Nichita Stanescu - 56 De Ani

56 de ani voi trai, asemenea Colosului din Rhodos! Imi vor inconjura un deget cu bratele, mirandu-se, se vor speria de arama mea rasturnata, dar mai degraba am sa te pierd, adolescenta, fruct trecator al toamnei, la un ospat Si o liniste ca dupa plans ma-mbie cu coarnele, ori ma linge, batand din talangi, o masca de sare punandu-mi pe fata, un scut de namol prinzandu-mi de brat Parca as fi fost strigat pe nume de cineva la coborarea serii in ape Numai surasul tau ma mai incape si eu voi pleca Barcile le-am uns cu catran, asteptand sa-mi rasara stelele, una cate una, din frunte Si n-am izbutit sa implant nici o lopata deasupra acestei movile Mai incet mi-e orice cuvant decat ruperea timpului in nopti si zile Nichita Stanescu - A Cincea Elegie

N-am fost suparat niciodata pe mere ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze, pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari. Dar merele, frunzele, umbrele, pasarile s-au suparat deodata pe mine. Iata-ma dus la tribunalul frunzelor, la tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor, tribunale rotunde, tribunale aeriene, tribunale subtiri, racoroase. Iata-ma condamnat pentru nestiinta, pentru plictiseala, pentru neliniste, pentru nemiscare. Sentinte scrise n limba smburilor. Acte de acuzare parafate cu maruntaie de pasare, racoroase penitente gri, hotarte mie.

Stau n picioare, cu capul descoperit, ncerc sa descifrez ceea ce mi se cuvine pentru ignoranta... si nu pot, nu pot sa descifrez nimic, si-aceasta stare de spirit, ea nsasi, se supara pe mine si ma condamna, indescifrabil, la o perpetua asteptare, la o ncordare a ntelesurilor n ele nsele pna iau forma merelor, frunzelor, umbrelor, pasarilor. Nichita Stanescu - A Cumpara Un Caine

A venit ngerul si mi-a spus: - Nu vrei sa cumperi un cine? Eu nu am fost n stare sa-i raspund. Cuvintele pe care i le-as fi putut striga erau latratoare. - Nu vrei sa cumperi un cine? m-a ntrebat ngerul, tinnd n brate inima mea latratoare, dnd din stnga ca dintr-o coada. - Nu vrei sa cumperi un cine? m-a ntrebat ngerul n timp ce inima mea dadea din snge ca dintr-o coada. Nichita Stanescu - A Mea

Singuratec ea m ateapt s-i vin acas, n lipsa mea ea se gndeste numai la mine, ea cea mai drag i cea mai aleas dintre roabele sublime. Ei i se face ru de singurtate ea st i spal tot timpul podeaua pn o face de paisprezece carate i tocmai s calce pe dnsa licheaua. Ea spal zidul casei cu mna ei

i atrn pe dnsul tablouri ca s se bucure derbedeul, e-hei czut de la u-n ecouri. Ea i ateapt brbatul beiv Ca s-i vin acas i degetele albe i le mic lasciv pentru ceafa lui cea frumoas. Pregtindu-i-le de dezbtat ea ine n boluri i zeam acr, prul lung i negru i-l ntinde de la u spre pat s nu greeasc brbatul niciodat drumul predestinat. Nichita Stanescu - A Unsprezecea Elegie

Intrare-n muncile de primavara I Inima mai mare dect trupul, sarind din toate partile deodata si prabusindu-se din toate partile-napoi, asupra lui, ca o distrugatoare ploaie de lava, tu, continut mai mare dect forma, iata cunoasterea de sine, iata de ce materia-n dureri se naste din ea nsasi, ca sa poata muri. Moare numai cel care se stie pe sine, se naste numai cel care si este siesi martor. Ar trebui sa alerg, mi-am spus, dar pentru asta va trebui mai nti sa-mi ntorc sufletul spre nemiscatorii mei stramosi, retrasi n turnurile propriilor oase, asemenea maduvei, nemiscati aidoma lucruilor duse pna la capat.

