.

Copyright © 2000
by Omega Print

2
 Toate drepturile rezervate. Nici o porţiune din
această carte nu poate fi reprodusă fără
permisiunea scrisă a Omega Print.

Cuprins

Partea I – Articole, Eseuri, Studii

3
Cea mai mare nevoie a noastră

Ce este şi ce nu este Crăciunul

Un studiu despre Crăciun şi Anul Nou

Biserica Adventistă şi Crăciunul

Crăciunul – dată, origine şi dezvoltare

Partea a II - a – Povestiri, Ilustraţii,

Devoţionale
O poveste de Crăciun

Exact la timp

Colindătorul de Crăciun
Basmul adevărat

4
Dorinţă de Crăciun

Eşti Dumnezeu ?

Mai sunt încă îngeri . . .

„Ştiam că vei veni!”

Cizmarul şi casa lui de oaspeţi

Isus - Prinţul Păcii

Veghetori în noapte

Călătorind prin noapte

Partea a III-a - Caractere biblice – o

serie de predici despre Ilie

Ilie: apă rece şi păsări negre

Ilie – rivalul lui Baal

Ilie – profetul înfrânt

5
6
Cea mai mare nevoie a noastră

7
 Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost
câştigarea cât mai multor informaţii, Dumnezeu ne-ar fi
trimis un Profesor;

Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost

tehnologia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un Om de ştiinţă;

Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost banii,

Dumnezeu ne-ar fi trimis un Economist;

Dacă nevoia noastră cea mai mare ar fi fost

distracţia, Dumnezeu ne-ar fi trimis atunci un Clovn;

Dar pentru că cea mai mare nevoie a noastră este

mântuirea, Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor.

Ce este şi ce nu este Crăciunul !

„Voi să mergeţi după Domnul, Dumnezeul vostru, şi de El să
vă temeţi; poruncile Lui să le păziţi; Lui să-I slujiţi şi de El să
vă alipiţi.” – Deut. 12: 4

8
 Probabil că veţi zâmbi privind la titlul de mai sus şi
poate chiar vă veţi întreba dacă un asemenea subiect ne priveşte
pe noi, creştinii adventişti. Direct, sau indirect, şi noi,
adventiştii, suntem influenţaţi de lumea în care trăim, în sensul
că lucrurile care se întâmplă în jurul nostru nu ne lasă cu totul
indiferenţi. În privinţa adevăratei închinări, ne bazăm credinţa
pe „Aşa zice Domnul” şi selectăm cu mare grijă informaţiile
religioase ce ne parvin din partea lumii.

Sfârşitul fiecărui an aduce cu sine o serie întreagă de

manifestări tradiţionale, şi religioase în lumea creştină şi mai cu
seamă la noi, în România. Imediat ce trecem pragul lunii
decembrie, vitrinele magazinelor, străzile şi chiar locuinţele
noastre sunt amenajate ca pentru sărbătoare. Ce fel de
sărbătoare? Bineînţeles, CRĂCIUNUL!

Copiii, tinerii şi chiar oamenii maturi sunt impresionaţi

de acest ansamblu de sărbători de iarnă şi aşteaptă cu o bucurie
sinceră venirea lor. Coruri de copii se unesc în cântări de laudă
şi colindătorii trec pe la fiecare uşă pentru a duce vestea cea
bună că „astăzi S-a născut Hristos”.

Eu însumi am trăit anii copilăriei şi ai adolescenţei fără

să-L cunosc personal pe Mântuitorul. Îmi aduc aminte şi acum
cu nostalgie că, în fiecare iarnă, de sărbători, mergeam cu
colindul pe la casele oamenilor. Dar atunci când am cunoscut
„Adevărul” din Cuvântul lui Dumnezeu, şi când am luat
hotărârea să-L primesc pe Hristos ca Mântuitor al meu
personal, am început totodată să-mi verific fiecare gând şi
fiecare acţiune după „stă scris”. Am descoperit cu stupoare că
foarte multe impresii sau practici religioase pe care le avusesem
până atunci şi pe care le învăţasem de la părinţi, nu aveau nici
un temei biblic, aşa că am renunţat la ele, de dragul Domnului

9
Hristos, iar în locul lor am pus Cuvântul Său curat, fără alte
inovaţii.

Acesta este motivul pentru care am analizat sărbătoarea

Crăciunului, precum şi celelalte sărbători din timpul iernii, prin
prisma Scripturii, a istoriei Bisericii Creştine, dar şi din
perspectiva istoriei religiilor antice, păgâne. Privind dinspre
Biblie către această sărbătoare a Crăciunului iată ce am
descoperit:

1. Biblia vorbeşte în termeni destul de clari şi edificatori

despre naşterea Domnului Hristos indicând:

a. Perioada – „în zilele domniei lui Irod” –

Matei 2: 1; Luca 2: 1-20
b. Anul naşterii care coincide cu anul în care a
murit Irod (aprox. 6 î. d. Hr.) – Luca 2: 1–20
c. Locul naşterii – Betleem – Matei 2; Luca 2
d. Familia în care S-a născut Hristos

2. Biblia nu vorbeşte despre:

a. O zi – ca dată a naşterii lui Hristos;

b. Anotimp – dar prin deducţie putem afla în
mod sigur că sărbătoarea Crăciunului nu a
fost iarna (în Palestina păstorii nu stăteau în
câmp cu oile din noiembrie până în martie);
c. Un personaj numit „Moş Crăciun” – care să
fi fost proprietarul grajdului unde au poposit
Iosif şi Maria;
d. Faptul că ucenicii sau creştinii din biserica
primară ar fi sărbătorit o zi anume pentru
naşterea lui Hristos;
e. Colinde de Crăciun, de pom de Crăciun,
sacrificarea porcilor, etc.;

10
 3. Biserica ortodoxă oferă date importante în legătură
cu acest subiect:

„ Deşi naşterea lui Isus Hristos este cel mai însemnat

eveniment din istoria omenirii şi a mântuirii noastre, data ei
nu se cunoaşte cu precizie.” 1

„Mai târziu, tradiţia creştină a fixat naşterea

Mântuitorului la 25 decembrie în fiecare an, sărbătorită mai
întâi la Roma, apoi în Răsărit, în jurul anului 377 la Antiohia,
iar în 379 şi la Constantinopol, când Sfântul Grigore de
Nazianz a ţinut celebra predică: „Hristos se naşte: Slăviţi-L!
Hristos din ceruri: Întâmpinaţi-L!” 2

„Naşterea Domnului – natalis Domini – sau Crăciunul,

sărbătorită la 25 decembrie în fiecare an, a înlocuit
sărbătoarea păgână a solstiţiului de iarnă – natalis solis –
care, din secolul al treilea, s-a combinat cu sărbătoarea zeului
solar Mithra, reprezentatul soarelui pe pământ – deus solis
invictus.” 3

4. Autorul Ralph E. Woodraw, în cartea sa Religia

Tainică a Babilonului, are un capitol special în care se
referă la sărbătorile de iarnă. Iată care este concepţia
sa:

- Crăciunul este un exemplu de amestec între păgânism şi

creştinism;

- Păstorii din Palestina nu stăteau pe câmp în miezul iernii;

1
Istorie Bisericească Universală, vol. I, pag. 48,
2
idem, p. 49
3
idem, p. 95

11
 - Ştim că Isus a fost crucificat primăvara, în timpul Paştelui,
şi ţinând cont că a lucrat 3 ani şi jumătate ajungem la
concluzia că Hristos Şi-a început lucrarea toamna; când Şi-
a început lucrarea avea aproximativ 30 de ani; dacă a
împlinit 30 de ani toamna, atunci naşterea Lui a avut loc
toamna cu 30 de ani în urmă; 4

- Recensământul nu se făcea pe timp de iarnă, deoarece

drumurile erau făcute pe jos, pe distanţe mari şi ar fi fost
foarte greu;

- Crăciunul nu s-a numărat printre sărbătorile bisericii

primare; Irineu şi Tertulian îl omit din lista sărbătorilor;

- Enciclopedia catolică redă în legătură cu sărbătoarea

Crăciunului „binecunoscuta sărbătoare în cinstea soarelui
serbată la 25 decembrie” şi de asemenea evidenţiază faptul
că aceasta din urmă poartă responsabilitatea pentru alegerea
datei de 25 decembrie ca dată pentru serbarea Crăciunului;

- Sărbătorile de iarnă erau populare în antichitate, Roma şi

Grecia;

- Pomul de Crăciun este o inovaţie recentă, doar de câteva

secole, dar ideile privitoare la pomi sacri sunt foarte vechi:

1. la babilonieni – pomul sacru era palmierul

2. la druizi - pomul sacru era stejarul

3. la egipteni - pomul sacru era palmierul
4. la romani - pomul sacru era bradul

4
Această speculaţie aparţine autorului şi nu trebuie luată ca fiind opinia
autorului acestui articol.

12
 - în timpul sărbătorilor de iarnă la romanii păgâni bradul
era împodobit cu boabe roşii;

- în Biblie sunt cel puţin 10 referinţe care se referă la

„pomul verde” şi acesta este asociat cu idolatria şi închinarea
falsă (1Regi 14: 23)

- lumânările aprinse din pom erau un simbol pentru

închinarea adusă zeului soare – Mithras;

5. Având acum o privire de ansamblu asupra acestor

mărturii putem spune: 5

1. Crăciunul este un exemplu de amestec între

creştinism şi păgânism;

2. Nu este o sărbătoare creştină şi nu apare în practica

apostolilor sau a bisericii primare;

3. Sărbătoarea Crăciunului a fost introdusă între sec. IV

– V în perioada de apostazie a bisericii creştine din Roma şi
Constantinopol;

6. Ar trebui oare ca noi, ca adventişti să lansăm o

cruciadă anti-Crăciun?

Crăciunul este o zi bine fixată în calendarul nostru şi,

luând în considerare toate datele, este evident că sunt multe
cauze mai folositoare decât încercările de a desfiinţa această
sărbătoare.

O împotrivire fanatică faţă de Crăciun poate produce

suferinţe inutile în familie şi între prieteni şi ar alimenta
criticile lipsei de înţelegere şi ar stârni dezbinări.
5
Concluziile autorului prezentei expuneri

13
 Ca să putem înţelege semnificaţia sărbătorii
Crăciunului, ca să putem explica oamenilor, cu echilibru şi
dragoste anumite adevăruri şi neadevăruri despre Crăciun şi
pentru a ne putea fundamenta noi şi copiii noştri cum am decis
să scriu aceste rânduri despre „Ce este şi ce nu este Crăciunul.”

Consider că textul de la început ne poate scuti de orice

eroare antică sau modernă:

„Voi să mergeţi după domnul, Dumnezeul vostru, şi de El să

vă temeţi; poruncile Lui să le păziţi; Lui să-I slujiţi şi
de El să vă alipiţi.” – Deut. 12: 4

Menţionez că referirile Ellenei G. White la Crăciun şi Anul Nou folosite în acest

studiu nu au fost expuse într-o ordine anume, ci sunt trecute în revistă în
ordinea în care au fost studiate, pe lucrări.

14
 Studiu despre Crăciun
şi Anul Nou

Notă: Acest studiu expune pe larg viziunea Ellenei G.

White despre Crăciun şi Anul Nou. Au fost analizate
majoritatea referirilor E. G. White cu privire la acest subiect.
Sfaturile oferite trebuie considerate exact aşa – sfaturi – şi nu
o platformă pentru a stabili doctrine sau pentru a impune
anumite standarde celorlalţi oameni. Studiul nu îşi propune să
sugereze introducerea unor practici noi în Biserică, ci doar
prezintă opiniile E. G. White cu privire la cele două
evenimente deja menţionate.

Primul citat referitor la Crăciun este preluat din

Mărturii volumul 5. E. G. White se referă la anumite daruri
oferite lui Dumnezeu cu ocazia Crăciunului: „Donaţiile de
Crăciun alături de alte daruri şi zecimi s-au ridicat la suma de
6000 de dolari.” (5 T 643) Citatul pare a dezvălui faptul că în
apropierea sărbătorii Crăciunului erau organizate colecte
speciale.

La pagina 171 a cărţii Schiţe din viaţă, autoarea scrie

despre faptul că se afla în ROCHESTER şi se ruga împreună cu
fratele J. N. Andrews, împreună cu fratele Lindsay şi soţia lui
pentru James White, care era foarte bolnav. Chiar în seara de
Crăciun a fost răpită în viziune. E. G. White povesteşte: „În
timp ce pledam stăruitor înaintea lui Dumnezeu pentru eliberare,
se părea că 172 de lumini ale cerului străluceau asupra noastră.
Se părea că am fost strămutată în ceruri unde totul era frumos şi
glorios. Acordurile muzicii care au ajuns la urechile mele erau

15
perfecte. Mi s-a permis să văd această scenă pentru câteva
momente înainte ca privirea să-mi fie îndreptată către această
lume întunecată. Atenţia mi-a fost atrasă către lucrurile care au
loc pe acest pământ. Apoi am primit o viziune încurajatoare
despre starea sănătăţii soţului meu.” 6 Aceste gânduri nu spun
nimic mai mult decât că, în seara de Crăciun, E. G. White a
primit o viziune în care i s-a arătat că starea soţului ei se va
îmbunătăţii.

Într-un periodic numit Atlantic Union Gleaner, pe data

de 19 decembrie 1906 E. G. White scria: „Am spus familiei şi
prietenilor că nu doresc nici un dar din partea lor pentru
aniversarea mea, sau de Crăciun, dacă acest dar nu poate fi
transferat în visteria Domnului, fiind potrivit pentru înfiinţarea
unor noi misiuni.” Se pare să exista încă de atunci obiceiul ca în
ajunul Crăciunului şi odată cu apropierea Anului Nou să fie
oferite daruri prietenilor. În referinţa de mai sus E. G. White
stabileşte un principiu care ne călăuzeşte în alegerea darurilor
pe care să le oferim celor dragi. Ulterior acest principiu va fi
dezvoltat în timp ce şi alte citate referitoare la acest subiect vor
fi analizate.

Într-un alt periodic numit Bible Echo, pe data de întâi

ianuarie 1892, în timp ce se afla în Australia, E. G. White
povesteşte modul în care s-a desfăşurat programul unui Sabat
apropiat sărbătorii de Crăciun 7 : „În ziua de Crăciun sala a fost
plină. Veniseră mulţi musafiri de la Sydney, Adelaide, Ballarat şi
alte biserici mai mici. Duhul lui Dumnezeu m-a inspirat să
vorbesc atunci despre prima venire a Domnului, când îngerii au

6
Acest citat apare şi în Review and Herald 1866 – 02 – 27 . 020
7
Trebuie menţionat faptul că în acel an 1891 ziua de Crăciun pe care o
descrie E. G. White a fost Vineri! Acest amănunt poate fi dedus din faptul
că înainte de a se referi la Crăciun, E. G. White povesteşte cum a petrecut
Sabatul din 19 decembrie. Calculând de la această dată se poate stabili că
sărbătoarea de Crăciun a fost într-o zi de vineri.

16
cântat păstorilor pe câmpiile Betleemului.” (BE. 1892 – 01 –
01.020)

În acelaşi an 1892, pe 15 decembrie, în acelaşi periodic,

era inclusă o predică a Ellenei G. White despre naşterea
Domnului referindu-se la magi: „Magii ne-au lăsat un exemplu
pe care ar trebuie să îl urmăm. Isus trebuie să fie obiectul
închinării noastre şi către El trebuie să se îndrepte darurile
noastre. El nu este doar un om, ci este Mântuitorul nostru de
aceea trebuie onorat. Lui trebuie să-I oferim laudele şi darurile
noastre; dar în loc de aceasta, oamenii folosesc totul pentru
mulţumirea propriilor lor dorinţe. Darurile de Crăciun sunt
îndreptate către copiii noştri, către prieteni şi rude şi doar puţini
se gândesc să arate dragostea şi mulţumirea lor oferind daruri lui
Dumnezeu.” (BE. 1892–12– 15.011). Articolul continuă pe
acelaşi ton avertizând că, în timpul Crăciunului, chiar Acela în
cinstea căruia este organizată această sărbătoare este uitat. E. G.
White încheie articolul în mod imperativ: „Fie ca sărbătoarea
Crăciunului, care se apropie, să fie cea mai fericită dintre toate
pe care le-aţi trăit până acum, iar darurile voastre să se îndrepte
către Isus şi de asemenea voi înşivă să vă consacraţi cu tot ce
aveţi Mântuitorului.” (Idem)

În Medical Missionary din întâi noiembrie 1894 E. G.

White se referă la risipa care se face pentru a dărui cadouri
prietenilor şi rudelor, cadouri de care aceştia nu au nevoie, în
timp ce copiii care nu au un cămin rămân flămânzi şi nu au cu
ce să se îmbrace. Apoi este subliniat că toţi aceia care vor
renunţa la ei înşişi pentru a dărui câte ceva acestor copii vor
avea parte de binecuvântarea cerului.

În revista Review and Herald există cele mai multe

referiri la Crăciun. E. G. White Descrie modul nepotrivit în
care lumea sărbătoreşte Crăciunul: „ Apetitul şi plăcerile
senzuale sunt îngăduite până la epuizarea puterilor fizice,
mintale şi morale şi aceasta a devenit un obicei. Zilele acestea

17
sunt petrecute mai degrabă în glorificarea sinelui şi nu pentru a
aduce slavă lui Dumnezeu. . .” (Review and Herald 1878-11-
21.002)

În acelaşi periodic E. G. White deplânge risipa care se

face în preajma Crăciunului şi a Anului Nou: „Mii de dolari
sunt pur şi simplu aruncaţi degeaba atunci când se apropie
Crăciunul şi Anul Nou. Este privilegiul nostru de a ne detaşa de
practicile acestui veac degenerat; în loc a cheltui în mod
nefolositor mijloacele pe care le avem, pentru satisfacerea
apetitului, sau pentru a cumpăra articole şi haine nefolositoare,
putem face din aceste sărbători de iarnă ocazii în care să onorăm
pe Dumnezeu.” (1879-12-11.002)

Referindu-se la bradul de Crăciun E. G. White scria:

„Am primit scrisori în care am fost întrebată: „Este îngăduit să
avem un brad de Crăciun? Dacă vom face aceasta nu ne vom
asemăna cu lumea?” La această întrebare răspund: „Puteţi face
ca bradul vostru să semene cu acela pe care îl face lumea, după
cum sunteţi înclinaţi, dar aţi putea să-l faceţi ca să arate diferit.
Nu este nici un păcat în sine în această practică de a alege un
brad pe care să-l aduceţi în biserică; păcatul constă în motivaţia
care stă la baza acestei practici şi totul depinde de modul în care
sunt folosite darurile aşezate în el.”

Rămânând în acelaşi context E. G. White continuă:

„Bradul trebuie să fie destul de înalt, cu cetinile lungi ca să se
potrivească unei asemenea ocazii; fie ca cetinile sale să fie
împodobite cu aurul şi argintul dărniciei voastre, oferind astfel
cadoul vostru pentru această ocazie. Faceţi ca donaţiile voastre să
fie sfinţite prin rugăciune, şi folosiţi roadele acestui brad pentru
a scăpa de datoriile casei voastre de rugăciune din Batlle Creek şi
din Oakland, California.” (Review and Herald 1879-12-11.016).
Articolul se încheie cu o remarcă simplă: „Pentru cel înţelept un
singur cuvânt este suficient!” (Review and Herald 1879-12-
11.017).

18
 Referindu-se la urările care se fac în preajma
Crăciunului şi a Anului Nou E. G. White considera că „într-o
lume ca a noastră este mai potrivit să spui: „Îţi doresc un An Nou
fericit!” decât „Crăciun Fericit!” Pentru mulţi, anul care a trecut
a fost plin de necazuri, de probleme şi suferinţă. În unele
familii un scaun a rămas gol şi a spune, în ciuda a toate aceste
realităţi, „Crăciun fericit!” este mai degrabă o batjocură, decât
o urare. Din aceste cauze este mai bine să spui „Vă doresc un
An Nou fericit!” (Review and Herald 1882-01-03.001).

E. G. White considera că ultima parte a anului este o

perioadă potrivită când putem să ne reconsacrăm lui
Dumnezeu: „ Veniţi fraţi şi surori cu copiii voştri, chiar cu
bebeluşii voştri pe braţe, şi aduceţi darurile voastre lui
Dumnezeu după posibilităţile pe care le aveţi. Lăsaţi ca inima
voastră să cânte şi buzele voastre să laude pe Dumnezeu. Fie ca
aceste sărbători – Crăciunul şi Anul Nou să fie ocazia în care
oferim lui Dumnezeu nu numai mijloacele noastre, ci ne dăruim
pe noi înşine Lui, fără rezerve, ca o jertfă vie” (Review and
Herald 1882-12-26.004). De asemenea, în această ultimă parte
a anului, ne putem aminti că tot ceea ce avem aparţine lui
Dumnezeu şi El este Acela care ne dă prosperitate.

