Primul Război Modial

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Primul Război Mondial, a fost un
conflict militar de dimensiuni mondiale. A fost un război global declanșat în Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe
11 noiembrie 1918, la care au participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni, mobilizați într-
unul dintre cele mai mari războaie din istorie. Peste nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili au murit ca
urmare a războiului, o rată a accidentelor exacerbată de progresul tehnologic și industrial al beligeranților și impasul tactic
cauzat de războiul de tranșee. A fost unul dintre cele mai mortale conflicte din istorie și a provocat schimbări majore politice,
inclusiv Revoluțiile de la 1917–1923 la multe dintre națiunile implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul conflictului au
contribuit la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 21 de ani mai târziu.
Situația din Europa, înainte de război, era îngrijorătoare. Imperialismul, Militarismul și Naționalismul se aflau în ascensiune, iar
cursa înarmărilor între marile imperii ale Europei a condus la un nivel crescut de militarizare fără precedent. Conflictele
teritoriale nerezolvate au creat tensiuni internaționale, iar conflictele regionale multiple au dus la descompunerea relațiilor
diplomatice. Războiul a atras în luptă toate marile puteri economice ale lumii, grupate în două alianțe opuse: Puterile Aliate
sau Antanta (Imperiul Rus, A Treia Republică Franceză și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei), contra Puterilor Centrale
formate din Imperiul German și Austro-Ungaria. Deși Italia a fost membră a Alianței Triple alături de Germania și Austria-
Ungaria, ea nu s-a alăturat Puterilor Centrale, deoarece Austro-Ungaria a atacat-o încălcând termenii alianței. Aceste alianțe
au fost reorganizate și extinse pe măsură ce mai multe națiuni au intrat în război: Italia, Japonia și Statele Unite ale Americii
care s-au alăturat Antantei în timp ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat Puterilor Centrale.
• Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, moștenitor al tronului Austro-
Ungariei, de către studentul sârb Gavrilo Princip la Sarajevo la 28 iunie 1914. Această crimă a declanșat o criză diplomatică
atunci, când Austro-Ungaria a dat un ultimatum Regatului Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale formate de-a lungul
deceniilor anterioare au fost invocate. În câteva săptămâni marile puteri se aflau în război, iar conflictul urma să escaladeze în
curând la scară globală.
• Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-25 iulie, iar la 28 iulie, Austria-Ungaria
a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat mobilizarea generală la 30 iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se
demobilizeze. Rusia a refuzat. Astfel, Germania i-a declarat război Rusiei la 1 august. Fiind depășită numeric pe Frontul de Est,
Rusia a îndemnat aliatul său francez să deschidă un al doilea front în vest.

Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al doilea imperiu francez, iar Franța i-a cedat
Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea în legătură cu această înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena
i-au determinat să accepte pretenția Rusiei, astfel că Franța a început să se mobilizeze pe deplin la 1 august, iar Germania, la
3 august, a declarat război Franței. Frontiera dintre Franța și Germania a fost puternic fortificată pe ambele părți, astfel încât,
conform planului Schlieffen, Germania a invadat state neutre ca Belgia și Luxemburgul înainte de a se deplasa spre Franța din
nord, determinând Regatul Unit să declare război împotriva Germaniei la 4 august, din cauza încălcării neutralității belgiene.
• Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de ocazia distragerii Germaniei de războiul
european pentru a-și extinde sfera de influență în China și Pacific.

Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie de pe Marna, ceea ce a determinat ca pe Frontul de Vest să se instaleze o
luptă de uzură, cu o linie de tranșee care s-a schimbat rareori până în 1917. Pe Frontul de Est armata rusă a condus cu succes
campania împotriva austro-ungurilor, însă germanii au oprit-o în Prusia de Est în bătăliile de la Tannenberg și
Prima bătălie de pe Lacurile Mazuriene. În noiembrie 1914, Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale, deschizând
fronturi în Caucaz, Mesopotamia și Peninsula Sinai. În 1915, Italia s-a alăturat Puterilor Aliate, iar Bulgaria s-a alăturat Puterilor
Centrale. România s-a alăturat Puterilor Aliate în 1916. După ce au fost scufundate șapte nave comerciale americane de către
focurile trase de submarinele germane și revelația că germanii încercau să obțină cooperarea Mexicului pentru a duce război
împotriva Statelor Unite, SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917 .
• Guvernul țarist rus a fost înlăturat în martie 1917, odată cu Revoluția din Februarie, iar Revoluția din Octombrie, urmată de
o nouă înfrângere militară, i-a determinat pe ruși să încheie pace cu Puterile Centrale prin Tratatul de la Brest-Litovsk, care
le-a acordat germanilor o victorie semnificativă. După ofensivele germane de primăvară de-a lungul Frontului de Vest, în
primăvara anului 1918, puterile aliate s-au adunat și au condus Ofensiva de 100 de zile împotriva germanilor. La 4 noiembrie
1918, Imperiul Austro-Ungar a acceptat Armistițiul de la Villa Giusti și Germania, care avea propriile probleme cu
revoluționarii, a fost de acord cu încheierea unui armistițiu la 11 noiembrie 1918, războiul încheindu-se cu victoria forțelor
aliate.
• Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul German, Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul
Otoman au încetat să mai existe, iar monarhiile acestora au fost abolite. Frontierele naționale au fost redesenate, cu
restabilirea sau crearea a nouă națiuni independente, iar coloniile germane și teritoriile otomane au fost împărțite între
puterile victorioase. În timpul Conferinței de la Paris din 1919, cele patru mari puteri (Marea Britanie, Franța, Statele Unite
și Italia) și-au impus termenii într-o serie de tratate. Liga Națiunilor a fost creată cu scopul de a împiedica repetarea unui
astfel de conflict. Acest efort nu a reușit, iar depresiunea economică, naționalismul reînnoit, statele succesoare slăbite și
sentimentele de umilință (în special pentru Germania) au contribuit în cele din urmă la declanșarea celui de-
al Doilea Război Mondial.
Termenul „primul război mondial” a fost folosit pentru prima dată în septembrie 1914 de biologul și filosoful german
Ernst Haeckel, care a susținut că „nu există nici o îndoială că cursul și caracterul acestui război european de temut ... va
deveni primul război mondial în sensul deplin al cuvântului” citând un raport de serviciu în The Indianapolis Star, la 20
septembrie 1914.[10] Înainte de Al Doilea Război Mondial, anii 1914-1918 au fost, în general, cunoscuți ca anii Marelui
Război. Europenii contemporani l-au caracterizat, de asemenea, ca fiind „ războiul care trebuia să pună capăt războiului”
sau „războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor”, datorită percepției lor asupra scării și devastării sale, atunci
neegalate. După ce a început cel de-al Doilea Război Mondial în 1939, termenul a devenit mai standard la istoricii Imperiului
Britanic, inclusiv la canadieni, utilizând mai des termenul „Primul Război Mondial”.
 Execuția unui belgian
acuzat de germani ca
ar fi lunetist.

Bătălia de la Liège - 1914.

Ruinele unei librării din Louvain.

Trupe germane în acțiune.
Întrucât, la începutul conflictului, armatele germane invadatoare au întâmpinat o neașteptată rezistență a
micii armate belgiene a regelui Albert I, care a dat dovadă de o bună capacitate de apărare, părea că
războiul nu se desfășura conform planului Schlieffen. În această situație, generalului german Ludendorff
i-au trebuit 11 zile să cucerească orașul Liège și abia pe 20 august, germanii au reușit să între în
Bruxelles. Belgienii s-au retras ordonat pentru a se baricada în portul-fortăreață Anvers, unde au rezistat
eroic până în 9 octombrie 1914.
Pentru a înfrânge rezistență belgiană, germanii au adoptat tactică terorii, lăsând în urmă lor așezări
distruse și civili morți. Autoritățile belgiene locale au fost abolite, economia devastată, iar germanii au
rechiziționat fabricile, înfometând populația. Albert I nu și-a abandonat poporul și a rămas la comanda
armatei concentrate în sud-estul Belgiei, devenind un simbol al valorilor morale ale Antantei.
În sectorul Mons și Charleroi, trupele franceze comandate de generalul Joffre și Corpul Expediționar
Britanic comandat de Sir John French (veteran din războiul cu burii), au contraatacat și au silit trupele
germane să se retragă spre sud. Armatele germane au pătruns în Franța. Nevoit să renunțe la câteva
divizii pentru a întări Frontul de Est, amenințat de mobilizarea rușilor, von Motke nu mai avea forțele
necesare să ducă la bun sfârșit planul Schlieffen. S-a renunțat la atacul direct asupra capitalei franceze
dinspre nord și est și s-a trecut la atacul prin învăluire dinspre sud și vest.
• Învățând lecția bătăliei frontierelor, Joffre a căutat să restabilească echilibrul, întărind flancul drept al armatei. A regrupat
unitățile militare luate din diferite sectoare ale frontului și a format o nouă armată (a VI-a), condusă de generalul Maunoury,
pe care a concentrat-o în zona Parisului, a cărei garnizoană era alcătuită din localnici. La 1 septembrie, această armată
reunea 11 divizii, având misiunea de a ataca din flanc, atunci când condițiile vor fi favorabile, armata germană care înainta
prin marș .
