Nichita Stanescu O calarire n zori

Lui Eminescu tnar

Tacerea se izbeste de trunchiuri, se-ncrucise,
se face departare, se face nisip.
Mi-am ntors catre soare unicul chip,
umerii mei smulg din goana frunzise.
Cmpul taindu-l, pe doua potcoave
calul meu salta din lut, fumegnd.
Ave, ma-ntorc catre tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strignd.
Tobe de piatra bat, soarele creste,
taria cu acvile din fata lui
se prabuseste n trepte de aer, sticleste.
Tacerea se face vnt albastrui,
pintenul umbrei mi-l creste
n coastele cmpului.
Soarele rupe orizontul n doua.
Taria si naruie sfrsetele-i carcere.
Sulite-albastre, fara ntoarcere,
privirile mi le-azvrl, pe-amndoua,
sa-l ntmpine fericite si grave.
Calul meu salta pe doua potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele salta din lucruri, strignd
clatina muchiile surde si grave.
Sufletul meu l ntmpina, ave!
Calul meu salta pe doua potcoave.
Coama mea blonda arde n vnt.