In mijlocul lupilor

Vasile Voiculescu

I se spunea Luparul si era privit ca o uraciune a lumii. Traia ca un paria, afara din sat pe coclauri, intr-un fel de jumatate bojdeuca, jumatate pestera scobita intr-un mal argilos si sterp. N-avea nevasta, n-avea copil...nimic. Era singur ca un sihastru. Era un batran verde, uscat, inalt si ciolanos, posomorat, dar cu o privire arzatoare. Chipul masliniu si prelung, spanatic, abia tarcuit pe sub falci de o zgarda de barba rara si tepoasa, avea ceva trainic, trist si totodata vehement in el. Am priceput de ce era spaima si hula satului, pentru ce toti il urau si-l huiduiau. Luparul m-a primit stangaci, dar cuviincios, fara mari plecaciuni, cu o demnitate si o stapanire de sine care m-au impresionat. M-am dat dat aproape de el. Se simtea un miros tare. Avea un miros arsenical, un miros usturat. Dar cred ca asta venea de la o bunda de blana cu care era inbracat si de la braul tot de blana ce-i strangea mijlocul subtire de flacau. M-a poftit in spelunca lui. Pe vatra ardea focul si fierbea o oala cu niste buruieni. Lavita era asijderea acoperita cu blani si piei de fiara. Si pretutindeni blani; de ursi, de lupi de caprioara. Mi-a raspuns ca toate blanile sunt vechi. Cea mai mare parte de la taica-su si mosu-su, altele de cand umbla si el, odinioara, ca toti vanatorii, cu pusca. Dar de cand a imbatranit si nu mai poate ochi, s-a lasat de vanat. M-am folosit de vorbirea lui despre fiare si-am marturisit fatis ca ma intereseaza mult legaturile lui cu salbaticiunile, mai ales cu lupii. Pentru asta venisem. Omul m-a privit fara sa clipeasca si a tacut. L-am incredintat ca vin in mare prietenie pt. el, nicidecum sa-l spionez. S-a aparat ca nu-i adevarata hula lumii, ca nu stie si nu poate nimic mai deosebit decat ceilalti oameni. Dar ca se pricepe sa vorbeasca si sa se inteleaga cu lupii in limba lor. Din destainuire in destainuire, Luparul ajunse sa-mi fagaduiasca sa ma ia cu el intr-o noapte potrivita si sa-mi arate mestesugul lui la lupi. A ales noaptea Sfantului Andrei, cand lupii isi primesc pentru tot anul merticul lor de prazi. Fiecaruia i se sorteste un anume om, anume femeie, ori copil, pe care are voi sa-l manance. Atat! De vite si alte prazi nu li se tine socoteala. Au ingaduintza oricate, numai in ceea ce

priveste omul, lupul trebuie sa se multumeasca cu ce i s-a dat tain. L-am descusut si despre alte superstitii. Mi-a raspuns deschis si inteligent. Si omul huiduit si hulit care sta in fatza mea imi inspira nu ata mila pt. singuratatea si parasirea in care fusese alungat de societatea cu care nu se impaca, cat un intens interes pentru darzenia lui in lupta vietii si fortza cu care biruise pana atunci lumea dusmanoasa, oamenii care pt el erau adevarate fiare. A ramas inteles ca in ajun de Sfantul Andrei trec eu pe la el. Nu vream ca sa stie satul ce fac ca sa se am estece in treburile mele. Pana atunci mai erau vreo trei saptamani. [...] Am mers cam doua ceasuri, cu ocoluri, urcand si coborand damburi si gorgane, cand spelbe, cand incalcite de paduri, pana am ajuns intr-un gurgui, care stapanea vaile. Gandindu-ma bine, cred ca nu ne-am dus prea departe, dar omul m-a ocolit in loc, ca sa-si incurce ca fiarele pista. Insa acolo ne-am oprit stapaneau o liniste, o pustietate, si un ger de planeta moarta. Lumina ametitoare a lunii care face a toul si mai fantastic, ne imbaia, ne izola, insingurandu-ne parca si mai mult de lume. Luparul m-a ajutat sa ma urc intr-un tufan, crenguros, unde injghebase din cativa snopi de coceni un patul intre doi craci grosi ai copacului. Apoi sa suit si el mai care varf. Nu se clintea nimic in poleiul lunii, care lacuia cu inghetzul ei cuprinderea toata. Doar inima mea batea nelinistita... Deodata din vazduhul de deasupra mea tasni un planset amar, o schelaitura jalnica, schimabata repede intr-un urlet urias, lung, modulat, cu galgaituri. Ridicai ochii. Omul, inaltat pe o creanga de care-si incolacise bratele, iesea afara din coroana copacului cu obrazul plecat asupra unu lucru pe care-l tinea cu amandoua mainile si din care scotea vaietele astea infioratoare. Tacu cateva minute, apoi incepu iar luluitul straniu ca o chemare drama tica. De departe, o busiumare de bocet ii raspunse, fioroasa... Omul iar suna. Si din alt colt al lumii alt urlet mai fiormic dete semne. Si repede se inteti nu un dialog, ci, as zice , un polilog, o inganare salbateca intre Luparul si nevazutul ale carui glasuri dureroase se apropiau pe nesimtiti, trase de clamoarea tot