• La 3 septembrie, Joffre intenționa să continue retragerea, menținând, însă, la cele două extremități ale frontului, Paris și
Verdun, punctele de sprijin care îi vor putea permite reluarea ofensivei. A doua zi a fost avertizat de situația precară a
Armatei I germane al cărui flanc defensiv era insuficient, ivindu-se, astfel, ocazia favorabilă pentru un contraatac francez.
Joffre avea în vedere deplasarea armatei lui Maunoury la sud de Marna, în timp ce Joseph Simon Gallieni, comandantul
trupelor concentrate în zona Parisului, printr-o contralovitură, urma să împingă atacul la nord de râu. Bătălia avea să se
desfășoare pe 6-7 septembrie. S-au luat măsuri ca în Armata a V-a, Lanrezac să fie înlocuit de Franchet d’Espérey și corpul
britanic avea să reia ofensiva. În seara zilei de 4 septembrie, la ora 22, s-a dat ordinul general de atacare a Armatei I
germane. Între timp, Moltke, înștiințat de concentrarea forțelor franceze în Lorena, a înțeles gravitatea pericolului care îl
amenința dinspre Paris. A lăsat armatele din centru să-și continue înaintarea și a ordonat celor două armate din aripa
dreaptă, comandate de Kluck și Bulow, să se îndrepte spre est. Frontul defensiv nu se putea forma imediat, căci cea mai
mare parte a diviziilor germane au traversat Marna, în timp ce trupele lui Maunoury erau gata de atac la nord de râul
Marna.
• În momentul declanșării bătăliei, Moltke avea 75 de divizii, iar Joffre-79. În urma întăririlor provenite din trupele de rezervă,
infanteria Antantei era mai numeroasă decât cea germană. Antanta avea toate avantajele. Dacă în Bătălia de la Charleroi,
cele două armate germane de linie aveau 30 de divizii în fața a 19 divizii franco-britanice, acum nu mai dispuneau decât de
20, pe când Antanta avea 30 de divizii. Cele două armate germane au trimis patru divizii în fața Anversului, fortificație în
cadrul sistemului belgian, lăsând trei divizii în fața Maubeugeului pentru a-l asedia. La 26 august au pus la dispoziția Marelui
Cartier General alte patru divizii, care au fost trimise spre Prusia Orientală să întărească forțele amplasate acolo pe 29
august. Armatele germane ar fi putut primi întăriri scoase în cadrul unităților din Lorena. Moltke a ignorat deplasările de
forțe efectuate de Joffre până pe 4 septembrie și nu a luat nicio inițiativă în această privință.
• Fiind sigur pe el că înfrângerea francezilor era certă, a slăbit aripa dreaptă, fără să anticipeze ceea ce va urma. În după-
amiaza zilei de 5 septembrie, a început marea bătălie pe înălțimile de la vest de Ourcq, unde armata lui Maunoury a atacat
flancul de apărare al armatei lui Kluck. Forțele franceze au atacat și s-au amplasat în sector, folosind orice mijloc de
transport, inclusiv taxiurile pariziene rechiziționate de urgență pentru transferul trupelor de rezervă. Beneficiind de avantaj,
Joffre a coordonat un atac masiv. În 7 septembrie, britanicii și francezii s-au infiltrat în sectorul mai puțin aparat al frontului
german, la joncțiunea dintre Armata I cu Armata II, amenințând divizarea trupelor germane.
Pe 8 septembrie, Comandamentul german era sigur de succes, o breșă fiind deschisă în regiunea Revigny, între Armata a IV-a
și a III-a franceză. Dar a fost obturat prin înaintarea în linie a unui corp de armată scos cu trei zile mai devreme de pe frontul
din Lorena. În partea de vest a frontului, armatele franceze și corpul britanic au reluat ofensivă. Situația pentru cele două
armate germane din flancul drept s-a înrăutățit. Kluck și-a readus diviziile de la nord de Marna pentru a para atacul lui
Maunoury, deschizând o largă breșă între armatele sale și cele ale lui Bulow. Linia Petit-Morin era apărată de o cortină de
cavalerie, ușor de atras într-o busculadă. Cei doi generali germani nu ignorau pericolul, dar sperau că printr-o acțiune
viguroasă a celor două extremități ale frontului de luptă să obțină victoria înainte ca breșa să fie larg deschisă. Pe Ourcq,
Kluck a încercat să învăluie prin nord armata lui Maunoury. Bulow ducea tot greul pe aripa stângă, traversând mlaștinile de
la Saint-Gond și atacând diviziile lui Foch. Eforturile germanilor au fost zadarnice. În 8 septembrie, linia Petit-Morin a fost
străpunsă, Armata a VI-a franceză era gata să cedeze, fiind salvată de 6000 de rezerviști, prin intermediul unei coloane de
taxiuri rechiziționate în Paris.
Pe 9 septembrie, armata I germană risca să fie atacată din spate, iar armata a II-a, din flancul stâng. Generalul Helmuth von
Moltke a ordonat generalilor von Bulow și von Kluck să se retragă. Înfrângerea suferită de flancul drept al armatei l-a obligat
pe Moltke să înceteze ofensiva din Lorena și să readucă în prima linie armatele din centru. Retragerea germană le-a permis
armatelor Antantei să traverseze Marna lent, acoperind însă doar 20 km în prima zi. Armata lui von Kluck a făcut joncțiunea
cu armata lui von Bulow pe valea râului Aisne. În timpul după-amiezii, britanicii au traversat Marna pe la Fertes sous
Jouanne, sprijiniți de Armatele franceze V și VI și, astfel, francezii obțin victoria. La est de tabăra de la Mailly, pe frontul din
Argonne, de la Meusa superioară până la Grand-Couronne de Nancy, germanii atacau spre sud și de la est la vest linia
frontului de la Moselle și Meurthe pentru a încercui frontul francez de la Verdun.
Armata austro-ungară mobilizată Soldați sârbi mărșăluind la Artileria austro-ungară
trimisă la Sarajevo spre Serbia Kolubra.
• Campania din Serbia a fost inițiată la 28 iulie 1914, când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, iar artileria a bombardat
Belgradul în ziua următoare. La 12 august armatele austro-ungare au trecut granița, râul Drina. Inițial, trei din șase armate
austro-ungare au fost mobilizate la frontiera sârbă, dar din cauza intervenției rusești, Armata a 2-a a fost redirecționată spre
est spre teatrul galician. Cu toate acestea, deoarece liniile de cale ferată care duceau la Galicia erau ocupate cu transportul
altor trupe, Armata a II-a nu putea decât să înceapă plecarea spre nord la 18 august. În cele din urmă, armata austriacă a
îndreptat părți importante ale Armatei a 2-a (aproximativ 4 diviziuni) pentru a-l asista pe generalul Potiorek care și-a
amânat transportul în Rusia până în ultima săptămână a lunii august. Înfrângerile suferite în prima invazie a Serbiei au forțat
în cele din urmă armata austriaca să transfere permanent două divizii de la Armata a 2-a la armata lui Potiorek.
• Armatele austro-ungare V și VI aveau aproximativ 270.000 de bărbați care erau mult mai bine echipate decât armatele
sârbilor. În ansamblu, comanda austro-ungară era în mâinile generalului Potiorek. Imperiul Austro-Ungar a avut cea de-a
treia populație din Europa în 1914, în spatele Rusiei și Germaniei, oferindu-i un avantaj enorm in privința forței de muncă.
• Războiul din est a început cu invazia rusă asupra provinciilor austro-ungare Prusia de Est și Galicia pe 17 august 1914. Între
zilele 17-22 august, armatele ruse comandate de Rennenkampf și Samsonov au atacat Prusia Orientală, obligându-l pe von
Prittwitz să se retragă de pe poziția defensivă pe Vistula. Drept urmare, Comandamentul Suprem German îl înlocuiește cu
generalii Hindenburg și Ludendorff, care, printr-o contraofensivă îndrăzneață, zdrobesc în cinci zile (26-30 august) armatele
lui Samsonov și Rennenkampf la Tannenberg, Hindenburg, profitând de victoria de la Tannenberg, a propus o schimbare
radicală a planului strategic inițial, cu menținerea unei atitudini defensive pe frontul occidental pentru a declanșa o ofensivă
puternică împotriva Rusiei. Dar Falkenhayn s-a opus. Între timp, rușii le-au provocat o înfrângere austro-ungarilor la Leopolis
(în română Liov) pe 8-12 septembrie. În urma acestei victorii, rușii au invadat Galiția și au pus presiune pe lanțul Carpaților,
punctul cheie pentru intrarea în Ungaria. Austriecii au suferit un eșec și în campania din Serbia, fiind înfrânți, mai întâi, în
Bătălia de la Țer și apoi de la Kolubara, unde s-a remarcat voievodul Radomir Putnik ca erou național. Deși în 6 noiembrie
austro-ungarii ocupaseră Belgradul, înainte de Crăciun au fost alungați, suferind mari pierderi. Iarna geroasă din nord a
stabilizat frontul în Est, oprind înaintarea germană, iar Austro-Ungaria și-a demonstrat lipsa de pregătire a armatei sale în
Galiția și Serbia, Viena având mai multă nevoie de aliatul său german. O a doua incursiune rusească în Galicia a fost
încununată de succes, cu rușii controlând aproape toată regiunea până la sfârșitul anului 1914 . Sub conducerea lui Nikolai
Ivanov și Aleksei Brusilov , rușii au câștigat bătălia de la Galicia în septembrie și au început asediul din Przemyśl, următoarea
• Primul succes obținut de ruși la frontiera austro-rusă a fost un motiv de îngrijorare pentru Puterile Centrale și a făcut ca
forțele germane considerabile să fie transferate în est pentru a face presiuni asupra austriecilor, conducând la crearea noii
Armate a IX-a a Germaniei. La sfârșitul anului 1914, focul principal al luptelor s-a mutat în partea centrală a Poloniei ruse , la
vest de râul Vistula . Bătălia din octombrie a râului Vistula și bătălia din noiembrie din Lodz au adus puține progrese pentru
germani, dar cel puțin au ținut rușii la o distanță sigură.
