Nr.

1 / 2014

,

Anuarul
stiintif ic
´

ISSN:

´

al Bibliotecii „V.A. Urechia”
din Galati
´

ISSN 2392 – 8352

Editura
Axis Libri

Anuarul științific
al

Bibliotecii „V.A. Urechia”

Nr. 1/2014

Editura
Axis Libri

Galaţi

ISSN 2392 – 8352
ISSN-L 2392 - 8352
Redactor șef:
Prof. dr. Zanfir ILIE
Redactor responsabil:
Violeta MORARU
Redactor coordonator:
Dorina BĂLAN
Secretar general:
Catrina CĂLUIAN
Redactor responsabil biblioteconomie și știința informării:
Prof. univ. dr. Mircea REGNEALĂ
Redactor responsabil literatură și lingvistică:
Prof. univ. dr. Simona ANTOFI
Redactor responsabil jurnalism și științele comunicării
Conf. univ. dr. Marian PETCU
Asistenţă computerizată:
Cătălina CIOMAGA
Tehnoredactare:
Sorina RADU

Publicaţie editată şi realizată cu sprijinul financiar al
Primăriei Municipiului Galaţi.

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”
Mihai Bravu, nr. 16, Galați, 800208
Tel: 0236/411037;
Fax: 0236/311060
e-mail: zanfirilie@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 102)
e-mail: balan_drn@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 109)
axislibri@gmail.com
Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține autorilor.
Copyright © 2014 Editura „Axis Libri” Galaţi

CUPRINS

3

CUPRINS
Argument
„Educațiunea, fica nobilă a voinței omenești”

Redacția ......................................................................................................................5
Biblioteconomie și știința informării
Biblioteconomia în secolul XXI și provocările sale

Prof. univ. dr. Mircea REGNEALĂ ........................................................................7
KOHA – un sistem integrat de bibliotecă open source

Mioara VONCILĂ, Sergiu OBREJA ....................................................................14
Centrul de Documentare Europeană, punct principal de documentare,
informare şi colaborare în activitatea academică

Anca-Laura GRIGOROV .......................................................................................24
Publicații seriale. Aspecte privind raportul ISBD-FRBR

Violeta MORARU ....................................................................................................28
Francmasoneria: Documente existente în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia”

Redacția ....................................................................................................................37
Științe socio-umane
Cultură şi subcultură

Conf. univ. dr. Ivan IVLAMPIE ...........................................................................39
Eforturi ale autorităţilor gălăţene pe linia disciplinării şi reglementării circulaţiei
în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a
secolului al XX-lea

Dr. Adrian POHRIB ...............................................................................................42
Unirea Principatelor și Galații

Prof. Ghiță NAZARE ..............................................................................................51
Literatură și lingvistică
Reevaluări critice şi mutaţii canonice în dicţionarele de literatură română:
dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 vs
dicţionarul general al literaturii române

Prof. univ. dr. Simona ANTOFI ............................................................................57
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

4

C U PR I N S

Normă şi abatere în privinţa acordului în limba română actuală
Lect. dr. Oana-Magdalena CENAC ..................................................................64
Adaptarea idolilor (fragmente)
Prof. Theodor PARAPIRU .................................................................................69

Istoria presei
Presa gălăţeană în timpul Primului Război Mondial. Contribuţia
unui ziar independent: „Înainte. Galaţii-noi”

Prof. dr. Zanfir ILIE ...........................................................................................72
Cultură și civilizație
Catedrala ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” de la fondare şi până la sfinţirea sa

Marius MITROF .................................................................................................82
Donația bibliofilului V.A. Urechia, obiect al evaluării și clasării în
Patrimoniul cultural național mobil

Prof. dr. Zanfir ILIE ...........................................................................................87
Cronică de întâmpinare
Proiecte şi realizări editoriale ale Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi
în domeniul memoriei şi cunoaşterii locale

Camelia TOPORAȘ ............................................................................................95
Atitudine civică
Patrimoniul începe din suflet! sau De ce n-o fi Galaţiul… Brăila?

Victor CILINCĂ ..................................................................................................99

Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ARGUMENT

5

„ E D U C AȚ I U N E A , F I C A
N OB I L Ă A VOI N Ț E I
OM E N E Ș T I ” 1
redacți a
Anul acesta s-au împlinit 180 de ani de la nașterea, la Piatra Neamț, a celui care
avea să devină peste timp mentorul spiritual al forului de cultură gălățean ce-i poartă
cu mândrie și cinste numele - Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”. Din dorința de a ne
respecta înaintașii, pentru că așa cum spunea Urechia - „Vai de poporul care, asemenea
grădinarului neînțelept, nu îngrijesce de rădăcinile sale, carele nu are cultul trecutului!” am dorit să înființăm o nouă publicație periodică, spre cinstirea și în memoria pedagogului,
publicistului și polivalentului nostru precursor, care aprecia că „educațiunea, fica nobilă a
voinței omenești, nu mai rămâne îndoială, reapropie rasele prin cultură și direcțiune la
bine, la adevăr, la frumos.”
Evocarea momentului aniversar prin înființarea unui Anuar științific, vrem să se
constituie într-o obligație de prestigiu pentru colegiul de redacție al acestui periodic care
încearcă să lanseze la Galați primul serial cu apariție anuală de tip socio-uman și științific, așa
cum, în 1901, Urechia încerca să lanseze prima revistă de cultură dintr-o bibliotecă publică
româneacă.
La ceas aniversar, încercăm să ne inspirăm - pentru a câta oară? - din hărnicia
intelectuală dezinteresată a predecesorului nostru, pusă fără preget în slujba gălățenilor,
și nu numai, pentru ca, peste ani, prestațiile intelectuale ale studioșilor locului să poată
fi răsfoite și să constituie noi puncte de plecare în progresul științific și tenhic local și
național.
Așa cum îndemna Ranganathan, părintele clasificării biblioteconomice - „citește și
oglindește trecutul pentru a avea prezent și viitor”- colectivul de redacție dorește ca revista
să merite reflecţiile cuvenite din partea celor care aparţin și vor aparține comunităţii locale,
deoarece formarea din punct de vedere științific a individului constituie condiția sine qua non
pentru dezvoltarea unei națiuni.
Dacă în 1870 Urechia formula adevărate teorii ale educației, astăzi considerăm
că principiile sale au rămas general valabile pentru toate națiunile: „...instrucțiunea și
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

6

ARGUMENT

educațiunea națională este în adevăr scopul ce trebuie să ni-l propunem în vedere cu toții,
mari și mici, puțini și neînsemnați, avuți și săraci... Este semință care va da roade bune.”
Astfel, misiunea bibliotecii și a celor care slujesc la desăvârșirea ei a devenit o grea, dar
frumoasă povară, și anume aceea de a continua, în plină eră a informatizării, să ne îmbogățim
moștenirea inestimabilă a instituției noastre cu încă o publicație care își propune:
1. Amplificarea misiunii, rolului și locului Bibliotecii în procesul de edificare profe­
sională în societatea informaţiei şi a cunoaşterii;
2. Promovarea imaginii publice a Bibliotecii și a imaginii profesionale a bibliotecarului;
3. Cunoașterea și valorificarea celor mai noi preocupări în domeniul limbii și literaturii
române;
4. Promovarea oamenilor de știință atât din arealul „Dunării de Jos”, cât și a celor din
spațiul național și a preocupărilor acestora în domenii diverse de cercetare: istorie, jurnalism,
cultură, civilizație etc.
Structura revistei, grație valoroșilor colaboratori, va da posibilitatea publicării unor
lucrări originale ale învățaților gălățeni, a unor însemnări de critică a cărților nou ieșite de
sub tipar, îndeosebi la Galați, a știrilor despre noile descoperiri prin studiu științific și, în
sfârșit, a tot ce poate fi vrednic de consemnat pentru publicul gălățean.
Fie ca longevitatea Anuarului științific al Bibliotecii „V.A. Urechia” să aibă trăinicia
de veacuri a Dunării care veghează și binecuvântează aceste meleaguri!
Noiembrie 2014
Note:
1. Urechia, V.A. Buletinul Instrucțiunii Publice, 1865

Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

7

B I B L IOT E C ONOM IA
Î N SE C OLU L X X I ȘI
P ROVO C Ă R I L E S A L E
Prof. un iv. dr. Mi rcea Regneal ă, profesor-emerit
Uni versi tatea di n București
Cine cercetează în profunzime fenomenul biblioteconomic contemporan constată că
ultimii cincizeci de ani au însemnat pentru biblioteci mai mult decât ultimele cinci secole.
S-au înregistrat schimbări fundamentale atât în filosofia, cât și în practica de bibliotecă. Aceste
importante mutații sunt marcate de fenomene uneori paradoxale care pun în dificultate nu
numai pe bibliotecarii preocupați de diseminarea informației și a documentelor, dar și pe
cercetătorul avizat. Iată câteva dintre acestea: explozia informațională vs. criza informării,
biblioteca electronică vs. biblioteca clasică, acces deschis vs. acces închis, acces la
informație vs. obstacole legislative și administrative. O analiză atentă a tuturor acestor
fenomene, teoretizată de cei care se ocupă cu stocarea, regăsirea și difuzarea informațiilor
și a documentelor în societatea actuală, ar necesita multe pagini. În rândurile care urmează
ne vom limita doar la o analiză fragmentară a lor, accentuând ceea ce este caracteristic și
important pentru biblioteci în contextul contemporan al dezvoltării bibliotecii digitale.
Fenomenul cunoscut sub denumirea de explozie informațională a apărut în deceniul al
șaselea al secolului XX, generat de o înmulțire fără precedent a numărului de cărți și publicații
periodice. Această spectaculoasă creștere a pus în mare dificultate pe cei care achiziționează
și stochează publicații, respectiv pe bibliotecari. Pe de o parte, bibliotecile depun eforturi să
achiziționeze cât mai mult din ceea ce se publică, iar pe de altă parte, cititorii oameni de știință
și cercetători se plâng că nu găsesc în biblioteci ceea ce consideră a fi mai valoros din domeniul
lor de activitate. În aceste condiții începe a se vorbi tot mai frecvent de criza informării,
care se adâncește pe măsura creșterii producției editoriale. Oamenii de știință explică această
situație, menită să producă nedumerire, ca un fenomen bipolar: la un pol se află producătorii
de informații și documente care nu știu dacă, unde, când și cine va folosi informația pe care ei
au produs-o. La celălalt pol se află consumatorii de informații care, la rândul lor, nu știu dacă,
unde, când și cine a produs informația de care au nevoie. Comunicarea între producătorii
și consumatorii de informații a fost și continuă să fie deficitară, în ciuda măsurilor luate de
comunicarea științifică în ultimele decenii, prin crearea a o serie de instrumente menite să
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

8

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

ofere cât mai multe informații despre ceea ce se publică. În aceste condiții, pare firesc să se
vorbească despre o criză a informării.
O primă soluție spre ieșirea din impas este dată de apariția, la scurtă vreme după creșterea
exponențială a numărului de publicații, în 1958, a sistemului DSI/SDI (Difuzarea Selectivă a
Informației/Selective Dissemination of Information). Conceptul a fost inițiat de Hans Peter
Luhn de la IBM și dezvoltat cu ajutorul bibliotecarilor din marile biblioteci americane. După
cum îl descrie Luhn, DSI este un sistem de „business intelligence” care implică utilizarea
calculatorului pentru a selecta dintr-un flux de documente noi, pe cele mai reprezentative
pentru utilizare, slujindu-se de abstracte și alte instrumente bibliografice. Sistemul DSI/SDI
a mai fost numit „current awareness”, permițând ținerea la curent a utilizatorilor cu ultimele
apariții editoriale dintr-un anumit domeniu. Acest sistem s-a dezvoltat în ultimele decenii
constituind astăzi elementul cheie în organizarea și funcționarea sistemelor de informare și,
mai ales, a bazelor de date.
Biblioteca electronică, fiind cunoscută astăzi sub numele de bibliotecă digitală și uneori
de bibliotecă virtuală, este o colecție de obiecte digitale, formate din texte, materiale video și
materiale audio și accesibilă prin intermediul calculatorului. Conținutul său poate fi stocat
local sau făcut accesibil printr-o rețea de calculatoare. Termenul de bibliotecă digitală a
fost folosit pentru prima dată în 1988 într-un raport întocmit de Corporation for National
Research Initiatives, dar va fi popularizat abia în 1994 de către NST/DARPA/NASA Digital
Library1 . Vorbind de biblioteca digitală, avem în vedere nu suportul, ci formatul, compresia,
codarea ( pentru video și audio) precum și digitizarea (mod text sau mod imagine). Referitor
la retrodigitizare, activitatea cea mai frecventă în cazul digitizării documentelor patrimoniale,
aceasta are în exclusivitate, în atenție, documentele pe hârtie. Există aici două direcții de lucru
- una mod text care constă în digitizarea exemplarelor pe suport hârtie și postarea acestora
online (în acest fel procedează francezii prin Gallica ) și alta mod imagine prin care se extrage
doar textul care este ocerizat (OCR). Acest din urmă sistem prezintă avantajul reducerii
dimensiunii fișierului. În toate marile proiecte de digitizare întreprinse în lume, pentru
crearea bibliotecilor digitale, la care ne vom referi în continuare, baza digitizării o reprezintă
publicațiile stocate în biblioteci fie aflate, fie ieșite de sub incidența dreptului de autor.
Legat de biblioteca digitală, de câțiva ani se vorbește de accesul deschis și accesul închis
la informații. Comunitatea utilizatorilor de informații și marile organizații internaționale
care o reprezintă, cum ar fi IFLA sau UNESCO, doresc un acces nerestricționat la
informațiile stocate în publicații sau baze de date. Același lucru cer și țările mai puțin
dezvoltate care nu dispun de resurse suficiente pentru a le cumpăra. Din păcate, toți aceștia
se izbesc de neîndurătoarea lege a copyrightului. Deși la toate forurile mondiale se vorbește
despre dreptul oamenilor la informație, ca fiind unul din drepturile fundamentale ale
ființei umane, în realitate accesul la informație este îngreunat prin măsuri administrative
dure impuse de organizațiile internaționale care se ocupă cu dreptul de autor, cum ar fi
Organizația Internațională a Proprietății Intelectuale (WIPO). La presiunea marilor
proprietari de copyright, îndeosebi a celor americani, WIPO a impus, de câteva decenii,
1. TEDD, Lucy; LARGE, Andrew. Digital Libraries : principles and practice in a global environment.
München: K.G. Saur, 2005.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

