Copistul lui Salinger

“Doi americani s-au infuriat cînd au auzit că o cofetărie din New Jersey a refuzat

să scrie pe tort numele copilului lor, Adolf Hitler, relatează The Times. Angajaţii

cofetăriei ShopRite au refuzat cererea lui Heath şi Deborah Campbell de a scrie pe un tort

<La Mulţi Ani, Adolf Hitler!>, considerînd acest lucru neadecvat. Adolf Hitler Campbell

a împlinit trei ani şi şi-a sărbătorit ziua alături de surorile sale mai mici, Honszlynn

Himler Jeannie şi Joyce Lynn Aryan Nation Campbell. Purtătorul de cuvînt al ShopRite a

spus că şi în urmă cu doi ani a refuzat o cerere similară a familiei Campbell care

comandase produse pe care să fie desenat semnul svasticii. <Ei trebuie să accepte un

nume. (...) Copilul nu va face cînd va fi mare ce a făcut Hitler>, a spus tatăl, de 35 de ani.

El a spus că şi-a numit copilul după liderul nazist pentru că i-a plăcut numele şi pentru că

<nimeni în lume nu mai are acest nume>” (Ziua, 18 decembrie 2008).

Prezervativ Todoruţ Bunica a fost ultimul băiat al familiei Bungescu, fiind

destinat să ajungă pilot de încercare. Primul născut, Codrule Codruţule Porcuţule trebuia

să se afirme în domeniul spectacolului, activînd ca toboşar profesionist în orchestra unei

importante televiziuni din Germania. Fetiţa familiei Bungescu, Amalia Coadădepeşte

Fărădedeşte, a fost antrenată de bunica ei maternă, Ecaterina Corpolenta Coleoptera

Popescu pentru a deveni o stea a baletului internaţional. Ciorchinel Punguliţă

Sofisticatdemachiat urma să plece în Franţa pentru a lucra sub atenta îndrumare a unui

dansator necesarmente homosexual de la Moulin Rouge. Cîinele familiei, Costică

Mîncalarmama Popică, a fost pregătit pentru a primi gradul de colonel în armata

israeliană, însă a eşuat într-o conservă pentru papuaşi. Motanul vecinilor, Puţache
Matache Farmache, a fost ucis de un dalmaţian cuprins de o criză de nervi după ce fusese

părăsit de stăpînul său pensionar.

Vărul primar al domnului Bungescu, Coriolan Afanasie Tendoane Snegur,

deportat în Siberia pe vremea lui Stalin, era un mare admirator al lui Napoleon şi a decis

că întreaga sa familie trebuie să fie o mărturie a acestei pasiuni. Fiica lui a primit numele

Josephine Corsica Jena Snegur, iar cei doi băieţi au fost trecuţi în certificatele de naştere

eliberate la Vladivostok drept Louis Alexandrovici Austerlitz Snegur şi Massena

Vladimirovici Wagram Snegur.

Bunicul domnului Bungescu, Eusebiu Camilar Notar, recunoscut în întregul orăşel

moldav din care provenea pentru solidele lui lecturi nietzscheene, îşi stabilise cu trei ani

înainte de naşterea primului său copil o listă de nume gata să fie propuse celor de la

starea civilă. Primele trei nume erau Antihristul Magnificul Crucificat Zarathustra, Amurg

Joswagner Torino, Bizet Vultur Galiani. Fiindcă s-a întîmplat însă ca soţia lui să aducă pe

lume doar o fată, s-a văzut obligat s-o boteze Cosima Ariadna Naştereatragediei.

Familia Campbell pomenită de ziariştii de la The Times nu e deloc departe de

această poveste, fiindcă străbunicul micului Adolf Hitler Campbell, Camil Petru Bellu,

originar din Bîrlad, era unchiul jucăuşului domn Bungescu, fiind cunoscut în tot oraşul

pentru năstruşnicele porecle pe care le inventa cu o formidabilă viteză, stîrnind adesea

puternice duşmănii. Înainte de a pleca din România graţie căsătoriei cu văduva Rozalia

Stein, el a fost victima unor bătăuşi angajaţi de primarul comunist al oraşului, Ion Fîrtatu,

fiind obligat să petreacă mai bine de două săptămîni în spital. Motivul agresiunii a fost

reconstituit graţie unui pasaj din jurnalul său în care recunoaşte că l-a poreclit pe primar

Iosif Dracu, scriind chiar cîteva epigrame recitate la cîrciumile din zonă. Ajuns în
America, şi-a schimbat numele în Campbell, a părăsit-o pe planturoasa doamnă Stein şi a

lucrat pînă la pensie ca supraveghetor la diverse muzee. Unele surse de încredere susţin

că s-ar fi împrietenit la cataramă cu Salinger în 1961 şi că el ar fi fost acela care l-ar fi

convins să se retragă din lume. Fiul său, Joseph Campbell, astăzi în vîrstă de 60 de ani,

bunicul lui Adolf Hitler, le-a mărturisit unor apropiaţi că tatăl său e încă în viaţă, are 95

de ani şi locuieşte împreună cu Salinger, ajutîndu-l pe acesta să-şi revadă cele 70 de

manuscrise nepublicate pe care are intenţia să le doneze statului Guineea Bissau.

Laringita înghiţitorilor de săbii

 Premiile IgNobel pentru cercetare au fost decernate de curînd în Statele Unite,

recompensînd o seamă de cercetări inutile sau absolut trăznite. Aflăm astfel că premiul

pentru medicină a fost acordat unui studiu consacrat efectelor secundare ale înghiţitului

de săbii. Echipa de savanţi condusă de Dan Mayer, directorul Asociaţiei Internaţionale a

Înghiţitorilor de Săbii, a concluzionat că, luate una cîte una, săbiile nu creează probleme

de sănătate. În schimb, este contraindicat să înghiţi mai multe săbii deodată, iar cele care

au o lamă cu modele neobişnuite sînt extrem de periculoase. În fine, cei care suferă de

dureri de gît ar trebui să renunţe o vreme la această activitate.

Chiar dacă nu dispunem de date oficiale referitoare la finanţarea unui asemenea

proiect, iscoadele noastre borgesiene ne asigură că sumele necesare au fost oferite de

regele din Swaziland care provine dintr-o ilustră dinastie de înghiţitori de săbii. Bunicul

său, Bebetu Karimba Nazal, a devenit celebru în întrega Africă după ce a înghiţit un

crocodil mumificat şi sculptat în formă de lance. Tatăl său, Komba Barisi Papal, a

adăugat noi fapte de bravură legendarei istorii a familiei, înghiţind în timpul unei singure

reprezentaţii publice o mătuşă din partea tatălui, un rinocer şi un tun spaniol de mici

dimensiuni. Actualul suveran, Kornape Alendra Batal, a realizat o reorganizare curajoasă

a structurilor statului, renunţînd la guvernul dominat de specialişti în antropofagie rituală,

magie practică sau masturbare aleatorie şi instituind un consiliu al înţelepţilor din care

pot să facă parte doar cei mai vestiţi înghiţitori de săbii ai regatului. Supranumit Pitonul,

el a participat incognito la mai mult întreceri celebre ale înghiţitorilor de săbii, la una

dintre acestea uimind publicul prin faptul că, după ce şi-a învins toţi adversarii, înghiţind

simultan trei iatagane, un caiac de mici dimensiuni, un struţ şi o bona poloneză, a ţinut
să-şi accentueze superioritatea, înghiţind şi calul arab al arbitrului competiţiei

(ambasadorul din Swaziland se afla în tribune şi a oferit o importantă compensaţie

financiară pentru dispariţia animalului, ziarele belgiene vorbind de o sumă de circa 300

000 de dolari).

Kornape Alendra Batal a fost acuzat că pasiunea lui nebunească pentru înghiţirea

de săbii l-ar fi îndemnat să comită şi o seamă de fapte reprobabile. Astfel, un filosof

armean a pretins că deţine dovezi despre lansarea apropiată pe piaţa a unui aşa-zis dialog

platonician consacrat descrierii unui cetăţi ideale dominate de casta înghiţitorilor de săbii,

dialog compus de un savant francez stipendiat de suveranul african. De asemenea,

serviciile secrete din Lesotho au avertizat asupra unui complot care ar fi trebui să ducă la

răsturnarea regelui acestui mic stat african şi la declanşarea unui genocid ce ar fi permis

transformarea ţinutului într-un teritoriu populat în exclusivitate de înghiţitorii de săbii

aduşi în chip de colonişti din întreaga lume. Surse din procuratura de la Bucureşti susţin

că regele din Swaziland se află şi în spatele extraordinarei ascensiuni mediatice a unui

fost cioban român, numit în documentele locale Jiji Pastrama Fatal, care ar fi primit

veniturile pe 15 ani ale unor mine de diamante din Africa de Sud aflate în proprietatea

unui apropiat al suveranului pentru a-şi asigura succesul în viaţa politică şi a declanşa o

revoluţie inspirată de cărţile lui Paulo Coelho ce ar trebui să ducă la apariţia primului stat

al înghiţitorilor de săbii din Europa.

Chiar dacă guvernele occidentale îl privesc cu neîncredere, socotindu-l un fanatic

periculos, partidele de extrema stîngă din întreaga lume îl consideră un adevărat lider al

mişcării pentru păstrarea diversităţii culturale, lăudînd mai ales iniţiativele lui în

domeniul ecologiei ce au permis executarea a cinci mii de vînători în mai puţin de trei
ani, oferindu-le astfel condiţii de siguranţă fără egal panterelor şi hipopotamilor ce se

plimbă de acum înainte în deplină liberatate. Nu trec neobservate nici măsurile sale de

protecţie socială, socotite de unii analişti mai bine articulate decît cele utilizate de statul

suedez, iar studiul pomenit la început pare să constituie un argument decisiv pentru

îmbunătăţirea condiţilor de muncă ale celor peste 50 000 de înghiţitori de săbii care mai

trăiesc astăzi în situaţii precare în lumea occidentală. Graţie regelui din Swaziland,

aceştia vor putea să pretindă instituirea unor reguli precise de protecţia muncii, vor

beneficia de concedii de boală pentru diversele forme de laringită ce nu vor întîrzia să

apară şi se vor putea bucura de sporuri semnificative de periculozitate, avînd dreptul, în

cazuri speciale, la pensii de invaliditate.

Se aşteaptă zeci de petiţii ale ventrilocilor, înghiţitorilor de flăcări, acrobaţilor şi

specialiştilor în mersul pe catalige prin care se va cere intervenţia marelui rege în

sprijinul acestor profesii. Şi cum regele e generos, daca nu va pieri în urma unei

contrarevoluţii a canibalilor locali sprijinită de rebelii ruandezi, peste trei ani vom avea

un studiu complet despre influenţa mersului pe catalige asupra dezvoltării inteligenţei.

Leopardul lui Leopardi

 „O statistică recentă a Uniunii Europene arată că, în medie, doar 15,8% din

cetăţenii comunitari mai citesc cărţi la ora actuală. România pare să stea ceva mai bine la

acest capitol, cu 18% din populaţie amatoare de carte.” Aşa suna o notiţă optimistă

publicată înainte de Paşte în Gândul. Manelele par să fi fost uitate, Gigi Becali nu mai

există, defilăm triumfători în fruntea clasamentului european, citind de la nepot la bunic

şi de la netot la preşedintele Academiei Române, îndopîndu-ne cu tom după tom, bătînd

noi şi noi recorduri de erudiţie. În vreme ce francezii care au genţile burduşite cu cărţi

doar se prefac că întorc paginile cărţilor pe care le iau cu ei în metrou, dedîndu-se, de

fapt, unor nesfîrşite sesiuni de reverii erotice, în vreme ce nemţii din biblioteci simulează

interesul pentru Kant ori Nietzsche, însă sînt cu gîndul numai la Heidi Klum, românii

harnici şi drepţi folosesc orice prilej pentru a înghiţi alte şi alte volume. Pădurarii pretind

că se ocupă de recensămîntul copacilor bolnavi ori de hrana unor veveriţe importate din

diverse desene animate, însă, de fapt, citesc în exclusivitate Lucreţiu. Fetele de la

filaturile de bumbac din Moldova se bat pentru George Sand ori Jane Austen, punînd în

pericol supravieţuirea discotecilor din zonă, rămase toate fără clienţi. Tractoriştii de lîngă

Reghin au proclamat anul 2008 anul cărţii, angajîndu-se solemn în faţa bătrînilor satului

să citească măcar o carte pe săptămînă. În cantonamentul echipei naţionale de fotbal nu

mai există decît valize cu cărţi, iar Mutu, Chivu şi Lobonţ se pregătesc să înfrunte

echipele adverse citind Arta războiului şi Principele. Stripteuzele din Ucraina ajunse la

Bucureşti sau Cluj se integrează tot mai mult în nobila atmosferă culturală a locului,

învăţînd limba română graţie unor traduceri din Benjamin Constant şi Chateaubriand ori

bătîndu-se pentru cîte un exemplar din Cioran sau Cărtărescu. Pînă şi parlamentarii se
străduiesc să dea un exemplu, citind săptămînal trei cărţi de colorat şi alte trei cărţi cu

poze donate de Fundaţia Alice in Wonderland. Pensionarii îşi aruncă televizoarele pe

geam, renunţă la bîrfele cu vecinii ori la supravegherea intrărilor din blocuri, convinşi că

trebuie să-şi dedice sfîrşitul vieţii studierii unor autori precum Platon, Seneca sau Toma

d’Aquino. Caii de la circul Globus din Bucureşti nu-şi mai dovedesc inteligenţa prin

ghicirea rezultatului unor adunări ori împărţiri, nu beau bere din sticlă şi nici nu cîntă la

pian, ci încearcă să-i convingă pe spectatori că sînt în stare să citească în olandeză.

