ARGINTUL IERNII

SANDU IRINA ALEXANDRA

 Este o zi de februarie însorita. Îmi petrec sfârsitul de
săptămâna la bunici.Aici au crescut parinții mei si sunt
îndrăgostita de peisajele mirifice pe care le întâlnesc la tot
pasul.
 Pornesc pe o cărare care duce spre pădure.Tot înaintând ,
pot observa cu ușurință falnicii brazi care alcătuiesc această
pădure ce există de sute de ani la marginea satului.Zăpada
căzută de curând sclipește precum argintul pe acele delicate
ale brazilor și a acoperit toate carările pe care, începând de
primăvara până toamna târziu ,ma plimb și culeg floricele.
 Prin zăpada pufoasă si alba ca laptele se zăresc ,
ici-colo, vârfuri de ferigă care încearcă să răzbata,
în ciuda gerului și a temperaturii scăzute.
 La un moment dat văd o creangă mișcându-se. Era o veveriță
jucăușă care încerca să se dezmorțeasca din lunga încleștare a
iernii. Veselia ei parcă m-a molipsit și ridicându-mi privirea spre
cer văd cum norii grei, altă dată , amenințători, acum erau albi ca
spuma laptelui și păreau pictați într-un tablou ,alături de soare,
un soare galben și strălucitor care își trimite darnic razele să
mângâie pământul.
 Totul in jurul meu avea o sclipire de diamant. Puritatea
zăpezii imaculate îmi dă o stare de bucurie si mă face să ma
simt ca într-un basm.