9

mărirea numărului de ani de protecție ca drept de autor, de la 50 la 70, post mortem auctoris.
Această creștere a perioadei de protecție a operelor literare și științifice a însemnat o grea
lovitură dată tuturor acelora care doreau trecerea cât mai rapidă a publicațiilor în domeniul
public spre o utilizare fără restricții.
Una dintre soluțiile parțiale pe care oamenii de știință au găsit-o pentru a rezolva
problema accesului la informații a fost crearea depozitelor instituționale (institutional
repository - IR). Depozitele instituționale sunt arhive online de colectare, prezervare
și diseminare a copiilor digitale a documentelor realizate într-o instituție de cercetare,
îndeosebi în universități, de către membrii săi. Un asemenea depozit cuprinde documente
grafice de tipul monografiilor și articolelor din revistele științifice. Totodată se asigură
stocarea și conservarea tuturor activelor instituționale digitale, cum ar fi rapoartele și tezele
nepublicate, preprinturi și postprinturi (forma finală a lucrării după ce a fost analizată
– peer review), teze și dizertații electronice, cunoscute sub numele de literatură gri. Un
depozit digital poate cuprinde și documente administrative, note de curs, instrumente
de instruire, conferințe ale profesorilor, conform politicii urmate de instituția respectivă.
Includerea acestora în depozitul instituțional se face în toate cazurile numai cu acordul
autorilor fie în urma unui contract încheiat între aceștia și instituția de cercetare respectivă,
fie pur și simplu din dorința autorilor ca opera lor să fie larg cunoscută ajutând cercetarea
în domeniul respectiv.
Strâns legat de depozitul instituțional este accesul deschis (open access). Publicațiile din
depozitele instituționale sunt, de regulă, libere spre a fi citite de oricine. Inițial accesul deschis
era rezervat cercetării instituționale proprii, grație autoarhivării. Treptat acesta s-a deschis
spre exterior. În funcție însă de interesele instituției respective, pot exista și unele restricții
în utilizarea anumitor date și informații științifice. Aceste restricții sunt însă foarte departe
de cele impuse de revistele științifice. Pe de altă parte, prin open access crește vizibilitatea
cercetării științifice, la nivel mondial, a unei universități sau institut de cercetare, aspect
important în cadrul competiției internaționale legate de valoarea unei organizații științifice
sau educaționale.
Discutând despre depozite digitale instituționale trebuie să avem în vedere procedeul
prin care acestea sunt constituite – arhivarea digitală.
În accepțiunea tradițională, arhivele cunoscute, arhivele clasice sunt cele care
achiziționează documente originale de la persoane particulare sau de la instituții (scrisori,
acte, hotărâri ale diferitelor organizații etc.) în vederea cercetărilor ulterioare. Conținutul
acestora este organizat pe fonduri pentru a permite o cercetare amplă a unei probleme. Arhivele
digitale sunt de fapt altceva. Sunt arhive online care descriu individual documentele și nu
incorporate unor fonduri, grupuri sau colecții. Documentul digitizat poate fi ușor reprodus și
utilizat în diferite situații. Cea mai veche arhivă digitală academică a fost înființată la Oxford
(Scoping Digital Repository Services for Research Data Management) care lucrează cu cele
peste 100 de biblioteci ale universității2. Două dintre marile arhive digitale contemporane de
prestigiu sunt realizate în cadrul proiectelor Gutenberg și Google.
2. Digital Repository Services for Managing Research Data: What Do Oxford Researchers Need? –
www.iassistdata.org/.../iqvolmartinez.pdf.[Accesat : 13 oct.2014].
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

10

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

Proiectul Gutenberg3 este cel mai vechi. Proiectul datează din 1971. A fost inițiat de
Michael Hart, pe vremea când era student al Universității din Illinois. Hart declara că scopul
Proiectului Gutenberg este de a încuraja crearea și distribuirea de cărți în întreaga lume, în toate
limbile, cărți care să fie accesate și copiate gratuit slujind oamenilor la înlăturarea iletrismului
și ignoranței. Costurile pentru întreținerea proiectului au fost destul de reduse deoarece toți
cei care lucrau pentru proiect erau voluntari. În anul 2004, Michael Hart împreună cu John S.
Guagliardo au inițiat Proiectul Gutenberg 2 (PGII) care și-a propus să ofere și cărți la un preț
de cost scăzut. Licențele de copiere prevăd în acest caz mai multe restricții asupra modului
de utilizare. Acest nou proiect a derutat pe cei care lucrau ca voluntari mânați de altruism,
deoarece publicațiile digitizate începeau să se vândă, chiar dacă la un preț modic.
Proiectul Gutenberg este un proiect descentralizat, fără o politică de selecție bine
gândită care să indice ce cărți vor fi digitizate. Voluntarii din cadrul proiectului decid în
timpul muncii cărțile pe care preferă să le introducă în baza de date. Odată introduse, acestea
se salvează periodic pe servere, situate în locuri diferite, spre a fi utilizate multă vreme
evitându-se astfel pierderile involuntare.
Primul document înregistrat digital de Hart în cadrul Proiectului Gutenberg a fost
Constituția SUA, urmată de Biblie și de operele lui Shakespeare. Cartea cu numărul 1000 a
fost Divina Comedie a lui Dante, una din marile capodopere ale literaturii universale, iar cea
cu numărul 20.000 a fost 20.000 de leghe sub mări a lui Jules Verne. Inițial, munca lui Hart și
a colaboratorilor săi, toți voluntari plini de entuziasm, a fost una sisifică. Ei introduceau, prin
dactilografiere, caracter cu caracter. Abia după 1989, au putut fi folosite softuri moderne de
recunoaștere optică a caracterelor. Aproape 30.000 de cărți pot fi descărcate astăzi liber pe
DVD-uri.
Primul CD din cadrul acestui proiect datează din august 2003 și conține 600 din cele
mai bune cărți ale colecției. CD-ul putea fi descărcat ca o imagine ISO. În cazul în care nu
putea fi descărcat, se expedia gratuit o copie. În decembrie 2003 a fost creat primul DVD
cu 10.000 de cărți care cuprindea în acel moment întreaga colecție. În 2007, apare o nouă
ediție a DVD-ului cu 17.000 de cărți, iar peste trei ani, în 2010, o alta cu 30.000. Până în
octombrie 2010, se expediaseră prin poștă în întreaga lume aproximativ 40.000 de discuri.
În acest moment, Proiectul Gutenberg conține în arhiva proprie peste 45.000 de titluri,
cu o creștere medie de 50 de titluri săptămânale la care se adaugă cele ale partenerilor
ajungându-se astfel la circa 100.000 de titluri aflate în formatele TXT, HTML, PDF, EPUB,
MOBI. Există parteneri Gutenberg în țări din Europa, Asia și Australia. Avem, astfel, proiecte
Gutenberg în Rusia, Luxembourg, Serbia, Canada, Australia, Filipine, Taiwan etc. Stocarea în
bazele de date ale proiectului ține seama de legislația de copyright din fiecare țară. Majoritatea
covârșitoare a lucrărilor din Proiectul Gutenberg sunt ieșite de sub incidența dreptului de
autor. De altfel, prima etapă în procesul de digitizare a unei cărți este verificarea statutului
ei legal. Dacă lucrarea este ieșită de sub incidența dreptului de autor, se începe digitizarea.
Cărțile care se mai află protejate de copyright și se dorește a fi introduse în baza de date sunt
negociate cu autorii. În cazul în care aceștia sunt de acord și cerințele pot fi respectate, cartea
va intra în procesul de prelucrare.
3. http://en.wikipedia.org/wiki/Project_Gutenberg [Accesat: 13 oct. 2014].
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

11

Google Books Library Project, cunoscut inițial sub numele de Google Search și
Google Print, a fost lansat la Târgul de Carte de la Frankfurt în 2004. Proiectul de mai mare
anvergură decât Gutenberg și-a propus să scaneze colecțiile unor mari biblioteci. La început
și-au anunțat participarea în proiect bibliotecile universităților Harvard, Michigan, Stanford,
Oxford, precum și New York Public Library. Ulterior s-au adăugat Bavarian State Library,
Austrian National Library, Columbia University Library System, Complutense University
Library, Cornell University Library, National Library of Catalonia, National Library of the
Netherlands, University of California, University of Lausanne, University of Mysore etc. În
prezent Google lucrează cu peste 40 de biblioteci importante din lume, cărora le digitizează
colecțiile, punându-le la dispoziția utilizatorilor. Lucrările digitizate sunt în 35 de limbi, între
care latina și greaca veche. Numărul celor care lucrează în programul de parteneriat (Book
Search Partner Program) depășește 10.000 și este format din biblioteci, editori și autori din
peste 100 de țări.
Căutarea în baza de date Google este facilitată de diferite programe bine puse la
punct de companie. Între acestea cităm: Places in this Book (ajută la localizarea diferitelor
pasaje din texte), Popular Passages (permite navigarea între diferite cărți din baza de date),
My Library (cu sprijinul motoarelor Google un utilizator își verifică propria sa bibliotecă
pentru a vedea ce are și ce nu are despre un anumit subiect), New homepage - inițial
numai în SUA - ( dă posibilitate utilizatorilor să caute un anumit titlu în indexul cărților
digitizate). Când se face căutarea unei cărți, se obține informația de bază asupra acelei cărți
și scurte extrase din text. Dacă lucrarea este în domeniul public, ea poate fi văzută integral
și descărcată. În cazul în care este sub incidența copyright-ului, se indică librăria de unde
poți să o cumperi sau biblioteca de unde poți să o împrumuți. Ca și în cazul Gutenberg,
Proiectul Google se bazează în principal pe publicațiile aflate în domeniul public. Există și
un număr însemnat de cărți care se găsesc încă sub incidența copyrightului. Acestea sunt
digitizate numai cu acordul autorului sau al deținătorului de copyright. În ultima vreme,
remarcau specialiștii, Proiectul Google de digitizare a cărților, care a făcut atâta vâlvă, s-a
mai oprit din avânt, sub aspra interdicție impusă de copyright și ca urmare a numeroaselor
procese intentate companiei.
Cu noile tehnologii de mânuire a cărților fără a fi deteriorate, cum ar fi scanarea la un
unghi de numai 30o, recunoașterea optică a caracterelor (OCR), tehnologii speciale pentru
digitizarea documentației de afaceri, arhivele digitale au cunoscut o mare popularitate
în ultimul deceniu. Prin digitizare, obținem și o valoare adăugată prin îmbunătățirea
caracteristicilor obiectului digitizat. Avem în vedere situațiile în care originalul este greu
lizibil sau deteriorat. Larry Lannom, într-o carte scrisă în urmă cu șapte ani4, considera
că toate problemele asociate cu bibliotecile digitale își află rezolvarea în arhivare. El atrage
atenția asupra faptului că arhivarea are încă multe lucruri de pus la punct ca să putem citi și
peste o sută de ani articolele scrise astăzi. Pentru a ne asigura că media digitală și sistemele
de informare pot fi accesate și în viitor, e necesar ca acestea să poată fi transmise, copiate și
prezervate. Migrația datelor este posibilă numai prin înțelegerea superioară a conținutului și
sensului mediei digitale.
4. LANNOM, Larry. Inside the Quest to put the Word’s Libraries Online. London: Clive Bingley, 2007.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

12

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

În sprijinul dezvoltării producției de carte digitală și a comunicațiilor digitale, în
general, a fost creat și Wider Net Project5, destinat în principal țărilor în curs de dezvoltare.
Proiectul sprijină educația digitală și a creat în acest sens o bibliotecă, e-Granary6. Din anul
2000, pentru a ajuta la dezvoltarea resurselor educaționale digitale, au fost expediate peste
1.200 de calculatoare și 20.000 de cărți digitale școlilor, clinicilor și universităților din Asia,
Africa și America latină și peste 5.000 de oameni au fost școlarizați în SUA prin Universitatea
din Carolina de Nord.
Multe biblioteci digitale folosesc astăzi o interfață de căutare modernă pentru regăsirea
rapidă a resurselor. Se utilizează frecvent Open Archives Initiative Protocol for Metadata
Harvestinig (OAI – PMH) care permite dezvoltarea metadatelor proprii, precum și motoare
de căutare de tipul Google Scholar, Yahoo și Scirus.
Tot mai multe biblioteci își digitizează colecțiile pentru un acces mai rapid la cărți,
arhive și imagini. În afară de acest avantaj important pentru utilizatori, bibliotecile tradiționale
realizează importante economii de spațiu - costul de mentenanță al bibliotecii digitale este
mult mai mic decât al bibliotecii tradiționale. Se știe că bibliotecile tradiționale cheltuiesc
sume importante de bani pentru personal, păstrarea cărților, împrumut și achiziții. Toate
aceste cheltuieli se diminuează în cazul bibliotecilor digitale. În comparație cu biblioteca
clasică, biblioteca digitală oferă mai multe inovații tehnologice legate de cartea electronică
și de formatele de comunicare de tipul wikis sau bloguri, care grăbesc accesul la informație.
Avantajul cel mai mare al bibliotecii digitale privește creșterea accesibilității utilizatorilor –
utilizatorii nu mai au nevoie să meargă la bibliotecă; oamenii din întreaga lume au acces la
aceeași informație atâta timp cât există conectare la Internet; nu mai există granițe fizice.
Aceeași resursă poate fi utilizată simultan, 24 de ore din 24.
Dezvoltarea bibliotecilor digitale este puternic afectată de o serie de obstacole
administrative și legislative. Principalul obstacol al circulației documentelor digitizate
este dreptul de autor, copyrightul. Republicarea materialelor recente pe web presupune
cumpărarea drepturilor de difuzare, ori acest lucru nu este deloc simplu.
În sprijinul protejării autorilor, amenințați de copierea lucrărilor lor pe cale digitală, în
Statele Unite ale Americii a apărut în anul 1998 Digital Millenium Copyright Act7, lege care a
produs o mare neliniște în rândul bibliotecarilor.
Această lege cuprinde două convenții pe această temă apărute în anul 1996. În
principal, prin acest document legislativ se limitează accesul la materialele protejate de
copyright. De asemenea, se pedepsește încercarea de a te sustrage controlului autorităților
în acest sens. Conform legii americane, totuși bibliotecile nonprofit au dreptul să realizeze,
pentru nevoile proprii, trei copii ale unor cărți, dintre care una poate fi digitală. Acesta însă
nu poate fi distribuită pe web. În plus, permite bibliotecilor și arhivelor să copieze o lucrare
într-un exemplar în cazul în care formatul deținut de acestea devine obsolet. Dreptul
bibliotecilor americane de a realiza copii digitale, precizat încă din 1976, prin Copyright
5. WiderNet Project ; www.widernet.org. [Accesat : 20 oct. 2014].
6. PIMM, Bob. Building Collections for All Time : The Issue of Significance. Camberra University Press,
2012.
7. United States Copyrght Office. The Digital Millenium Copyright Act of 1998 . United States Copyright
office Summary 1998.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

