Traducere aproximativ din Synthese international journal of epistemology, methodology and philosophy of science. traductor=dnil data traducerii=xx(03V04V05)2003.

Analiza Rationala a Mintii si a comportamentului

autori=Nich Chater and Mike Oaksford: THE RATIONAL ANALISES OF MIND AND BEHAVIOR, Synthese 122, 2000. Introducere Lucrarea lor are doua scopuri interconectate. Primul este sa schiteze ceea ce ei considera rolul standard al rationalitatii in explicatia mintii si comportamentului, in discipline atat de diverse ca psihologia experimentala, comportamentului animal si economie - ei considera ca analiza rationala este o paradigma pentru o asemenea explicatie. Scopul secund este sa traseze implicatiile perspectivei analizei rationale pentru interpretarea datelor experimentale care par sa arate ca umanul comportament este non-rational. Ei vor argumenta ca este rational comportamentul uman, daca se adopta standardul normativ potrivit. O gama larga de categorii de rezultate empirice in psihologia rationamentului au fost considerate ca aruncand indoiala asupra rationalitatii umane, deoarece oamenii par sa faca in mod persistent gafe logice. Autorii arata ca, atunci cand scopurile oamenilor sunt vazute in termeni de probabilitate, mai de graba decat logici, raspunsurile oamenilor pot fi considerate ca fiind rationale.

1.Relatiile dintre Rationalitatea Formala si Rationalitatea de fiecare zi Rationalitatea formala este preocupata de principiile formale ale rationamentului corect[valid] - legile matematice ale logicii, probabilitatea, sau teoria deciziei. Pe de alta

parte, oamenii fac prea adesea gafe logice(Evans et al. 1993), falacii probabiliste (ex.,Tversky and Kahneman 1974), decizii inconsistente(Tversky and Kahneman 1986). Autorii prezinta urmatorul contrast: fluenta si succesul in ratinamentul de fiecare zi si in luarea deciziei, expunand remarcabile nivele rationalitate de toate zilele; si ezitarea noastra si intelegerea noastra confuza a principiilor formale. In continuare sunt prezentate unele concluzii posibile ale acestui contrast. 1.1. Primatul Rationalitatii de Fiecare zi Acest punct de vedere i-a rationalitatea de fiecare zi ca fundamentala, si ignora nepotrivirea aparenta dintre rationarea umana si principiile formale ale logicii si teoriei probabilitatii . Aceasta pozitie pare sa fie creditata din consideratii istorice - teoriile formale ca probabilitatea si logica au emers ca incercari de sistematizare a intuitiilor rationale umane, inradacinate in contextele de fiecare zi. Dar teoriile rezultate par sa depaseasca, si chiar sa intre in conflict cu, intuitiile rationale umane - cel putin daca se valorizeaza datele empirice care par sa revele gafe in rationamentul uman. In masura in care se intampla asemenea conflicte, avocatii primatului rationalitatii de fiecare zi argumenteaza ca teoriile formale trebuie respinse ca sistematizari inadecvate ale intuitiilor rationale umane, mai de graba decat sa se condamne intuitiile studiate ca incoerente. Primatul rationalitatii de fiecare zi este implicit intr-o importanta schimbare a teoriei deciziei initiata de matematicianul Allais (1953). Allais schiteaza faimosul lui paradox, care arata o divergenta stricta intre intuitiile rationale umane si dictatele teoriei deciziei. O versiune este urmatoarea. Sa consideram urmatoarea pereche de loterii, fiecare implicand 100 de tichete. Care ai prefera s-o joci? A. 90 tichete valoreaza $0 B. 1 tichet valoreaza $ 5, 000,000 8 tichete valoreaza $ 1,ooo,ooo 91 tichete valoreaza $0 Acum sa consideram care dintre loteriile C si D a-i prefera s-o joci; C. D. 10 tichete valoreaza $ 1,ooo,ooo

100$ tichete valoreaza $ 1,ooo,ooo

1 tichet valoreaza $ 5,ooo,ooo 98 de tichete valoreaza $ 1,ooo, ooo 1 tichet valoreaza $o

Cei mai multi dintre noi prefera loteria B loteriei A - reducerea mica in probabilitatea de a deveni milionari este recompensata de posibilitatea unui castig mai mare. Dar cei mai multi dintre noi ar prefera C lui D - noi nu credem ca merita sa pierdem ceea ce altfel ar fi un castig sigur de $ 1, ooo,ooo, doar pentru posibilitatea castigarii a $5,ooo,ooo. Aceasta combinatii de raspunsuri este incompatibila cu teoria deciziei. Teoria deciziei asuma ca oamenii trebuie sa aleaga alternativa care are maximul de utilitate asteptata. Denotam utilitatea asociata cu o suma de $X prin U($X) . Atunci preferinata pentru loteria B asupra A inseamna ca: (1) 10/100. U ($1,000, 000) + 90/100.U($0) < 1/100.U ($5,000,000) + 8/100.U ($1,000,000) + 91/100U($0) si, scazand 90/100.U($0) din fiecare parte: (2) 10/ 100.U ($1,000,000) <1/100.U($ 5,000,000) + 8/100.U($1,000,000) + 1/100.U($0) Dar preferinta pentru loteria C asupra D inseamna ca: (3) 100.U($ 1, 000,000) >1/100.U($5,000,000) + 98/ 100.U($1,000,000) + 1/100.U($0) Si, scazand 90/100. U($1,000,000)din fiecare parte: (4) 10.U($1, 000,000) > 1/100. U($5,000,000)+8/100.U($0)

Dar(2) si (4) sunt in contradictie. Allais argumenteaza ca paradoxul submineaza statutul normativ al teoriei deciziei - adica Allais argumenteaza ca intuitiile rationale ale vietii de zi cu zi au precedenta asupra dictatelor unui calcul formal.

Danila: Cazul A si B nu este acelasi, cum se incearca sa fie redus, cu C si D: in A si B exista risc de a pierde(90+1/100), dar in C nu exista nici un risc(0/100). Aceasta arata ca, atunci cand exista in ambele cazuri risc aproape egal dar totusi unul ofera posibiltate mai importanta de castig, este ales cel care ofera o posibilitate mai mare . Dar cand nu ambele cazuri prezinta risc, este preferat cel fara risc. Scaderile inspre reducerea la identitate sunt inselatoare. In plus, regula atribuirii de utilitate nu este aceasi in ambele cazuri. Un punct de vedere similar, lui Allais, sustine si Cohen ca considera ca logica prpozitionala nu este un standard al rationalitatii si ca intuitiile de toate zilele au prioritate asupra teoriilor formale. Dar acest punct de vedere nu este fara probleme. Daca rationalitatea de fiecare zi este vazuta ca bazica, apare pericolul pierderii oricarei forte normative din notiunea de rationalitate. In aceasta viziune, rationalitatea n-are o significatie absoluta. Dar exista o intuitie puternica despre un sens absolut al rationalitatii in care anumite rationamente sau decizii sunt bune iar altele rele.Un mod de a re-introduce elementul normativ este sa se defineasca o procedura de derivare a principiilor normative din intuitiile umane. Cohen a apelat la notiunea de echilbru reflectiv(Goodman 1954; Rawls1974) unde princiiple inferentiale si judecatile inferentiale reale sunt iterativ cumparate intr-o potrivire maximapana ce judecati/deczii viitoare nu conduc la schimbari viitoare ale principiului (echilibru reflectiv restran). Alternativ, cunoasterea de fond poate deasemenea figura in proces, astfel ca nu numai judecatile/deciziile reale ci si modul in care sunt relatate de alte credinte sunt luate in considerare(echilibru reflectiv larg). Aceste abordari au, totusi, fost totusi subiectul multor critici (ex.,Stich si Nisbett 1980; Thagard 1988). De exemplu, nu exista garantia ca un individ(sau un set de experti) in echilibru va accepta un set de principii rationale, datorita vreunui standard independent de rationalitate. Punctul de echilibru poate, de exemplu, lasa continutul individual in idea ca falacia lui Gambler este un principiu de rationament solid/valid. Thagard (1988) propune ca in locul echilibrul reflectiv, dezvoltarea principiilor de inferenta implica progresul inspre un sistem optim. Acesta implica propunerea de principii bazate pe judecati practice si teorii de fond, si masurarea lor dupa un criteriile optimalitatii. Criteriile pe care le specifica Thagard sunt: (I) robustetea: principiile trebuie sa fie adecvate; (ii) acomodarea: data fiind o cunoastere de fond relevanta, devierea de la aceste principii trebuie sa poata fi axplicata; si (iii)

eficienta: data fiind cunoastere de fond relevanta, scopurile inferentiale sunt satisfacute. Preocuparile lui Thagard (1988) au fost foarte generale: sa justifice dezvoltarea inferentei stiintifice. Din perspectiva noastra a centrata pe relatia dintre rationalitatea de fiecare zi si si rationalitatea formala, totusi, propunerile lui Thagard par sa nu tina deoarece criteriile pe care le specifica inca par sa lase deschisa posibilitatea inconsitentei, ex., pare posibil ca un sistem poate indeplini de la(i) la (iii) dar sa contina principii mutual contradictorii. Idea despre formalizare este ca el ofera un mod de eliminare a acestei posibilitati si din acest motiv a fost asumata o relatie solida intre formalitate si normativitate inca de la Aristotel. Din perspectiva acestei lucrari, consideratii ca acele de echilibru reflectiv sau ca acelea a lui Thagard, care incearca sa puna o pana intre formalitate si normativitate, pot sa nu fie necesare. Autorii argumennteaza ca multe dintre inegalitatile observate intre performanta inferentiala umana si teoriile formale sunt produsul utilizarii unei teorii formale eronate spre a ghida asteptari despre modul in care trebuie sa se comporte oamenii. O intemeiere normativa alternativa a rationalitatii ..................................