Pot sa alerg, pentru ca ei sunt n mine. Voi alerga, pentru ca numai ceea ce este nemiscat n el nsusi se poate misca, numai cel care e singur n sine e nsotit; si stie ca, nearatata, inima se va prabusi mai puternic spre propriul ei centru sau, sparta-n planete, se va lasa cotropita de vietati si de planete, sau ntinsa va sta pe sub piramide, ca napoia unui piept strain.

II Totul e simplu, att de simplu nct devine de nenteles. Totul este att de aproape, att de aproape, nct se trage-napoia ochilor si nu se mai vede. Totul este att de perfect n primavara, nct numai nconjurndu-l cu mine iau cunostinta de el, ca despre-o rasarire de iarba marturisita de cuvinte gurii care le rosteste. marturisita de gura inimii, de inima smburelui ei, cel n el nsusi nemiscat, aidoma smburelui pamntului care-ntinde jur mprejurul lui o infinitate de brate ale gravitatiei, strngnd la sine totul si deodata

ntr-o mbratisare att de puternica, nct i sare printre brate miscarea.

III Voi alerga, deci, n toate partile deodata, dupa propria mea inima voi alerga, asemeni unui car de lupta tras din toate partile simultan de o hergelie de cai biciuiti.

IV Voi alerga pna cnd naintarea, goana, ea nsasi ma va ntrece si se va ndeparta de mine aidoma cojii fructului de samnta, pna cnd alergarea chiar n ea nsasi va alerga, si va sta. Iar eu ma voi prabusi asemeni barbatului tnar ntmpinndu-si iubita.

V Iar dupa ce voi fi facut ca alergarea sa ma-ntreaca, dupa ce miscndu-se-n sine va sta ca de piatra, sau mai degraba asemeni mercurului napoia geamului oglinzii, ma voi privi n toate lucrurile, voi mbratisa cu mine nsumi toate lucrurile deodata, iar ele ma vor azvrli napoi, dupa ce

tot ceea ce era n mine lucru va fi trecut, de mult, n lucruri.

VI Iata-ma ramnnd ceea ce snt cu steaguri de singuratate, cu scuturi de frig, napoi, spre mine nsumi alerg, smulgndu-ma de pretutindeni, smulgndu-ma de dinaintea mea, dinapoia mea, din dreapta, si din stnga mea, de deasupra, si de dedesubtul meu, plecnd de pretutindeni si daruind pretutindeni semne-ale aducerii-aminte: cerului - stelele, pamntului - aer, umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.

VII ... trup ciudat, trup asimetric, mirat de el nsusi n prezenta sferelor, mirat stnd n fata soarelui, asteptnd cu rabdare sa-i creasca luminii un trup pe masura.

VIII A te sprijini de propriul tau pamnt cnd esti samnta, cnd iarna si lichifiaza oasele albe si lungi si primavara se ridica. A te sprijini de propria tara

cnd, omule, esti singur, cnd esti bntuit de neiubire, sau pur si simplu cnd iarna se descompune si primavara si misca spatiul sferic asemenea inimii din sine nsasi spre margini. A intra curatit n muncile de primavara, a spune semintelor ca snt seminte, a spune pamntului ca e pamnt! Dar mai nainte de toate, noi sntem semintele, noi sntem cei vazuti din toate partile deodata, ca si cum am locui de-a dreptul ntr-un ochi, sau un cmp, pe care-n loc de iarba cresc priviri - si noi cu noi nsine deodata, duri, aproape metalici, cosim firele, astfel ca ele sa fie aidoma tuturor lucrurilor n mijlocul carora traim si pe care inima noastra le-a nascut. Dar mai nainte de toate, noi suntem semintele si ne pregatim din noi nsine sa ne azvrlim n altceva cu mult mai nalt, n altceva care poarta numele primaverii... A fi nauntrul fenomenelor, mereu nauntrul fenomenelor. A fi samnta si a te sprijini de propriul tau pamnt. Nichita Stanescu - Aeroport De Toamna

