Sistemul excretor 

(fig. 1) este alcătuit din:

 rinichi (în număr de doi);

 căile urinare.

Rinichii
Rinichii sunt așezați în cavitatea abdominală, de o parte și de alta a coloanei vertebrale, în
regiunea lombară.

Figura 1. Structura rinichiului

Rinichii au o formă asemănătoare cu aceea a unui bob de fasole

(reniformă), culoarea brun-roșcată, greutatea fiecărui rinichi este în jur de
120g.
Rinichiului i se descriu două fețe - anterioară și posterioară, două margini - una laterală
convexă și una mediană concavă, care prezintă hilul renal, și doi poli - superior și inferior.

Prin hilul renal intră artera renală și nervii renali, ieșind vena renală, căile urinare și vase
limfatice.

Polul superior vine în raport cu glanda suprarenală.

Rinichiul este alcătuit din două părți: capsula renală și țesutul sau parenchimul renal.

Capsula renală se prezintă sub forma unui înveliș fibro-elastic, care acoperă toată suprafața
rinichiului și care aderă la parenchimul subiacent (aderă la țesutul de sub el).

Parenchimul renal este alcătuit dintr-o zonă centrală, numită medulară, și o zonă periferică,

numită corticală.

Medulara prezintă, pe secțiune, niște formațiuni de aspect triunghiular, numite piramidele lui

Malpighi în număr de 6 până la 18, ele sunt orientate cu baza spre periferie, către corticală.
Vârfurile acestor piramide sunt rotunjite și poartă numele de papile renale. Se poate observa
în secțiune cu ajutorul unei lupe mici orificii în vârful piramidelor, prin care urina se scurge
în calicele renale. Piramidele Malpighi prezintă niște striații longitudinale fine, care reprezintă
canalele renale drepte numite tuburi colectoare. Fiecare tub colector își are orificiul de
scurgere în papilă.

O piramidă Malpighi renală împreună cu țesutul înconjurător din corticală alcătuiesc un lob
renal. La rândul său, lobul renal se împarte în unități mai mici numite lobuli renali.

Corticala conține atât corpusculul renal cât și tubii colectori.

Definiție

Nefronul (fig. 2) reprezintă unitatea anatomică și funcțională a rinichiului .

În alcătuirea unui nefron intră două părți: corpusculul renal și tubul urinifer
(sistemul tubular).

Corpusculul renal e format din capsula Bowman și glomerulul renal.

Capsula Bowman reprezintă porțiunea inițiala a nefronului. Ea este situată în corticală și are

forma unei cupe cu pereții dubli. În adâncimea cupei se află glomerulul renal care este un
ghem format din capilare, la care sosește o arteriolă aferentă și de la care pleacă o arteriolă
eferentă.

În fiecare nefron, în capsula Bowman pătrunde o ramificație a arterei renale (desprinsă din
aorta abdominală) - arteriola aferentă. Din aceasta se formează glomerulul. Capilarele
glomerurale se unesc și formează arteriola eferentă care se capilarizează din nou la nivelul
pereților tubulari (restul tubului urinifer).
 Figura 2. Alcătuirea nefronului

În continuarea capsulei se află tubul contort proximal, care este un tub încolăcit, situat în
corticală. El se continuă cu ansa Henle, formată dintr-un braț descendent care trece în
medulară, de unde pleacă un braț ascendent ce se reîntoarce în corticală. Brațul descendent
are calibrul mai mic decât cel ascendent care, ajuns în corticală, se continuă cu tubul contort
distal, acesta are o porțiune rectilinie și una contortă. Limita dintre cele două porțiuni este
marcată de prezența unei structuri de tip particular numită macula densa.

Mai mulți tubi contorți distali se deschid într-un tub colector.

Căile urinare
Căile urinare sunt reprezentate de:

 calicele renale mici;

 calicele renale mari;
 bazinet;
 ureter;
 vezica urinară;
 uretra.

Calicele renale mici sunt situate la vârful piramidelor Malpighi și confluează în trei calice

renale mari: superior, mijlociu și inferior. La rândul lor, calicele renale mari se unesc și
formează bazinetul.
Bazinetul sau pelvisul renal este un conduct mai dilatat, cu baza la rinichi și cu vârful spre
ureter.