mai intetita a vrajitorului. Si dintr-o data simtii cu toate instinctele dezlantuite o prezenta. Catai in jos: la tulpina tufanului o dihanie cu capul ridicat ne privea. Apoi numai decat alt lup se strecura langa el, tacut. Omul urma sa cheme prelung si tanguitor zarile, de unde primea raspunsuri tot mai lugubre, vaitaturi rasucite ca de viscol, haitaturi sugrumate in gatlejuri flamande, asemeni tipetelor unei imense deznadejdi. Curand tufanul fu impresurat de un haitic de cinci lupi, asezati in cerc, stand in sezut ca la sfat. Cu gaturile incordate, cu ochii lucitori, ei scheunau usor, printre dinti, cu gorgoane si inflorituri pe diferite glasuri si tonuri, in bemoli si diezi, intretinandu-se cu omul care acum isi modula in ritmuri scurte, sincopate melopeea lui ca la o ananghie. Ce le spunea omul? Ii certa? Le fagaduia? Impartzea prazi? Ca lupii, mereu cu gatlejurile in sus, isi shimbau intre ei locurile, se tarau pe bu rta, sareau in picioare se porneau pe bocet, clantaneau din dinti, dantzuind parca asa cum le buciuma stapanul. Cat a tinut reprezentatia asta ca de circ n-as putea spune. Eram mai mult decat zapacit si ametzit... Incremenisem cu mainile inclestate pe o creanga si cu arma sloboda pe genunchi. Nu simteam gerul, dar trebuie sa-mi fi patruns inghetzul la oase ca eram teapan ca un tzurtzur; si m-am trezit.. La miscarea mea pusca a pornit sa cada. Am vrut s-o prind, dar ma rasturnasem de pe maldarul unde intepenisem, si din cateva rostogoliri am ajuns jos la radacina copacului, in ocolul fiarelor care in aceeasi clipa toate se ridicara zbarlite. Dar mai inainte ca ele sa iasa din cerc si sa se arunce, Luparul isi daduse drumul din varf chiar in mijlocul lor, navalnic, cu bata ridicata ca un sceptru, si cu un urlet spaimantator. Cum stam trantit si-l priveam de jos in sus, mi s-a parut enorm, cu sarica infoiata si cu caciula motzata acoperind luna, care-i facea pe margini un cearcan in jurul capului. Din ochii cascati ii zbucnea un fel de vapaie, ca si din mainile intinse, mai ales din degete: un fel de materie fosforescenta, ca la licurici. Iar izul puternic, mirosul nesuferit nimeni, si mai usturat, duhnea din el cu o tarie de neinvins. Lupii incremenisera. Omul baga din nou gura, acu vedeam bine, intr-o oala si incepu sa scoata niste sunete din ce in ce mai scurte, mai poruncitoare, ca niste gafaituri, galgaituri inabusite de gatlej salbatec, la auzul carora lupii, plostind cozile, incepura sa se traga inapoi si sa largeasca lantul dimprejurul nostru...

Incercai sa ma ridic, dar nu putui. Ma durea grozav o glezna. Omul de apropie cu spatele de mine si se apleca pe vine. Se mogaldi ca o movilitza, cat putu, ca sa-l ajung si sa-mi vie bine sa-mi incolacesc bratele de gatul lui. Omul sa ridicat cu mine in spinare, s-a scuturat ca sa ma aseze bine dea lungul spatelui sau si a pornit cu mine in carca, fara sa inceteze sunetele vrajite si p olilogul cu fiarele care stricasera cercul si se strangeau iar haitic, cu dihania ce mare in frunte. Dupa cateva sovairi haiticul se dete batut... Cumpana magica era sa nu curga sange. O singura picatura, de la om sau de la fiare, si vraja se spargea. Nimic n-ar mai fi oprit catastrofa. Dar Luparul izbutise... Urlete din ce in ce mai departate, mai inabusite de zabranicul lunii si al tacerii se pierdeau in tainele de dincolo de zarea noastra. Pe urma nu mai stiu... De emotie, de durere cred ca am lesinat, sau poate numai am adormit. Ceea ce stiu e ca m-am trezit in patul meu din odaia de culcare de la resedintza. Cum se strecurase nesimtit omul cu mine in carca mi-a ramas o taina. Daca n-ar fi fost durerea de glezna, as fi fost convins ca am visat...