1.2. Principialitatea Rationalitatii Formale

Argumente pentru principialitatii rationalitatii formale i-si un punct de plecare diferit. Acest punct de vedere este standard in matematica, statistica, operatiile de cercetare si in stiintele deciziei (ex., Kleindorfer et al. 1993). Idea este ca rationamentul de fiecare zi este failibil, si ca el trebuie corectat prin supunerea la teoriile formale ale rationalitatii. Problema imediata pentru avocatii principialitatii rationalitatii formale priveste justificarea calculelor formale ale rationamentului: De ce trebuie considerate principiile unor calcule ca fiind principii de buna rationare, si sa rasturnam intuitiile noastre despre ceea ce este rational? Asemenea justificari asuma un scop cognitiv, general, si aparent inconvertibil: sau axiome irefutabile despre modul in care trebuie sa procedeze gandirea sau comportamentul. Ei folosesc aceste asumptii aparent inofensive si intentioneaza sa argumenteze ca gandirea sau elaborarea deciziei trebuie sa asculta de principii matematice specifice. Sa consideram, de exemplu, argumentul Dutch book pentru rationalitatea calculului probabilitatilor ca o teorie a rationamentului incert (de Finetti 1937; Ramsey 1931; Skyrms 1977). Sa presupunem ca asumam ca oamenii vor accepta un pariu corect: adica, un pariu incare castigul financiar asteptat este 0, in acord cu aprecierile lor a probabilitatilor variatelor rezulate. Astfel, de exemplu, daca o persoana crede ca exista o probailitate de 1/3 ca va ploua maine , atunci ei vor fi fericiti sa accepte un pariu in acord cu care ei castiga doi dolari daca va ploua maine, dar pierd un dolar daca n va ploua. Acum, se poate demonstra ca , daca modul in care o persoana apreciaza probabilitatile diferitelor rezultate posibile violeaza legile teoriei probabilitatii, atunci este posibil sa li se ofere o combinatie de pariuri diferite, astfel ca ei vor accepta fericiti fiecare pariu individual ca fiind corect, in sensul anterior, dar oricum rezultatul va fi acela ca vor pierde cu siguranta banii. Oasemenea combinatii de pariuri - unde o parte pierde cu certitudine - este cunoscuta ca o carte Olandeza(Dutch book); si pare ca este incontroversabil ca acceptarea unui pariu pe care trebuie sa-l pierzi violeaza rationalitatea. Astfel, daca violarea legilor teoriei probabilitatilor duce la acceptarea cartilor Olandeze, ceea ce pare clar a fi irational, atunci supunerea legilor teoriei probabilitatii pare sa fie o conditie a rationalitatii. Teorema cartii Olandeze pare sa aiba o slabiciune fundamentala - adica ea cere ca o persoana sa accpte de buna voie pariuri arbitrare. Dar, in realitate de sigur, poate sa nu se intample asa - multi oameni, in aceste circumstante, nu vor accepta riscul si nici asemenea pariuri. Dar acelasi argument se

aplica si in cazuri in care nu este vorba despre pariuri. Acum inconsistenta priveste un ipotetic - persoana crede ca daca pariul a fost acceptat, a fost corect (astfel ca, un castig , sau o pierdere , este posibil/a). Dar in realitate , se garanteaza ca pariul va fi pierdut credinta persoanei ca pariul este bun este in mod garantat eronata. Astfel, chiar daca nu pariem nici o data, ci vrem sa evitam aprobarea declaratiilor care sunt garantat false, trebuie sa urmam legile probabilitatii. Este clar ca justificarile teoriilor formale ale rationalitatii pot sa aiba o forta considerabila. Mai degraba ca incercand sa satisfaca simultan cat de bine este posibil o miriada de intuitii noncerte despre ce este rationamentul bun sau rau, teoriile formale ale rationamentului pot fi vazute, in schimb, ca fondate pe principii clardelimitate intuitiv, astfel ca acceptarea pariurilor fara sanse de castig este irationala. Justificari similare pot fi date pentru rationalitatea axiomelor teoriei utilitatii si teoriei deciziei (Cox 1961; von Neumann si Morgenstein 1944; Savage 1954). Mai mult, aceeasi abordare generala poate fi utilizata ca o justificare pentru logica, daca evitarea inconsistentei este luata ca axiomatica. Astfel, pot fi bune ratiuni pentru acceptarea teoriilor formale ale rationalitatii, chiar daca intuitiile oamenilor si comportamentul lor le violeaza puternic recomandamentele. Daca rationalitatea formala este principiara, de ce, in teste explicite cel putin, oamenii se dovedesc atat de saraci probabilisti si logicieni? Un raspuns ar fi sa acceptam ca rationamentul uman este imperfect. Astfel, programele euristice (Kahneman and Tversky 1973; Kahneman Slovic and Tversky 1982), au evidentiat erori sistematice in rationamentul si luarea deciziei in conditii de incertitudine, pot fi vazute ca exeplificand aceasta pozitie (vezi Gigerenzer and Goldstein 1996), cum ar putea fi vazuta si abordarea euristica a lui Evans (1982, 1989). Alt raspuns urmeaza spiritul distinctiei lui Chomschy (1965) intre competenta si performanta lingvistica - idea: competenta de rationare a oamenilor se acorda cu principiile formale, dar in practica, limitarile performantei (ex., limitarile timpului sau timpului) conduc persistent la performante(rezultate) imperfecte atunci cand oamenii sunt confruntati cu sarcina-rationamentala. Intemeierea pe o distinctie competenta/performanta, fie in mod implicit fie explicit, a fost foarte influenta in psihologia rationamentului: de exemplu, logica mentala (Braine 1978; Rips 1994) si modelele mentale (Johnson-Laird 1983) ca teorii ale rationametului uman presupun ca logica clasica furnizeaza o teoria a competentei potrivita rationamentului deductiv; iar

defectele din comportamentul rationamental real sunt explicate in termeni de factori deperformanta.Logica mentala presupune ca algoritmii rationamentului uman corespund operatiilor de probare-teoretica (specific in cadrul deductiei naturale, ex., Rips 1994). Acest punct de vedere este deasemenea incorporat intr-un vast program de cercetare in inteligenta artificiala, in special din anii 1970 si 1980, care a incercat sa axiomatizeze aspectele cunoasterii umane, si a vazut rationamentul ca o inferenta logica (ex.,McCarthy 1980; McDermott 1982; McDermott and Doyle 1980; 1985). Mai mult, in filosofia stiintelor cognitive, s-a sugerat controversal ca acest punct de vedere este bazic abordarii computationale a mintii: pretentia fundamentala a stiintei conitive, in aceasta perspectiva, este cognitia este teoria demonstratiei(Fodor and Pylyshyn 1988, 29-30; vezi deasemenea Chater si Oaksford 1990). Viziunile modelului mental sunt de acord ca logica inferentiala furnizeaza teoria de nivel computational a rationamentului, dar furnizeaza o metoda alternativa de demonstratie. In schimbul regulilor teoretice de demonstratie standard, aceasta viziune foloseste o metoda semantica de demonstratie. Asemenea metode implica cercetarea modelelor (in sens logic) - o demonstratie semantica a faptului ca A nu implica B poate implica gasirea unui model in care A si B sunt adevarate. Teoria modelelor mentale foloseste o idee similara, desi notiunea de model in joc este mai degraba diferita de notiunea logica. Cum poate aceasta abordare arata ca A implica B? Descrierea modelelor mentale presupune ca sistemul cognitiv incearca sa construiasca un model in care A este adevarat ai B este fals; daca aceasta incercare esueaza, atunci se presupune ca nu exista contraexemple, si ca inferenta este valida (ceea ce este similar cu negatia ca esecin programarea logica(Clark 1978)). Logica mentala si modelele mentale presupun ca principiile rationalitatii - specfic logica clasica - (cel putin partial) definesc standardelele rationamentului bun/corect. Ele explica natura non-logica a comportamentului rationamental real in termeni de factori de performanta, ca limitari de memorie sau/si procesare . Totusi, populaitatii ei, viziunea ca rationalitatea formala are prioritate in definrea a ceea ce este un rationament bun, si ca rationamentul real este sistematic defect cu privire la acest standard formal, sufera o de dificultate fundamentala. Daca rationalitatea formala este cheia pentru rationalitatea de fiecare zi, si daca oamenii sunt manifest saraci in urmarirea principiilor rationalitatii formale (oricare ar fi competenta lor cu privire la aceste reguli), chiar si in sarcinile

rationamentale simplificate, atunci succesul spectacular al rationamentului de fiecare zi in fata unei lumi imens de complexe pare in intregime uluitor.

1.3.Rationalitatea Formala si cea de fiecare zi Sunt Complet Separate Recent, un numar de teoreticieni au sugerat ceea ce este in efect un hibrid al celor doua abordari schitate anterior.Ei argumenteaza ca rationalitatea formala si rationalitatea de fiecare zi sunt intreprinderi complet separate. De exemplu, Evans si Over (1997) distinge intre doua notiuni ale rationalitatii : Rationalitate1: Gandire, vorbire, rationament, elaborarea unei decizii, sau actionarea intrun mod care este in general eficient si demn de icredere pentru obtinerea unor scopuri. Rationalitate2: Gandire, vorbire, elaborarea unei deciziei, sau actionarea in temeiul unei ratiuni sanctionate de o teorie normativa. (Evans and Over 1997, 2) Ei argumenteaza ca oamenii sunt pe larg rationali in sensul ca i-si obtin scopurile(rationalitate1) dar au numai o abilitate limitata in rationamentul si actionarea pentru ratiuni bune sanctionate de teorie normativa (rationalitate2) (Evans si Over 1997, 1). Daca aceasta este corect, obtinerea unor scopuri poate fi obtinuta fara a se urma o teorie normativa formala - ex., fara sa existe o justificare pentru actiunile, decziile sau gandurile care duc la succes: rationalitatea1 nu implica rationalitatea2. Adica, Evans si Over sunt angajati in viziunea ca gandurile, actiunile sau deciziile ce nu pot fi normativ justificate pot, totusi, conduce consistent la succes practic. Dar aceasta viziune hibrida nu rezolva problema fundamentala ce a fost schitata anterior. Ea nu raspunde la intrebarea: de ce lucreaza consistent procesele cognitive ce stau la baza rationalitatii de fiecare zi? Daca rationalitatea de fiecare zi se bazeaza oarecum pe rationalitatea formala, atunci aceasta intrebare poate primi un raspuns, cel putin in termeni generali. Principiile rationalitatii formale sunt demonstrabil principii de buna inferenta si de elaborarea bunei decizii; iar sistemul cognitiv este rational in contextele de fiecare zi in masura gradului in

care aproximeaza aceste principii. Dar daca se presupune ca rationalitate formala si cea de fiecare zi sunt nerelatate, atunci aceasta explictatie nu este valabila. Pana ce nu se poate furniza o explicatie alternativa a bazei rationalitatii de fiecare zi, succesul sistemului cognitiv ramane in continuare neexplicat. 1.4. Rationalitatea De Fiecare Zi se bazeaza pe Rationalitatea Formala: O abordare Empirica