Căldărarii citesc Boetius, argintarii se delectează cu Thomas Mann, plasatoarele rîd la

poantele lui Hasek, iar croitoresele îşi dezbracă noile cliente recitîndu-le pasaje întregi

din Henry Miller.

Graţie acestei formidabile înclinaţii pentru lectură manifestată de către blîndul şi

ospitalierul popor român, guvernul condus de premierul Tăriceanu va încerca să

elaboreze o nouă ofertă turistică, ţintind mai ales potenţialii clienţi din nordul Europei.

Iar pentru că problema brandului de ţară e încă una nerezolvată, un expert britanic a

propus să se mizeze tocmai pe nesecata dorinţă de cunoaştere a românilor, gata oricînd să

renunţe la un meci de fotbal sau la o pastramă de capră pentru a putea să citească două-

trei pagini din Hegel sau cinci-şase pagini din Pascal. În consecinţă, s-a decis folosirea

unui fragment din Lichtenberg, care de acum înainte va fi regăsit pe toate materialele

promoţionale despre România: „Zdravăna poftă de mîncare a înaintaşilor noştri pare să

se fi transformat acum într-o poftă nu tot atît de zdravănă de a citi şi aşa cum odinioară

spaniolii se buluceau să vadă pe nemţi mîncînd, aşa vin acum străinii la noi să ne vadă

studiind”.

Şoarecii lui Napoleon

 “Iubitorii de câini din întreaga lume vor fi revoltaţi să audă că autorităţile din

Lima, capitala republicii Peru, au limitat la unu numărul câinilor pe care o persoană are

dreptul să îi ţină în apartament. Noua lege îi afectează deocamdată doar pe locuitorii

cartierului Jesus Maria, care nu mai pot ţine mai mult de un câine în apartament,

informează Reuters. Mai mult, legea cere ca cel puţin 51% dintre cei care locuiesc într-un

bloc să-şi dea aprobarea pentru ca respectivul proprietar să-şi aducă animalul în

apartament. Cei care locuiesc la case au totuşi dreptul să ţină doi câini, însă cei prinşi că

încalcă noua lege vor fi aspru pedepsiţi. A fost instituită o amendă de 237 de dolari pentru

cei prinşi cu mai mulţi câini în apartament, care vor fi lăsaţi şi fără animalele de casă dacă

se dovedeşte că încalcă legea” (Gandul, 26 septembrie 2008)

Potrivit unei legende apărute în mediile clericale franceze de la începutul

secolului XX, Napoleon ar fi primit permisiunea să ia cu el pe insula Sfînta Elena

douăzeci de şoareci dresaţi de naturalistul Germain Poulain, un mare iubitor al

rozătoarelor de toate felurile, care a sfîrşit mîncat de şobolani sub un pod din Londra.

Şoarecii respectivi, hrăniţi doar cu ridichi şi miez de nucă, erau obişnuiţi să defileze zilnic

îmbrăcaţi în uniformele celor mai importante armate europene, să poarte în lăbuţe puşti

miniaturale de lemn şi să imite cele mai populare cîntece ale soldaţilor francezi. Doi

dintre ei dobîndiseră chiar rudimente de latină şi greacă, fiind însărcinaţi să rostească de

două ori pe zi Pater noster în faţa camarazilor chiţcăitori siliţi să simuleze pioşenia, în

vreme ce Jacques, un şoarece vopsit în verde, picta cu coada lui impresionantă tablouri în

genul lui Poussin.

 Singurele ceasuri de amuzament din ultima parte a vieţii marelui Napoleon au fost

acelea petrecute alături de compania lui de şoareci. Las Cases povesteşte că Împăratul se

retrăgea de două ori pe săptămînă vreme de cinci ore fără să permită să fie tulburat sub

nici un pretext, iar abatele Coquin ne asigură că acelea erau orele folosite pentru a se juca

în tihnă cu şoarecii, străduindu-se să-i înveţe versuri din Corneille şi Racine sau, alteori,

strigături corsicane despre fete mari şi fete bătrîne. Se pare că la începutul anului 1820 cel

mai mic dintre şoareci, Wagram, a inventat chiar un alfabet special pentru pisici ce urma

să fie prezentat într-o şedinţă festivă a Academiei Franceze. Tot atunci, Arcole, un şoarece

originar din Sardinia, a pus la punct un complicat număr de jonglerie, fiind capabil să ţină

în aer simultan cinci boabe de orez. Unele mărturii vorbesc despre intenţia Împăratului de

a concepe un tratat despre inteligenţa rozătoarelor, în vreme ce surse provenite din mediul

iezuiţilor susţin că Napoleon voia să trimită un memoriu Papei prin care să ceară

recunoaşterea existenţei sufletului animalelor.

Perfidul Albion a hotărît însă să pună capăt acestei satisfacţii nevinovate, sperînd

să provoace sfîrşitul cît mai grabnic al temutului corsican. Pe insulă a fost trimis Hamlet,

un şoricar dresat chiar de ducele de Wellington, iar acesta a reuşit să-i ucidă în mai puţin

de două săptămîni pe aproape toţi şoarecii. A scăpat cu viaţă doar Jacques, şoarecele

verde, adăpostit în buzunarul de la piept al Împăratului, însă după încă trei săptămîni el

avea să fie otrăvit de un grădinar scoţian.

Napoleon a mai trăit doar şase luni. Simţindu-şi sfîrşitul aproape, le-a cerut

oamenilor săi ca şoarecii să fie răzbunaţi. La doar trei zile de la moartea lui, Hamlet a fost

găsit spînzurat de un copac, iar grădinarul otrăvitor s-a sufocat în mod misterios în somn.
 Adoratorii fanatici ai Împăratului au păstrat o ură nepieritoare tuturor cîiinilor din

lume, hotărînd să facă totul pentru a le stîrpi seminţia. Se pare că în vremea lui Napoleon

al III-lea a fost propusă chiar masacrarea tuturor lătrătorilor de pe teritoriul Franţei, însă

ideea a fost respinsă din pricina revoltei opiniei publice. Un rege african, admirator

înfocat al lui Napoleon, a cumpărat în anul 1883 72 000 de cîini pe care i-a ars în faţa

palatului său. Un ministru belgian a otrăvit cu propria-i mînă 60 de cîini cu prilejul zilei

de naştere a Împăratului.

Decizia consilierilor locali de la Lima pomenită la început a fost inspirată de

puternicul partid de orientare bonapartistă aflat la conducerea oraşului. Jesus Arrabal,

primar de mai bine de 12 ani, dormea din vremea liceului cu un portret al Împăratului

ascuns sub pernă, aşa că ura lui faţă de cîini era cunoscută de aproape toată lumea. Au

fost suficiente cîteva reclamaţii ale unor pensionari pentru ca hotărîrea să fie adoptată. Iar

dacă lucrurile continuă în acelaşi ritm, la anul vom asista la primele ghilotinări publice

ale cîinilor de la Lima, în vreme ce statuia şoricelului Wagram va fi instalată în piaţa

centrală a oraşului.
 Regele ploşniţelor

Heinrich Zimmer, Filosofiile Indiei, Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 192 :

“Jainiştii nu trebuie să mănînce nici un fel de carne şi nici să ucidă gîze ce-i sîcîie

cu zborul lor. Poţi cîştiga, dimpotrivă, merite lăsînd gîzele să se aşeze liniştite şi să-şi

facă plinul. Toate acestea au dus la următorul obicei popular extreme de ciudat, ce poate

fi observat şi astăzi pe străzile din centrul Bombayului.

Doi oameni trec ducînd împreună un culcuş sau un pat uşor plin de ploşniţe. Se

opresc în faţa uşii unei familii jainiste şi strigă : <Cine vrea să hrănească ploşniţele ? Cine

vrea să hrănească ploşniţele ?> Dacă se găseşte vreo doamnă credincioasă care să arunce

un ban de la fereastră, unul dintre strigători se întinde cu grijă pe pat şi se oferă în chip de

păşune vie tovarăşilor săi de existenţă. Drept care doamna casei îşi cîştigă merite, iar

eroul din pat se alege cu bănuţul”.

Prima constituţie a regatului ploşniţelor a fost adoptată în anul 36 A.D. la sugestia

lordului Linge-Blide, un mascul celebru în egală măsură pentru extraordinara-i mitocănie

cît şi pentru vitejia-i fără de seamăn pe cîmpul de luptă. Descendenţii acestei erou,

cunoscut de toate neamurile de insecte graţie portretului său zugrăvit de bardul Pisicuţă,

un adevărat Homer al ploşniţelor şi guzganilor, şi-au pus în joc întreaga energie pentru

apărarea textului constituţional. Chiar dacă unii monarhi au încercat să propună

renunţarea la vechea formă de organizare a statului, socotind că unele paragrafe ale legii

fundamentale deveniseră vetuste, clanul lui Linge-Blide a păstrat neştirbită litera ei,

provocînd mai multe revolte şi războaie civile pentru a-i alunga pe cei vinovaţi de

tentative de violare a autorităţii constituţiei. Cel mai adesea, regii încercau să ocolească
acea prevedere constituţională potrivit căreia orice persoană urcată pe tron trebuia să

adopte numele Kopf Plosnitzky Bourdieu. De asemenea, ei întîmpinau probleme în

privinţa succesiunii, căci legea fundamentală prevedea că numai acei descendenţi ai

familiei regale care au petrecut minimum cinci ani în Finlanda şi au învăţat să joace

bridge puteau să dobîndească statul de moştenitori. Mai mult, delfinul trebuia să se

hrănească numai cu sîngele unor croitorese morave în vîrstă de maximum douăzeci şi

cinci de ani, riscînd să-şi piardă toate drepturile în cazul nerespectării acestei prevederi

constituţionale. O altă problemă apărea în cazul desemnării primului ministru, care

trebuia cîntărit în momentul începerii mandatului pentru a nu depăşi greutatea fixată de

constituţie. Dacă era prea gras, avea la dispoziţie două săptămîni pentru a ajunge la

greutatea optimă. La finalul mandatului se proceda la o nouă cîntărire a fostului prim-

ministru, iar dacă acesta depăşea cu mai mult de zece procente greutatea avută la

preluarea funcţiei, era lăsat să moară de foame. Desemnarea parlamentarilor ridica alte

dificultăţi, fiindcă aceştia erau traşi la sorţi din rîndul anumitor profesii. Astfel, 50%

dintre ei erau măcelari, 15 % hornari, 15% tîmplari, 10 % hoţi de buzunare, iar restul de

10 % puteau să fie reprezentanţi ai celorlalte meserii, cu excepţia avocaţilor, profesorilor

sau actorilor. Nu existau restricţii de ordin etnic, deşi un rege cu simpatii naziste a

încercat să excludă ploşniţele specializate în sînge evreiesc de la exercitarea principalelor

demnităţi în stat, fiind însă alungat de pe tron de bravii urmaşi ai lui Linge-Blide. Nici

Kompotsky, tiranul crescut pe perna lui Lenin, nu a avut mai mult succes, fiind lapidat în

piaţa publică după doar şase zile de domnie, astfel încît şi ploşniţele bogate, dar şi cele

sărace pot să conducă treburile regatului, averea nejucînd nici un rol în desemnarea

conducătorilor.
 Conetabilul Sankara Mascara, responsabil cu zona Indiei şi Chinei, cel mai bun

cunoscător al alfabetului ploşniţelor din ultimii cinci sute de ani, a trimis o lungă

scrisoare explicativă, în care demonstra că ploşniţele surprinse de descrierea lui Zimmer

aparţineau sectei comedianţilor, erau ploşniţe renegate, care se hrăneau numai cu lapte,

mimînd că se înfruptă din sîngele tinerilor escroci de pe străzile Bombayului. De aceea,

în numele famililor doamnelor înşelate vreme de mai bine de şaisezeci de ani, a decis să

ceara despăgubiri din partea guvernului indian, acuzat că a tolerat o asemenea batjocorire

a credinţelor jainiştilor.
 Leibniz şi cîinele vorbitor

Leibniz îi scria lui Grimarest următoarele : “Tocmai am primit o scrisoare a

Prinţului Regent Imperial, în care Alteţa Sa îmi semnalează faptul că în această

primăvară, la ultimul tîrg de la Leipzig, a văzut şi a examinat cu atenţie, de două ori, un

cîine care vorbeşte. Acest cîine a spus clar mai mult de treizeci de cuvinte şi chiar i-a

răspuns destul de coerent stăpînului său. El a pronunţat, de asemenea, întregul alfabet,

cu exceptţia literelor m, n, x”.