13

Act8 este în funcție de patru factori: scopul utilizării, natura lucrării, cantitatea, impactul
asupra pieții.
În ultima vreme s-au emis mai multe puncte de vedere legate de obligația bibliotecilor
de a respecta sau nu copyrightul. În cazul nerespectării dreptului de autor, dacă bibliotecile
ar oferi copii digitale fiecărui solicitant, spun cercetătorii, acest lucru ar avea un impact
negativ asupra autorilor care nu ar mai avea motiv să scrie, deoarece cărțile lor nu ar mai fi
cumpărate. La cealaltă extremă se găsesc acei editori care consideră că bibliotecilor trebuie
să li se interzică să achiziționeze cărți digitale care le pun în pericol vânzările, dat fiind
specificul acestor cărți de a putea fi împrumutate și copiate la nesfârșit. Problema majoră
aflată acum în atenția mondială este legată tocmai de dreptul bibliotecilor de a împrumuta
cărți digitale. Uniunea Europeană dezbate pe larg această chestiune. În situația în care
cărțile pe format hârtie au număr finit de împrumuturi din cauza deteriorării lor fizice, în
medie 15 împrumuturi, cărțile digitale pot fi împrumutate la nesfârșit. În aceste condiții,
proprietarii de copyright solicită, în cazul în care bibliotecile vor avea dreptul să efectueze
aceste împrumuturi, limitarea numărului de împrumuturi la 26. După atingerea acestei
cifre, bibliotecile ar trebui să cumpere din nou lucrarea cu drept de împrumut la un preț
însă inferior prețului inițial.
Subliniam mai înainte că bibliotecile digitale sunt puternic afectate de copyright.
Publicarea materialelor recente pe web presupune cumpărarea drepturilor de difuzare. De
fapt cât se digitizează ? În 2010 se făcea estimarea că circa 25% din cărțile din biblioteci au fost
create înainte de 1940 și sunt libere de copyright. Dintre acestea numai 5% erau digitizate.
Această cifră destul de scăzută indică faptul că societatea contemporană nu este interesată prea
mult de cărțile vechi. De fapt, se digitizează din lucrările ieșite de sub incidența copyrightului
numai literatură beletristică și doar cu totul excepțional literatură științifică. Este ceea ce se
face prin Proiectul Gutenberg și, în principal, prin Proiectul Google, dar și ceea ce se face prin
Europeana. Așadar marea digitizare adresată maselor largi de oameni privește doar loisirul.
Să vedem ce se va întâmpla în anii viitori.

8. Ibidem.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

14

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

KOHA – U N SI S T E M
I N T E G R AT DE B I B L IOT E C Ă
OP E N S OU RC E
M ioa ra Von cilă , șef serviciu , Sergi u Obreja, inginer de sistem ,
B ibliot e ca Un iversi tăți i „ Dunărea de Jos” di n Galaţi
Introducere
Bibliotecile sunt la o răscruce de drumuri, evoluția rapidă a tehnologiei informației
nu mai permite bibliotecilor să rămână în sfera tradiționalului. Dacă doresc să răspundă
nevoilor informaționale actuale ale cititorilor lor, trebuie să facă eforturi să se integreze în
rețeaua bibliotecilor informatizate, biblioteci prinse în uriașa „pânză” a web-ului. Una din
cerințele informatizării este aceea a implementării unui soft integrat de bibliotecă. O soluție
ar fi achiziția unuia dintre softurile comerciale existente pe piață, însă, pentru bibliotecile
care nu dispun de resurse financiare, webul vine cu alte soluții, gratuite. În ultimii ani au
fost dezvoltate softuri integrate de bibliotecă „open source”, softuri care prin caracteristicile
lor intră în competiție cu softurile comerciale. Koha este un soft „open source” dedicat
bibliotecilor, iar prin complexitatea sa, poate fi utilizat și de biblioteci mari, care dețin un
număr mare de filiale, milioane de volume în colecții și oferă o diversitate de servicii în
mediul electronic, unei tipologii largi de utilizatori.
Astăzi, informatizarea bibliotecilor nu mai rămâne o simplă opțiune, este o necesitate,
tranziția de la biblioteca tradițională la cea electronică duce la o noua viziune sistemică
asupra bibliotecilor, a tuturor tipurilor de biblioteci, școlară, publică, specializată, academică
sau națională.
Ideal ar fi ca toate bibliotecile să fie integrate într-un sistem național sau pe un alt nivel
într-un sistem internațional, creându-se astfel conexiuni cu lumea întreagă, transformând
biblioteca tradițională într-o bibliotecă fără frontiere.
Primul pas în această transformare a bibliotecii și prinderea ei într-un sistem este
echiparea cu tehnică de calcul, conectarea acesteia la internet și dotarea cu softuri performante
care să îi permită să-și gestioneze propriile fonduri de carte, să le pună în valoare și să ofere
cititorilor săi acces de oriunde către propriile colecții și servicii.
În prezent, s-au dezvoltat foarte multe produse software dedicate bibliotecilor, softuri
care au incluse module pentru achiziția documentelor de bibliotecă, catalogarea acestora,
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

15

gestionarea propriilor cititori, a împrumuturilor și, ceea ce este deosebit de important, oferă
un catalog online pentru public. Există numeroase produse comerciale, însă, în paralel, au
fost elaborate și dezvoltate softuri de către persoane individuale sau comunități care permit
accesul, instalarea și utilizarea acestor softuri în mod gratuit, este vorba de software-ul
„open source”. Aceasta este o soluție acceptabilă și la îndemână, pe care internetul o pune la
dispoziția oricui, în particular bibliotecilor.
Ce înseamnă Open Sorce (sursă deschisă sau gratuită)?
Software-ul open source este un program dezvoltat de o comunitate, de o companie sau
de către o persoană și este oferit spre folosire sub o licență liberă, GNU. Un astfel de software
este caracterizat de libertatea acordată utilizatorilor săi de a-l utiliza, copia, redistribui, studia,
modifica și îmbunătăți. Un astfel de soft este gratuit, totuși, cel care dezvoltă acest soft poate să
ofere contra cost anumite servicii, cum ar fi instalarea sistemului, instruire, conversia datelor
sau asistență tehnică pe parcursul utilizării.
Care sunt avantajele unui soft Open Source:
Abilitatea de a fi adaptat potrivit nevoilor locale: codul sursă al softului poate fi
modificat și îmbunătățit, astfel încât să poată fi adus cât mai aproape de necesitățile proprii
ale utilizatorului.
Nu există restricție în utilizare: nu există restricții contractuale în privința modului în
care este utilizat acest soft.
Costuri reduse: softul propriu-zis nu costă nimic, există costuri doar pentru o dezvoltare
ulterioară, pentru trainingul utilizatorilor, pentru conversia datelor etc.
Care sunt dezavantajele softului Open Source:
Eforturi mari neanticipate: O instituție va descoperi că, pentru a realiza un lucru bun,
vor fi necesare eforturi mult mai mari decât cele prevăzute inițial pentru adaptarea unui astfel
de soft nevoilor locale.
Lipsa unei coordonări: dezvoltarea descentralizată de soft open source se face oarecum
haotic și există întârzieri în rezolvarea erorilor de programare și crearea unei noi versiuni
stabile a programului.
Suport tehnic neadecvat: documentația tinde să fie limitată și destinată în special
dezvoltatorilor. Există limitări în ceea ce privește documentația pentru utilizatorii acestor
software-uri.
Personalizare: software-ul open source poate să nu ofere nivelul de personalizare dorit
comparativ cu un soft comercial.
Sisteme integrate de bibliotecă open source
Începând cu anii 2000, furnizorii de softuri integrate de bibliotecă au crescut numărul
de servicii oferite, dar au crescut vertiginos și prețul acestora, ceea ce a dus la imposibilitatea
achiziționării unui astfel de soft de către bibliotecile mici, dar și biblioteci mult mai mari nu
au resursele financiare necesare achiziționării unor softuri comerciale bine cotate pe piață.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

16

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

În această perioadă au început să apară și softuri integrate de bibliotecă (ILS) open
source, a fost un moment de răscruce pentru unele biblioteci, care au început să folosească
softuri precum Koha și Evergreen. Un sondaj efectuat de către Libratechnology.org în
peste 2400 de biblioteci a scos la iveală că peste 14% dintre acestea utilizau ILS open
source.
Se pot menționa în această categorie de ILS gratuite Koha, Evergreen, Greenstone,
Invenio, PhpMyBibli, OpenBiblio etc.
Începând cu anul 2010, odată cu apariția tehnologiilor „cloud”, au apărut și softuri
integrate de bibliotecă bazate pe aceste soluții moderne. Astfel, multe soluții oferite de ILS
gratuite bazate pe tehnologia „cloud” permit catalogarea automatizată prin simpla scanare a
ISBN-ului. Pionerul în acest tip de software-uri este Libramatic.
Un alt ILS open source de tipul „SaaS” (software as a service), Librarika, folosește
metoda „Smart Add”, care permite încărcarea automată a cărților doar introducând ISBN-ul.
Acest soft permite încărcarea gratuită, online, pe „servere-cloud” a 10000 de titluri de cărți,
o soluție optimă pentru bibliotecile mici, nefiind nevoie de hardware suplimentare pentru
instalarea unui astfel de sistem1.
Criterii de evaluare a sistemelor integrate de bibliotecă open source
Pentru o alegere optimă a sistemului integrat de bibliotecă trebuie ținut cont de câteva
criterii de evaluare și anume:
Să existe dezvoltări active, curente ale acestui produs.
Să conțină toate modulele necesare unei biblioteci mari, catalogarea, achiziția,
controlul serialelor, managementul cititorilor și realizarea împrumutului de publicații, să
ofere posibilitatea editării unei varietăți cât mai mari de rapoarte și statistici.
Să suporte standardele MARC.
Codul sursă curent și documentația elaborată să poată fi folosite sub licență GNU
(General Public License)2.
Produsul să fie deja folosit în biblioteci pentru a avea un feedback.
Scalabilitate – să suporte un volum mare de încărcare și să permită extinderea acestuia.
Să poată fi adaptat și în același timp să fie un sistem prietenos pentru utilizator.
Ce este KOHA și de ce este el o opțiune ca soft integrat de bibliotecă?
Koha este un sistem integrat de bibliotecă complet, open source, are în componența
sa toate modulele necesare unei biblioteci mari, se bazează pe baze de date SQL și utilizează
standarde MARC și standradul Z39.50. Utilizarea acestui soft nu presupune cumpărarea
unei licențe, aceasta este gratuită, îți oferă libertatea de a-l modifica și de a-l adapta nevoilor
proprii ale bibliotecii și ale utilizatorilor acesteia. Denumirea softului, destinat a fi un soft
gratuit, a fost aleasă datorită semnificației sale, koha însemnând dar în limba maori în
Noua Zeelandă.
1 Wikipedia. 2014. Integrated Library System. Accesat septembrie 2014. Disponibil online la: http://
en.wikipedia.org/wiki/Integrated_library_system.
2. Wikipedia. 2014. Licența Publică Generală GNU. Accesat septembrie 2014. Online: http://
ro.wikipedia.org/wiki/Licen%C8%9Ba_Public%C4%83_General%C4%83_GNU.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

17

Softul a fost creat în 1999 de către Katipo Communications pentru Horowhenua
Library Trust în Noua Zeelandă. În anul 2001, Paul Poulain (Marsilia, Franța) a început
să adauge noi caracteristici la Koha, cea mai semnificativă fiind adăugarea unui suport
multilingv. Koha a fost tradus din engleză, în original, în franceză, chineză, arabică și în
alte câteva limbi. Așa cum am menționat mai sus, suportă standardele pentru catalogare
MARC și protocolul Z39.50, adăugate de acesta în 2002. Sponsorul pentru aceste standarde
a fost Athens County Public Libraries. În 2005, o companie din Ohio, LibLime, a decis să
sprijine dezvoltarea Koha și a adăugat noi caracteristici acestui soft, au integrat Zebra, bază
de date cu o mare viteză contextuală, aceasta crescând considerabil viteza de căutare cu
Koha și a îmbunătățit scalabilitatea sistemului, care acum poate suporta zeci de milioane
de înregistrări bibliografice. Adăugarea și integrarea în Koha a Zebrei a fost sponzorizată
de către Crawford County Federated Library System. Din 2005 și până în prezent au fost
create mai multe companii pentru a sprijini și implementa sistemul integrat de bibliotecă
Koha în SUA3.
Un istoric detaliat al evoluției acestui soft poate fi găsit pe site-ul comunității Koha
(http://koha-community.org/about/history/).
În România, firma Nemesis IT este cea care oferă asistență tehnică pentru instalarea
Koha, instruirea utilizatorilor și eventual conversia datelor dintr-un alt sistem4.
Ca o concluzie, precizăm că, în prezent, Koha este un proiect deosebit de activ,
menținut de către o echipă dedicată de furnizori de software și de către personalul tehnic
al unor biblioteci din întreaga lume. Prin adoptarea acestui soft, clientul devine un fel de
„proprietar în comun” al acestui produs. Poate să instaleze versiunile noi, dacă dorește, sau
nu. În particular poate să finanțeze o dezvoltare ulterioară a produsului sau o poate face prin
eforturi proprii.
Koha este o tehnologie stabilă, dovedită, a fost încercat și testat și și-a demonstrat
stabilitatea și scalabilitatea. Acum este folosit în sute de biblioteci din întreaga lume. În ceea
ce privește colaborarea și dezvoltarea software-ului și împărțirea resurselor, soluțiile găsite,
dezvoltarea continuă a acestui soft dedicat îl face accesibil gratuit tuturor bibliotecilor din
lume. Existența protocolului Z39.50 permite transferul unor înregistrări bibliografice deja
introduse în alte biblioteci, cu posibilitatea accesării resurselor tuturor celor prinși în acest
sistem. Koha permite, datorită protocolului Z39.50, căutarea și transferul unor înregistrări,
de exemplu, din bazele de date ale Library of Congres.
Un alt atu este acela că, dacă un vendor al unui soft de bibliotecă, unic pe piață, dispare,
dezvoltarea ulterioară a softului respectiv nu mai este posibilă, Koha, însă, este dezvoltat de
mai mulți provideri din lume. Aceștia fiind atât proprietari, cât și dezvoltatori ai softului vor
menține viabil acest produs în viitor.
În final, decizia alegerii unui soft rămâne utilizatorilor bibliotecii, nu furnizorului,
ei decid, prin solicitările lor, care sunt caracteristicile importante și merită atenția pentru
dezvoltări ulterioare.
3. Wikipedia. 2014. Koha (software). Accesat septembrie 2014. Online: http://en.wikipedia.org/wiki/
Koha_%28software%29
4. Nemesis IT 2014. Koha. Accesat septembrie 2014. Online: http://www.nemesisit.ro/consulting/
koha/
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