Pare ca am ajuns la un impas. Succesul rationalitatii de fiecare zi in ghidarea gandurilor si actiunilor noastre trebuie sa fie cumva explicata; si se pare ca nu exista alte explicatii alternative, cu excceptia argumentarii ca rationalitatea de fiecare zi este oarecum bazata pe principiile rationamentului formal, pentru care se pot da justificari bune. Dar dovezile experimentale par sa arate ca oamenii nu urmeaza principiile rationalitatii formale. Exista, totusi, un impas spre iesirea din acest impas. Esential, idea este sa se respinga idea ca rationalitatea este o notiune monolitica ce poate fi definita a priori, si comparata cu performanta umana. In schimb, noi tratam problema explicatiei de fiecare zi ca o problema empirica a explicatiei de ce procesele cognitive au succes in atingerea scopurilor lor, date fiind constrangerile impuse de mediul lor. Teoriile rationale formale sunt folosite in dezvoltarea acestor explicatii empirice ale succesului procesulelor cognitive - dar care sunt principiile formale potrivite, si cum trebuie aplicate ele, nu este decis a priori; ci in lumina succesului empiric al explicatiei succesului adaptival procesului cognitiv sub consideratie. In acord cu acest punct de vedere, aparenta neegalitate dintre teoriile normative si comportamentul rationamental sugereaza ca este posibil sa fi fost aleasa o teorie normativa rea; sau poate ca teoriile normative au fost rau aplicate. In schimb, abordarea empirica a fundamentului rationalitatii intentioneaza sa faca ce este cel mai bine pentru strategiile rationamentale de fiecare zi - cautand o caracterizare rationala a modalitatii in care oamenii rationeaza cu adevarat. Exista aici o analogie cu asumptiile rationalitatii in interpretarea limbajului(Davidson 1984; Quine 1960). Autorii intentioneaza sa interpreteze limbajul oamenilor astfel ca el sa aiba sens; similar, abordarea empirica a

rationalitatii intentioneaza sa interpreteze comportamentul rationamental al oamenilor astfel ca rationamentul lor sa aiba sens. Crucial, atunci, standardele formale ale rationalitatii potrivite pentru explicatia unor procese cognitive particulare sau unor aspecte ale comportamentului nu sunt prioritare; ci sunt mai de graba dezvoltate ca o parte a explicatiei datelor empirice. De sigur, aceasta nu inseamna ca, intr-un anumit sens, rationalitatea formala poate fi prioritara, si separata, de datele empirice. Dezvoltarea principiilor formale ale logicii, ale teoriei probabilitatii, ale teoriei deciziei si a celor similare poate proceda independent de sarcina explicarii comportamentului rationamental al oamenilor. Dar care dintre elementele acestui portofoliu de principii rationamentale trebuie utilizat ca sa definim un standard normativ pentru procese cognitive particulare sau sarcini, si cum trebuie aplicate principiile relevante, se constrange de datele rationamentale umane empirice care trebuie explicate. Pare ca aceasta abordare este eronata din start. Sigur, orice comportament poate fi vazut ca rational dintr-un anumit punct de vedere. Adica, pregatind un set bizar de asumptii potrivite despre problema pe care o persoana crede ca ele le rezolva, rationalitatea lor poate fi intotdeauna respectata; si aceasta sugereaza vacuitatea completa a acestei abordari. Dar aceasta obiectie ignora faptul ca scopul explicatiei rationale empirice este sa ofere o descriere empirica a datelor asupra rationamentului uman. Din acest motiv, aceste explicatii trebuie sa fie nu numai posibile, ci si simple, consistente cu alte cunostinte, independent plauzibile, si asa mai departe. Pe scurt, asemenea explicatii trebuie judecate in lumina canoanelor normale de rationament stiintific( Howson and Urbach 1989). Astfel, explicatiile rationale ale cognitiei si ale comportamentului pot fi tratate identic cu alte explicatii stiintifice ale fenomenelor empirice. Aceasta viziune empirica a explicatiei rationalitatii este atractiva, in extensiunea in care ea construieste intr-o explicatie a succesului rationalitatii de fiecare zi. Ea face acest lucru incercand sa recruteze principii rationale formale ca sa explice de ce au succes procesele cognitive. Dar cum poate fi condusa in practica aceasta abordare empirica a rationalitatii? Pot fi gasite explicatii rationale ale comportamentului uman? In urmatoarele doua sectiuni autorii vor raspunde acestor intrebari. In primul rand, vor schita o metodologie pentru explicatia rationala a datelor empirice - analiza rationala. Vor ilustra o gama de moduri in

care se utilizeaza aceasta abordare in psihologie , in stiintele sociale si in stiintele biologice. Apoi vor utiliza analiza rational pentru a re-evalua datele psihologice ce pareau sa arate ca peformanta rationamentala umana este fara speranta defecta, si vor argumenta ca, atunci cand se aplica teorii rationale corespunzatoare, performanta rationamentala poate fi, dimpotriva, rationala. 2. PROGRAMUL ANALIZEI RATIONALE Proiectul furnizarii unei analize rationale a unui anumit aspect al gandirii sau al comportamentului a fost descris de psihologul cognitivist John Anderson (ex., Anderson 1990, 1991a). Aceasta metodologie furnizeaza un cadru pentru explicarea legaturii dintre principiile rationalitatii formale si succesul practic al rationalitatii de fiecare zi nu doar in psihologie, ci pentru intregul studiu al comportamentului. Aceasta abordare implica sase etape: 1. Specificarea precisa a scopurilor sistemului cognitiv. 2. Dezvoltarea unui model formal al mediului la care este adaptat sistemul. 3. Crearea unor asumptii minimale despre limitarile computationale. 4. Derivarea functiei comportamentului optim date fiind 1-3 anterioare.(aceasta reclama analiza formala utilizand norme rationale, ca teoria probabilitatii si teoria deciziei.) 5. Examinarea dovezilor empirice pentru testarea confirmarii predictiilor functiei comportamentale. 6. Repetarea, iterativa pentru rafinarea teoriei. In acord cu acest punct-de-vedere, principiile rationale formale sunt legate de explicatia rationalitatii de fiecare zi, deoarece ele specifica modul optim in care pot fi atinse scopurile unui sistem cognitiv intr-un mediu particular, subiect al limitarilor computationale minimale. Aumptia este ca sistemul cognitivexpune rationalitatea de fiecare zi - ex., are succes in gandire si actiune in lumea de fiecare zi - in extensiunea in care aproximeaza solutia optima specicata de analiza rationala. Cadrul analizei rationale este apt sa potriveasca metodologia multor arii ale economiei si a comportamentului

animal, in care comportamentul oamenilor sau al animalelor este vazut ca optimizand un anumit scop, ca banii, utilitatea etc.Dar Anderson (1990, 1991a) a vrut sa extinda aceasta abordare nu doar la comportamentul agentilor in global, ci si structurii si performantei proceselor cognitive particulare din care sunt compusi agentii. Programul lui Anderson a condus la o cercetare agitata in psihologia cognitiva ( vezi Oaksford and Chater 1998a, pentru o viziune asupra cercetarii recente), din arii atat de diverse ca si categorizarea (Anderson 1991b; Anderson si Matessa 1998; Lamberts si Chong 1998), memoria ( Anderson si Milson 1989; Andeson si Schooler 1991; Schooler 1998), si analiza limbajului natural(Chater et al 1998). Aceasta cercetare a aratat ca o mare multime din generalizarile empirice despre cognitie pot fi vazute ca rezultand din adaptarea rationala a sistemului cognitiv la la problemele si constrangerile pe care le intampina. Autorii vor argumenta ca procesele cognitive in rationament pot fi explicate inacelasi mod. Cele trei inputuri spre calcule folosind principii rationale formale, scopuri, mediul, si constrangeri computationale, ridica fiecare probleme importante privind conexiunea principiile rationale formale si rationalitatea de fiecare zi. Autorii ilustreaza analiza rationala, discutandu-le, in actiune in psihologie, comportamentul animal si in economie. 2.1. Importanta Scopurilor Gandirea si actiunea de fiecare zi este focalizata pe obtinerea scopurilor relevante agentului. Principiile formale ale rationalitatii pot arata cum pot fi obtinute aceste scopuri, dar nu, de sigur, ce sunt aceste scopuri. Cazurile cele mai simple sunt economice in spirit. De exemplu, sa consideram un consumator, alegand o masina pentru spalat. Scopurile sunt codate in termeni de utilitati subiective asociate cu obiectele si evenimentele acestui consumator particular. Fiecare masina pentru spalat i-se asociaza o anumita utilitate ( utilitatile mari vor fi asociate cu acele masini atractive, efective, ce nu consuma multa energie, de ex.); si banii sunt deasemenea asociati cu utilitatea. Teoria deciziei simpla va alegerea care va maximiza utilitatea subiectiva. Astfel scopurile intra foarte direct; oamenilor cu scopuri diferite li-se vor asigna alegeri rationale diferite. Sa presupunem ca el se gandeste daca sa cumpere masina. Acum utilitatea negativa asociata cu costul acordului trebuie sa fie balansata de utilitatea pozitiva a salvarii costurilor de