„În fiecare Biserică, mică sau mare trebuie făcute

eforturi speciale pentru a arăta recunoştinţa noastră faţă de
Dumnezeu, aducând contribuţiile noastre pentru cauza Lui. Fie
ca aceia care doresc să aibă un brad de Crăciun să-l
împodobească cu daruri pentru cei în nevoie şi pentru visteria lui
Dumnezeu. Şi copiii trebuie să participe aşezând micile lor daruri
lângă cele ale părinţilor lor” (Review and Herald 1882-12-
26.015). Pentru a doua oară E. G. White accentuează ideea că
motivaţia care stă la baza acestei practici de a împodobi un brad
de Crăciun este ceea ce contează.

19
 Este luat în discuţie şi obiceiul de a oferi daruri celor
apropiaţi cu această ocazie: „În timp ce avertizez că, mai presus
de toate, prima noastră datorie este aceea de a aduce daruri lui
Dumnezeu, nu condamn pe deplin obiceiul ca, de Crăciun şi Anul
Nou, să se ofere cadouri prietenilor. Este drept să ne oferim unul
altuia daruri, ca simboluri ale dragostei şi preţuirii, atâta timp
cât nu uităm pe Dumnezeu, Prietenul nostru cel mai bun.
Trebuie ca darurile pe care le oferim prietenilor să fie de un real
folos pentru ei. Eu aş recomanda să fie dăruite acele cărţi care
sunt un ajutor pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu sau
care vor spori dragostea noastră faţă de principiile Bibliei.
Oferiţi-le o carte care să poată fi citită în timpul serilor lungi de
iarnă. Pentru cei care îşi pot permite cartea lui Aubigne, despre
Istoria Reformaţiunii, este interesantă. (Review and Herald
1882-12-26.018).

Pentru aceia care se întreabă dacă această practică de a

oferi daruri este în acord cu credinţa noastră E. G. White
răspunde: „Unii m-au întrebat: „Soră White, dar credeţi că toate
acestea sunt în acord cu credinţa noastră?” Le-am răspuns: „Da,
aceste practici sunt în acord cu ceea ce cred eu!” În Healdsburg,
San Francisco şi în Oakland există multe lucruri care atrag pe
copiii noştri; sume uriaşe sunt cheltuite în fiecare an de Crăciun
şi Anul Nou pentru a cumpăra cadouri care să fie oferite
prietenilor. Aceste daruri nu sunt însă satisfăcătoare; mulţi
primesc cadouri de care nu au nevoie şi s-ar fi bucurat dacă ar fi
primit altceva. Unii primesc mai multe daruri, alţii deloc. Noi am
încercat să facem aceste sărbători cât am putut de interesante
pentru tinerii şi copiii noştri şi, în acelaşi timp, ne-am propus să
îndreptăm anumite lucruri. Scopul nostru a fost ca să-i ţinem
departe de scenele de destrăbălare ale celor necredincioşi.”
(Review and Herald 1884-01-29.002).

„Vine Crăciunul” este vestea care răsună pretutindeni în

lumea noastră, de la Est la Vest şi de la Nord la Sud. Pentru
tineri, pentru adulţi şi chiar pentru cei bătrâni aceste zile sunt
pline de bucurie şi bună dispoziţie. Dar ce este Crăciunul de

20
reuşeşte să primească o atenţie aşa de mare? Această zi a fost
sărbătorită timp de secole şi este acceptată, de cei necredincioşi,
cât şi de cei credincioşi, ca zi în care Hristos s-a născut. Dar, deşi
această zi este dedicată lui Hristos, oamenii nu Îl slăvesc pe
Mântuitorul. Ei refuză să-L cunoască drept Mântuitor al lor
personal şi nu-I aduc slavă slujindu-L. Oamenii se bucură în
această zi, dar în nici un caz ei nu sărbătoresc pe Hristos.
(Review and Herald 1884-12-09.002) Această temă revine
deseori în aluziile Ellenei G. White la Anul Nou şi Crăciun. De
aceea, citatele care repetă această idee vor fi omise.

Legat de data de 25 decembrie E. G. White subliniază

că deşi „se presupune că 25 Decembrie este ziua naşterii lui
Hristos şi sărbătorirea ei a devenit un obicei popular, nu există
însă nici o dovadă exactă cum că aceasta ar fi ziua de naştere a
Mântuitorului. Istoria nu ne oferă nici o dată în acest sens. Nici
în Biblie nu ne este specificat un timp exact. Dacă Domnul ar fi
considerat că aceste date sunt esenţiale pentru mântuirea noastră
atunci ar fi vorbit despre aceasta prin profeţii şi apostolii Săi şi
ne-ar fi descoperit totul în legătură cu aceasta. Dar tăcerea
Scripturilor în privinţa acestui subiect ne sugerează ideea că data
exactă a naşterii Mântuitorului este ascunsă din motive
întemeiate. În înţelepciunea Lui, Dumnezeu a plănuit ca locul
unde Moise a fost îngropat să fie ascuns. Dumnezeu l-a
înmormântat, Dumnezeu l-a înviat şi apoi l-a luat la ceruri.
Păstrând secretul în legătură cu locul unde a fost înmormântat
Moise Dumnezeu a dorit să prevină idolatria.” (Review and
Herald 1884-12-09.003)

Motivând într-un fel toate cele spuse până acum despre

Crăciun, se pare că E. G. White descoperă punctul forte al
tuturor acestor eforturi care trebuie făcute cu ocazia
sărbătorilor: „Secretul salvării copiilor este transformarea
căminului într-un loc atractiv pentru ei. … Acum, când
Crăciunul se apropie, fie ca părinţii să nu considere că aşezarea
unui brad în biserică pentru bucuria copiilor de la Şcoala de

21
Sabat este păcat; pentru că aceasta poate fi o mare binecuvântare
pentru ei. Faceţi ca astfel de ocazii să devină momentul potrivit
pentru dăruire şi nu un timp pentru distracţie.” (Review and
Herald 1884-12-09.007,008).

Atmosfera care trebuie să caracterizeze această ultima

parte a anului este descrisă foarte clar de E. G. White: „Vine
Crăciunul. Fiecare dintre voi să aibă înţelepciunea de a face din
această ocazie un timp preţios. Fie ca aceia care sunt mai în
vârstă să se unească cu copiii în jocurile lor inocente şi de
asemenea să găsească metode de a manifesta respect faţă de
Isus…” (Review and Herald 1884-12-09.009)

Vom urmări în continuarea acestui studiu câteva

recomandări ale Ellenei G. White legate de Anul Nou.

În primul rând Anul Nou este o ocazie de cercetare de

sine: „Un alt an aproape a trecut în veşnicie: 1884 s-a dus şi
curând va începe 1885. Să revedem istoria vieţii noastre din anul
care a trecut. Cât am crescut în experienţa noastră creştină? Am
făcut lucrarea noastră, fiind conştienţi că Marele Învăţător va fi
Acela care o va evalua?” ( Review and Herald 1884-12-16.002)

„Cu fiecare an care trece consacrarea sufletului nostru

trebuie să fie mai deplină. Adevăratul creştin va avea tot timpul
ochii îndreptaţi către slava lui Dumnezeu în tot ceea ce face.”
(Review and Herald 1884-12-16.002)

Sfârşitul anului trebuie să fie ocazia achitării tuturor

datoriilor: „Dacă există datorii neplătite faceţi eforturi deosebite
pentru a le achita sau cel puţin vizitaţi pe aceia care v-au
împrumutat asigurând-i că veţi face totul ca în timpul cel mai
scurt să le înapoiaţi banii.” (Review and Herald 188412-16.003)

Anul nou pentru chinezi, în mod tradiţional, se încheie

în februarie. Exista obiceiul ca toţi aceia care se certau să se
22
împace înainte de încheierea anului. Toţi cei care erau datori
puteau trage de timp ca să nu plătească datoriile pe care le
aveau până la Anul Nou, deoarece, conform obiceiului popular,
la încheierea anului erau iertate toate datoriile. Astfel Anul
Nou era întâmpinat cu toate probleme rezolvate. E. G. White
însă condamnă acest obicei: „Acesta este un obicei păgân pe
care creştinii nu ar trebui să-l imite. Legea lui Dumnezeu ne cere
aceasta – să tratăm pe vecinii şi prietenii noştri exact aşa cum ne-
ar plăcea nouă să fim trataţi. Dacă dorim ca ei să fie cinstiţi şi
corecţi faţă de noi trebuie ca şi noi să fim cinstiţi şi corecţi faţă de
ei. Trebuie să ne purtăm aşa cum am vrea ca alţii să se poarte cu
noi.” (Review and Herald 1884-12-16.004)

Cu ocazia Anului Nou în fiecare biserică se pot organiza

programe speciale de consacrare: „ În fiecare comunitate să aibă
loc întâlniri; în cadrul acestor întâlniri fiecare participant să
poată avea ocazia să mărturisească lui Dumnezeu păcatele sale.
Principiile Bibliei să fie reafirmate şi pentru anul care va veni să
se fixeze ţinte mai înalte.” (Review and Herald 1884-12-16.022)
În cadrul aceloraşi programe speciale desfăşurate în comunităţi
este momentul să mulţumim lui Dumnezeu şi să fim
recunoscători pentru toate binecuvântările Sale. Recunoştinţa
noastră se poate concretiza cel mai bine prin daruri de
mulţumire oferite lui Dumnezeu.

De asemenea, Anul Nou este ocazia cea mai potrivită

pentru a plănui noi activităţi misionare şi pentru a evalua
lucrarea noastră misionară din trecut. Tot acum putem socoti
bugetul pentru familia noastră şi pe acela al bisericii. Este cel
mai potrivit moment pentru evaluarea cheltuielilor din anul
trecut şi pentru a plănui bugetul pe anul viitor. În bugetul nostru
pentru anul viitor un loc important trebuie să fie acordat lucrării
lui Dumnezeu.

23
 În referirile E. G. White la aceste două evenimente -
Crăciunul şi Anul Nou – primează ideea că ultima parte a
anului ne oferă posibilitatea să fim recunoscători lui Dumnezeu
prin darurile noastre într-un cadru deosebit. De asemenea,
aceasta este un timp al cercetării de sine, al evaluării, al
plănuirii, dar şi un timp al bucuriei când părinţii se pot apropia
de copiilor lor, participând împreună cu ei, la jocurilor lor
inocente. Amintirea acestor zile poate stărui în memoria celor
mici multă vreme. Creativitatea părinţilor, a celor tineri şi a
copiilor poate transforma sfârşitul de an într-o ocazie de
părtăşie, care va consolida relaţiile din familie şi comunitate,
precum şi relaţia cu Dumnezeu. Fie ca parcurgerea acestor
rânduri să fie startul bucuriei noastre la sfârşit de an.

„Să aveţi un An Nou fericit!”

24
 Un istoric al poziţiei adventiste faţă de Crăciun şi practicile asociate acestuia

Biserica Adventistă şi
sărbătoarea Crăciunului

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu urmează

practica Bisericii creştine şi nu celebrează Crăciunul ca
sărbătoare ecleziastică. 8 Totuşi se obişnuieşte ca în anumite
comunităţi adventiste să se organizeze un program special
despre naşterea Domnului, chiar în Sabatul care este apropiat
datei de 25 decembrie.

Adventiştii de Ziua a Şaptea nu au adoptat această

sărbătoare în mod oficial, în cadrul practicilor bisericii,
deoarece nu există nici o poruncă divină de a înfiinţa o
asemenea sărbătoare. Data naşterii lui Hristos nu este

8
Biserica Adventistă nu a stabilit în mod oficial că această sărbătoare
trebuie ţinută de membrii ei.

25
cunoscută 9, ziua de 25 decembrie fiind aleasă târziu, în
preajma secolului al patrulea de biserica din Roma.

În publicaţiile adventiste prima referire la Crăciun este

întâlnită în revista Review and Herald din 15 decembrie 1859.
Un poet adventist, pe nume Jane Gay, a publicat poezia sa cu
titlul „O mărturisire de Crăciun”. Câţiva ani mai târziu, în
aceeaşi publicaţie, a apărut următorul anunţ făcut de J. M.
Aldrich, secretarul instituţiei SEVENTH-DAY ADVENTISTS
PUBLISHING ASSOCIATION: „Vine Crăciunul şi Anul Nou!
Micuţii noştri nu trebuie uitaţi cu această ocazie. Sugerez că este
mai bine ca, în loc de a umple buzunarele cu tot felul de
bomboane şi în loc să le spunem tot felul de poveşti mitice,
neadevărate despre Moş Nicolae şi Moş Crăciun, etc., este mai
bine să mergem la o librărie şi să le procurăm cărţi cum ar fi:
Betleemul şi copiii lui, Luceafărul de dimineaţă, Vechi povestiri
îndrăgite, Cel promis, Iosif şi fraţii săi, Istoria lui Pavel, etc.”
(Review and Herald, 5 decembrie 1865).

Prin anul 1870 se pare că devenise un obicei ca în

Bisericile adventiste din America să existe un brad de Crăciun
împodobit cu daruri.

În anul 1879 în revista menţionată mai sus a fost

publicată o dezbatere de proporţii în legătură cu folosirea
bradului de Crăciun, ca un mijloc de a aduna bani pentru
proiectele bisericii. Dezbaterea a fost stârnită de următoarea
întrebare: „Este corect să avem un brad de Crăciun şi să
sărbătorim Crăciunul? Există vreo bază biblică pentru a face
aceasta?” La această întrebare James White a răspuns: „Noi nu
vedem o legătură neapărat necesară între bradul de Crăciun şi
sărbătoarea Crăciunului în sine . . . Putem avea un brad de
Crăciun fără să sărbătorim de fapt Crăciunul! Am avut
asemenea brazi în Battle Creek şi în Oakland, şi am recomandat

9
Vom reveni ulterior asupra presupusei date a naşterii Domnului.

26
şi altor biserici ale noastre să facă un brad de Crăciun anul
trecut. Bradul a fost împodobit cu darurile noastre pentru cauza
lui Dumnezeu şi credem că aceasta nu este ceva greşit. Există
ceva în Biblie care să condamne o asemenea practică?” ( Review
and Herald, 16 ianuarie 1879).

Discuţiile au urmat şi Uriah Smith 10 a scris mai târziu

că el crede că este corect să sărbătorim naşterea Domnului pe
25 decembrie, fără a acorda vreo importanţă specială acestei
zile în sine (Review and Herald, 23 ianuarie 1879). E.
Lanphear, un membru laic, remarca: „Problema se pune dacă
Hristos este onorat prin practicile pe care oamenii le păstrează
în această zi de sărbătoare!” (Review and Herald, 6 februarie
1879). S. N. Haskell considera că este corect să sărbătorim
evenimentul naşterii Domnului în asociere cu bradul de Crăciun
şi de asemenea să avem un serviciu divin special cu această
ocazie. (Review and Herald, 20 februarie 1879). J. P. Logan, un
membru laic de marcă, sugera că ar fi mai bine să nu avem un
brad de Crăciun pentru a nu leza pe aceia care sunt mai slabi
(Review and Herald, 22 mai, 1879).

În luna decembrie a anului 1879 E. G. White recomanda

diferite cărţi pe care părinţii să le ofere ca daruri copiilor în
locul bomboanelor şi a jucăriilor nefolositoare. Dumneaei
sublinia că mulţi oameni petrec Crăciunul în „frivolitate şi
extravaganţă, lăcomie şi plăcere . . . de aceea este privilegiu
nostru de a ne depărta de practicile stricate ale acestui veac
degenerat.” (Review and Herald, 11 decembrie 1879) E. G.
White nu a spus nimic despre împodobirea unui brad acasă, dar
a afirmat, aşa cum am specificat deja în articolul anterior, „că
nu este un păcat să alegem un brad şi să-l aducem în bisericile
noastre” cu scopul de a aduna daruri pentru cauza lui
Dumnezeu şi pentru a oferi daruri celor săraci (Review and
Herald, 11 decembrie 1879).
10
Uriah Smith este autorul binecunoscutei explicaţii a cărţii Apocalipsului.

27
 În 1888, odată cu anunţarea Săptămânii de Rugăciune s-
a sugerat organizarea unui program de Crăciun şi s-a pomenit
de o întâlnire care urma să aibă loc în acest scop. Au fost
trimise către biserici materiale pentru Săptămâna de Rugăciune
şi pentru programul de Crăciun.

Doi ani mai târziu, în anul 1890 s-a anunţat Săptămâna

de Rugăciune în ajunul Crăciunului, de pe 20 până pe 27
decembrie. În acel an preşedintele Conferinţei Generale a
reamintit adventiştilor următoarele: „acum este o perioadă când
lumea din jurul nostru se dedă la îmbuibare şi nebunie . . . fie ca
noi să ne umilim sufletele şi să aducem contribuţii substanţiale
pentru misiunile din ţările străine.” (Review and Herald, 26
noiembrie 1890).

Cu privire la practica de a oferi cadouri celor apropiaţi

E. G. White spunea: „Este plăcut să primeşti cadouri, chiar şi
cadouri micuţe, de la cei pe care îi iubeşti. În acest fel capeţi
siguranţa că nu ai fost uitat şi se pare că această practică ne mai
apropie un pic unul de celălalt.

… Fraţi şi surori, în timp ce procuraţi cadouri pentru cei

dragi aş dori să vă reamintesc de Prietenul nostru ceresc.

… În timp ce avertizez că, mai presus de toate, prima

noastră datorie este aceea de a aduce daruri lui Dumnezeu, nu
condamn deplin obiceiul ca, de Crăciun şi Anul Nou, să se ofere
cadouri prietenilor. Este drept să ne oferim unul altuia daruri ca
simboluri ale dragostei şi preţuirii atâta timp cât nu uităm pe
Dumnezeu, Prietenul nostru cel mai bun. Trebuie ca darurile pe
care le oferim prietenilor să le fie de un real folos.” (Review and
Herald, 26 decembrie 1882).

Rămâne ca dvs. să trageţi concluziile necesare în urma

acestei retrospective referitoare la poziţia Bisericii Adventiste,
28
de-a lungul vremii, cu privire la sărbătoarea Crăciunului şi
practicile asociate ei. Materialul prezentat mai sus este
disponibil în limba engleză pe CD-ul Review and Herald - CD
care mai conţine şi imaginile prezentate de Mark Finley la Net.
Acest CD mai conţine, de asemenea, şi Comentariile Biblice
Adventiste, precum şi alte materiale auxiliare importante. Cei
care doresc mai multe date pot căuta informaţii în această sursă.

29
 Acest eseu se referă la chestiuni legate de data, originea şi dezvoltarea
sărbătorii Crăciunului în Creştinism, cu aspectele particulare oferite ca
exemplu.

Crăciunul – dată, origine

şi dezvoltare

Primii creştini - care atribuiau lui Hristos nu numai

titlul de Domn, ci şi alte nume de prestigiu, nume pe care
uneori le foloseau chiar şi păgânii pentru a măguli pe împăratul
lor „divin” – în mod natural au fost înclinaţi să se gândească la
sărbătorirea naşterii Mântuitorului. În multe locuri
comemorarea naşterii Domnului era inclusă în sărbătoarea de
Bobotează de pe 6 ianuarie – care este una dintre cele mai vechi
sărbători creştine.

După sfârşitul marii persecuţii, aproximativ în jurul

anului 330, Biserica din Roma a stabilit definitiv ca dată pentru
comemorarea naşterii Domnului ziua de 25 decembrie. Pentru o
vreme multe biserici din Est au continuat să aibă şi alte date
pentru această sărbătoare, dar spre sfârşitul secolului al patrulea
acest obicei a devenit universal în Biserica Creştină.

30
 În mod oficial, în nici un document ecleziastic, nu este
oferit vreun argument pentru alegerea acestei date. Dar există
anumite explicaţii pentru a justifica alegerea făcută. Unii părinţi
bisericeşti au pretins chiar că 25 decembrie este într-adevăr data
reală a naşterii lui Hristos.

În Roma s-a afirmat că nu se cunoaşte data exactă a

naşterii lui Hristos, dar totuşi s-a oferit o explicaţie cu un
caracter simbolic. Deoarece Biblia Îl numeşte pe Hristos
Soarele Neprihănirii (Mal. 4: 2), s-a apreciat că naşterea Lui ar
coincide cu începutul unui nou ciclu solar şi, deci Hristos s-a
născut în preajma solstiţiului de iarnă. Deşi această idee sună
frumos nu există nici o bază biblică sau istorică prin care să
poată fi susţinută. 11

O explicaţie plauzibilă pentru alegerea acestei date de

25 decembrie este susţinută de majoritatea teologilor şi anume:
alegerea acestei date a fost influenţată de faptul că romanii
sărbătoreau, din timpul împăratului Aurelian, (275), pe 25
decembrie, ziua Neînvinsului Soare (SOL INVICTUS). Era de
la sine înţeles că urmaşii lui Hristos vor alege să celebreze pe
11
Printre romani şi greci se vehicula următoare idee: că pe data de 25
decembrie se năştea un nou soare. Ei ajunseseră la această concluzie
deoarece din 22 decembrie durata unei zile începe să crească în timp ce
durata nopţii se micşorează. Se credea că lumina – noul soare – învinge
întunericul, biruindu-l, determinându-l să se retragă treptat. Această idee
păgână a luptei dintre întuneric şi lumină a fost convertită în sărbătoarea de
Crăciun. Când creştinii au ales această dată, sau poate mult mai târziu, au
făcut o conexiune între credinţa pe care o aveau romanii şi religia creştină:
de la data naşterii lui Hristos , aşa cum spune Biblia în multe locuri, Lumina
– Hristos, urma să învingă întunericul. Este interesantă această imagine a
luptei dintre bine şi rău simbolizată prin lupta dintre întuneric şi lumină.
Poate că ar fi potrivit ca unui dintre cititori să realizeze un studiu încercând
să descopere modul în care este interpretată această alegorie în diversele
religii ale lumii, apoi rezultatul acelei cercetări să fie inclus într-un volum
viitor. (vezi Franz Cumont, Astrology and Religion Among the Greeks and
Romans, pag. 89, 90).