• Armatele ruse și austro-ungare au continuat să se ciocnească și în apropierea Munților Carpați pe durata iernii 1914-1915.
Cetatea Przemysl a reușit să se mențină în spatele liniilor inamice pe parcursul acestei perioade, iar rușii au ocolit-o pentru a
ataca trupele austro-ungare spre vest. Au făcut progrese, trecând prin Carpați în februarie și martie 1915, dar apoi
relansarea germană i-a ajutat pe austrieci să oprească avansurile rusești. Între timp, Przemysl a fost aproape în întregime
distrus și asediul acestuia s-a încheiat într-o înfrângere pentru austrieci.

Hindenburg la Tannenberg. Prizonieri ruși.

• Franța era nevoită să-și apere capitala, iar rușii au fost determinați să accelereze acțiunile pe Frontul de Est. Pe 17 august,
Armata I a lui Rennenkampf și Armata II a lui Samsonov au primit ordinul de a invada Prusia Orientală din bazele militare din
Polonia. Astfel, a fost deschis Frontul de Est. În zona aleasă pentru pătrundere, menținerea comunicațiilor erau dificile, iar
drumurile și căile ferate principale nu erau modernizate de ruși pentru a împiedica eventuale atacuri germane. Samsonov a
înaintat lent în partea de sud-vest a provinciei, cu intenția de a realiza joncțiunea cu armata generalului comandată de Paul
von Rennenkampf care avansa dinspre nord-est. În fața ofensivei rusești, generalul Maximilian Prittwitz, comandantul
armatei germane, le-a ordonat soldaților să se retragă.
• A fost demis și înlocuit cu generalii Paul von Hindenburg și Erich Ludendorff, trimiși să-l confrunte pe Samsonov. Rușii au dat
piept cu Armata VIII germană. Hindenburg și Luddendorff au primit planul de lupta pregătit de Prittwitz: o lovitură măreață
care prevedea mobilizarea tuturor forțelor pentru atragerea Armatei II ruse într-o cursă. Cele două armate s-au ciocnit la
26 august 1914. Timp de o săptămâna, rușii, dispunând de superioritate numerică, au fost avantajați. Samsonov a avansat
cu grosul armatei fără a-și asigura comunicațiile dintre cele două corpuri dispuse pe flancuri și cu Rennenkampf, care nu
înțelegea ce se întâmplă.
• Pe 29 august 1914 Samsonov a fost încercuit. A încercat să se retragă, dar a fost prins în capcană și majoritatea soldaților săi
au fost capturați sau uciși. Din cei 150 000 de soldați ruși, doar 10 000 au scăpat. Samsonov, zdruncinat fiind, s-a sinucis, iar
Reenenkampf s-e retras dincolo de frontiere. Germanii au pierdut doar 20 000 de soldați, luând ca prizonieri peste 92 0000
de ruși. Pe 30 august, Hindenburg a anunțat victoria germană.
• Bătălia de la Tanneberg a fost un dezastru pentru Antanta, încât s-a interzis orice referire la această în presă britanică pentru
a nu demoraliza populația, cenzura fiind o caracteristică a acestui război. Însă, totodată, captarea atenției germanilor de
către ruși pe frontul de est a facilitat victoria franco-britanică pe Marna împotriva germanilor.
• Imperiul Otoman a făcut o alianță secretă la 2 august 1914 cu Bulgaria. Ministerul de război otoman a elaborat două planuri
majore. Bronsart von Schellendorf, membru al misiunii militare germane în Imperiul Otoman, care a fost numit șef adjunct
al Statului Major General otoman, a finalizat un plan la 6 septembrie 1914 prin care Armata a IV-a urma să atace Egiptul, iar
a treia armată va lansa ofensiva împotriva rușilor din estul Anatoliei. A existat o opoziție față de Schellendorf printre armata
otomană. Cea mai exprimată opinie a fost că Schellendorf a planificat un război din care sa aibă de beneficiat Germania, mai
degrabă decât să ia în considerare condițiile Imperiului Otoman. Hafiz Hakki Pasha a prezentat un plan alternativ, care a fost
mai agresiv și s-a concentrat asupra Rusiei. Se baza pe forțele mutate către coasta estică a Mării Negre, unde se va declanșa
ofensiva împotriva teritoriului rus. Planul lui Hafiz Hakki Pasha a fost retras, deoarece armata otomană nu avea resurse.
„Planul de campanie primară” al lui Schellendorf a fost, prin urmare, adoptat în mod implicit. Ca rezultat al planului lui
Schellendorf, majoritatea operațiunilor otomane s-au purtat pe teritoriul otoman, astfel încât în multe cazuri au afectat
direct poporul propriu al Imperiului. Perspectiva ulterioară a fost că resursele pentru a pune în aplicare acest plan au lipsit,
însă Schellendorf a organizat mai bine comanda și a poziționat armata pentru a executa planurile. Schellendorf a produs, de
asemenea, un plan de mobilizare și pregătirea forțelor pentru război. Arhivele Ministerului de Război otomane conțin
planuri de război elaborate de Schellendorf, din data de 7 octombrie 1914, care includ detalii privind sprijinul otoman
pentru armata bulgară, o operațiune secretă împotriva României și soldații otomani amplasați în Odesa și Crimeea cu
sprijinul Marinei Germane. La 29 octombrie 1914, prima înfruntare dintre armata otomane și forțele britanice a avut loc
atunci când crucișătorul german de luptă SMS Goeben și crucișătorul de lumină SMS Breslau, transferați marinei otomane,
au ieșit din portul rusesc al Mării Negre, Odesa.
• După bombardarea Odesei, Rusia i-a declarat război Imperiului Otoman pe 2 noiembrie 1914. Marina britanică a atacat
Dardanele la 3 noiembrie. Marea Britanie și Franța au declarat război Imperiului Otoman la 5 noiembrie.
• Primul Lord al amiralității, Winston Churchill și-a prezentat planurile pentru un atac naval asupra capitalei otomane,
Istanbul, bazându-se, cel puțin parțial, pe rapoartele eronate privind puterea trupelor otomane, pregătite de locotenentul
TE Lawrence. El a argumentat că Marina Națională a avut un număr mare de nave de război învechite, care ar putea deveni
utile, susținute de o forță simbolică din partea armatei pentru sarcini de rutină. Navele de luptă au fost mobilizate să fie
gata până în februarie 1916. În același timp, armata a patra otomană pregătea o forță de 20.000 de oameni, sub comanda
ministrului otoman al Marinei, Djemal Pasha, pentru a captura Canalul Suez. Atacul asupra canalului Suez a fost sugerat de
ministrul de război Enver Pasha la îndemnul aliatului lor german. Șeful Statului Major al Armatei a Patru Armate otomane a
fost colonelul bavarez Kress von Kressenstein, care a organizat atacul și a aranjat provizii pentru armată în momentul în care
a traversat deșertul.
La 1 noiembrie, ofensiva Bergmann a fost primul conflict armat al campaniei din Caucaz. Rușii au trecut granița și au
planificat să captureze Doğubeyazıt și Köprüköy. Pe aripa lor dreaptă, Corpul I rus s-a mutat de la Sarikamish spre Köprüköy.
Pe aripa stângă, Corpul IV rus s-a mutat de la Erevan la câmpiile Pasinler. Comandantul Armatei Otomane a treia, Hasan
Izzet, nu a fost în favoarea unei ofensive în condițiile asprei de iarnă, dar planul său de a rămâne în defensivă și de a lansa
un contraatac la momentul potrivit a fost suprasolicitat de ministrul de război Enver Pasha. La 6 noiembrie, o forță navală
britanică a bombardat vechiul fort din Fao. Debarcarea în Fao de către Forța expediționară britanico-indiană, constând din
Divizia 6 (Poona), condusă de generalul locotenent Arthur Barrett, cu Sir Percy Cox ca ofițer politic, s-a opus unor 350 de
militari otomani echipați cu patru tunuri. La 22 noiembrie, britanicii au ocupat orașul Basra împotriva unei forțe de 2900 de
militari arabi din zona Irakului comandată de Suphi Pasha. Suphi Pasha și 1200 de oameni au fost capturați. Principala
armată otomană, sub comanda generală a lui Khalil Pasha, a fost situata la aproximativ 440 km la nord-vest, în jurul
Bagdadului.