18

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

Cine utilizează Koha?
Sunt peste 300 de biblioteci din lume care utilizează acest soft integrat de bibliotecă,
biblioteci universitare, publice, școlare sau biblioteci speciale din Africa, Australia, Canada,
SUA, Franța, India, Noua Zeelandă. Există și în România câteva biblioteci care au instalat
Koha. Un astfel de proiect a fost inițiat de către Casa Corpului Didactic din Brașov, acesta
cuprinzând într-o rețea bibliotecile școlare din județul Brașov5.
Caracteristici ale softului Koha
Prezentăm mai jos câteva dintre caracteristicile importante ale acestui sistem:
• Este un sistem integrat de bibliotecă, modern, cu caracteristici complete.
• Este gratuit/ open-source software (sub licență GNU).
• Are un sistem de lucru independent de sistemul de operare folosit. Linux, Unix, Mac,
Windows.
• Se bazează pe Web. Bazat pe interfețe Web. Poate fi integrat în site-ul web propriu.
Are OPAC bazat pe Web.
• Permite delegarea autorității pe diverse module ale sistemului. De exemplu,
permisiuni parțiale pentru: catalogare, achiziții, controlul serialelor, editarea rapoartelor sau
permisiuni la toate funcțiile sistemului, așa numitul „superbibliotecar”.
• Oferă suport complet pentru standardele MARC21 si UNIMARC pentru o catalogare
profesională.
• Oferă suport multilingv și multi-user.
• Respectă standardele de bibliotecă. Standarde industriale & protocoale.
• Are server Z39.50.
• Permite rezervări online.
• Permite realizarea catalogării complete, a circulației, a achiziției, gestionarea
serialelor, gestionarea stocurilor din bibliotecă, a filialelor și a utilizatorilor, generarea de
rapoarte și statistici.   Sistemul de achiziții este complet, incluzând bugetele, informații despre
furnizori și conversia valutară. Permite, de asemenea, setarea unui sistem de achiziții mai
simplu pentru bibliotecile mici.
• Are capacitatea de a suporta un număr mare de filiale, de utilizatori, categorii de
utilizatori și categorii de documente.
• Permite editarea și listarea barcodurilor (pentru inventare și permise cititor).
• Permite exportul și importul înregistrărilor, conform standardului ISO 2709.
• Are diverse facilități Web 2.0, cum ar fi taguri, comentarii, partajare socială și
feeduri RSS.
• Permite căutări personalizate.
Arhitectura sistemului Koha, cerințe la instalare și utilizare
Koha se bazeaza pe o arhitectură client - server. Poate fi instalat pe un server pe care
rulează Linux, Unix, Mac sau Windows. Sistemul de operare recomandat, totuși, pentru Koha
5. Angela Repanovici, Simona Clinciu. 2011. School Libraries Computerization in the County of Brasov.
Prezentată la Conferința Internațională de biblioteconomie și știința informării BIBLIO 2011. Mai 2011.
149-152. Accesat septembrie 2014. Online: http://but.unitbv.ro/biblio2011/CD_BIBLIO2011.pdf.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

19

este o versiune stabilă de Debian Linux, de altfel Koha putând rula pe orice sistem de operare
modern. Pentru stațiile de lucru este necesar un browser de internet, care, de asemenea, poate
rula pe orice sistem de operare.
Koha ruleaza sub orice rețea TCP-IP. Koha se acomodează la conexiuni de lăţime de
bandă mică. Este complet utilizabil pe conexiuni obișnuite de linie telefonică. O schemă de
ansamblu a arhitecturii sistemului Koha este redată în figura de mai jos6:

Pentru instalare:
Ultima versiune stabilă de Koha este 3.16.00 și poate fi descărcată gratuit de la adresa
http://download.koha-community.org/
Server Web Apache, 2.2.16 gratuit (http://www.apache.org)
MySQL. 5.1 Relational Database Management System (http://www.mysql.com)
Module Perl 5.10 (http://www.cpan.org)
Zebra 2.0 (http://www.indexdata.com/zebra)
Linux (Debian Squeeze) sau oricare altă variantă de LINUX sau WINDOWS Server.
Interfeţele Koha sunt proiectate logic şi sunt extrem de uşor de utilizat. Personalul
bibliotecii și cititorii au nevoie doar de competențele de bază în utilizarea calculatorului, care
sunt repede însușite pentru a utiliza eficient sistemul. Utilizarea Modulului de catalogare
necesită o înţelegere a practicii de catalogare, cum ar fi cunoașterea standardelor MARC, și,
de asemenea, să folosească instrumentele de regăsire cu protocolul Z39.50. Administratorul
trebuie să cunoască sistemul de operare (Linux etc.) pentru întreţinere, să aibă unele
cunoştinţe de bază de biblioteconomie, utile la setările inițiale ale sistemului de preferințe
6. Introduction to Integrated Library Systems and Koha. Accesat septembrie 2014. Online: http://www.
jbi.hio.no/bibin/KOHA/KOHA_intro.html.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

20

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

(pentru setare filiale, drepturi de acces, tipuri de documente, tipuri de împrumuturi, categorii
de cititori etc).
În figura următoare este prezentată interfața sistemului Koha pentru versiunea stabilă
3.16.00:

Modulele sistemului integrat de bibliotecă Koha

În imaginea de mai sus sunt prezentate principalele module și facilități ale acestui
sistem. În continuare vom ilustra doar câteva dintre aceste module, pentru a da contur acestui
sistem integrat de bibliotecă.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

21

Catalogul OPAC
Koha oferă un catalog public (OPAC) cu funcții complete, acesta putând fi integrat pe
site-ul bibliotecii. Utilizatorii săi pot face căutări pe anumite câmpuri (subiecte, autori, titluri,
edituri, tipuri de documente etc.), iar cei care sunt autentificați ca membri pot face rezervări
online pentru documente din bilioteca. „Coșul biblio”, pe care catalogul OPAC îl pune la
dispoziția utilizatorilor săi, permite acestora să selecteze diverse înregistrări, să le trimită și să
le regăsească ulterior în emailul personal. De asemenea, pot trimite sugestii privind achizițiile
de publicații noi, ei fiind atenționați prin email, automat, de către Koha de orice acțiune
desfășurată, legată de sugestiile lor.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

22

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

Modulul catalogare permite folosirea standardelor MARC 21 sau UNIMARC, așa
cum am menționat anterior și se poate opta pentru unul din cele două standarde la instalarea
sistemului.
Modulul de catalogare este unul dintre principalele puncte tari ale Koha. Pot fi definite
câteva machete de lucru pentru a cataloga diferitele tipuri de publicații: monografii, resurse
electronice, periodice; de asemenea, poate fi setată o formă simplă de catalogare care să nu
dețină toate elementele UNIMARC, ci doar pe cele considerate de minimă necesitate.
Etichetele de câmp din formatul de lucru pentru catalogare sunt afișate implicit în
limba engleză, sistemul permite, însă, traducerea lor în limba română.

Folosirea protocolului Z39.50 permite catalogatorului să caute înregistrări în bazele
de date ale altor biblioteci care folosesc acest protocol, să importe o înregistrare bibliografică
în propria machetă de lucru și să completeze doar datele individuale de identificare ale
documentului în colecțiile proprii.

Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

23

Delegarea autorității în sistem
Administratorul poate da acces la una sau mai multe funcții ale sistemului fiecărui
membru al echipei, se pot crea astfel o serie de responsabilități cum ar fi:
Super-bibliotecarul, care are acces la toate funcțiile, acesta la rândul lui poate crea
responsabilități în sistem pentru ceilalți membri.
Circulație: efectuează sarcinile care țin de circulația documentelor, împrumutul și
returnarea documentelor, stabilește reguli pentru împrumutul documentelor etc.
Catalog: permite căutarea în catalog.
Parametri: administrează parametrii de sistem (setări pentru filiale, tipuri de
documente, categorii de cititori, tipuri de împrumuturi, taxe de întârzieri, include adrese
IP ale serverelor care găzduiesc baze de date și permit accesul și transferul de înregistrări cu
protocolul Z39.50 etc.).
Înscrierea cititorilor: administrează utilizatorii publici (adăugare, modificare,
restricționare etc.).
Permisiuni: administrează accesul membrilor la funcțiile programului.
Rezervări: face rezervări de documente pentru orice utilizator.
Catalogare: administrează catalogul, efectuează catalogarea, clasificarea și indexarea
publicațiilor.
Plăți: administrează amenzile și taxele percepute de la utilizatori.
Iată câteva dintre funcțiile acestui soft integrat de bibliotecă, gratuit, dar de o mare
complexitate și care, fiind dezvoltat de o largă comunitate de programatori din lume, este
mereu actualizat, venind cu soluții noi pentru toți beneficiarii bibliotecii.
Există și soluții mai simple, așa cum am menționat mai sus, soluții indicate bibliotecilor
mici, care se bazează pe tehnologiile „cloud”, așa cum este Librarika. Acestea sunt, de fapt,
servicii web care permit stocarea înregistrărilor pe „servere-cloud”, beneficiarul nefiind
obligat să achiziționeze un hardware costisitor pentru instalarea și întreținerea bazelor de
date, sunt suficiente stațiile de lucru și un browser de internet.
Bibliografie

1. Angela Repanovici, Simona Clinciu. 2011. School Libraries Computerization in the County of
Brasov. În: Conferința Internațională de biblioteconomie și știința informării BIBLIO 2011. Mai 2011.
149-152. Accesat septembrie 2014. Online: http://but.unitbv.ro/biblio2011/CD_BIBLIO2011.pdf.
2. Introduction to Integrated Library Systems and Koha. Accesat septembrie 2014. Online: http://
www.jbi.hio.no/bibin/KOHA/KOHA_intro.html.
3. Kaul Sangeeta. 2010. Open Source ILS Software: KOHA an experience. Accesat septembrie 2014.
Online: http://www.slideshare.net/libsoul/koha-presentation2010?next_slideshow=1.
4. Nemesis IT 2014. Koha. Accesat septembrie 2014. Online: http://www.nemesisit.ro/
consulting/koha/.
5. Wikipedia. 2014. Integrated Library System. Accesat septembrie 2014. Online: http://
en.wikipedia.org/wiki/Integrated_library_system.
6. Wikipedia. 2014. Koha (software). Accesat septembrie 2014. Online: http://en.wikipedia.org/
wiki/Koha_%28software%29.
7. Wikipedia. 2014. Licența Publică Generală GNU. Accesat septembrie 2014. Online: http://
ro.wikipedia.org/wiki/Licen%C8%9Ba_Public%C4%83_General%C4%83_GNU.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

24

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

CENTRUL DE DOCUMENTARE
EUROPEANĂ, PUNCT
PRINCIPAL DE DOCUMENTARE,
INFORMARE ŞI COLABORARE
ÎN ACTIVITATEA ACADEMICĂ
anca-l aura gri gorov, bibliotecar ,
Un iversi tatea „ Dunărea de Jos” di n Gal aţi
Deschis oficial în anul 2013, mai exact în
data de 19 aprilie, în urma semnării acordului
dintre Comisia Europeană și Universitatea
,,Dunărea de Jos” din Galaţi, în colaborare cu
Biblioteca UDJ, în anul 2012, CDE şi-a fixat ca
scop principal crearea unei punţi de legătură
între utilizatorii dornici de diseminarea
informaţiilor despre Uniunea Europeană şi
instituţiile acesteia.
Deşi portretul utilizatorului său nu este
încadrat în tiparul utilizatorului obişnuit al unei
biblioteci, CDE îşi propune, prin multitudinea
de obiective stabilite încă de la început, să onoreze toate solicitările venite dintr-o gamă foarte
variată de domenii.
Scopul principal este acela de a deveni un pilon important în procesul de învăţământ,
alături de partenerii săi.
În ceea ce priveşte activitatea din CDE o putem structura pe două axe.
Aici putem face referire la organizarea evenimentelor, manifestărilor ştiinţifice, dar şi
a dezbaterilor pe teme alese şi stabilite de condurea CDE pe de-o parte, pe o alta, putem să
ne referim la activitatea de bibliotecă, CDE constituind, alături de Biblioteca Universităţii
,,Dunărea de Jos” din Galaţi, o parte a întregului nucleu de diseminare, informare şi acces la
cultură.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

25

Deşi colecţiile de documente ale bibliotecilor sunt catalogate şi clasificate după
CZU sau după Sistemul zecimal Dewey (DDC), colecţia CDE a fost organizată după The
Commission Libraries Union Catalogue cunoscut sub denumirea de ECLAS (pentru detalii:
http://bit.ly/1s4xaPM).
Sistemul de indexare ECLAS apare în anul 1978 ca modalitate de înlocuire a altor
sisteme de clasificare în biblioteci. Caracteristicile de bază ale acestuia au fost împrumutate
de la Macrothesaurus OCDE în acelaşi an. Apariţia sa a avut ca obiectiv acoperirea a 3 mari
domenii şi anume:
• Cărţi şi alte documente despre integrarea Europeană şi obiectivele politice ale Uniunii
Europene;
• Cărţi şi alte documente referitoare la statele membre, la sistemele legale ale acestora
şi la condiţiile socio-economice;
• Domenii tehnice de activitate şi alte documente necesare diferitelor structuri ale
Comisiei.
De-a lungul timpului, ECLAS-ul s-a dezvoltat ca un tezaur ierarhic complet (pe 4
nivele), prezentând caracteristici asociative de descriptori non-note fiecărui domeniu.
În afara colecţiei de documente tipărite, structurată pe cele 19 clase ale ECLAS-ului,
CDE deţine o colecţie impresionantă de documente în format electronic. Marea lor majoritate
pot fi consultate online în acces deschis, prin intermediul diferitelor baze de date la care CDE
şi terţii deţin accesul.