reparatii posibile. Dar care sunt reparatiile posibile ; cat de probabile, si cat de scumpe, sunt fiecare? Teoria deciziei recomanda o alegere, date fiind utilitatile asociate cu fiecare rezultat, si cu probalitatile subiective privind probabilitatea fiecarui rezultat. Dar nu toate scopurile pot avea utilitatilor subiective. In contextele evolutiei, scopul potrivirii totale(inclusive fitness) poate fi mai potrivit(Dawkins 1977); in contextul comportamentului alimentar al animalelor, Mai mult, in anumite contexte cognitive, scopul gandirii sau actiunii poate fi curiozitatea dezintersata, mai degraba decat incercarea de a obtine un anumit rezultat particular.--Danila:in curiozitatea dezinteresatdezinteresul este relativ, cunoasterea poate fi un scop care satiface o dorinta...dorinta de a sti+curiozitatea pot motiva, scopul fiind cunoasterea si intelegerea; dar aceste dorinte pot sa apara mai ales cand conditiile fundamentale ale vietii sunt relativ satisfacute; curiozitatea nu este scop ci motiv; cine s-ar entuziasma sa cunoasca din pura curiozitate o specie necunoscuta de fluturi, in loc sa studieze interesat gerontologia ?:inconstientii-chibzuiti. ---. Astfel, de la comportamentul explicativ al copiilor si animalelor pana la scopul stiintei de baza, o vasta gama a activitatii umane pare sa fie preocupata de cautarea informatiei, mai de graba de atingerea scopurilor particulare. De sigur, posesia acestei informatii se poate dovedi in final importanta pentru atingerea scopurilor; iar aceasta virtute poate sa explice la un anumit nivel originea cercetarii dezinteresate spre cunoasterea (asa cum prospectul aplicatiilor neasteptate poate explica partial bunavointa starii de a funda cercetarea fundamentala). Totusi, cercetarea dezinteresata este condusa fara nici un scop particular in minte. In asemenea contexte, castigarea, stocarea sau recuperarea informatiei, mai degraba decat maximizarea utilitatii, poate fi specificarea potrivita a scopurilor cognitive. Daca acesta este scopul, atunci teoria informatiei si teoria probabilitatii pot fi uneltele normative formale potrivite, mai degraba decat teoria deciziei. Acest aspect al analizei rationale este in opozitie cu distinctia lui Evans si Over dintre cele doua forme ale rationalitatii. Ei argumenteaza ca oamenii sunt in cea mai mare masura rationali in sensul ca i-si obtin scopurile lor(rationalitatea1) dar in ce priveste rationamentul sau actiunea intemeiate pe ratiuni bune sanctionate de o teorie normativa au numai o ablitate limitata(rationalitate2)(Evans si Over 1997, 1). Dar abordarea analizei rationale incearca sa explice de ce expun oamenii rationalitatea de fiecare zi in atingerea

scopurilor presupunand ca actiunile lor sr fi sanctionate cu aproximatie de o teorie normativa formala. Astfel, rationalitatea formala ajuta la explicatia rationalitatii de fiecare zi, deci nu este complet separata de ea. In rezumat, rationalitatea de fiecare zi este preocupata de scopuri; cunoasterea teoriilor formale ale rationalitatii ce trebuie aplicate, si aplicarea teoriilor formale pentru explicarea aspectelor specifice ale cognitiei de fiecare zi, implica o descrie a naturii acestor scopuri.

2.2. Rolul Mediului Rationalitatea de fiecare zi este intersata de atingerea scopurilor particulare, intr-un mediu particular. Rationalitatea de fiecare zi reclama ca gandirea si actiunea sa fie adaptate(fie prin gene fie prin invatare) constrangerilor acestui mediu. Succesul rationalitatii de fiecare zi este, crucial, succes relativ la un mediu specific - intelegerea acelui succes reclama modelarea structurii acelui mediu. Aceasta reclama utilizarea principiilor rationalitatii formale spre specificarea modului optim in care se pot obtine acele scopuri in acel mediu (etapa-4-Anderson) si evidentierea faptului ca sistemul cognitiv aproximeaza acea solutie optima. In psihologie, aceasta strategie a devenit familiara din studiul perceptiei, unde o parte cheie a intelegerii problemei computationale solutionate de sistemul vizual implica descrierea structurii mediului vizual(Marr 1982). Numai asa pot fi definite modele optime ale procesarii vizuale acelui mediu. Intr-adevar, Marr (1982) aliaza explicit acest nivel al explicatiei cu abordarea ecologica a perceptiei reprezentata de Gibson, unde se are in vedere in primul rand structura mediului. Similar, in zoologie, idealizarile epuizarii resurselor mediului si implinirea stocurilor alimentare, distributia ramasitelor si timpul zilei sunt cruciale in determinarea strategiilor furajere optime (Gallistel 1990; McFarland si Houston 1981; Stephen si Krebs 1986). Tot asa, in economie, idealizarile mediului sunt cruciale pentru determinarea comportamentului economic rational (McCloskey 1985). In microeconomie, modelarea mediului implica capturarea relatiei dintre fiecare actor si mediul altor actori. In macroeconomie, explicatile ce utilizeaza teoria asteptarilor rationale (Muth 1961) incep

de la un model formal al mediului, ca un set de ecuatii guvernand variabile macroeconomice. Acest aspect al analizei rationale contrasteaza cu viziunea ca intersele rationalitatii formale sunt inerent deconectate de constrangerile mediului. De exemplu, Gigerenzer si Goldstein (1996) propune ca mintile sistemelor vii trebuie intelese relativ la mediul in care s-au/se dezvolta/t mai degraba decat la dogmele rationalitatii clasice[ex., formale]...(p.651). In schimb , analiza rationala intentioneaza sa explice de ce au agentii succes in mediul lor intelegand structura acelui mediu, si folosind prinipiile formale ale rationalitatii pentru a intelege care gand sau actiune vor avea succes in acel mediu. 2.3. Limitarile Computationale In analiza rationala, derivarea functiei compartamentului optim (etapa 4 -Anderson)este frecvent foarte complexa. Modelele bazate pe optimizare, fie in psihologie, fie in comportamentul animal fie in economie, nu trebuie sa asume ca agentii sunt capabili sa gaseasca solutiile optime perfecte la problemele pe care le intampina. Foarte adesea, optimizarea perfecta este imposibila chiar in principiu, deoarece calculele implicate in gasirea unui optim perfect nerezolvabile (Simon 1955, 1956), si, mai mult, multa informatie cruciala este tipic nedisponibila. Intr-adevar, teoriile rationale formale in care se fac calcule de optimizare, inclusiv teoria probabilitatii, teoria deciziei si logica sunt tipic intratabile computational pentru probleme cmplexe (Cherniac 1986; Reiner 1995). Rezulatatele insolubilitatii implica faptul ca algoritmul niciunui computer nu poate indeplini calculele relevantedate fiind limitarile de timp si memorie ale unui sistem cognitiv rapid si economic. Agentul trebuie sa actioneze, chiar in absenta abilitatii de a deriva solutia optima(Simon 1956). Astfel pare ca exista o contradictie imediata intre limitarile sistemului cognitiv si intratabilitatea explicatiilor rationale. Nu exista contradictie, totusi, deoarece functia comportamentului optim este o unealta explicativa, nu parte din echipamentul cognitiv al unui agent. Utilizand o analogie a lui Marr (1982), teoria aerodinamicii este o componenta cruciala a explicatiei de ce pot pasarile zbura. Dar pasarile nu stiu nimic despre aerodinamica, iar irezolvabilitatea computationala a calculelor aerodinamice nu impiedica pasarile sa zboare. Similar, oamenii n-au nevoie sa calculeze functia lor

comportamentala optima pentru a se putea comporta adaptiv. Ei trebuie sa utilizeze algoritmi ce au succes; ei nu trebuie sa fie capabili sa faca calcule care sa arate ca acei algoritmi vor avea succes. Intr-adevar, se poate intampla ca multi dintre algoritmii utilizati de sistemul cognitiv sa fie euristici rapide si economice foarte brute (Gigerenzer si Goldstein 1996) care aproximeaza in mod general solutia optima pentru mediile cu care un agent se intalneste in mod normal. In acest context, solutiile optime vor furniza o intelegerea cauzei/cauzelor care-l determina pe agent sa actioneze asa cum actioneaza. Totusi, o explicatie completa a comportamentului agentului reclama o descriere a algoritmilor utilizati de el(ex., Anderson 1993; Oaksford si Chater 1995a) . Acesta este punctul de vedere standard in explicatiile rationale ale unei game largi de discipline. Economistii nu presupun ca oamenii fac calcule macroeconomice sau joc-teoretice complexe(Harsany si Selten 1988); zoologii nu presupun ca animalele fac calcule spre o aprovizionare optima(ex., McFarland si Houston 1981); si, in psihologie, analiza rationala a memoriei, de exemplu, nu presupune ca sistemul calculeaza functia de uitare optima cu privire la costurile recamintirii si stocarii (Anderson si Schooler 1991). Asemenea comportament poate fi construit de evolutie sau dobandit printr-un lung procesde invatare - dar nu necesita computatia on-line a solutiei optime. In anumite contexte, totusi, anumite computatii on-line pot fi necesare. Specific, daca comportamentul este foarte flexibil cu privire la variatia mediului, atunci calcularea este ceruta spre determinarea comportamentului corect, iar aceasta calculare poate fi irezolvabila. Astfel cele doua teorii conducatoare presupun ca sistemul cognitiv cauta sa optimizeze on-line fie simplitatea (ex., Leeuwenberg si Boselie, 1988) sau probabilitatea (Helmholtz 1910/1962) organizarii sistemului stimulilor. Aceste calcule sunt recunoscute ca irezolvabile computational (vezzi Chater 1996). Acest fapt nu invalideaza aceste teorii, dar implica ca ele pot fi doar aproximate in termenii algoritmilor cognitivi. In literatura organizarii perceptuale, exista o dezbatere considerabila privind natura acestor aproximatii, si referitor la care fenomene perceptuale pot fi explicate in termenii optimizarii, si care rezulta din aproximatiile particulare pe care le adopta sistemele perceptuale (Helm si Leeuwenberg 1996). Este important sa notam deasemenea ca, chiar unde un scop cognitiv general este intratabil, un scop cognitiv mai special relevant