• La 7 noiembrie, Armata otomană a început o ofensivă din Caucaz, cu participarea Corpului 11 și a tuturor unităților de
cavalerie susținute de Regimentul Tribal Kurd. Până la 12 noiembrie, trupele lui Ahmet Fevzi Pasha, întărite cu Corpul XI pe
flancul stâng, susținut de cavalerie, a început să împingă rușii înapoi. Rușii au avut succes unde voluntarii armeeni au fost
eficienți și au luat Karaköse și Doğubeyazıt. Până la sfârșitul lunii noiembrie, rușii dețineau o lungime de 25 de kilometri din
teritoriul otoman, de-a lungul axei Erzurum-Sarikamish. Șeicul Mubarak Al-Sabah , conducătorul Kuweitului, a trimis trupe la
Safwan, Bubiyan și Basra pentru a expulza forțele otomane din zonă. În schimb, guvernul britanic a recunoscut Kuweitul
drept „un guvern independent sub protecția britanică”. Mubarak a înlăturat simbolul otoman care se afla pe steagul din
Kuweit și l-a înlocuit cu cuvantul „Kuwait” scris în scriptură arabă. Participarea lui Mubarak a ajutat britanicii să protejeze
Golful Persic de întăririle otomane și germane.În decembrie, la bătălia de la Sarikamish, generalul Myshlaevsky a ordonat
retragerea forțelor ruse din campania persană pentru a face față ofensivei lui Enver. Doar o singură brigadă de trupe ruse
sub comanda generalului armean Nazarbekoff și un batalion de voluntari armeeni au rămas împrăștiate prin Salmast și
Urmia. În timp ce corpul principal al trupelor otomane se pregătea pentru operațiunea din Persia, un mic grup rus a
traversat frontiera persană. După ce a respins o ofensivă rusă din treceri de munte , Divizia Van Gendarmerie, o formațiune
paramilitară ușor echipată, comandată de maiorul Ferid, i-a urmărit pe ruși în Persia. La 14 decembrie, divizia Van
Gendarmerie a ocupat orașul Kotur în campania persană. Mai târziu, s-a îndreptat spre Khoy. La 29 decembrie, Armata
otomană a primit ordinul de a avansa spre Kars. Enver Pasha și-a asumat comanda personală al Armatei a treia și a ordonat
forțelor sale să se deplaseze împotriva trupelor ruse, culminând cu bătălia de la Sarikamish. În fața avansului Armatei a
treia, guvernatorul Vorontsov a planificat să retragă armata caucazului înapoi în Kars. Generalul Nikolai Yudenich a ignorat
ordinul lui Vorontsov.
• Pe 28 august, crucișătoarele britanice ale lui David Beatty au interceptat o escadră germană în largul insulei Helgoland. Flota
maritimă germană a pierdut 6 crucișătoare de tip vechi, fiind scufundate sau avariate. La Coronel și Falkland, crucișătoare
britanice scufundă cele germane.
• În toamna 1914, Imperiul Otoman intră în război alături de Puterile Centrale. Încă din august, Imperiul Otoman își arătase
intențiile când două crucișătoare germane au traversat Strâmtoarea Dardanele demilitarizată după Congresul de la Berlin.
Acestea au fost achiziționate de guvernul turc pentru a înlocui unitățile navale comandate unor șantiere britanice, nelivrate
din cauza mobilizării. În octombrie, cele două nave aflate sub pavilionul turcesc, au bombardat porturile rusești Odessa,
Sevastopol și Feodosia. Rusia a declarat război Imperiului Otoman trei zile mai târziu, deschizându-se un nou front în
Caucaz. Marea Britanie lua în calcul dezmembrarea Imperiului Otoman și din necesitatea de a apară oleoductul persan, în
noiembrie 1914, anexează Ciprul, im timp ce un corp expediționar din India ocupase orașul Basra.
• În decembrie, pentru a-și apăra Canalul de Suez, britanicii au proclamat Egiptul protectorat britanic. Flota britanică nu
reușește însă să intre în forță prin Dardanele, fiind respinsă de trupele otomane susținute de submarinele și aprovizionările
germane.
• Anul 1915 a fost anul în care nicio tabără nu a reușit să desfășoare ofensive decisive. Nu se mai efectuau atacuri și deplasare, ci
1 9 1 5 :R ăzb o iu ld ep o ziț

se mențineau pozițiile.
• Războiul capătă o nouă formă. Planurile strategice au fost paralizate. Un stat care recurgea la organizarea unei poziții defensive
și amplasarea unor obstacole, ca rețeaua de sârmă ghimpată, putea face față unui inamic invadator, nevoit să se apere
împotriva focurilor de mitraliere săpând tranșee și adăposturi. Crearea unui front defensiv continuu a devenit o preocupare
permanentă. Frontul era rapid dotat. Era constituit din două linii de poziții paralele, separate de un spațiu ce varia între 3–4 km,
devenind „un pământ al nimănui”. Sistemul defensiv era întărit prin puncte de rezistență ale căror apărători acționau trăgând cu
mitraliere din flancuri asupra infanteriei inamice dacă își consolida o prima poziție. Ofensiva era din ce în ce mai dificilă de
efectuat. Pentru un asalt de succes, infanteria trebuia să facă o breșă sau să deschisă rețeaua se sârmă ghimpată pentru a-i
asigura trecerea, atunci când armele inamice erau neutralizate, sau când soldații, înghesuiți, nu aveau timpul necesar să-și
părăsească adăpostul.
• Artileria a fost cea care efectua pregătirea atacului. Progresele fortificațiilor au supus adăposturile la proba obuzelor ușoare.
Tirul artileriei de campanie nu era adaptat pentru distrugerea rețelei de sârmă sau a tranșeelor. Erau necesare dezvoltarea
artileriei grele și crearea unei artilerii de tranșee care să utilizeze dispozitive cu tir curbat. Armamentul infanteriei nu era
adaptat noilor condiții de lupta. Grenadă de mâna era o armă indispensabilă pentru atacarea inamicului adăpostit în tranșee,
aflat la mică distanță.
• Aviația, care în 1914 nu avea decât misiuni de explorare și recunoaștere, trebuia să fotografieze pozițiile adverse, să contribuie
la reglarea tirurilor artileriei, să survoleze spatele frontului inamic, să ofere indicii privind pregătirea unei ofensive, să
bombardeze depozitele de material și de muniții, convoaiele de aprovizionare și să apere trupele când făceau manevre de zi.
Pentru o operațiune ofensivă de succes, era necesar progresul militar și tehnologic. Astfel, pe durata războiului s-a desfășurat o
largă cursa a înarmării. Se punea problema nu doar ruperii frontului advers, ci și străpungerii poziției.
• Statele beligerante căutai să-și concentreze eforturile către sectoarele de front sau spre pozițiile care nu beneficiau de o
organizare solidă. Înaltul Comandament german s-a decis să adopte o atitudine defensivă după experiență avută la Yser-
Războiul de Poziții îi permitea să mențină frontul cu forțe reduse.
• Pe frontul estic, organizarea pe poziții defensive nu era continuă în densitate sau în profunzime, nici în echipament. Pozițiile
nu erau precum cele occidentale. Problema străpungerii era ușor soluționată pe frontul estic. Înaltul Comandament francez
nu putea să deschisă o breșă largă și adâncă în pozițiile germane. A privit însă spre noi teatre de războaie.
• În cadrul campaniei din 1915, germanii au plănuit o ofensivă majoră contra Rusiei. La sfârșitului anului 1914, Falkenhayn a
început expedierea către frontul estic cu noi efective disponibilizate de pe frontul vestic. Se confruntă deseori cu
comandantul-șef austriac, feldmareșalul Franz Conrad von Hötzendorf care se opunea planurilor germane. Succesele minore
ale germanilor în regiunea Lacurilor Mazuriene corespundeau eșecului trupelor austro-ungare în Galiția, orașul Przemysl
predându-se rușilor. Forțele Puterilor Centrale sufereau din cauza dezacordului dintre Înaltul Comandament German și cel
Austro-Ungar. În 1915, dispută se polarizase în jurul problemei perspectivei unei intervenții italiene. Falkenhayn dorea să
evite extinderea fronturilor și trebuia că Austro-Ungaria să se resemneze cu ideea cedării Treton și Trieste către Italia.
Conrad, șeful de stat major austriac, s-a opus și a argumentat că pe baza aceluiași raționament, Germania ar trebui să
cedeze Alsacia și Lorena Franței. Falkenhayn a refuzat să mai trimită întăriri și și-a obligat aliatul austro-ungar să colaboreze
în condiții umilitoare.
• Germanii au decis ulterior să intervină în sprijinul Austro-Ungariei. În aprilie 1915, cu 30 de divizii, Comandamentul șef al
armatelor germane, Hindenburg și Ludendorff, șeful cartierului sau, sperau să obțină un succes semnificativ. În mai,
Hindenburg și Ludendorff au lansat Ofensiva Gorlice–Tarnów împotriva armatei imperiale ruse.