31
Acela care este „Lumina Lumii” şi naşterea Sa, naşterea
„Adevăratului Soare al neprihănirii” tocmai pe această dată
pentru a determina pe romanii păgâni să se întoarcă de la
celebrarea Zeului Soare, la închinarea către adevăratul „Soare
al neprihănirii”. Această explicaţie este foarte des întâlnită în
scrierile teologilor creştini contemporani.

Deseori se spune că Naşterea Domnului este de fapt o

sărbătoare păgână creştinizată. Dar totuşi primii creştini
considerau cele două sărbători diferite. Noii convertiţi, care
aduceau cu ei în biserică obiceiuri păgâne erau mustraţi, dar în
timp, multe practici păgâne asociate cu sărbătoarea romană Sol
Invictus au fost preluate de creştini în celebrarea Crăciunului.
12
Câteva din aceste practici vor fi amintite într-un alt eseu al
acestui volum.

În legătură cu dezvoltarea acestei sărbători putem aminti

următoarele:

1. În timpul Evului Mediu pionierii creştini care au dus

religia creştină la popoarele păgâne din Europa au introdus şi
sărbătoarea Crăciunului între învăţăturile lor;

2. Între secolul al XII-lea şi al XVI-lea a fost perioada

de culme a dezvoltării acestei sărbători; în această perioadă au
fost introduse cele mai multe din practicile şi obiceiurile care
sunt asociate şi azi cu sărbătoarea Crăciunului; de asemenea, tot
în această perioadă s-a renunţat la multe practici asociate ei;
anumite practici, care au fost considerate nepotrivite cu această
perioadă, au fost condamnate: focurile de Anul Nou – obicei
superstiţios păgân, dansul în biserică, carnavalul măştilor,

12
Informaţiile din acest articol au fost culese în principal din cartea
Handbook of Christian Feasts and Customs scrisă de Francis X. Weiser , pp.
60 – 62.

32
colindele nepotrivite, un anume festival al măgarilor – legat de
măgăruşul pe care a călătorit Maria către Betleem, etc.

3. Odată cu Reformaţiunea din secolul al XVI-lea au

intervenit câteva schimbări în modul de celebrare a sărbătorii
Crăciunului. În general s-a renunţat la acele obiceiuri specifice
încă şi astăzi celebrării Crăciunului în cadrul Bisericii Catolice:
euharistia, liturghia de Crăciun, şi alte ceremonii sacramentale.
S-a renunţat la omagiile aduse Fecioarei Maria şi sfinţilor. În
majoritatea ţărilor care au primit Reforma Protestantă tot ceea
ce mai rămăsese din această sărbătoare atât de complexă şi
bogată era o predică şi un serviciu divin special. Luteranii au
păstrat obiceiul de a se închina Pruncului Isus, celebrând
Crăciunul într-o manieră specială, profund spirituală, în
bisericile lor, în căminurile lor şi în inimile lor. Pe de altă parte,
Puritanii din Anglia au condamnat această sărbătoare şi atunci
când au preluat puterea politică în Anglia au scos în afara legii
sărbătoarea Crăciunului.

4. Odată cu Redeşteptarea din Anglia, perioadă care

coincide cu restaurarea monarhiei în 1660, sărbătoarea
Crăciunului a căpătat semnificaţii noi, fiind eliberată de
practicile, conotaţiile şi obiceiuri păgâne.

5. În America, Crăciunul era sărbătorit în toată

splendoarea şi cu toată solemnitatea liturgică de locuitorii
Floridei, de cei care se stabiliseră pe malul oceanului, în Golful
Mexic, în Canada şi pe teritoriul statului Michigan. În anumite
zone, datorită influenţei puritane, Crăciunul era privit ca fiind o
sărbătoare păgână şi era interzis, dar odată cu venirea
imigranţilor irlandezi această concepţie s-a modificat treptat.
Germanii veniţi din Europa au adus şi practica împodobirii
bradului de Crăciun. Alături de această practică s-a mai preluat
şi vechiul obicei galic de a pune luminiţe la fereastră. Astfel

33
sărbătoarea Crăciunului a redevenit la fel de bogată cum erau
înainte de Reformaţiune, dar înnoită.

34
 Acest material preluat de pe Internet ne oferă succint indicii despre diversele
tradiţii şi practici asociate cu sărbătoarea Crăciunului.

Tradiţii de Crăciun

Termenul de Crăciun
Termenul de Crăciun vine de la vechea sintagmă
Cristes maesse (Messa 13 lui Hristos). Acest termen a suferit
diverse modificări:

Engleză: Christmas, Yule, Noel

Germană: Weihnachten
Finlandeză: Joulu
Suedeză: Jul
Italiană: Il Natale
Spaniolă: La Natividad
Franceză: Noel

13
Termenul de Messa vine din catolicism şi semnifică slujba sau serviciul
divin catolic.

35
 Crăciunul tradiţional nu cuprindea o singură zi, ci era o
perioadă prelungită de pe 24 decembrie până pe 6 ianuarie.
Sărbătoarea Crăciunului includea şi sărbătoarea de Anul Nou,
fapt care sporea valoarea Crăciunului.
Magii
Termenul provine din limba veche persană şi desemna
un preot al lui Zarathustra (Zoroaster). Biblia se referă la aceşti
preoţi şi oferă informaţii despre direcţia din care veneau – din
Est. În mod tradiţional se crede că magii veneau din Persia
(Iranul de azi) şi erau preoţi ai lui Zarathustra. Este evident
faptul că acest pelerinaj al magilor la Betleem a avut o anumită
semnificaţie religioasă pentru ei, pentru că altfel nu şi-ar fi
asumat acest risc de a călători atât de departe. Biblia, însă, nu
ne spune nimic despre semnificaţia călătoriei lor.
Felicitările de Crăciun
Practica de a trimite felicitări de Crăciun prietenilor a
fost iniţiată de Sir Henry Cole în Anglia. În anul 1843, pentru
prima dată se realiza o felicitare de către J.C.Horsley. În acel
an, în Londra, au fost vândute cam 1000 de felicitări. În anul
1849 un artist englez pe nume William Egley a realizat o
felicitare care a devenit celebră în acel timp. De la început
felicitările surprindeau diverse aspecte şi practici asociate cu
sărbătoarea de Crăciun.

Simboluri date diferitelor practici de

Crăciun
Focul de artificii simboliza vara, căldura, paradisul,
sfârşitul întunericului. Între această practică şi sărbătoarea

36
evreiască Hanukkah (Sărbătoarea Luminilor) pare a exista o
anumită legătură. Bradul era un simbol păgân al vieţi veşnice şi
al Pradisului. Santa Claus sau Sfântul Nicolae este de fapt o
zeitate păgână. Oferirea darurilor era un obicei roman păgân,
iar unii leagă semnificaţia acestei practici de a face cadouri de
Crăciun de fapta magilor care au adus daruri pentru Pruncul
Isus. 14

14
Deoarece anterior ne-am referit la poziţia adventistă faţă de acest obicei,
la acest punct nu vom repeta ceea ce s-a amintit deja.

37
38
39
 Aceste ilustraţi şi povestiri sunt culese şi traduse de pe Internet

"O povestire de Crăciun”

Mai erau doar câteva zile până la începerea Sărbătorilor

de iarnă în San Francisco, şi magazinele din oraş erau căutate
din ce în ce mai mult. Mulţimi de oameni se înghesuiau
nerăbdători în autobusele care abia mergeau şi străzile erau
pline de maşini. Mulţi se întorceau cu pachete şi aproape că mă
întrebam, când vedeam pe unii cu atât de multe pachete: „Chiar
or avea atâtea rude?” Nu aceasta era atmosfera de Crăciun cu
care fusesem obişnuit.

Când mă gândeam că o să stau pe scara autobusului,

gândul că urma să fiu înghesuit şi strâns ca o sardea din toate
părţile era mai mult decât puteam suporta. Aş fi dat oricât
pentru un loc! Eram aşa de obosit că abia am observat că
oamenii mai coborâseră din maşină şi acum era mai mult loc şi
se putea respira.

40
 În acelaşi moment am văzut ceva cu coada ochiului. Un
băieţel negru, nu cred că avea mai mult de cinci şase anişori, se
afla lângă o doamnă care părea obosită. El a întrebat-o: "Nu
doriţi să staţi jos?" A condus-o spre cel mai apropiat scaun pe
care l-a putut zări. După câteva momente un alt scaun s-a
eliberat şi el s-a grăbit să ajungă la el, printre oameni, arătând
unei alte doamne obosite un loc unde să-şi odihnească
picioarele.

Nu a mai trecut prea mult timp şi am simţit că cineva

mă trage de mânecă. Am fost uimit de frumuseţea ochişorilor
lui micuţi. M-a luat de mână şi mi-a zis: „Vino cu mine!” Cred
că îmi voi aminti acel zâmbet mereu. Imediat ce am lăsat jos
pachetele grele pe care le aveam şi m-am aşezat, copilaşul s-a
grăbit să conducă încă o persoană obosită la un loc liber.

De obicei, oamenii care călătoresc cu autobusul evită să

se privească în ochi, dar de această dată au început să schimbe
priviri şi să-şi zâmbească unul altuia. Un om de afaceri a oferit
o parte din ziarul pe care-l citea unei persoane curioase de
alături care privea la articolele din ziar. Oamenii au început să
vorbească unul cu celălalt. Acel băieţel schimbase atmosfera
din autobuz şi toţi pasagerii se simţeau relaxaţi, iar atmosfera
era caldă.

Nu am observat când băiatul a coborât. Când m-am uitat

după el nu mai era. Când am coborât am urat şoferului sărbători
fericite privind la luminile de curând aprinse pe strada mea care
era învăluită de bucuria sărbătorii naşterii Domnului. Am
resimţit bucuria acestei sărbători aşa cum nu mai simţisem de la
vârsta de şase ani. Mă gândeam la semnificaţia cuvintelor din
Biblie: „…şi un copilaş le va mâna…”
Scrisă de Beverly M. Bartlett

41
 Exact la timp

Într-o noapte de decembrie pe la 11:30, o femeie în

vârstă, de culoare, mergea pe autostrada spre Alabama biciuită
de vânt şi ploaie. Maşina ei de stricase şi acum disperată trebuia
să meargă pe jos mai mulţi kilometri. Udă până la piele, s-a
hotărât să facă semn următoarei maşini care va trece pe
autostradă. Un tânăr alb a oprit ca să o ajute – un lucru
nemaiauzit în Sud în zilele acelea din anii 1960, când albii şi
negrii erau în conflict. Bărbatul a luat-o la el în maşină până
când a găsit un taxi. Atunci părea foarte grăbită! El i-a scris
adresa lui pe o bucată de hârtie, apoi doamna i-a mulţumit şi a
plecat în mare grabă.

După şapte zile cineva ciocănea la uşa acelui bărbat

tânăr. Spre surprinderea lui, la uşă se afla un om cu un televizor
color şi un video recorder. Alături de aceste aparate era o notă
specială:

Dragă domnule James:

Îţi mulţumesc foarte mult pentru ajutorul pe care mi l-

ai oferit atunci, când la miezul nopţii mă aflam pe autostrada
42
spre Alabama. Ploaia udase nu numai hainele mele, ci
inundase şi sufletul meu. Atunci ai venit dumneata. Datorită
ajutorul pe care mi l-ai oferit am reuşit să ajung la timp pentru
ca soţul meu, care se afla de mai multe zile bolnav la pat, să nu
moară. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru că m-ai ajutat
atunci când eram în mare nevoie.

Cu sinceritate,

Mrs. Nat King Cole

Scrisă de Dan Clark

43
 Colindătorul de Crăciun

Dacă va fi la tine vreun sărac, în vreuna din cetăţile tale, în ţara

pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi împietreşti
inima, să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău cel lipsit. Ci să-i
deschizi mâna şi să-l împrumuţi cu ce-i trebuie ca să facă faţă
nevoilor lui.
~ Deut. 15:7-8

În ciuda râsului său, Frank Wilson, un băiat de 13 ani,

nu era fericit.

Era adevărat că primise de la părinţii săi toate cadourile

pe care şi le dorise. Se bucura de fiecare dată când, de sărbători,
rudele se adunau pentru a-şi oferi cadouri reciproc şi pentru a-
şi face urări. Anul acesta Crăciunul urma să fie sărbătorit la
mătuşa Susan.

Dar Frank nu era fericit pentru că acesta era primul său

Crăciun fără fratele lui Steve care, în timpul anului trecut,
fusese omorât de un şofer neatent. Frank era lipsit de compania
fratelui său.

44
 După ce a spus la revedere rudelor, după ce a spus
părinţilor că merge la un prieten şi apoi va veni acasă, Frank a
plecat. Pentru că afară era frig, şi-a pus pe el jacheta pe care
părinţii tocmai i-o cumpăraseră. Acesta era darul lor de
Crăciun. Celelalte daruri pe care le primise le-a pus în
buzunarele jachetei sale.

Copilul a ieşit afară sperând să găsească pe băiatul acela

cu care se înţelegea de minune. Prietenul lui isteţ locuia într-un
cartier foarte sărac şi lucra la patron ca să-şi poată întreţine
familia. Spre dezamăgirea lui Frank, prietenul lui nu era acasă.

În timp ce cobora pe stradă către casă, admira

strălucirea brazilor împodobiţi cu lumini şi globuri din casele
pe lângă trecea. Apoi, a ajuns în dreptul unei ferestre prin care a
putut vedea o cameră sărăcăcioasă. În mijloc era aşezat un brad
cu cetinile neîmpodobite, având doar o lumânare în vârf.

Cetinile goale i-au amintit cum împreună cu fratele lui

împodobea în fiecare an bradul de Crăciun. Apoi, şi-a adus
aminte cum în dimineaţa următoare veneau cadourile . . . Într-o
fracţiune de secundă Frank şi-a amintit că în acea zi nu făcuse
nici un bine.

Înainte ca acest gând să treacă, a şi ciocănit la uşă.

„Da!” a răspuns femeia printre suspine. „Pot să intru?”

"Pofteşte băiete,” a spus ea în timp ce privea la

buzunarele lui pline de cadouri şi, presupunând că merge din
casă în casă pentru a primi daruri, a continuat: „dar să ştii că nu
am nimic de mâncare şi nici cadouri ca să-ţi dau. Nu am nici
măcar pentru copiii mei!”

45
 "Nu pentru aceasta sunt aici,” a răspuns Frank. „Vă rog
să alegeţi dintre aceste cadouri pe acelea care vă plac mai mult
pentru a le dărui copiilor dumneavoastră.”

"Oooo, Dumnezeu să te binecuvânteze!” a răspuns plină

de bucurie femeia şi în acelaşi timp uimită de cuvintele
băiatului.

A ales câteva acadele, un joc, un avion şi un puzzle.

Când femeia s-a uitat la „colindătorul de Crăciun” pe care abia
îl primise, doar că n-a strigat. „Ajunge!” Cetinile bradului erau
acum împodobite.

"Băiete, cum te cheamă?” a întrebat femeia în timp ce

Frank se pregătea să plece. „Puteţi să-mi spuneţi „Colindătorul
de Crăciun!” a răspuns el.

Această vizită l-a impresionat pe băiat şi i-a umplut

inima de bucurie. El a înţeles că supărarea lui nu este singura
supărare din lume. Înainte ca să părăsească acea cameră
sărăcăcioasă uitase deja că a rămas fără darurile pe care le
primise. Şi-a încheiat jacheta şi a plecat mai departe către casă.

În timp ce intra în curte şi-a dat seama că nu are nici o

explicaţie pentru părinţii săi. Se întreba cum va putea să-i facă
să înţeleagă.

"Unde îţi sunt cadourile fiule?” l-a întrebat tatăl lui când
a intrat în casă.

"Le-am dăruit.”

"Avionul de la mătuşa Susan? Acadelele de la bunica?

Jocul tău? Şi puzzle-ul? Noi credeam că eşti mulţumit de
cadourile pe care le-ai primit!”

46
 "Am fost foarte bucuros că mi le-aţi dăruit!” a răspuns
băiatul neconvingător.

"Dar Frank, cum ai putut să fii aşa de prostuţ?” l-a

mustrat mama lui. „Cum vom explica noi ceea ce ai făcut tu
rudelor care au cheltuit timp şi bani ca să-ţi ofere cadouri aşa de
drăguţe?”

Tatăl lui i-a spus hotărât: „Tu ai vrut aşa Frank. Noi nu
ne putem permite să-ţi luăm alte cadouri!”

Fratele lui nu mai era, familia era acum dezamăgită de

el şi dintr-odată Frank se simţea înspăimântător de singur. Nu
se aştepta ca generozitatea lui să fie răsplătită de părinţi. El ştia
că răsplata pentru o faptă bună vine de la sine, aşa că nu dorea
să primească darurile sale înapoi. Se întreba dacă va mai putea
fi vreodată fericit cu adevărat – acestea erau gândurile care îi
treceau prin minte în acea seară. Gândindu-se la fratele său a
adormit.

Dimineaţa următoare, după ce a coborât treptele, i-a

găsit pe părinţii lui ascultând la radio colinde. Speaker-ul
(crainicul) anunţa:

"Sărbători fericite tuturor! Cea mai frumoasă povestire

de Crăciun pe care o avem în această dimineaţă este din
cartierul cel mai sărac al oraşului! Un grup de patru băieţei
împreună cu mămica lor şi vecinii acestora au venit şi ne-au spus
că un colindător tinerel le-a oferit ca daruri acadele, un avion, un
joc şi un puzzle . . . S-a recomandat simplu „Colindătorul de
Crăciun”. Nimeni nu a putut să-l identifice, dar copiii din cartier
cred că acel colindător era un reprezentant al lui Moş Crăciun.”

Frank a simţit în acel moment braţele tatălui său

strângându-l şi a zărit pe chipul zâmbitor al mamei lui lacrimi

47
de bucurie. „De ce nu ne-ai spus dragule? Noi nu am înţeles ce ai
făcut tu! Suntem aşa de mândri de tine fiule!”

Colindele au început să răsune umplând camera de o

muzică divină:

„Slavă lui Dumnezeu în locurile înalte şi pace pe

pământ între oamenii plăcuţi Lui!”

Scrisă de Samuel D. Bogan

48
 Basmul adevărat

A fost odată un om care credea că naşterea lui Isus este

doar un basm frumos.

Nu era un om de doi bani. Era acel fel de persoană

decentă, generoasă cu familia lui şi manierată în relaţia cu
ceilalţi oameni. Dar nu putea să creadă „povestea” aceea despre
întruparea Fiului lui Dumnezeu pe care o proclama biserica. Şi
era prea cinstit ca să admită că acceptă astfel de idei când nu
era aşa.

"Îmi pare foarte rău că vă supăr!” spunea el soţiei,

care era o femeie bisericoasă, „dar nu pot să înţeleg această
pretenţie că Dumnezeu a devenit om. Nu are nici o logică pentru
mine.”

Pentru că era seara în care creştinii sărbătoresc naşterea

Domnului, soţia lui, împreună cu copiii se pregăteau să plece la
biserică pentru serviciul care se oficia la miezul nopţii. Soţul a
refuzat să-i însoţească. „M-aş simţi ca un ipocrit” a exclamat el.
„Mai bine stau acasă. Am să vă aştept!”

49
 La scurt timp după ce soţia şi copiii au plecat cu maşina
a început să ningă. Soţul privea pe fereastră la fulgii de zăpadă
care deveneau din ce în ce mai mari.

"Dacă tot trebuie să sărbătorim Crăciunul” se gândea el

„atunci să fie unul alb”.

S-a întors apoi pe scaunul lui de lângă foc şi a început să

citească ziarul. După câteva minute s-a auzit un zgomot ciudat,
apoi a urmat încă unul, şi încă unul… S-a gândit că cineva
aruncă cu bulgări de zăpadă în fereastră.

Când a ieşit în faţa casei ca să vadă ce se întâmplase, a

găsit un stol de păsări căzute în zăpadă. Pentru că acele păsări
fuseseră luate prin surprindere de furtuna de zăpadă, în căutarea
lor disperată după un adăpost, au încercat să zboare prin
fereastră către lumina din cameră.

„Nu pot lăsa aceste biete creaturi să îngheţe aici,” şi-a zis
el. „Dar oare cum aş putea să le ajut?”

Şi-a adus aminte de magazia unde se jucau copiii şi s-a

gândit că aceasta ar fi un loc potrivit unde aceste păsări să se
adăpostească. Şi-a pus repede o haină şi cizmele, apoi a fugit
prin zăpada care se aşternuse către magazie. A deschis larg uşa
şi apoi a aprins lumina sperând că păsările vor zbura acolo. Dar
ele nici nu s-au mişcat.