atingerii scopului general poate fi rezolvabil. De exemplu, scopul general al miscarii unei piese in sah este maximizarea sansei castigului. Totusi, aceasta problema de optimizare este complet nerezolvabila datorita faptului ca spatiul cercetarii este atat de larg. Dar optimizarea scopurilor locale, cum ar fi controlarea mijlocului tablii, slabirea regelui adversarului, si asa mai departe, pot fi atinse. Intr-adevar, cele mai multe de explicatii bazate pe optimalitate, fie in psihologie, fie in comportamentul animal sau in economie, sunt definite aspura unui scop local, care se presupune ca relevant unui scop mai general al agentului. De exemplu, teoria evolutiei sugereaza ca animalul trebuie sa se comporte adaptat astfel ca starea lui biologica totala sa creasca, dar explicatiile specifice ale comportamentului furajer al animalelor asuma scopuri mai locale. Astfel, se poate asuma ca un animal va incerca sa maximizeze ratia lui alimentara, pe baza asumptiei ca acest scop local este general relevant scopului global al maximizarii bunastarii lui fizice totale. Similar, explicatiile privind procesele cognitive discutate in analizele rationale din psihologia cognitiva privesc scopuri cognitive locale ca maximizarea cantitatii de informatie utila [ce poate fi] amintita, maximizarea acuratetei predictive, sau actionarea astfel ca sa se castige cat mai multa informatie posibila. Toate aceste scopuri locale se presupune ca sunt relevante unor scopuri mai generale, ca maximizarea utilitatii asteptate (dintr-o perspectiva economica) sau maximizarea bunastarii fizice totale. La orice nivel, este posibil ca optimizarea sa fie nerezolvabila; dar deasemenea ca fixandu-ne pe un scop mai limitat, evolutia sau invatarea sa furnizeze sistemului cognitiv mecanisme ce pot optimiza sau aproape optimiza o anumita cantitate mai locala, dar relevanta. Observatia ca scopurile locale pot fi optimizate ca surogate pentru alte scopuri mai largi ale sistemului cognitiv ridica o alta intrebare importanta despre furnizarea modelelor rationale ale cognitiei. Faptul ca un model implica optimizarea a ceva nu inseamna ca modelul este rational. Optimalitatea nu este aceasi cu rationalitatea. Este crucial ca scopul local ce este optimizat trebuie sa fie relevant unui scop mai larg al agentului. Astfel, pare rezonabil ca animalele pot incerca sa-si optimizeze cantitatea de hrana pe care o obtin, sau ca notiunile folosite de sistemul cognitiv sa fie optimizate ca sa conduca la cele mai bune predictii. Aceasta deoarece, de exemplu, optimizarea cantitatii de hrana obtinuta este probabil sa mareasca bunastarea biologica, in modul in care maximizarea cantitatii de energie consumata in procesul de cautare n-ar face-o. Determinarea faptului daca un

anumit comportament este rational sau nu depinde deaceea de mai mult decat de a fi capabil de a furniza o descriere in termenii optimizarii. Deaceea rationalitatea cere nu doar optimizarea a ceva ci optimizarea a ceva rezonabil. Ca o definitie a rationalitatii aceasta este clar circulara. Dar vazand rationalitatea in termenii optimizarii, conceptiile generale a ce sunt scopurile cognitive rezonabile pot fi transformate in modele detailate si specifice ale cognitiei. Astfel, programul analizei rationale, desi nu raspunde la intrebarea ultima:ce este rationalitatea? , totusi furnizeaza baza pentru o linie concreta si potential fructuoasa de cercetare empirica. Flexibilitatea a ceea ce poate fi vazut ca rational, in construirea unui model rational, poate sa para ca ridica o problema fundamentala pentru intregul program de analiza rationala. Se pare ca notiunea rationalitatii poate fi asa flexibila incat orice ar face oamenii, ar putea fi vazut ca rational sub anumite descriptii. De exemplu, se poate ca stomacul nostru sa fie bine adaptat in digestia alimentelor in nisa noastra environmentala. S-ar putea dovedi ca el este eficient in mod optim in aceasta privinta. Totusi, stomacul nu este rational, deoarece stomacul nu poate fi prezumabil vazut ca un mecanism de procesare a informatiei, care aproximeaza, in orice grad, dictatele teoriilor normative ale rationalitatii formale. Stomacul poate fi mai mult sau mai putin adaptat functiei lui (digestia ), dar el n-are credinte, dorinte sau cunostinte, si nu se indeletniceste cu inferente sau decizii. Astfel, comportamentul lui nu poate fi obiectul unei analize rationale si din acest motiv el nu poate fi relatat la performanta optima furnizata de teoriile rationalitatii formale. Din acest motiv intrebarea despre rationalitatea stomacului nu se pune. In aceasta sectiune, am vazut ca analiza rationala furnizeaza un mod de explicare a comportamentului care clarifica relatia dintre esenta rationalitatii de fiecare zi, rationamentul cu scopuri particulare, intr-un mediu specific, cu constrangeri computationale specifice, si principii aparent abstracte de rationalitate formala din teoria probabiltatii, teoria deciziei si logica. Principiile rationale formale implica solutia optima pentru problema procesarii informatiei pe care agentul o intampina. Se presupune ca un agent bine-adaptat va aproxima aceasta solutie intr-un anumit grad. 3. RE-EVALUAREA DATELOR EMPIRICE ASUPRA RATIONAMENTULUI UMAN

Autorii incep cu discutia controversei privind relatia dintre teoriile formale ale rationalitatii si notiunea de fiecare zi a rationalitatii care sta la baza gandirii si actiunii efective in lume. Am vazut cum rationalitatea de fiecare zi poate fi intemeiata pe principii de rationalitate formala in analiza rationala. Consideram acum modul in care poate fi aplicata analiza rationala pentru explicatia datelor asupra rationametului uman asa cum au fost relevate in sarcini de laborator. Abordarea analizei rationale ne permite sa vedem performanta in laborator, care a fost tipic vazuta ca sistematic nonrationala, ca avand o baza rationala. Aceasta raspandeste o tensiune cruciala in inima psihologiei si filosofiei rationalitatii - intre succesul manifest al cognitiei in tratarea complexitatilor lumii de fiecare zi, si performanta aparent eronata si defecta in sarcinile rationamentului de laborator. Rationalitatea de fiecare zi este o problema de adaptare la structura si scopurile lumii reale . Astfel, explicatia rationala, fie in comportamentul animal, economie sau psihologie, presupune ca agentul este bine-adaptat mediului lui normal. Totusi, aproape toate datele psihologice sunt castigate intr-o situatie foarte nenaturala, in care o persoana indeplineste o sarcina artificiala in laborator. Orice sarcina de laborator recruta un anumit set de mecanisme cognitive care determina comportamentul participantilor. Dar nu este evident ce tip de probleme sunt adaptate aceste mecanisme sa le rezolve. Aceasta problema de adaptare nu este probabil sa fie legata direct de problema pe care o da experimentatorul participantului, deoarece in mod precis adaptarea este fata de lumea naturala, nu fata de sarcinile de laborator. In particular, aceasta inseamna ca participantii pot gresi cu privire la sarcina pe care experimentatorul crede ca a-u stabilit-o. Dar aceasta se poate intampla din cauza ca sarcina este nenaturala cu privire la mediul normal al participantilor.In consecinta oamenii pot asimila sarcina ce li se da unui scop mai natural, recrutand adaptiv mecanismele potrivite care rezolva, mai natural, acesta sarcina cu succes. In aria cercetarii cunoscuta ca psihologia rationamentului deductiv (ex., Evans et al. 1993; Johnson-Laird and Byrne 1991; Rips 1994), oamenilor li se acorda probleme care experimentatorii considera ca reclama inferenta logica. Dar ei raspund consistent intr-un mod non-logic. Astfel, rationalitatea umana pare sa fie chemata la intrebare (Stein 1996; Stich 1985, 1990). Dar perspectiva analizei rationale sugereaza o viziune alternativa.

Autorii argumenteaza ca rationalitatea de fiecare zi este fondata pe rationament invert mai degraba decat cert. Aceasta sugereaza ca probabilitatea furnizeaza un punct de plecare mai bun pentru o analiza rationala a rationamentului uman decat logica. Autorii argumenteaza ca o analiza rationala probabilista a sarcinilor rationamentale deductive clasice ofera o potrivire empirica excelenta cu performanta observata. Corolarul este o mare parte din cercetarea experimentala in psihologia rationamentului deductiv nu angajeaza oamenii in rationamente deductive deloc - ci angajeaza mai degraba strategii potrivite rationamentului probabilist. Astfel, campul cercetarii pare sa fie crucial gresit numit! Dar mai important, analiza rationala probabilista ajuta la rezolvarea tensiunii dintre performanta rationamentala dovedita saraca in testele de laborator, si succesul izbitor al rationalitatii de fiecare zi. Performanta de laborator este in final rationala, odata ce se adopta standardul rational potrivit. In cele ce urmeaza, autorii vor ilustra aceasta abordare schitand, in variate grade de detailare, analiza rationala probabilista a trei sarcini cheie ale rationamentului deductiv: sarcina selectiei a lui Wason, inferenta conditionala, rationamentul silogistic. 3.1. Sarcina Selectiei a lui Wason Sarcina selectiei (Wason 1966, 1968) este poate sarcina cea mai intens studiata in psihologia rationamentului, impreuna poate ca sarcina rationamentului deductiv care a ridicat cele mai mari preocupari legate de rationalitatea umana (ex., Cohen 1981; Stein 1996; Stich 1985; 1990; Sutherland 1992). In selectia sarcinii, oamenii trebuie sa aprecieze daca o anumita evidenta este relevanta adevarului sau falsitatii unei reguli conditionale de forma daca p atunci q, unde conventia psta pentru clauza antecedentului conditionalului si q pentru clauza consecventa. In versiunea abstracta standard a sarcinii, regula priveste carti, care au un numar pe o parte si o litera pe cealalta. Regula este daca exista o vocala pe o parte (p), atunci exista un numar par pe cealalta parte(q). Sunt puse patru carti inaintea subiectului, astfel ca sa se vada doar o parte; partile vizibile arata oA (p carte), oK (carte non-p), o 2 (q carte) si o 7 (carte non-q). Subiectii selecteaza cartile si trebuie sa determine daca regula este adevarata sau falsa. Rezulatele tipice au fost: carti p si q (46%); carte numai p(33%), p, q,

