Aparatul excretor

Este un sistem funcțional care îndepărtează din organism produși inutili și toxici,
asigurându-se astfel menținerea constantă a compoziției mediului intern - homeostazia.
Sistemul excretor îndeplinește o dublă funcție:
a) reglează mediul intern prin menținerea unei aceleiași cantități de săruri și de apă, cea
mai mare parte din prisos fiind eliminată prin rinichi;
b) elimină substanțele inerte și substanțele toxice, rezultate din metabolismul substanțelor
proteice. Principala cale de excreție este calea renală. Alte căi de excreție, decât calea renală
sunt plămânii, branhiile, glandele sudoripare, ficatul, tegumentul, mucoasa intestinală.
Aparatul urinar se compune din:

- rinichi, organul secretor

- caile de eliminare

- bazinet

- ureter

- vezica urinara

- uretra

Rinichiul

Situatia topografica: rinichii sunt situati în regiune cea mai profunda a cavitatii abdominale, de o
parte si de alta a coloanei vertebrale, proiectându-se pe o zona cuprinsa între ultimele 2 vertebre
toracale si primele 3 vertebre lombare.

Rinichiul stâng este situat cu o jumatate de corp de vertebra mai sus decât cel drept.

Sunt organe retroperitoneale si ocupa un spatiu numit loja renala.

Loja renala este delimitata de o formatiune fibroconjunctiva numita fascia renala. În fascia renala
si peretele posterior al abdomenului se afla un alt strat de grasime = grasimea perirenala sau
capsula adipoasa perirenala, care este mai dezvoltata pe fata posterioara a rinichiului. Acest
învelis conjunctiv permite rinichiului o oarecare mobilitate si face posibila deplasarea în jos a
acestuia (ptoza renala). Aceasta schimbare de pozitie este favorizata de anumite stari ale
organismului: sarcina sau slabire marcata si rapida.

Ectopia renala este o anomalie congenitala de pozitie a rinichiului si consta în oprirea rinichiului,
în timpul migratiei embrionare, în regiunea iliaca sau lombara.

Mijloace de fixare

- presiunea exercitata de celelalte viscere abdominale;

- fascia renala;

- vasele renale.

Forma, directie, dimensiuni:

Forma rinichiului este asemanatoare cu a unui bob de fasole. Cei doi rinichi sunt asezati fata în
fata, cu concavitatea spre coloana vertebrala. Sunt orientati cu axul mare oblic de sus în jos si
dinauntru în afara, fiind mai apropiati prin extremitatile superioare.

Greutatea rinichilor este de aproximativ 300 gr. Au o consistenta ferma, elastica, cu o înaltime de
12-13 cm, o grosime de 3 cm.

Parenchimul renal este friabil, rupându-se cu usurinta în cursul traumatismelor.

Configuratie externa

Suprafata rinichiului, de culoare rosie-bruna, este neteda si lucioasa.

Rinichiul reprezinta:

-2 fete (una anterioara si una posterioara)

-2 margini

- laterala - convexa si acoperita diferit de la stânga la dreapta;

- mediala - concava, se afla hilul renal, de unde intra si ies elementele pedicolului renal (intra
artera renala, nervii vegetativi;

-2 extremitati:

- polul superior este acoperit de glanda suprarenala;

- polul inferior

Hilul renal se prelungeste în interior cu o cavitate numita sinus renal , unde se afla calicele renal.

Structura rinichiului .

Rinichiul este acoperit la suprafata de o capsula fibroasa care are în structura sa fibre colagene si
fibre elastice.

Sub capsula se afla un strat subtire si discontinuu de fibre musculare si netede.

În afara capsulei se afla o pernita adipoasa (grasoasa).

Pe o sectiune frontala se vede ca rinichiul este alcatuit dintr-un strat periferic de culoare brun-
galbuie „substanta corticala” si o zona interna de culoare rosie închis „substanta medulara”.

Zona medulara este mai întinsa si contine 14 piramide renale numite piramide Malpighi; vârful
piramidelor se numeste papila renala si este îndreptat spre sinusul renal.

