Nichita Stanescu - A Unsprezecea Elegie

Intrare-n muncile de primavara

Inima mai mare dect trupul,

sarind din toate partile deodata
si prabusindu-se din toate partile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugatoare ploaie de lava,

tu, continut mai mare dect forma, iata

cunoasterea de sine, iata
de ce materia-n dureri se naste din ea nsasi,
ca sa poata muri.

Moare numai cel care se stie pe sine,

se naste numai cel care si este
siesi martor.

Ar trebui sa alerg, mi-am spus,

dar pentru asta va trebui mai nti
sa-mi ntorc sufletul
spre nemiscatorii mei stramosi,
retrasi n turnurile propriilor oase,
asemenea maduvei,
nemiscati
aidoma lucruilor duse pna la capat.

Pot sa alerg, pentru ca ei sunt n mine.

Voi alerga, pentru ca numai ceea ce este
nemiscat n el nsusi
se poate misca,
numai cel care e singur n sine
e nsotit; si stie ca, nearatata, inima
se va prabusi mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
sparta-n planete, se va lasa cotropita
de vietati si de planete,

sau
ntinsa va sta pe sub piramide,
ca napoia unui piept strain.

II

Totul e simplu, att de simplu nct

devine de nenteles.

Totul este att de aproape, att

de aproape, nct
se trage-napoia ochilor
si nu se mai vede.

Totul este att de perfect

n primavara,
nct numai nconjurndu-l cu mine
iau cunostinta de el,
ca despre-o rasarire de iarba marturisita
de cuvinte gurii care le rosteste.
marturisita de gura inimii,
de inima smburelui ei,
cel n el nsusi nemiscat, aidoma
smburelui pamntului
care-ntinde jur mprejurul lui
o infinitate
de brate ale gravitatiei,

strngnd la sine totul si deodata

ntr-o mbratisare att de puternica,
nct i sare printre brate miscarea.

III

Voi alerga, deci, n toate partile

deodata,
dupa propria mea inima voi alerga,
asemeni unui car de lupta
tras din toate partile simultan
de o hergelie de cai biciuiti.

IV
Voi alerga pna cnd naintarea, goana,
ea nsasi ma va ntrece
si se va ndeparta de mine
aidoma cojii fructului de samnta,
pna cnd alergarea
chiar n ea nsasi va alerga, si va sta.
Iar eu ma voi prabusi asemeni barbatului tnar
ntmpinndu-si iubita.

Iar dupa ce voi fi facut ca alergarea

sa ma-ntreaca,
dupa ce
miscndu-se-n sine va sta
ca de piatra, sau
mai degraba asemeni mercurului
napoia geamului
oglinzii,
ma voi privi n toate lucrurile,
voi mbratisa cu mine nsumi
toate lucrurile deodata,
iar ele
ma vor azvrli napoi, dupa ce
tot ceea ce era n mine lucru
va fi trecut, de mult, n lucruri.

VI

Iata-ma
ramnnd ceea ce snt
cu steaguri de singuratate, cu scuturi de frig,
napoi, spre mine nsumi alerg,
smulgndu-ma de pretutindeni,
smulgndu-ma de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, si
din stnga mea, de deasupra, si
de dedesubtul meu, plecnd
de pretutindeni si daruind
pretutindeni semne-ale aducerii-aminte:
cerului - stelele,
pamntului - aer,
umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.

VII

... trup ciudat, trup asimetric,

mirat de el nsusi
n prezenta sferelor,

mirat stnd n fata soarelui,

asteptnd cu rabdare sa-i creasca luminii
un trup pe masura.

VIII

A te sprijini de propriul tau pamnt

cnd esti samnta, cnd iarna
si lichifiaza oasele albe si lungi
si primavara se ridica.

A te sprijini de propria tara

cnd, omule, esti singur, cnd esti bntuit
de neiubire,
sau pur si simplu cnd iarna
se descompune si primavara
si misca spatiul sferic
asemenea inimii
din sine nsasi spre margini.

A intra curatit n muncile

de primavara,
a spune semintelor ca snt seminte,
a spune pamntului ca e pamnt!

Dar mai nainte de toate,

noi sntem semintele, noi sntem
cei vazuti din toate partile deodata,
ca si cum am locui de-a dreptul ntr-un ochi,

sau un cmp, pe care-n loc de iarba

cresc priviri - si noi cu noi nsine
deodata, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
sa fie aidoma tuturor lucrurilor
n mijlocul carora traim
si pe care
inima noastra le-a nascut.

Dar mai nainte de toate,

noi suntem semintele si ne pregatim
din noi nsine sa ne azvrlim n altceva
cu mult mai nalt, n altceva
care poarta numele primaverii...

A fi nauntrul fenomenelor, mereu

nauntrul fenomenelor.

A fi samnta si a te sprijini
de propriul tau pamnt.