BUSTUL LUI ALEXANDRU

VLAHUTA
Proiect realizat de: Oprea Georgiana, Damian Denisa si Neacsu Raluca
 Alexandru Vlahuță
S-a nascut la data de 5 septembrie 1858 in Pleșești. A fost un scriitor româ n, una
dintre cele mai cunoscute că rți ale sale fiind Româ nia Pitorească .
A urmat școala primară și liceul la Bâ rlad, între 1867 și 1878. A urmat timp de
un an cursurile Facultă ții de Drept din București, pe care le-a pă ră sit din cauza situației
materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Tâ rgoviște. Din 1884 pâ nă în
1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învă ță mâ nt bucureștene (Ș coala
Normală a Societă ții pentru Învă ță tura Poporului Româ n, Azilul „Elena Doamna”, Liceul
„Sfâ ntul Gheorghe”).
În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buză u. Editează revista
Vieața (1893–1896), apoi Să mă nă torul (1901), împreună cu George Coșbuc. Din 1901 a
funcționat ca referendar la Casa Ș coalelor. În 1905 se că să torește pentru a treia oară cu
Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, județul Râ mnicu Să rat. În timpul
Primului Ră zboi Mondial a locuit la Iași, apoi la Bâ rlad, unde era vizitat de tineri
scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceștia a fost V. Voiculescu.
În prezent un liceu cu profil uman din Bâ rlad îi poartă numele, iar in Ramnicu
Sarat exista Colegiul National "Alexandru Vlahuta".
 Anul acesta se împlinesc 92 de ani de la
dezvelirea bustului lui Alexandru
Vlahuţă, din faţa Colegiului Naţional
care – astăzi – îi poartă numele. La data
inaugurării, statuia a luat locul unui
havuz ce străjuia răscrucea din faţa
Şcolii de băieţi nr. 3 (în prezent anexă a
clădirii Colegiului „Al. Vlahuţă”).
Interesant este că bronzul a fost turnat cu
destui ani înaintea dezvelirii oficiale, dar
– aşa cum se întâmplă la noi – treburile
au fost amanate

In continuare va vom prezenta un text apărut în „Foaia Râmnicului” din 5 ianuarie

1932 (număr festiv). Articolul este semnat de Pompiliu Voiculeţ.
 „Cu multă greutate, străduindu-se câţiva oameni de bine, au putut aduna sumele
trebuitoare pentru a se ridica un bust lui Vlahuţă, bust modelat de sculptorul Späthe.
Am scris în acest ziar, încă de pe când bustul era expus la Salonul Oficial, că este o operă
reuşită.
Privind bronzul, cei care am avut norocul de a-l cunoaşte pe poetul cu suflet de apostol,
ne-am reîmprospătat imaginea plină de blândeţe şi visare a omului atât de modest care a fost
Vlahuţă.
Acum, bustul a fost aşezat pe soclul ridicat lângă liceul de băieţi. Cum stă însă pe acest
soclu, vede toată lumea: nu numai că soclul este prea îngust faţă de bust dar, ce e mai rău, în
partea dreaptă bustul atârnă în afară mult mai mult ca în partea stângă. Parcă ar fi cumpărat „de
ocazie” şi potrivit pe soclu de mântuială.
E păcat, mai ales că nu este vorba de un bust comun, ca atâtea altele, ci de o lucrare care
şi prin realizare, şi prin dimensiuni mai ales, cerea cu totul un altfel de soclu. Este, desigur, vina
sculptorului care trebuia – era dator, pentru el în primul rând – să facă el însuşi schiţa soclului
care trebuia să fie doar proporţional cu bustul, cu care face un tot. Lucrurile sunt prea simple şi
prea supărătoare pentru ochi ca să mai insistăm.
Se poate ca acest bust să rămână pentru totdeauna astfel?
 Nu vrem să o credem, nu trebuie să se întâmple
aceasta. Soclul trebuieşte dărâmat şi ridicat un altul, care să
se armonizeze cu bustul, şi astfel vom avea în mijlocul
oraşului un monument demn şi de cel pe care vrea să-l
imortalizeze, şi de cei care au avut dragoste să-l ridice.
Comitetul de iniţiativă este dator să-şi continuie
activitatea şi să găsească, trebuie să găsească, mijloacele
pentru îndreptarea acestei greşeli, căci altfel nu vom fi făcut
altceva decât o parodie tristă şi un obiect de râs pentru
oricine ar veni în acest oraş.
Ştim că însuşi sculptorul Späthe, fiind chemat aici, a
recunoscut că s-a săvârşit o greşeală ce trebuieşte îndreptată.
De aceea avem toată nădejdea că chipul lui Vlahuţă
nu va rămâne suspendat pe un soclu meschin.”
 De atunci (1932) au trecut 92 de ani…Înverzit de timp,
autorul „României pitoreşti” pare că ne bate obrazul. Ne mustră
oare pentru că l-am lăsat atâţia ani cocoţat pe un soclu „meschin”?
Sau, poate, fiindcă nu îi mai curăţăm bronzul din când în când?
„Se poate ca acest bust să rămână pentru totdeauna
astfel?” se întreba concitadinul nostru de peste timp. Iată că a
rămas. Nu pentru totdeauna, ci pentru trei sferturi de veac. Ba, mai
mult decât atât, statuia arată – suntem convinşi – mai rău decât la
momentul aşezării pe soclu. Ploile şi zăpada, cutremurele şi actele
de vandalism au dus-o la decrepitudine. Sigur, asta se întâmplă cu
toate monumentele de for public, de la noi sau de aiurea. Problema
e că, spre deosebire de noi, râmnicenii, alţii au grijă de statuile lor,
în pofida faptului că au mai multe decât noi. La Râmnic nimeni nu
îngrijeşte de cele trei busturi ale urbei. Preocuparea faţă de statuile
lui Bagdat, Vlahuţă şi Murgoci este sublimă, dar lipseşte cu
desăvârşire! Sunt la cheremul vandalilor.
 Până acum, bronzul lui Vlahuţă a fost doborât de câteva ori, s-a încercat
mutarea lui şi a fost „decorat” în mai multe rânduri cu sticle goale de băutură.
Soclul este utilizat uneori ca suport pentru diverse afişe, electorale sau nu.
Numele scriitorului nu se distinge decât din imediata sa apropiere, astfel că
trecătorii neobişnuiţi cu fizionomia lui Vlahuţă nu recunosc personajul. Singura
„înnoire” de care are parte monumentul este spoirea soclului cu var, ce se
petrece odată la câţiva ani buni, de regulă în campaniile electorale. În rest…în
ciuda faptului că se găseşte în centrul geografic al oraşului, bronzul de acum 80
de ani rămâne pe mai departe cufundat în uitare şi ignoranţă, ca o fantomă a
trecutului. Nu ştiu câţi dintre râmnicenii care trec zilnic pe aici îi aruncă măcar
o privire. Vlahuţă însă, cu obrazul sprijinit în mâna dreaptă, aşa cum îl ştim cu
toţii, după ce timp de decenii i-a urmărit pe cei de ieri, ne priveşte acum
gânditor pe fiecare dintre noi, râmnicenii de azi ce însufleţim vechea stradă
Carol. Ne priveşte şi ne întreabă: cu ce v-am greşit?!
FOTOGRAFIE
PROPRIE:
SFARSIT!