Piramidele au aspect striat dat de prezenta tubilor colectori (se numesc tubi Bellini). Acesti tubi se
deschid în cele 15-20 orificii din papila renala. Din zona corticala pleaca între piramidele Malpighi
prelungiri corticale numite coloane renale Bertin.

La baza piramidelor Malpighi situata catre suprafata se observa piramide mici (dispuse în baza
cu vârful spre suprafata rinichiului), numite piramide Ferrein . Ele sunt expansiuni (prelungiri) ale
medularei spre corticala si sunt în numar de 300 pentru o singura piramida Malpighi. Piramida
renala Malpighi, împreuna cu coloane renale din jurul ei alcatuiesc un lob renal . Fiecare rinichi
având aproximativ 14 lobi renali.

Piramida Ferrein, împreuna cu zona corticala ce o înconjoara alcatuieste un lob renal ; fiecare lob
renal având practic 300 de lobuli renali; numarul lobulilor renali este egal cu cel al piramidelor
renale Malpighi.

La nivelul rinichiului se gasesc nefroni situati atât în corticala cât si în medulara. Ei reprezinta
unitatea structurala si functionala a rinichiului.

Exista aproximativ 2 milioane de nefroni, dar nu functioneaza toti în acelasi timp.

Nefronul este format dintr-un corpuscul renal, tubul contort proximal, ansa Henle, tubul contort
distal, care se deschid în tub colector.

Corpuscul renal (Malpighi) este situat în corticala si are în structura sa:

- un glomerul vascular;

- o capsula Bowman (care înconjoara capilarul) si care prezinta o foita viscerala si una parietala
între care se afla un spatiu de colectare a urinei.
Cele doua foite: viscerala si parietala sunt formate dintr-un strat de celule turtite, asezate pe
structura cunoscuta a peretelui capilar sanguin (endoteliu, membrana bazala, periteliu).

Astfel, glomerulul renal prezinta:

- un pol vascular - care prezinta locul de patrundere si iesire al vaselor în corpul renal;

- un pol urinar - la nivelul caruia se petrece urina dintre etapele formarii urinei.

În continuare se afla tubul contort proximal - care prezinta o portiune în zona corticala si una în
zona medulara.

- ansa lui Henle - un tub în forma de „U” care prezinta o ramura descendenta si una ascendenta;

- tubul contort distal - se continua cu tubul colector care se varsa în tubi uriniferi, ambii dând
aspectul striat al piramidei Malpighi.

Vasculatia rinichiului .

Sângele arterial ajunge la rinichi prin artera renală (ramură a aortei abdominale) care, odată
pătrunsă în rinichi prin hilul renal, se împarte în artere interlobare, care trec printre piramidele
renale. Arterele interlobare se ramifică în artere arcuate la nivelul zonei de graniţă dintre zona
corticală şi cea medulară. Din arterele arcuate se desprind numeroase artere interlobulare, care
irigă cortexul renal, şi se împart în arteriole aferente. Fiecare arteriolă aferentă pătrunde într-un
glomerul (reţea de capilare unde se produce filtratul sangvin care pătrunde în tubulii nefronului).
Sângele care ramâne în glomerul este colectat de arteriola eferentă, care drenează sângele în
capilarele peritubulare (altă reţea tubulară care înconjoară tubulii nefronului). Sângele din
capilarele peritubulare este colectat de vene dispuse în paralel cu arterele. De la nefroni, sângele
trece în venele interlobulare, apoi în cele arcuate şi interlobare. Acestea din urmă părăsesc
rinichiul prin hil sub forma venei renale, care se varsă în vena cavă inferioară.

Inervaţia rinichiului
Inervaţia rinichiului este constituită din fibre vagale şi simpatice din plexul renal. Ambele
inervează numai pereţii vaselor sangvine.
CĂILE URINARE

Urina formată este eliminată prin căile urinare: calice, pelvis renal, uretere, vezica urinară şi
uretra.

