baladei evidenţiază mai multe aspecte:
•La nivel formal, "Riga Crypto şi lapona Enigel" este alcătuita din două părţi,
fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: a) una reală, consumată, împlinită şi una
iniţiatică, neîmplinită, modificată în final, prin căsătoria lui Crypto cu măsălariţa.
•Partea I (strofele I-IV) prezintă scenariul unei nunţi cu vin vechi şi "beteli cu
fundă” în acest cadru, menestrelul este rugat să mai spună o dată povestea Rigăi Crypto.
•Partea a II-a (strofele V-XXVII) cuprinde povestea nuntirii nerealizate a doi
parteneri aparţinând unor regnuri diferite: o ciupercă şi o fată. Crypto este rege peste
ciuperci şi îşi trăieşte "în pat de râu şi-n humă unsă” existenţa eternă. EI se
îndrăgosteşte de Enigel o fata mergând cu turmele ei de reni, spre sud, la păşunat, fata
este ademenită de Crypto.
•Aspiraţia erotică a lui Crypto exercită o atracţie asupra lui Enigel, astfel încât ea
adoarme pe „trei covoare de răcoare” întreaga discuţie se petrece în vis ca şi în
"Luceafărul". Plăpândul rege cu existenţă eternă încearcă să atragă, în lumea lui, fiinţa
umană (aşa cum Luceafărul îi oferise fetei de Împărat nimbul veşniciei); şi de data
aceasta însă, muritoarea refuză, ascunzându-şi gândul sub forma mai blândă a amânării: "
Te-aş culege, rigă blând.../Zorile Încep să joace /Şi eşti umed şi plăpând/ Teamă mi-e,
te frângi curând, /Lasă. Asteaptă de te coace" .
•Cuvintele ei constituie o încercare de a-l determina pe Crypto să renunţe la
aventură, pentru el neexistând "coacere", căci riga reprezintă ipostaza statică a creaţiei.
Trăind, ca toţi nordicii, cu nostalgia soarelui în suflet, Enigel percepe invitaţia "la somn
fraged şi răcoare" ca pe o blasfemie:"Ca o lamă de blestem /Vorba-n inimă-ai înfipt-o!"
•Discuţia prelungindu-se, Crypto este surprins de Soare, tocmai când imprudentul
îndrăgostit ieşise din conul lui protector de umbră.Atins de razele arzătoare, regele-
ciupercă va suferi o transformare demonică, pedeapsă pentru că a incercat· să-şi
contrazică destinul: "Şi sucul dulce înăcreşte! /Ascunsa-i inimă plesneşte,/Spre zece vii
peceţi de semn/Venin şi roşu untdelemn /Mustesc din funduri de blestem;
•"Împodobit" ,cu petele care indică ciupercile otrăvitoare şi plin, acum, de venin,
Crypto va rămâne într-o lume malefică; nunta dorită este înlocuită cu una hilară (" Cu
măsălariţa mireasă "), însoţirea cu o plaptă otrăvitoare fiind ultimul moment al pedepsirii
lui Crypto.
 •Sub raportul conţinutului, balada "Riga Crypto şi lapona
Enigel dezvoltă tema increatului. Noţiunea de increat (pe care
Ion Barbu o introduce în literatură) reprezintă preexistenţa,
stadiul imediat anterior naşterii (reprezentat prin ou).
Considerat ca timp al purităţii, increatul trebuie menţinut,
întrucât trecerea în stadiul de creat aduce îmbătrânirea şi
moartea.

•SIMBOLURI POETICE

•Începutul părţii a doua luminează simbolurile poetice

principale:
•"Des cercetat de pădureţi /În pat de râu şi-n humă
unsă/Împărăţea peste bureţi /Crai Crypto, inimă ascunsă. /La
vecinic tron, de rouă parcă! - Dar printre ei bârfeau
bureţii /De-o vrăjitoare mânătarcă /De la fântâna tinereţii./Şi
răi ghioci şi toporaşi /Din gropi ieşeau să-i ocărască /Sterp îl
făceau şi nărăvaş /Că nu vroia să înflorească. / În ţări de
ghiaţă urgisită, Pe-aceleaşi timp trăia cu el, /Laponă mică,
liniştită /Cu piei pre nume Enigel"
 •Cel dintâi "protagonist" este Crypto.