Ureterul este un tub lung de 25-30 cm, care unește vârful bazinetului cu vezica urinară.

Vezica urinară este un organ musculo-cavitar, fiind porțiunea cea mai dilatată a căilor
urinare. Ea acumulează urina, care se elimină în mod continuu prin uretere, și o evacuează
în mod discontinuu ritmic, de 4-6 ori în 24 de ore, prin actul micțiunii. Vezica urinară este
așezată în pelvis și are o formă globuloasă.

Uretra este un conduct care, la bărbat, e mai lungă decât la femeie. Ea este segmentul
evacuator al aparatului urinar, prin care urina este eliminată din vezică în timpul micțiunii.

La bărbat, este un organ comun atât aparatului urinar, cât și celui genital, servind pentru
micțiune și pentru ejaculare.

La femeie, uretra este un organ care servește numai pentru eliminarea urinei din vezică;
este prevăzută cu un sfincter intern, neted, la joncțiunea/legătura cu vezica urinară, și cu
un sfincter extern, striat.

Rinichii sunt principalele organe ale excreției. Aceștia elimină prin urină substanțele toxice
nefolositoare și o parte din sărurile din sânge, împreună cu o cantitate de apă.

Vascularizația rinichiului este foarte bogată. Artera renală (provine din aorta abdominală) se
împarte în ramuri care pătrund între piramidele renale, formează apoi mici ,,arcuri" la baza
piramidelor, la limita dintre corticală și medulară; din divizarea acestora în corticală provin
arteriolele aferente care se capilarizează formând fiecare câte un ,,ghem" de capilare,
numit glomerul.

Arteriola care iese din glomerul (eferentă) se capilarizează în jurul tubilor uriniferi, apoi
sângele trece în venule și vene care merg paralel cu arterele și formează în final vena
renală, care iese din rinichi și se varsă în vena cavă inferioară.

În fiecare rinichi se găsesc cam 1 milion de nefroni, ,,unități de curățire" a sângelui, la nivelul
cărora se formează urina.

Formarea urinei
Formarea urinei este un proces complex care se desfășoară în trei faze:

 filtrarea glomerulară;
 reabsorbția tubulară;
 secreția tubulară.

Filtrarea glomerulară - filtrarea sângelui (mai exact, plasma sângelui este filtrată) se face
prin pereții subțiri ai capilarelor glomerulare, în capsula nefronului. Micile ,,filtre" naturale
sunt selective, din plasma sanguină neputând trece proteinele, prețioase pentru organism.
Trec însă o mare cantitate de apă, glucoză, aminoacizii, săruri minerale, dar și substanțe
nefolositoare, toxice (uree, acid uric).
Se formează astfel urina primară care este de fapt plasma deproteinizată (fară proteine;
proteinele nu au putut trece deoarece sunt molecule mari) care intră în tubul urinifer.
Cantitatea de urină primară este de 180 l pe zi!

Pe măsură ce urina primară înaintează de-a lungul segmentelor tubului urinifer, ea suferă
modificări ale compoziției sale. Au loc următoarele procese:

Reabsorbția reprezintă faza în care are loc întoarcerea în sânge a unei mari cantități de apă
și de substanțe utile organismului, conținute în urina primară (ultrafiltratul glomerular), cum
sunt glucoza și aminoacizii, (altfel spus, are loc trecerea acestor substanțe din tubii uriniferi
înapoi în sânge).

Deci în această etapă se recuperează anumite substanțe utile organismului din urina
primară.

Secreția tubulară este procesul invers celui de reabsorbție. În procesul de secreție tubulară

sunt preluate substanțele din capilarele ce înconjoară tubii și trecute în lichidul urinar aflat în
lumenul tubului urinifer (mai exact are loc secreția de către celulele tubului urinifer a unor
substanțe, cum este amoniacul, substanță toxică, care intră în tubul urinifer și care va fi
eliminat).

În urma reabsorbției și secreției tubulare se formează urina finală în cantitate de aproximativ

1,5 l pe zi, care trece din tubii uriniferi ai nefronilor în tuburile colectoare ale urinei și prin
orificiile din vârful piramidelor renale ajunge în final în bazinet (un minirezervor de urină), de
aici urina finală va ajunge prin căile urinare (uretere) în vezica urinară (un rezervor mai
mare).