Pornind de la acest pasaj enigmatic, comentatorii operei lui Leibniz au încercat să

afle mai multe despre cîinele vorbitor, străduindu-se, în plus, să determine motivele

pentru care el refuza să pronunţe unele litere. Filologii de la Marburg au reuşit să

descopere, după o muncă de mai bine de treizeci de ani, că locvacele patruped era un

pudel ai cărui părinţi se născuseră în Italia şi fuseseră aduşi în Boemia pentru a-i distra pe

copiii oligofreni dintr-un sat de vrăjitoare. Germaniştii de la Udine au găsit lista celor

treizeci de cuvinte rostite de cîinele vorbitor alături de testamentul scris în franceză al

unui nepot al lui Leibniz, trebuind să admită că toate cuvintele respective aparţineau

sferei magiei. Un postaş francez pasionat de chinologie a pretins că poate să demonstreze

că marea pasiune a vieţii lui Schopenhauer, cei doi pudeli ai săi pe nume Atma, erau

descendenţi direcţi ai cîinelui vorbitor, însă n-a reuşit să ofere probe suficient de solide.

Un notar austriac a susţinut că numele cîinelui era Leopold, însă a fost contrazis de un

profesor de istoria artei de la Gdansk, care era absolut convins că acesta era strigat

Zucker de către stăpînul său, un pantofar slovac. Un schizofrenic de la Botoşani interesat

de această chestiune a avansat ipoteza că patrupedul era de fapt un agent KGB trimis în
misiune în trecut pentru a recupera piatra filosofală pierdută de un dominican eretic.

Directorul unei fabrici de confecţii de la Giurgiu a mărturisit unui reporter al ziarului

Cancan că Nina Iliescu a angajat un pudel vorbitor de limbă rusă pentru a scrie biografia

romanţată a soţului ei, fostul preşedinte Ion Iliescu, respectivul căţel find un strănepot al

cîiinelui vorbitor amintit de Leibniz. Presedintele statului Kosovo a declarat că pînă şi

cîinii albanezilor sînt mai cultivaţi decît sîrbii şi a adus drept argument în sprijinul

afirmaţiilor sale cele peste o mie de pagini în care doi filosofi turci demonstrează că

Leibniz a asistat la reprezentaţia unui cîine venit special din împrejurimile Tiranei pentru

a-i uimi pe savanţii occidentali.

Werner Jaeger a prezentat o seamă de mărturii din epocă care i-au permis să

avanseze singura explicaţie plauzibilă legată de refuzul cîiinelui vorbitor de a pronunţa

literele m, n şi x. Astfel, el a descris trei întîmplări ce l-au marcat pe Zucker (Jaeger

susţine ipoteza profesorului polonez) în care rolul central a fost jucat de fiinţe sau lucruri

guvernate de m, n şi x. Prima s-a petrecut la Graz, cind Zucker a descoperit mumia

(Mumie) unui baron local care avea pe vîrful nasului o corcoduşă (Mirabelle), moment

survenit simultan cu o groaznică inţepătură de ţinţar (Mücke). Mai tîrziu, la Copenhaga,

pe o ceaţă (Nebel) groasă, a fost ademenit pe rînd de o tîrfă (Nutte) şi de o călugăriţă

(Nonne), primind în schimbul salutului său politicos cîteva groznice lovituri de picior. Pe

cînd îşi făcea popularul număr de logopedie empirică la tîrgul de la Leipzig, cu puţin

înainte de secvenţa descrisă în epistola lui Leibinz, o femeie urîtă şi rea de gură

(Xanthippe), care îşi mişca cu greu picioarele strîmbe (X-Beine) din pricina beţiei, l-a

întîmpinat cu o mulţime de vorbe grele, făcîndu-l şarlatan şi ipocrit, iar în cele din urmă i-
a răsturnat un xilofon (Xylophon) pe coadă, ceea ce l-a lăsat fără grai vreme de mai bine

de două luni şi i-a provocat pagube însemnate stăpînului său.

Pe cînd mă pregăteam să-mi închei mica relatare cu subiect canin, am aflat ca

Lituania şi Letonia se află în pragul celei mai grave crize diplomatice de după prăbuşirea

URSS din pricina aceluiaşi cîine vorbitor, fiindcă ambele ţări au început construirea cîte

unui muzeu ce ar trebui să-i fie dedicat. Lituanienii pretind că Zucker era fiul cîinelui

eroului lor naţional, pe cînd letonii susţin că deţin mai bine de patruzeci de mărturii

despre descendenţa acestuia dintr-o căţea a unei contese lituaniene care a locuit toată

viaţa la Bremen. Chestiunea urmează să fie tranşată de Curtea de Justiţie de la Haga.

 Capra şi Mazda

“Poliţia nigeriană a reţinut o capră cu acuzaţia de tentativă de jaf armat. Un grup

de oameni au prins animalul şi l-au predat la poliţie, spunînd că acesta este de fapt un hoţ

care a încercat să fure un autoturism Mazda. Acesta s-ar fi deghizat apoi în capră,

folosind magia neagră, pentru a scăpa de poliţie. <Oamenii au declarat că au văzut doi

hoţi încercand să fure o maşină. I-au urmărit, dar unul dintre ei a reuşit să scape şi celălalt

s-a transformat în capră>, a declarat pentru Reuters purtătorul de cuvînt al poliţiei, Tunde

Mohammed” (Ziua, 18 ianuarie 2009).

Valeriu Firicel, un celebru etnolog din Basarabia care a studiat folclorul berber

alături de Ernst Gellner, pentru a se dedica apoi analizei diferitelor sisteme de gîndire

magică de pe teritoriul Nigeriei, susţine că iscusita capră aflată încă în custodia poliţiei

din Vombasa, Felicia Halucinanta Geertz, singura capră de pe teritoriul Africii capabilă să

ofere interviuri în limbile franceză, engleză, spaniolă, portugheză şi yoruba, e

descendenta în linie directă a iedului cel mic din Capra cu trei iezi, fiind adusă pe

continentul negru de un fost student la medicină de la Iaşi, Pezewenghe Matusalem

Kiltzi. După un stagiu de trei ani la un pension pentru capre în devenire de la Cairo, unde

a învăţat să mănînce conserve de porumb, gîndaci caramelizaţi, raţă cu portocale şi foie

gras, dedicîndu-şi restul timpului lecturilor subversive din Sade, Sacher-Masoch, Lenin,

Mao şi Stendhal, eleganta căpriţă, sprinţar îmbrăcată de un creator de modă din Sudan şi

încălţată năstruşnic de un potcovar din Mali, a început să frecventeze cursurile Academiei

Comerciale din Kinshasa, specializîndu-se în contabilitatea dublă pentru căţei şi viţei.

După terminarea studiilor, a fost repartizată la Ambasada Nigeriei de la Paris, fiind

singura capră din istorie care a lucrat ca diplomat de carieră, stîrnind teribile pasiuni în

rîndul numeroşilor zoofili din cadrul corpului diplomatic. Decorată cu Legiunea de

Onoare pentru abilităţile sale neobişnuite de recitatoare de poezie franceză, a susţinut mai

multe turnee europene, behăind cu şarm versuri de Rimbaud, Verlaine şi Cocteau care au

declanşat adevărate epidemii de melancolie pe decrepitul continent, de la Varşovia la

Braga şi de la Viena la Dorohoi. Devenită amanta unui hocheist candian, a fost o vreme

preşedinta Federaţiei de Patinaj Artistic din Nigeria, încercînd să susţină organizarea

primelor concursuri internaţionale de patinaj pe nisip. După o viaţă mondenă

strălucitoare, după ce a jucat în patru filme şi două piese de teatru, după ce a publicat mai

multe volume de aforisme în spaniolă si engleză, s-a retras pentru a-şi petrece bătrîneţea

la reşedinţa oficială a preşedintelui Robert Mugabe, promiţînd să-i dedice acestuia

spumoasele ei memorii. Însă, cuprinsă de depresie şi teribil de plictisită de omagiile

gazdei sale atinse de senilitate, care o confunda mereu cu Regina Angliei, cerîndu-i veşti

despre Prinţul Charles, Felicia Halucinanta Geertz a decis să părăsească trista Zimbabwe,

refugiindu-se în braţele lui Umberto Eco, singurul om de litere care o încurajase de-a

lungul timpului să scrie un tratat despre conjugarea caprină. Din nefericire pentru ea,

serviciile secrete din Zimbabwe i-au citit corespondenţa şi au decis s-o împiedice să

plece, păstrînd-o ca o prizonieră de lux a preşedintelui Mugabe. Înţelegînd că tiranul senil

vrea s-o ţină pînă la moarte alături de el, deja bătrîna capră a decis să recurgă la

cunoştinţele de magie dobîndite în tinereţe. A rostit formulele sacre, cerînd să se trezească

în magnifica bibliotecă a profesorului Eco. Din nefericire, memoria ei devenise precară, a

încurcat cîteva cuvinte şi, în loc s-o vedem astăzi la Bologna, la prima sa conferinţă de
presă în Italia, primim veşti despre ea de la Tunde Mohammed, purtătorul de cuvînt al

poliţiei din Vombasa.