Calicele mici - formaţiuni membranoase, situate în jurul uneia sau mai multor papile renale.
Calicele mari - rezultă prin unirea celor 6-12 calice mici.
Pelvisul renal - are formă de pâlnie, este captuşit de epiteliu de tranziţie, rezultă din unirea
calicelor mari, prezintă două porţiuni: intrarenală (în sinusul renal) şi extrarenală (se continuă cu
ureterul).
Ureterele - sunt conducte musculo-membranoase căptuşite la interior de uroteliu, iau naştere din
pelvisurile renale şi se deschid în vezica urinară.

Vezica urinară - organ cavitar, în care se acumulează urina, este situată posterior simfizei
pubiene şi anterior rectului,; la femeie, se învecinează cu uterul şi cu vaginul; la bărbat, sub
vezica se găseşte prostata. Forma vezicii este dată de volumul de urină pe care îl contine: când
este goală are formă piramidală, iar pe masură ce se umple, devine ovoidală. Peretele vezicii
urinare este format din patru tunici:
mucoasa - este formată din epiteliu de tranziţie, care se subţiază pe masură ce vezica urinară se
destinde; la nivelul deschiderii ureterelor în vezica urinară, mucoasa prezintă nişte “supape“ care
închid ureterele, împiedicând refularea urinii în uretere;

submucoasa - susţine mucoasa;

musculara- formată din ţesut muscular neted;
seroasa (adventicea) - este continuarea peritoneului, acoperă suprafaţa externă a vezicii urinare;
Uretra - conduct prin care urina este eliminată din vezica urinară la exterior; peretele uretral este
căptuşit cu o membrană mucoasă, secretată de glandele uretrale, şi este format din fibre
musculare dispuse longitudinal; prezintă două sfinctere:
intern - situat superior, format din fibre musculare netede, ce alcătuiesc şi musculatura vezicii
urinare; nu este controlat voluntar;

extern - situat inferior, alcătuit din fibre musculare striate; este controlat voluntar.

FIZIOLOGIA SISTEMULUI EXCRETOR

Formarea urinii

Ultrafiltrarea glomerulară - este procesul de trecere a plasmei sangvine ( cu excepţia proteinelor )

prin membrana filtrantă, în tubul urinifer, unde constituie urina primară. Procesul este determinat
de presiunea manifestată la nivelul membranei filtrante. În 24 de ore, prin rinichi trec 1000-1500 l
de sânge. Cantitatea de urină primară formată în 24 de ore este de 170-180 l. Rezultă că lichidul
extracelular este în totalitate filtrat de 12-16 ori zilnic. Ultrafiltratul are constituţia plasmei
deproteinizate. Urina primară de la nivelul capsulei Bowmann trece în sistemul tubular al
nefronului unde suferă procese de reabsorbţie şi secreţie tubulară.
Reabsorbţia tubulară- este procesul de trecere a unor constituenţi ai urinei primare din tubul
urinifer în capilarele sangvine, prin transport activ sau pasiv; se desfăşoară la nivelul segmentelor
proximal şi distal şi determină economisirea unor substanţe utile.
Secreţia tubulară- constă în trecerea din capilarele sangvine peritubulare în lumenul tubular a K+,
a H+, a amoniacului, a ureei şi a altor produşi toxici din plasmă. Se desfăşoară la nivelul tubilor
contorţi distali. Transportul prin peretele tubular este realizat prin mecanisme enzimatice, datorită
gradientului de concentraţie, şi prin difuziune. În urma proceselor de reabsorbţie şi secreţie
tubulară, cantitatea de urină scade la 1,5 l/24h, iar concentraţia creşte, rezultând urina finală.

Funcţia endocrină se realizează prin secreţia de renină la nivelul aparatului juxtaglomerular.