Eliminarea urinei
Din pelvisul renal (bazinet), urina trece în uretere și înaintează prin contracția musculaturii
înspre vezica urinară unde se acumulează. Când aceasta se umple (300-400 ml),
musculatura pereților ei se contractă și urina este eliminată, prin uretră, la exterior (are loc
micțiunea).

Rinichii intervin în menținerea echilibrului mediului intern. De exemplu, când mănânci

foarte sărat, rinichiul elimină surplusul prin urină, menținând astfel concentrația normală a
sărurilor în sânge. Dacă bei prea multă apă, rinichiul elimină surplusul. Dacă bei apă puțină,
se mărește reabsorbția ei pentru a nu modifica conținutul de apă al plasmei sanguine.

 Rinichiul prezintă numeroase roluri:

1) formează urina şi elimină (micţiunea) astfel substanţele toxice şi produşii de catabolism
inutilizabili.
2) menţine constant volumul sanguin, echilibrul acido-bazic, presiunea osmotică,
concentraţia ionilor plasmatici şi a glucozei, ureei,etc.
4) secretă renina care contribuie la reglarea presiunii arteriale
5) secretă eritropoetina care reglează eritropoieza
6) secretă 1,25 dihidroxi colecalciferol care reglează metabolismul calciului
7) gluconeogeneza(uneori).