• Pe 2 mai 1915, pe un front de 80 km întindere, între Vistula și Carpați, a lansat primul atac. La 6 mai, pe întreg frontul, rușii
s-au retras, scăpând de învăluire, restabilindu-se pe linia San-Nistru. Până în toamna, frontul se stabilizează în est, iar 150
000 de ruși sunt uciși, și alți 1 milion sunt răniți sau sunt luați prizonieri. În iunie 1915, linia a fost cucerită de forțele
Puterilor Centrale care au ocupat orașele Przemyśl și Lemberg (Liov), în două luni, Galiția fiind eliberată de sub control
rusesc.
• Comandamentul german a lansat cel de-al doilea atac pentru a învălui trupele ruse care dețineau o buclă de pe Vistula, la
vest de Varșovia, prin două acțiuni simultane: una dirijată de la nord la sud, pe Narev către Varșovia, cealaltă, de la sud la
nord, pe cursul mijlociu al Vistulei, către Ivangorod. Pe 13 iulie, Puterile Centrale obțin un succes tactic. Armatele ruse au
scăpat din nou de învăluire, printr-o retragere rapidă. Varșovia și fortăreața de la Novogeorgievsk au fost abandonate,
Polonia fiind cucerită de Puterile Centrale. Pe 8 august a fost lansat cel de-al treilea atac în extremitatea septentrională a
frontului pe linia Niemen. În șase săptămâni, trupele germane obțin Kovno, Vilno și ajung pe linia Berezina. Lituania a fost
ocupată de Puterile Centrale. Comandamentul lansează un atac desfășurat de cavalerie spre breșă liniei inamice de
comunicație, dar este respinsă.
• Armatele Puterilor Centrale ocupau un front rectiliniu de la Baltică la Nistru, în centrul frontului, avansând 150 km. Armata
rusă a suferi în 5 luni pierderi enorme de 151 000 de soldați morți, 683 000 de răniți și 895 000 de prizonieri. Jumătate din
efectivele combatante a fost pierdută. Rusia se află în imposibilitate de a mai lansa o altă operațiune militară pentru câteva
luni. Puterile Centrale au străpuns liniile ruse pentru că nu erau solid organizate și pentru că Comandamentul Rus nu se
informase asupra concentrării trupelor, fără mijloace necesare de a se înarma, fiind grupate în masă, cu puști aflate în
depozitele situate în spatele frontului, neavând nici rezerve generale și o rețea de cai ferate care să transporte trupele către
punctele sensibile și prioritare.
• Statutul Major Rus era incapabil să facă manevre, recurgând doar la închiderea breșelor din frontul sau de lupta, fără a
identifica punctele slabe ale adversarului. Totuși, armatele ruse au reușit să-și restabilească coeziunea pe un nou front.
• Puterile Centrale nu au putut obține rezultatele mult așteptate precum scoaterea inamicului rus din lupta căci forțele
austro-ungare înfruntau un nou adversar: 37 de divizii de infanterie ale Italiei. Austro-Ungaria a fost constrânsă să formeze
un nou front defensiv pe Corso și Isonzo. Forțele necesare au fost dislocate din rândurile forțelor angajate în Serbia. Frontul
din Galiția a furnizat la rândul sau divizii. Armatele germane nu au avut mijloacele necesare de a elimina inamicul rus, căci
Falkenhayn nu a acordat frontului estic întăririle cerute de Hindenburg. În octombrie 1915, cei doi comandanți își reproșau
reciproc. Operațiunile pe frontul estic rus au fost suspendate căci Falkenhayn și-a îndreptat efortul asupra Serbiei, cucerind-
o cu sprijinul Bulgariei în șase săptămâni.
• Trupele franceze, angajate de Joffre, întreprind acțiuni locale și zadarnice-9 mai în Artois, 25 septembrie în Champagne.
Trupele italiene au atacat pe Carso în iulie, și sectorul Gorizia în octombrie. Forțele anglo-franceze au încercat zadarnic să
forțeze strâmtoarea Dardanele pentru a restabili comunicații permanente cu Rusia și de a salva Serbia, însă trupele
otomane le resping.
• Trupele Puterilor Centrale dețineau Belgia, nord-estul Franței, Polonia, Lituania, Serbia, iar Alsacia superioară, Valea Thann
și Valea Isonzo erau sub ocupația Antantei. Dar speranța Antantei încă se menținea datorită prezenței trupelor franceze la
Salonic, intrării Italiei în război, și blocadei economice a Germaniei care suferea de pe urmă recoltelor slabe, fiind
amenințată de o asfixie economică.
• Serbia este scoasă din război, Belgradul fiind ocupat în urmă ofensivei austro-germane condusă de generalul von
Mackensen și mobilizării Bulgariei care a distrus rezistență sârbă. Rămășițele armatei lui Putnik s-au retras pe coastele
Albaniei, fiind evacuate în Insula Corfu de marina italiană. După ce au fost reorganizate, au fost trimise în Salonic, unde
Grecia a fost de acord cu debarcarea forțelor Antantei. Odată cu înfrângerea Serbiei, Puterile Centrale au putut stabili
legături directe cu Imperiul Otoman care se angajase în lupta împotriva rușilor în Caucaz și împotriva britanicilor în Orientul
Mijlociu.
• După ce își declarase starea de neutralitate denunțând nerespectarea de către Austro-Ungaria a acordurilor stabilite cu
Tripa Alianța, și după ample tratative cu Antanta, în mai, Italia intră în război prin voință regelui, guvernului și militarilor. Pe
23 mai, Italia declara război Austro-Ungariei, iar pe 24 mai, primele trupe italiene traversează granița de la Piave și au
avansat până la liniile de apărare inamice, un front de 700 km, care se întindea de-a lungul regiunii Trentino, a Alpilor
Cârnici și a cursului răului Isonzo. Italia demonstrase însă că era foarte slab pregătită să între în război. Abia în iunie, armata
era pusă în mișcare sub comandă lui Luigi Cadorna. Armata italiană era prost organizată și slab echipată. Din iunie până în
decembrie sunt lansate patru mari ofensive în Isonzo. Până la sfârșitul anului, în urmă operațiunilor rezultă 173 000 de
italieni și
131 000 de austrieci morți.
• Pe 7 mai, submarinele germane scufundă transatlanticul britanic Lusitania în largul coastelor irlandeze,
provocând moartea a 1198 de pasageri, dintre care 128 erau cetățeni americani. Germania va fi aspru
condamnată și se va produce o largă emoție în rândul opiniei publice americane care va juca un rol decisiv
în intrarea SUA în război.
• În primăvară 1915, Antanta are parte de una dintre cele mai mari dezastre în urmă tentativei de a scoate
Imperiul Otoman din joc printr-o operațiune amfibie ambițioasă împotriva Dardanelelor, inițiată de Primul
Lord al Amiralității, Winston Churchill. Operațiunea trebuia să producă căderea Constantinopolului. Dar
trupele otomane mai bine echipate, comandate de generalul german Liman von Sanders, au așteptat
pregătite debarcarea inamică.
• Nu doar Galipoli a fost un eșec răsunător pentru Antanta, ci și bătălia de la Artois. De-a lungul celei de-a
două bătălii de la Ypres, Joffre a decis spargerea liniilor germane de pe Frontul de Vest de la Artois.
Bombardamentul preliminar asupra pozițiilor germane a durat timp de 5 zile. Pe 9 mai 1915, Petain a condus
ofensivă Armatei IX Franceză, având că obiectiv dealul Vimy. Petain nu l-a putut cuceri. Generalul Șir
Douglas Haig a condus un atac simultan al britanicilor la Neuve Chapelle. Nu a reușit să pătrundă. Pe 25
septembrie, britanicii și francezii au lansat un atac simultan asupra liniilor germane la Artois. Generalul
Dubail a atins vârful dealului Vimy în cele din urmă, dar Armata VI Germană l-a respins. Haig a atacat la
Loos și a progresat, dar și el a fost respins. După ce un al doilea atac britanic pe 13 octombrie s-a soldat cu
pierderi grele, Șir John French a decis oprirea ofensivei din Artois. A fost un eșec costisitor, 50 000 de
soldați britanici și 48 000 de soldați francezi fiind uciși.
• Pe 19 februarie 1915, britanicii au atacat forturile turcești din Dardanele, la intrarea în Marea Neagră. Atacul a fost lansat cu un
bombardament de la mare distanță, continuând cu un foc intens tras din apropiere. Forturile exterioare au fost abandonate de turci.
Căutătoarele de mine britanice au intrat în acțiune. Au pătruns 10 km în interiorul strâmtorii Dardanele pentru a elibera accesul. Forțele
britanice nu au putut pătrunde căci forturile turcești din interior erau prea departe pentru a fi bombardate de navale de război aliate.
Căutătoarele de mine au fost trimise mai departe, însă aflându-se sub focul bateriilor turcești, au fost forțate să se retragă.
