A fost odată un tâmplar bătrân şi sărac, pe nume Geppetto.

Într-o bună zi, sătul de

atâta singurătate, el se hotărî să cioplească o păpuşă care să-i ţină de urât.
Dintr-o bucată de lemn primită în dar de la meşterul Cireaşă, Geppetto făuri
o păpuşă ce semăna cu un băieţel adevărat şi îi puse numele Pinocchio.
Cum nu era unul oarecare, ci fermecat, când Geppetto termină de
cioplit, păpuşa prinse viaţă şi-l strigă pe nume!
Şi închipuiţi-va ce simţi bătrânul tâmplar când păpuşa începu să
umble încolo şi încoace, ba chiar să şi danseze!
Că să-l poată da la şcoală pe Pinocchio, Geppetto se văzu nevoit să-şi
vândă paltonul, pentru a-i cumpără un abecedar.
Dar mergând către şcoală, acesta dădu peste un teatru de păpuşi…
Şi vându abecedarul pentru a-şi cumpără mult râvnitul bilet la
spectacol.
Odată intrat în teatru, el se urcă pe scenă şi prinse a dănţui alături de
celelalte păpuşi.
Numai că măiestrul păpuşar, pe nume Mâncă-Foc, se mânie pe Pinocchio
pentru că îi stricase frumuseţe de spectacol cu giumbuşlucurile lui!
Aşa că puse mâna pe el, cu gând să-l scarmene niţel… Speriat, Pinocchio îşi ceru
iertare, cu lacrimi în ochi, şi-i depănă păpuşarului povestea scurtei sale vieţi.
Impresionat, Mâncă-Foc îi dărui lui Pinocchio trei monede de aur, cu
care să-i cumpere bunului său tată, Geppetto, un palton nou.
În drum spre casă, Pinocchio se întâlni cu motanul şi cu vulpea, doi
hoţomani neîntrecuţi în viclenie.
Aflând că Pinocchio are cu el trei monede de aur, cei doi îi spuseră că
ar putea avea mult mai multe…
Cum? Păi, simplu că bună ziua: trebuiau doar îngropate în vestitul
câmp al minunilor!
Şi-i mai spuseră cei doi că poate liniştit să tragă un pui de somn, iar când se va
trezi va vedea, răsărit din pământ, un copăcel doldora de… monede de aur!
Dar, când se deşteptă, Pinocchio nu văzu nici un copăcel, ci doar o
groapă din care monedele dispăruseră odată cu motanul şi cu vulpea!
Zâna cu părul albăstrui, locuind prin apropiere, îi auzi plânsetele şi-i sări degrabă în
ajutor. Numai că, în loc să-i spună adevărul, Pinocchio o minţi că se rătăcise…
Iar când adaugă şi că pierduse pe drum banii pentru tatăl său, nasul
începu să-i crească şi să-i crească…
- Vezi, dacă spui minciuni, ţi se lungeşte nasul! îl dojeni zâna. Pinocchio se ruşină de ceea ce
făcuse şi izbucni în lacrimi.
Zânei i se făcu milă de el şi chemă o
ciocănitoare căreia îi porunci să-i scurteze nasul
la loc. Pinocchio îi făgădui zânei că nu va mai
minţi niciodată.
Pinocchio îi făgădui zânei că nu va mai minţi
niciodată.
În drumul lui spre casă, Pinocchio se opri pe malul mării şi privi
fascinat valurile care se spărgeau de ţărm.
În drumul lui spre casă, Pinocchio se opri pe malul mării şi privi
fascinat valurile care se spărgeau de ţărm.
Şi pe cine credeţi că întâlni Pinocchio în burta balenei? Păi, chiar pe
tatăl său, bunul Geppetto!
Bătrânul pornise la drum în căutarea lui Pinocchio şi, navigând pe
mare, fusese şi el înghiţit de balenă.
- Tată, trebuie să scăpăm de-aici, înainte de-a fi prea târziu! spuse
Pinocchio.
Şi în vreme ce balena dormea aproape de ţărm, cu gura deschisă,
izbutiră să iasă din burtă ei şi… pe-aci ţi-e drumul!
Întâmplările prin care a trecut i-au fost învăţătură de minte lui Pinocchio. Ajuns acasă, el se
cuminţi. Spunea numai adevărul şi, după ce-şi termină lecţiile, îl ajută pe Geppetto în atelier .
Într-o noapte, pe când Pinocchio dormea, zâna cu părul albăstrui îi
făcu un dar cu totul şi cu totul nemaipomenit.
Trezindu-se dimineaţa, Pinocchio pricepu că zâna îl prefăcuse într-un
băieţel în carne şi oase, spre marea bucurie a tatălui său, bunul Geppetto.