S-a gândit că, până la urmă, păsările vor veni dacă vor
vedea şi ceva mâncare aşa că a alergat în casă după o bucată de
pâine. A presărat prin zăpadă firimituri de pâine până la intrarea
în magazie. Spre dezamăgirea lui, păsările au ignorat
firimiturile lui şi au continuat să se zbată neajutorate prin
zăpadă. A încercat să le arate drumul către magazie gonindu-le

50
cu mâinile şi şuierând, dar ele au ţopăit în toate direcţie şi nici
una nu s-a îndreptat către magazia călduroasă.

"Probabil că sunt o creatură ciudată pentru ele!” şi-a

spus el, „şi nu văd cum le-aş putea face să aibă încredere în
mine. Doar dacă m-aş transforma într-o pasăre pentru câteva
minute, atunci sigur m-ar înţelege şi aş putea să le conduc la
adăpost.”

Chiar în acel moment au început să bată clopotele

bisericii. A rămas tăcut pentru un moment ascultând dangătul
lor aducător de veşti bune de această dată. Apoi, a îngenuncheat
în zăpadă: „Acum înţeleg” a şoptit el. „Acum ştiu de ce ai făcut
asta Doamne! Ştiu de ce te-ai întrupat! … Deci „basmul” era
adevărat!”

Paul H. Dunn, 1987

Dorinţă de Crăciun

51
 Se apropia vremea sărbătorilor de iarnă şi Domnul a
privit din ceruri către toţi copiii Lui de pe pământ. Trecuseră
aproape 2000 de ani de când Fiul Său se născuse. Întorcându-se
către îngerul care se afla alături de El a spus: „Coboară pe
pământ şi adu-mi ceva care să fie suma tuturor lucrurilor bune
care se fac pe pământ în numele acestei zile în care se
sărbătoreşte naşterea Domnului!” Îngerul s-a înclinat în semn
de respect, apoi a coborât printre oameni, gândindu-se la
misiunea pe care o primise.

Se făcuseră multe lucruri despre care se considera că

aduc onoare Pruncului născut în Betleem. În această zi în care
pretutindeni pe pământ se sărbătorea „Naşterea Domnului”, în
mod cu totul special, războaiele încetaseră. De asemenea, cei
care aveau talent artistic au scris rânduri frumoase despre acest
eveniment. Au fost susţinute programe cu totul speciale în
aproape toate bisericile creştine. Din mii de piepturi au răsunat
colinde. Dintre atâtea lucruri frumoase care s-au întâmplat în
această zi, oare ce ar fi putut fi ales ca sumă a toate? Oare era
posibil să fie găsit ceva?

52
 Trecând pe deasupra pământului în lung şi-n lat, îngerul
a auzit deodată răsunând clopotele unei biserici. Sunetul lor era
aşa de impresionant că îi amintea de glasul Celui care-i
încredinţase misiunea. Privind în jos a zărit o biserică mică ale
cărei clopote îngânau colindul „E noapte Sfântă!” Când sunetul
lor a încetat, glasul unui om din interiorul bisericii a continuat
să răsune. La scurt timp s-a auzit o a doua voce care se
armoniza perfect cu prima… şi apoi un cor de voci s-a auzit din
noapte. Încântat de ceea ce auzea, îngerul a rămas pe loc
fascinat până ce colindul s-a terminat.

Când călătoria lui în jurul pământului s-a încheiat

aproape că totul se rezuma la cântec. Ascultase colinde în
marile oraşe şi în cătunele singuratice. Auzise cântând orchestre
imense şi, de asemenea, ascultase cântecul solitar al soldatului
care făcea de pază în postul unităţii. Şi în orice loc auzea
oamenii cântând colinde ştia că în inima lor există speranţă.

Părea că în acea zi de sărbătoare cântecul reprezenta cel

mai bine toate lucrurile care se făceau în cinstea Naşterii
Domnului. În cântec prindeau glas cele mai mari bucurii şi
speranţe ale omului. Deşi la prima vedere se părea că tocmai
cântecul era acel „ceva” pe care-l căuta, îngerul şi-a spus că
trebuie să fie mai mult decât colindul şi muzica, aşa că a
continuat căutarea sa.

Într-un târziu a auzit ruga unui tată care se înălţa către

ceruri. Bietul părinte se ruga pentru copilul lui de care nu mai
auzise nimic de multă vreme, copil pe care ar fi dorit să-l aibă
alături de el pentru a se bucura împreună la această sărbătoare.
Fiind provocat de această rugăciune, îngerul a pornit în
căutarea lui.

53
 Copilul pentru care se ruga tatăl era o fată de 19 ani,
care stătea zgribulită la un colţ de stradă al unui mare oraş.
Peste drumul acoperit de zăpadă era un bar, un loc pe care doar
cei pierduţi îl caută. Rareori patronii acestor localuri se uită să
vadă pe unde ajung clienţii lor, aşa că mai nimeni nu o băga în
seamă pe tânăra femeie. Barmanul acestui bar, angajat de
multă vreme în această meserie, cunoştea pe toţi clienţii lui. El
nu credea în nimic altceva decât în băuturile pe care le vindea şi
în banii pe care îi câştiga. Nu fusese niciodată căsătorit, nu-şi
luase niciodată concediu şi niciodată patronii nu îl văzuseră
cum arată dincolo de tejghea. El era acolo când soseau ei la
lucru şi mai rămânea mult timp după plecarea lor. Barmanul nu
avea nici o economie, mulţumindu-se cu cei 75 de cenţi pe
care-i primea pentru fiecare pahar de wiskey pe care-l vindea.
Aceasta era lumea lui . . .

Deodată, uşa barului se deschide larg şi un copilaş a

intrat înăuntru. Barmanul nu îşi putea aminti ziua în care mai
văzuse un copil în acel loc, pentru că era demult. Înainte ca el
să întrebe pe copil ce caută acolo, copilul l-a întrebat dacă ştie
că peste drum se află o tânără care trebuie să ajungă acasă, dar
nu mai poate datorită băuturilor pe care el i le vânduse. Privind
prin fereastra barului a văzut-o pe femeie stând pe marginea
drumului. Întorcând spatele copilului barmanul l-a întrebat: „Şi
de ce crezi tu că fata aceia trebuie să ajungă acasă în această
seară?” Copilul a răspuns fără să stea pe gânduri: „Pentru că
aceasta este seara când toată lumea trebuie să ajungă acasă!”

Barmanul a privit din nou către acea tânără,

gândindu-se la cuvintele băiatului. După câteva secunde de
gândire, a deschis sertarul cu bani, a luat aproape tot ce se
afla acolo, apoi a urmat pe copil afară din bar, trecând
strada către tânăra cea beată, care aproape îngheţase de
frig. Toţi cei care se aflau în bar auziseră discuţia despre
fată. Acum priveau uimiţi la ceea ce făcea barmanul.
54
Acesta oprise un taxi şi plătise taximetristului ca să o pună
pe fată la avionul care urma să o ducă acasă.

După ce taximetristul a plecat, barmanul s-a uitat după

copil, dar nu a putut să-l mai găsească niciunde. Copilul
plecase. Deşi în zăpadă se puteau vedea urmele copilului care
ieşise din bar, la un moment dat, şirul paşilor lui se termina
brusc. Întorcându-se în bar a întrebat pe cei dinăuntru dacă au
văzut încotro a luat-o copilul, dar nici unul nu remarcase pentru
că priviseră cum taxiul care luase fata se depărta în noapte.

Unul câte unul, cei care se aflau la bar au plecat către

casă. În mintea lor răsunau cuvintele calde, dar hotărâte ale
copilului: „Aceasta este seara când toată lumea trebuie să ajungă
acasă . . .”

Târziu, în acea noapte, îngerul s-a întors în ceruri şi a

pus în mâna Domnului „dorinţa oamenilor de a ajunge acasă” ca
fiind reprezentativă pentru toate lucrurile care s-au petrecut pe
pământ în acea zi de sărbătoare.

1999 Arlene's Heavenly Web Creations

"Eşti Dumnezeu?"

55
 Într-o seară friguroasă de iarnă, în timpul sărbătorilor de
iarnă, un băieţel de vreo şase anişori stătea în faţa vitrinei unui
magazin. Copilaşul nu avea pantofi şi hainele lui erau rupte şi
murdare. O tânără care trecea pe acolo a văzut pe băieţel şi a
intuit din privirea lui după ce anume tânjea din vitrina
magazinului.

L-a luat pe copil de mână şi l-a condus în magazin. I-a

cumpărat o pereche nouă de pantofi şi un costum de haine
groase pentru vremea rece de afară.

Apoi au ieşit în stradă, iar tânăra i-a spus: „Acum poţi

merge acasă. Eu îţi doresc o vacanţă frumoasă.”

Băieţelul a privit-o şi a întrebat-o: „Dumneavoastră

sunteţi Dumnezeu?”

I-a zâmbit, apoi a răspuns: „Nu! Eu sunt doar unul

dintre copiii Lui!”

Băieţelul a continuat: „Ştiam eu că trebuie să existe o

relaţie între voi!”

Scrisă de Dan Clark

Mai sunt încă îngeri . . .

56
 În Septembrie 1960, mă trezeam cu şase copilaşi
flămânzi, având doar 75 de cenţi în portofel. Tatăl lor plecase.
Băieţii aveau vârste cuprinse între trei luni şi şapte ani; sora lor
avea doi ani. Prezenţa tatălui lor îi înspăimânta de fiecare dată.
De câte ori auzeau roţile maşinii lui scrâşnind în faţa porţii se
ascundeau care pe unde puteau. Soţul meu reuşea să câştige 15
dolari pe săptămână din care făceam cumpărături ca să putem
trăi. Acum, pentru că el se hotărâse să ne părăsească nu mai
erau bătăi, dar nu mai erau nici bani. Nu ştiam dacă la acel timp
în Indiana exista vreun ajutor social pentru familiile aflate în
astfel de situaţii.

I-am îmbăiat pe copii şi i-am îmbrăcat cu cele mai bune

haine pe care eu le făcusem pentru ei. I-am urcat în maşina
noastră veche şi apoi am pornit în căutarea unei slujbe. Toţi
şapte am mers la fiecare fabrică, în fiecare magazin şi în fiecare
restaurant din micul nostru oraş. Nu am găsit nimic de lucru.
Copiii stăteau în maşină şi încercau să fie cuminţi în timp ce eu
mă străduiam să conving pe patroni că sunt dispusă să fac orice,
să învăţ orice pentru a câştiga bani. Trebuia să fac rost de
slujbă. Dar nu am găsit nimic.

57
 Ultimul loc unde am fost, la doar câteva mile de oraş,
erau un mic bar pentru şoferi unde exista şi o parcare pentru
tiruri (este vorba de acele truck-uri americane). Acest bar se
numea „Roata Mare”. O femeie în vârstă pe nume Granny era
proprietara barului şi în timp ce stăteam de vorbă cu ea privea
pe fereastră la copiii din maşină. Avea nevoie de cineva pentru
schimbul de noapte, de la 23 la 7 dimineaţa. Granny ar fi plătit
65 cents pe oră şi aş fi putut începe să lucreze chiar din acea
noapte.

Am plecat acasă şi am chemat pe o fată de pe strada

mea, care rămânea cu copiii vecinilor când aceştia plecau de
acasă. M-am înţeles cu ea să doarmă cu copiii mei pentru un
dolar pe noapte. Fata trebuia să vină atunci când copiii erau
deja adormiţi. Pentru ea a fost o propunere atrăgătoare aşa că a
acceptat să facă acest lucru. În acea seară când eu şi copiii am
îngenuncheat să ne rugăm înainte de culcare toţi au mulţumit
lui Dumnezeu pentru că mămica lor găsise ceva de lucru.

Aşa că am început să lucrez la „Roate Mare”.

Dimineaţă, când am ajuns acasă, am trezit-o pe fata care
avusese grijă de copii, i-am oferit un dolar, ceea ce reprezenta
doar o mică parte din ceea ce câştigasem în acea noapte, apoi
am trimis-o acasă. Săptămânile treceau şi banii se adunau puţin
câte puţin.

Cauciucurile vechii noastre maşini se uzaseră şi

pierdeau aer. De câte ori plecam la lucru le umflam şi
dimineaţa când trebuia să plec acasă făceam acelaşi lucru. Într-
o dimineaţă, unul din cauciucuri a cedat de tot, dar când am
intrat în maşină am găsit patru anvelope noi pe bancheta din
spate. Nu era nici un bilet lângă ele, ci doar patru cauciucuri noi
nouţe. „Oare îngerii vizitau Indiana?” m-am întrebat. Am
făcut o înţelegere cu patronul de la service-ul unde doream să

58
îmi schimb cauciucurile. Eu urma să-i fac curăţenie în birou în
loc să-i plătesc pentru schimbarea cauciucurilor. Îmi aduc
aminte că mi-a luat mie mai mult timp să-i spăl duşumeaua
decât i-a luat lui să-mi schimbe anvelopele.

Lucram acum şase nopţi pe săptămână în loc de cinci şi

mi se părea că tot nu câştig de ajuns. Se apropiau sărbătorile de
iarnă şi ştiam că nu voi avea suficienţi bani ca să cumpăr
cadouri copiilor. Am găsit o cutie cu vopsea şi am început să
repar vechile jucării. Dar şi hainele lor se uzaseră. Am început
să le cârpesc şi pe acestea.. În zilele de dinaintea Crăciunului
clienţii de la „Roata Mare” cumpărau de obicei cafea. Cei care
cumpărau erau şoferii track-urilor : Les, Frank, şi Jim, şi un alt
om sărac Joe... Câţiva muzicanţi îi întreţineau cu cântecele lor
pe clienţii care petreceau aproape toată noaptea la bar şi plecau
acasă înainte ca soarele să răsară.

La ora şapte plecam şi eu acasă. În dimineaţa de

Crăciun mă grăbeam către maşină. Speram ca ai mei să nu se
trezească înainte ca eu să ajung acasă cu micile cadouri pe care
le reparasem pentru ei. Doream ca să le aşez sub brad înainte ca
ei să se trezească (tăiasem un mic pin din curte). Era încă
întuneric şi nu puteam să văd prea bine, dar mi s-a părut că în
maşină văd umbrele cuiva care se afla înăuntru. Să fie oare doar
iluziile nopţii? Ceva mi se părea că este diferit cu maşina mea
dar nu puteam să-mi dau seama ce.

Spre uimirea mea, când am privit pe fereastra maşinii

am văzut că jucăriile reparate de mine erau înlocuite cu altele
noi nouţe. Bancheta din spate a maşinii era plină până la tavan
de cutii de toate mărimile şi formele. Am deschis repede uşa de
la şofer şi am privit peste scaun rămânând uimită de ceea ce
vedeam. Erau acolo şi haine noi pentru copiii mei . . . Erau
blugi, fustiţe, cămăşi. Erau bomboane, nuci, banane şi alte zeci

59
de lucruri. Erau cartofi şi alte alimente. Erau şi prăjituri… Era
şi o cutie cu detergenţi şi alte soluţii pentru curăţenia unei case.
Erau cinci maşinuţe şi o păpuşă frumoasă pentru copiii mei.

În timp ce conduceam maşina pe străzile goale ale

micului meu oraş, soarele răsărea în dimineaţa celui mai frumos
Crăciun din viaţa mea. Sufletul meu era plin de bucurie şi
mulţumire. Nu voi uita niciodată chipurile copiilor mei din acea
preţioasă dimineaţă.

Cred că în Indiana existau îngeri de mai mult timp, însă

abia acum îi descoperisem eu. Erau cei de la „Roata Mare” care
s-au gândit la mine şi la copiii mei.

Eu cred în îngeri! Cred că deseori ei trăiesc alături de

noi, în casa de lângă noi. Cred că ei există şi printre colegii
noştri de muncă. Te întâlneşti cu ei în fiecare zi, uneori ei au
grijă de copiii tăi şi nu poţi să-ţi dai seama cine sunt în realitate.
Puteţi citi această întâmplare adevărată celor care s-au purtat ca
nişte îngeri cu voi.
Autor necunoscut

60
 O povestire adevărată de Regina Elizabeth a Angliei

"Ştiam că vei veni"

Herman şi eu am încuiat magazinul pe care îl aveam şi

am pornit către casă. Era ora 23 în ajunul Crăciunului din anul
1949. Eram foarte obosiţi. Vândusem aproape toate jucăriile şi
toate cadourile pe care le aveam în magazin cu excepţia unui
singur cadou pe care l-am lăsat deoparte.

De obicei ţineam magazinul deschis până când totul era

cumpărat. Nu doream ca vreun copil să se trezească în
dimineaţa zilei de Crăciun fără un cadou. Numai că persoana
care plătise un dolar pentru acest ultim cadou nu se mai
întorsese ca să-l ia.

În dimineaţa de Crăciun noi şi fiul nostru de 12 ani,

Tom, am desfăcut cadourile. Vă spun ... era ceva care făcea
acest Crăciun monoton. Tom crescuse şi mie îmi lipsea bucuria
şi entuziasmul lui copilăresc de până acum.

61
 Imediat după micul dejun, Tom a plecat să viziteze pe
amicii lui, care locuiau lângă noi. Herman a mormăit: „Eu plec
să mai dorm! Nu este nimic interesant ca să mai rămân treaz!”
Deci eu am rămas singură, şi nu aveam o dispoziţie prea bună.

Deodată am fost cuprinsă de un simţământ ciudat că ar

trebui să merg la magazin. Am privit la gheaţa de afară şi la
drumul dificil. Este o nebunie să fac aceasta! am spus în sinea
mea. Am încercat să înving acel simţământ, dar cu cât mă
luptam mai mult să-l înlătur cu atât devenea mai puternic. În
cele din urmă, am început să mă îmbrac.

Afară vântul bătea cu putere. Am mers încet – încet pe

gheaţă, uneori alunecând, până când am ajuns în faţa
magazinului. În faţa uşii stăteau doi băieţi, unul de vreo nouă
ani şi celălalt de vreo şase.

"Vezi, ţi-am spus eu că o să vină!” a zis băiatul mai mare.

Obrajii celui mai mic erau plini de lacrimi, dar când m-a văzut,
suspinele lui au încetat.

"Ce faceţi voi doi aici?” i-am întrebat eu, grăbindu-i să

intre în magazin. „Ar trebui să fiţi acasă într-o zi ca aceasta!”
Hainele lor arătau că veneau dintr-o familie săracă. Nu aveau
căciulă, nici mănuşi şi pantofii lor erau stricaţi rău. Am frecat
mânuţele lor îngheţate şi i-am condus către sobă.

"Vă aşteptam," a răspuns băiatul mai mare. „Frăţiorul

meu Jimmy nu a avut până acum un Crăciun adevărat! Am venit
să cumpărăm nişte patine, dar nu avem decât trei dolari!”

Am privit la bani. Am văzut apoi chipurile lor

întrebătoare. Uitându-mă prin magazin am dat din umeri: „Îmi
pare rău! Dar nu mai avem . . .” şi chiar în acea clipă privirea mi

62
s-a oprit asupra acelui singur cadou care mai rămăsese şi pe
care cineva îl plătise dar nu mai venise să-l ia. „Numai un pic!”
Am luat pachetul şi minunea minunilor: înăuntru era exact o
pereche de patine!

Jimmy era nerăbdător să le vadă. Doamne, să fie

mărimea lui… Şi chiar aşa a fost – patinele erau exact pe
măsura lui.

Băiatul mai mare mi-a oferit banii. „Nu!” i-am spus eu.
„Vă ofer aceste patine şi vreau ca din banii aceştia să vă
cumpăraţi câte o căciulă şi mănuşi.” Copiilor nu le venea să
creadă că le ofer cadou patinele. Ceea ce am văzut în ochii lui
Jimmy era de nedescris. Privirea lui strălucea de bucurie
deplină. Această scenă mi-a umplut sufletul de pace.

În timp ce ieşeam împreună din magazin, am încuiat uşa

apoi am întrebat pe băiatul mai mare: „De unde ştiai că am să
vin?”

Nu eram pregătită pentru această replică. M-a privit fix,

apoi mi-a răspuns cu blândeţe: „L-am rugat pe Isus să te facă să
vii!”

Atunci am înţeles: Dumnezeu plănuise aceasta. După ce

le-am spus la revedere m-am întors acasă sărbătorind cel mai
strălucit Crăciun.

63
 Cizmarul şi casa lui de oaspeţi

În oraşul Marseilles, cu o sută de ani în urmă, trăia un

cizmar iubit şi apreciat de vecinii lui care îl numeau tataia
Martin.

Într-o zi de decembrie era singur în micul lui atelier

citind despre vizita magilor la Pruncul Isus şi despre darurile pe
care aceştia le-au adus. Fiind impresionat de această scenă a
spus în mintea lui: „Dacă mâine s-ar naşte Isus aici în oraşul
meu aş ştii ce să-i ofer ca dar!” S-a ridicat şi a luat din raft o
pereche de pantofiori cu cataramă argintie, confecţionaţi din
cea mai fină piele albă. „I-aş da aceşti pantofiori - cea mai bună
lucrare pe care am făcut-o vreodată. Cât de bucuroasă ar fi
mămica lui! Oh … dar nu sunt decât un moşneag stupid,” se
gândi el zâmbind. „Mântuitorul nu ar avea nevoie de darurile
mele sărăcăcioase!”