• Primul Lord al Amiralității, Winston Churchill, era nerăbdător. Amiralul Carden progresa lent în Dardanele și era extrem de stresat din
cauza situației și supus presiunii lui Churchill. Era în pragul unei depresii nervoase. În martie 1915, a fost înlocuit cu viceamiralul Șir
John de Robeck, care a ordonat înaintarea flotei aliate prin Dardanele, deși strâmtoarea era minată. Pe 18 martie 1915, 18 nave de
război britanice și franceze au intrat în apele inamice. Nava franceză Bouvet a lovit o mână care a explodat. Nava s-a răsturnat și s-a
scufundat. Apoi, navele britanice Irresistible și Ocean au lovit minele. Flota Aliată s-a retras, pierzând trei nave și 700 de oameni. Alte
trei nave au fost avariate.
• Churchill a comis o mare greșeală ce avea să-i coste scump carieră politică. De Robeck l-a sfătuit pe Churchill să cucerească peninsula
Gallipoli, de pe partea vestică a Dardanelelor. Generalul Hamilton, comandantul trupelor de pe insula Lemnos a acceptat să intervină,
întocmindu-se planuri pentru debarcarea de trupe la Gallipoli.
• Ofițerii greci, care cunoșteau terenul, i-au comunicat lui Kitchener că erau necesari 150 000 de soldați pentru a cuceri Gallipoli.
Kitchener a concluzionat că jumătate ar fi de ajuns, aceștia fiind trimiși la Lemnos. Comandantul turc, Liman von Sanders, aflând că doar
70 000 de soldați urmau să sosească la Lemnos, și-a poziționat 84 000 de soldați de-a lungul coastei din Gallipoli, unde anticipa că
trupele aliate vor debarcă.
• Debarcarea a avut loc pe 25 aprilie, fiind stabilite două capete de pod la Helles și Gaba Tepe. Pe 6 august, un alt cap de pod a fost
stabilit în golful Sulva. Tentativele de a trimite trupe în valuri s-au soldat cu eșecuri. Generalul Hamilton a mai cerut încă 95 000 de
soldați. Deși Churchill a acceptat să mai trimită întăriri, până la urmă, Kitchener nu era dispus să mai trimită alte trupe. În octombrie,
Hamilton a fost înlocuit de generalul Munro. Munro a recomandat că retragerea ar fi cea mai bună strategie. Kitchener a sosit 2
săptămâni mai târziu și a consimțit, sugerând retragerea celor 150 000 de soldați. Evacuarea a început în golful Sulva pe 7 decembrie.
Ultimele trupe au plecat de acolo pe 9 ianuarie 1916. 480 000 de soldați au luat parte la expediția britanică din Gallipoli, 43 000 de
britanici, 11 000 de australieni și neozeelandezi și 5000 de francezi fiind uciși. Pe cealaltă parte, au fost uciși 65 000 de turci. Expediția a
fost dezastruoasă din cauza erorilor grave de judecată ale lui Churchill (care avea să fie demis din funcție) și Kitchener.
• Pe 23 mai 1915, sub presiunea manifestațiilor desfășurate de intervenționiști, guvernul Salandra a declarat război guvernului
de la Viena. Pe 24 mai, generalul Cadorna a inițiat mobilizarea a unui milion de soldați, dar prost echipați. Taverele adverse
au intrat într-un război de uzură. Răul Insonzo, care marca granița dintre Austria și Italia, a devenit câmp de bătălie. Din 1915
până în 1917 s-au desfășurat 11 bătălii. În vara 1915 s-au desfășurat primele două în care s-a încercat slăbirea presiunii
inamice pe frontul estic. În toamna 1915 s-au desfășurat încă alte două bătălii menite să micșoreze presiunea Puterilor
Centrale asupra Serbiei și a capului de pod aliat de la Salonic. Bătăliile ofensive au permis câștigarea a câtorva km de teren,
dar pierderile s-au ridicat la 300 000 de soldați Între 11-16 martie 1916, italienii au desfășurat a cincea ofensivă atacând
inamicul de la Monte Sabotino până la Marea Adriatică, cu rezultate slabe. Obiectivul a fost stabilit la Gorizia. Orașul, un
nord rutier feroviar, înconjurat de înălțimi fortificate, era greu de cucerit. La sfârșitul celei de-a șasea bătălii în august 1916,
trupele italiene au pătruns în Gorizia. În septembrie 1916, s-au desfășurat alte trei ofensive pe Carso, dar fără rezultate
semnificative. În a zecea bătălie din aprilie-iunie 1917, forțele italiene au cucerit câteva poziții marginale. În a 11-a bătălie
din august-septembrie 1917, italienii au cucerit Platoul Bainsizza.
Avalanșele provocate intenționat în Munții Alpi pe toată durata războiului, atât de austrieci cât și de italieni, au provocat
moartea a 80.000 de militari din ambele tabere.
Numai pe data de 13 decembrie 1916, în urma unor avalanșe provocate la peste 2500 de metri altitudine, peste 10.000 de
militari și-au pierdut viața sub zăpezi.
Rămășițe ale militarilor decedați în urma avalanșelor provocate atunci se găsesc din ce în ce mai des în prezent, ca urmare a
topirii ghețurilor și a zăpezii.
 1916: Infernul
• Frontul de Vest
• Verdun (1916)
• În decembrie 1915, șeful de stat-major german, generalul Erich von Falkenhayn a decis să atace Verdunul, un oraș-
garnizoană fortificat din Franța, amplasat pe râul Meuse. Asaltul german a început pe 21 februarie 1916, cu o ofensivă dusă
de 1 milion de soldați germani care au atacat un oraș apărat de 200 000 de francezi. A doua zi, francezii s-au retras de pe
primul aliniament de tranșee pe cel de-al doilea. Pe 24 februarie au ajuns la cel de-al treilea, la doar 8 km de oraș. Generalul
Petain a primit comanda sectorului Verdun. Fiecare soldat francez disponibil a fost transferat în secțiunea Frontului de Vest;
259 din cele 330 de regimente de infanterie din armata franceză luptând la Verdun. Armata germană a fost oprită în
februarie, și pe 6 martie a declanșat genocidul. Multe puncte strategice franceze au căzut în mai-iunie, după un asediu
îndelungat.
• Germanii au continuat să atace Verdun în repetate rânduri pe timpul verii și toamnei 1916, dar au slăbit intensitatea
asalturilor, fiind nevoiți să transfere trupe pentru a apăra linia germană a frontului pe Somme. Francezii au efectuat un
contraatac condus de generalul Charles Mangin, recapturând forturile pierdute în noiembrie. Bătălia de la Verdun a fost cea
mai îndelungată din acest război. S-a încheiat pe 18 decembrie. Armata franceză a pierdut 550 000 de soldați, iar germanii-
434 000 de soldați. Deși francezii au câștigat bătălia, ambele armate au fost slăbite și epuizate.
• Somme (1916)
• Declanșarea atacului german asupra orașului Verdun a determinat o escaladare a bătăliei de pe Somme care se
transformase într-un atac diversionist al forței expediționare britanice, în care generalul Haig avea contribuția principală.
Haig și generalul Sir Henry Rawlinson au elaborat un plan de atac.
• Strategia lui Haig era bombardarea timp de 8 zile și distrugerea cuiburilor de mitraliere germane, urmând ca Rawlinson și
Armata IV să avanseze către Bapaume. La nord de Rawlinson, generalul Allenby și Armata III urmau să pătrundă prin liniile
germane Cavaleria aflată în așteptare; trebuia să traverseze prin breșa creată de Allenby. La sud, generalul Fayolle urmă să
înainteze către Combles cu Armata VI franceză. Planul părea să aibă potențial. Haig avea să bage în luptă 750 000 de soldați.
• Bătălia de pe Somme a decurs prost pentru forțele Antantei. Bombardamentele preliminare au eșuat. Nu au distrus
defensiva germană. Au fost inutile împotriva sârmei ghimpate și ineficiente împotriva buncărelor de beton germane. Pe 1
iulie, trupele aliate au înaintat, însă a fost împiedicată de sârma ghimpată rămasă acolo, iar germanii erau bine ascunși în
poziții defensive. Forță expediționară britanică a pierdut 58 000 de soldați. Haig a continuat atacul în ciuda pierderilor. Pe 13
iulie, pe timp de noapte, britanicii au condus un atac spre breșa din linia frontului inamic, dar germanii au închis-o rapid. Pe
23 iulie, britanicii au mai obținut o victorie minoră, capturând Pozieres, însă fără efecte. Haig s-a autoconvins că germanii
erau epuizați și a ordonat lansarea mai multor atacuri, toate dovedindu-se a fi costisitoare. Pe 15 septembrie, generalul
Micheler s-a alăturat bătăliei în sud, cu 12 divizii, folosind tancuri pentru prima dată. Micheler a reușit să câștige câțiva km.
Haig a continuat declanșarea atacurilor până când vremea proastă de iarnă a pus capăt celei mai proaste bătălii concepute
vreodată în epoca modernă. Armata britanică a pierdut 420 000 de soldați, iar cea franceză-200 000. Armata germană a
pierdut 500 000 de soldați. Frontul a fost mutat abia cu 12km.