Tras napoi de planeta auzeam ngeri, auzeam pietrele, galbenul, verdele

cum urcau noaptea spre centrul pamntului. Aeroportul lansa diavoli cu coada aprinsa si arznd treptat treptat de la copite pna la crestet, si numai coarnele le ramneau ntregi si se desfaceau prabusindu-se fiecare-n alta parte. Timpul se sparsese; fiecare apucam din el ce puteam, si nici macar nu mai curgea peste tot la fel: n glezne trecea o luna, n genunchi o zi, n coasta o ora pe limba un minut si-n tmpla o secunda , , De aceea ncercam sa ne tinem capetele ct mai departe de miezul pamntului, , spuse cineva. Dar nu-l lua nimeni n seama. Fiecare avea alt timp si-ncerca sa treaga-nspre el planeta, care nsa se multumea numai sa se rostogoleasca. Auzeam ngeri. Stam la pnda gat asa-i sar primului n spinare, pregatindu-ma pentru o calatorie. Nichita Stanescu - Aeroport In Seara

Aer despartit de aer cu o aripa de roz metal, striga rupt n suier si n vaier de-o potcoavade argint, de cal. Mor pilotii pe chitare nnorate, alungite-n vid cu elicele lovind n corzi barbare

dnd cu pumnu-n porti ce se deschid. ntre timp trag seara peste mine dobornd n somn helicoptere, vrabii, vulturi, avioane, nori de ploaie, parasute si lichide sabii, ce lovind n coasta mea, se-ndoaie... ntre timp trag seara peste mine si despart cu trupul, - ora, ziua, luna si ce-a fost el nsusi, totdeauna. Nichita Stanescu - Adolescenti Pe Mare

Aceasta mare e acoperita de adolescenti care invata mersul pe valuri, in picioare, mai rezemandu-se cu bratul, de curenti, mai sprijinindu-se de-o raza teapana, de soare. Eu stau pe plaja-ntinsa taiata-n unghi perfect si ii contemplu ca la o debarcare. O flota infinita de yole. Si astept un pas gresit sa vad, sau o alunecare macar pan' la genunchi in valul diafan sunand sub lenta lor inaintare. Dar ei sunt zvelti si calmi, si simultan au si deprins sa mearga pe valuri, in picioare. Nichita Stanescu - Alta matematica

Noi tim c unu ori unu fac unu, dar un inorog ori o par nu tim ct face. tim c cinci fr patru fac unu, dar un nor fr o corabie nu tim ct face. tim, noi tim c opt mprit la opt fac unu, dar un munte mprit la o capr nu tim ct face. tim c unu plus unu fac doi, dar eu i cu tine, nu tim, vai, nu tim ct facem. Ah, dar o plapum nmulit cu un iepure face o roscovan, desigur,

o varz mprit la un steag fac un porc, un cal fr un tramvai face un nger, o conopid plus un ou, face un astragal... Numai tu i cu mine nmultii i mprii adunai i sczui rmnem aceiai... Pieri din mintea mea! Revino-mi n inim! Nichita Stanescu - Axios

Axios, axios! Deplasarea spre rou, mereu aceeai deplasare spre rou o, linii spectrale ale vieii mele, ndeprtare secret i perpetu a insului de sine nsui, pretudindeni i cu atta pasiune nct tot ceea ce se vede ar trebui s nu se vad din pricina rspndirii lui pretudindeni, din pricina felului n care poleiete totul cu acel sine de carne i snge, cu acel sine de carne i de snge lsat deodat liber, fa de propria-i inim, apt s-nconjoare orice obiect n sperana desfrnat c acela i-ar putea fi inim, ntr-o alt ordine, mortal, a firii...