Acelaşi sistem de indexare a documentelor în format electronic stă şi la baza
minibibliotecii digitale pe care şi-a elaborat-o CDE-ul.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

26

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

Gestionarea documentelor din biblioteca digitală se face pe baza softului Mendeley,
http://bit.ly/1r2FpKg, prin intermediul căruia CDE poate pune la dispoziţia utilizatorilor săi
documente importante pentru studiu şi analiză din orice sector de activitate.
În acest sens, a fost elaborat un ghid al softului prin intermediul căruia utilizatorii îşi
pot crea propriile biblioteci virtuale.
Acest ghid poate fi accesat pe internet la următoarea adresă: http://bit.ly/1wnI557.
Lista celor 19 clase ale
bibliotecii digitale CDE

Accesul la documentele elec­tronice se poate realiza atât de la unul dintre calculatoarele
existente în CDE, cât şi din exterior. Pentru a le putea consulta, utilizatorul trebuie să parcurgă
toate etapele de înscriere şi de completare a documentelor necesare pentru a face dovada
utilizării în mod corect a documentelor consultate. Pentru detalii se poate consulta site-ul:
http://bit.ly/1r2CfWL.
Întrucât clasele sistemului ECLAS s-au dovedit a fi insuficiente pentru gama solicitărilor,
biblioteca digitală a CDE şi-a fixat şi subclase, care vin în ajutorul utilizatorului în găsirea întrun mod mult mai rapid şi eficient a informaţiilor necesare.
Subclase ale minibibliotecii digitale a CDE
Deoarece am menţionat mai sus despre retrospectiva evenimentelor culturale ce au
avut loc atât pe parcursul anului 2013, cât şi 2014 până în prezent trebuie subliniate obiectivele
principale al CDE şi anume: acela de a deveni partener în organizarea evenimentelor ce
vizează comunitatea academică, acela de a organiza, prelucra şi reflecta colecţia de documente
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

27

a Uniunii Europene în catalogul şi în buletinul
informativ (format electronic), acela de a oferi
asistenţa informaţională şi consultativă mediului
de afaceri şi instituţiilor publice, dar şi de a
colabora cu alte Centre de Informare ale Uniunii
Europene (CIUE) în vederea satisfacerii nevoilor
de informare ale utilizatorilor.
În acest sens, putem aminti seria de
evenimente ale anului 2013, la care CDE a fost
partener:
• Conferinţa Internaţională - Exploration,
Education and Progress in the Third Millennium
- 2013;
• Şcoala de vară - Protecţia şi drepturile
refugiaţilor etc.
Pentru mai multe informaţii în acest sens
poate fi consultat site-ul CDE, mai exact secţiunea
evenimente http://bit.ly/XaD0AD.
În ceea ce priveşte anul 2014, dovedindu-se
a fi un an propice Politicii de Vecinătate, CDE a declarat acest an ca fiind Anul Politicii de
Vecinătate propunându-şi, sub acest aspect, organizarea unor evenimente precum:
• Conferinţa Internaţională EXPLORATION, EDUCATION AND PROGRESS IN THE
THIRD MILLENNIUM, detalii aici: http://bit.ly/1lUgHWH;
• International Scientific Students Session-DONARIS 2014, detalii aici: http://bit.
ly/1lUgHWH, etc.
Întrucât îşi doreşte a fi prin excelenţă un promotor al culturii şi standardelor
educaţionale cât mai apropiate de cele ale Uniunii Europene, Centrul de Documentare
Europeană elaborează sistematic planuri de acţiune atât pentru anul în curs, cât şi pentru
anul următor.
Pe termen lung CDE şi-a propus realizarea obiectivelor principale:
• Promovarea permanentă a materialelor existente, întrucât se constituie ca parte
integrată a sistemului de învăţământ;
• Iniţierea şi organizarea conferinţelor, colocviilor şi seminariilor atât la nivel naţional,
cât şi internaţional;
• Promovarea imaginii CDE-ului în cadrul reţelelor naţionale şi internaţionale
EUROPE DIRECT;
• Organizarea de reuniuni academice şi ştiinţifice de prestigiu.
Pentru o viziune cât mai clară asupra informaţiilor oferite, dar şi a evenimentelor,
precum şi diferitelor problematici dezbătute la nivelul Uniunii Europene, recomandăm
vizitarea site-ului CDE: http://www.edc.ugal.ro/index.php/home.html.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

28

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

P U B L IC AȚ I I SE R IA L E
ASP E C T E P R I V I N D
R A P ORT U L I SB D - F R B R
Vi ol eta moraru, șef serviciu ,
bi bl i oteca „V.A. Urechi A” Galați
Introducere
Apariţia primelor principii de catalogare (Declaraţia de principii de la Paris), în 1961,
a marcat pentru domeniul biblioteconomic momentul schimbării practicilor de prelucrare a
resurselor la nivel mondial.
Evoluţia tehnologiilor şi apariţia sistemelor electronice au determinat diversificarea
tipurilor de materiale şi a informaţiilor înmagazinate în colecţiile bibliotecilor, precum şi
a suporturilor pe care acestea sunt stocate, ceea ce a impus dezvoltarea corespunzătoare a
modalităţilor de elaborare şi gestionare a înregistrărilor bibliografice.
Dezvoltarea tehnicilor internaţionale de catalogare în condiţiile informatizării a condus
la crearea unor viziuni noi asupra funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească înregistrările
bibliografice, constituind premisele apariţiei modelului conceptual FRBR (Cerinţe Funcţionale
pentru Înregistrări Bibliografice), dezvoltat de un grup de studiu al IFLA în perioada 19921997 şi al cărui raport a fost publicat pentru prima oară în 1998. În urma dezbaterilor şi a
amendamentelor aduse de grupul de lucru în perioada 1998-2008, în februarie 2009 a fost
publicată varianta revizuită a acestuia.
Prelucrarea serialelor în contextul raportului ISBD – FRBR
Modelul conceptual al Cerinţelor Funcţionale pentru Înregistrări Bibliografice a impus
revizuirea regulilor de catalogare existente, toate normele şi principiile elaborate ulterior
ţinând cont de entităţile, atributele asociate acestora şi relaţiile prevăzute în FRBR.
În 2007 a fost publicat ISBD consolidat – Standardul Internaţional pentru Descrierile
Bibliografice - care reuneşte ediţiile ISBD pentru toate tipurile de resurse, inclusiv ISBD(CR),
standardul utilizat anterior pentru prelucrarea resurselor în continuare. La elaborarea acestuia
s-a ţinut cont de cerinţele prevăzute în Declaraţia de Principii Internaţionale de Catalogare
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

29

elaborate de IFLA, apărută la Frankfurt în 2003 şi finalizată în 2009, precum şi de normele
expuse în raportul FRBR. În 2011 s-a publicat varianta revizuită a ISBD consolidat.
Analizând ISBD şi FRBR, se constată o corespondenţă între elementele bibliografice
ale zonelor prevăzute în standardul pentru descrierea bibliografică a resurselor şi atributele
entităţilor definite în modelul conceptual.
În ceea ce priveşte resursele în continuare, multitudinea de situaţii cu care se confruntă
bibliotecarul care le prelucrează – modificări de titluri, fuzionări, scindări, suplimente, formate
sau suporturi diferite pe care apar documentele – impune studierea cu atenţie a acestora, în
vederea identificării şi aplicării celor mai bune soluţii de abordare a lor.
Spre deosebire de vechea variantă a ISBD, care cuprindea 8 zone bibliografice, noua
variantă împarte descrierea resurselor în 9 zone, fiecare conţinând elemente caracteristice, care
ajută utilizatorul să găsească, să identifice, să selecteze şi să obţină resursele în conformitate
cu cerinţele sale informaţionale, aşa cum prevede Declaraţia de Principii Internaţionale de
Catalogare din 2009.
În conformitate cu ISBD consolidat, orice element obligatoriu în FRBR este obligatoriu
şi în ISBD (1). Termenii utilizaţi în FRBR au fost definiţi în contextul unui model entitateatribut sau entitate-relaţie conceput la un nivel de abstractizare foarte ridicat. În aceste condiţii,
stabilirea corespondenţei între elementele bibliografice din ISBD şi atributele entităţilor
prevăzute de FRBR este nu numai necesară, dar şi foarte utilă pentru îndeplinirea obiectivului
esenţial al bibliotecilor, acela de a asigura utilizatorilor accesul la resurse şi la informaţii.
În cazul serialelor, pornind de la o lucrare se pot genera:
- noi lucrări în cazul modificărilor majore de titlu, a fuzionărilor, a scindărilor sau a
apariţiei suplimentelor;
- expresii diferite ale aceleiaşi lucrări, în cazul ediţiilor apărute în limbi diferite, a
traducerilor sau a ediţiilor regionale;
- manifestări diferite ale aceleiaşi expresii - variantă tipărită sau variantă electronică.
Prelucrarea serialelor trebuie să ţină cont de modalitatea de reprezentare şi de
diferenţiere a entităţilor, în aşa fel încât utilizatorul să aibă acces exact la informaţia sau
la resursa solicitată: versiunea tipărită sau cea electronică, titlul numărului solicitat, în
cazul genealogiei de titluri, suplimentul unui serial sau ediţia într-o anumită limbă ori cea
regională.
Normele ISBD se aplică pentru descrierea manifestărilor (2), dar în orice descriere
bibliografică se face referire şi la expresia care este încorporată în manifestări sau la lucrarea
care este realizată prin expresia respectivă. De altfel, Principiile Internaţionale de Catalogare
din 2009 stipulează la punctul 5.1 că, „în general, trebuie creată o descriere bibliografică
distinctă pentru fiecare manifestare”.
Corespondenţe ISBD – FRBR pentru seriale
Zona 0 - Zona formei conţinutului şi a tipului de suport
Element bibliografic ISBD
Entitate FRBR
Atribut al entităţii
Forma conţinutului
Expresie
Forma expresiei
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

30

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

Calificarea conţinutului
Tipul de suport

Manifestare
Manifestare

Modul de captare
Cerinţele sistemului

Zona 0, introdusă de curând în descrierea bibliografică a resurselor, dă indicaţii asupra
formei (formelor) în care este exprimat conţinutul unei resurse şi asupra tipului (tipurilor)
purtătorului folosit(e) la comunicarea acelui conţinut, astfel încât să faciliteze utilizatorilor
catalogului identificarea şi selectarea resurselor adecvate nevoilor lor (3).
În cadrul acestei zone corespondenţa între elementele bibliografice şi atributele
entităţilor nu este clar definită. Dacă formei conţinutului îi corespunde ca atribut al expresiei
forma expresiei, adică mijlocul prin care este realizată lucrarea (notaţie alfanumerică i.e. text
scris), pentru celelalte două elemente se pot face asociaţii doar pentru resursele electronice:
un serial electronic, spre exemplu, va avea calificarea conţinutului vizual, modul de captare
fiind digital, iar suportul pe care este stocată informaţia (CD, DVD, Internet – electronic)
va impune pentru elementul bibliografic tipul de suport termenul electronic, fiind necesară
definirea cerinţelor sistemului, ca atribut al manifestării.
Introducerea Zonei 0 în descrierea bibliografică a resurselor a impus eliminarea
desemnării generale a materialului din Zona 1 (4).
Ex.:
Text (vizual) : nemediat – pentru un serial în format tipărit

Text (vizual) : electronic – pentru un serial stocat pe DVD-uri

Text (vizual) : electronic – pentru o resursă electronică, fie cu acces local, fie
cu acces la distanţă
Zona 1 - Zona titlului şi a menţiunilor de responsabilitate
Element bibliografic ISBD
Entitate FRBR
Atribut al entităţii
Titlul propriu-zis
Manifestare
Titlul manifestării
Titlul paralel
Manifestare
Titlul manifestării
Informaţii despre titlu
Menţiuni de responsabilitate
Manifestare
Menţiunea de responsabilitate

Titlul propriu-zis, ca element bibliografic, corespunde titlului manifestării în FRBR, dar
acesta are legătură, în mod cert, cu titlul lucrării sau al expresiei sau chiar poate coincide
cu acestea. Nu trebuie omis nici faptul că unei manifestări i se pot asocia mai multe titluri
(titlul de pe pagina de titlu, colontitlul, titlul paralel, titlul cheie etc.) (5), unele dintre acestea
regăsindu-se ca elemente bibliografice în descrierea ISBD, tot în Zona 1 sau în alte zone
(Zona 7, Zona 8).
Persoanele sau grupurile corespunzătoare Menţiunii de responsabilitate, definită ca
atribut al manifestării, pot fi direct responsabile pentru lucrarea care generează manifestarea
sau pentru expresia încorporată în manifestare.
Ex.:
Axis Libri : Revistă culturală / Editată de Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia“ Galaţi ;
Director Zanfir Ilie ; Redactor şef: Letiţia Buruiană
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

31

Axis Libri : Revue culturelle trimestrielle / Editée par la Bibliothèque départementale
„V.A. Urechia” Galati ; Directeur: Zanfir Ilie ; Rédacteur en chef: Letiţia Buruiană ; Traduit en
français par Constantin Frosin
L Axis Libri
E1 Axis Libri (ediţia în limba română)

M1 Axis Libri - tipărit

M2 Axis Libri - online
E2 Axis Libri (ediţia în limba franceză; cuprinde doar numerele pare)

M1 Axis Libri (Ed. française) - tipărit
Manifestările celor două expresii diferite ale lucrării Axis Libri au acelaşi titlu propriuzis, care coincide cu cel al expresiilor încorporate în ele şi cu cel al lucrării realizate prin
cele două expresii. Biblioteca „V.A. Urechia” Galaţi – colectivitate – precum şi directorul şi
redactorul şef – persoane – sunt responsabili atât de elaborarea lucrării, cât şi a expresiilor
şi a manifestărilor, dar sunt considerate atribut al manifestărilor. Traducătorul menţionat în
descrierea ediţiei în limba franceză este responsabil doar de întocmirea expresiei conţinute în
această manifestare şi de manifestările care o încorporează, nu şi de lucrarea care le-a generat.
Zona 2 - Zona ediţiei
Element bibliografic ISBD
Menţiune de ediţie
Menţiune paralelă de ediţie
Menţiuni de responsabilitate
referitoare la ediţie
Menţiune suplimentară de
ediţie
Menţiuni de responsabilitate
referitoare la menţiunea
suplimentară de ediţie