Aşezând pantofiorii la locul lor, a suflat în lumânare

apoi s-a întins ca să se odihnească. Abia închisese ochii şi i se

64
părea că aude o voce care îl strigă pe nume: „Martin!” Bătrânul
a intuit care este identitatea celui care îl strigă. „Martin ştiu că
îţi doreşti foarte mult să mă vezi! Mâine voi trece pe la fereastra
ta! Dacă mă vei vedea şi mă vei invita înăuntru, voi fi oaspetele
tău şi voi sta la masa ta!”

În acea noapte bătrânul nici nu a mai dormit de bucurie.

Înainte să se lumineze de ziuă, s-a trezit şi a deschis uşa
atelierului său. A presărat nisip peste gheaţa dinaintea uşii sale
apoi a împodobit cu cetini de brad rafturile atelierului său. A
aşezat pe masă o bucată de pâine albă, un borcan cu miere şi un
urcior cu lapte. Acum simplele lui pregătiri erau terminate.

După ce totul a fost gata s-a îndreptat timid către

fereastră. Era sigur că va recunoaşte pe Mântuitorul. În timp ce
privea pe fereastră, afară continua să cadă ploaia şi lapoviţa,
transformând strada într-un adevărat patinoar. Bătrânul se
gândea la bucuria pe care urma să o aibă atunci când împreună
cu Marele său Oaspete urma să stea la masă.

În scurt timp a putut zări un măturător de stradă trecând

pe la fereastra sa, suflând în mâini ca să se încălzească.
„Săracul! Cred că este pe jumătate îngheţat”, s-a gândit Martin.
A deschis uşa şi l-a invitat înăuntru: „Hai înăuntru prietene!
Vino, încălzeşte-te şi bea ceva cald!” Nu a fost nevoie de vreo
insistenţă şi străinul a intrat acceptând invitaţia.

A mai trecut o oră şi Martin a văzut apoi o femeie

îmbrăcată mizerabil cu un copil în braţe. Aceasta se oprise în
dreptul ferestrei sale ca să se mai odihnească şi să se
încălzească la adăpostul făcut de bătrân în faţa uşii sale. Imediat
cizmarul a deschis uşa: „Hai înăuntru şi încălzeşte-te în timp ce
te odihneşti! Eşti bine?” a întrebat bătrânul.

65
 "Vreau să ajung la spital. Sper că mă vor primi pe mine
şi copil pentru că suntem bolnavi şi nu avem pe nimeni care să ne
îngrijească.”

"Bietul copil!” a exclamat bătrânul. „Lasă-mă să-i dau

un pahar cu lapte cald. Poate că îi este foame! Of! Ce drăguţ şi
simpatic este micuţul! Dar de ce nu la-i încălţat?”

"Of, domnule, nu am nici o pereche de pantofi pentru el!”

a spus mămica lui supărată.

"Atunci uite am să-i dau eu o pereche de pantofiori pe

care tocmai am terminat-o ieri!” Şi Martin a luat din raft
pantofiorii cu pielea fină, albă pe care-i privise cu satisfacţie o
seară mai înainte şi a încălţat pe băieţel. Se potriveau perfect.
După puţin timp acea femeie a plecat mulţumindu-i pentru
generozitatea sa, iar Martin s-a aşezat din nou la fereastră.

Orele au trecut una după cealaltă şi mulţi oameni în

nevoie au fost găzduiţi de bătrânul cizmar, dar Oaspetele mult
aşteptat nu mai sosea.

În cele din urmă s-a aşternut noaptea şi Tataia Martin s-

a întins în patul lui cu inima întristată. „A fost doar un vis!” se
consola el. „Am sperat şi am crezut că va veni, dar nu a fost
aşa!”

Deodată camera sa a fost inundată de o lumină

glorioasă; ochii obosiţi ai bătrânului au fost uimiţi de viziunea
care a apărut înaintea lui: unul câte unul – măturătorul, femeia
cu copilul şi toţi ceilalţi oameni pe care îi ajutase în acea zi.
Fiecare dintre aceştia îi zâmbea spunându-i: „Nu m-ai văzut?
N-am stat eu la masa ta?” şi apoi dispărea.

66
 În mijlocul tăcerii nopţii a auzit din nou aceeaşi voce
pe care o ascultase cu o seară mai înainte spunând cuvinte de
demult, pe care el le ştia: „Şi oricine va primi un copilaş ca
acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine!” (Mat. 18: 5)
"Pentru că am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost
sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-ţi primit; am fost
gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi a-ţi venit să Mă
vedeţi…” (Matei 25: 35, 36)

67
 Isus – Prinţul Păcii

Proorocul a vorbit în zilele din vechime cu glasul lui

puternic: „Iată că fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un
fiu, şi-i va pune numele Emanuel – Dumnezeu este cu noi.” (Isaia
7: 14) Copilul ei, Fiul lui Dumnezeu va stăpâni peste tot
pământul. „Îl vor numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare,
Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9: 6). „Va fi numit
Prinţul Păcii pentru că acolo unde va domni El războaiele vor
înceta, păcatul şi moartea vor dispărea. Iată! Timpul acela este
aproape!”

De-a lungul unui drum şerpuit, prăfuit, un măgăruş îşi

purta povara – pe Maria. Iosif, logodnicul ei, mergea pe lângă
măgăruş răbdător. Împreună se îndreptau spre Betleem. Cerul
se întuneca. Ziua aproape trecuse, dar ei încă mai aveau de
mers. Începuse să se facă frig. Măgăruşul nici nu mai avea timp
să-şi tragă răsuflarea. Prinţul Păcii era pe cale să se nască.

Ajunşi la Betleem toate hanurile erau pline de oaspeţi.

Maria era frântă de oboseală şi mai presus de aceasta o
apucaseră şi durerile naşterii. Atunci un hangiu, îndemnat de
Duhul lui Dumnezeu le-a spus: „Haideţi! Puteţi rămâne în
grajdul meu!” Şi când s-a strigat miezul nopţii Prinţul Păcii se
născuse. Mieluşeii şi oile din grajd au asistat tăcute la naşterea
Sa.

68
 Behăiţi mieluşei! Behăitul vostru va fi cuvântul de bun
venit către Acela care tocmai a venit pe lume. Şi când El va sta
în braţele mamei Sale, răsuflarea voastră va fi căldura Sa.
Maria zâmbea către copilaşul ei, un bebeluş neajutorat, dar
Bebeluşul despre care vorbise proorocul în vechime. Numai la
El se gândise din ziua aceea când îngerul i-a adus vestea că
tocmai ea îl va naşte pe Mesia. Păstrând zâmbetul pe chipul ei a
aşezat pe Isus în ieslea animalelor. Cântă Marie! Strigă de
bucurie şi priveşte pe băieţelul de curând născut! În marele plan
al lui Dumnezeu tu ai avut un loc mare! Cântă şi strigă de
bucurie în inima ta!

Câmpiile din jurul Betleemului erau cuprinse de

întuneric. Păstorii străjuiau ţarcul turmelor lor, când deodată
slava lui Dumnezeu a umplut cerul. Plini de frică au ascultat
vestea îngerului: „Nu vă temeţi! Vă aduc o veste bună! Astăzi în
cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos
Domnul! . . . Îl veţi găsi înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”
(Luca 2: 10, 11) Această veste a schimbat cu totul dispoziţia
păstorilor. Mielul lui Dumnezeu venise ca să-i salveze! Haideţi
păstori! Haideţi să-l vedeţi!

Cerul s-a luminat şi un cor de îngeri cânta laudă lui

Dumnezeu: „Slavă lui Dumnezeu în locurile înalte şi pace pe
pământ între oamenii plăcuţi Lui!” (Luca 2: 14) Entuziasmul
creştea în inima păstorilor şi când totul a dispărut, uitând de
turmele lor au plecat să găsească pe Prinţul Păcii. În grajdul
întunecos şi mic, păstorii s-au adunat împreună cu oile care se
aflau deja acolo pentru a spune bun venit Celui de curând
născut.

Cântaţi păstori! Behăiţi mieluşei ca Prinţul Păcii să

adoarmă! Într-o zi El va conduce întreaga planetă cu pace şi
iubire. Dar azi încă nu are un tron pe care să domnească, ci doar
inima noastră! Când El va deveni Regele nostru, toate luptele
69
vor înceta şi suspinele se vor opri. Vom simţi dragostea Lui şi
vom avea pace.

Cântaţi ceruri! Bucuraţi-vă locuitori ai pământului!

Bucuraţi-vă de naşterea Domnului Păcii! El a venit să se nască
şi azi - în inima noastră!

70
 Veghetori în noapte

Introducere

1) Nici un teolog nu a reuşit până acum să precizeze

data naşterii Domnului Isus Hristos. Biblia nu ne spune, deci şi
teologul tace.

2) Toţi teologii pe care îi auzim pronunţându-se,

declară susţinut că eventuala dată în discuţie cu nici un chip nu
putea fi 25 decembrie.

3) Istoria bisericească ne informează că la sfârşitul

secolului IV, sărbătoarea Crăciunului a fost oficializată în
Occident pentru a o opune sărbătoririi păgâne a solstiţiului de
iarnă (natalis solis). În Orient sărbătoarea Crăciunului se
introduce în Biserica de Antiohia (377) şi în Biserica de
Constantinopol în 379.

71
 4) Puţini se gândesc azi la fondul istoric, mai mulţi, cu
temere de Dumnezeu şi evlavie se adună în suflet, pentru a
respira din atmosfera adânc spirituală a feeriei Betleemului,
care oferă un prilej potrivit de a porni pe urmele paşilor tainici
ai lui Dumnezeu.

5) Betleem înseamnă pace, înfrăţire, chemare, mângâieri

şi multă bunăvoinţă de a asculta mesajul Lui. Să auzim dar un
acord armonios, deosebit de captivant din cântecul mântuirii,
care începe pe primele file ale Scripturii, răsună pe ultimele, şi
va deveni cântecul veşniciei când cartea istoriei păcatului se va
închide pentru totdeauna, iar cei adunaţi azi, cu inimi deschise,
în jurul leagănului din Betleem, vor fi laolaltă, pe plaiurile
făgăduinţelor lui Dumnezeu.

Tema

Noi vorbim, ce ştim. Cunoştinţele noastre se adună din

Cuvântul lui Dumnezeu, care este adevărul. Când spunem:
Adevărul, trebuie să ştim că nu există adevăr mic sau mare,
însemnat sau neînsemnat. Cântecul dulce al îngerilor egalează
în importanţă sunetul "trâmbiţei de apoi". Adevărul are mai
multe faţete, aspecte, dar rămâne totuşi unul singur - Adevărul.

Ce importanţă ar putea avea în Matei 2, 6 denumirea

Domnului Hristos ca Păstor, denumire în care se uneşte într-o
singură revelaţie Vechiul Testament cu Noul? Sau ce
însemnătate ar putea avea amănuntele relatate în Luca 2,8, din
care subliniez pentru anticiparea temei de faţă câteva expresii:
„In ţinutul acela erau nişte păstori, care stăteau afară în câmp, şi
făceau strajă noaptea împrejurul turmei lor." Ia să vedem, ce
însemnătate au aceste expresii azi, acum.

72
Erau
Nu s-au pierdut în vălmăşagul istoriei păcatului, a
vitregiilor, a ostilităţilor, a emancipării pe treptele civilizaţiei,
în iureşul atâtor fascinaţii, ce atrag pe oameni de la ceea ce este
cel mai important, şi fără de care tot restul existenţei rămâne un
nonsens, debusolat, nejustificat de a fi menţinut. Pentru aceştia
se susţine permanenţa istoriei, de dragul acestora care "sunt"
mai este har.

Păstori

Aparent este vorba de o ocupaţie, simplă, aparţinând

unor culturi înapoiate, o ocupaţie monotonă: consta doar din
repetare, repetare nesfârşită a aceloraşi preocupări pe parcursul
zilelor şi a sezonului, uniform peste tot. Nu trebuie şcoală, doar
multă dragoste, ataşament, dăruire.

Un păstor, de pe primele pagini ale Scripturii a fost

foarte atent la cele descoperite de Dumnezeu, şi a luat o
hotărâre: ca el pastor va rămâne! Nu va urma calea „lumii", cu
făuriri, scormoniri în pământ, cântând compoziţii proprii.
Hotărârea lui l-a costat viaţa. Aşa zicem noi, că el a murit, iar
fratele lui a trăit viaţa ca un deştept care ştia de ce trăieşte pe
această lume. Da! Abel a murit, dar trăieşte în memoria lui
Dumnezeu, şi glasul lui se ridică din pământ ameninţător,
strigând după judecată, ca pumnul monumentului catastrofei
atomice de la Hiroşima (jumătate de braţ cu un pumn strâns,
ridicat ameninţător).

Abel a ştiut că el este un păcătos, că el are păcate, că

este născut în afara Edenului, că el are nevoie de miel ca să
poată intra după făgăduinţă în Raiul pierdut şi s-a hotărât că va
fi păstor, ca să aibă miel, să reprezinte memoria vieţii prin

73
miel. Viaţa lui va fi consacrată slujirii, promovării, vestirii, şi
ajutorării - să aibă miei şi pentru cei, care măcar odată pe an se
întorc spre conştiinţa lor şi caută împăcare cu Dumnezeu.
Abelii sunt păstori – pastori, predicatori ai vieţii.

Stăteau afară în câmp

Retraşi, departe de forfota lumii, curaţi de păcatele

sărbătorilor, cu cugetul spre făgăduinţe, cu suflet uscat de dorul
salvării, cu inima deschisă de a asculta mesajul stelelor, crezând
în cele scrise, şi în Cel care a scris dragostea lui în toată
existenţa umană.

Făceau de strajă

Vegheau în mod înţelept, pregătiţi pentru a întâmpina

orice situaţie ce s-ar ivi, să vadă cu ochii lor că mieii sunt în
siguranţă, să simtă căldura Aceluia, care, poate mâine, va fi
MIELUL drag, unic, salvator. Se schimbau între ei, erau o
comunitate de veghetori, având acelaşi gând şi grijă: Mielul!

Noaptea

Partea întunecoasă a zilei, a hoţilor, a păcatelor care nu

suportă lumina zilei, sau, în care de obicei se doarme,
inconştient, desprinzând de realitate. Ce să vezi noaptea? Ţi-e şi
frică! Şi aerul e plin de molime, căci firea îşi scutură frânele,
eşti singur, nimeni nu te poate ajuta, nici condamna căci nu te
vede, eşti cu adevărat tu însuţi. Cei care veghează, văd corect şi
în întunerecul firesc sau al istoriei.

Împrejurul turmei
Este greu să păzeşti turma chiar şi ziua, dar noaptea!
Marginile turmelor reprezintă linia de pericol pentru oile care

74
se aflau acolo, mai ales pentru miei. Marginea arată până
unde se întinde turma, până unde eşti ocrotit, şi de unde, mai
departe, în orice direcţie, urmează un teren plin de primejdii.
Viaţa este pândită de vrăjmaşul vieţii. Uneori cu forţă trebuie să
fii ocrotit, poate te doare, totuşi, când îţi dai seama, la urmă, şi
lucid, dai dreptate păstorului din Betleem, care a scris Psalmul
23 că nuiaua de fapt mângâie.

Învăţătura

Cui a putut descoperi îngerul că S-a născut un

Mântuitor? Celor care dormeau? Celor care făceau
planuri pentru nimicirea Mielului? Celor beţi în noaptea aceea?
Celor preocupaţi de câştigul ce se poate aduna pe seama
sărbătorii şi nemintoşiei oamenilor? Celor care se credeau
superiori păstorilor, socotindu-se drepţii şi adevăraţii păstori ai
unor tradiţii lipsite de Miel?

Ai Miel – ai iertare, ai viaţă. Înapoi la simplitatea

adevărului! Este noapte, dar cineva veghează. (Făclia Cetăţii
este Mielul, Apoc. 21,23). Avem făgăduinţe. Acum noi păzim
Mielul, atunci, ca Păstor, Mielul ne va conduce la izvoarele
apelor vieţii (Apoc. 7,17). Există o turmă puternic păzită.
Există un singur adevăr mântuitor: Mielul. Vino să-L vezi!.

Viitorul

Este un scaun de domnie al lui Dumnezeu şi al

Mielului. Acolo nu este noapte. Nici ochii nu vor fi înceţoşaţi
de lacrimi, căci El va şterge orice lacrimă din ochi.

Faluvegi Dezideriu

75
 Călătorind prin noapte

Pe drumul care suie de la Ierihon către Muntele

Măslinilor un grup de cămile înainta agale. Ziua se apropia de
sfârşit. Cămilele şi bărbaţii care le mânau arătau foarte obosiţi
ca şi cum ar veni din depărtare. Portul acestor oameni era
diferit de cel al israeliţilor prin ţara cărora treceau acum. Capul
le era acoperit de diademe din aur şi argint împodobite cu pietre
preţioase. La gât aveau salbe şi lănţişoare din aur. Inelele de la
degete reflectau lumina soarelui care cobora spre apus.
Ajungând pe vârful Muntelui Măslinilor au făcut un scurt popas
pentru ca animale lor să mai răsufle un pic.

Cel care era cel mai bătrân dintre ei le-a spus: „Ar
trebui să întrebăm pe primul om pe care îl vom întâlni unde am
putea să găsim pe Regele de curând născut al iudeilor.”

„Eu cred că vom afla imediat unde se află pentru să

suntem foarte aproape de Ierusalim!” a spus un altul.

Un iudeu care era îmbrăcat ca un levit venea din direcţia

opusă. „Pace ţie! a spus bătrânul care vorbise şi mai înainte. Ai
putea să ne spui unde Îl putem găsi pe Regele de curând născut al

76
iudeilor? Am văzut steaua Lui din Est şi vrem să ne închinăm
înaintea Lui!”

După ce a răspuns cu acelaşi salut, levitul a continuat:

„Irod este regele nostru. În palatul lui nu s-a născut nimeni.
Regele şi-a omorât toţi copiii de teamă ca nu cumva vreunul
dintre ei să-i ia tronul. Blestemat să fie de Dumnezeu. Apoi copii
se nasc în fiecare zi, dar nu ştiu nimic despre aşa ceva. Un rege al
iudeilor, spui?”

Bătrânul care întrebase a dat din cap în semn de

încuviinţare.

„Îmi pare rău, dar nu am cum să vă ajut. Întrebaţi la

Templu, sau la palat. Domnul să vă binecuvânteze!”

Călătorii obosiţi au privit unul către celălalt întrebători.

„Mă aşteptam ca toată lumea să ştie de El! Oare este posibil ca să
fi urmat doar o iluzie de-a noastră? Steaua aceea ne-a condus
atâta drum până aici . . .”

„Nu! Este imposibil să fi greşit! Mesia S-a născut în mod

sigur şi cineva trebuie să ştie unde!”

Umbrele nopţii coborau peste văi în timp ce magii din

Răsărit au stat la masă discutând despre steaua pe care o
văzuseră şi care îi îndrumase până aici. Când întunericul a
cuprins cetatea Ierusalimului, călătorii scrutau bolta înstelată
pentru a regăsi Steaua călăuzitoare.

„Acolo! Uite! Aceea este steaua! Să pornim! Să ne

continuăm drumul!”

Printre măslini, pe drumul abrupt, magii au coborât până

la poalele muntelui, apoi au intrat pe porţile Ierusalimului.
Ochii lor erau permanent îndreptaţi către Stea. Pentru un

77
moment, Steaua s-a oprit asupra Templului, apoi a dispărut.
Călătorii au intrat în curtea Templului. Acolo nimeni nu se
bucura de venirea pe lume a noului Rege. Hainele lor deosebite
au atras privirea celor care veniseră să se închine. Oamenii
aceştia străini au întrebat pe toţi cei pe care îi întâlneau despre
Regele de curând născut al iudeilor, dar nimeni nu părea să ştie
ceva despre acesta.

Unul dintre preoţi a răspuns la întrebarea lor: „Noi nu

avem alt rege decât pe Irod. Ce întrebare este aceasta la voi?
Vreţi să ne faceţi probleme? Dacă sunteţi într-adevăr prietenii
noştri terminaţi cu astfel de întrebări!”

Un alt închinător a continuat: „Spuneţi că aţi văzut o

stea? Păi sunt atâtea stele pe cer!”

„Da! Aşa este! au răspuns magii, „Dar nu vă aduceţi

aminte de profeţia lui Balaam: ’O stea răsare în Iacob şi toiagul
de domnie nu se va depărta din Israel’? Aceasta este Steaua pe
care am urmat-o până acum!”

„Da … sigur că da. Acea profeţie se referă la Mesia!

Preoţii noştri cred că ştiu mai multe despre aceasta! Haideţi să-i
întrebăm!” a răspuns un închinător.

Un alt închinător s-a adresat străinilor spunându-le: „Ce

ştiţi voi despre Mesia? Mesia este al iudeilor. Ce aveţi voi a face
cu E?”

„Prietene, a răspuns cel mai în vârstă dintre călători, este

adevărat că Mesia, Regele vostru este iudeu; dar El va fi
Mântuitorul întregii lumi şi tot pământul se va lumina de slava
Lui!”

