Cea mai mare dificultate cu care s-au confruntat filosofii in natura omului o reprezinta ambivalenta absoluta a naturii sale:

omul este o combinatie de rationalirational, obiectiv-subiectiv, sacru-profan, autonomie- independenta, entopienegentropie. Toate aceste determinari coprezente in om, l-au facut pe Blaise Pascal, cel mai mare antropolog crestin, sa se intrebe: Ce himera mai este si acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce ingramadire de contradictii?! Judecator al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pamant; depozitar al adevarului; ingramadire de incertitudine si de eroare; marire si lepadatura a Universului." Cele doua teze care strabat opera pascaliana: 1. Natura dubla- reprezentata de mizerie, caci natura il poate strivi pe om in orice clipa, si maretie, pentru ca spre deosebire de natura, care este imensa si nu este constienta, omul stie: El se stie nenorocit. El singur stie ca va muri Coonstiinta de sine- Omul este o fiinta antinomica, situata intr-un interval care are ca extreme: infinitul ( in raport cu infinitul, omul este nimic) si neantul ( in raport cu neantul, omul este totul). Drama metafizica a omului este aceea ca el e facut sa cunoasca adevarul, insa nu-l poate cuprinde niciodata. De altfel, ratiunea nu-i este suficienta pentru a accede la absolut, el mai are nevoie si de credinta. 2. Fericirea omului cu Dumnezeu, mizeria omului fara Dumnezeu Conceput ca proiect al unei apologii a crestinismului, textul "Cugetarilor" constituie o interogatie pasionala asupra conditiei umane, afirmand statutul ontologic contradictoriu al omului in univers: in pofida imposibilitatii de a atinge absolutul, prin constiinta sa omul se superiorizeaza infinitatii oarbe a universului incapabil de a se cunoaste. Situarea in intervalul ontologic limitat de neant si infinit face din om o fiinta contradictorie: este tot in raport cu neantul, dar este nimic in raport cu infinitul. Omul poseda facultatea de a rationa, ceea ce-l face maret, dar judecata sa este limitata, ceea ce-l face sa se simta nenorocit. Aceasta nenorocire este insa dovada maretiei sale, o nenorocire de rege deposedat care are constiinta propriului destin tragic. Metafora trestiei cugetatoare sugereaza ideea alcatuirii simultane de trup si suflet: omul este un corp fragil al universului, dar este si spirit destinat sa cunoasca adevarul, chiar daca nu-l va gasi pe deplin. Pascal considera omul o mare enigma, pe care gandirea nu o poate descifra. Filosofii care s-au raportat la om l-au privit unilateral, remarcand fie maretia, fie nenorocirea sa. Fiinta mizerabila, incapabila de adevar absolut, omul se superiorizeaza prin raportare constienta la infinitatea oarba a universului. Concluzia lui Pascal este legata de necesitatea recunoasterii maretiei conditiei umane, deoarece partajul mizeriei si grandorii, constitutiv naturii umane, are ca unic remediu credinta.

Reflectia pascaliana implica fundamentarea umanului pe propriile limite, astfel incat conditia umana este pusa sub semnul tragicului. Convertit in angoasa existentiala, rationamentul pascalian are ca dominanta superioritatea ontologica a fiintarii umane. Ca si Descartes, Pascal afirma statutul principial al constiintei, dar afirma augustinian primatul credintei si iubirea ca esenta a umanului. Dincolo de Kierkegaard, care avea sa reitereze legaturile pascaliene dintre viata, credinta si ratiune, existentialismul se revendica de la Pascal.

Rene Descartes - "Meditatii metafizice" : fiinta cugetatoare.

" Dar ce sunt, prin urmare? Un lucru ce cugeta. [...] unul ce se indoieste, intelege, afirma, neaga, vroieste, nu vroieste, totdeodata imagineaza si simte; [...] din simplul fapt ca stiu de existenta mea si ... absolut nimic altceva nu apartine firii sau esentei mele ... inchei pe drept ca esenta mea consta in aceea doar ca sunt fiinta cugetatoare. [...] pe de o parte, am o idee distincta si clara a mea insumi ca fiinta cugetatoare doar, neintinsa, iar pe de alta parte, o idee distincta a corpului ca lucru intins doar, cugetator [...] Dar nimic nu ma invata mai lamurit natura decat ca am un trup, caruia I-e neplacut atunci cand simte durere ... prin urmare, nu trebuie sa ma indoiesc ca se afla ceva adevarat aici."

"Meditatii metafizice", 1641. [ omul e o fiinta cugetatoare ] Esenta umanului o reprezinta ratiunea. om, ratiune, substanta (cogitans, extensa), corp/suflet, ego

* caracteristica definitorie a omului o reprezinta ratiunea (cugetarea ); * constiinta corporalitatii se realizeaza tot prin cugetare (reductionism ontologic); * res extensa exista independent de res cogitans.. Aspirand la realizarea unei mathesis universalis, Rene Descartes (1596/1650) marcheaza epoca moderna prin centrarea existentei pe fiinta umana si afirma primatul ratiunii ca esenta a umanului. In "Meditationes de prima philosophie" (1641) realizeaza o cercetare metafizica a fundamentelor cunoasterii pornind de la presupozitia parmenidiana a identitatii dintre existenta si gandire, astfel incat existenta umana este redusa la dimensiunea ei epistemologica.

Conceptia rationalista a lui Descartes trateaza problema antropologica prin abordarea relatiei corp/suflet si, pornind de la ideea clara si distincta a existentei egoului transcendental, impune ratiunea ca esenta a umanului. Conform acestei conceptii, printr-un reductionism ontologic, Descartes afirma ca fiintei umane ii este proprie cugetarea, astfel incat corporalitatea este mai intai gandita, fara sa excluda existenta substantei intinse. Atribuind spiritului gandirea, sensibilitatea si vointa, Descartes grupeaza facultatile subiectului sub denumirea generica de "cugetare", astfel incat fiintei umane ii este proprie cugetarea. Constiinta propriului corp se realizeaza tot prin cugetare, astfel incat existenta nu are nevoie si de o parte corporala. Prin acest reductionism ontologic intinderea este redusa la principalul atribut al spiritului, deci este o intindere gandita. Dualismul substantialist cartezian se afirma in demonstrarea existentei lucrurilor materiale. Relatia corp/suflet nu poate fi similara celei dintre corabie si corabier, senzatiile proband existenta altei cauze. Corpul are propriile nevoi a caror cauza nu poate fi ratiunea, ceea ce dovedeste ca exista ceva exterior, substanta intinsa, care actioneaza asupra spiritului prin intermediul corpului. Ceea ce trebuie retinut din rigurozitatea demersului cartezian este centrarea filosofiei pe fiinta umana, prin orientarea antiscolastica a rationalismului sau Descartes realizand o reductie fenomenologica prin care atinge certitudinea apodictica a egoului transcendental. Raspunsul cartezian la problema antropologica a influentat decisiv gandirea filosofica, criticismul kantian urmand linia inaugurata de Descartes, chiar daca J. Locke contesta ineismul si sursa rationala a adevarului. In sec al XX-lea K. Popper contesta faptul ca ceea ce apare clar si distinct ar fi chiar adevarul, dar Husserl dezvolta modelul solipsist cartezian afirmand omul ca proiect intentional al constiintei.