 Fundul şi funda

Dacă bravii cetăţeni ai oraşului Jeleznovodsk au decis că au nevoie de un

monument din bronz care reprezintă o pompă pentru clismă ţinută de trei îngeri, probabil

că locuitorii oraşului polonez Plik vor socoti că nu mai pot să-şi ducă în mod onorabil

zilele fără a o statuie de granit reprezentînd un fund gigantic. Banii necesari vor fi strînşi

în urma unei subscripţii publice în cadrul campaniei “Laudă fundului, cinste

fundamentului”, iar principalii săi susţinători vor fi doi profesori de istoria artei de la

Universitatea din Cracovia specializaţi în studierea grotescului. Cea mai mare dificultate

va fi însă aceea referitoare la maniera în care trebuie realizat monumentul. Unii vor

pretinde că realismul cel mai deplin trebuie să domine această operă de artă, chiar dacă

fundul sculptat ar urma să devină simbolul fundului arhetipal, un fund platonician ce

veghează din lumea sa suprasensibilă destinul schimbător şi tragic al miliardelor de

funduri imperfecte din această lume sublunară. Alţii vor cere să se urmeze graţioasa

manieră a celebrului Canova, iar fundul delicat astfel sculptat să contrasteze cu grosolana

pompă pentru clismă a a eternilor duşmani ruşi. Primarul va dori să aibă în oraş un fund

creat de un discipol al lui Henry Moore. Ambasadorul României în Polonia va îndrăzni să

sugereze că numai un fund sculpat în manieră brâncuşiană ar fi demn să înfrunte

veacurile de pe soclu. Primul ministru polonez, colecţionar înverşunat al pînzelor lui

Lucian Freud, va propune ca fundul să fie unul inspirat din opera halucinantă a pictorului

său preferat. Naţionaliştii polonezi vor semna o petiţie pentru ca fundul ales să fie fundul

soldaţilor împuşcaţi la Katyn sau, dacă aşa ceva nu se poate, să fie fundul lui Mickiewicz

sau Sinkiewicz. Mişcarea pentru Drepturile Femeilor va solicita în mod oficial

Ministerului Culturii de la Varşovia ca fundul să fie unul feminin, în semn de recunoştinţă

pentru nenumăratele sacrificii ale femeilor poloneze din ultimele două secole. Liga

Familiilor Poloneze, un partid catolic apropiat de extrema dreaptă, va îndemna la acţiuni

de protest, cerînd să se renunţe la ultragianta reprezentare a fundului care jigneşte

sentimentele creştine ale majorităţii populaţiei, propunînd o apologie păgînă a desfrîului

incompatibilă cu credinţele adevărate ale polonezilor. Fanii lui Dan Brown vor face lobby

pentru ca fundul ales în final să fie inegalabilul fund al lui Leonardo da Vinci, singurul

fund din istorie care ascunde o diagramă secretă a universului, singurul fund ce poate fi

recunoscut de eventualele patrule extraterestre. Adepţii legalizării consumului de droguri

uşoare vor face toate eforturile posibile pentru ca monumentul dedicat fundului să fie

realizat dintr-un amestec de frunze de coca şi cînepă indiană. Insistînd asupra caracterului

avangardist al unei asemenea întreprinderi, ei se vor arăta pregătiţi să obţină

sponsorizările necesare din partea unor traficanţi de droguri columbieni, cerînd doar ca

marele fund să conţină inscripţii cu numele unor Thomas de Quincey, Baudelaire,

Michaux sau Walter Benjamin. Preşedintele Sarkozy îşi va folosi întreaga influenţă astfel

încît fundul socotit cel mai potrivit pentru a servi drept model să fi acela al Carlei Bruni.

Regina Angliei va cere serviciilor secrete poloneze să interzică orice asemănare a

fundului sculptat cu legendarul fund al lui Lady Di. Invitat de Institutul Cultural Român

de la Varşovia, Dan Perjovschi va găsi rezolvarea cea mai simplă a problemei, obţinînd

aplauzele unora dintre cei mai importanţi artişti contemporani. Astfel, el va scrie cu tuş pe

o hîrtie de 4 metri pătraţi : “Fundul, fratele nostru porcul”, adaugînd compoziţiei o

imensă fundă roşie. Inedita operă de artă va fi apoi aruncată dintr-un elicopter zburînd la

joasă altitudine în mijlocul pieţei centrale a gloriosului oraş Plik.

Fundul soldatului german
 Cred că birocraţii nu s-au înşelat şi că fiecare soldat german foloseşte zilnic zece

suluri de hîrtie igienică. Explicaţiile ulterioare încearcă doar să mascheze un neobişnuit

caz de idolatrie, căci nimeni n-ar fi putut să accepte cu uşurinţă că armata germană

venerează fundul militarilor săi. De aceea, s-a preferat criticarea contabililor din

Ministerul Apărării şi satirizarea exceselor birocraţiei, mereu bine primită de opinia

publică. În fapt, lucrurile stăteau cu totul altfel, iar oamenii din birouri au fost sacrificaţi

pentru a împiedica izbucnirea unui imens scandal. Un fost caporal originar din Bremen,

aflat de mai bine de patruzeci de ani în exil în Argentina, a trimis o epistolă unui ziar

olandez, încercînd să lămurească misterul. Potrivit lui Hans Pferd, toţi soldaţii germani

primesc la recrutare o broşură de cîteva pagini atribuită lui Peter Dromper, un sergent

prusac de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, mare admirator al lui Kant. În cele 73 de

paragrafe ale acesteia sînt enumerate principalele reguli de conduită care trebuie urmate,

precum şi o seamă de măsuri de igienă draconice. Din rîndul acestora, mai bine de două

treimi se referă la păstrarea curăţeniei anale.

Hans Pferd povesteşte că a întreprins cercetări extrem de îndelungate pentru a

încerca să afle dacă Dromper s-a inspirat dintr-o lucrare savantă din perioada vieţii sale,

descoperind după şaptesprezece ani de investigaţii bibliografice aride că la originea foarte

influentului text folosit în armata germană s-ar găsi o lucrare pierdută a lui Kant,

Fundamentele fiziologice ale dezgustului, un supliment al Antropologiei sustras de

Lampe şi vîndut unui librar de la Leipzig, Joachim Kirchner, fratele vitreg al lui Dromper.

Opusculul kantian, destinat, se pare, doar unui cerc de intimi şi scris în latină,

trata în mod sistematic cele mai importante cauze ale dezgustului, insistînd cu predilecţie

asupra a ceea ce autorul Prolegomenelor numiseîn conversaţiile sale particulare “fundul,

fratele nostru porcul”. Pentru a îndepărta definitiv toate posibilele pericole legate de o

igienă precară, Kant se ocupa, cu spiritul său riguros, de amplasarea şi dotarea latrinelor,

de asigurarea unei bune ventilaţii a spaţiului, de introducerea unor arome adecvate în

funcţie de latitudine, de longitudine şi de succesiunea anotimpurilor. Trecînd la abordarea

purificării ştiinţifice a fundului, el prescria utilizarea unor comprese cu muştar, rozmarin,

cimbru, iod,coada calului şi untură de balenă. De asemenea, indica succesiunea raţională

a mişcărilor indispensabile unei spălări impecabile a acestei părţi mai greu accesibile a

corpului. În plus, inventaria materialele recomandate pentru confecţionarea celor mai

potrivite prosoape utilizate în vederea a ceea ce el numea “îngrijirea unui posterior

nobil”. Speriat de pagubele aduse vieţii sociale de “intestinele răzvrătite ale oamenilor

iluştri”, oferea sfaturi competente despre prevenirea pîrţurilor, enumerînd mai multe

decocturi folositoare pentru îmblînzirea unui pîntece nărăvaş. În final, pornind de la

propria experienţă examinată din punct de vedere gnoseologic, recomanda mai multe

tratamente eficiente în tratarea constipaţiei.

Potrivit comentariului oferit de Pferd, Droper ar fi radicalizat preceptele kantiene,

astfel încît mai bine de jumătate din timpul unui soldat german ar fi dedicat, conform

regulamentului, îngrijirii ştiinţifice a fundului (acesta ar fi şi unul dintre motivele pentru

care Germania ar fi pierdut ultimele mari războaie). În aceste condiţii, chiar dacă par

imense pentru necunoscători, cifrele oferite de contabilii germani sînt absolut plauzibile.

Soluţia oferită de Pferd a fost criticată din două direcţii : 1. călugării tibetani din

Europa au susţinut că enorma cantitate de hîrtie igienică folosită de armata germană se

datorează expansiunii budismului în rîndurile soldaţilor şi străduinţelor acestora de a

folosi numai mîna stîngă pentru a se şterge la fund, aşa cum cer prescripţiile rituale; 2.
ziariştii englezi au scris că un escroc internaţional originar din România ar fi devenit

responsabil cu aprovizionarea armatei germane, vînzînd trei sferturi din cantităţile pe care

raportase că le-ar fi repartizat diferitelor unităţi militare unor hypermarketuri din Italia.

Italia genitală

„Organele genitale au avut întotdeauna o mare importanţă în viaţa popoarelor

latine şi în special în viaţa poporului italian. In istoria Italiei, adevăratul drapel italian nu
este tricolorul, ci sexul, sexul masculin. Patriotismul poporului italian se află acolo în

pubis. Onoarea, morala, religia catolică, cultul familiei, totul se află acolo, între picioare,

totul se găseşte acolo, în sex, care în Italia este frumos, demn de tradiţiile noastre de

civilizaţie, antice şi glorioase”. Opinia lui Malaparte pare greu de respins dacă ne

propunem să o supunem unui test transversal de-a lungul culturii italiene. De la

Boccaccio pînă la personajele jucate de Mastroiani, fără să-l mai punem la socoteală pe

vajnicul antologator de partide erotice pe nume Giaccomo Casanova, italienii se pun în

slujba zeului Penis şi încearcă să-l slujească plini de zel, căpătînd drept răsplată renumele

unor insurpasabili maeştri întru virilitate, în asemenea măsură încît codrul rămîne frate cu

românul, însă sexul masculin pare să devină pentru vecie frate cu italianul. Dovada cea

mai importantă a prestigiului erotic al iubitorilor de macaroane (le semnalăm freudienilor

că pînă şi acest simbol pur italian este unul falic) e nesfîrşita cavalcadă a legendarelor

turiste suedeze, pornite într-un adevărat pelerinaj sexual prin Peninsula cizmatică,

pelerinaj care nu se poate încheia, desigur, decît în faţa turnului înclinat din Pisa, cel mai

venerat monument priapic din Europa.

Există mai multe explicaţii ale faimei mondiale de care se bucură purtătorii de

pantaloni din Italia, însă cea mai interesantă este aceea propusă tocmai de o turistă

suedeză. Potrivit Augustei Swedenborg, legendele din folclorul scandinav le atribuie

italienilor talentul unic de a fi reconstituit situaţia paradisiacă originară, cînd, aşa cum

scrie Sfîntul Grigore de Nyssa, penisul se afla în întregime sub controlul voinţei, fiind un

animal totalmente domesticit, gata să intre în erecţie sau să-şi recapete modestia flască în

funcţie de injoncţiunile seniorului său, fără nici un gest de revoltă ori vreo clipă de

neascultare. Folosit doar în scopuri întru totul legitime, departe de orice plăcere anarhică
sau necontrolată, el îşi urma stăpînul cu deplină fidelitate, gata să-şi menţină înţeleapta

supuşenie pînă la sfîrşitul vremurilor. Însă după ce s-a produs catastrofa originară, iar

omul a fost aruncat în lume, devenind o simplă dihanie heideggeriană, sexul bărbatului s-

a sălbăticit, refuzînd să mai asculte poruncile venite din partea suveranului său. Vasal

vinovat de felonie, el a început să se lase pradă unor hachiţe şi unor acte de bravură

dezordonate, alăturînd eşecuri rizibile şi triumfuri demne de povestit lui Don Juan sau

Casanova. Vinovat de insolenţe priapice, precum în cazul monstruosului Mirabeau, sau

acuzat de chinuitoare episoade de impotenţă, precum în cazul unor Swift sau Gogol, a

început să semene tot mai mult cu o fiară rebelă sau cu un ins cu minţile rătăcite, astfel

încît proprietarii săi autorizaţi şi-au pierdut orice nădejde legată de domesticirea lui şi au

decis să-l păstreze departe de ochii publicului, suportîndu-i, în lipsa altei soluţii

acceptabile (vezi regretul lui Origine după ce a decis să se castreze), imprevizibilele

capricii. De la alungarea din Paradis, bărbaţii îşi petrec întreaga viaţă în compania acestei

fiinţe excentrice, însă n-au găsit nici un leac pentru a-i înfrînge nesupunerea. Or, aşa cum

mărturiseşte Augusta Swedenborg, italienii au dobîndit în chip misterios ştiinţa de a-şi

dresa penisul, făcîndu-l să funcţioneze la fel precum în splendidele vremuri paradisiace,

stîrpind orice urmă de rebeliune şi interzicîndu-i pretenţiile autonomiste (chiar dacă

celelalte naţiuni sînt constrînse să admită existenţa unor Republicii Autonome Penisiace

pe teritoriul lor, în Italia nu există nici o astfel de regiune). Mîndri de un asemenea

privilegiu, simţindu-se cei mai nobili dintre muritori, ei îşi petrec vremea în campionate

de fanfaronadă ori la sesiuni de tăiat frunza la cîini, socotind că după ce au atins

perfecţiunea şi l-au bătut la puncte pe efemerul supraom al lui Nietzsche, nimic din ceea

ce e omenesc nu le mai este străin.