rinichi-fiziologie
Aceste activităţi se pot realiza deoarece rinichiul are o irigaţie bogată (o pătrime din debitul
cardiac).
Formarea urinei se realizează prin 3 procese: filtrare, resorbţie şi secreţie.
Filtrarea glomerulară este un proces influienţat de forţele fizice, şi constă în trecerea unei
părţi din sânge prin membrana filtrantă glomerulară. Membrana are permeabilitate selectivă
în funcţie de greutatea moleculară, încărcarea electrică şi forma moleculelor. Lichidul care
filtrează prin membrană se numeşte filtrat glomerular. Acesta nu conţine decât o cantitate
infimă de proteine şi de aceea se poate spune ca filtratul glomerular este o plasmă
deproteinizată. Cantitatea de filtrat al rinichilor pe minut este de 125ml, ceea ce înseamnă că
în 24 ore filtrează 180 litri. Din această cantitate 99% este reabsorbită de tubii uriniferi iar
restul este eliminată sub formă de urină. Procesul filtrării glomerulare este rezultatul presiunii
efective de filtrare care rezultă din suma presiunilor de sens opus care se exercită la acest
nivel. Astfel, presiunea hidrostatică din capilarele glomerulare determină filtrarea, iar
presiunea coloidosmotică (oncotică) dată de proteinele plasmatice şi presiunea din capsula
Bowmann din exteriorul capilarelor se opun filtrarii.
Resorbţia tubulară reprezintă procesul prin care anumite substanţe utile sunt recuperate prin
reabsorbţie. Este facilitată de prezenţa microvililor şi a depozitelor de ATP. Există
mecanisme diferite de resorbţie pentru substanţe, active şi pasive.
Transpotrul pasiv se face prin difuziune (pe baza gradientelor electric, chimic) şi osmoză,
nefiind limitat de o capacitate maximă de transport pasiv se resorb apa, ureea, clorul şi
parţial sodiu (la polul luminal trece pasiv datorită gradientului de concentraţie).
Transportul activ se face cu consum de energie (ATP) şi împotriva gradientelor. Datorită
nevoilor energetice, transportul activ este limitat în timp. Se resorb astfel numai substanţele
utile, în funcţie de necesităţile organismului şi de debitul lor de filtrare. Prin transport activ se
resorb glucoza (100%), aminoacizii (100%), unele vitamine, fosfaţi, sulfaţi, sodiu (din celule
în spaţiul intercelular), acid uric, calciu, magneziu, acid lactic.
Apa se resoarbe aproape în toate parţile nefronului (cu excepţia porţiunii cuprinse între
ramura subţire ascendentă Henle şi prima parte a tubului contort distal) dar în proporţii
variate. Ea se absoarbe paracelular şi transcelular pasiv, prin osmoză, urmând substanţele
osmotic active (în special Na). În tubul contort proximal se face resorbţia obligatorie a apei
(80%) în funcţie de gradientul osmotic dat de sodiu şi glucoză. La tubii contorţi distali şi tubii
colectori are loc resorbţia facultativă (15%) în prezenta ADH, ceea ce determină o diureză de
numai 1,8litri/zi. În absenţa ADH, apa se resoarbe numai în tubul contort proximal.
Secreţia tubulară este procesul de eliminare a substanţelor toxice, nefolositoare sau a
medicamentelor şi de reglare a concentraţiei de potasiu, acid uric, creatinină. Aceste
substanţe trec din capilarele peritubulare în tubi prin mecanisme active şi pasive. Ionul de
hidrogen este secretat activ în tubul contort proximal. În tubul contort distal, în prezenţa
aldosteronului, prin schimb ionic se secretă H şi K şi se resoarbe Na. Ionul de potasiu este
secretat activ. Amoniacul (NH3) este secretat pasiv. Secreţiile de amoniac şi hidrogen
contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic.
Transportul substanţelor în tubul contort proximal.
În tubul contort proximal se resorb integral glucoza şi aminoacizii. Celulele de la acest nivel
au apical, microvili cu înalţime egală (marginea în perie). La polul bazal există falduri ale
membranei, între care se află mitocondrii, ceea ce demonstrează prezenţa unor fenomene
active la acest nivel. La polul laterobazal se descriu pompe ionice (ATP-aza Na/K
dependentă), care scot 3 ioni de Na şi introduc 2 ioni de K în celulă. Ieşirea sodiului este
urmată de ieşirea apei. Ionul de Na ajunge în interstiţiu şi de aici în vasele de sânge
peritubulare. În capilarele peritubulare, presiunea hidrostatică este mica iar presiunea coloid
osmotică este mare. Aceasta facilitează trecerea Na în capilarele peritubulare.
Iesirea Na din celulă, determină scăderea concentraţiei lui intracelular şi apariţia unei
electronegativităţi la acest nivel. Datorită acestor factori, Na tinde să intre pasiv în celulă prin
polul apical (urinar).
La nivelul polului apical al celulelor tubulare proximale, există nişte proteine (carrier) numite
"ping-pong" care funcţionază numai în prezenţa gradientului de Na. Acestea îşi modifică
conformaţia dacă pe ele se fixează concomitent ionul de Na şi molecula de glucoză sau
aminoacid. Se observă că glucoza şi aminoacizii trec din urina primară în celulele tubulare,
prin cotransport-simport (transport activ secundar).
La polul apical mai există o proteină numită antiport, care permite eliminarea în urină a
ionului de H dacă intră concomitent ionul de Na. Intrare ionului de Na este facilitată de
pompa ionică de la polul laterobazal, care scoate 3 Na şi introduce 2 K (vezi explicatia de
mai sus).
Reglarea activităţii renale se face de către mecanisme nervoase şi umorale.
Mecanismele nervoase se realizează prin fibre vegetative care merg la arteriole, glomerul şi
tubi. Stimularea simpatică determină vasoconstricţie renală şi scăderea diurezei. Acţiunea
inversă se datorează inhibării simpaticului şi nu stimulării parasimpaticului. Stimularea
nervilor renali determină scăderea eliminărilor de sodiu.
Mecanismele umorale au rolul cel mai important.
ADH creşte reabsorbţia de apă la nivelul tubilor distali şi colectori, determinând scăderea
volumului şi creşterea concentraţiei urinare.
Cortizolul creşte filtrarea glomerulară, scade permeabilitatea tubilor distali pentru apă şi
stimulează eliminarea excesului de apă.
Mineralocorticoizii şi în special aldosteronul determină reducerea eliminărilor de Na, Cl, apă
şi creşterea celor de potasiu şi hidrogen în special la nivelul tubilor distali şi colectori.
Parathormonul stimulează eliminările de aminoacizi, fosfaţi, potasiu, bicarbonat şi reţine
calciu (în tubul contort distal), Mg, amoniacul şi ionii de hidrogen.
Calcitonina stimulează reabsorbţia de calciu la ansa Henle ţi tubul distal.
Hormonii tiroidieni, glucocorticoizii şi estrogenii intervin în reglarea activităţii renale.
Secreţia hormonală renală constă în special în secreţia de renină. Aceasta este o enzimă
proteolitică elaborată la nivelul complexului juxtamedular. Renina stimulează transformarea
angiotensinogenului în angiotensina I inactivă. Sub acţiunea enzimei de conversie,
angiotensina I devine activă ,transformându-se în angiotensina II. Aceasta este cel mai
puternic vasoconstrictor natural şi eliberator de aldosteron.