•Acesta este rege "împărăţind" peste ciuperci de multă vreme trăieşte" în pat de râu şi-n
humă unsă ", într-un mediu care-i conservă puritatea .Dobândind secretul tinereţii veşnice ("Dar
printre ei barfeau bureţii/ De-o vrăjitoare mânătarcă/ De la fântâna tineretii"), Crypto se
singularizează în circuitul naturii; refuzând înflorirea şi rămânând "sterp" şi "nărăvaş", el se
situează într-un timp stagnant, mereu egal cu el însuşi. Crypto reprezintă increatul.
•Cu toată aparenţa lui ingrată, Crypto ar putea reprezenta si geniul: este neînţeles, duşmănit
de alte ciuperci şi etern.
•Al doilea termen al fabulei lirice este Enigel."Mică ", "liniştită ", îmbrăcată în piei, Enigel
reprezintă conditia umană măruntă şi mereu egală cu ea însăşi. Părăsind nordul ea este atrasă de
soare, spre a "nunti" cu el; în realitate, soarele aducând, prin rotaţie, trecerea timpului, nostalgia
laponei are semnificaţia realizării destinului ei de fiinţă muritoare, încadrată în curgerea vremii.
• În mitologia barbiană, astrul reprezintă cea de a treia "roată" a nuntirii, aici realizându-se
contopirea primelor două "roate": Ideea şi Erosul. În consecinţă, Soarele este un principiu unic,
suficient sieşi (metaforele "greu taler scump" şi "roata albă" sugerând spaţiul închis şi perfect al
cercului). IV. Ca şi în poemul eminescian" Luceafărul ", fiinţa efemeră refuză eternitatea.
•Invitată "în somn fraged şi răcoare ", adică într-o altă veşnicie (cea a increatului), Enigel
preferă să rămână în lumea el. Incapabilă să înţeleagă aceasta perspectivă şi, mai ales, incapabilă
să-şi modifice destinul, Enigel percepe cuvintele lui Crypto ca pe o blasfemie: "Rigă Crypto, Rigă
Crypto,/Ca o lamă de blestem /Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
•Din perspectiva fiinţei umane, întoarcerea în preexistenţă ar însemna nu doar o involuţie, ci
şi o sugestie a deformării şi alterării: "La umbră, numai carnea creşte /Şi somn e carnea, se
desumflă,/ Dar vânt şi umbră iar o umflă ... "
•O altă parte a răspunsului se referă la "nunta" lui Enigel cu Soarele (metaforă în care
recunoaştem aspiraţia spre Înalta Cumpănă din primele poeme). Locuitoare a Nordului (" Că dacă-n
iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept ") - spaţiul barbian al Ideii (intelectului), Enigel
reprezintă, la modul potenţial, iubirea.
•"Desfăcută" "din umbra deasă" (în care nu-şi putea realiza esenţa venusiană), lapona caută
Soarele - singurul "obiect" din Univers care nu are umbră. În mitologia barbiană, astrul reprezintă
cea de a treia "roată" a nuntirii, aici realizându-se contopirea primelor două "roate": Ideea şi
Erosul. În consecinţă, Soarele este un principiu unic, suficient sieşi (metaforele "greu taler scump"
şi "roata albă" sugerând spaţiul închis şi perfect al cercului). Ca şi în poemul eminescian" Luceafărul
", fiinţa efemeră refuză eternitatea.
ION
PILLAT
• Lirica sa din perioada interbelică
se distinge prin puternice accente
religioase, generate de convingerea
că există Dumnezeu. Ea se înscrie-
n curentul tradiţionalismului
interbelic, care se va transforma
în poezia gândiristă. Unanim
considerată drept capodopera lui
Ion Pillat (1891­1945), poezia "Aci
sosi pe vremuri" este o "graţioasă,
mişcă­toare şi indivizibilă paralelă
între două veacuri, înscenare care
încântă ochii şi în acelaşi timp
simbolizare a uniformităţii în
devenire" (G. Călinescu).
• Poezia a fost inclusă în volumul „Pe
Argeş în sus" -1923), care l-a
consacrat pe autor ca poet
tradiţionalist.
 Aci sosi pe
vremuri
La cu-obloane si pridvor,
Paienjeni zabrelira si poarta, si zavor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De cand luptara-n codru si poteri, si haiduc.