 Ascultînd explicaţiile Augustei Swedeborg, am înţeles pentru prima dată că

protagonistul unei fotografii văzute acum un an la Palais de Tokyo din Paris nu putea să

fie decît italian. Era vorba despre un tînăr gol puşcă, ţinînd un steag al Uniunii Europene

pe sexu-i învîrtoşat, înconjurat de inscripţii în toate limbile celor 27 de state membre cu

acelaşi conţinut : „Dorinţă de integrare”...

Căţeaua magică

“Membrii unui trib din estul Indiei şi-au căsătorit copilul cu o căţea, în speranța

că vor alunga ceea ce ei cred că este un blestem care îl amenință pe băiat, anunță AFP.
Părinții lui Sangula, de 18 luni, s-au lăsat convinși să își căsătorească fiul cu o cățea din

sat, după ce au descoperit că băiatului îi ieșea un dinte nou din gingia superioară. Pentru

acest trib din statul Orissa, este vorba de o prevestire care anunță moartea bebelușului:

strămoșii acestei comunități cred că apariția arată că fiul lor va fi atacat și devorat de un

tigru. Doar o căsătorie cu o cățea va îndepărta tragica soartă care îl așteaptă, cred ei. O

ceremonie religioasă, inclusiv cu o dotă a <miresei>, a avut loc într-un templu hindus din

Jaipur. Cățeaua a purtat inele și un lanț din argint, așa cum cere tradiția” (Evenimentul

Zilei, 17 februarie 2009).

Misoginul francez Pierre de Tosel, cunoscut mai ales în cercul libertinilor din

jurul lui Ludovic al XV-lea, şi-a dedicat întreaga viaţă alcătuirii unui îndreptar practic

pentru îmblînzirea femeilor. După ce a studiat textele anticilor, după ce a citit cu maximă

delectare tratatele teologilor creştinismului primitiv în care era înfierată natura

schimbătoare şi plină de vanitate a femeii, după ce a comentat în compania celor mai

reputaţi specialişti ai epocii tehnicile de dresaj folosite pentru supunerea şoimilor,

corbilor şi urşilor, el s-a socotit suficient de pregătit pentru a da o replică devastatoare

subtilului opuscul al magistrului Agrippa von Nettesheim Despre superioritatea femeilor.

Pe lîngă erudiţia acumulată, pe lîngă zecile de caiete pline de însemnări despre natura

femeilor şi mijloacele cele mai potrivite de a le învinge cerbicia, Tosel putea să se laude

şi cu o experienţă de viaţă extrem de utilă, căci el trăise vreme de zece ani alături de Anne

Gemberge, socotită femeia cea mai rea de gură din întregul regat al Franţei. Acest episod

se terminase, însă, într-un mod nefericit, atunci cînd, scos din minţi de nesfîrşitele

reproşuri ale nevestei, Tosel o spintecase cu sabia şi o aruncase din turnul castelului în

care locuia. Condamnat la exil pentru fapta sa, el primise consimţămînul regelui de a se
întoarce în Franţa în schimbul promisiunii de a scrie cel mai complet tratat despre natura

coruptă a femeii.

Tosel scrisese deja mai bine de patru sute de pagini după doar cîteva luni de la

revenirea la Paris, însă apoi a avut parte de o perioadă îngrozitoare ce a ţinut mai bine de

cinci ani şi în care n-a mai adăugat nici un singur rînd manuscrisului păstrat în cabinetul

lui de lucru. Se zvonea că se îndrăgostise de o pitică aflată în serviciul contelui de

Valmont, căreia îi trimitea interminabile epistole de amor, deşi biata copilă era analfabetă.

După ce pitica a fost căsătorită cu un rîndaş cocoşat, Tosel s-a aflat în pragul sinuciderii,

fiind salvat tocmai pe cînd se pregătea să se arunce în Sena. Însoţit de cei mai apropiaţi

prieteni ai săi, a călătorit mult prin Europa, încercînd să uite iubirea-i nefericită. A poposit

îndelung în Germania, străduindu-se să regăsească manuscrisele pierdute ale redutabilului

său rival, maleficul Agrippa. Din nefericire pentru el, a şi dat peste unul dintre acestea şi -

cel puţin aşa pretind admiratorii săi - de aici avea să i se tragă şi sfîrşitul, căci s-a întors la

curtea regelui însoţit de o căţea neagră ce vorbea latineşte. Deşi s-a ţinut de cuvînt şi a

încheiat în mai puţin de trei luni tratatul pentru care obţinuse clemenţa regelui, tratat

rămas fără titlu, dar cunoscut printre misogini drept Infernul femeilor, Tosel, care

pretindea acum să i se spună nu Pierre, ci Cornelius, a mai trăit doar cîteva săptămîni.

Deşi circumstanţele morţii sale rămîn neclare, unii vorbind despre o simplă infecţie

urinară ce i-ar fi adus pieirea, legenda transcrisă de către Johanna Schopenhauer şi

cunoscută de Goethe şi Schiller, aşa cum arată schimbul epistolar dintre ei, oferă o altă

explicaţie. Se spune că Tosel nu se mai despărţea de splendida căţea neagră, că îi şoptea

vorbe pline de tandreţe la ureche, ba chiar că i-ar fi compus o serie de 60 de sonete pe

care le citea plin de mîndrie celor mai apropiaţi dintre prietenii săi. Vicontele de Beaulieu
pretindea chiar că ultimele 27 de pagini din Infernul femeilor ar fi fost dictate de căţeaua

cea învăţată, motiv pentru care ele nu mai sînt scrise în franceză, ca restul manuscrisului,

ci în latină. Tot vicontele susţine că un servitor al lui Tosel ar fi depus mărturie că l-ar fi

văzut pe acesta dormind în fiecare noapte în acelaşi pat cu căţeaua şi l-ar fi acuzat în faţa

regelui de spurcarea trupului animalului. Dezgustat de purtarea fostului său tovarăş de

petreceri, regele ar fi ordonat uciderea discretă a smintitului, iar acesta ar fi fost otrăvit la

doar două zile după aceea împreună cu metresa lui canină.

Infernul femeilor a fost păstrat în castelul vicontelui de Beaulieu pînă la moartea

lui Ludovic al XV-lea şi a circulat numai în manuscris pînă la începutul secolului al XX-

lea, cînd a fost editat de Alfred Jarry.

Germana pentru cîini. Fals tratat de daneză

Ziarele britanice se amuză pe seama poliţiştilor Maiestăţii Sale, remarcînd cu

ironie că specialiştii în dresaj care se ocupă de instrucţia cîinilor le vorbesc acestora

numai în germană, cu toate că respectivele patrupede, de obicei ciobăneşti germani, s-au

născut în Marea Britanie. Pare dificil de stabilit dacă în spatele valului de ilaritate
generală întreţinut de jurnalele de limbă engleză se află numai obişnuita mitologie a

stupidităţii poliţistului sau dacă nu cumva în cazul de faţă s-a insinuat şi o doză de

xenofobie gustată de cititorii de tabloide din Albion, francezii şi germanii fiind ţinta

preferată a unor asemenea şarje mai ales cu ocazia unor evenimente sportive importante.

Însă dincolo de veritabilele motive ale reacţiei gazetarilor dornici să ofere mostre de

ridicol absolut pentru a-şi distra cititorii, rămîne de stabilit dacă nu cumva informaţia

transmisă a fost una greşită. Or, mai mulţi reporteri scandinavi trimişi la faţa locului

pentru a investiga veridicitatea acestei ştiri au demonstrat că ziariştii britanici au acţionat

cu superficialitate, fără să verifice dacă limba folosită pentru dresarea cîiinilor era cu

adevarat germana. Ei au reuşit să afle că, într-adevar, instructorii poliţiei pretindeau că

folosesc comenzi speciale în limba germană, însă, de fapt, fără să ştie, le vorbeau cîinilor

în daneză, lucru dovedit de un jurnalist norvegian care a participat la şedinţele speciale de

dresaj. Dacă în situaţia folosirii germanei puteau fi invocate cîteva argumente şubrede,

printre care şi acela că germana din discursurile lui Hitler părea destul de apropiată de un

lătrat, în cazul folosirii danezei nu părea să existe nici o explicaţie plauzibilă. Un filosof

scoţian a pretins că, profitînd de dezinteresul vorbitorilor de engleză pentru alte idiomuri,

un dresor irlandez de origine daneză de la începutul secolului XX ar fi introdus aceste

comenzi în manualele folosite de poliţiştii britanici, prezentîndu-le însă ca mostre de

limbă germană.

Adevărata explicaţie avea să fie însă oferită de un lingvist islandez. El a

descoperit soluţia problemei în cronicile lui Saxo Grammaticus. Potrivit acestuia din

urmă, eroul danez Gunnarus, după ce i-a învins pe norvegieni, a hotărît sa-i pedeapsească

pentru orgoliul nemăsurat de care au dat dovadă punînd pe tronul regatului lor un cîine.
Iar pentru ca umilinţa să fie deplină, a numit o serie de guvernatori obligaţi să controleze

afacerile publice şi private în numele lătrătorului, plasînd, în plus, în jurul acestuia nobili

de diferite ranguri însărcinaţi cu îngrijirea lui clipă de clipă. De asemenea, Gunnarus a

poruncit ca suveranului canin sa-i fie acordate toate onorurile de care se bucură în mod

obişnuit un monarh, urmînd ca el să fie salutat potrivit protocolului de fiecare dată cînd

trecea prin faţa supuşilor săi. Cei care ar fi îndrăznit să încalce aceste dispoziţii urmau să

fie ucişi în chinuri groaznice pentru a le fi pedepsită insolenţa.

Savantul islandez susţine că extraordinarii cîini ai poliţiilor moderne sînt cu toţii

urmaşii acelei dinastii canine ce a rămas pe tronul Norvegiei pînă cînd furia lui Gunnarus

a fost potolită de nesfîrşitele plîngeri ale învinşilor săi. Dresarea eficace a acestor

patrupede se poate face numai dacă se foloseşte limba utilizată în conversaţiile de la

strălucitoarea lor curte de pe vremuri, limba cuceritorilor, adică daneza. Tocmai de aceea,

vechile manuale de dresaj cuprindeau o listă de 150 de cuvinte daneze necesare pentru

parcurgerea unui ciclu complet de instrucţie canină, cuvinte pe care ignoranţa modernilor

le-a socotit cuvinte germane.

Dulăul lui Macbeth

Thomas A. Sebeok, Jocul cu fantasme. Semiotică şi antropologie, All Education,

Bucureşti, 2002 : „În timpul domniei regelui Carol I al Angliei, circulau multe zvonuri cu

privire la pudelul prinţului Rupert, numit Boye : unii spuneau că e scandalos ca Boye <să
fie lăsat să stea atît de mult de vorbă cu copiii regelui, pe care s-ar putea să-i înveţe să

înjure>”.

Un manuscris al lui Keats descoperit acum trei ani la Bristol conţine fragmente

dintr-un poem normand consacrat figurii piticului preferat al lui William Cuceritorul,

minusculul Macbeth. Scris de Wulfbeolf, bardul oficial al regelui, poemul de 3200 de

versuri (din care s-au păstrat doar 850 de versuri) povesteşte întreaga viaţă a acestui

admirabil maestru al farselor şi jongleriilor, socotit întemeietorul breslei nebunilor de

curte, pornind de la naşterea lui într-o familie modestă de pescari, continuînd cu anii

petrecuţi alături de un hoţ de cai şi de un hangiu cu vorbă meşteşugită, pentru a încheia cu

ultimii zece ani ai vieţii sale petrecuţi în compania înţeleptului rege normand.

Deşi e cunoscută rivalitatea dintre poeţi şi nebunii de curte, cu toţii dornici să se

bucure de cea mai mare afecţiune din partea suveranului, relatarea lui Wulfbeolf e una

măgulitoare pentru Macbeth, descris ca un individ cu o inteligenţă ieşită din comun şi cu

o memorie fără cusur, gata mereu să ofere atît momente de veselie homerică cît şi sfaturi

pline de înţelepciune. Deşi dispreţuit de războinicii greoi din jurul regelui, în stare mai

degrabă să ucidă un urs cu mîinile goale decît să rostească două propoziţii fără greşeală,

deşi invidiat de saltimbancii şi spiţerii ce roiau în jurul tronului, Macbeth avea să se

bucure pînă în ultimele clipe ale scurtei sale vieţi de favorurile taciturnului său stăpîn

graţie vorbelor sale pline de miez şi artei sale de a cînta la frunză. În plus, împărtăşind

pasiunea acestuia pentru cîini, a devenit şi cel mai cunoscut dresor din regat, fiind gata să

transforme într-un adevărat mieluşel cea mai feroce dihanie din stirpea lătrătorilor.