Renina este inactivă, dar activează angiotensina II, cu efect puternic vasoconstrictor, eliberator
de aldosteron şi stimulator al sistemului adrenosimpatic, asigurând homeostazia circulatorie şi
menţinerea echilibrului hidrosalin.
Micţiunea este procesul de eliminare a urinei. Din canalele colectoare, urina trece în calice, apoi
în bazinet şi uretere. Transportul urinei prin uretere se desfăşoară prin mişcări peristaltice.
Peristaltismul este influenţat de SNV. Simpaticul inhiba motilitatea ureterelor, iar parasimpaticul o
accentuează. La locul de vărsare în vezica urinară se află câte o valvă. Până la un conţinut de
400 cm3, presiunea exercitată de peretele vezical asupra conţinutului rămâne constantă. Când
cantitatea de lichid depăşeşte 400 cm3, presiunea intravezicală creşte. Creşterea presiunii,
determinată de distensie, stimulează receptorii din peretele vezical şi impulsurile sunt conduse
prin fibre senzitive parasimpatice la centrii nervoşi medulari ai micţiunii (S1-S2), declanşând
reflex, pe cale eferentă parasimpatică (nervii pelvici), relaxarea sfincterului vezical intern şi
contractia muşchiului, deci micţiunea reflexă.

Boli ale sistemului urinar:

uretrite - infecţia uretrei;
cistita - infecţia vezicii urinare;
nefrita - inflamarea ţesutului renal;
glomerulonefrita - inflamaţia glomerulilor, poate fi cauza unor maladii renale cronice sau a
blocajului renal, fiind favorizată de stress, umezeală, raceală, traumatisme;
pielita - inflamaţia bazinetului şi a calicelor renale, ca urmare a infecţiilor bacteriene din sânge
sau din tracturile urinare;
pielonefrita - inflamaţia bazinetului, calicelor şi tubilor renali ai unuia sau ambilor rinichi;

obstrucţii - pot avea loc în orice regiune a tractului urinar, fiind provocate de calculi (pietre),
lovituri, tumori sau chisturi, spasme ale ureterelor sau de anomalii congenitale; au consecinţe
extrem de grave, ducând la blocajul unuia sau al ambilor rinichi;
tuberculoza renală - se caracterizează prin puroi şi sânge în urina, urinat frecvent şi dureros;
apare la cei care au avut tuberculoză localizată în alte organe;
scleroza renală - imbatranirea arterelor renale; favorizată de hipertensiunea arterială şi de alte
boli de rinichi;
calculi renali - se formează ca urmare a difuncţiilor metabolice, în urma cărora rezultă cantităţi
mari de substanţe anorganice şi organice; prin concentrarea urinii, aceste substanţe cristalizează
şi formează granule, care stau la originea viitorilor calculi;

Disfuncţii:
disuria - (urinarea dureroasă), semnalează o infecţie a tractului urinar sau obstrucţia uretrei;
hematuria - (sânge în urină), este asociată cu o traumă;

bacteriuria - (bacterii în urină);

piuria - (puroi în urină), este rezultatul unei infecţii de durată;
oliguria - (eliminare de cantităţi insuficiente de urină), indică presiune sangvină scazută sau blocaj
renal;
poliuria - (eliminarea unor cantităţi mari de urină);
uremia- constă în acumularea in sange a unor substante care se gasesc in urina;
enurezisul - (incontinenta urinara), consta in incapacitatea de a controla mictiunea;

blocajul renal - reprezinta incapacitatea rinichiului de a mai asigura echilibrul electrolitic si de a

elimina produsii de metabolism. Blocajul renal acut reprezinta pierderea brusca a capacitatii
rinichiului de a functiona, determinat de soc, hemoragii sau traumatizarea fizica a rinichilor.
Blocajul renal cronic este rezultatul unei boli care a distrus progresiv tesutul renal. Persoanele cu
blocaj renal cronic nu pot supravietui independent, hemodializa sau transplantul renal fiind
absolut necesare. Rinichiul artificial sau aparatul de hemodializa, permite filtrarea sangelui.
Sangele arterial, colectat din artera radiala, este pompat printr-un tub intr-un dispozitiv ce contine
o membrana semipermeabila. Aceasta separa sangele de o solutie izotona ce contine molecule
de care sangele are nevoie (cum ar fi glucoza). Prin procesul numit dializa, produsii finali de
metabolism difuzeaza din sange prin membrana, in timp ce moleculele necesare organismului
raman in sange. Dupa curatare, sangele este returnat in corp printr-o vena.
Aparatul genital feminin
Aparatul genital feminin este un sistem complex de organe conectate intre ele, cu functie
reproductiva, situat in zona pelvina a trunchiului (zona bazinului).