In drumul lor spre zare imbatranira plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerabdator bunicul pandise de la scara
Berlina leganata prin lanuri de secara.
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, si din berlina
Sari, subtire,-o fata in larga crinolina.
Privind cu ea sub luna campia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar cand deasupra casei ca umbre berze cad,
Ii spuse Sburatorul de-un tanar Eliad.
Ea-l asculta tacuta, cu ochi de peruzea...
Si totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Si cum sedeau... departe, un clopot a sunat,
De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat.
Dar ei, in clipa asta simteau ca-o sa ramana...
De mult e mort bunicul, bunica e batrana...
Ce straniu lucru: vremea! Deodata pe perete
Te vezi aievea numai in stersele portrete.
Te recunosti in ele, dar nu si-n fata ta,
Caci trupul tau te uita, dar tu nu-l poti uita...
Ca ieri sosi bunica... si vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trasura ta statu.
Acelasi drum te-aduse prin lanul de secara.
Ca dansa tragi, in dreptul pridvorului, la scara.
Subtire, calci nisipul pe care ea sari.
Cu berzele intr-ansul amurgul se opri...
Si m-ai gasit, zambindu-mi, ca prea naiv eram
Cand ti-am soptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar cand in noapte campul fu lac intins sub luna
Si-am spus Balada lunei de Horia Furtuna,
M-ai ascultat pe ganduri, cu ochi de ametist,
Si ti-am parut romantic si poate simbolist.
Si cum sedeam... departe, un clopot a sunat
— Acelasi clopot poate — in turnul vechi din sat...
De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat.
 Structură, universul operei

•Cele treizeci şi nouă de versuri ale poeziei sunt structurate în optsprezece distihuri,
cu ritm iambic, rimă împerecheată şi măsura de treisprezece silabe. Ultimul vers (care ţine
locul unei strofe) concentrează motivele literare ale textului: al iubirii, al morţii şi al curgerii
timpului.
•Titlul fixează un eveniment (" sosi”) între două repere (spaţial şi temporal) aparţinând
mitului. Discursul liric este organizat în mai multe secvenţe.
•Secvenţa întâi este alcătuită din 5 versuri:
•"La casa amintirii cu-obloane şi pridvor, /Păianjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor. /Iar
homul nu mai trage alene din ciubuc /De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc /În drumul lor
spre zare îmbătrâniră plopii ".
•Timpul rostirii poeti ce este, aici, prezentul; de pe coordonatele căruia autorul
trăieşte o "eternă reîntoarcere" în spaţiul copilăriei, întru recuperarea cosmosului dintâi.
•Cadrul evocat este un topos mitic, în centrul căruia se află "casa amintirii" - punctul
central al unor cercuri concentrice care mai includ "grădina între ziduri ", câmpul, holdele şi
satul.
•Devenită, acum, un spaţiu închis, cu ferestrele oblonite şi poarta zăvorâtă, casa
copilăriei poetului reprezintă un simbol. Astfel, pânze le de păianjen care "zăbreliră" poarta şi
homul care nu mai scoate fum, simbolizează trecerea timpului şi moartea lucrurilor care păreau
eterne. Extinse şi asupra naturii (personificarea "Îmbătrâniră plopii ") efectele curgerii vremii
capătă semnificaţia unui des­tin cosmic.
•Secvenţa a doua este alcătuită din 15 versuri: În acest fragment, înlăturând parcă
prezentul, poetul întoarce în timpul mitic şi magic sugerat prin titlu: sosirea bunicii Calyopi, a
Miresei care va deveni, peste mulţi ani, Strămoaşa mitică a neamului. Ritualul întâlnirii celor
doi (pe atunci) tineri este romantic şi plin de poezie: trăsura din veacul al XIX-lea, crinolina
foşnitoare a fetei, câmpia inundată de lună şi versurile din Lamartine - toate aparţin
romantismului.
 •Există, în acelaşi fragment, şi două schiţe de portret: cea a bunicului ("
nerăbdător ", visător şi tandru) şi cea a bunicii (realizată cu ajutorul epitetului
individual "subţire fată" şi al epitetului substantival "ochi de peruzea).Distihul
alcătuit din versurile 17 şi 18 constituie laitmotivul poemului; reluat în final,
acesta sugerează trecerea grăbită a vremii şi destinul de muritor al omului.
