ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA

APARATULUI EXCRETOR
SISTEMUL EXCRETOR
 Sistemul urinar este alcatuit din doi rinichi și căi urinare
intrarenale (calice mici, calice mari, pelvis renal) și
extrarenale: uretere,vezica urinara, uretra.
 Rinichii au ca funcție principală menținerea homeostaziei
extracelulare. Aceasta se realizează prin formarea urinii, care
este o plasmă filtrată.
 În procesul formării urinii, rinichi reglează:
- volumul plasmei sangvine;
- concentrația deșeurilor din sânge;
- concentrația electroliților;
- pH-ul plasmei.
RINICHII- Topografie
• Sunt organe pereche, situate
retroperitoneal, de o parte și de
alta a coloanei vertebrale lombare,
în loja renală.
• Rinichiul drept este situat puțin mai
jos decât cel stâng, datorită mărimii
spațiului ocupat de ficat.
• Fiecare rinichi prezintă un înveliș
alcătuit din trei straturi:
- intern- fibros,
- mijlociu-alcătuit din țesutul adipos
- extern, care suspenda rinichiul de
peritoneu și de peretele abdominal.
RINICHII- Configurație externă
Rinichiul prezintă:
1. două fețe; - antero-externă; - postero-internă;
2. doua margini – laterală- convexă și medială- concavă.
3. doi poli, unul superior, în raport cu glanda suprarenală, și
unul inferior.
Pol
superior

Margine
laterală
Margine
medială

Pol
inferior
Rinichii- formă, direcție, dimensiuni

forma unui bob de fasole, au

culoarea roșie- cafenie, o lungime
de aproximativ 12 cm și greutatea
de aproximativ 300 g.
În partea concavă a
rinichiului (hilul renal) se observă:
artera renală desprinsă din
aortă și care pătrunde în rinichi;
vena renală care iese din
rinichi și se varsă în vena cavă
inferioară;
ureterul.
RINICHIUL- structură

• Acoperit la suprafață de o capsulă fibroasă (alcătuită din fibre

conjunctive și elastice)- asigură extensibilitate redusă și o
rezistență mare.
• Pe secțiune longitudinală se observă :
- parenchimul situat la exterior;
- sinusul renal, o mare cavitate situată intern de parenchim, în
care se găsesc primele căi excretorii (bazinetul si sistemul
caliceal), vase de sânge si nervi.
Parenchimul renal este format din două zone, astfel:
- corticală, spre periferie;
- medulară, spre sinusul renal.
RINICHIUL- structură
• Corticala renală are o culoare galben- brună, pătrunde si printre piramidele
medularei și este formată în principal din glomeruli renali (vizibili - ca mici
puncte rosietice), tubi uriniferi si vase de sânge.
• Medulara renală este alcătuită din 6-17 piramide renale Malpighi. Fiecare
piramidă are baza spre corticală, iar vârful proiemină în sinusul renal,
alcătuind papila renală. În sinusul renal în jurul fiecărei papile renale se
formează câte un calice mic, care prin unirea cu alții dau un calice mare. În
număr de 2-3, calicele mari se deschid în pelvisul (bazinetul) renal situat în
cea mai mare parte în sinusul renal.
• Fiecare piramidă Malpighi cu substanta corticală din jurul ei alcătuieste un
lob renal. La baza fiecărei piramide renale se descriu si alte mici piramide cu
vârful spre periferie formate, în principal, din canale colectoare urinare,
numite lobuli renali.
• Unitatea morfofunctională din structura rinichiului, care îndeplineste rolul
de a forma urina, se numeste nefron. În total în ambii rinichi sunt un număr
de circa 2 milioane de nefroni.
Calicele mari
Pelvis renal