Aparatul genital feminin este impartit in doua structuri: organele genitale interne,
reprezentate de gonada feminina (ovarul) si calea genitala (alcatuita din trompe uterine, uter,
vagin) si organele externe reprezentate de vulva (alcatuita din labiile mari si mici, intre care se
afla vestibului vaginal cu orificiul de intrare vaginala, meatul urinar, clitorisul si orificiile
glandelor secretorii).

Functia reproductiva este asigurata de aceste organe.

Organele genitale

Gonada feminina sau ovarul

Ovarul este o glanda secretoare mixta (endocrina si exocrina), situat in bazin, de forma unui
sambure de migdala, cu dimensiuni de pana la 4cm lungime si 2,5 cm latime. Un capat este
fixat de uter, lar celalalt de pavilionul trompei uterine, constituind elemente din aparatul
genital feminin.

Functia ovarului este una mixta: el este, pe de o parte, o glanda endocrina (cu secretie
interna), producand si secretand hormonii sexuali feminini (estrogen si progesteron), iar de pe
alta parte este o glanda exocrine (secretie externa), cu rol de producere a ovulelor.

Hormonii ovarieni au diferite functii in organism. Estrogenii, in perioada copilariei, au functie

nesemnificativa, dar odata cu pubertatea, importanta lor creste. Acestia stimuleaza
dezvoltarea organelor genital interne si externe si de asemenea cresterea oaselor si a
organismului ca intreg.
Progesteronul, dupa cum ii spune si numele, ajuta organismul sa se pregateasca de
o sarcina (gestatie). Actioneaza asupra mucoasei uterului, sprijinind implantarea (nidarea)
ovulului fecundat in aceasta; activeaza mucoasa trompelor uterine pentru a hrani ovulul;
pregateste glanda mamara pentru lactatie si faciliteaza buna-dezvoltare a fetusului.

Ovulele sunt celulele care se formeaza in ovar in timpul perioadei fertile a femeii, iar apoi
sunt secretate in timpul ciclului menstrual, pentru a fi fecundate de catre un spermatozoid si a
da nastere unei noi vieti.

Fiecare femeie se naste cu un numar finit de celule numite ovocite, care sunt precursorii
ovulelor. Din cateva milioane, pana la pubertate, raman aproximativ 300.000 de ovocite.
Acestea se matureaza in fiecare luna printr-un proces numit “ovogeneza”, transformandu-se in
ovule pregatite pentru fecundatie. Acest proces, reprezinta defapt ciclul ovarian.

Trompele uterine

Trompele uterne sau ovoductele sunt doua tuburi musculo-membranoase, situate lateral de
uter si se intind pana la ovar si constituie elemente din aparatul genital feminin. Capatul
dinspre ovar este prevazut cu o deschizatura mai larga, in forma de palnie cu franjuri, ce
poarta numele de pavilion al trompei uterine.

Aceasta are rolul de a conduce ovulul expulzat de ovar spre uter. Mucoasa trompelor este
prevazuta cu niste franjuri mici si mobili, numiti cili care mobilizeaza ovulul in directia
uterului. De asemenea, fecundatia are loc tot in trompe.

Uterul

Uterul este un organ cavitar in forma de para, situat in bazin, intre rect si vezica urinara.
Orificiul de deschidere (cervixul sau colul uterin) este asezat in jos spre vagin.

Ovulul fecundat in trompele uterine circula pana la uter, unde se implanteaza in mucoasa
acestuia (proces numit “nidatie”) pentru a se dezvolta mai departe in decursul sarcinii.

Uterul se pregateste in fiecare luna pentru sarcina ingrosandu-si mucoasa si dilatandu-si vasele
sangvine care iriga zona respectiva. Aceste transformari sunt ciclice, iar daca nidatia nu are
loc, mucoasa formata din epitelii se exfoliaza, vasele de sange su rup si are
loc menstruatia (menarha).