C. Boli renale
Profesorii noștrii au construit pagina despre bolile renale (boli ale sistemului excretor la
om) cele mai frecvente în funcție de informațiile prevăzute în programa voastră de la
clasă. Vă puteți folosi de aceste materiale și dacă vă pregătiți pentru Bacalaureat, întrucât
îndeplinesc și cerințele oficiale pentru Bacalaureatul la Anatomie.

Accesează pagina noastră și vei găsi informații despre cele mai frecvente boli renale, care
sunt cauzele acestora și cum pot fi ele prevenite sau tratate.
Aici veți găsi informații despre:

 cistita: definiție, simptome, cauze, tratament, prevenție;

 glomerulonefrita: definiție, semne și simptome, cauze, tratament, prevenție;
 pielonefrita acuta și cea cronică: definiții, cauze, simptome, tratament,
prevenție;
 insuficiența renală acută și cronică: definiții, cauze, manifestări, tratament,
prevenție.

Cistita
Este o afecțiune care afectează tractul urinar la nivel inferior și constă în inflamarea
peretelui celular a vezicii urinare.

Cauze:
Principalul agent cauzal al cistitei este considerat bacteria E. Coli, deși s-a demonstrat că
această afecțiune poate fi provocată și de alte bacterii, de anumite virusuri sau ciuperci...

Glomerulonefrita
Glomerulonefrita este o afecțiune a rinichilor și constă în inflamarea glomerulilor renali.
De obicei este bilaterală. 

Cauze:
Cauza primară a apariției glomerulonefritei este însăși reacția imună a organismului față
de anumiți patogeni care...

Pielonefrita
Pielonefrita este o boală infecțioasă de natură bacteriană a tractului urinar superior, la
nivelul parenchimului și a pelvisului renal. Glomerulii nu sunt afectați.

Cauze:
De obicei este provocată de E. Coli, dar și alte bacterii pot induce această afecțiune. La
fel ca cistita, această maladie afectează preponderent femeile. Pielonefrita poate fi de
două tipuri: cronică și acută...
Insuficiența renală
Insuficiența renală este o afecțiune a tractului urinar care se manifestă prin scăderea
rapidă sau lentă a funcției renale, deci a ratei filtrării și perturbarea echilibrului hidro-
electrolitic și acido-bazic. Cu alte cuvinte rinichiul nu își mai poate îndeplini funcțiile.

Cauze:
Poate fi provocată de intoxicații, infecții, stări de șoc cu pierderi mari de lichide, coma
diabetică, diareea prelungită, hemoragii la nivelul aparatului excretor.

Insuficiența renală poate...

Pentru a vă ajuta să înțelegeți mai bine capitolul „Boli renale” - boli ale sistemului
excretor la om, am adăugat o secțiune de dicționar cu definițiile termenilor cheie la
sfâșitul fiecărui subiect tratat. Citește acum pagina noastră despre cistită,
glumerulonefrită, pielonefrită acută și cronică, insuficiență renală acută și cronică și nu
vei mai avea dificultăți la răspunderea unor întrebări legate de bolile renale. Vă dorim
spor la citit! :)

Cancer renal: simptome, cauze,

tratament, prevenţie
Tweet
Autor: Paula Rotaru
Cancer renal: definiţie

Cancerul renal sau de rinichi este unul dintre cele mai comune forme de cancer atât la
femei, cât şi la bărbaţi. Potrivit celor mai recente statistici ale American Cancer
Society, cancerul renal afectează 63.340 de persoane, femei şi bărbaţi. Dintre acestea,
aproape 15.000 decedează, ca urmare a depistării tardive a maladiei şi a tratamentului
care nu îşi mai face efectul. Din motive încă necunoscute, bărbaţii sunt de două ori
mai expuşi riscului de a dezvolta această formă de cancer.