si carti non-q (7%), p si non-q (4%) (Johnson-Laird and Watson 1970). Sarcina cu care se confrunta subiectii este analoaga unei probleme centrale a stiintei experimentale: problema alegerii experimentului de indeplinit. Savantul are o ipoteza (sau un set de ipoteze) pe care trebuie sa le aprecieze (pentru subiect, ipoteza este regula conditionala); si trebuie sa aleaga care experiment (carte) este probabil sa furnizeze datele (ex., ce este pe reversul cartii) ce poarta asupra adevarului ipotezelor. In lumina argumentelor epistemologice pe care le-am considerat deja, pare improbabil ca acest tip de rationament va fi deductiv in caracter. Totusi, psihologia rationamentului a vazut selectia sarcinii ca paradigmatic deductiva (ex., Evans 1982; Evans et al. 1993), desi un numar de autori pentru o conceptie non-deductiva a sarcinii (Fischhof and Beyth-Maron 1983; Kirby 1994; Klayman si Ha 1987; Rips 1990). Asumptia ca sarcina selectiei este deductiva in caracter rezulta din faptul ca psihologii rationamentului au acceptat tacit filosofia stiintei ipotetico-deductiva a lui Popper. Popper (1959/1935) presupune ca dovezile pot falsifica dar nu si confirma teoriile stiintifice. Falsificarea se realizeaza cand predictiile ce rezulta deductiv din teorie nu se acorda cu observatia. Aceasta conduce la recomandare pentru alegerea experimentelor: sa se conduca numai acele experimente ce au potentialul de a falsifica ipotezele testate. Aplicand descrierea falsificationista selectiei sarcinii, recomandarea este ca subiectii trebuie sa intoarca numai acele carti care sunt potential incompatibile logic cu regula conditionala. Cand este vazuta in acesti termeni, selectia sarcinii are un component deductiv, in aceea ca subiectii trebuie sa deduca care carte ar fi logic incompatibila cu regula conditionala. In acord cu interpretarea conditionalului ca implicatie materiala (care este standard in calculul predicatelor si in calculul propozitional, vezi Haack 1978), singura observatie care este incompatibila cu regula daca p atunci q este o carte cu p pe o parte si non-q pe cealalta parte. Deaceea subiectul trebuie sa selecteze numai cartile ce pot produce potential o asemenea instanta. Adica, ei trebuie sa intoarca cartea p, deoarece poate avea non-q pe revers-o; si cartea non-q , deoarece poate avea un p in spate. Acest patern de selectie este rar observat in rezultatele experimentale schitate anterior. Subiectii selecteaza tipic cartile ce pot confirma regula, ex., cartile p si q.Totusi, inacord cu falsificarea alegerea cartii q este irationala, si este un exemplu de tendinta de confirmare(Evans and Lynch 1973; Wason and Johnson-Laird 1972). Respingerea confirmarii ca o strategie rationala urmeaza direct din perspectiva

falsificationista. S-a argumentat ca standardul obisnuit al corectitudinii in selectia sarcinii rezulta din viziunea ipotetica-deductiva a stiintei a lui Popper. Repingerea imaginii falsificationiste ar elimina rolul logicii, si din acest motiv si deductia, din selectia sarcinii. Viziunea ipotetico-deductiva intampina dificultati considerabile ca o teorie a rationamentului stiintific (Kuhn 1962; Lakatos 1970; Putnam 1974). Aceasta sugereaza ca psihologii trebuie sa exploreze viziunile alternative ale inferentei stiintifice ce pot furniza descrieri normative diferite ale alegerii experimentului, si din acest motiv poate conduce la un raspuns corect diferit in selectia sarcinii. Poate dictatele unei teoriei alternative ar putea modela mai strans performanta umana , si din acest motiv sa fie consistente cu posibilitatile ratiunii umane. Oaksford si Chater (1994) adopta aceasta abordare, adaptand abordarea Bayesiana la filosofia stiintei (Earman 1992; Horwich 1982; Howson si Urbach 1989), mai degraba decat viziunea ipotetico-deductiva,spre a furniza o analiza rationala a selectiei sarcinii. Ei vad selectia sarcinii in termenii probabilitatii, ca o problema de selectie optima Bayesiana a datelor (Good 1966; Lindley 1956; Mackay 1992). Sa presupunem ca suntem interesati de ipoteza ca a manca drob produce, oamenilor, greata. Trebuie sa cunoscuti mancatori-de-drob pentru a fi intrebati daca le produce greata? Trebuie sa intrebam oamenii ingretosati daca au mancat drob? Acest caz este analog cu selectia sarcinii. Logic, putem scrie ipoteza ca un enunt conditional, daca mananci drob(p) atunci te simti ingetosat(q). Grupurile de oameni pe care poti sa-i investighezi variatelor optiuni de carte vizibila, p, non-p, q, si non-q. Selectia sarcinii separa acest factor prezentand un exemplu de sursa potentiala de date.In termenii exemplului nostru de fiecare zi, avem patru oameni, unul mancator de drob, unul cunoscut ca nemancator de drob, unul cunoscut ca producandu-i greata[drobul], si unul fara greturi. Sarcina este sa se decida pe care sa-l intrebam despre cum se simt sau ce au mancat? Oaksford si Chater (1994, 1996) sugereaza ca testorii ipotezei trebuie sa aleaga experimente (selecteze carti) spre a furniza cel mai mare castig de informatie asteptata in deciderea intre cele doua ipoteze: (i) ca daca regula sarcinii, daca p atunci q, este adevarata,ex., ps sunt invariabili asociati cu qs, si (ii) ca ocurentele lui ps si qs sunt independente. Pentru fiecare ipoteza, Oaksford si Chater (1994) definesc un model al probabilitatii care deriva din probabilitatea anterioara a fiecarei ipoteze (care pentru cele mai multe scopuri ei presupun ca sunt egal de probabile,ex., ambele=0,5), si

probabilitatile lui p si a lui q in regula sarcina. Ei definesc castigul informatiei ca diferenta dintre incertitudinea dinaintea receptarii unor date si incertitudinea dupa receptarea acelor date unde ei masoara incertitudinea folosind informatia ShannonWiener. Astfel Oaksford si Chater definesc castigul informatiei datei D ca: Informatia inaintea receptarii D : n I(Hi)= - EP(Hi) log2 P(Hi) i=1 Informatia dupa receptarea D: n I(H|D) = - EP(H|D) log 2P (H|D) i=1 Castigul de infformatie: I8=I(Hi) - I(Hi|D) Ei calculeaza termenii P(Hi|D) utilizand teorema lui Bayes. Astfel castigul informatiei este diferenta dintre informatia continuta in probabilitatea anterioara a ipotezei (Hi) si informatia continuta in probabilitatea posterioara a acelei ipoteze data fiind o anumita data D. Cand alegem care experiment sa-l conducem (adica, care carte s-o intoarceem), subiectul nu stie care va fi aceea data(adica ce va fi pe spatele cartii) . Astfel ei nu pot calcula castigul real de informatie. Totusi, subiectii pot computa castigul informatiei asteptate.Castigul informatiei asteptate este calculat cu privire la toate rezultatele posibile, ex., pentru cartea p, rezultatele posibile cu privire la ce va fi gasit pe cealalta parte a cartii sunt q si non-q ; si calculul mediaza asupra ambelor ipoteze (ca regula este adevarata, sau ca p si q sunt independente).

Oaksford si Chater (1994) au calculat castigul informatiei asteptate a fiecarei carti presupunand ca proprietatile descrise in p si q sunt rare. Acesta este o lipsa nepotrivita deoarece in regula de fiecare zi tipica cum ar fi daca este un corb atunci este negru, numai o mica minoritate de lucruri satisface antecedentul (cele mai multe lucruri nu sunt corbi) sau consecventul (cele mai multe lucruri nu apar negre). (Klayman and Ha 1987, fac o asumptie similara in justificarea datelor asupra sarcinei/scopului lui Wason (1960), 2-4-6 ) Cu aceasta asumptie de raritate, oridinea in informatia informatia castigate asteptate este: E(Ig(p)) >E(Ig)) > E(Ig(non-q))>E(Ig(non-p)) Aceasta corespunde cu frecventa observata a selectiei cartilor in sarcina lui Wasson: p>q>non-q>non-p si astfel explica predominanta selectiei cartii p si q ca o strategie inductiva rationala. Oaksford si Chater (1994) arata deasemenea cum modelul lor se generalizeaza tuturor paternelor rezultatelor in selectia sarcinii . Specific, el justifica nonindependenta selectiilor de carte (Pollard 1985), paradigma negatiilor, experimentele terapie(ex., Wason 1969), selectia sarcinii ariei reduse (Johson-Laird si Wason 1970), lucreaza asupra asa-numitelor rezultate fictionale (Kirby 1994) si versiunile deontice ale selectiei sarcinii (ex., Cheng si Holyoak 1985) inclusiv manipularile perspectivei si a tipului regulei (ex., Cosmides 1989; Gigerenzer si Hug 1992), manipularea probabilitatilor si utilitatilor in sarcinile deontice (Kirby 1994), si efectele relevantei (Sperber et al. 1995; Oaksford and Chater 1995b). S-a notat ca filosofia stiintei care sta la fundamentul conceptiei deductive a selectiei sarcinii poate fi chestionata. Consensul curent este ca teoriile stiintifice nu implica deductiv predictii, si din acest motiv ca problema generala a alegerii carui experiment sa se realizeze (sau analog, care carte sa se intoarca in selectia sarcinii) nu poate fi reconstruit deductiv. Mai departe, descrierea probabilista furnizeaza un model mai bun al performantei umane in selectia sarcinii. In acord cu acest model, oamenii nu utilizeaza deductia cand rezolva selectia sarcinii, mai degraba ei folosesc o strategie inferentiala probabilista.