Wulfbeolf ne spune că aceasta ar fi fost şi pricina morţii sale timpurii, la doar 27

de ani, căci duşmanii lui s-ar fi folosit tocmai de un cîine pentru a-i veni de hac.
Sartorius, un dulău de 60 de kilograme, favoritul regelui William şi cel mai bun tovarăş

de joacă pentru Macbeth, ar fi fost ademenit de un medic padovan cu o porţie de

măselariţă ce i-ar fi provocat turbarea. Fără să ştie că prietenul lui canin poartă cu sine

blestemul duşmanilor săi, jovialul pitic l-a îmbrăţişat la fel cum făcea de fiecare dată.

Sartorius s-a repezit însă la el şi i-a sfîşiat mîna, transmiţîndu-i în acelaşi timp morbul

turbării. Au urmat trei zile de chinuri groaznice în care deliruri diferite şi-au întretăiat

motivele, ţesînd poveşti monstruoase consemnate cu scrupulozitate de către Wulfbeolf.

Cea mai înspăimîntătoare dintre istorii îl avea ca erou tocmai pe regele William,

transformat într-un cîine cu cap de şarpe ce rostea la nesfîrşit măscări şi îndemna la

sacrilegii în vreme ce îşi ucidea rînd pe rînd curtenii cu un uriaş ciocan de aramă ce-i

atîrna pe pîntec, lăsîndu-le apoi leşurile în seama unor corbi de mărimea unor viţei ce se

roteau deasupra palatului său în căutare de hrană.

Keats notează pe marginea manuscrisului că poemul normand a fost păstrat de-a

lungul secolelor în arhivele unei familii de pitici din Wales, fiind scos la vînzare de un

anticar londonez după ce ultimul descendent al acesteia s-a stins la ospiciu. El îndrăzneşte

să scrie că acesta nu era altcineva decît inegalabilul dramaturg Zgîlţîiesuliţă, singurul

pitic genial din istoria literaturii.

Omul care (nu mai ) rîde

 “Francezii, se spune, nu mai rîd, în medie, decît cinci minute pe zi, adică de patru

ori mai puţin decît în urmă cu cincizeci de ani” (Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală.

Eseu asupra societăţii de hiperconsum, Polirom, Iaşi, 2007, p. 227).

Pornind de la statisticile invocate de Lipovetsky, putem să ne lansăm într-un

exerciţiu de calcul delirant. În 1950 francezii rîdeau douăzeci de minute pe zi, în 2000

mai aveau rezerve de veselie pentru doar cinci minute, în 2050 ne vom apropia de

epuizarea resurselor, căci francezii vor mai rîde numai în jur de un minut. Problemele vor

fi tot mai numeroase abia după aceea : patru minute de plîns în 2100, şaisprezece minute

în 2150, şaizeci şi patru de minute în 2200 şi aşa mai departe, pînă cînd francezii îşi vor

petrece toata ziua în lacrimi, tratîndu-se unii pe ceilalţi de depresie. Dacă reluăm calculul

în sens invers, putem să aflăm destul de repede cîte minute pe zi se rîdea pe vremea lui

Napoleon : în 1900 – optzeci de minute, în 1850 – trei sute douăzeci de minute, în 1800 –

1280 de minute (să fi rîs mai bine de douăzeci de ore pe zi pînă şi Grouchy după bătălia

de la Waterloo ?). Speriaţi de cifrele ameţitoare la care ajungem, putem să modificăm

convenţia : vom socoti că aceste schimbări nu se petrec decît o dată la o sută de de ani. În

acest caz, pe vremea lui Bonaparte francezii rîdeau optzeci de minute pe zi, au rîs

douăzeci de minute pe cînd Sartre participa la mitinguri anti-imperialiste, vor rîde numai

cinci minute pînă în 2100, iar abia în 2300 vor începe să plîngă patru minute pe zi. Invers,

pe timpul lui Ludovic al XIV-lea rîdeau trei sute douăzeci de minute pe zi, iar in jurul

anului 1600 îşi petreceau aproape tot timpul tăvălindu-se de rîs, pregătindu-se pentru

Războiul de treizeci de ani.

Dacă le-am cere să ne ofere şi o explicaţie pentru acest straniu declin al hohotelor

de rîs, specialiştii în statistică nu ar putea să ne propună mare lucru, invocînd caracterul

aberant al calculului nostru şi lipsa datelor de teren pentru perioade atît de îndepărtate în

timp. Pe vremea lui Richelieu nu existau institute de sondare a opiniei publice, nici

specialişti în psihologie socială, ci doar nişte iscoade plătite, cîţiva acrobaţi de bîlci şi

actorii chemaţi la curte. De aceea, sîntem nevoiţi să recurgem la conjecturi empirice, să

propunem modele speculative, să nu ţinem seama de caracterul sacrosanct al ştiinţei. În

consecinţă, putem doar să presupunem că forţa instinctelor soldaţilor lui Carol cel Mare

era suficientă pentru a primi fără ifose de domnişoară atît o ghioagă bine ţintită în cap cît

şi o glumă fără perdea, atît trînta cu un urs furios cît şi eventualele boli transmise de o

prostituată. Mai tîrziu, cititorii lui Rabelais nu aveau timp de depresii, nu-şi permiteau

luxul melancoliei, ci gustau umorul crud, gata să rîdă cu gura pînă la urechi în vreme ce-

şi torturau fără complexe duşmanii, siguri că ar fi împărtăşit aceeaşi soartă dacă ar fi fost

ei cei învinşi. Complicaţiile psihologice aveau să apară abia mai apoi, probabil o dată cu

romantismul, atunci cînd capriciile unor domni nevrotici aveau să fie fetişizate şi să strice

piaţa rîsului, impunînd modelul nevolnicului sensibil şi fragil, gata mereu să-şi plîngă de

milă şi să strice buna dispoziţie a celorlalţi cu bolile-i închipuite. Tot atunci a fost

inventată şi plictiseala, treptat i s-a făcut loc şi angoasei, pe urmă vedetă a devenit teama

de moarte şi încetul cu încetul am ajuns să ne bălăcim cu toţii într-un lac eminamente

heideggerian, în care umorul era totalmente proscris pentru a nu pune cumva pe fugă

Fiinţa.

Diferenţa dintre francezii de astăzi şi aceia din anii 30 e şi diferenţa dintre

comedianţii lor preferaţi. Dacă actualii amatori de cinema îl adoră pe Woody Allen, acum

mai bine de şaptezeci de ani vedetă era Arletty, pe care o voi pomeni nu pentru rolurile ei

extraordinare, ci pentru o replică rostită după al doilea război mondial. Acuzată că ar fi

colaborat cu naziştii pentru că a fost amanta mai multor ofiţeri germani, ea a dat un

răspuns care a salvat-o : “Mon coeur est français, mais mon cul est international”.

Dumnezeu Darwin sau povestea lui Rimbaud istorisită de Elvis Presley

 Cercetătorii de la Oxford au reuşit să cîştige acum două luni un grant european în

valoare de trei milioane de euro ce ar trebui să le permită găsirea răspunsului la o

întrebare străveche: de ce cred oamenii în Dumnezeu ? Profesorul William Agesilaus

Santander, coordonatorul proiectului, a stabilit un set de experimente riguroase pentru a

obţine rezultate cît mai puţin supuse controversei. Astfel, şamanii siberieni cu suflet de

ren vor fi aduşi alături de cîţiva psihanalişti lacanieni, specialişti în neurologie de la

Harvard vor călători în acelaşi elicopter cu şase cardinali germani, psihologi gestaltişti de

la Helsinki îşi vor petrece vacanţele în compania unor lingvişti interesaţi de limbile

melaneziene, iar cei patruzeci de punkişti drogaţi din centrul Lisabonei vor fi invitaţi la o

degustare de vin alături de nepoţii lui Konrad Lorenz. Studiul de 900 de pagini care va fi

redactat după trei ani de investigaţii pline de acribie va concluziona că principalul

responsabil pentru credinţa oamenilor în Dumnezeu este un hormon rebel pe nume

theophorus theophilinus.

În vreme ce acest laborios proiect de cercetare va mobiliza energiile unor

eminenţi savanţi britanici, un miliardar mormon va oferi zece milioane de dolari

eruditului capabil să demonstreze că Darwin a fost o maimuţă născută în urma aiuritoarei

uniuni carnale dintre o nepoată îndepărtată a lui Kant şi un mascul din specia gorilelor

urlătoare.

Guvernul din Kazahstan nu se va lăsa mai prejos şi va propune exploatarea

exclusivă a unei imense concesiuni petroliere persoanei sau instuţiei ce va aduce dovezi

inatacabile despre faptul că Elvis Presley este fratele geamăn al lui Rimbaud şi că trăieşte

alături de acesta într-un principat gnostic din sudul Zanzibarului. Premiul special pentru

magie al Regatului Suediei va fi acordat candidatului care va reuşi să transforme o pisică

birmaneză într-o motoretă Mobra, folosind-o apoi pentru o călătorie de la Stockholm la

Dresda. Salariul de rector pentru următorii doi ani al filosofului Peter Sloterdijk va fi

transferat în contul bancar al acelei persoane care va izbuti fie să învingă în duel fantoma

lui Swedenborg, fie să trimită la podea prin KO ilustrul spectru al tatălui prinţului

Hamlet.

Revista Esprit, devenită de curînd parte a trustului de presă Hustler, va plăti o sută

de mii de dolari pentru fiecare fotografie erotică avînd drept protagonist un mare filosof

francez. Nudurile lui Kant, Hegel, Nietzsche sau Heidegger vor fi reproduse în tiraje de

masă şi le vor fi oferite liceenilor parizieni care susţin bacalaureatul la filosofie. Costurile

acestei campanii vor fi finanţate de fundaţia „Libertinii descătuşaţi” condusă de Michel

Onfray.

Pentru a ridiculiza pretenţiile democratice ale ungurilor, un aristocrat anarhist

sloven le va oferi cîte două sute de euro alegătorilor dintr-o circumscripţie electorală

budapestană în schimbul susţinerii candidatului sprijinit de el, o gîscă în vîrstă de un an

poreclită Cicus şi crescută în curtea doamnei Pusztay Erzsebet de la Györ.

Hotărît să participe la campania mondială împotriva obezităţii, Botero va anunţa

mîine în mod oficial că a decis ca începînd din 1 ianuarie 2009 să picteze numai

personaje anorexice, urmînd să doneze primele zece tablouri din noua serie primăriei

oraşului New Orleans.

Carnetele cu aforismele obscene ale lui Heidegger vor fi scoase la licitaţie de casa

Christie’s din Londra în august 2008. Principalii interesaţi de achiziţionarea lor vor fi

moştenitorii lui Hannah Arendt şi Ministerul Culturii din Germania. Ambele părţi au

anunţat că vor încerca să cumpere cele patru manuscrise cu intenţia de a le distruge

imediat pentru a nu afecta reputaţia celor doi mari gînditori. Guvernul francez a cerut

intervenţia Curţii Europene pentru Drepturile Omului pentru a stopa ceea ce premierul

Fillon a numit “un periculos act de barbarie”.

Lawrence Durell ne-a atras atenţia ca zeii sînt cîini (gods – dogs), dar n-a primit

nici un premiu pentru asta…

Gioconda congelată
 Un reportaj despre satul Buba din Ilfov în care, din lipsă de spaţii adecvate,

oamenii votează în pivniţa celei mai înstărite familii din zonă. Intrebat ce părere are

despre o asemenea situaţie, un ţăran răspunde : “Putem să votăm şi în paradis sau în

biserică, că ăştia tot nu fac nimic”.