Dezamăgiţi de ignoranţa închinătorilor iudei, călătorii

au plecat din curtea Templului. Venirea lor la Ierusalim a

78
stârnit mare agitaţie. Întrebarea lor ciudată era acum mult
discutată. Până şi Irod a auzit în palatul său despre ce discută
poporul. Magii din Răsărit, sperând că poate la palat vor găsi
un răspuns, au căutat să stea de vorbă cu Irod. Alarmat de
această veste, Irod a chemat pe toţi preoţii la palat pentru a afla
unde anume trebuia să se nască Mesia.

Este ciudat faptul că învăţătorii lui Israel nu ştiau exact

unde urma să se nască Mesia şi a fost nevoie ca să cerceteze
sulurile. Să fi uitat ei oare povestirea păstorilor? După ce au
cercetat profeţiile au spus regelui că Mesia trebuia să se nască
în Betleemul lui Iuda.

După plecarea preoţilor, Irod a chemat în taină pe magi

şi le-a spus: „Fără îndoială că noul rege al iudeilor pe care Îl
căutaţi este Mesia pe care Îl aşteaptă iudeii. El trebuie să se
nască în Betleemul lui Iuda. Mergeţi voi şi vedeţi locul unde se
află, apoi să-mi daţi de veste şi mie ca să merg şi mă închin
înaintea Lui.”

Când magii au ieşit din palatul lui Irod, au zărit din nou
Steaua călăuzitoare care i-a condus până la casa unde se afla
Isus. Nu au găsit un copil aşezat într-un pătuţ regal. Părinţii lui
nu erau oameni bogaţi. Dar în ciuda acestor aparenţe, ei au ştiut
că stau în faţa Fiului lui Dumnezeu. Plini de respect au
îngenuncheat şi I s-au închinat. Au venit dintr-o ţară bogată ca
să se închine înaintea unui copilaş sărac. Darurile lor au onorat
pe Isus şi erau o exprimare a închinării lor sincere faţă de El.

„Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea

oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească
pe Tatăl vostru care este în ceruri!” Matei 5: 16

În întunericul moral şi spiritual al acestei lumi, când

împăraţii şi preoţii nu mai ştiu unde poate fi găsit Isus, doar

79
„stelele” - mai pot călăuzi pe călătorii ce caută un Mântuitorul.
Cu toată cunoştinţa la îndemână, foarte mulţi trăiesc în confuzie
şi nu ştiu cum să găsească pe Acela care îi poate salva. „Cei de
departe”, conduşi de „stele” au găsit, mergând prin noapte,
drumul lor către Regele de curând născut. Această realitate se
repetă în fiecare an, când se sărbătoreşte naşterea Domnului.
„Cei de aproape”, care au toată cunoştinţa nu se grăbesc să
onoreze pe Regele de curând născut, şi „magii din răsărit” vin
ca să spele această ruşine!

„Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea stelelor, şi cei ce

vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele
în veac şi în veci de veni!” Daniel 12: 3

Fiecare din noi, „cei de aproape” putem deveni stele

călăuzitoare pentru „cei care vin de departe” ca să se închine
Regelui de curând născut. În noaptea acestei lumi „cei ce vor
învăţa pe mulţi să umble în neprihănire, vor străluci ca stelele!”
Toţi aceia care devin acum stele călăuzitoare pentru semenii lor
vor avea bucuria ca într-o zi – atunci când Regele va veni – să
primească o coroană împodobită cu stele.

80
.

81
82
 Această predică a fost inspirată din meditaţia de pe 3 iulie 1999 ţinută de către
pastorul Donald J Gettys la McDonald Road Seventh-day Adventist
Church McDonald, Tennessee

Ilie: apă rece şi păsări negre

Cu aproximativ 10 ani în urmă pastorul Kent Crutcher

predica într-o biserică mică dintr-un sătuc despre ceea ce
înseamnă să fii misionar. Nu se referea la misiunea din Africa
sau Indonezia. Vorbea despre modul în care putem sluji pe
Dumnezeu între vecini. Ideea lui de bază era că Dumnezeu
foloseşte oameni simpli pentru a face lucruri extraordinare.
Pentru a dovedi aceasta, a apelat la o mulţime de texte biblice
care se refereau la nume bine cunoscute: Moise, Ilie şi aşa mai
departe. Pastorul arăta cum aceşti oameni simpli au devenit
celebri datorită lucrurilor mari pe care le-au făcut. Nu sunt
oameni cărora trebuie să le facem statuie, ci au fost oameni
imperfecţi pe care Dumnezeu i-a folosit pentru o lucrare mare.

În timp ce predica, pe rândul din faţă era o femeie care

îl privea cu gura căscată. Pastorul a observat că femeia era
uimită de cele ce auzea şi se întreba dacă ceea ce spusese o
şocase sau pur şi simplu aşa asculta ea o predică. După
încheierea serviciului divin femeia aceea l-a căutat pe pastor şi
i-a spus: „Pastore! Niciodată înainte nu am mai auzit ceea ce aţi
predicat dvs.!” Era metodistă şi vizita biserica adventistă
regulat în ciuda sfaturilor pastorului ei. Ea ştia ceva despre
adventişti şi i-a povestit pastorului că bunicul ei fusese pastor
metodist şi ar fi predicat într-o biserică adventistă pentru că
acei adventişti nu aveau pastor. Aşa că femeia crescuse cu ideea

83
că adventiştii nu sunt aşa ciudaţi şi periculoşi cum spunea
pastorul ei, ci îşi amintea mereu cuvintele bunicului ei:
„Adventiştii sunt oameni buni!”

Femeia nu avea prejudecăţi, aşa cum avea pastorul ei,

numai că nu citea deloc Biblia şi de aceea nu ştia prea multe din
Scriptură. Acum doar auzise predica despre aceste personaje
biblice şi a rămas uimită pentru că nu crezuse vreodată că
personajele biblice sunt reale, şi mai ales nu credea că acestea
erau de fapt fiinţe umane. Când a înţeles acest lucru a început
să-şi pună întrebarea: „Deci, Dumnezeu mă poate folosi şi pe
mine?”

Biblia este clară atunci când se referă la natura copiilor

lui Dumnezeu. Ea ne vorbeşte destul de mult despre greşelile
slujitorilor lui Dumnezeu şi de asemenea ne descoperă faptul că
prin aceşti oameni obişnuiţi Dumnezeu a făcut lucruri
neobişnuite. Putem prinde curaj deoarece, nu contează cât de
slabă simte o persoană că este, ci lucrul care contează cel mai
mult este faptul că Dumnezeu ne poate folosi dacă îi dăm voie.

În această predică ne vom referi în mod special la viaţa

lui Ilie. În raport cu ceea ce ne spune Iacov 5: 17, „Ilie era un
om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi”, dar a fost gata să se
aşeze la dispoziţia lui Dumnezeu. Vom privi la realizările şi
eşecurile lui. După încheierea acestei predici sper ca noi toţi să
fim mai pregătiţi să îndeplinim cu mai mult curaj lucrarea care
ne-a fost desemnată.

Să începem cu începutul. Pentru prima dată Biblia ne

vorbeşte despre Ilie în 1 Regi 17: 1. Să reţinem faptul că este
pentru prima dată când Biblia vorbeşte despre Ilie. „Ilie,
Tişbitul, unul din locuitorii Galaadului, a zis lui Ahab: „Viu este
Domnul Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii
aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu!”

84
Buuuum!!! Ce intrare în scenă! Aceasta este prima dată când
auzim despre Ilie şi deja ne pune în încurcătură. Cine este acest
om arogant? Nu ni se spune nimic despre educaţia pe care a
primit-o, despre familia lui . . . Sunt grupuri de iudei care cred
că Ilie a fost înger pentru că Biblia nu menţionează nici o
genealogie în dreptul lui.

Iudeilor le place să cunoască genealogia celor care

declară că sunt profeţi ai Domnului. În dreptul lui Isus este
prezentată o genealogie. Dar Ilie? Cine este el? El apare pe
scena biblică la fel cum apare şi Melhisedec. Nu ştim nimic
despre locul de unde vin ei! În Iacov 5: 17 se dă răspunsul la
această întrebare: „Ilie a fost un om ca şi noi!” Nu a fost un
înger! Nu a fost un om extraordinar, ci doar un om ca şi noi.
Deci, cine a fost Ilie?

Din fericire putem să deducem câte ceva despre Ilie.

Numele lui ne vorbeşte despre părinţii lui. Aflăm astfel că
părinţii lui erau oameni temători de Dumnezeu. De unde ştim
aceasta? După numele pe care l-au dat copilului lor. Ei au pus
copilului un nume care nu suna prea bine pentru contemporanii
lor. „Ilie” înseamnă „Iehova este Dumnezeul meu” sau „Domnul,
El este adevăratul Dumnezeu!” În acea vreme, în întreg Israelul
nu mai erau decât şapte mii de oameni care încă se mai
închinau lui Dumnezeu. Pentru restul naţiunii Baal era
dumnezeu. De aceea putem deduce faptul că părinţii lui încă
mai credeau în Dumnezeul cel adevărat, Iehova. Părinţii lui Ilie
au fost destul de curajoşi ca să pună acest nume fiului lor.
numele acesta nu mai era de mult obişnuit în poporul Israel.

Ştim că Ilie era numit „Tişbitul” datorită localităţii din

care provenea. Galaadul era o localitate aşa de mică încât nici
până azi arheologii nu au dat de ea. Dar ştim că este vorba
despre o regiune muntoasă pentru că Galaad erau un oraş aşezat

85
între munţi. Oamenii din Galaad erau cunoscuţii ca fiind
neciopliţi şi direcţi, „sălbatici” aşa cum se obişnuia să se spună
în Israel. Ei puteau fi deosebiţi după portul lor, după modul
aspru de a vorbi şi erau departe de a se asemăna cu oamenii de
la oraş stilaţi, cu un port şi cu o vorbire aparte. De fapt oamenii
din acest loc puteau fi înţeleşi cu greu datorită dialectului greoi
pe care îl vorbeau. În timpul războaielor, ei cereau tuturor
acelora care păreau a fi străini în acele locuri să spună parola.
Parola era de fapt un cuvânt care nu putea fi pronunţat corect
decât de cei care locuiau în Galaad – „Shibboleth" . După
modul în care era pronunţat cuvântul, locuitorii din Galaad
puteau să-şi dea seama dacă cel suspectat era din localitatea lor
sau nu.

Oamenii erau aşa de asprii datorită condiţiilor precare în

care trăiau. Ei nu aveau case, ci doar nişte adăposturi din lemn
care abia dacă îi putea apăra de vremea rece şi urâtă de afară.
Încercările prin care Ilie trecuse trăind într-un astfel de loc
făcuseră din el un bărbat puternic. Încercările pregătesc pe
oameni pentru a fi folosiţi de Dumnezeu.

Galaad înseamnă „Movila Mărturiei!” Ghedeon era şi el

din Galaad. Ghedeon se ridicase, de asemenea, pentru a vindeca
naţiunea de idolatrie. Nu este de mirare că Ieremia, care trăia
tot în astfel de timpuri de apostazie întreba: „Nu este nici un leac
alinător în Galaad? Nu este nici un doftor acolo? Ieremia 8:22
Cu alte cuvinte Ieremia se ruga ca Dumnezeu să ridice un
mântuitor din Galaad care să salveze pe poporul Său de idolatri.

Galaadul se afla la 56 de mile (aprox. 100 Km) de

palatul lui Ahab. Cred că credinţa lui Ilie a fost testată pe
parcursul acestui drum, în timp ce trecea prin locurile aşa de
frumoase ale ţării făgăduinţei, pe lângă izvoare despre care se
ştia că nu secaseră niciodată, pe lângă păduri încântătoare, pe

86
lângă pajişti proaspete, pe lângă miile de animale care păşteau,
pe lângă lanurile de grâu. Locurile acestea întăreau convingerea
că acesta este pământul promis. Cum se putea ca toate acestea
să dispară? Pentru că acesta era mesajul pe care trebuia să-l
ducă lui Ahab.

Şi de ce era nevoie ca tot ceea ce era frumos în acea ţară

să dispară? Ce se afla în spatele acestei intenţii a lui
Dumnezeu? De mulţi ani Israel se afla într-o serioasă decădere
morală şi spirituală, iar în timpul lui Ilie această apostazie
ajunsese la culme. Era de aur a lui David şi Solomon se
încheiase. Şase regi veniseră la putere în ultimii 58 de ani. Toţi
cinci au fost neconsacraţi şi au depărtat poporul de Dumnezeu.
Primii doi regi care au urmat după Solomon au fost idolatri, al
patrulea a fost un criminal şi un beţiv, iar al cincilea era acuzat
de trădare şi al şaselea a fost considerat mai rău decât toţi cei
cinci care fuseseră înaintea lui.

Acum venise la putere un al şaptelea rege şi acesta se

dovedise a fi mai rău decât ultimul. Numele lui era Ahab şi
soţia lui se numea Izabela. Nu ne îndoim de faptul că această
căsătorie a fost profitabilă pentru fiecare din cei doi, dar nu
putem crede că era o căsnicie fericită. Nu putem afirma că ei s-
au unit pentru a forma un cămin datorită dragostei! Ahab şi
Izabela nici măcar nu s-au cunoscut mai înainte, ci ei s-au
căsătorit datorită tratatului de pace semnat între tatăl lui Ahab,
Omri cu fenicienii din nord. Omri venise la putere după patru
ani de război civil între armată şi familia nobilă din care se
trăgeau regii lui Israel. Deoarece Omri obţinuse încrederea
celor din armată a devenit rege.

Între sirieni, israeliţi şi fenicieni a fost încheiat un trata

de pace. Acest tratat de pace a fost întărit de căsătoria prinţului
Ahab cu prinţesa Izabela, fiica lui Etbaal, împăratul preot al

87
Tirului (1Regi 16: 31). Sidoniţii erau un popor foarte puternic
în acele zile.

Când Izabela s-a mutat în Samaria au început să se

schimbe anumite lucruri. Izabela a adus împreună cu ea
fascinaţia pentru lucrurile oculte. Copiii lui Israel nu au fost
şocaţi de această schimbare pentru că deja cunoşteau unii idoli
de la soţiile lui Solomon. Dar Izabela a organizat idolatria la un
nivel mai înalt. Ea nu era doar o închinătoare pasivă la Baal.
Planul ei era ca să transforme pe Israel şi religia lui. Ea îşi
propusese să întoarcă inima copiilor lui Israel de la Iehova, la
Baal. Izabela era un evanghelist a lui Baal. De aceea dorea să
extermine pe toţi profeţii lui Iehova. Era ceva obişnuit deja în
Israel ca să permiţi unei regine să se închine la un alt
dumnezeu, dar Izabela promova închinarea la Baal în toată
împărăţia.

Oare unde era Ahab în tot acest timp? De ce nu a pus el

capăt acestei situaţii? Dar Ahab era un om slab. El dorea să nu
supere pe nimeni şi să-i împace pe toţi. Deci ce a făcut? A
construit un templu lui Baal, dar a botezat pe copiii săi în
religia israelită. El dorea să ia tot ceea ce este mai bun din
fiecare din cele două religii. Numele fiilor lui erau: Ioram –
care înseamnă „Iehova este Cel Prea Înalt”; Ahazia – care
înseamnă „Iehova este Cel care ne susţine”; Atalia – care
înseamnă „Iehova fie înălţat!” , dar el slăvea pe Baal.

Închinarea la Baal includea plătirea taxe zeilor,

preoţilor, includea prostituţia în templu şi mai rău sacrificarea
copiilor.

De ce oare a fost ales tocmai Ilie pentru a stopa această

evoluţie a lucrurilor? Să ne întoarcem la Iacov 5: 17. „Ilie era
un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu
stăruinţă să nu ploaie, şi nu a plouat deloc în ţară timp de trei ani

88
şi şase luni.” Deci nu Dumnezeu este Acela care l-a trimis pe
Ilie cu acest mesaj la Ahab, ci Ilie s-a rugat să nu plouă şi nu a
plouat. De ce s-a rugat el aşa? Israel era târât în idolatrie şi Ilie
nu suporta aceasta! La început Izabela a crezut că este o glumă.
Îi plăcea să-şi ungă faţa cu un ulei special preparat din cenuşă
de tămâie amestecată cu ulei stors din flori şi fructe de migdale
– era ca un fel de mască primitivă. Numele ei însemna „Unde
este Baal?”, dar în ebraică avea altă semnificaţie: însemna
„balegă” sau „moale”. Ne putem imagina glumele făcute de
israeliţi pe seama reginei, care, deşi purta un astfel de nume îşi
conducea soţul. Dar mai putem să ne imaginăm faptul că toate
aceste glume au încetat atunci când Izabela a început să omoare
pe preoţii lui Iehova.

Ilie a făcut din această realitate un subiect de rugăciune.

Nu a fost o rugăciune grăbită cam de genul: Doamne, te rog să
mă binecuvântezi pe mine şi familia mea, să binecuvântezi pe
Israel şi te mai rog să trezeşti pe cei din familia regală la o
adevărată consacrare de partea ta. Amin!” A fost o rugă în care
Ilie a exprimat toată durerea inimii sale înaintea lui Dumnezeu.
Când ne-am rugat pentru biserica noastră cu aceeaşi stăruinţă
cu care s-a rugat Ilie pentru Israel? Trăim în timpuri de cruntă
apostazie! Acum este timpul pentru rugăciune stăruitoare.

Dar vreau să vă spun că rugăciunea stăruitoare este

riscantă. Ştiţi de ce? Pentru că de aici mai este doar un pas până
la provocarea de a te implica pentru remedierea lucrurilor.
Mijlocirea este un pod între interes şi implicare. Cel care se
roagă din toată inima nu poate spune: „Doamne, vrei să rezolvi
Tu această problemă, pentru că eu, slujitorul Tău pasiv nu
binevoiesc să mă implic în rezolvarea ei!” Rugăciunea
stăruitoare este riscantă pentru că va pune capăt confortului
nostru, va pune capăt mediocrităţii noastre, va cere renunţarea

89
la zilele noastre libere. Aceasta este realitatea despre ruga
stăruitoare.

Ruga lui Ilie nu era doar o adunătură de emoţii, ci se

baza pe făgăduinţe biblice. Ilie îşi cunoştea Biblia: să citim din
Deut. 11: 13 - 17 Este evident faptul că Ilie ştia ceea ce se
spusese despre Israel şi Ţara Promisă în vechime. (vezi
versetele).

Acum ştim de ce Ilie s-a rugat ca să nu mai plouă.

„Doamne, Tu ai spus demult că dacă ne vom depărta de Tine
vei face ca să nu mai plouă! Arată Doamne copiilor lui Israel că
Tu eşti Stăpân peste toate!” Şi astfel Ilie s-a rugat ca Dumnezeu
să împlinească una din făgăduinţele Sale. Şi tocmai în acest fel
conştiinţa israeliţilor putea fi trezită. Baal era zeul ploii şi al
soarelui, zeul fertilităţii şi aşa mai departe. Oamenii vor
blestema pe Baal dacă va fi secetă, se gândea Ilie.

Aşa că Ilie a intrat în sala tronului şi a transmis

mesajul din partea lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce eu şi
dvs. trebuie să facem. Ilie nu a venit cu o solie fabricată de el,
ci în urma studierii Scripturilor el a descoperit care este solia
lui Dumnezeu pentru vremea sa, apoi a transmis-o împăratului.

Deci ce spunea Ilie? Să ne întoarcem la 1 Regi 17:1.

Priviţi la acest verset! O predică de o propoziţie! Aceasta este
tot ceea ce el a avut de spus! Dar fiecare cuvânt era cântărit! O
primă idee a predicii sale este aceea că Dumnezeu este viu!
Oamenii au nevoie să redescopere faptul că Dumnezeu este viu!
Oamenii trebuie să ştie că eu şi dvs. slujim un Dumnezeu viu!
Înainte ca Ahab să înţeleagă cuvintele sale, Ilie a dispărut!

Vezi versetul 3, 4. Aici Dumnezeu pare a fi un pic

ironic. El este Acela care l-a încurajat pe Ilie să vorbească

90
despre secetă şi tot El este Acela care îl trimite la Cherit. (care
înseamnă loc secetos). Părea a fi mai logic să-l trimită lângă un
râu de munte care ar fi secat mai greu, dar în loc de aceasta
Dumnezeu îl trimite pe Ilie la un pârâu. Ceea ce pentru noi este
ilogic, pentru Dumnezeu are o logică.

În timp ce căuta să se ascundă, Ilie devenea tot mai mult

potrivit pentru lucrarea pe care Dumnezeu dorea să o facă prin
el. A fost trimis într-un loc aspru, nu departe de casa lui pentru
a fi acolo singur. Nu erau un loc tocmai confortabil, dar
necesităţile vieţii îi erau împlinite acolo.

Înainte ca Moise să elibereze pe Israel din robie, a

petrecut 40 de ani în palatul lui Faraon pentru a învăţa cum să
ajungă cineva. Apoi a petrecut alţi 40 de ani în pustie pentru a
învăţa că este un nimeni. Abia după aceea a fost capabil ca
încă 40 de ani să conducă poporul lui Dumnezeu prin pustie;
de reţinut faptul că aceia care vor înţelege că sunt un nimeni
sunt pregătiţi să facă lucrarea lui Dumnezeu.

David a petrecut mult timp singur cu oile învăţând să

păstorească turma înainte de a păstori poporul. Ilie trebuia să
petreacă acest timp singur. El mai avea multe de învăţat.