3.2. Inferenta Conditionala Selectia sarcinii este poate cea mai celebrata sarcina de rationamentdeductiv. De exemplu, Rips (1994) utilizeaza aceasta sarcina in introducerea teoriei lui a rationamentului. Daca rationamentul uman nu este deductiv nici in aceasta sarcina, atunci se pare improbabil ca alte arii ale rationamentului uman sa fie explicate in termeni deductivi. Pentru acest motiv, sarcina rationamentului conditional este un caz-test crucial particular pentru teorii ale rationamentului care implica logica deductiva ca o teorie de nivel computational. In sarcina inferentiala conditionala standard, participantii vad o regula conditionala, daca p atunci q, o premisa aditionala (p,q,non-p sau non-q) si sunt intrebati daca urmeaza o concluzie (din nou, p,q,non-p sau non-q) . Sa consideram forma cea mai simpla a sarcinii, unde premisele sunt sunt p si daca p atunci q, si participantii decid daca urmeaza q. Aceasta pare sa fie un exemplu de inferenta deductiva paradigmatica modus ponens. Exemplu central de inferenta deductiva a lui Rips (1994) are aceasta forma: (1) Daca Calvin depoziteaza 50 centi, el va obtine o coca cola. Calvin depoziteaza 50 centi Deaceea, Calvin va obtine un coca cola Interpretarea acestui argument al limbajului natural implica aplicarea analizei logice standard, care presupune ca el trebuie vazut in termeni deductivi. Totusi, aceasta inferenta pare sa fie un exemplu tipic al unei inferente incerte sau probabiliste, si nu o instanta de rationament deductiv, in ciuda lui Rips. Calvin n-ar obtine o coca cola daca is-ar avaria masina, daca s-ar epuiza rezerva de coca cola etc. Adica, premise aditionale pot rasturna concluzia, ceea ce inferenta deductiva n-ar permite. Astfel, desi sarcina este intentionata ca un test de rationament deductiv, subiectul e mai probabil sa interpreteze materialele rationamentului astfel ca el sa implice rationament probabilist si incert. Intrebarea pentru psihologia rationamentului, atunci, este care descriere a modului in care oamenii interpreteaza si rationamenteaza cu materiale in sarcina furnizeaza ceea mai

buna potrivire cu performanta rationamentala. Se dovedeste ca datele experimentale sprijina pretentia ca oamenii trateaza asemenea inferente ca anulabile mai de graba decat deductive. Lucrarile asupra inferentei conditionale arata ca subiectii interpreteaza enunturile conditionale ca default rules (Holyoak and Spellman 1993) chiar in sarcini de laborator (Oaksford et al. 1990). Byrne (1989) and Cummins et al. (1991) au aratat ca informatia de fond derivata din cunoasterea lumii stocata poate afecta performanta inferentiala (vezi deasemenea, Markovits 1984, 1985). Specific ei au aratat ca antecedentii aditionali influenteaza declaratiile conditionale ale inferentelor. De exemplu: (2) Daca invarti cheia masina porneste. (3) Antecedent Aditional : Nu mai a-i petrol. (2) poate fi folosit pentru a prezice ca masina va porni daca invarti cheia. Aceasta este o inferenta prin modus ponens. Totusi, incluzand informatie despre un antecedent aditional (3) distruge aceasta inferenta (Byrne 1989). Maimult, increderea scade in aceasta inferenta datorita regulilor care poseda multi antecedenti alternativi chiar cand aceasta informatie este numai implicita (Cummins et al. 1991). Antecedenti aditionali afecteaza deasemenea inferentele prin modus tollens. Daca masina nu porneste, poti infera ca n-ai invartit cheia, daca nu ti s-a epuizat petrolul. Furnizarea informatiei explicite despre antecedenti submineaza utilizarea lui modus tollens (Byrne 1989) si reduce increderea in reguli care poseda multi antecedenti alternativi chiar cand aceasta informatie este numai implicita (Cummnis et al.). Acest rezultat a fost foarte izbitor, si neasteptat, in contextul psihologiei rationamentul . Totusi, in lumina incertitudinii rationamentului, este doar ce ne-am fi asteptat. Inferentele umane despre masini de cola, ca despre restul lumii externe, sunt distructibile. In suma, datele experimentale par sa arate ca oamenii trateaza conditionalii in sarcinile rationamentale de laborator ca default rules. Astfel se pare inferentele de fiecare zi pe care unii cercetatori a-i rationamentului le privesc ca exemple paradigmatice de deductie, ca (1), nu sunt exemple de inferente deductive deloc. Daca anulabilitatea infecteaza chiar si astfel de cazuri paradigmatice de rationament deductiv, atunci ea ameninta sa-l lase pe advocatul rationamentului deductiv

fara nici o explicatie a rationamentului de fiecare zi. Inferentele conditionale implica doua premise, una conditionala, daca A atunci B, si una categorica, fie, A,non-A, B, nonB. De exemplu, dat fiind daca A atunci B, si non-A, oamenii ar trebui intrebati sa spuna daca, urmeaza non-B. A aproba acest argument inseamna a aproba falacia logica a negarii antecedentului(DA). Tendinte interesante rezulta cand sunt folosite in premisa conditionala, ex., Daca non-A, atunci non-B, si non-A, deaceea non-B este o instanta a formei inferentei valide modus ponens (MP). Evans (1977, 1993) a observat o tendinta inspre acceptarea concluziilor continand o negatie, ca IN inferenta MP (utilizand o regula diferita urmeaza o concluzie afirmativa prin MP, ex.,Daca non-A, atunci B, non-A, deaceea B). Acest efect, pe care Evans et al. (1993) i-l numeste tendinta spre concluzie negativa, poate primi o explicatie directa pe asumptia ca oamenii aproba argumentele in masura in care probabilitatea conditionala a concluziei data fiind premisa categorica este mare. Aceasta va depinde de probabilitatea lui A si aceea a lui B si de probabilitatea conditionalului ce le leaga. Astfel daca privim la DA, probabilitatea conditionalului este P(non-B|non-A). Probabilitatea unei categorii negate este mai mare decat o categorie afirmativa (Oaksford and Chater 1994; Oaksford si Stenning 1992). Spre a ilustra foarte simplu cum poate rezulta tendinta spre concluzii negative, sa presupunem ca tu crezi ca regula este falsa. In descrierea selectiei sarcinii lui Wason schitata anterior, aceasta inseamna ca tu crezi ca A si B sunt independente. In consecinta P(non-B|non-A) = P(non-B), ex., trebuie sa aprobi inferenta DA daca probabilitatea concluziei este mare . Si deoarece concluziile negate au o probabilitate mai mare decat concluziile afirmative, primele trebuie aprobate mai adesea. In suma, analiza rationala probabilista pe care o dezvoltam pentru selectia sarcinii/scopului pare ca duce dincolo, relativ direct, la rationamentul conditional. 3.3. Rationamentul Silogistic

Silogismele pot aparea ca paradigme ale logicii deductive. Teoria silogismelor a lui Aristotel a constituit singura descriere valida a argumentarii pentru mai mult decat 2000 de ani. Intr-adevar, pana in secolul XIX, teoria silogismului era vazuta ca acoperind

studiul argumentului. De exemplu, Kant (1961, 501) a argumentat ca intrucat de la Aristotel este remarcabil ... ca pana in ziua de azi [logica] n-a fost capabila sa faca nici un pas in avans, astfel ca, dupa toate aparentele, poate fi considerata completa si perfecta. Totusi, autorii vor argumenta ca oamenii nu trateaza nici chiar rationamentul silogistic ca pe o sarcina deductiva. Rationamentul silogistic implica doua enunturi cuantificate de forma, Toti X sunt Y, Nici X nu este Y, Unii X sunt Y, Unii X nu sunt Y. Unele combinatii de premise produc concluzii logic valide, ex., Toti X sunt Y, Toti Y sunt Z produce concluzia logic valida, Toti X sunt Z; altele nu, ex., Nici un Y nu este X nu este o concluzie valida. Daca oamenii ar rationa logic atunci ar fi capabili sa traseze toate si numai concluziile valide indicand ca nimic necesar nu rezulta din silogisme invalide. Totusi, oamenii au dificultati graduale in construirea silogismelor valide. Mai mult, ei fac erori sistematice in silogismele invalide, oferind concluzii acolo unde nu urmeaza. Chater si Oaksford (in presa; vazi si Manktelow) adopta o abordare probabilista a silogismelor. Astfel, enuntul cuantificat Toti X sunt Y este interpretat ca o probabilitate conditionala, P(Y | X) = 1; declaratia Unii X nu sunt Y este interpretat ca probabilitatea legata, P (X, non-Y) > 0 , si asa mai departe. Ei dezvolta notiunea de forta informationala (definita in termenii probabiltatii) a premiselor in ghidarea construirii concluziei. Toate ... sunt declaratiile cele mai informative(universalele); Unii... nu... sunt cele mai putin informative. Se dovedeste ca concluzia cea mai informativa care poate urma intr-un silogism este data de premisa cel mai putin informationala. Maimult, pentru silogismele cele mai valide, premisa cea mai putin informationala da forma concluziei. Astfel selectarea formei premisei cel mai putin informativa ca forma concluziei va premerge unei stabilirii concluzii valide, daca exista vre-o una. Daca aceasta strategie este suprageneralizata, ea poate explica erorile sistematice facute in silogismele invalide. In consecinta, Chater si Oaksford arata ca o strategie foarte simpla poate explica performanta rationamentului silogistic. Mai mult, aceasta descriere probabilista are avantajul ca explica nu doar datele de la 64 de silogisme care utilizeaza cuantificatorii standard, ci deasemenea se extinde natural celor 144 de silogisme care rezulta din combinarea acestora cu cuantificatorii generalizati, Majoritatea si Minoritatea care n-au interpretare logica. Aceste analize ridica posibilitatea aparent paradoxala ca explicatia tuturor paradigmelor experimentale cheie pentru studiul rationamentului deductiv uman