Vaginul

Este un organ musculo-membranos, de forma cilindrica, situat intre colul uterin (in sus) si vulva
(in jos). Vaginul primeste penisul barbatului in timpul raportului sexual, dupa care serveste ca
si conductor al spermatozoizilor pana la zona in care se afla ovulul. Prin vagin trece sangele
menstrual si fatul in timpul nasterii.

Femeile virgine prezinta o membrana fina numita himen, care este interpusa intre vagin si
vulva. Himenul se rupe la primul contact sexual, ceea ce produce senzatii dureroase si
sangerari.
Vulva

Vulva reprezinta structura externa din aparatul genital feminin. Aceasta se intinde de la
muntele lui Venus (o ridicatura formata din celule grase, dispuse deasupra loculul de sudare a
oaselor pelvine, peste care creste parul pubian incepand cu pubertatea) pana la anus.

Vulva este cuprinsa intre doua pliuri de piele numite labii mici, care sunt deasemenea cuprinse
intre alte doua labii mari. Labiile mici sunt unite anterior la nivelul clitorisului.

Clitorisul reprezinta organul erectil feminin, un “penis in miniatura”. Posterior de acesta se

afla meatul (orificiul) urinar, iar in spatele acestuia se gaseste orificiul deschiderii vaginului.
Lateral de vagin se gasesc alte doua perechi de orificii. Acestea sunt defapt, orificiile de
deschidere a canalelor glandulare care secreta un lichid lubrifiant.

Aparatul genital masculin

Organele genitale masculine sunt principalele caractere sexuale ale barbatilor. Organele
genitale masculine constau in : testicule, caile spermatice, prostata, veziculele seminale si
penis.

Testicul
Testiculul este o glanda pereche (drept si stang). Se afla asezat intr-o punga tegumentara
numita scrot, unde a coborat cu putin inainte de nastere. La nastere, testiculele sunt, uneori,
in abdomen si coboara cateva luni mai tarziu. Acestea au forma de ou si masoara ,in medie, 2.5
cm latime si 3,5 cm lungime. Testiculele sunt situate intre picioare, in afara corpului, deci sunt
organe genitale externe. Testiculele sunt situate in afara organismului, deoarece pentru ca
acestea sa produca spermatozoizii temperatura trebuie sa fie usor sub 37° C. Testiculele sunt
sediul unde se produc spermatozoizii.
Testiculele devin functionale la pubertate.Ele produc testosteronul, hormonul care este
responsabil de maturarea spermatozoizilor si aparitia caracterelor sexuale secundare adica
vocea groasa, parul abundent, dezvoltarea masei musculare,etc.

Spermatozoidul
Spermatozoizii sunt celulele sexuale masculine, produse la nivelul testiculelor. Spermatozoizii
pot fertiliza ovulul (celula sexuala feminina) pentru a forma oul din care se dezvolta
copilul.Spermatozoidul este o celula foarte mica (30—60 μ) avand o parte mai dezvoltata,
capul, o portiune scurta, gatul si un filament protoplasmatic alungit, coada. Numarul
spermatozoizilor este foarte mare ( 200.000.000 la fiecare ejaculare) si se formeaza in mod
continuu. Pentru ca spermatozoidul sa fie apt de a se uni cu ovulul, el trebuie sa sufere
procesul de maturatie. Aceasta consta in reducerea la jumatate a numarului de cromozomi (23
cromozomi, dintre care 22 transmit caracterele ereditare somatice, iar unul este purtatorul
factorului care determina sexul).

Caile spermatice
Caile spermatice sunt canale prin care spermatozoizii odata formati sunt eliminati din
testicule. Caile spermatice sunt: tubii seminiferi, reteaua testiculara, canalul eferent, ductul
epididimar ,canalul deferent ,ductul ejaculator si uretra.
Spermatozoizii sunt stocati in epididim, un conduct sinuos situat in testicule. In timpul
ejacularii spermatozoizii sunt dirijati in canalul deferent. canalul deferent se continua cu
ductul ejaculator unde se scurge lichidul seminal provenit de la veziculele seminale pentru a
forma sperma.
Canalul ejaculator traverseaza prostata, care secreta un lichid ce participa la formarea
spermei. Canalul ejaculator se continua cu uretra. Uretra trece prin penis si se deschide la
exterior la nivelul meatului urinar situat la varful glandului.