 Revoluția Rusă
• Insatisfacția pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în ciuda succeselor obținute de generalul
Brusilov în cadrul Ofensivei Brusilov (iunie 1916), în Galiția de Est contra austriecilor. Situația Aliaților s-a îmbunătățit puțin
doar în momentul când România a intrat în război, la 27 august, însă foarte repede contingente germane au întărit forțele
austro-ungare în Ardeal, iar Bucureștiul a fost capturat de către Puterile Centrale (6 decembrie 1916). În această perioadă,
situația internă în Imperiul Rus devenise instabilă, deoarece țarul era plecat pe front și conducerea incompetentă a
Împărătesei Alexandra cauza proteste din toate colțurile Rusiei, care au provocat asasinarea de către un grup de aristocrați
conservatori a lui Rasputin, un preferat al împărătesei, în decembrie 1916.

Guvernul Kerenski (martie - octombrie 1917)~

În martie 1917, demonstrațiile din Sankt Peterburg au culminat cu abdicarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei și constituirea
unui guvern centrist provizoriu, condus de Kerenski, care împărțea puterea cu Sovietul din Petrograd. Această diviziune a
puterilor a condus la o stare de confuzie și haos, pe front și în țară, iar armata a devenit din ce în ce mai puțin eficientă.

Bolșevicii; ieșirea din război

• Revoluția Bolșevică din Octombrie (7 noiembrie st.n.) a fost urmată, în decembrie, de un armistițiu și negocieri cu
Germania. La început, bolșevicii au refuzat termenii duri de capitulare propuși de germani, însă când Germania a reînceput
războiul și a înaintat rapid prin Ucraina, noul guvern a fost nevoit să accepte Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), care
a însemnat terminarea participării Rusiei la război și cedarea către Puterile Centrale a unor teritorii întinse, care au inclus
Finlanda, Statele baltice, Polonia și Ucraina.
 Ultima jumătate
• Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea sorții războiului, cu toate că efectele lor nu au
fost simțite pe deplin decât în 1918. Blocada maritimă a Germaniei organizată de forțele Antantei a început
să aibă un efect puternic asupra moralului și productivității germane. Ca rezultat, în februarie 1917, liderii
militari germani au reușit să-l convingă pe Cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg să declare războiul
submarin total, cu scopul de stopa alimentarea forțelor britanice. Submarinele germane au reușit să
scufunde 500.000 de tone pe lună, din februarie până în iulie. Totuși, după iulie, noul sistem britanic de
convoaie s-a dovedit extrem de eficient în a neutraliza pericolul prezentat de submarine. Marea Britanie nu
mai era în pericol de înfometare.
• Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a determinat Antanta să decidă la reuniunea de la
Versailles, 1 decembrie 1917, formarea unui Consiliu Suprem Aliat pentru a coordona planurile și acțiunile
comune. Anterior, armatele Franței și ale Imperiului Britanic operau sub conduceri diferite.
• În decembrie, Puterile Centrale au semnat un armistițiu cu Rusia, permițând, astfel, mutarea forțelor de pe
Frontul de Est pe cel de Vest. În mod ironic, transferurile de forțe germane ar fi putut să fie mai mari, dacă
achizițiile lor teritoriale ar fi fost mai mici. Cu sosirea întăririlor germane și a soldaților americani pe Frontul
de Vest, rezultatul final al războiului urma să fie hotărât pe acest front. Puterile Centrale știau că nu puteau
să câștige un război îndelungat, deoarece numărul soldaților americani creștea continuu, însă ele contau pe
o ofensivă rapidă și decisivă, utilizând întăririle lor și tactici noi pentru infanterie. Acțiunile Aliaților și ale
Puterilor Centrale au fost accelerate și de pericolul identificat de către Ivan Bloch, în 1899, care afirmase că
un război industrial îndelungat amenința integritatea sistemului social și putea să provoace revoluții prin
toată Europa. Ambele părți doreau o victorie hotărâtoare și rapidă pe Frontul de Vest, deoarece se temeau
de consecințele prelungirii conflictului.
 Intrarea Statelor Unite în război
• Din cauza politicii tradiționale americane de izolare, mulți americani considerau că SUA nu trebuie să se implice în Primul
Război Mondial, care era considerat un război european.
• La începutul anului 1917, Germania a declanșat războiul submarin total. Acest fapt, combinat cu indignarea publicului
american care aflase de Telegrama Zimmermann, a dus la ruperea completă a relațiilor SUA cu Puterile Centrale (3 februarie
1917). Datorită continuării atacurilor asupra navelor comerciale americane, Președintele Woodrow Wilson a cerut
Congresului, la 6 aprilie 1917, să declare război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o largă
majoritate. Wilson a sperat că va putea negocia o pace separată cu Austro-Ungaria, dar descoperind că acest lucru nu era
posibil, SUA a declarat război și Austro-Ungariei, în 7 decembrie 1917.
• Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reușit să dezvolte o producție militară suficientă și completă și,
totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanțiale. Primii soldați americani au sosit în Europa în 1917, însă
contingente majore nu au sosit până în vara anului 1918. Germania conta pe faptul că ofensiva submarină va încetini flota
americană și transferul soldaților, sperând că va reuși să câștige războiul înainte ca forțele americane să ajungă pe front.
• Marea Britanie și Franța au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului, pentru a întări pozițiile existente. Pe
întregul parcurs al războiului forțele americane nu au avut destule unități proprii de artilerie, aviație și geniu. Generalul
John J. Pershing, comandantul forței americane American Expeditionary Force, a refuzat să fragmenteze unitățile americane
pentru a întări forțele britanice sau franceze, așa cum doreau Aliații. Pershing a utilizat atacuri directe, o strategie care deja
fusese întreruptă de către comandanții francezi și britanici. Ca rezultat, American Expeditionary Force a suferit un număr
foarte ridicat de pierderi în toamna anului 1918.
Ofensiva germană din primăvara anului 1918
• Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operațiunea numită Michael ca o ofensivă generală de-a lungul Frontului de Vest.
Această Ofensivă de primăvară (Kaiserschlacht) avea scopul să despartă forțele britanice și franceze printr-o serie de avansări.
Comandamentul german spera să lanseze un atac hotărâtor înainte ca forțele americane să fie gata pentru luptă în Europa. Înainte de
începutul ofensivei, Ludendorff a făcut o greșeală crucială, lăsând partea principală a Armatei a VIII-a germane în Rusia și mutând doar o
parte mică a forțelor germane pe Frontul de Vest.
• Operațiunea Michael (Michel, Mihiel) a început pe data de 21 martie 1918, cu un atac contra forțelor Marii Britanii, pe direcția Amiens.
Intenția lui Ludendorff a fost să separe armatele britanice și franceze în acest punct. Forțele germane au reușit să avanseze 60 de km. Pentru
prima dată, după 1914, manevrele militare au fost întrebuințate iarăși pe Frontul de Vest.
• Tranșeele britanice și franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici ale infanteriei germane. Anterior, atacurile de infanterie
fuseseră marcate de un bombardament intens de artilerie, urmate de o serie de atacuri directe. În contrast, în Ofensiva de Primăvară,
armata germană a utilizat artileria sa doar pe o perioadă scurtă și a infiltrat grupe mici de soldați în unele puncte vulnerabile ale inamicului,
atacând punctele de comandament și încercuind punctele cele mai puternice. Aceste poziții izolate au fost, apoi, distruse de către infanteria
grea. Succesul forțelor germane s-a datorat, în mare măsură, acestor tactici.
• Linia frontului era acum la o distanță de 120 de kilometri de Paris. Trei tunuri Krupp gigant, supranumite „Dicke Bertha”, au fost folosite
pentru lansarea a 183 de obuze grele asupra orașului, cauzând părăsirea orașului de către mulți locuitori. Etapele inițiale ale ofensivei au
avut un asemenea succes încât Kaiserul Wilhelm II a declarat data de 24 martie sărbătoare națională. Mulți germani considerau că victoria
era aproape; însă, după câteva lupte acerbe, ofensiva germană a fost stopată. Pierderile germane între 21 martie și 5 aprilie 1918 au fost de
270.000 de oameni.
• Diviziile americane, cu care Pershing intenționa să formeze o forță independentă, au fost alocate armatelor franceze și engleze (28 martie).
La conferința Doullens a fost creat un comandament suprem al Antantei, iar mareșalul Douglas Haig a cedat controlul forțelor sale lui
Ferdinand Foch, numit comandant-șef al forțelor Aliaților.
• După Operațiunea Michael, Germania a lansat Operațiunea Georgette în nord, contra porturilor Canalului Mânecii.
Această operațiune a fost oprită de către Aliați după pierderi teritoriale mici. Operațiunile Blücher și Yorck au fost,
apoi, inițiate de către armata germană la sud, înspre Paris. Apoi, Operațiunea Marne (A doua bătălie de la Marne) a
fost lansată la 15 iulie, cu scopul de a înconjura orașul Reims. Contraatacul Antantei a marcat prima ofensivă a
Aliaților, terminată cu succes. La 20 iulie 1918, forțele germane s-au retras până la pozițiile deținute înaintea
Kaiserschlacht-ului. După ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata germană nu a mai luat niciodată inițiativa.