reclama consideratia ca performantele oamenilor ca aproximand inferenta probabilsta mai degraba decat pe cea deductiva. Pe scurt, oamenii rationamenteaza in mod probabilist chiar cand intampina o, ceea ce experimentatorul numeste, sarcina rationamentala deductiva. Strategiile rationamentale sunt adaptate la incertitudinea vietii de fiecare zi - si deaceea e probabil ca aceste strategii sa fie reprodu-se de oameni in testele de laborator. Astfel, concentrarea atentiei asupra rationamentului de fiecare zi poate furniza cheia pentru a da o naliza detailata a performantei de laborator. 3.4. Rationamentul Probabilist Abordarea pe care au schitat-o autorii poate fi caracterizata ca argumentand ca desi oamenii sunt saraci in rationarea logica ei sunt buni, totusi, in rationamentul probabilist. Totusi, acest punct de vedere pare a fi certat cu rezultatele stabilite, care par sa arate ca oamenii sunt deasemenea foarte saraci si in rationametul probabil (ex., Tversky si Kahneman 1974; Kahneman si Tversky, 1982). De exemplu, oamenii par sa fie insensibili la masurarea fundamentala a ratelor, ex., in aplicarea teoremei lui Bayes oamenii adesea furnizeaza estimari ale probabilitatilor posterioare ce par sa reflecte numai probabilitati si nu anterioritati. Oamenii par a fi supraincrezatori in judecatile asupra probabilitatii, ex., ei nu par sa fie bine calibrati relativ la frecventele reale ale fenomenelor din lume. Mai mult, oamenii deasemenea par inlinati spre falacia conjunctiei. Adica, violeaza legea probabilista in conformitate cu care probabilitatea conjuncta a doua fenomene nu poate fi mai mare decat aceea a fiecarui fenomen particular ex., P( A) >sau =P( A, B). Exista doua ratiuni care explica de ce tensiunea din analiza rationala probabilista a strategiilor rationamentale umane nu intre in conflict cu intelegerea rationamentarii in termenii analizei rationale probabiliste, totusi. Prima, sa ne amintim ca analiza rationala probabilista este un mod de apreciere a strategiilor ce vor avea succes adaptiv. Nu se presupune ca sistemul cognitiv ar face calcule probabiliste, ci simplu se presupune ca strategiile pe care le adopta sunt adaptiv reusite. Secunda, in acord cu analiza recenta, multe erori si tendinte aparente observate in aplicarea rationamentului probabilist sunt o consecinta a prezentarii informatiei probabiliste intr-un format nenatural (Gigerenzer si Hoffrage 1995). Cel mai adesea in

experimentele de acest tip oamenii dau informatia probabilista in termenii unor declaratii explicite de probabilitate sau procentaje, ex., 0,005 sau 5%. Totusi, Gigerenzer et al. (1995) argumenteaza ca aceasta este nenatural data fiind situatia exemplara normala in care construim informatia ce priveste frecventele ca un rezultat al multiplelor ciocniri cu obiectele si fenomenele. Ceea ce descoperi printr-un asemenea proces este, de exmplu, ca 95 din 100 de corbi care au fost examinati sunt negri. Matematic aceasta informatie poate fi exprimata ca 95% din corbi sunt negri, sau probabilitatea ca un corb ce trebuie sa se nasca sa fie negru este 95%.Totusi, lipseste informatie despre marimea lotului si in plus, pare nenecesar sa facem aceasta conversiune a formatului informatiei. Gigerenzer si Hoffrage sugereaza ca daca oamenii i-si reprezinta frecventele in mod natural atunci prezentarea atunci prezentarea informatiei in aceasta forma[naturala]trebuie sa faciliteze executarea/inteligibilitatea rationamentului . Ilustram cercetarea aratand ca Gigerenzer si Hoffrage par sa aiba dreptate in trei domenii unde s-au observat tendinte ce au fost introduse anterior. Experimente reveland neglijarea unor estimari de baza prezinta deobicei informatia in modul urmator, utilizand problema mammogram: O femeie de treizeci de ani descopera un nod in sanul ei si merge la doctor. Doctorul stie ca nimai 5% dintre femeile de varsta si sanatatea pacientei au cancer de san (C). Se face o mammograma(cu raze X). Ea indica in 80% din cazuri cancer la femeile care au cancer dar indica fals cancer la pacienti sanatosi in 20% din cazuri.Mamograma da rezultat pozitiv. Care este probabilitatea ca pacienta sa aiba cancer? Cei mai multi participanti intr-un experiment ca acesta dau estimarea ca femeia are cancer data fiind o mammograma de aproximativ 0,80%, care pare sa ignore anteriorul ca majoritatea femeilor de aceasta varsta , ex., 95% n-au cancer de san. Totusi, o schimbare simpla in instructiuni reverseaza aceasta constatare: O femeie in varsta de treizeci de ani descopera un nod in sanul ei si merge la medic. Medicul stie ca numai 5 din 100 de femei de varsta si sanatatea pacientei au cancer de san (C). I-se face o mammograma (cu raze X). Pentru 80 din 100 de femeile care au cancer de san el da un rezultat pozitiv dar indica in mod fals cancer de san pentru 20 din 100 de

pacienti sanatosi. Rezultatul mammogramei este pozitiv. Care este probabilitatea ca pacienta are cancer? Gigerenzer si Hoffrage argumenteaza ca informatia despre frecvente permite utilizarea unei versiuni mai simple a teoremei lui Bayes si din acest motiv reducerea incarcaturii cognitive. In discutarea supraincrederii Gigerenzer arata ca similarul nu trebuie comparat cu similarul. Oamenilor li se pun in mod tipic o serie de intrebari de cunoastere generala si li se cere sa-si masoare increderea pentru fiecare raspuns. Spre a determina supraincrederea, media ratei lor de incredere este comparata cu frecventa raspunsurilor corecte. Adica, oamenii sunt intrebati in mod repetat despre credintele lor in fenomene singulare, iar apoi media performantei lor in aceasta sarcina este comparata cu frecventa relativa a raspunsurilor lor corecte. Gigerenzer observa ca acestea pot fi judecati independente. Pentru a testa daca supraconfidenta rezulta cand similarul este comparat cu similarul, la sfarsitul sarcinii Gigerenzer le cere oamenilor, in plus, sa-si estimeze frecventa relativa a raspunsurilor corecte. Compararea estimarilor lor cu frecventa relativa a raspunsurilor lor corecte n-a revelat dovezi de supraconfidenta. Adica, cand similarul este comparat cu similarul, oamenii par sa fie bine calibrati in judecarea propriei lor probabilitate de castig. Falacia conjunctiei pare ca emerge datorita prezentarii nenaturale a probabilitatilor. Oamenii primesc adesea informatie ca aceasta: Linda este in varsta de 31 de ani, singura, sincera si inteligenta. Ea este specializata in filosofie. Ca studenta, a fost adanc preocupata cu problemele discriminarii si justitiei sociale, si a participat la demonstratii antinucleare. Li se cere sa etimeze probabilitatea ca (i) Linda este o casiera la o banca, si (ii) Linda este o casiera la o banca si feminista. Oamenii estimeaza tipic (ii) ca mai probabila ca (i), violand regula conjunctiei. Totusi, daca oamenilor li se pune intrebarea aceasta folosind urmatorul format de frecventa: Exista 100 de oameni carora li se potriveste descrierea anterioara; Cat de multe dintre ele sunt: (i) casiere de banca, (ii) casiere bancare si feministe active, atunci ei nu estimeaza (I) ca fiind mai putin probabil ca (ii), conformandu-se regulii conjunctii. In sumar, s-ar parea ca oamenii nu sunt atat de

slabi la rationamentul probabilist cum ne-a condus sa credem programele euristicii si tendintelor. Mai mult, cum am notat anterior, descrierile teoretice ale rationamentarii care au fost discutate nu cer ca oamenii sa posede abilitati de rationare probabiliste precise cantitativ. Astfel, orice tensiune aparenta intre abordarea probabilista a analizei rationale a rationamentarii pe care o advocam si datele experimentale asupra rationarii probabiliste umane este iluzorie.

4. Concluzie Aceasta lucrare a intentionat sa stabileasca doua teze. Prima este ca programul empiric al analizei rationale furnizeaza o descriere a relatiei dintre rationalitatea de fiecare zi si rationalitatea formala. Conexiunea este ca principiile rationale formale sunt utilizate spre derivarea solutiei optime pentru atingerea scopurilor sistemului cognitive date fiind constrangerile mediului si computationale. Analiza rationala este o intreprindere empirica, mai de graba decat a priori. Deoarece alegerea principiilor rationale, scopurilor si constrangerilor la care se aplica constituie ipoteze empirice,ce sunt intentionate sa justifice datele psihologice. Teza secunda pe care a-u intentonat s-o stabileasca este ca rationamentarea umana de laborator nu dovedeste irationalitatea umana . Oamenii folosesc strategii rationamentale probabiliste care sunt potrivite pentru tratarea incertitudinii lumii de fiecare zi . Aceste strategii sunt rational justificate, odata ce a fost adoptat un standard probabilist potrivit al rationalitatii. Astfel, tensiunea aparenta dintre datele psihologice asupra rationarii umane si succesul uimitor al rationalitatii de fiecare zi este iluzoriu. REFERINTA: Nich Chater and Mike Oaksford: THE RATIONAL ANALISES OF MIND AND BEHAVIOR, Synthese 122, 2000.

Alte lucrari ale autorilor: Chater,N.:1996,Reconciling Simplicity and Likelihood Principles in Perceptual Organization , Psihological Review 103, 566-581. Chater, N., M. Croker, and M.Pickering:1998, The Rational Analises of Inquiry: The Case of Parsing , in M.Oaksfield and N. Chater(eds), Rational Models of Cognition, Oxford University Press, Oxford, pp. 441-468. Chater, N.and M.Oaksford: 1990, Autonomy, Implementation and Cognitive Arhitecture : A Reply to Fodor and Pylyshyn,Cognition 34,93-107. Chater, N. and M.Oaksford:1999, a,Information Gain vs. Decision-Theoretic Aproaches to Data Selection: Reponse to Klauer, Psychological Review 106:223-227. Chater, N.and M.Oaksford:in press, b, The Probability Heuristic Modelof Syllogistic Reasoning , Cognitive Psychology 38, 191-258. Oaksford, M.,and N.Chater:1994.A Rational Analises of the Selection Task as Optimal Data Selection , Psychological Review 101,608-631. Oaksford,M. and N. Chater: 1995a,Theories of Reasoning and the Computational Explanation of Everyday Inference,Thinking and Reasoning1, 121-152. Oaksford , M.and N.Chater:1998a Rationality in an Uncertain World, Psychology Press Hove, England. Oaksford,M.and K.Stenning:1992, Reasoning with Conditionals Containing Negated Constituents,Jurnals of Experimental Psychology: Learning Memory and Cognition 18, 835-854.