Vârsta medie la care este diagnosticat cancerul renal este de 64 de ani, fiind rar întâlnit la
persoanele sub 45 de ani. Din motive încă necunoscute, incidenţa cancerului renal a crescut
în ultimii 30 de ani, dar se poate presupune că şi testele imagistice inovatoare, cum ar fi
computer tomograful, au contribuit la depistarea acestei forme de cancer, care altfel ar fi
rămas nedescoperită.

Principalul rol al rinichilor este de a filtra sângele şi de a elimina excesul de apă, săruri şi alte
toxine, pe care le introducem în corp prin intermediul alimentelor sau băuturilor. Acestea sunt
eliminate din organism prin urină. De asemenea, rinichii ajută la reglarea tensiunii arteriale,
prin producţia unui hormon numit renină, şi contribuie la dezvoltarea celulelor roşii din
măduva spinării, prin intermediul hormonului numit eritropoietină. Deşi rinichii au un rol foarte
important, o persoană poate trăi foarte bine şi cu un singur rinichi, dacă acesta funcţionează
optim. În schimb, când ambii rinichi sunt afectaţi, este necesară dializa.

Cuprins

Cancer renal: definiţie

Cancer renal: simptome
Cancer renal: cauze şi factori de risc
Cancer renal: diagnostic
Cancer renal: tratament
Cancer renal: prevenţie
sus
Cancer renal: simptome

Multe cazuri de cancer renal sunt depistate înainte de metastazare, dar sunt şi situaţii când
diagnosticul este stabilit abia când tumorile se extind la nivelul mai multor organe. Acest
lucru se întâmplă deoarece simptomele pot lipsi cu desăvârşire, chiar şi în cazurile în care
tumora este mare.

Chiar dacă manifestările cancerului renal în stadii incipiente lipsesc sau sunt foarte vagi,
tumorile de mari dimensiuni pot da simptome precum:
 Sânge în urină (hematurie)
 Durere lombară joasă
 Un nodul sau o umflătură în zona lombară
 Oboseală sau epuizare
 Lipsa poftei de mâncare
 Scăderea nejustificată în greutate
 Febra
 Anemie
 Tulburări de vedere
 Păr corporal în exces (mai ales în cazul femeilor)
Astfel de simptome sunt specifice şi altor afecţiuni, nefiind tipice exclusiv cancerului renal.
De exemplu, hematuria poate fi un semn al unei infecţii urinare sau al pietrelor la rinichi.

sus
Cancer renal: cauze şi factori de risc

Cancerul renal este cauzat, în principal, de modificările ADN-ului celular. Anumite gene pot
preveni aceste anomalii (gene supresoare tumorale – antioncogene), în vreme ce altele
ajută la dezvoltarea şi reproducerea celulelor tumorale (gene oncogene). Anumite afecţiuni
ereditare pot deregla activitatea unor gene antioncogene, provocând astfel modificări în
structura ADN-ului celular:

 Boala von Hippel-Lindau (anomalia genei antioncogene VHL)

 Leiomiomul (anomalia genei antioncogene FH)
 Sindromul Birt-Hogg-Dube (anomalia genei antioncogene FCLN)
 Cancer renal familial (anomalia genelor antioncogene SDHB sau SDHD)
Testele genetice pot ajuta la depistarea acestor anomalii. Dacă ai un istoric de cancer renal,
este indicat să îţi faci aceste analize, chiar dacă nu prezinţi simptome.

ADN-ul celular se poate modifica şi pe parcursul vieţii. Există anumiţi factori care pot creşte
riscul anomaliilor biologice, cum ar fi:

 Expunerea la fumul de ţigară sau alte substanţe toxice

 Obezitatea
 Abuzul de medicamente analgezice, diuretice, antipiretice sau antiinflamatoare
nonsteroidiene
 Hipertensiunea arterială netratată
 Dializa
 Boala cronică de rinichi
 Rasa şi sexul (cancerul renal este mai frecvent în rândul bărbaţilor afro-americani)
 Sindromul Cowden (caracterizat prin anomalia genei PTEN, care poate creşte riscul
de cancer de sân, de tiroidă sau de rinichi)
 Scleroza tuberoasă
sus
Cancer renal: diagnostic

Diagnosticul cancerul renal se stabileşte pe baza examenului fizic, dar şi a testele

suplimentare de sânge sau imagistice. Dacă pacientul prezintă simptome specifice
cancerului renal, medicul le va nota şi va evalua istoricul medicul, dar şi eventualii factori de
risc, precum obezitatea sau fumatul. Dacă examinarea fizică sugerează posibilitatea
cancerului renal, se vor solicita teste suplimentare, precum:

 Analize de sânge sau/şi de urină

 Computer tomografie (CT)
 Imagistică prin rezonanţă magnetică (IRM)
 Scanare cu ultrasunete
 Tomografie cu emisie de pozitroni (PET)
 Pielografia intravenoasă (urografie excretorie) cu substanţă de contrast
 Angiografie
 Radiografie toracică (dacă se supectează metastaze la nivelul plămânilor)
 Scintigrafia osoasă (dacă se suspectează metastaze la nivelul oaselor)
 Puncţie biopsie renală
În funcţie de rezultatele obţinute, medicul urolog, oncolog sau radiolog va stabili planul de
tratament, dar numai după stadializarea bolii. Cancerul renal se împarte în 4 categorii, în
funcţie de gravitate:

Stadiul I – tumora este localizată în rinichi şi nu depăşeşte 7 centimetri

Stadiul II – tumora este localizată în rinichi, dar depăşeşte 7 centimetri
Stadiul III – tumora s-a extins la nivelul ganglionilor limfatici, în vasele de sânge sau în
ţesuturile periferice
Stadiul IV – tumora s-a extins şi la alte organe (intestin, pancreas, plămâni)

Rata de supravieţuire depinde de stadiul în care este descoperită boala, dar şi de anumiţi
factori de risc, cum ar fi nivelul calciului din sânge, al celulelor roşii, deficitul de lactat
dehidrogenază (LDH), precum şi de starea generală de sănătate a pacientului sau de
afecţiunile asociate.

sus
 Cancer renal: tratament

Echipa de medici care stabileşte şi pune în aplicare tratamentul cancerului renal trebuie să
fie una multidisciplinară. În aceasta sunt implicaţi, de regulă, un medic urolog, un oncolog,
un radiolog, un nutritionist, dar şi un psiholog. Toţi aceştia au partea lor de acţiune în ceea
ce priveşte succesul tratamentului cancerului renal.

Există 5 tratamente standard pentru cancerul renal, în funcţie de stadiul acestuia.

Ablaţia chirurgicală (nefrectomia parţială sau totală)

 Radioterapia
 Chimioterapia (oral sau intravenos)
 Terapiile biologice (imunoterapia) – constă în stimularea sistemului imunitar cu
ajutorul inhibitorilor
 Terapia ţintită – constă în administrarea anumitor medicamente în funcţie de mutaţia
genetică suferită de celulele maligne
sus
Cancer renal: prevenţie

Chiar dacă anumite forme de cancer renal sunt ereditare, deci moştenite de la unul dintre
părinţi, există câteva metode prin riscul acestei maladii poate fi scăzut, mai ales dacă este
cauzat de anomalii genetice dobândite. Acestea constau în: renunţarea la fumat, menţinerea
unei greutăţi normale, ţinerea sub control a tensiunii arteriale şi evitarea mediilor toxice.

oli ale sistemului excretor la om

Litiaza renală – apare în urma unor dereglări metabolice pentru apă şi săruri, ca urmare a
unei avitaminoze, hipertiroidismului, a unei alimentaţii bogată în carne (determină acidifierea
urinei şi precipitarea acidului uric), în lapte (va alcaliniza urina şi va favoriza precipitarea
carbonaţilor şi fosfaţilor), în dulciuri şi cartofi (favorizează

precipitarea oxalaţilor).
Se manifestă prin formarea de calculi în sistemul urinar care provoacă leziuni ale căilor
urinare, hemoragii, febră, greţuri, vărsături, dureri acute.

Prevenire :

- folosirea unei alimentaţii echilibrate;

- menţinerea unei igiene corespunzătoare a organelor excretoare;

- tratarea infecţiilor amigdaliene, a cariilor dentare;

- utilizarea medicamentelor numai la indicaţia medicului;

- evitarea consumului de ciuperci neavizate;

- evitarea factorilor cu potenţial vătămător pentru aparatul excretor: chimici, biologici, termici.

Insuficienţa renală acută – cauzată de intoxicaţii, infecţii, stări de şoc cu pierderi mari de
lichide şi reducerea debitului renal (comă diabetică), diaree prelungită, hemoragii.