Penisul
Penisul este organul genital caracteristic barbatilor. Este traversat de un canal, uretra, care
permite trecerea urinii si a spermei. Penisul este format din doua corpuri cavernoase si un corp
spongios. Cand un barbat este excitat sexual la nivelul penisul creste cantitatea de sange ,ceea
ce duce la cresterea dimensiunii: erectie. Lungimea penisului variaza de la un barbat la altul (
13- 15 cm in medie), dar dimensiunea nu are nici o influenta asupra calitatii actului sexual.
Glandul este zona sensibila a penisului, are forma de clopot si se gaseste la varful penisului.
Acesta este foarte sensibil la stimularea mecanica din timpul actului sexual. La varful glandului
se gaseste un orificiu, meatul uretral. Glandul este acoperit de o piele: preput. In timpul
erectiei, preputul ramane in urma si glandul este descoperit. Preputul este atasat la gland prin
intermediul unei membrane numita frau preputului.

Veziculele seminale si prostata

Veziculele seminale si prostata sunt glande situate in interiorul corpului, in spatele penisului si
sub vezica urinara. Ele sunt responsabile de producerea lichidului seminal. Acest lichid se
amesteca cu spermatozoizii, produsi in testicule, pentru a forma sperma. La sfarsitul actului
sexual, sperma este expulzata: ejacularea.
Reproducerea
1. Fecundatia: reprezinta unirea spermatozoidului cu ovulul, urmata de unirea
materialului genetic al celor 2 celule. Fenomenul implica o serie de procese care se
realizeaza la nivel molecular. Pentru a ajunge in ovul, spermatozoidul trebuie sa
penetreze corona radiata si zona pelucida, acestea reprezinta doua invelisuri ale ovulului
care impiedica fertilizarea de catre mai multi spermatozoizi. Dupa unirea celor 23 de
cromozomi adusi de spermatozoid cu cei 23 de cromozomi ai ovulului rezulta o celula cu
23 de perechi de cromozomi (46 de cromozomi) care poate incepe sa se divida. In urma
primei diviziuni (mitoza) rezulta 2 celule, apoi 4, apoi 8, urmeaza stadiul de morula,
blastula, gastrula tanara si gastrula tardiva.
La sfarsitul zilei 1 dupa fecundatie zigotul ajunge la stadiul de 2 celule.

2. Implantarea: începe la 2-3 zile intrarea oului fertilizat în uter şi la 5-7 zile de la fertilizare,
în zilele 18-19 a ciclului ovarian.
Implantarea este definita drept procesul prin care embrionul se ataseaza de peretele
uterin si penetreaza epiteliul endometrial initial si apoi in sistemul circulator matern pentru
a forma placenta. Procesul de implantare este limitat in timp si spaţiu.
Embrionul ramine in cavitatea uterina timp de 72 de ore dupa care expansioneaza si isi
detaseaza zona pellucida si incepe implantarea prin interactiunea puternica dintre
microvilii embrionului si cei ai mucoasei uterine.

3. Gestatia: reprezintă perioada cuprinsă între momentul fecundării ovulului și nașterea

puiului. La om, gestația este numită, de asemenea, graviditate sau sarcină și durează în
jur de 280 de zile din prima zi a ultimei menstruații, cu o variație normală de la 259 zile
(37 săptămâni) la 287 zile (41 săptămâni).
Gestația reprezintă procesul de purtare a unuia sau mai multor descendenți, numiți și
fetuși sau embrioni. La o sarcină, pot exista mai multe gestații (spre exemplu, gemenii
sau tripleții). Sarcina umană este cea mai studiată dintre toate sarcinile mamiferelor, iar
ramura medicală care se ocupă de sarcină se numește obstetrică.