Calicele mici
Ureter
• Nefronul este alcătuit din:
1. Corpusculul renal:
- glomerul renal
- capsula Bowman
2. Tubul urinifer (renal)
1. Corpusculul renal:
- Glomerulul renal = ghem de capilare între arteriola aferentă şi cea eferentă
- Capsula Bowman - înveleşte ghemul vascular vascular şi are: „
- Foiţă internă - viscerală, care aderă la capilarele glomerulare
-„ Foiţă externă - parietală, care se , care se continuă cu tubul renal.
2. Tubul urinifer cu următoarele poțiuni:
- tub contort proximal situat în cortexul renal,drenează filtratul glomerular
din capsula glomerulară.
- ansa Henle colecteaza fluidul din tubul contort proximal pe care îl
transportă în zona medulară și apoi în zona corticală.
- tub contort distal ultimul segment al nefronului, este mai scurt și prezintă
mai puțini microvili decât tubul contort proximal. Se descarca în tubul
colector.
Căile urinare
• Căile excretorii urinare reprezintă canalele prin care trece urina pentru a fi
eliminată în afara organismului. Aceste căi sunt:
- intrarenale: calicele renale mici, calicele renale mari și o parte din bazinet;
- extrarenale: vârful bazinetului, ureterele, vezica urinară și uretra;
 Calicele renale mici, situate în vârful piramidelor Malpighi, în număr de 7-14;
se unesc în 3 calice renale mari: superior, mijlociu și inferior. Calicele mari se
unesc și formează pelvisul (bazinetul) renal care se continuă cu ureterul.
 Ureterul este un conduct lung musculo-membranos (25-30 cm) ce leagă
rinichiul de vezica urinara. Fiecare ureter coboară pe laturile coloanei
vertebrale si a vaselor mari, peste vasele iliace, fiind situat retroperitoneal.
Ajuns în pelvis trece sub peritoneu spre fata posterioară a vezicii urinare
unde se deschide.
- Prezintă 2 porțiuni: abdominală și pelviană.
- Peretele ureterului format din 3 tunici concentrice:
- externă- conjunctivă
- medie- musculară
- internă- mucoasă
 Vezica urinară reprezintă un rezervor musculo-membranos al urinii, situat
în spatele simfizii pubiene deasupra muschiului ridicător anal al peritoneului,
fiind acoperită în partea superioară, partial, de peritoneu.
- are o formă de cupă, concavă superior, în stare de vacuitate.
- în plenitudine are o formă ovoidală cu vârful orientat antero-
superior si fixat de ombilic printr-un cordon fibros numit urac.
- fața posterioară a vezicii prezintă locul de abordare a celor două
uretere.
- baza vezicii, situată inferior, se continuă cu un canal, numit uretră.
În interiorul organului se delimitează în partea posterioară, între
orificiile de deschidere ale celor două uretere si orificiul uretral, un triunghi
numit trigonul vezical. Acest trigon are importantă practică în anumite
situatii, când poate fi palpat prin tuseu rectal la bărbat, sau tuseu vaginal la
femeie.
Structura
Peretele vezicii este format din trei tunici:
- tunica externă- seroasă- reprezentată de peritoneu
- tunica medie- musculară- 3 straturi de fibre musculare netede
- tunica internă- mucoasă
 Uretra reprezintă ultimul conduct al căilor excretorii.
- este foarte scurtă la femeie, 4-5 cm și se deschide în
partea anterioară a vestibulului vaginal.
- la bărbat este mult mai lungă, 14-16 cm și prezintă mai
multe portiuni: - prostatică
- membranoasă
- peniană
Uretra prezintă doua sfinctere:
- intern, situat superior, format din fibre musculare
netede. Nu este controlat voluntar.
- extern, inferior, alcătuit din fibre striate, controlate
voluntar.
Sistemul nervos simpatic relaxează musculatura vezicii
urinare si contractă sfincterul neted, iar parasimpaticul, are
actiune inversă deterninând micțiunea.
 FORMAREA URINEI