Entitate FRBR
Manifestare
Manifestare

Atribut al entităţii
Desemnarea ediţiei/numărului
Desemnarea ediţiei/numărului

Manifestare

Menţiunea de responsabilitate

Manifestare

Desemnarea ediţiei/numărului

Manifestare

Menţiunea de responsabilitate

Deşi este atribut al manifestării, desemnarea ediţiei/numărului se poate referi la expresia
încorporată în manifestarea respectivă.
Ex.:
Ed. tipărită, Ed. online – sunt menţiuni de ediţie corespunzătoare celor două manifestări
ale aceleiaşi expresii care reprezintă realizarea unei lucrări;
Ed. fr. – este o menţiune de ediţie corespunzătoare expresiei care reprezintă traducerea
în limba franceză a textului unei lucrări originale în limba română;
Ed. de Galaţi - este o menţiune de ediţie corespunzătoare expresiei care reprezintă
versiunea locală a unui serial.
În toate aceste situaţii menţiunea de ediţie se reflectă în descrierea manifestărilor care
încorporează expresiile, reprezentând un atribut al manifestărilor respective.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

32

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

Zona 3 - Zona materialului specific
Element bibliografic ISBD
Entitate FRBR
Numerotare
Manifestare

Atribut al entităţii
Numerotarea (serial)

Ca atribut al manifestării, numerotarea este termen specific serialelor şi se aplică
numai acestora. Zona 3 a descriereii bibliografice cuprinde datele corespunzătoare primului
şi ultimului număr pentru un serial care şi-a încetat apariţia sau doar cele referitoare la
primul număr, pentru o resursă care continuă să apară. Din acest punct de vedere, elementul
bibliografic numerotare are legătură şi cu statutul publicaţiei, atribut al manifestării, specific
serialelor, reprezentând „menţiunea referitoare la continuarea publicării (adică, dacă este
publicată curent sau şi-a încetat publicarea)” (6).
La nivel conceptual, entitatea definită ca lucrare pentru serial poate continua la nesfârşit,
aceasta fiind una dintre principalele caracteristici ale resurselor în continuare, reflectată prin
terminarea estimată, atribut al lucrării, putându-se stabili o corespondenţă între el şi Zona 3 a
ISBD.
Zona 4 - Zona publicării, difuzării etc.
Element bibliografic ISBD
Entitate FRBR
Loc de publicare, difuzare etc.
Manifestare
Numele editorului, difuzorului
Manifestare
etc.
Funcţia difuzorului
Manifestare
Data publicării, difuzării etc.
Manifestare
Locul producerii
Manifestare
Numele producătorului
Manifestare
Data producerii
Manifestare

Atribut al entităţii
Locul publicării/distribuţiei
Editura/distribuitorul
Data publicării/distribuţiei
Fabricant/producător
-

La nivel conceptual, elementele corespunzătoare acestei zone au legătură doar cu
manifestarea, reprezentând datele de publicare ale acesteia.
Zona 5 - Zona descrierii fizice
Element bibliografic ISBD
Entitate FRBR
Desemnarea
materialului
specific
şi/sau
numărul
unităţilor fizice
Manifestare
Alte detalii fizice
Dimensiuni
Menţionarea materialului însoţitor

Atribut al entităţii
Forma suportului manifestării
Caracterizarea cantitativă a
manifestării
Dimensiunile suportului

Zona descrierii fizice cuprinde elemente referitoare doar la manifestarea supusă
prelucrării, elementele bibliografice ale acestei zone neavând nicio legătură cu atributele
expresiei sau ale lucrării.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

33

Totuşi, desemnarea materialului specific ar putea avea corespondenţă şi cu modelul
de periodicitate, atribut al expresiei care reprezintă „forma ce se anticipează a fi folosită
în desemnarea volumelor/numerelor etc. şi/sau a datelor pentru unităţile individuale ale
serialului (de ex. volumul..., numărul...).” (7)
Zona 6 - Zona seriei
Element bibliografic ISBD
Entitate FRBR
Titlul propriu-zis al seriei sau
subseriei
Titlul paralel al seriei sau
subseriei
Informaţii la titlul seriei sau
subseriei
Manifestare
Menţiuni de responsabilitate
referitoare la serie sau subserie
ISSN al seriei sau subseriei
Numerotare în cadrul seriei
sau subseriei

Atribut al entităţii

Menţiunea de colecţie

Seria în sine reprezintă, de fapt, o nouă resursă, care poate fi catalogată separat. Ea are
titlu propriu-zis, informaţie la titlu, menţiune/menţiuni de responsabilitate şi ISSN, elemente
bibliografice cărora le corespund atribute ale unor noi lucrări/expresii/manifestări generate
de colecţia respectivă.
Zona 7 - Zona notelor
Element bibliografic ISBD
Menţiunea de periodicitate

Entitate FRBR
Expresie

Note
privind
elemente
Manifestare
bibliografice ale altor zone
Lucrare
Expresie

Alte note
Manifestare

Atribut al entităţii
Regularitatea estimată
Frecvenţa estimată
Atributele manifestării care se referă
la elementele bibliografice respective
Forma lucrării
Extensibilitatea
Revizuibilitatea
Statutul publicaţiei (serial)
Restricţii de acces la manifestare
Cerinţele
sistemului
(resurse
electronice)
Caracteristicile fişierelor (resurse
electronice)
Modul de acces (resurse electronice
la distanţă)
Adresa de acces (resurse electronice
la distanţă)
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

34

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

La prelucrarea serialelor Zona notelor este foarte importantă, întrucât notele
reflectă modificările intervenite pe parcursul existenţei resursei. Prima notă, cea în care se
consemnează periodicitatea cu care apare un serial, are legătură cu două dintre atributele
expresiei încorporate în manifestarea prelucrată, specifice serialelor - regularitatea estimată
şi frecvenţa estimată.
Celelalte note sunt în strânsă legătură cu atributele manifestării care se referă la
elementele bibliografice consemnate în notele respective: titlul manifestării, pentru notele
referitoare la titlu (variante, schimbări, legături cu alte titluri), menţiunea de responsabilitate,
pentru notele referitoare la responsabilitate, locul publicării/distribuţiei sau editura/
distribuitorul pentru notele referitoare la datele de publicare ş.a.m.d.
Descrierea manifestării poate conţine şi note cu privire la expresia încorporată
sau la lucrarea care o generează. Acestea sunt în corespondenţă cu atributele entităţilor
la care se referă. Se poate considera că există o corespondenţă între notele consemnate
în descrierea resursei şi toate atributele entităţilor, în măsura în care notele se referă la
atributele respective.
Zona 8 - Zona numărului standard (sau alternativa) şi termenii de disponibilizare
Element bibliografic ISBD
Entitate FRBR
Atribut al entităţii
Identificatorul manifestării
Numărul standard (ISSN)
Manifestare
Titlul cheie
Manifestare
Termenii de disponibilizare
Manifestare
şi/sau preţul
Precizări (calificative) relative
Manifestare
la preţ

Titlul manifestării
Termeni de accesibilitate
Editură/distribuitor
Caracteristicile fişierelor (resurse
electronice)

Serialele sunt identificate în mod unic prin ISSN şi titlu cheie, aplicate la nivelul
manifestării. Astfel, fiecărei manifestări i se va atribui un ISSN, legat în mod indisolubil de
un titlu cheie. Titlul cheie, element ISBD, are legătură directă cu titlul manifestării, atribut
al entităţii prelucrate, dar poate fi asociat în acelaşi timp cu un identificator al manifestării,
întrucât aparţine unei singure resurse, pe care o identifică fără echivoc.
Ex.:
L Asociaţia
E1 Asociaţia

M1 Asociaţia = ISSN 2065-5711

M2 Asociaţia (Online) = ISSN 2065-5754
L Axis Libri
E1 Axis Libri (ediţia în limba română)

M1 Axis Libri = ISSN 1844-9609
E2 Axis Libri (ediţia în limba franceză)

M1 Axis Libri (Ed. française) = ISSN 2066-0561
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

35

L Adevărul
E1 Adevărul (ediţia de Bucureşti)

M1 Adevărul (Bucureşti. Print) = ISSN 1016-7587

M2 Adevărul (Bucureşti. Online) = ISSN 1583-0438
E2 Adevărul (ediţia de Arad)

M1 Adevărul (Arad) = ISSN 1220-7489
Concluzii
Analizând cele de mai sus, se poate constata că există o corespondenţă clară între
elementele bibliografice existente în ISBD şi atributele entităţilor prevăzute în FRBR. În
general, atributele manifestării sunt cele care se pliază, în cea mai mare proporţie, pe descrierea
bibliografică ISBD, dar există şi atribute ale lucrării sau ale expresiei - unele dintre ele
aplicabile doar serialelor (modelul de periodicitate, terminarea estimată, regularitatea estimată,
frecvenţa estimată), altele aplicabile oricărui tip de resursă (forma lucrării, extensibilitatea,
revizuibilitatea) – care au corespondenţă cu elementele zonelor bibliografice. Atributele care
nu sunt derivate din descrierea ISBD sunt necesare într-o înregistrare bibliografică, întrucât
oferă informaţii utile, care favorizează găsirea, identificarea, selectarea şi obţinerea resurselor.
Situaţiile pe care le are catalogatorul care prelucrează seriale necesită analizarea lor
cu multă atenţie, depistarea şi aplicarea soluţiilor corespunzătoare în vederea îndeplinirii
obiectivului primordial pe care îl are orice bibliotecă, acela de a asigura utilizatorilor accesul
facil la informaţie prin crearea unor instrumente cât mai competitive, respectiv a cataloagelor
performante de bibliotecă.
Note:
(1) ISBD: INTERNATIONAL Standard Bibliographic Description: Consolidated
Edition. Disponibil la: http://www.ifla.org/files/assets/cataloguing/isbd/isbd-cons_20110321.
pdf. Data: [2013/07/10], p. IX.
(2) Idem, p. VIII.
(3) ZONA formei conţinutului şi a tipului de suport. [Traducere Dan Matei].
Disponibil la: poliptic.files.wordpress.com/2008/12/isbd-0-ro-2008-12-12.pdf. Data:
[2012/07/10], p. 1.
(4) ISBD: INTERNATIONAL Standard Bibliographic Description: Consolidated
Edition. Disponibil la: http://www.ifla.org/files/assets/cataloguing/isbd/isbd-cons_20110321.
pdf Data: [2013/07/10], p. XIII-XIV.
(5) FUNCTIONAL Requirements for Bibliographic Records: Final Report, 2009. Disponibil
la: http://www.ifla.org/files/cataloguing/frbr/frbr_2008.pdf. Data: [2011/08/20], p. 41.
(6) RAPORTUL FRBR (1997). [Trad. Constanţa Dumitrăşconiu, Victoria Frâncu, Dan
Matei]. În: Catalogare - Metodologice. Disponibil la: http://www.cimec.ro/Metodologice/
Catalogare/FRBR-RaportRomana.pdf. Data: [2011/08/20], p. 4-12.
(7) Idem, p. 4-7.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

36

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

WEBLIOGRAFIE:
DELSEY, Tom. FRBR and Serials [online]. Disponibil la: www.ifla.org/VII/s13/wgfrbr/
papers/delsey.pdf. Data: [2011/08/20].
FRBR and Serials: A Complicated Combination [online]. Disponibil la: www.unc.
edu/~lamours/papers/FRBR.doc. Data: [2011/08/20].
FULL ISBD Examples: Supplement to the consolidated edition of the ISBD:
International Standard Bibliographic Description. Disponibil la: http://www.ifla.org/files/
cataloguing/isbd/isbd-examples_2011.pdf . Data: [2012/07/10].
FUNCTIONAL Requirements for Bibliographic Records: Final Report,
2009. Disponibil la: http://www.ifla.org/files/cataloguing/frbr/frbr_2008.pdf. Data:
[2011/08/20].
ISBD: INTERNATIONAL Standard Bibliographic Description: Consolidated Edition.
Disponibil la: http://www.ifla.org/files/assets/cataloguing/isbd/isbd-cons_20110321.pdf
Data: [2013/07/10].
ISBD(CR): Descrierea Bibliografică Internaţională Standardizată pentru Seriale şi alte
Resurse în continuare. Disponibil la: http://archive.ifla.org/VII/s13/pubs/isbdcr-final-ro.pdf.
Data: [2011/08/20].
ISSN Manual: Cataloguing Part. Paris: ISSN International Centre, 2009. Disponibil la:
http://www.issn.org. Data: [2010/04/20].
JONES, Ed. The FRBR Model As Applied to Continuing Resources. Library Resources
& Technical Services [online]. 2005, vol. 49, no. 4, p. 227-242. Disponibil la: www.lib.tx.us.
Data: [2011/08/20].
PRINCIPIILE Internaţionale de Catalogare (IFLA 2009). [online]. România, Bucureşti:
Biblioteca Naţională a României. Disponibil la: http://www.bibnat.ro/dyn-doc/Declaratiade-principii.pdf. Data: [2011/08/20].
RAPORTUL FRBR (1997). [Trad. Constanţa Dumitrăşconiu, Victoria Frâncu, Dan
Matei]. În: Catalogare - Metodologice. Disponibil la: http://www.cimec.ro/Metodologice/
Catalogare/FRBR-RaportRomana.pdf. Data: [2011/08/20].
RDA to FRBR mapping. Disponibil la: http://www.rda-jsc.org/docs/5rda-frbrmapping.
pdf. Data: [2011/08/20].
ZONA formei conţinutului şi a tipului de suport. [Traducere Dan Matei]. Disponibil
la: poliptic.files.wordpress.com/2008/12/isbd-0-ro-2008-12-12.pdf. Data: [2012/07/10].