Un lucru pe care trebuie să-l mai înveţe era acela că

Dumnezeu are un timp hotărât când îşi va face lucrarea şi că la
timpul potrivit El îl va chema să îndeplinească lucrarea Lui. Se
părea că toată cariera lui Ilie de profet se va încheia după o
predică de o propoziţie. Dar aceasta a fost ceea ce Ilie trebuie să
facă pentru Dumnezeu la acel timp, apoi nu avea decât de
aşteptat.

Un alt lucru pe care trebuie să-l înveţe Ilie era acela că

Dumnezeu este plin de surprize. Metodele lui de lucru nu sunt

91
totdeauna predictibile. El poate avea grijă de noi într-un mod la
care nici nu ne gândim. Să fii hrănit de corbi? Cine s-ar fi
gândit! Unii spun că nu corbii ar fi hrănit pe Ilie, ci arabii!

Această idee a fost lansată deoarece termenul pentru

arab este aproape identic în limba ebraică cu cel pentru corb.
Este amuzant şi şocant faptul că Dumnezeu a ales tocmai acele
păsări care se hrăneau cu leşuri, cu cadavre să îl hrănească pe
Ilie! În raport cu Lev. 11 corbii erau păsări necurate. Această
întâmplare ne conştientizează de faptul că Dumnezeu se poate
folosi de orice ca să aducă la îndeplinire planul Său, nu numai
de oameni.

O altă lecţie pe care trebuia să o înveţe Ilie era aceea de

a sta liniştit. Şi aceasta este lecţia pe care trebuie să o învăţăm
şi noi. Câte minute a-ţi stat liniştiţi astăzi? Este foarte greu
pentru noi, ca în această societate haotică şi antrenată în tot
felul de activităţi să stăm liniştiţi. Mulţi dintre noi trăiesc într-o
continuă agitaţie! Minutele lor sunt drămuite! Alergăm tot
timpul şi nu stăm deloc! Nu ne putem opri pentru că avem aşa
de multe de făcut!!! Ilie se gândea că are aşa de multe de făcut
pentru ca poporul să se întoarcă la Dumnezeu, dar Dumnezeu l-
a învăţat că o predică de o propoziţie este de ajuns; Dumnezeu
l-a învăţat că trebuie să stea liniştit!

Când mergem la magazin pentru cumpărături nu avem

linişte pentru că şi acolo oameni mişună în toate părţile.
Oriunde ne-am duce nu avem linişte. Încercăm să vorbim altora
despre Prinţul Păcii, dar noi nu găsim un minut de linişte pentru
noi înşine!

Staţi liniştiţi şi veţi ştii că Eu sunt Domnul! Puteţi sta

liniştiţi? Poate că este greu ca azi să mai găsim un loc retras
lângă Cherit, dar trebuie să existe momente de linişte în fiecare

92
zi când să întâlnim pe Dumnezeu. Aceasta este ceea ce a învăţat
Ilie.

„Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni

ziua aceea mare şi înfricoşată.” Maleahi 4: 5
„Ilie” – proorocul pe care Dumnezeu îl va trimite înainte de
„ziua Domnului” va fi un om la fel de simplu ca şi Ilie –
proorocul de pe vremuri. Va fi un om care cunoaşte Scriptura şi
se roagă stăruitor lui Dumnezeu. Va fi un om dispus să asculte
întocmai glasul lui Dumnezeu. Va vorbi doar atunci când este
convins că Dumnezeu îl trimite să vorbească şi se va retrage
atunci când Dumnezeu îi va spune să facă aceasta. Cei chemaţi
să facă lucrarea lui Ilie în ultimele ceasuri ale istoriei au învăţat
să stea liniştiţi aşteptând ca Dumnezeu să-i călăuzească. Au
învăţat să depindă de El în toate lucrurile. Au trecut prin şcoala
comuniunii cu Dumnezeu şi au înţeles că El are un timp hotărât
când lucrează în favoarea poporului Său.

93
Această predică a fost inspirată din meditaţia de pe 10 iulie 1999 ţinută de către
pastorul Donald J Gettys la McDonald Road Seventh-day Adventist
Church McDonald, Tennessee

Ilie: rivalul lui Baal

I Regi 18

Ahab era un rege foarte mândru. Soţia lui, Izabela, era

extrem de preocupată de treburile Împărăţiei. Îi plăcea să le ştie
pe toate. Mai mult, îi plăcea să conducă ea însăşi ţara. Ahab
trăia într-un palat la care alţi împăraţi abia dacă puteau visa.
Sub comanda lui se aflau 2000 de care de război şi 10 000 de
soldaţi. Ahab şi Izabela locuiau în oraşul cel mai întărit din
Împărăţie – Samaria. Acest oraş era situat pe o colină de 300 de
picioare înălţime (aproximativ 120 m). Cetatea era înconjurată
de două ziduri. Zidul din interior era gros de 1,5 m (5 picioare)
iar cel exterior era gros de 9 picioare (aproape 3 m). Toate
măsurile fuseseră luate ca totul să fie bine.

Toate era bune, cu excepţia unui singur lucru. În ţară era

o mare secetă. De trei ani şi ceva nu plouase deloc şi nu mai
cădea nici rouă. Era groaznic. Recolta era pârjolită, animalele
erau pe moarte, pământul era ars şi praful era ridicat în aer de
vânt, făcând viaţa insuportabilă. Până şi caii de rasă ai lui Ahab
mureau de foame. Baal, dumnezeul la care se închinau aproape
toţi israeliţii, era zeul ploii. Oamenii începuseră să-şi sacrifice
copiii lui Baal pentru ca el să trimită ploaie. Copiii lui Israel îşi
trimiteau fetele la templul lui Baal pentru a se prostitua sperând
că vor avea iarăşi prosperitatea de odinioară.

94
 Un singur om era blestemat pentru toată această situaţie.
Numele lui era Ilie. Acest om era pentru Ahab ca musca aceea
care se bagă în lapte. Ahab era provocat de acest om bădăran
din Galaad. El era rege, dar Ilie se afla în centrul atenţiei. Şi lui
Ahab nu-i plăcea deloc aceasta. Cu trei ani în urmă Ilie venise
în sala tronului nepoftit, neanunţat şi neînfricat. Atunci el
spusese că dacă regele nu se va pocăi nu va ploua trei ani şi
şase luni. Ca un tunet au răsunat aceste cuvinte în urechile
regelui idolatru. Ilie a dispărut de atunci, pur şi simplu şi nu
mai era de găsit. Nu căzuse nici o picătură de ploaie şi nici
rouă, după cuvintele sale.

Ilie era acum printre primii zece oameni căutaţi din

toată împărăţia. De fapt, au fost trimişi spioni în toate ţările
vecine ca să-l găsească pe Ilie. Dar nimeni nu a putut găsi ceea
ce Dumnezeu ascunsese. Dumnezeu a folosit păsări necurate,
apoi o văduvă păgână pentru a-şi hrăni slujitorul. Ilie o ducea
bine la Sarepta, care era de fapt ţara lui Baal.

Fiind silit de regină, Ahab a apelat la toate metodele

pentru a-l găsit pe acest profet atât de urât. A folosit toate
serviciile sale secrete ca să-l găsească pe Ilie. Dar atunci când
Dumnezeu ascunde ceva, oricâte metode ar folosi oamenii nu
vor reuşi să afle nimic.

Unii adventişti se tem de timpul acela de strâmtorare,

când toate problemele pământului vor fi puse pe seama lor. Se
tem că atunci nu vor avea unde să se ascundă din faţa
oamenilor care vor dori să-i linşeze. Dar în timpurile de
persecuţie Dumnezeu i-a ascuns pe copiii Săi şi nimeni nu i-a
putut găsi.

Oamenilor li se spusese că, dacă aceşti ultimi

închinători la Iehova ar fi exterminaţi, atunci problemele ar

95
înceta şi seceta s-ar încheia. Înfuriată de această situaţie Izabela
era hotărâtă să termine cu toţi profeţii lui Iehova. Trebuie ca
toţi să fie ucişi pentru ca lucrurile să reintre în normal. Şi de
aceea a încercat să-i omoare pe toţi aceia care mai credeau în
Iehova. Dar credincios adevăratului Dumnezeu, Obadia a
ascuns o sută de profeţi ai lui Dumnezeu într-o peşteră. (vezi
capitolul 18).

Este uimitor că Dumnezeu nu renunţă la poporul Său

Israel. Întrecuseră orice măsură. De ce oare Dumnezeu nu
renunţă la ei pentru a crea un alt grup care să asculte de El, un
alt popor? Dumnezeu aduce la pocăinţă pe poporul Său
chemând un profet pentru această lucrare. El mai face încă un
efort pentru a-i salva. Dumnezeu încă mai procedează aşa. La
cea mai mică reacţie a păcătosului că ar vrea să se întoarcă la
El, Dumnezeu iartă şi judecă apoi vindecă. Harul Lui este
nemăsurat, iubirea Lui ne copleşeşte. Dumnezeu este gata să
ierte. Oare nu suntem bucuroşi să slujim unui asemenea
Dumnezeu? Un Dumnezeu minunat!

Într-o zi Obadia a apărut înaintea lui Ahab şi la anunţat

că Ilie s-a întors. Putem citi aceasta în 1 Regi 18: 16. LXX redă
acest verset cam aşa: „Ieşi afară să-l întâlneşti pe Ilie!” Ieşi afară
ca să dai piept cu acela care este cauza tuturor problemelor. Ca
din puşcă Ahab a ieşit să-l vadă pe Ilie şi nici nu l-a zărit bine
că a şi început să strige: „Tu eşti acela care nenoroceşti pe
Israel?” (se citeşte până la versetul 18)

Ahab, posibil că s-a gândit: „Eu sunt regele şi Ilie vrea

să mă înveţe pe mine ce să fac! NU-mi convine! Eu dau ordine
aici!” Dar Ilie este sigur pe el şi cuvintele sale seamănă a
poruncă: vers. 19 În faţa acestor cuvinte categorice Ahab se
supune imediat! Ver. 20.

96
 Tot poporul lui Dumnezeu a venit ca să fie martor la
această confruntare cosmică. Cine este adevăratul Dumnezeu ?
Urma ca în momentele următoare ei să descopere răspunsul la
această întrebare. Urma ca faptele să fie analizate şi să se dea
un verdict. Mii de oameni sleiţi de foame şi sete au venit să
vadă ce se va petrece pe Carmel.

Muntele Carmel era un loc potrivit pentru această

confruntare. Aici, pe acest munte se închinau de obicei israeliţii
lui Baal. Existau peşteri unde se petreceau lucruri îngrozitoare.
De pe Carmel se putea vedea Valea Haifa şi Marea Mediterană.
Era un loc nemaipomenit de frumos. Dar acum totul era jalnic
pentru că vegetaţia era cu totul uscată. Dacă în urmă cu ani,
faptele stricate ale israeliţilor care se închinau lui Baal erau
ascunse de pădurile de pe Carmel acum tot ceea ce făceau era
expus şi putea fi văzut pentru că pădurile nu mai existau.

Dumnezeu are căile Sale de a dezvălui păcatul în viaţa

fiecărui om. Când Dumnezeu ascunde ceva nimeni nu poate
descoperi. Psalmistul spunea: „Ferice de cel cu fărădelegea
iertată şi de cel cu păcatul acoperit!” Ps. 32: 1 Dumnezeu poate
ascunde păcatele acelora care le mărturisesc şi le va arunca în
„marea uitării”. Dar, atunci când oamenii Îl sfidează, când au
întrecut orice limită, Dumnezeu intervine pentru a descoperi
înaintea întregului univers grozăvia păcatului lor.

Acest conflict care se desfăşoară pe Carmel

prefigurează marele conflict care are loc între Hristos şi
Satana. Ziua judecăţii sosise pentru poporul Israel! Păcatele
care până mai ieri erau ascunse sunt expuse acum în faţa
tuturor! Totul se putea vedea!

Pe munte se aflau două tabere: Ilie care stătea neînfricat

şi fără ruşine de o parte şi regele cu 450 de prooroci ai lui Baal

97
de cealaltă parte. Testul a început. Cu doar două fraze simple
Ilie justifică poziţia sa.

I Regi 18: 21 „Dacă Baal este Dumnezeu mergeţi după

Baal!” Poporul lui Dumnezeu se afla în confuzie.

• Deveniseră politeişti.
• Credeau în Dumnezeu dar credeau şi în Baal. Se
închinau şi lui Dumnezeu şi lui Baal.
• Venise momentul să ia o hotărâre.
• A fi neutru în această confruntare înseamnă a fi
împotriva lui Dumnezeu.

Un om pe nume Freddie Fulcrum obişnuia să

cântărească toate lucrurile foarte atent. El spunea: „Pe de o
parte este bine aşa, dar pe de altă parte…” şi pentru că tot
timpul se întreba cum este mai bine niciodată nu acţionat. Când
Freddie a murit rudele au pus un zero mare pe crucea lui. El nu
realizase nimic. Este periculos să stai multă vreme nehotărât.
Trebuie să te hotărăşti odată. Creştinii nu pot oscila între două
păreri. Trebuie să alegem pe cine vom sluji.

Ronald Reagan a învăţat de mic că este nevoie să te

hotărăşti repede. Pe când era mic făcea parte dintr-o familie
săracă şi nu avea cu ce să se încalţe. O mătuşă mai înstărită l-a
dus la magazin, a vorbit cu vânzătorul şi i-a spus că ea va plăti
pentru o pereche de pantofi pe care nepotul ei o va alege.
Vânzătorul l-a întrebat: „Care pereche o vrei?” Ronald a privit
la raft şi a răspuns: „Nu ştiu! Dar am să mă gândesc şi am să vă
spun mâine!” „Bine!” a răspuns vânzătorul! „Vino înapoi în
două trei zile şi spune-mi dacă te-ai hotărât!”

98
 Peste câteva zile vânzătorul a întâlnit pe Reagan pe
stradă şi l-a întrebat dacă şi-a ales o pereche de pantofi. „Nu m-
am gândit!” a răspuns el.

„Bine!” a răspuns vânzătorul. Vino azi pe la mine

pentru că ţi-am ales eu o pereche!” Reagan povesteşte că şi azi
când se uită la acei pantofi, pe care i-a cumpărat atunci şi pe
care i-a păstrat, îşi aminteşte o lecţie mare pe care a învăţat-o:
dacă nu suntem gata să luăm noi înşine deciziile, alţii vor decide
pentru noi.

În I Regi 18:21 Ilie a spus: "Alegeţi azi cui vreţi să

slujiţi!” Care a fost reacţia poporului? „Dar poporul nu a
răspuns nimic.” Poporul nu a luat nici o decizie.

Raportul era de 450 la unu. Ilie era singur nu-i aşa? Ba

nu-i aşa! Mii de îngeri erau prezenţi la acea scenă. Unul singur,
dacă este de partea lui Dumnezeu, reprezintă majoritatea.
Niciodată nu trebuie să ne îngrijorăm că am rămas singuri. Ilie
reprezenta majoritatea morală pentru că el era de partea lui
Dumnezeu.

Regulile jocului erau simple. Dumnezeul care va

răspunde prin foc este adevăratul Dumnezeu. Ilie a permis
proorocilor lui Baal să înceapă primii. Dacă li s-ar fi permis să
înceapă ei la urmă poate ar fi găsit o modalitate isteaţă de a
aprinde focul, dar prin faptul că au fost primii nu mai aveau
această posibilitate. Au fost luaţi prin surprindere.

Ei au chemat pe Baal, regele ploii. Dar Ier. 14: 22 …

Aşa că ori de câte ori grădina ne este udată este ca şi cum
Dumnezeu ne acordă un credit.

Pretutindeni pe acel deal se auzeau incantaţiile şi

strigătele preoţilor lui Baal. (Vezi vers. 26 – 29) Amiaza
99
trecuse şi Baal nu răspunsese rugăciunilor lor. Era evident că nu
el era Dumnezeu. În cele din urmă proorocii lui Baal au
renunţat. Versetul 30

Lăsaţi poporul să vină aproape. Să vadă totul şi să nu

piardă nimic. Altarul lui Dumnezeu care fusese dărâmat şi
profanat, Ilie l-a reconstruit. Dacă dorim ca Dumnezeu să
răspundă în vreun fel atunci primul lucru pe care trebuie să-l
facem este acela de a reconstrui altarul rugăciunii. Cum arată
altarul familial? Cum arată momentele de închinare din Sabat?
Pe lângă altarul rugăciunii şi al închinării trebuie reconstruit
altarul sacrificiului pentru Dumnezeu. Inimile noastre trebuie să
fie asemenea unui altar - timpul nostru, talentele noastre,
darurile noastre şi întreaga noastră fiinţă. Ilie a pus toate cele 12
pietre la locul lor. În graba lui de a le arăta oamenilor care este
adevăratul Dumnezeu ar fi putut să pună mai puţine pietre, dar
el le-a aşezat pe toate la locul lor. Exista un simbol aici. Pentru
fiecare piatră exista o seminţie şi aşezând toate pietrele Ilie
spunea: „Ţinta mea şi planul lui Dumnezeu este acela de a reuni
ţara, de a aduna cele 12 seminţii într-o singură împărăţie!”

Lucrul acesta este exprimat în vers. 36

Descrierea momentului vers. 36 – 40

Apă: pentru a demonstra că Dumnezeu poate aprinde

focul şi cu paie ude. Puterea lui este mai presus de orice. De ce
un miel? – Lev. 16: 6

Era ceasul la care se aducea jertfa de seară.

Descoperirea adevăratului Dumnezeu avea loc la un timp
potrivit. Ilie plănuise ca exact în clipa jertfei de seară să aibă să
aibă loc minunea. În faţa poporului, în faţa preoţilor lui Baal şi
în faţa lui Ahab a rostit o rugăciune simplă de două fraze.

100
Simplitatea rugăciunii sale se afla într-un contrast izbitor cu
bolboroselile preoţilor păgâni.

Adevărata redeşteptare este departe de a fi extravagantă.

Simplitatea este marca unei treziri religioase autentice. Tocmai
aici este cheia: simplu, dar impresionant!

I Regi 18:38 –”Atunci a căzut foc din cer de la Domnul şi

a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pământul, şi a supt şi
apa care era în şanţ.”

Strălucirea focului trimis din cer a iluminat acel vârf de

munte. Această minune a izbit cele câteva mii de priviri ale
Israeliţilor. Focul acela se putea vedea de la câteva mile
distanţă. Arderea de tot, lemnele, pietrele, apa – totul a fost
mistuit. Poporul s-a dat înapoi plin de teamă. Dumnezeu a
transmis un mesaj poporului prin faptul că şi pietrele au fost
mistuite de foc. Deoarece pietrele erau un simbol al seminţiilor
lui Israel solia pe care Dumnezeu le-o transmitea era clară:
„Dacă nici în faţa acestei descoperiri nu se va produce o
adevărată pocăinţă, atunci Dumnezeu vă poate mistui aşa cum a
mistuit pietrele – un simbol al naţiunii.”

De ce a răspuns Dumnezeu imediat? Dumnezeu a trimis

foc din cer pentru a-Şi salva poporul. Ilie se rugase ca întregul
Israel să cunoască pe Dumnezeu – ca întreaga naţiune să se
întoarcă la El. Aşezând douăsprezece pietre la altar – câta una
pentru fiecare seminţie Ilie a exprimat dorinţa lui şi a făcut
clară intenţia lui Dumnezeu: restabilirea întregii naţiuni iudaice.

În timp ce priveau la minunea minunilor, inima lor a

fost cuprinsă de o furie nestăpânită faţă de proorocii lui Baal.
Erau de faţă părinţi care îşi sacrificaseră copiii în cinstea lui
Baal, crezând că jertfa oferită de ei va pune capăt secetei. Erau
acolo părinţi care, îndemnaţi de proorocii lui Baal îşi

101
trimiseseră fetele la templul păgân pentru a se prostitua. Acum,
când aceştia au aflat care este adevăratul Dumnezeu erau gata
să termine cu acei preoţi care îi înşelase atâta vreme.

Cei 450 de prooroci ai lui Baal stăteau în faţa întregului

popor vinovaţi. Descoperirea adevăratului Dumnezeu făcuse
poporul conştient că profeţii lui Baal erau nişte înşelători, nişte
mincinoşi. Venise ziua judecăţii pentru aceşti impostori.
Mâinile acestor oameni mânioşi au prins pe proorocii lui Baal.
Jos, la poalele muntelui Carmel curgea pârul Chison – pârâu
care marca graniţa dintre Israel şi Fenicia, ţara de unde veneau
toţi aceşti prooroci. Sângele lor a curs înapoi către ţara de unde
veniseră.

Nu isteţimea lui Ilie a adus focul! El nu a contribuit cu

nimic! Focul a venit prin credinţă! Noi nu putem contribui cu
nimic la salvarea noastră. Neprihănirea lui Isus este atribuită
tuturor acelora care o cer cu credinţă. Astăzi avem nevoie de
focul care vine din ceruri. Avem nevoie de descoperirea
adevăratului Dumnezeu.