Alegătorul fatalist din Ilfov mi-a amintit despre un text cvasi-necunoscut al lui

Arminius Bieltz, un predicator luteran din Leipzig, care a scris în jurul anului 1600 o

carte despre adevărata geografie a paradisului. Acesta pretindea că numai creştinii au

reuşit să înţeleagă importanţa pătratului pentru descrierea structurii universului, depăşind

idolatrizarea cercului de care se făceau vinovaţi anticii. Tocmai de aceea, lor li s-a permis

să vadă, graţie unor revelaţii cu totul speciale, că paradisul e construit asemenea unui

pătrat gigantic din cărămizi mereu fierbinţi ce îi împiedică pe necredincioşi să se apropie

de marginile sale. Dincolo de descrierile adesea paradoxale şi luxuriante ale lui Arminius

Bieltz, asupra cărora ne vom opri în alte circumstanţe, amintind aici doar afecţiunea lui

specială pentru pantere şi leoparzi, animale plasate în imediata apropiere a divinităţii,

trebuie să pomenim strania sa viziune asupra celor admişi în paradis. Astfel, el socotea că

Dumnezeu le oferă şansa de a-i contempla etern chipul numai rebelilor, marginalilor,

declasaţilor şi ereticilor, adică doar acelora care au îndrăznit să se desprindă de plictiseala

căilor bătute, şocînd simţul comun prin faptele ori vorbele lor socotite abominabile. Nu

sfinţii, fecioarele sau martirii îşi vor găsi răsplata în paradis, ci cămătarii, hoţii de cai,

beţivii, curvarii ori jonglerii. Divinitatea le va oferi veşnicia în compania sa numai

acelora capabili să fie mereu imprevizibili, guralivi şi amuzanţi, în vreme ce posacii,

taciturnii ori plîngăcioşii vor fi lăsaţi la păstrare în purgatoriu.

 Canibalul, îmblînzitorul de şerpi, ventrilocul, vrăjitorul, spiţerul sînt personajele

preferate ale divinităţii lui Bieltz, divinitate ce pare să se amuze copios la poznele

copiilor săi năstruşnici, fără să ţină deloc seama de recomandările teologilor ori ale

diverşilor moralişti locali. Uneori, acest Dumnezeu jucăuş primeşte alături de el şi cîte un

rege nebun, un principe desfrînat ori un baron ce-şi pierde averea la cărţi. Nu-i plac însă

împăraţii sobri, adevărate maimuţe ale duhovnicilor pe care-i ţin prin preajmă, la fel cum

nu-i plac războinicii cu muşchi de oţel care-şi mîngîie toată ziua sabia cu gîndul la noi

cruciade. Mai degrabă îngăduie pe lîngă el cîte un laş sincer, un neobrăzat cu şarm, un

măgar care citeşte ori o balenă zburătoare, gata să aterizeze la comandă în Piaţa Roşie din

Moscova ori pe Champs Elysées. Dacă am înţeles bine, nici politicienii contemporani nu

par sa-i displacă, aşa că ne-am putea aştepta ca, din cînd în cînd, să asistăm la alegeri

locale în paradis. Berlusconi se va bate pentru Paradisul de Nord cot la cot cu mult mai

corpolentul Vadim, Sarkozy îşi va disputa acelaşi electorat cu Băsescu, în vreme ce Tony

Blair va rosti discursuri înflăcărate la Stefăneşti, străduindu-se să atragă electoratul captiv

al maneliştilor cu cîteva bine ţintite citate din Shakespeare. Pentru Paradisul de Sud se

vor înfrunta Angela Merkel şi atleticul Haider, în vreme ce Hrebenciuc va încerca să

încline balanţa în favoarea unui candidat portughez îmbrăcat în iţari şi opinci. Paradisul

de Vest e fieful lui Radu Mazăre, în aşa fel încît nici măcar mobilizarea masivă a tuturor

saxofoniştilor americani nu va putea să mărească şansele de cîştig ale unui Bill Clinton

obligat să vorbească în finlandeză. Pentru Paradisul de Est bătălia se dă între gemenii

polonezi Kaczynski şi un fost fotbalist grec susţinut de Partidul Pensionarilor Lascivi

condus din umbră de Cicciolina.

 Iar dacă divinitatea va îngădui să fie rostit un discurs al învingătorilor, acesta va fi

pronunţat cu siguranţă de cel mai gras dintre poeţi, un Adrian Păunescu de peste 250 de

kilograme îmbrăcat într-un splendid kimono fabricat la Kyoto şi purtînd pe cap o coroniţă

de premiant împletită într-un efort comun de Veta Biriş şi Nana Mouskouri.

Metafizica lui Gigel

 “Rossia (Rusia), Kosmos (Cosmos) sau Vyborina (derivat din cuvântul <alegeri>)

sînt cîteva dintre prenumele pe care ruşii, luaţi de un val de patrotism, le-au ales pentru

copiii lor, amintind de moda anilor 1920, cînd Mirtrouda (Pace-Muncă) era un nume

foarte întîlnit. La Nijni Taguil, în Munţii Ural, un bebeluş a primit prenumele de Rossia,

iar un altul pe cel de Privatizatsia. Ruşii încep, încet-încet, să <sacralizeze puterea>, a

explicat un psiholog. <Statul e perceput de ei ca un simbol şi ei vor să i se asocieze, vor

să facă parte din el>. Primele <victime> ale acestei tendinţe au apărut în anii 1920-1930.

La acea vreme, tînărul regim sovietic ateu înlocuise ceremonia religioasă printr-un <botez

roşu> sub un drapel cu secera şi ciocanul, în prezenţa unui comisar bolşevic, care

înlocuise preotul. Mulţi dintre copiii botezaţi Traktor (Tractor) sau Oktiabrina (Revoluţia

bolşevică din octombrie) şi-au schimbat la scurt timp prenumele. Însă prenume ca Ninel

(Lenin, citit invers), Stalina, Barricada, Dazdraperma (Trăiască 1 Mai), Dimat

(Materialismul dialectic) continuă să fie purtate cu mîndrie de unii dintre ruşi”

(Evenimentul Zilei, 27 februarie 2009).

Învăţătorul Anatol Panţîru din satul Căruţele, judeţul Suceava, este iniţiatorul unei

tradiţii onomastice extreme de bizare, căci, sub influenţa acestuia, toţi copiii născuţi în sat

în ultimii patruzeci de ani au primit nume cu totul speciale, ce păreau să scape oricărei

logici ritualice obişnuite. Nici urmă de Ion, Petre, Maria sau Ana, ba nici măcar Rambo,

Bush, Kojak, Armando sau Incarnacion. Numele purtate de săteni erau, conform opiniei

lingviştilor consultaţi în această privinţă, un amestec de latină, persană, greacă şi hittită,

plus o seamă de elemente barbare imposibil de identificat. Etrapanob, fiul primarului, se

juca cot la cot cu Ennerut, nepotul preotului, Aigrob, băiatului notarului, juca poker cu

Inilossum, fratele morarului, Ardnaxela era curtată de Neolopan, Razec se încăiera des cu
Reltih, Ektlom călărea toată ziua, Dizaiab păzea caprele, Sadineol lucra la dispensar,

Elcirep curăţa fîntîni, Elcotsimet împuşca ciori, iar Hratulp scria lungi mesaje de amor

către diriginta poştei din satul Pochileşti. Lemmor creştea canguri în podul bunicii,

Votolom stătea în birtul din sat şi făcea cinste celor care ştiau capitalele statelor din vestul

Africii, Arogatip încerca să inventeze un cîntar invizibil, Enicar studia rutele de zbor ale

porumbeilor călători, iar Elaigarac rîdea în barbă, fiind socotit un smintit. Şeful de post,

Alitta, fuma numai ţigări ruseşti, cumnatul lui, Prac, juca la loto în fiecare săptămînă,

sperînd să cîştige destui bani ca să-şi cumpere un elicopter, Azuc, directorul şcolii, îşi

îngrijea mustaţa cu spanac şi ştevie, Artapoelc, singura prostituată oficială a satului, făcea

spălături vaginale în faţa căminului cultural, aşteptînd noi muşterii.

Lingviştii care au studiat fenomenul au observat că băieţii născuţi în ultimii doi

ani de viaţă ai lui Anatol Panţîru au primit cu toţii acelaşi nume, fiind botezaţi,

surprinzător de banal, Gigel. Enigma a fost dezlegată abia după descoperirea

testamentului învăţătorului Panţîru. Acesta, scris pe piele de viţel în coptă şi siriacă, era

însoţit de un tratat atribuit lui Dimitrie Cantemir care fusese găsit într-o peşteră de lîngă

Moscova. Cantemir susţinea că primul voievod al Moldovei a fost misteriosul Legig, un

magician capabil sa treacă prin foc, să spargă pietre în pumni şi să ucidă şerpii cu

privirea. El ar fi fost prins de duşmani după ce a vîndut la un tîrg din Boemia carnea

ultimului inorog din Europa, comiţînd un sacrilegiu pedepsit fără cruţare de zeiţele

pădurii, care l-au făcut să-şi piardă minţile şi să fie astfel capturat cu uşurinţă de regele

Ungariei. Acesta l-a condamnat la moarte şi l-a dat pe mîna celui mai vestit călău al

regatului, Ferencz Lugosi. Se povesteşte că sfîrşitul i-a fost cumplit, căci Lugosi l-a

aruncat într-un imens butoi cu miere şi l-a lăsat să se înece.

 Fascinat de istoria acestui misterios voievod, Anatol Panţîru a decis că trebuie să-i

onoreze memoria şi s-a gîndit că toţi băieţii născuţi între vechile graniţe ale Ţării

Moldovei timp de cincizeci de ani trebuie să-i poarte numele. De aceea, a redactat un

memoriu despre importanţa acestuia pentru istoria României şi l-a trimis lui Victor

Ciorbea şi lui Viorel Hrebenciuc. Victor Ciorbea şi-a botezat papagalul Gigel, iar

Hrebenciuc a scris scenariul unui film de desene animate despre eroul creştin Gigel

Becali.

Galoşii lui Puşkin

 “Părerea acreditată că patima beţiei ar fi o stare firească a ruşilor nu este decît un

mit, consideră medicul Evgheni Briun, responsabilul-şef de tratarea alcoolismului în

regiunea Moscova. El susţine că, în Rusia, nu se bea nici mai mult nici mai puţin decît în

celelalte state în care băuturile alcoolice nu sînt interzise, relatează Interfax. In ceea ce

priveşte creşterea dependenţei de alcool în fosta URSS şi, în special, în Rusia, fenomenul

s-ar explica, în opinia sa, prin <sărbatorirea prea îndelungată a victoriei asupra

fascismului>. Medicul şef al Moscovei crede că pe front, rusii se obişnuiseră să bea mult

şi, odată terminat războiul, au sărbătorit victoria o perioadă mai îndelungată, mai ales pe

fondul sărăciei şi al distrugerilor” (Ziua, 31 decembrie 2008).

Pantofarul german Odo Marquard, care bănuia că străbunica lui maternă se

născuse undeva pe lîngă Moscova, a scris vreme de mai bine de patruzeci de ani o

enciclopedie consacrată sufletului rusesc care a rămas după moartea lui în patru mari cutii

de carton din podul casei fratelui său. Descoperită de un brutar pasionat de antichităţi, ea

a fost trimisă spre expertizare ştiinţifică domnului Alexander Mitscherlich, nepotul

preferat al lui Freud, un fost zidar devenit profesor emerit de slavistică la Udine. După o

atentă examinare a imensului corpus, Mitscherlich s-a adresat guvernului rus, cerînd o

finanţare de 500 000 de euro pentru a putea publica cele 24 de volume ale enciclopediei.

Pretextînd că teribila criză economică a secătuit visteria statului, un director din

Ministerul Culturii, Ivan Ivanovici Kotkodak, a răspuns că Rusia nu poate să ofere decît

20 000 de euro pentru a sprijini respectivul proiect. Mitscherlich s-a înfuriat, a respins cu

indignare infima finanţare propusă de guvernul de la Moscova şi s-a adresat unor

producători de vodcă. Aceştia au fost de acord să finanţeze doar cele şase volume

consacrate relaţiei ruşilor cu băutura, socotind că ele reprezintă partea cea mai importantă
pentru definirea specificului naţional rusesc. Ca urmare a contractului semnat între

deţinătorii mărcii Absolut şi Mitscherlich, editura Adelphi a publicat între anii 2002 şi

2006 toate textele scrise de Marquard în legătură cu rolul băuturii în viaţa ruşilor sub

titlul Enciclopedia ilustrată a beţiei la ruşi. Cartea s-a vîndut în 50 000 de exemplare şi a

fost tradusă imediat în Finlanda, Polonia, Cehia, Ungaria şi Estonia, noi traduceri urmînd

să apară în curînd în Elveţia, Croaţia, Lituania, România şi Bulgaria.