Se manifestă prin încetarea bruscă şi completă sau aproape completă a funcţiei rinichilor.
Urina nu se mai formează, proces numit anurie.

Prevenire:

- aceleaşi măsuri ca şi în cazul litiazei renale.

Noțiuni de patologie: Sistemul excretor

Cistita: infecţia vezicii urinare; se manifestă prin tulburări de micţiune (creşterea numărului de
micţiuni, dificultate la urinare, prezenţa puroiului în urină), durere.

Nefrita: inflamarea ţesutului interstiţial provocată de  infecţii sau malformaţii a căilor urinare.

Simptome: reducerea cantităţii  de urină, dureri de cap, vărsături, dureri care iradiază în zona
lombară, hipertensiune, edeme la nivelul pleoapelor şi a membrelor inferioare, oboseală.
Glomerulonefrita: inflamarea glomerulilor renali asociată infecţiilor bacteriene (cu streptococi,
stafilococi, pneumococi). Se manifestă  prin hipertensiune arterială, edeme, urină închisă la
culoare, scăderea cantităţii de urină eliminată/24 ore. 

Pielita: inflamaţia bazinetului, de cele mai multe ori cauzată de infecţiile bacteriene. Debutează
cu durere în regiunea lombară, febră, greaţă.

Pielonefrita: inflamaţia bazinetului şi a interstiţiului renal pe fondul unei infecţii microbiene.

Tuberculoza renală: are ca agent patogen bacilul Koch care determină apariţia leziunilor
tuberculoase corticale, dar şi medulare; infecţia tuberculoasă la nivel renal este, de obicei,
secundară tuberculozei pulmonare.

Infarctul renal: urgenţă urologică determinată de obstrucţia vaselor renale(datorată  unui embol

sau trombus); în lipsa vascularizării, teritoriile afectate sunt  necrozate.

Litiaza renală: afecţiune cauzată de prezenţa calculilor renali („pietrelor la rinichi”); calculii urinari
rezultă în urma precipitării constituenţilor urinari catabolici (acidul oxalic, acidul uric, acizii aminaţi
etc). Manifestări cauzate de obstrucţia căii urinare: colica renală (durere puternică în regiunea
lombară care poate iradia în funcţie de localizarea/traiectul calculului), spasmul muscular,
transpiraţia, starea de greaţă, vomă, hematuria.   
Disfuncţii:
disuria: dificultate la urinare cauzată de infecţiile, obstrucţiile colului vezical, ale uretrei.
1. hematuria: prezenţa sângelui în urină; poate fi cauzată de traumatismele sau tumorile
aparatului urinar.
2. bacteriuria: eliminarea bacteriilor prin urină, în absenţa puroiului.
3. piuria: prezenţa puroiului în urină, indiciu al unei infecţii urinare.
4. oliguria: eliminarea  unui volum scăzut de urină, sub 500ml/24 ore.
5. poliuria: creşterea diurezei, eliminarea unui volum mare de urină(peste 2l/24 ore).
6. uremia (sindromul uremic): acumularea în sânge a produşilor metabolici toxici(uree, acid uric
etc.) datorită alterării funcţiei renale.
7. incontinenţa urinară: pierderi involuntare de urină; cauze: neurologice(lezarea nervului
ruşinos intern), endocrine (hipotiroidia), afecţiuni ale vezicii urinare etc.
8. enurezisul nocturn: pierderi involuntare, nocturne de urină, la copilul  cu vârsta de peste 5
ani; poate apărea în afecţiunile neuro-endocrine, afecţiuni urologice etc.
9. anuria:  scăderea cantităţii de urină eliminată sub 100ml/24 ore; absenţa urinii din vezica
urinară este datorată suprimării funcţiei renale.
10.
Insuficienţă renală: diminuarea  sau suprimarea capacităţii funcţionale  a rinichiului.
Cauzele formei acute: hemoragii, intoxicaţii, deshidratare severă, comă diabetică, infecţii cu
etiologii diferite, traumatisme renale. Insuficienţa  renală cronică este consecinţa unor afecţiuni
care determină alterarea ireversibilă a ţesutului renal. Pacienţii cu insuficienţă renală necesită
efectuarea hemodializei sau în cazuri mai grave, transplantul renal.