Anuar stiințific | Nr. 1/2014

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

37

FRANCMASONERIA:
DOCUMENTE EXISTENTE ÎN
COLECȚIILE BIBLIOTECII
„V.A. URECHIA”
redacți a
Pentru majoritatea dintre noi, francmasoneria este un concept care desemnează un
domeniu confuz, învăluit în mister, accesul fiind permis doar celor inițiați. Această societate
secretă, cu o îndelungată tradiție universală, a jucat un rol important în derularea marilor
evenimente istorice la nivel mondial, dar și în țara noastră.
De-a lungul timpului, au fost editate numeroase documente menite să furnizeze
informații esențiale pentru înțelegerea și interpretarea corectă a subiectului atât de către
inițiați, cât și de către profani. Biblioteca „V.A. Urechia” deține un fond substanțial de
carte în care este tratat domeniul francmasoneriei din toate punctele de vedere: descrierea
acestui ordin inițiatic, idealurile membrilor, istoricul, simbolistica, legendele, personalități
ale francmasoneriei, influența asupra bisericii, implicațiile în relațiile politice interne și
internaționale ale statelor lumii.
Documentele aparțin unor autori români, cercetători ai societăților secrete, dar sunt și
traduceri ale lucrărilor apărute pe plan internațional, toate având rolul de a edifica cititorul
asupra subiectului vast și interesant al francmasoneriei.
Dintre autorii români care au tratat subiectul, Emilian M. Dobrescu se evidențiază cu
cele mai multe lucrări existente în colecțiile Biliotecii „V.A. Urechia”: Atlas masonic, apărută
la Editura Cartea de buzunar din București; Mapamond francmasnic și Iluştri francmasoni,
publicate de Nemira, în 1997, respectiv 1999; Societăţi secrete şi discrete și Dicţionar de
terminologie masonică apărute tot la Nemira, în 2001, respectiv 2003. În colaborare cu Radu
Comănescu - Franc-Masoneria: O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, editată la
Bucureşti, Europa unită, în 2001, iar cu Victor Simionescu - Simboluri masonice, Cartea de
buzunar, [200-?].
Francmasoneria din România este tratată de Horia Nestorescu-Bălceşti în lucrarea
Ordinul Masonic Român: 1734-1992: Mai puţină legendă şi mai mult adevăr, publicată în
1993 de Editura Șansa din Bucureşti, precum și în cele trei volume ale Enciclopediei ilustrate
a francmasoneriei din România, Bucureşti, Editura Phobos, 2005.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

38

BIBLIOTECONOMIE ŞI ŞTIINŢA INFORMĂRII

Anton Fabian abordează influența masoneriei asupra Bisericii în micul dicționar
Slujitori ai cultelor religioase în masoneria română, apărut în 2007 la Paralela 45 și ne aduce
la cunoștință biografiile unor nume importante care au aparținut francmasoneriei din țara
noastră în titlul Personalităţi ale francmasoneriei din România, publicat de Editura Magic
Print din Oneşti în 2013.
Paul Ștefănescu publică în 2002, la Editura Vestala, Misterele francmasoneriei, iar
Oana Dugan - Symbolisme franc-maçon dans l’oeuvre de Gérard de Nerval, studiu apărut la
Galaţi, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, în 2001, ambele lucrări aflându-se în
fondurile Bibliotecii „V.A. Urechia”.
Alți autori români care au lucrări în colecțiile Bibliotecii noastre în care au abordat
domeniul francmasoneriei sunt: Ion Basgan, Bogdan Constantin Dogaru, Marcel Fandarac,
Dan Cernovodeanu, Teodor Filip, Gheorghe Jurma.
Dintre creațiile autorilor străini pe care Biblioteca „V.A. Urechia” le deține, o mare
parte reprezintă traduceri ale lucrărilor lui Christopher Knight și Robert Lomas: Secretul
lui Hiram; Al doilea Mesia; Aparatul lui Uriel; Cartea lui Hiram, toate publicate de Editura
Aquila’93 din Oradea, în perioada 2002-2004.
Medicul american Albert Gallatin Mackey ne dezvăluie o parte din misterele
francmasoneriei în lucrările: Istoria Francmasoneriei, editată în 2004 de Marea Lojă
Naţională a României; Francmasoneria, apărută în 2013 la Editura Herald din București;
Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei, editată tot la Herald, în 2005 și reeditată
în 2013.
Scriitorul și filosoful francez Daniel Beresniak furnizează informații importante din
domeniul societăților secrete în titlurile Francmasoneria în Europa de Est, editată în 1994 și
Francmasoneria, apărută în 1996.
Dicţionarul de francmasonerie coordonat de Daniel Ligou, publicat la Ideea Europeană,
în 2008, precum și Enciclopedia francmasoneriei de Xavier Coadic, apărut în 2010 la Editura
Niculescu oferă, de asemenea, elemente menite să lămurească cititorul.
Atât curiozitatea profanului, cât și pasiunea inițiatului sunt satisfăcute prin lecturarea
creațiilor scrise de Lindsay Porter, Jean Ferré, Nathalie Pacout, Christian Jacq, Charles W.
Leadbeater, Luc Nefontaine, Paul Naudon, Pierre-André Taguieff, Oswald Wirth - traduse în
limba română și aflate în fondurile Bibliotecii „V.A. Urechia”.
Importante elemente de simbolistică în domeniul societăților secrete regăsim în
lucrările: Francmasoneria: Simboluri, secrete, semnificaţie de W. Kirk MacNultz, Simbolurile
francmasoneriei sau Arta regală adusă la lumină şi restituită după regulile tradiţiei esoterice
de Jules Boucher, Codul francmasonilor dezvăluit de Robert Cooper sau Simbolurile gradelor
capitulare în francmasonerie de Irene Mainguz.
Parcurgând paginile lucrărilor menționate, cititorii vor obține informații esențiale care
îi vor ajuta la înțelegerea şi descifrarea corectă a ceea ce înseamnă francmasoneria.
În final, trebuie să menţionez faptul că, începând de astăzi, instituţia noastră, Biblioteca
Judeţeană „V.A. Urechia” şi-a îmbogăţit colecţiile cu încă o lucrare valoroasă în domeniu,
dacă nu cea mai valoroasă – Francmasoneria aşa cum a fost de dl Viorel Dănacu.

Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

39

C U LT U R Ă ŞI
SU B C U LT U R Ă
Conf. uni v. dr. i van i vlampi e,
un iversi tatea „ dunărea de jos” di n galați
Pe lângă producţia agricolă, a oţelului, a medicamentelor sau a băuturilor răcoritoare,
orice aşezare umană se deschide şi înspre producţia culturală. Ea este un gen aparte de
activitate, definită prin creativitate înaltă şi imaginaţie ieşită din comun (ce reuşeşte
îndepărtarea noastră de planul realităţii imediate, brute, concrete), al cărui produs poartă
marca personalităţii creatoare, caracterizându-se prin originalitate şi unicat, şi care se
inserează în intervalul dintre operă şi capodoperă, nicidecum al unei producţii de serie, iar,
prin finalitate, această producţie este complet inutilă (spre deosebire de utilitatea grânelor, a
cărnii, a oţelului sau a berii). Inutilitatea creaţiei culturale a fost evidenţiată de Oscar Wilde
atunci când a subliniat că dacă ea va căpăta însuşirea utilităţii va dispărea ca atare. Prin opera
artistică pătrunzi în eternitate, ceea ce se poate traduce prin faptul că inutilul îţi aduce cel
mai înalt folos. Acesta este specificul esenţial al dimensiunii culturale a omului, definit prin
expresii precum catharsis/purificare, extaz, sublimare, vis…
Cultura, prin dionisiacul imaginaţiei, ne scoate din comun.
Această teză necesită câteva comentarii. Comun poate să însemne ceea ce ne
caracterizează pe toţi: hrana noastră cea de toate zilele şi truda pentru dobândirea ei, somnul
fortificator, vânătoarea vicleană a oportunităţilor de câştig şi a diminuării efortului, iar în
finalul finalului, după pensionare, moartea. Comun poate să însemne spaţiul social pe care îl
împărţim, localitatea noastră totdeauna provincială datorită formei sferice a planetei noastre,
o aşezare în cadrul căreia se întâmplă banalităţile descrise mai sus (de aici şi întrebarea perenă:
din ce comună eşti!). Comun poate să însemne disponibilităţile naturii, precum apa sau aerul,
sau utilităţile tehnice, precum transportul, învăţământul de masă şi multe alte servicii publice,
divertismentul şi confortul oferit de accesul liber la toate acestea. Comun poate să însemne
stigmatul religios, oprobriul rasial, damnarea morală, intransigenţa politică, aşadar şi faţa rea
a omului.
Nu avem nimic împotriva comunului – afară de haina răului pe care o poate întruchipa –,
dar trebuie să subliniem că având la dispoziţie imaginaţia putem evada cultural şi sublim din
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

40

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

limitatul, restrictivul, banalul comun. De aceea, toate secolele l-au perceput pe creator ca un
om ieşit din comun, scos din minţi, iar geniul a fost asociat cu nebunia. Două cazuri de azi,
Grigori Perelman şi Stephen Hawking, sunt revelatoare.
Prin creaţie culturală ieşim din comun dacă ne asociem cu frumosul şi binele. Cu
pisoarul său, un artefact produs în serie, Marcel Duchamp a compromis creaţia culturală şi
a dat frâu liber imaginaţiei noncathartice, narcotice, subliminare, fără speranţa onirică de a
trece în lumea de dincolo… Or, o creaţie culturală are menirea de a ne conduce spre armonie
şi nu spre haos sau derută.
Cultura prin actul unic şi inutil al producţiei sale ne poartă spre eternitate. În acest sens
ea este de cel mai mare folos.
Şi la această teză insistăm cu câteva comentarii.
Ieşirea din comun afirmată mai sus consacră numărul mic de oameni dedicaţi creaţiei
culturale, dar şi un număr minoritar al celor dedicaţi receptării culturii cu produsele ei
aflate în intervalul dintre operă şi capodoperă. Acest aspect subliniază cât de anevoios este
drumul spre eternitate, cât de greu ne este dat nouă, muritorilor, să înţelegem utilitatea
inutilului.
Eternitatea creaţiei culturale rezidă în faptul că aceasta poartă marca universului
axiologic. Valorile – Binele, Frumosul, Adevărul, Justiţia, Libertatea, Sacrul – au forţa
magnetică de a trezi şi absoarbe aspiraţiile umane şi de a-i înălţa astfel pe cei treziţi în
universul eternităţii. O eternitate precum cea descrisă de Parmenide, descriere preluată apoi
de Platon, în cadrul căreia imobilul, nemişcarea, reprezintă nota esenţială a acestei eternităţi.
Căci dacă Binele, Frumosul sau Adevărul ar cunoaşte mişcare, atunci ar suferi deviaţii spre
forme degradante şi nu ar mai fi valori. Să ni-l închipuim pe Dumnezeu transformându-se în
Diavol! Dacă aşa ceva ar deveni posibil, nu numai că deîndată s-ar fi instalat în noi repulsia,
dar în istoria umanităţii nu s-ar fi manifestat niciodată vreo formă de cult religios. Extinzând
exemplul spre toată sfera valorilor, putem deduce atunci că istoria umanităţii nu ar fi avut şi
cunoscut vreo formă de viaţă culturală.
Natura universală a valorii determină ca dintr-o operă să se hrănească nu numai
generaţiile contemporane ei, ci toate generaţiile posibile. Acest aspect, cum că Homer atrage
spre el atenţia oamenilor din toate timpurile, consumând din timpul acestor oameni fără ca
ei să se aleagă cu vreun câştig remarcabil din punct de vedere material, demonstrează încă o
dată caracterul peren şi imobil al valorilor culturii.
Pentru cei mai mulţi, cei pe jumătate treziţi, sau chiar adormiţi întru totul în faţa
universului axiologic, conştiinţa lumii valorii fie că este una liniştită şi plăcut potolită de faptul
că există depozite de cărţi, că există muzee sau teatre, fie lipseşte cu desăvârşire. Pentru aceşti
oameni se insinuează un univers în care locul valorii este preluat de distracţie şi divertisment.
Deşi par sinonimi, cei doi termeni au şi nuanţe semantice complementare. Din DEX citim:
DISTRÁCȚIE, distracții, s. f. 1. Ceea ce distrează, ceea ce produce destindere
sufletească; amuzament, petrecere; agrement. 2. Lipsă de atenție, de concentrare. – Din fr.
distraction, lat. distractio.
DIVERTISMÉNT, divertismente, s. n. 1. Petrecere ușoară, agreabilă și de scurtă
durată; distracție, amuzament. 2. Compoziție muzicală instrumentală cu caracter distractiv.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

41

• Suită pentru un instrument sau pentru orchestră, alcătuită dintr-o serie de piese cu caracter
diferit. • Interludiu de dans, de muzică, de cântece vocale. – Din fr. divertissement.
Ceea ce se oferă ca surogat cultural, cu destindere sufletească lipsită de atenţie şi
de concentrare, este „uşor” şi „de scurtă durată”. În acest caz, ieşind din intervalul operăcapodoperă, ne plasăm în valea cuprinsă între operă şi kitsch. Faţă de produsul cultural,
produsul de divertisment se eliberează de „povara” valorii: este lipsit de marca eternităţii. Ne
este uşor să înţelegem că acest produs efemer – hrană pentru efemeride – se află sub oblăduirea
mişcării: se naşte, cunoaşte gloria şi, tot aşa, piere. Nici un alt timp nu va mai avea forţa să-l
readucă la viaţă, ba, mai mult, într-o altă viaţă muritorii îl vor privi cu condescendenţă, dacă
nu vor izbucni chiar în hohote de râs.
Faţă de caracterul inutil al operei culturale, producţia de divertisment este mercantilă
şi puternic interesată. În spatele somnului şi naivităţii celor cvasiadormiţi putem întrezări
râsul şi bucuria sarcastică a protagoniştilor aşezaţi pe grămada de bani cotizată de
fraieri. Interesul consumatorilor este să adoarmă şi mai mult, interesul producătorilor
este să adoarmă cât mai mulţi. Pe când în cadrul creaţiei culturale, gestul dezinteresat al
producătorului vizează trezirea lucidă la ceea ce este înalt, semnificativ în lume. O trezire
care se produce fără a fi intermediată de ban, ci de efortul şi concentrarea sufletească de a
urma truda creatorului.
Galaţiul, ca orice comună provincială de pe Terra, cunoaşte întreaga paletă a creaţiei,
de la subcultură şi kitsch la opere de cultură prin care ieşim din comun, pătrundem prin
poarta eternităţii.
Cei care nu dorm în Galaţi sunt, printre altele, pelerinii instituţiei numite Biblioteca
„V.A. Urechia”. O instituţie care, paradoxal, în anii de puternică şi dificilă criză economică a
cunoscut o expansiune, un asalt asupra cititorului, prin strategii uluitoare. Nu statica şi banala
mărire a fondului de carte, ci înfiinţarea de filiale ale bibliotecii în oraş, dar şi peste hotare, nu
atât adaptarea la noile tehnologii de informare, cât la crearea canalelor proprii de informare
(reviste, buletine informative, editură), nu atât întâlnirea cu cititorul, dar şi aducerea acestuia
în faţa autorului, prin spectacolul fascinant al Salonului Axis Libri, nu doar înmagazinarea
cărţii, ci şi expunerea ei prin organizarea anuală a Târgului de carte. Sunt liniile de forţă ale
activităţii agresive ale unei biblioteci judeţene care ar fi trebuit să aibă corespondent în ţară
pentru a semnala ceea ce înseamnă cultură, dar nu ca sector pe seama căruia în general
autorităţile fac economii în loc de acţiuni.
Am enumerat doar activităţile majore gestionate de managerul instituţiei, directorul
Zanfir Ilie, peste acestea pot fi amintite multe altele, conferinţe şi colocvii ştiinţifice, cluburi
de vacanţă pentru copii, marcarea zilelor de importanţă naţională etc.
Biblioteca „V.A. Urechia” din Galaţi întreţine grija pentru ce este semnificativ în
structura umanului, fiind nucleul dirijării locuitorilor spre cel mai înalt folos al lor.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