• Formarea urinei este un proces complex care se

desfasoară în trei faze:
- filtrarea glomerulară;
- reabsorbția tubulară;
- secreția tubulară.
1. Filtrarea glomerulară:
• Filtrarea sângelui (mai exact, plasma sangelui este filtrata) se
face prin pereții subțiri ai capilarelor glomerulare, în capsula
nefronului.
• Micile ,,filtre" naturale sunt selective, din plasma sanguină
neputând trece proteinele, prețioase pentru organism. Trec însa
o mare cantitate de apă, glucoză, aminoacizii, săruri minerale,
dar și substante nefolositoare, toxice (uree, acid uric).
• Se formează astfel urina primara care este de fapt plasma
deproteinizată (fără proteine; proteinele nu au putut trece
deoarece sunt molecule mari) care intră în tubul urinifer.
• Cantitatea de urina primara este de 180 l pe zi. Pe măsură ce
urina primară inaintează de-a lungul segmentelor tubului
urinifer, ea suferă modificari ale compozitiei sale.
2. Reabsorbtia tubulară
• Reprezintă faza în care are loc întoarcerea în sânge a unei
mari cantități de apă și de substante utile organismului,
conținute în urina primară (ultrafiltrantului glomerular), cum
sunt glucoza și aminoacizii, (altfel spus, are loc trecerea
acestor substanțe din tubii uriniferi înapoi în sânge).
• Deci în această etapă se recuperează anumite substanțe utile
organismului din urina primara.
• Reabsorția tubulară se face în două moduri:
a) activ (cu consum de energie) prin care sunt recuperate
glucoza, aminoacizii, vitaminele B12 si C, ionii de Na+ si K+,
fosfații și sulfații.
b) pasiv (fără consum de energie) prin care sunt recuperate
apa, ureea și ionii de Cl-.
3. Secretia tubulara

• este procesul invers celui de reabsorbție.

• în procesul de secreție tubulară sunt preluate substanțele din
capilarele ce înconjoara tubii și trecute în lichidul urinar aflat în
lumenul tubului urinifer (mai exact are loc secreția de către
celulele tubului urinifer a unor substanțe, cum este amoniacul,
substanță toxică, care intra în tubul urinifer și care va fi
eliminat).
• în urma reabsorbției și secretiei tubulare se formează urina
finală în cantitate de aproximativ 1,8 l pe zi, care trece din tubii
uriniferi ai nefronilor în tuburile colectoare ale urinei și prin
orificiile din vârful piramidelor renale ajunge în final în bazinet
(un minirezervor de urina), de aici urina finală va ajunge prin
căile urinare (uretere) în vezica urinara (un rezervor mai mare).
Urina finală contine:
- 95% apa
- 5% substanțe dizolvate, dintre care:
- 2% săruri minerale (cloruri, sulfați, fosfați, carbonați)
- 3% substanțe organice (uree, acid uric, creatinină).
 Urina finală la un om sănătos nu conține niciodată glucoza.
Glucoza este prezenta doar în urina persoanelor bolnave de diabet.
 Volumul de urina produsă de rinichi in 24 de ore se numește
diureza și are o valoare medie de 1,5 l.
Capacitatea fiziologică (volumul) vezicii urinare = 250-300 ml.
Mictiunea
 Reprezintă procesul prin care urina este eliminată la exterior.
 Produsă la nivelul rinichilor, urina este colectată mai întâi de
calice, trecută în bazinet, de unde prin ureter ajunge în vezica
urinară.
 Între mictiuni vezica urinară acumulează urina, mărindu-și
capacitatea fără modificări deosebite ale tensiunii pereților și
presiunii intra vezicale.
 Cresterea bruscă a presiunii intravezicale declansează pe cale
nervoasă reflexă mictiunea. Când împrejurările permit mictiunea
are loc mai întâi prin contractii puternice ale musculaturii
peretelui vezical și relaxarea involuntară a sfincterului uretral.
Imediat urmează, sub control voluntar cortical, relaxarea
sfincterului striat cu eliminarea urinară.
 Centrii mictiunii sunt de natură parasimpatică, situati în
măduva sacrată. Evacuarea urinii este ajutată și de contracția
voluntară a musculaturii abdominale ce comprimă vezica.