Iritat de imaginea de ruşilor ce se desprindea din această savantă compilaţie,

Vladimir Putin, băutor exclusiv de ceai şi de lapte de iapă, a decis să ofere o replică

ştiinţifică imensului op al pantofarului german. În consecinţă, a încredinţat suma de 5 000

000 de euro unui colectiv alcătuit din psihologi, antropologi, sociologi, istorici, filosofi,

teologi, oenologi şi nutriţionişti, cerîndu-le să demonstreze că ruşii sînt, în esenţă, un

popor ascetic. Încîntaţi de suma dedicată acestui vast proiect, cei 25 de savanţi care au

fost selecţionaţi pentru a participa la respectiva cercetare au dat dovadă de un puternic

patriotism, scormonind vechi biblioteci părăsite, mănăstiri călcate de tătari, coteţe urît

mirositoare, latrine ale colhoznicilor, dulapuri ale unor pensionari atinşi de demenţă

senilă, cuptoare cu microunde inventate de Stalin, stabilind după doar doi ani de studiu

frenetic că imaginea ruşilor colportată în Occident este, de fapt, efectul propagandei

naziste. Ei au reuşit să dovedească, folosind manuscrise din vremea lui Petru cel Mare, că

ruşii au fost obligaţi să bea sub ameninţarea cu moartea şi că primele picături de alcool

strecurate în gîtul unor mujici blajini şi fideli în jurul anului 1700 au fost socotite un

adevărat blestem, fiind deplînse vreme de cincizeci de ani în diverse balade populare. Ei

au demonstrat că există cel puţin două sute de exemple din folclorul rusesc în care

diferitele personaje, de obicei masculine, îşi pun capăt zilelor din pricina remuşcărilor
pricinuite de un consum excesiv de vodcă. De asemenea, au găsit probe de netăgăduit că

boierii ruşi n-au băut niciodată decît lapte de capră şi sirop de trandafiri, fiind pervertiţi

abia la începutul secolului al XIX-lea de contactul regretabil cu civilizaţia Apusului,

contact ce a adus cu sine alcoolismul, delincvenţa, înapoierea şi degenerescenţa. În

consecinţă, au propus ca primul pas pentru revenirea la sănătoasele principii originare ale

asceticului popor rus să fie schimbarea denumirii statului în Federaţia Abstinentă Rusă. În

plus, au cerut guvernului să distribuie gratuit cantităţi imense de lapte cu cacao, limonadă

şi suc de roşii pentru a-i reobişnui pe cetăţeni cu paradisiacele cutume ale începutului.

Evgheni Briun a decis chiar să iniţieze un proiect de lege, puternic sprijinit de deputaţii

unui partid naţionalist, care să stabilească pedepse cu închisoarea de la 2 la 6 ani pentru

orice posibilă referire la pretinsa pasiune a ruşilor pentru băutură.

Extrem de receptiv la aceste solicitări şi încîntat de concluziile cercetării,

Vladimir Putin se pregăteşte să aprobe transformarea mausoleului lui Lenin în Muzeul

Naţional al Laptelui de Capră.

Nepotul lui Bismarck

 Contele Carl-Eduard von Bismarck, 46 de ani, nepotul marelui Otto von

Bismarck, a primit de curînd din partea presei titlul de “Cel mai leneş parlamentar al

Germaniei” din pricina dezinteresului său manifest faţă de mandatul dobîndit în urma

alegerilor din 2005. Nu ştim exact dacă longilinul aristocrat preferă să-şi petreacă timpul

la partide de vînătoare, dacă oferă lecţii de echitaţie unor tinere intelectuale din ţările

baltice interesate de glorioasa istorie a familiei sale ori dacă îşi omoară vremea tăind, în

semn de sfidare, frunză la cîini în diverse parcuri de pe teritoriul landului Bavaria,

folosind o foarfecă de aur de producţie germană. N-am reuşit să aflăm nici dacă a citit Le

droit à la paresse a lui Fargue, nici dacă e un discipol al leneşului Rivarol, nici dacă

tehnicile de relaxare pe care le practică presupun şi un dram de mizantropie. Ştim doar că

pare dezgustat de culoarele Parlamentului, de feţele de şobolani politicoşi ale colegilor

săi, de costumele lor mereu ireproşabile, precum şi de discursurile interminabile în care

se pomeneşte la nesfîrşit despre competenţă şi onestitate. În plus, s-a declarat încă de la

început un adversar înverşunat al muncii fără măsură, al stahanovismului bezmetic, al

obsesiei activismului fără sens. Singurul proiect de lege la care a contribuit alături de un

deputat de orientare anarhistă din Partidul Verzilor se referă la constituirea unui fond

european de 87 de miliarde de euro pentru cumpărarea a 25 000 de km pătraţi în vestul

Portugaliei sau în centrul Tunisiei, spaţiu care ar trebui utilizat pentru crearea unui Mare

Ducat al Leneşilor. Acest stat atipic, plănuit iniţial să ia fiinţă pe teritoriul Principatului

San Marino, ar trebui să-i primească pe toţi acei oameni care pot invoca suficiente raţiuni

de ordin metafizic sau teologic ce îi împiedică să împărtăşească valorile contemporanilor

şi înclinaţia inexplicabilă a acestora pentru muncă. Marele Duce va fi ales prin tragere la

sorţi, iar titlul astfel dobîndit va fi ereditar, fiind transmis pe linie masculină. Supuşii
Marelui Duce vor fi selectaţi în urma unor proceduri riguroase propuse de agenţi ai MI5

si Mossad, trebuind să-şi dovedească inapetenţa înnăscută pentru orice activitate cu scop

utilitar, refuzînd, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa, să se conformeze dictaturii celor care

muncesc şi îi îndeamnă la muncă. Iubind tihna, dezordinea ludică, actele gratuite,

creativitatea discontinuă, contemplaţia dezinteresată, ei vor trăi fără armată, impozite ori

servicii poştale, bucurîndu-se că nu trebuie să dovedească nimic, nu trebuie să concureze

cu nimeni, nu trebuie să mulţumească pe nimeni.Anarhişti, atipici, atei, vor trăi de pe o zi

pe alta, fericiţi că sînt lăsaţi în pace, că liniştea nu le e tulburată de cutremurele de la

bursă, că seninătatea nu le e umbrită de morbul agonistic al contemporanilor înghesuiţi

sub flamura Marelui Imperiu al Precipitării şi Efortului Continuu. Cînd ceilalţi vor începe

să moară de extenuare ori cînd vor fi transportaţi de urgenţă la diversele clinici de

psihiatrie devenite neîncăpătoare, leneşii vor privi cu uimire soarta vecinilor acestora

importanţi şi puternici, însă nu vor catadicsi să-şi întrerupă reveria şi să se urnească din

pat…

Există unele voci care vorbesc despre şansele importante ale lui Carl-Eduard von

Bismarck de a obţine titlul de Mare Duce al Leneşilor fie prin derogare de la regulile

propuse, fie prin înţeleapta falsificare a tragerii la sorţi cu încuviinţarea Comisiei

Europene. Cu toate acestea, leneşii latino-americani fac un lobby intens pentru a-l

convinge să accepte o altă funcţie, aceea de director al Muzeului Lenei, inaugurat acum

două săptămîni la Bogota.

Ridurile lui Bond

 „Femeile în stare de ebrietate şi incapabile să se mai ţină pe picioarele încălţate în

pantofi cu tocuri vor fi ajutate de poliţiştii britanici să ajungă cu bine acasă. Aceştia vor

avea în dotare, pe lângă bastoane şi cătuşe, şi … papuci de casă, numai buni pentru

picioruşele obosite ale doamnelor şi domnişoarelor doborâte de alcool prin cârciumile

britanice, scrie cotidianul The Daily Mail. Cheltuielile cu papucii domniţelor vor fi făcute

din banul public şi fac parte dintr-un plan în valoare de 30.000 de lire sterline de a

preveni <rănirile care au legătură cu consumul de alcool>. Şi cum o femeie în stare de

ebrietate căţărată pe pantofi cu toc de 11 centimetri este o reţetă sigură de <rănire>, a

căzut în seama poliţiştilor britanici protejarea ei” (Gândul, 30 noiembrie 2008).

Asociaţia Sprinterilor pe Catalige a hotărît să încheie un parteneriat cu poliţia

britanică pentru a preveni şi alte tipuri de accidente. Dacă doamnele iubitoare de alcool

vor fi în mod obligatoriu descălţate de către patrulele postate în preajma cluburilor şi

discotecilor, fiind supuse umilitoarei probe a papucilor de casă (răzbunare ticluită de

gospodinele scoţiene grupate în Societatea Femeilor Fără Teamă şi Fără Prihană,

inspiratoarele acestui proiect), pensionarele dornice de bungee jumping vor fi săltate de

prin copaci sau de pe acoperişuri de bravii specialişti în mersul pe catalige. La fel vor sta

lucrurile şi în cazul adolescentelor blocate pe stîlpi de înaltă tensiune din dorinţa de a

salva o pisică năucă sau a călugăriţelor intrate în transă numai la distanţă mare de pămînt.

Falşii sinucigaşi, măgarii cu minţile rătăcite din pricina amorului năpraznic pentru o

catîrcă, hangiii prea graşi ca să mai coboare din pod sub povara şuncilor afumate, toate

aceste potenţiale victime vor fi salvate de brigada de elită a ASC. Preşedintele de onoare

al asociaţiei, avocatul White Obama, va dobîndi o celebritate mondială după ce va reuşi

să alerge mai bine de 2 kilometri pe catalige uriaşe, ţinînd un iepure în dinţi, pe un traseu

din faţa Capitoliului. Înnobilat de regina Marii Britanii, el va promite să intervină în toate

situaţiile riscante, arătîndu-şi astfel ataşamentul faţă de ţara bunicilor săi.

Iar prilejurile nu vor întîrzia să apară. I se va cere să-l salveze pe prinţul Charles

luat ostatic de o ciobăniţă din Munţii Făgăraşului, ofensată că augustul său oaspete a

ciupit-o de sîn, va trebui să intervină pentru a o readuce în patrie pe ducesa de York

blocată într-un lift la un hotel din Santiago de Chile. Tot el se va ocupa de toaleta noului

Bond, rămas suspendat deasupra Tamisei vreme de trei zile şi trei nopţi, tamponîndu-i

fruntea cu un burete de fabricaţie poloneză şi mascîndu-i ridurile cu un fond de ten folosit

de ultima mare vedetă a Comediei Franceze. Obligat să activeze şi în zone cu populaţie

islamică, îşi va dobîndi renumele de sfînt după ce va salva din turnul unui minaret un

muezin pe cale să se înece cu un os de peşte. Invitat la o recepţie oferită de preşedintele

Afganistanului, va oferi în premieră mondială un număr de balet pe catalige, încheiat cu o

vînătoare cu şoimi.

Din nefericire, faima mondială pe care o va dobîndi îl va face să-şi piardă minţile.

Sigur pe sine, socotindu-se singurul adevărat super-erou american, White Obama va sfîrşi

trist, exhibîndu-şi talentele la un circ din nordul Mexicului după un imens scandal

mediatic. Atras în capcană de serviciile chineze de spionaj, Obama va paria că ar putea să

o posede pe catalige, în faţa Muzeului Prado, pe acrobata japoneză Yoko Bono. Surprins

însă de bliţurile aparatelor de fotografiat declanşate tocmai cînd îşi va îndeplini cu

temeinicie misiunea, el se va trezi prizonierul unui teribil penisus captivus şi se va

prăbuşi de la o înălţime de peste cinci metri împreună cu partenera sa de amor. Cu cinci

coaste rupte, cu un umăr zdrobit şi urmărit de sarcasmul unanim al presei de scandal de

pretutindeni, Obama va plănui să devină călugăr budist, însă, după o ucenicie nereuşită,

se va retrage la o fermă din Texas, înainte de a trece frontiera în Mexic pentru a activa la

un circ din zonă sub numele de scenă de Jorge Arrabal. Spectaculoasa lui biografie va fi

scrisă de un filosof sloven (probabil un nepot al lui Zizek) şi va fi publicată de editura

pariziană Christian Bourgois.