•Secvenţa a treia (versurile 21-24) constituie o scurtă meditaţie pe tema
curgerii timpului.
•Secvenţa a patra prezintă, în paralel, acelaşi ritual din viaţa nepoţilor,
ca într-o eternă repetare a sosirii Miresei. S-ar părea că trecutul curge în
prezent, în imagini care se suprapun cu doar mici diferenţe: iubita "subţire" "cu
ochi de ametist" este o reeditare a tinerei Calyopi, drumul printre lanuri este
acelaşi ca şi nisipul din bătrân a curte. Se sugerează astfel că destinele se
repetă. Cele două "oaze" ale timpului (tinereţea bunicului şi tinereţea nepotului)
sunt legate prin "casa amintirii" .
•În secvenţa a patra, înlocuirea poeţilor romantici cu poeţi simbolişti
sugerează aceeaşi curgere vremii . "Şi cum şedeau ... departe un clopot a
sunat,/De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat" Şi respectiv: "Şi cum
şedeam ... departe un clopot a sunat / Acelaşi clopot poate - în turnul vechi
din sat ... /De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat. " În ambele
situaţii, acelaşi dangăt de clopot (care pune doar o clipă între nuntă şi moarte)
readuce sentimentul efemerităţii umane şi al curgerii vremii.
•În poezia "Aci sosi pe vremuri ", de I. Pillat, alături de motivele
romantice şi simboliste, apar şi elemente tradiţionaliste. Astfel, poetul prezintă
universul rural, spaţiu în care "casa amintirii" sau "ogorul strămoşesc"
reprezintă legătura cu trecutul. Atmosfera patriarhală, relaţia cu strămoşii şi
prozodia clasică sunt tot mărci ale tradiţionalismului.
Literatura romana in perioada interbelica
Curente literare
•Anii interbelici se caracterizeazã în literatura românã printr-o
remarcabilã dezvoltare a romanului care în scurt timp atinge nivelul
valoric european.
•În perioada interbelicã se intensificã dezbaterile cu caracter
teoretic în legãturã cu romanul. Astfel Garabet Ibrãileanu în studiul
“Creaţie şi analizã” constatã existenţa a douã principale tipuri de
roman:romanul de creaţii, care prezintã personajele în deosebi prin
comportamentul lor si romanul de analizã care este interesat de viata
interioarã de psihic.
• În perioada interbelicã romancierii experimenteazã tehnici
multiple ale romanului modern. Astfel avem tendinţa de revenire la
modelele tradiţionale precum cel balzacian pe care George Cãlinescu îl
foloseşte în “Enigma Otiliei”. El considera absolut necesar dezvoltarea
romanului românesc pe linia studiului caracterului.
•Romanul interbelic cunoaşte şi alte orientãri cum este cea liricã
în opera lui Ionel Teodoreanu, estetizantã şi simbolicã la Mateiu
Caragiale, memorialistã la Constantin Stere şi fantasticã la Mircea
Eliade.
•Pe lângã roman în proza interbelicã se dezvoltã: nuvela la Gib
Mihãiescu, reportajul literar la Geo Bogza şi proza originalã a lui Urmuz
deschizãtoare de drumuri pentru literatura deceniilor urmãtoare.
 Tradiţionalism
•Tradiţionalismul este o ideologie cultural literală interbelică caracterizată
printr-un ansamblu de idei, credinţe, prin care promovează tradiţia şi ideea de
specific naţional. Atitudinea tradiţinalismului este mai veche în cultura noastră, iar
ea preia elemente din semănătorism şi poporanism.
•Tradiţinalismul interbelic se constituie în opoziţie cu modernismul
lovinescian(secolul XX)
•Tradiţionalismul preţuieşte şi apară tradiţia înţeleasă ca expusă pericolului
alterării şi degradării. Spiritul critic nu este exclus din atitudinea tradiţionalistă,
numai că el este întors, de regulă, împotriva tendinţelor şi valorilor moderne ce aduc
o eroziune şi chiar o degradare a „vechiului”. Specifice şi definitorii pentru
tradiţionalism sunt interesul şi pasiunea pentru folclor, conservarea în mit a
trecutului naţional, mai ales a celei de factură rurală.