Dar pentru aceasta trebuie să vină întâi Ilie! Ilie este

omul acela care a stat cu Dumnezeu la Cherit, a învăţat lecţia
dependenţei de El şi depinde în totul de Dumnezeu. Ilie este
acela care, datorită comuniunii cu Dumnezeu a ajuns să devină
un rival de temut al lui Baal şi este gata să stea de unul singur
în faţa celor mulţi. Ilie este acela care a adunat în inima sa
întregul popor al Domnului! Ilie nu este acela care revarsă peste
poporul lui Dumnezeu un potop de mustrări, ci Îl lasă pe
Dumnezeu să-i mustre pe copiii Săi. Ilie doar se roagă, crede şi
Dumnezeu lucrează! Aceasta este lucrarea lui Ilie! Acesta este
spiritul în care lucrează Ilie!

102
Această predică a fost inspirată din meditaţia de pe 17 iulie 1999 ţinută de către
pastorul Donald J Gettys la McDonald Road Seventh-day Adventist
Church McDonald, Tennessee

Ilie – profetul înfrânt

I Regi 18:41-19:9

Vom continua cu cea de a treia parte a predicilor despre

Ilie, unul dintre cei mai puternici lideri ai lumii. În meditaţia de
mai înainte l-am văzut pe Ilie pe Muntele Carmel în atenţia
întregului popor, plin de succes şi sigur pe el. Acum acest erou
al întregului popor a rămas pe munte pentru a cere ploaie.

Să deschidem la I Regi 18: 41 ” Ilie a zis lui Ahab: ’Suie-

te de mănâncă şi bea; căci se aude vuiet de ploaie.’” O mare
vijelie era gata să vină. O fi auzit Ilie deja vuietul ei? Dar unde
erau norii? Pe cer nu se putea vedea nici un nor. Nu se auzeau
nici măcar tunete în depărtare. Nu se vedea la orizont lumina
fulgerului. Şi cu toate acestea Ilie aude vuietul ploii. Urechea
credinţei auzea acel vuiet cu mult înainte ca urechile oamenilor
să audă aceasta.. Versetul 42: „Ahab s-a suit să mănânce şi să
bea. Dar Ilie s-a suit pe vârful Carmelului şi, plecându-se la
pământ s-a aşezat cu faţa între genunchi . . .” şi a început să se
roage. În timp ce regele lui Israel se grăbea să mănânce şi să
bea, Ilie a rămas să se roage. Poziţia pe care o avea Ilie exprima
adânca lui umilinţă, sinceritate şi consacrare.

Ilie dorea restaurarea spirituală a poporului. De aceea se

ruga stăruitor. Ilie dorea în mod sincer ca Dumnezeu să
răspundă rugăciunii sale.

103
 Şi ce s-a întâmplat? Versetul 43: ". . . şi a zis slujitorului
său: „Suie-te şi uită-te spre mare”. Slujitorul s-a suit, s-a uitat şi
a zis: „Nu este nimic!” Ilie a zis de şapte ori: „Du –te Iarăşi!”

Slujitorul lui Ilie era fie Ilie, fie fiul văduvei din Sarepta
pe care îl înviase. Dar oricare din aceştia doi ar fi fost nu putea
nici un semn că ar veni o mare furtună. Ilie avea promisiunea
din partea lui Dumnezeu că va ploua şi acum trebuia să
stăruiască pentru ca făgăduinţa Lui să se împlinească. Unele
făgăduinţe se împlinesc de la sine, pentru împlinirea altora
trebuie să te rogi stăruitor. Ploaia pe care Dumnezeu promisese
că o va trimite era un dar din partea Sa, nu o datorie pe care Şi-
o asumase.

Am găsit câteva gânduri interesante despre rugăciune în

Tragedia Veacurilor, pag. 525 (în original): „Este o parte a
planului lui Dumnezeu să ne ofere, ca răspuns la rugăciunea
credinţei, lucruri pe care nu ni le-ar fi oferit dacă nu L-am fi
rugat.” Conform acestor gânduri sunt lucruri pe care nu le
primim de la Dumnezeu dacă nu ne rugăm pentru ele. Această
idee este exprimată şi de Iacov în 4: 2: „…nu aveţi pentru că nu
cereţi!”

Ilie s-a rugat de şapte ori pentru acelaşi lucru. Oare ce s-

ar fi întâmplat dacă Ilie s-ar fi oprit la cea de şasea rugăciune?
Dar el a stăruit. În Comentariile biblice adventiste se
comentează acest episod: „Ilie a revăzut viaţa sa pentru a
descoperi unde a greşit . . el şi-a umilit sufletul şi şi-a cercetat
inima. Apoi el a ajuns la concluzia că el este un nimeni şi
Dumnezeu este totul. Atunci când a ajuns la această concluzie şi,
în credinţă s-a prins de Mântuitorul, a venit răspunsul.” Tocmai
aici este cheia.

Şi în Evrei se sugerează aceeaşi idee: „…Prin credinţă . .

. au căpătat făgăduinţe…” (Evrei 11: 33). Cum a reuşit Ilie să

104
obţină ploaie? Credinţa a fost cheia marelui răspuns pe care l-a
primit la rugăciune. Pentru ca Dumnezeu să vină şi să locuiască
în mijlocul nostru este nevoie să-I cerem aceasta.

Versetul 44: ”A şaptea oară slujitorul i-a zis: „Iată că se

ridică un nor mic din mare (Marea Mediterană), ca o palmă de
om.” Ilie i-a zis: „Înhamă şi pogoară-te ca să nu te oprească
ploaia!”

Credinţa lui Ilie este uriaşă. În ciuda realităţii - doar un

nor mic - el aşteaptă o ploaie mare. „Peste câteva clipe. Cerul s-
a înnegrit de nori, a început vântul şi a venit o ploaie mare.”
(versetul 45)

„Un nor mic, cât o palmă de om…” Pentru Ilie aceasta a

fost semnul! Norul îi prevestea ceea ce urma să se întâmple.
Aşa va fi: un nor, mic, cât o palmă de om va apărea la răsărit.
Norul acesta va fi semnul pentru poporul lui Dumnezeu. Va fi
de ajuns pentru ca aceia care s-au consacrat lui Dumnezeu să
ştie ce va urma.

Printre fulgere şi prin ploaie carul lui Ahab înainta cu

greu spre cetate. Dar Ilie, plin de Duhul Domnului a alergat 20
de mile (aprox. 28 de Km până la Izreel). Ilie a alegat înaintea
carului lui Ahab ca o călăuză a acestuia.

Când au ajuns la Izreel cei doi, Ahab şi Ilie s-a despărţit.

Ahab a intrat în palatul său confortabil, iar Ilie a rămas afară
pentru că nu avea unde să se adăpostească. S-a culcat lângă
zidurile cetăţii. În timp ce afară ploua, Ilie s-a acoperit cu
mantaua şi pe pământul gol s-a întins ca să se odihnească. Era
sleit de puteri, mort de oboseală şi epuizat. Pe lângă toate
acestea, după cei aproape 28 de Km parcurşi în alergare, Ilie nu
avea nimic să mănânce. Nu l-a aşteptat nimeni ca să-l premieze

105
pentru acest maraton. Mulţi oameni nici nu ştiau măcar că Ilie
fusese acela care se rugase ca Dumnezeu să trimită ploaia.

Odată cu înfrângerea şi moartea profeţilor lui Baal

adevăratul Dumnezeu triumfase şi acum, înaintea poporului era
deschisă o nouă eră de reformă spirituală. Ţara era
reîmprospătată de ploaie şi oamenii erau acum gata să asculte
ceea ce Ilie avea să-i înveţe poate că mulţi se aşteptau ca Ahab
să-l facă prim ministru pe Ilie şi ascultând de el, poporul ca
unul singur, să urmeze pe adevăratul Dumnezeu. Ilie îşi
imagina că, în Israel, urma să aibă loc o campanie de distrugere
a tuturor altarelor lui Baal şi Izabela va fi alungată. Cu aceste
gânduri Ilie a adormit.

Acum mingea era la Ahab. El ar fi putut face multe ca

visul lui Ilie să se îndeplinească. Dar în loc de asta, Ahab a
cedat din nou în faţa Izabelei. Izabela este iarăşi înaintea lui cu
iniţiativa. Înainte ca împăratul să ia vreo decizie în privinţa lui
Ilie, Izabela acţionează: „Izabela a trimis un sol la Ilie să-i
spună: „Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea lor, dacă
mâine, la ceasul acesta, nu voi face cu viaţa ta ce ai făcut tu cu
viaţa fiecăruia din proorocii lui Ball.” 1Regi 19: 2 „Vei fi omorât
la fel ca proorocii lui Baal. Acum nu pot ieşi ca să fac lucrul
acesta prin ploaie. Dar imediat ce va înceta ploaia te vor
termina!”

Visul pe care Ilie îl avusese doar cu puţin timp mai

înainte se spulbera. Tot curajul său a dispărut într-o clipă şi
sufletul i-a fost cuprins de teamă şi descurajare. Oare ce s-ar fi
întâmplat dacă Ilie ar fi stat neînfricat în faţa Izabelei? Când
solul acela a venit la Ilie, oare ce s-ar fi întâmplat dacă Ilie i-ar
fi spus: „Domnule, mergi înapoi şi spune Izabelei că nu mi-este
frică de ea. Am de gând să merg mai departe cu reforma pe care
am început-o azi. Nu mă interesează ce crede sau spune ea.

106
Dumnezeu va fi cu mine şi mă va proteja?” Oare ce s-ar fi
întâmplat?

E. G. White în cartea Profeţi şi Regi la pagina 160

(original) ne spune: „Dacă Ilie ar fi rămas acolo, Dumnezeu l-ar
fi ocrotit de primejdie. . . şi o mare reformă ar fi avut loc.”
Dumnezeu ar fi trimis lepra sau o altă boală asupra Izabelei.
Dar Ilie se clatină în faţa acestei ameninţări şi fuge,
ascunzându-se într-o peşteră.

În faţa acestei situaţii ce credeţi că a făcut Dumnezeu?

Oare l-a părăsit Dumnezeu? Oare ne părăseşte Dumnezeu
atunci când noi îi întoarcem spatele? Atunci când ne temem şi
nu ne încredem în El?

Dacă Izabela era hotărâtă să-l omoare de ce oare nu a

trimis un soldat ca să-l execute în timp ce dormea? De ce a
trimis un sol ca să-l avertizeze? Cred că Izabela era spaima
poporului! Poate că ea a vrut doar ca să-l sperie ca să se
oprească şi să nu mai continue cu reforma pe care o începuse!
Şi metoda ei a mers!

Acest colos al credinţei se dărâmă într-o fracţiune de

secundă! Dintr-un lider neînfricat acum devine un fugitiv. A
fugit la aproape 100 de mile de Izreel. Dar Dumnezeu nu l-a
părăsit pe Ilie! Îngerii Lui au fost alături de el pe tot acest drum.
Când a ajuns acolo Ilie şi-a exprimat dorinţa ca Dumnezeu să-l
treacă la odihnă. Dezamăgirea lui era aşa de mare că nu dorea
să mai trăiască (1Regi 19: 3,4). „Doamne, toată lumea mă
urăşte! Nimeni nu mă crede! Eu am lucrat degeaba pentru aceşti
oameni! Nu mai am ce face cu ei!”

Cum este posibil ca un om ca Ilie să spună aşa ceva? Şi

din nou apostolul Iacov ne răspunde: „Ilie era un on cu aceleaşi
slăbiciuni ca şi noi.” (Iacov 5: 17). Şi el trăia aceleaşi

107
simţăminte ca şi noi. Şi putea fi descurajat, ca şi noi.
Avertizarea Izabelei a căzut asupra lui ca un trăsnet. Privind la
ameninţarea pe care o avea în faţă mai mult decât la Dumnezeul
care îl putea ajuta, Ilie cade în descurajare. Era singur, aici
departe, sub cerul clar al deşertului. Nu putea să simtă decât
fierbinţeala vântului uscat.

De ce a căzut Ilie? De ce dorea să moară? 1 Regi 19: 4

ne răspunde: „Ia-mi viaţa pentru că nu sunt mai bun decât
părinţii mei!” Oricum va trebui să mor odată, este mai bine ca
aceasta să se întâmple acum. Sunt la fel de păcătos ca şi părinţii
mei. De aceea vreau să mor!”

Un alt motiv pentru care Ilie dorea să moară era acela că

ajunsese la epuizare fizică. Puterile lui spirituale se epuizaseră
şi cele fizice la fel. Toată ziua călătorise şi nu mâncase nimic.
De multe ori cel rău vine să ne ispitească chiar atunci când
suntem slabi din punct de vedere fizic sau spiritual. Aşa l-a
ispitit şi pe Isus, după 40 de zile de post.

Încă un motiv pentru care Ilie căzuse atât de adânc în

descurajare a fost acela că nu se rugase. Tocmai el, acela care
se rugase ca să plouă, nu s-a rugat pentru el însuşi şi pentru
problema pe care o avea. Nu s-a rugat pentru tărie spirituală,
pentru sine. După primirea acelei veşti de la Izabela el a fugit
în loc să se roage. Imediat ar fi trebuit să cadă pe genunchi şi să
ceară călăuzirea lui Dumnezeu în acea situaţie. Cei care slujesc
pe Dumnezeu în mod public au nevoie de un timp personal de
comuniune cu Dumnezeu. Fără acest timp de singurătate cu
Dumnezeu viaţa de creştin este foarte periculoasă. Rugăciunea
şi studiul Bibliei sunt ca nişte vitamine pentru suflet.

Ilie a căzut datorită motivelor discutate mai înainte., dar

pe lângă acestea mai este încă un motiv demn de remarcat. Din

108
1 Regi 19: 3 aflăm că pe drumul către pustie, când a ajuns la
Beer-Şeba Ilie şi-a lăsat slujitorul acolo. Ilie „şi-a concediat
slujitorul! Fiecare dintre noi ştim că atunci când suntem
descurajaţi avem nevoie de un prieten, de încurajările sale.
Avem de nevoie cineva care să fie lângă noi, să ne înţeleagă şi
să ne susţină.

Ilie a renunţat la slujitorul său care ar fi putut fi o sursă

de încurajare pentru el. Dar chiar dacă Ilie a poruncit
slujitorului său ca să rămână la Beer- Şeba, nu a putut să-L
împiedice pe Dumnezeu ca să meargă cu el. Dumnezeu L-a
însoţit mai departe. Acesta este Dumnezeul nostru. Chiar şi
atunci când vrem să rămânem singuri, când vrem să ne
ascundem de toată lumea, El merge cu noi. Prietenul nostru
ceresc ne însoţeşte în toate situaţiile.

Noi, care suntem oameni ca şi el, putem înţelege

căderea lui Ilie. Noi putem înţelege cum s-a simţit el. Sunt
momente în viaţă când ni se pare că tot ceea ce avea valoare
pentru noi până atunci este de fapt nesemnificativ. Sunt
momente în viaţă când ni se pare că tot ceea ce am făcut pentru
Dumnezeu nu are nici o valoare. Un astfel de moment a fost şi
cel pe care l-a trăit Ilie. El i-a spus „la revedere” lui Dumnezeu
şi a fugit departe, lăsând astfel pe Izabela să termine reforma pe
care o începuse în Israel. Sunt situaţii când se pare că toate
eforturile noastre de a face ceva pentru Dumnezeu, în sistemul
în care lucrăm, sunt inutile. Dezamăgiţi de eşecurile noastre de
multe ori renunţăm la fel ca şi Ilie.

Cum a reacţionat Dumnezeu la alegerea lui Ilie?

Dumnezeu se bazase pe Ilie pentru a redeştepta naţiunea
iudaică. Dumnezeu avea nevoie de Ilie ca să ducă mai departe
reforma pe care o începuse în Israel. Şi oare acum, când Ilie era
descurajat, a renunţat Dumnezeu la el? să observăm modul în

109
care Dumnezeu l-a tratat pe slujitorul Său descurajat. Dacă vom
înţelege cum tratează Dumnezeu pe cei descurajaţi vom şti
atunci cum să tratăm noi înşine pe aceia care s-au descurajat. În
primul rând Dumnezeu a permis lui Ilie să fugă. Nu l-a oprit
din drumul lui. Dacă avem de a face cu o persoană descurajată
să nu o forţăm să gândească asemenea nouă. Să o lăsăm să
meargă pe propriul drum. Apoi Dumnezeu i-a permis lui Ilie să
adoarmă. Acesta este un factor cheie. Avem nevoie de odihnă.
Jumătate din toate problemele noastre ar fi rezolvate dacă ne-
am odihni cum trebuie. Dumnezeu l-a lăsat să se odihnească.
Tocmai această lecţie o învăţase Ilie la Cherit – să stea liniştit. „
Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Domnul!” Ps. 46: 10 Ilie avea
nevoie de acel timp de odihnă.

Dumnezeu este Acela care permite uneori ca în viaţa

noastră să se întâmple anumite lucruri pentru a ne face să ne
oprim. A făcut Dumnezeu lucrul acesta cu dvs.? El aşează pe
drumul vieţii noastre un „Stop”. Motivul pentru care face acest
lucru este acela că doreşte ca noi să creştem, şi tocmai acele
momente de linişte, în care ne reevaluăm viaţa şi activitatea
determină cele mai spectaculoase creşteri. În astfel de momente
redescoperim că El este Dumnezeul nostru şi noi suntem copiii
Lui.

Epuizat, Ilie s-a culcat la umbra unui ienuper. După ore

bune de odihnă, Ilie a fost trezit de o atingere şi apoi de o voce.
Aceasta este un alt lucru pe care Dumnezeu l-a făcut pentru
Ilie. Dumnezeu a atins pe Ilie. Şi cred că de atingerea lui
Dumnezeu avem şi noi nevoie. Un înger al lui Dumnezeu l-a
atins pe Ilie. Deşi Ilie nu s-a rugat pentru aceasta, îngerul a
venit şi l-a atins. Aţi fost vreodată atinşi de Dumnezeu? Poate
că Ilie a tresărit şi prin trupul lui a trecut un fior de teamă,
crezând că Izabela l-a descoperit, dar alături era un înger.
Dumnezeu trimisese un înger ca să încurajeze pe Ilie.

110
 I Regi19: 6 „El s-a uitat şi la căpătâiul lui era o turtă
coaptă pe nişte pietre încălzite şi un urcior cu apă. A mâncat, a
băut, apoi s-a culcat din nou.” Ilie s-a întremat cu hrana pe care
Dumnezeu i-a trimis-o. Este uimitor modul în care puţină hrană
redă puterea celui obosit şi împrospătează până şi spiritul lui.
Creştinii trebuie să-şi aducă aminte că ei şi trupuri de care
trebuie să îngrijească. În loc să ne hrănim corespunzător, de
multe ori blamăm pe Dumnezeu pentru bolile noastre care nu ar
mai exista dacă ne-am fi hrănit corespunzător.

Îngerul Domnului l-a trezit din nou invitându-l să

mănânce. Uneori chiar aşa trebuie să se întâmple şi cu noi
pentru a mânca. Să vină un înger din ceruri care să ne atingă şi
să ne spună că a sosit ora mesei. Ilie „s-a sculat, a mâncat şi a
băut;” (1 Regi 19: 8) Ce vom face dacă întâlnim un om
descurajat? Trebuie să ştim de la început că oamenii descurajaţi
nu au nevoie de nişte prieteni asemenea prietenilor lui Iov. Care
credeţi că este cel mai bun lucru pe care îl puteţi face pentru cei
descurajaţi? Aceşti oameni nu au nevoie chiar atunci de
discursuri şi predici!

Iată care este nevoia lor:

• O supă de casă, călduţă, mai degrabă decât cuvinte de

doi bani;
• O bucată de pâine în locul reproşurilor;
• Un pahar cu apă în loc de cuvinte de duh;
• O prăjitură în locul criticii;
• Ajutorul nostru, dragostea noastră în locul respingerii şi
a criticii;

Ce s-a întâmplat cu Ilie după ce a mâncat şi s-a odihnit? Ilie

a călătorit mai departe multe zile doar cu puterea pe care i-a

111
dat-o cele două prânzuri. Doar cu aceste două prânzuri
pregătite de Cer pentru el, Ilie a mers 40 de zile până la Horeb,
Muntele lui Dumnezeu. Nu ştim foarte bine ce fel de mâncare a
fost aceea, dar a fost o hrană extraordinară.

Din această experienţă a lui Ilie putem înţelege faptul că lui

Dumnezeu Îi pasă de noi. Poate că experienţele prin care noi
trecem chiar acum sunt foarte grele. Poate că exact în aceste
momente unii dintre noi s-au întins sub „un ienupăr” al
descurajării. Poate chiar acum, deasupra noastră pluteşte un nor
negru al dezamăgirii. Dar un lucru este clar: Dumnezeu ne va
găsi oriunde vom fi. El va merge cu noi pretutindeni. Şi dacă
vom accepta să ne hrănim cu mâncarea pe care El ne-a pregătit-
o atunci vom căpăta puterea de a merge mai departe. Dumnezeu
va fi aproape de noi ca să ne scape din „valea umbrei morţii”
pentru că Îi pasă de noi.

De aceea să avem credinţă în Dumnezeul care l-a salvat pe

Ilie. Să avem credinţă în Dumnezeu atunci când suntem
descurajaţi. El ne-a promis că ne va duce acasă, chiar dacă vom
trece prin „valea umbrei morţii”.

112