Veveria

Este acrobatul lumii animalelor. Uimeste

prin sariturile sale, de pe o creanga pe
alta, la mare inaltime, si prin viteza cu
care alearga pe ramurile arborilor, de
care se agata cu ghearele ei ascutite.
Iar coada sa stufoasa, mai lunga decat intreg restul corpului, o face sa fie atat
de usor de recunoscut de toata lumea. Este veverita, cea careia vechii greci ii
spuneau skiouros, denumire rezultata din alaturarea cuvintelor skia (care
inseamna umbra) si oura (coada). Adica, intr-o traducere adaptata zilelor
noastre, cea care sta in umbra cozii sale. Traieste pe Terra din cele mai vechi
timpuri, zoologii americani descoperind in Carolina fosile ale unor exemplare de
veverita gri, a caror varsta a fost estimata a fi de aproximativ 50 de milioane
de ani! O intalnim si in prezent, in foarte multe zone ale globului, in special in
apropierea terenurilor impadurite, dar chiar si in parcurile si pe strazile
localitatilor din vecinatatea padurilor, veverita adaptandu-se foarte usor
traiului printre oameni.
Iar oamenii o iubesc si o ocrotesc, pentru ca este draguta, jucausa si deloc
agresiva.
Desi nu sunt diferente foarte mari intre acestea, exista in prezent peste 300
de rase de veverite, impartite in sapte mari familii, cele mai cunoscute si mai
numeroase fiind veveritele gri, veveritele zburatoare si veveritele de arbore.
Dintre acestea, veverita gri reprezinta rasa cel mai des intalnita si mai
studiata, populand zone intinse de pe aproape intreaga suprafata a emisferei
nordice (Europa, nordul Asiei, Orientul Indepartat si Japonia).
Veverita gri are o lungime de 30 - 40 de centimetri (inclusiv coada) si o
greutate care nu depaseste jumatate de kilogram. Se hraneste in special cu
alune, nuci, seminte, samburi si fructe de padure, dar nu refuza - atunci cand
se muta la oras si oamenii ii ofera - biscuiti, covrigi, napolitane si chiar pizza!
Traieste aproximativ 6 ani, dar atunci cand se plimba pe strazile oraselor,
viata ei este scurtata de cele mai multe ori de rotile masinilor sub care ajunge
din nefericire.

O ruda mai mica a veveritei gri este cea roscata (Sciurus vulgaris), care
masoara cel mult 20 - 25 de centimetri, are blana in nuante de la caramiziu la
negru-roscat, burta alba si o coada lunga, din fire pufoase si ciufulite.
Aceasta este, de altfel, veverita care traieste si in Romania. Unele dintre
exemplarele acestei rase au smocuri roscate sau negre pe urechi, acestea
devenind mai pronuntate in timpul iernii. Veverita roscata prefera sa traiasca in
padurile de conifere, unde gaseste din belsug hrana ei preferata: seminte si
conuri de pin sau de brad.
Desi rozatoarele nu sunt, de obicei, animale indragite, in America de Nord o
rasa de veverite a devenit preferata tuturor. Este vorba despre veverita
dungata (Tamias striatus), care traieste in paduri, dar isi petrece majoritatea
timpului pe sol, fiind un animal indraznet si curajos, care nu se teme de oameni.
De obicei, veveritele dungate scotocesc dupa seminte si fructe de padure, dar
mananca si resturile ramase dupa picnicuri.
Si in neamul veveritelor exista pitici si giganti. Cea mai mica veverita poate fi
intalnita in Africa (a fost denumita, de aceea, pigmeul african), mai exact in
sud-estul Nigeriei, in Camerun si Gabon. Nu o sa va vina sa credeti, dar capul si
corpul acestei mici veverite nu au - impreuna - mai mult de 7 centimetri, iar
coada mai masoara inca pe atat! Uriasul din familia veveritei se numeste Ratufa
(Ratufa indica), cunoscuta fiind si ca veverita gigantica indiana, corpul si coada
acesteia putand masura - impreuna - pana la 90 de centimetri! Aceste veverite
uriase traiesc in sud-estul Asiei si in cateva zone din Nepal.
Revenind la veveritele obisnuite si la modul lor de a trai, sa spunem ca aceste
mici animale sunt active in tot timpul anului, neintrand iarna in hibernare. Faptul
ca odata cu inceperea sezonului rece nu isi mai fac aparitia are o alta explicatie:
ele se retrag in scorburi sau vizuini pentru a-si proteja si pastra caldura
corpului, parasindu-si adapostul doar pentru a-si reface proviziile de hrana. De
asemenea, aceasta este si o tactica de a se proteja impotriva pradatorilor, care
in acele perioade isi diversifica meniul, vanand chiar si micile animale care nu se
afla de obicei pe lista victimelor preferate. Unul dintre putinii dusmani naturali
ai veveritei ramane - indiferent de anotimp - acvila, aceasta pasare de prada
planand deseori pe deasupra terenurilor pe care topaie micutele mogaldete
pufoase.

O curiozitate careia zoologii nu-i gasesc alta explicatie decat cea a inrudirii cu
unele specii de rozatoare este faptul ca veverita se poate deplasa prin apa
inotand caineste si folosindu-si coada drept carma! Este adevarat ca acest
lucru se intampla foarte rar: numai atunci cand veverita nu are de ales apeleaza
la acest mijloc de deplasare extrem de obositor pentru ea. In rest, alearga cu
viteze foarte mari sau face salturi, lungimea sariturii putand ajunge la aproape
doi metri. Daca aceste salturi au loc la inaltime, de pe o creaga pe alta sau chiar
intre doi copaci invecinati, saritura poate fi asemanata cu zborul, din aceasta
comparatie provenind numele veveritelor zburatoare. Doar nu credeati ca
zboara cu adevarat, nu?
Veveritele sunt animale singuratice. Nu traiesc in grupuri, iar singura apropiere
dintre masculi si femele are loc in perioada imperecherii. Dupa aceea, in special
primavara, masculul paraseste femela, pe care o lasa sa se ocupe singura de cei,
de obicei, patru micuti nou-nascuti. Puii se nasc golasi si orbi, avand intre 30 si
50 de grame fiecare. Mama veverita ii va tine pe acestia in vizuina pana cand vor
creste destul de mari astfel incat sa se poata descurca singuri. Aceasta
perioada dureaza intre opt si zece saptamani. In acest timp, veverita isi muta pe rand - puii dintr-un loc in altul (daca este nevoie), apucandu-i cu gura de
ceafa, asa cum probabil ca ati vazut ca fac pisicile cu puii lor.
Fiind atat de simpatice si de prietenoase, va veti intreba - desigur - daca ati
putea aduce o veverita in camera voastra, pentru a o creste ca pe un animal de
companie. Raspunsul este: categoric nu! Veverita are nevoie de spatiu in care sa
poata alerga, sari, sa se poata catara. Fara sa vrea, nu din rautate, ea poate
distruge pur si simplu lucrurile din casa, cu ghearele sale ascutite si cu dintii ei
formati pentru ros. Asa ca, nu ne ramane decat sa le admiram pe aceste dragute
acrobate cu coada stufoasa in mediul lor
natural, sa le hranim si sa le protejam.