•Cel mai „intens” tradiţionalism la reprezentat în cultura noastră, gândirismul,
mişcarea literară dezvoltată în jurul revistei „Gândirea” (1921-Cluj-condusă de
Cezar Petrescu). Revista are printre colaboratori nume de prestigiu: Lucian Blaga,
Tudor Arghezi, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu, Tudor Vianu,
cuprinzând literatura în toate aspectele sale: poezie, proză, teatru, cronici.
•Gândirismul insistă asupra specificului religios, spre deosebire de orientarea
tradiţionalistă a lui Nicolae Iorga, care pune accentul pe specificul naţional în cultura
română.
•Nichifor Crainic, conducătorul revistei din 1926 până în 1944 susţine:
„Autohtonismul nu poate fi reflectat în totalitea lui dacă nu i se ia în discuţie pe
lângă cele trei elmente ale specificului naţional (Istoria natională, Folclorul românesc,
Natura) şi folclorul spiritual care este caracteristic românilor, credinţa ortodoxă sau
ortodoxismul.”
 Modernism
•Modernismul apare în literatura sec.al XX-lea şi cuprinde
toate acele mişcări artistice care exprimă o ruptură de tradiţie şi
se referă la principalele elemente noi în poezie, proză şi critică
literară.Modernismul nu s-a manifestat numai în domeniul
literaturii,ci şi în artă,fiind total opus tradiţionalismului.Acesta
reprezintă o manifestare radicală şi îndrăzneaţă,a celor mai noi
forme de exprimare în planul creaţiei.Acestă tendinţă susţine
teoria imitaţiei,promovarea tinerilor scriitori,care au o imaginaţie
bogată şi idei ingenioase,trecerea de la o literatură cu tematică
rurală la o literatură de inspiraţie urbană,evoluţia poeziei de la epic
la liric. În literatura latino-americană de după 1880, modernismul
este influenţat de simbolismul francez,caracterizat de muzicalitate
şi exotism. În literatura română criticul literar Eugen Lovinescu a
teoretizat modernismul prin cenaclul “Sburătorul” în lucrările de
doctrină: “Istoria civilizaţiei romîne moderne”, “Istoria literaturii
romîne contemporane”, “Memorii” etc. Reprezentanţi: I.Barbu,
C.Petrescu, I.Voronca, A.Holban, P.Constantinescu, G.Brăescu,
G.Călinescu, V.Steinu, H.Papadat-Bengescu ş.a.
 Avangardism
• Prezent în limbajul militar al Evului Mediu, termenul avangardă (avant - garde)
se referă iniţial la un detaşament trimis într-o misiune de razboi, în recunoaştere.
• Începând însă cu secolul XIX el desemnează şi tendinţele novatoare, radicale
din politică, literatură, pictură, arhitectură, muzică, cinematografie.
• Deşi au în comun spiritul ludic sau sociale, mişcările avangardiste ( futurismul,
dadaismul, suprarealismul, constructivismul, integralismul) variază prin formula, prin
gradul de nonconformism şi prin intensitatea negaţiei.
• Avangardiştii români consideră substanţa literaturii, fac gesturi de frondă,
sunt autori de manifeste literare. Ion Vinea, Adrian Maniu, Virgil Gheorghiu, Paul Paun,
Gellu Naum, Virgil Teodorescu se proclamă cu vehemenţă deschizători de drum.
• Unii cercetători consideră avangarda ca una dintre "feţele modernităţii" alţii
sunt de părere că este punctul extrem în care a ajuns modernismul.
• Noul curent literar îşi propune ştergerea ierarhiilor de orice tip, ruptura cu
tradiţia şi dinamitarea ei. Retorica ofensivă, vizionarismul, caracterul violent
maschează însă o dramă a existenţei, o criză determinată de sesizarea opoziţiei dintre
realitate şi absolut, dintre libertate şi necesitate.
• Avangardismul este o reacţie împotriva incapacităţii ştiinţei, artei şi
literaturii de a stopa izbucnirea primului război mondial. Susţinătorii acestui curent
propunând în schimb o literatură a iraţionalului.
• Avangardismul românesc rămâne a fi unul dintre curentele literare cele mai
controversate, cele mai puţin cunoscute. Monografia abundă în informaţii, întâmplări,
evenimente mai puţin sau deloc cunoscute. Din momentul apariţiei sale şi până astăzi,
avangardismul românesc este unul dintre cele mai interesante fenomene.