Victoria Antantei
• Contraofensiva Aliaților, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a început la 8 august 1918. Bătălia de la Amiens a inclus:
Armata a IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I franceză - pe flancul drept, și forțe canadiene și australiene - în centru. Aliații au utilizat
tancuri de clasa Mark IV și Mark V și 120.000 de soldați. Forțele Antantei au reușit să pătrundă 12 km în doar șapte ore. Erich Ludendorff a
numit această zi „ziua neagră a armatei germane”.
• Totuși, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unitățile Imperiului Britanic au întâlnit multe probleme cu majoritatea tancurilor lor (cu excepția a
doar șapte din ele). Pe data de 15 August 1918, Generalul Haig a stopat acțiunea și a început să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă în
Albert. A doua bătălie de pe Somme (1918) a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de soldați americani au luptat, împreună cu soldați ai
Armatei a III-a și IV-a britanice. Bătălia a fost un succes enorm pentru Aliați. Armata a II-a germană a fost forțată să se retragă de-a lungul
frontului de 55 km. Orașul Bapaume a fost capturat în 29 august și, la 2 septembrie, forțele germane se aflau după Linia Hindenburg, unde se
aflau la începutul războiului.
• La 26 septembrie, Aliații au inițiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia Hindenburg. 260.000 de soldați americani au atacat direct și
toate diviziile au reușit să captureze țintele lor inițiale, cu excepția Diviziei 79 de infanterie americane, care a întâlnit o rezistență puternică la
Montfaucon și nu a reușit să avanseze în prima zi. Acest eșec a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon a fost capturat în 27
septembrie; totuși, incapacitatea Aliaților să cucerească orașul în ziua anterioară a fost una din cele mai costisitoare greșeli ale campaniei.
• La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaților nu funcționau într-un mod ideal. Multe tancuri se stricaseră și cele care încă
funcționau nu puteau fi întrebuințate din cauza naturii terenului. Cu toate că Aliații aveau aceste probleme, Ludendorff nu-și făcea, încă de la
începutul lunii septembrie, iluzii despre sfârșitul războiului, afirmând că Germania are două opțiuni: distrugere totală sau un armistițiu. El
recomandase această a doua cale și la întâlnirea de comandament a Puterilor Centrale desfășurată la Spa Spa, Belgia, în 14 august 1918. Pe
parcursul lunii octombrie, artileria lui Pershing a continuat să bombardeze forțele germane care deja erau epuizate și derutate pe întregul front
• Din cauza numeroaselor pierderi, mulți comandanți ai armatei germane considerau că o înfrângere totală era inevitabilă.
Pericolul unei răscoale generale era puternic. Amiralul Scheer și Ludendorff au decis să inițieze o ultimă ofensivă pentru a
demonstra „curajul” flotei germane. Știind că o astfel de acțiune ar fi refuzată de către guvernul Prințului Max von Baden,
Ludendorff a decis să nu-l informeze despre planurile sale. Totuși, informația despre atacul anticipat a ajuns în Kiel. Mulți
marinari au participat la o rebeliune și au fost arestați pentru refuzul de a participa la o ofensivă maritimă pe care ei o
considerau sinucidere fără sens. Ludendorff și-a asumat răspunderea pentru acest incident și Kaiserul l-a demis din funcție
(26 octombrie).
• După sfârșitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan pentru viitorul politic al Germaniei. Cu toate
că el era un conservator tradițional, a hotărât să inițieze o revoluție politică limitată, prin introducerea unor noi reforme
care aveau menirea de a „democratiza” Germania, însă satisfăcând monarhiștii, prin faptul că a menținut domnia Kaiserului.
El credea că democratizarea o să demonstreze poporului german că guvernul era pregătit să se schimbe, micșorând, astfel,
probabilitatea unei insurecții socialiste, cum avusese loc în Rusia, în 1917.
• Totuși, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv ulterior pentru planul său. Reformele sale ar fi transferat
puterea politică membrilor Reichstag-ului, partidelor de centru - în special, în această perioadă: partidul centrist, liberalii și
social-democrații. Astfel, cum Ludendorff ar fi acordat acestor partide mai multă putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un
armistițiu. Luând act de cele 5.989.758 de victime germane (1.773.700 morți, 4.216.058 răniți), partidele de centru au
procedat exact cum anticipase Ludendorff. Însă curând, acesta a trecut printr-o schimbare radicală și a început să declare că
aceleași partide care au căpătat putere de la dânsul au cauzat înfrângerea Germaniei în război. Acești politicieni au
„înjunghiat Germania în spate”—un sentiment care îi beneficia lui Ludendorff și care a fost ulterior utilizat de către mai
multe grupări naționaliste germane, ca NSDAP.
 Sfârșitul războiului
• Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistițiu separat la data de (29 septembrie 1918). La 30
octombrie a capitulat și Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i
cere un armistițiu și termenii păcii. Termenii au fost aranjați, prin telegraf, cu autoritățile Antantei de la Paris și au fost
comunicați Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistițiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora 3, în după amiaza
zilei de 4 noiembrie. Ungaria a semnat un armistițiu separat, în urma prăbușirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea
Revoluției germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcând sfârșitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a
doua zi în Țările de Jos, care i-a acordat azil politic (a se vedea Republica de la Weimar). O zi mai târziu (11 noiembrie), la
Compiègne, în Franța, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistițiul. La ora 11, în aceeași zi, a încetat focul și
armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor confuze și a încercărilor criminale ale unor ofițeri de a se evidenția în
ultimul moment, peste cadavrele bieților soldați, în aceste șase ore teribile, după ce totul fusese încheiat și semnat la masa
tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldați și au fost răniți alți peste 6 000. George Lawrence Price este considerat ca
fiind ultimul soldat ucis, cu un glonte german în frunte, la ora 10.59.
• Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă șapte luni până la încetarea finală, consacrată prin semnarea
Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) și a următoarelor tratate cu Austria (la St. Germain), Ungaria (la Trianon
), Bulgaria (la Neuilly) și Imperiul Otoman (la Sèvres). Astfel, unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în contrast,
cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistițiului din 1918.
 Experiența cotidiană în tranșee
• Soldații se identificau cu obiectivele fixate de propriile lor națiuni și autorități. Comuniunea dintre individ și comunitate era obținută prin propagandă
. Soldații ajungeau să se resemneze la un moment dat și se disciplinau să lupte ținând cont că nu aveau alternative. Soldații, pentru a scăpa de
oroarea războiului, apelau la diverse tipuri de dezertare. Dezertorii erau priviți cu invidie.
• Cum dezertarea era aspru pedepsită, se recurgeau la alte metode de ieșire din luptă, una dintre acestea fiind rănirea. Soldatul, căpătând o rană care
sa nu-i pună viața în pericol, dar una semnificativa încât îl făcea incapabil să mai lupte, putea ajunge acasă. Unii își expuneau anumite părți ale
corpului pentru a fi răniți și se recurgea și la amputări, aceasta din urmă fiind soluția extremă. Unii soldați se împușcau singuri. cu grijă, fără ca
glonțul să atingă artere sau oase. Rănile auto-provocate erau tot mai dese
• O altă metodă era revolta. În 1917, armata franceză a fost afectată de revolta a 40 de divizii. Însă cei identificați ca lideri ai izbucnirii grevelor militare
nu aveau o soartă prea bună. Dar într-un fel, de pe urma grevelor și presiunii soldaților, au fost aplicate concesiile, s-au oferit rații mai mari și permisii
mai dese.
• O altă alternativă de ieșire din război era sinuciderea când soldații nu mai puteau face față luptelor. Sinuciderea era însă dificilă căci țeava puștii era
lungă și nu puteau trage cu ele decât cu degetul de la picior. Nu se regăsesc sinucideri în statistici sau în documente oficiale căci familiile soldaților
care au recurs la asemenea măsura extremă nu mai primeau nimic de la stat.
• Justiția militară era dură, iar numărul execuțiilor era tot mai mare. Pedepsele erau mai aspre pe frontul de est.
• Soldații aveau însă și motivații pentru a duce greul pe câmpul de luptă. Erau mai bine plătiți în armată decât în viața civilă, aveau hrană mai bună și
mai consistentă. Băutura era una dintre aspectele centrale ale rezistenței, alături de tutun și droguri. Soldații se îmbătau ocazional, mai ales în
permisie. În timpul jafurilor, soldații se îndreptau prima dată spre pivniță pentru a căuta băutura alcoolică depozitată. Nu era o acțiune individuală, ci
o politică de stat, alcoolul fiind distribuit de către instituțiile militare în rații zilnice. Britanicii primeau rom, francezii primeau vin, iar germanii
primeau bere. Alcoolul era distribuit înainte de efectuarea marilor operațiuni.
• O altă motivație era dependența de adrenalina de lupta și de ucidere, la britanici, actul uciderii fiind asociat cu vânătoarea. Au apărut coduri morale
referitoare la uciderea unui inamic în anumite situații, căci se puteau întoarce împotriva lor, fiind interzise actele de ucidere a inamicilor când
mergeau la toaletă sau erau transportați răniții. Dacă inițial erau evitați, medicii din taberele opuse erau atacați spre sfârșitul războiului fără rezerve,
deoarece contribuiau la refacerea forțelor inamice.