Vai mie, i mai alesvai nentreruptei deplasri spre rou a tot ceea ce fcea fiin continundu-mi creierul obosit. O, discriminare! O, risipire! Sumbr succesiune a ntregului

autonomie a unghiilor fa de degete. i totui, mi se cuvine dreptul ntiului nscut, dreptul cifrei 1 mi se cuvine.

Cu ct mai risipit, cu-att mai indivizibil nsingurat din prietenii de suflet, urt de umbra copacului, frumos fr pricin, nici n-a putea s mai fiu, dac n-a auzi tot timpul i dac nu a vedea tot timpul nfiarea fr de sens a-ndreptirii mele. Axios! Axios! El este demn, el e demn! I se cuvine, i se cuvine! El este! El este! El poart valoarea n sine, el are smn! El este, el este! El are mir pe frunte! Prin el se vede ca printr-un ochean nenorocirea pn cnd se-nroesc lentilele de snge... Axios, Axios!... El are vederi prin somn El are puterea de-a vedea, el are slbiciunea de-a vedea El are suflet, e puternic, el are trup i este slab. El zice de bine despre ptrat deci este puternic. El se zice de bine despre pietre deci este slab.

Dar Axios, Axios! El este, el e. 2

Lsat prad, lsat la buna-vedere, apt de a fi hran, nsumi nfometat; cu o mn de piatr mi-am mpins, cuvntul cu dini napoia ochilor, napoia frunii, napoia cefei, mai prejos de cretet, mai presus de omuor, rupt de foame n diagonal dovedind astfel c ocup un spaiu.

Destinului meu i e foame, destinul meu se hrnete cu alte destine. El se hrnete ca s fie hran la rnduri, ca s fie hran altui destin cu mult mai mare. El pate ca s fie pscut, bea ca s fie but, nfulec urnd s fie nfulecat, nghite ca s fie nghiit.

O, foame, tu mi mboldeti totdeauna cretetul cu o aur de dini.

Ne hrnim ca s fim hran, mncm ca s putem fi mncai, da atunci cnd pupila lucid, a soarelui, se ntoarce s vad alte vederi

strig: Axios, Axios! Trupul i e de mncare, mirosul de mirosit Axios, Axios! El se ine departe de trupuri; mirosul i e doar nelciune, iar urma lui, n mocirl, e numai un fel al noroiului de a fi. Axios, Axios! La cina cea de tain, el nu e de fa fiindc nu are fa . Pentru c n-a pus faa pe toate lucrurile. Iar cui i e foame de lucruri i este foame. Nichita Stanescu - Cel mai btrn

Noi am fost primii, oamenii acetia din prezent. Noi suntem cei mai vechi, noi suntem primii, oamenii acetia din prezent i singurateci. Petii i psrile, iarba, arborii au deczut din noi, din noi i umbra care-o las arborii cnd sunt. Noi suntem cei mai vechi iar tot ce este e-o decdere din vechimea celor vechi, e un semnal. Noi am mbogit vederea i auzul, mirosul, pipitul i gustul, ah, dar mai ales auzul acestei decderi. Nichita Stanescu - Cantec Fara Raspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visatoare, care mi te-ncolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie n jurul pieptului, n jurul tmplelor, mereu frageda, mereu unduitoare? De ce te-oi fi uibind, femeie gingasa ca firul de iraba ce taie n doua luna varateca, azvrlind-o n ape, despartita de ea nsasi ca doi ndragostiti dupa mbratisare? De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic, soare caprui rasarindu-mi peste umar, tragnd dupa el un cer de miresme cu nouri subtiri, fara umbra? De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat, care-n loc de sunete goneste-n jurul inimii mele o herghelie de mnji cu coame rebele? De ce te-oi fi iubind, iubire, vrtej de-anotimpuri colornd un cer (totdeauna altul, totdeauna aproape) ca o frunza caznd. Ca o rasuflare-aburita de ger.