42

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

EFORTURI ALE AUTORITĂŢILOR
GĂLĂŢENE PE LINIA DISCIPLINĂRII
ŞI REGLEMENTĂRII CIRCULAŢIEI
ÎN CEA DE-A DOUA JUMĂTATE A
SECOLULUI AL XIX-LEA ŞI PRIMA
JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA
Dr. Adri an pohri b,
d irecţ ia jud eţeană Galaţi a Arhi vel or Naţi onale
Din cauza înmulţirii mijloacelor de locomoţie (caleşti, birje, carete, căruţe, care de
povară), la începutul lui iulie 1865 se pun bazele Serviciului Circulaţie la nivelul oraşului
Galaţi, fiind adoptat un Regulament pentru proprietarii şi conducătorii fiacrelor (birjelor)1.
Ca să profeseze în cadrul legal, printre alte condiţii, birjarul trebuia ca, în termen
de 15 zile de la publicarea Regulamentului, să se prezinte la Primărie, unde urma să fie
luat în evidenţă într-o condică special întocmită în acest scop, să fie înscris în corporaţia
profesională, să aibă peste 29 de ani, să facă dovada că are probitatea cerută şi este capabil de a
conduce trăsura. De asemenea, erau stabilite reguli elementare de circulaţie şi bună-cuviinţă
în relaţiile cu clienţii şi ceilalţi participanţi la trafic, tarifele ce urmau să fie practicate, toate
sub rezerva faptului că, în caz de încălcare, contravenientul era pasibil de plata unei amenzi
de 15 lei sau arest de 72 ore, în caz de recidivă urmând să fie trimis în judecată2.
1. Regulamentul adoptat de Consiliul Comunal şi confirmat de Ministerul de Interne, pentru proprietarii şi
conducătorii fiacrelor (birjelor) – Arhivele Naţionale Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 107/18651866, f. 34-36. Primele informaţii referitoare la instalarea de indicatoare rutiere, mai precis instalarea
de stâlpi vopsiţi tricolor la răspântiile drumurilor cu indicarea localităţilor, sunt din anul 1861, când
Municipalitatea de Galaţi scotea această lucrare la licitaţie prin „batere de barabană”. S-ar părea că persoana
care a câştigat licitaţia, un anume „maestru” Gheorghe Zamfir, nu s-a achitat întocmai de angajamentul
luat, controlorul municipalităţii care avea să recepţioneze lucrarea consemnând: „... mergând pe la barierele
oraşului şi observând acei patru stâlpi făcuţi de maestrul Gheorghe Zamfir s-au găsit cu totul răi lucraţi
de la cuprinderea planului ce a avut a face, adică cioplitura lemnului de stejar nu sunt în măsurile de care
cere trebuinţă, vopseaua nu este bună dată, asemănându-se ca şi când ar fi boită cu chinovar, asemenea
s-a observat că sunt în mâna stângă privită de un călător când iese din oraş, iar nicicum în partea dreaptă,
cum sunt a se privi la ieşire din oraş” (Ibidem, dosar 43/1860-1862, f. 7-12).
2. Arhivele Naţionale Galaţi, dosar 107/1865-1866, f. 34-36. După trei convocări eşuate ale corporaţiei
birjarilor din Galaţi pentru alegerea starostelui, la data de 4 septembrie 1865, în sala de şedinţe a
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

43

În anul 1870, autorităţile publice locale stabilesc patru zone (Piaţa Cuza, Ograda
Primăriei, intersecţia str. Zimbrului cu str. Domnească şi Piaţa Ştefan cel Mare) în care urmau
să staţioneze birjele, acţiune motivată pe de o parte de faptul că staţionarea birjelor se realiza
haotic, producându-se numeroase necurăţenii, iar pe de altă parte de faptul că o bună parte
din zonele prevăzute în Regulamentul birjarilor din anul 1865 se aflau în proprietate privată.
Anul următor, Petru Nisipeanu, care i-a urmat la comanda Poliţiei lui P. Majer, reia seria
eforturilor depuse şi solicită primarului urbei Galaţi fixarea unei zile în care să fie anunţaţi
toţi proprietarii de birje în vederea împărţirii acestora în clase, urmând ca fiecare trăsură
să fie înmatriculată cu un anumit număr. Totodată, subliniază că se impunea şi retipărirea
Regulamentului, urmând ca birjarii să-l poarte în permanenţă asupra lor, împreună cu actul
din partea breslei care atesta că posesorul are încuviinţarea de a fi conducător de birjă3.
Un „Tablou de numărul gheocurilor cu cai şi carelor cu boi din oraşul Galaţi”, întocmit
de Poliţia Urbei Galaţi în anul 1874 (comandant D.C. Sarand), ne indică numărul de 11304.
În legătură cu impozitarea acestora s-au ridicat numeroase probleme: dacă taxa trebuia
percepută şi de la nisipari, care susţineau că nu fac cărăuşie, ci negoţ, dacă erau în drept a fi
taxaţi cei cu căruţele din alte localităţi care prestau servicii pe raza oraşului, cum a fost cazul
unui oarecare Mendel care a adus în luna iunie un număr însemnat de căruţaşi din Brăila5.
Primăriei, s-au prezentat un număr de 27 de birjari. În această şedinţă, oficialii le-au propus alegerea
unui staroste, pronunţându-se pentru alegerea a doi staroşti, unul pentru creştini (Ioan Antoniu),
celălalt pentru evrei (David Truman). La semnarea procesului-verbal din data de 10 septembrie 1865
(dată la care existau în Galaţi un număr de 154 failoane şi 54 de birjari de naţişanci) nu se prezintă
nimeni, astfel că atributele sunt desemnate primului. Printr-un raport, la sfârşitul anului 1866, şeful
Poliţiei, D. Nicolau, informa Primăria că starostele de birjari Ion Antoniu „neglijează cu totul datoriile
ce-l privesc… birjarii din acest oraş ajungând într-o dezordine completă, încât Poliţia nu le mai poate
aplica nicio regulă privitoare la conducerea acestui serviciu”, şi propune în încheiere alegerea unui
nou staroste. Cert este că sfârşitul anului 1868 găseşte breasla birjarilor din Galaţi tot fără staroste,
iar primele litigii între birjari şi muşterii iau pe nepregătite Judecătoria Ocolului I din Galaţi care,
la începutul anului 1869, încă nu avea în arhiva proprie nici măcar un exemplar al Regulamentului
aprobat în anul 1865 de Consiliul Comunal (Ibidem, dosar 16/1865-1892, f. 9, 12-13, 29, 39, 53).
3. Ibidem, f. 55, 83, 123. Pe linia disciplinării breslei birjarilor, pe lângă regulile care le condiţionau
circulaţia şi practicarea profesiunii, într-o ordonanţă a Primăriei apare şi obligativitatea confecţionării
elementelor de vestimentaţie specifică, menită a diferenţia clasele trăsurilor. Printre altele, ca principal
element distinctiv se remarcă faptul că birjarii din clasa I-a trebuiau să se încingă la mijloc cu centurion
roşu, cei din clasa a II-a cu centurion albastru, iar cei din a III-a fără centurion.
4. Ibidem, dosar 12/1874, f. 54-72. De departe, cel mai bogat antreprenor în domeniu era Sava Enache
Galmoi, care avea 12 gheocuri cu cai, 13 cotigi cu cai şi trei care cu boi pentru curăţirea oraşului.
5. Ibidem, f. 12. Prima grevă în Galaţi a fost organizată în anul 1872 de către căruţaşii din Port, care
solicitau mărirea lefurilor, limitarea taxelor şi a abuzurilor săvârşite de vătafi şi magazineri. Conflictul a
fost stins, dar reizbucneşte în februarie 1875, când un număr de aproximativ 500 de căruţaşi încetează
lucrul, protestând contra taxelor ridicate. Reacţia autorităţilor a fost, şi de această dată, aducerea unor
căruţaşi din oraşul Brăila, însă acestora nu le-a fost permis accesul în oraş. În istoria mişcărilor greviste
se cunosc numeroase cazuri în care autorităţile încercau să aducă forţă de muncă din afară, pentru a o
înlocui pe cea dislocată, însă nu se cunosc cazuri în care această mişcare să fi avut finalitatea scontată,
se mergea mai mult, să spunem, pe efectul psihologic (Ioan Brezeanu, N.G. Munteanu (coordonatori),
Judeţul Galaţi pe scara timpului, Galaţi, 1972, p. 100).
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

44

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

La mijlocul anului 1877, se reiau vechile dispute între breasla birjarilor şi municipalitatea
de Galaţi, acest conflict atrăgând de această dată şi Ministerul de Interne, în calitate de mediator.
În luna august, un număr de 38 de birjari înaintează un memoriu municipalităţii prin care îşi
manifestau nemulţumirea şi neînţelegerea în legătură cu unele puncte exprimate într-o ordonanţă
care le reglementa activitatea. În mod concret, se solicita eliminarea punctului care prevedea
că, la urcarea clientului, birjarul trebuia să-i înmâneze un bilet care să aibă menţionate numele
proprietarului birjei, a conducătorului şi numărul trăsurii, fapt inutil în viziunea reclamanţilor,
întrucât aceste elemente se regăseau şi pe tăbliţa trăsurii. Pe de altă parte, erau total nemulţumiţi
de comportamentul impiegatului comunal care răspundea de încasarea taxelor de la birjari,
Spiridon Toma. Acesta încadra birjele în cele trei clase, care erau taxate în mod diferenţiat, în mod
preferenţial şi contra unor atenţii din partea birjarilor, prin urmare cereau destituirea acestuia,
urmând ca încasările să fie efectuate de către perceptorul comunal. De semnalat faptul că în
memoriu este invocată, printre alte cauze care au dus la scăderea profiturilor, şi apariţia în centrul
civic a grădinii publice, care ar fi redus în mod simţitor numărul muşteriilor. Memoriul a fost
dublat de înaintarea unei telegrame de protest Ministerului de Interne şi suspendarea lucrului
până la soluţionarea cererilor. În condiţiile date se dispune realizarea în regim de urgenţă a unei
anchete, fapt care are ca efect imediat încetarea grevei6.
În luna mai a anului 1896, consilierul ajutor G.I. Tănăsescu supune atenţiei Consiliului
Comunal un proiect privind Regulamentul circulaţiei trăsurilor publice, omnibuzelor şi
tramcarelor7. Creşterea numărului trăsurilor, precum şi apariţia unor noi mijloace de
locomoţie, a impus disciplinarea conducătorilor şi exploatarea „umană” a animalelor de
povară. De asemenea, se acorda o atenţie deosebită calităţilor pe care urmau să le întrunească
conducătorii acestora, precum şi stării tehnice a vehiculelor. În urma numeroaselor modificări
la nivel local sau central (minister), proiectul a putut fi pus în aplicare în anul 1899, când intră
în vigoare Regulamentul circulaţiei trăsurilor publice8.
În luna decembrie 1906, intră în vigoare Regulamentul poliţiei rulajului şi circulaţiei
pe căile publice9. Acesta din urmă, în douăzeci şi patru de articole, stabilea regulile generale
referitoare la modul de construcţie a vehiculelor, modul de înhămare şi înjugare pentru
vehiculele cu tracţiune animală, regulile de circulaţie şi staţionare, precum şi de încărcare
şi greutate a transporturilor. Prevederile articolelor 1, 22 şi 23 din Regulament – care făceau
referire la caracteristicile tehnice ale autovehiculelor şi vehiculelor cu tracţiune animală trebuiau duse la îndeplinire până pe data de 1 ianuarie 191010.
6. Arhivele Naţionale Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 16/1865-1892, f. 106, 108, 114-119.
În ziua când birjarii gălăţeni au intrat în grevă, comisarul despărţiturii a II-a, Ştefan Angheluţă, a fost
însărcinat să se ducă la Brăila pentru a aduce un număr de birje care să reducă din efectele grevei.
7. Ibidem, dosar 6/1898, f. 69.
8. „Monitorul Oficial”, nr. 160 din 17 octombrie 1899.
9. „Monitorul Oficial”, nr. 221 din 19 decembrie 1906. Menţionăm că este primul act normativ care
reglementează circulaţia pe drumurile publice, după ce, la începutul anului, apăruse Legea pentru
drumuri („Monitorul Oficial”, nr. 249 din 11 februarie 1906).
10. Sancţionat prin Înaltul Decret Regal no. 4239 din 14 decembrie 1906 şi publicat în „Monitorul
Oficial”, nr. 211 din 19 decembrie 1906.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

45

Prin Înaltul Decret Regal nr. 1.748 din 30 mai 190811 se prelungea termenul pentru
ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute în art. 1, 22, 23 ale Regulamentului poliţiei
rulajului şi circulaţiei pe căile publice, de la 1 ianuarie 1908 la 1 ianuarie 1910, articolele
menţionate făcând referire la dimensiunile vehiculelor şi ale diferitelor părţi componente
(lungimea osiei, distanţa dintre roţi), popularizarea făcându-se la nivelul oraşului Galaţi prin
publicaţii (1.800 foi distribuite birjarilor şi constructorilor de vehicule)12.
Conform recensământului din anul 1909 în vederea clasificării şi impozitării birjelor,
realizat de o comisie formată dintr-un consilier comunal, prefectul de poliţie şi un controlor din
partea Serviciului de Constatare şi Control de pe lângă Primărie, în Galaţi erau înmatriculate
un număr de 120 trăsuri (birje)13. De nenumărate ori birjarii au reclamat Primăriei faptul
că nu erau amenajate locuri speciale de staţionare a birjelor, aceştia intrând în conflict cu
comercianţii şi sergenţii poliţieneşti, motiv pentru care în anul 1909 municipalitatea stabileşte
22 puncte de staţionare în cuprinsul oraşului14. În acelaşi an, la 30 noiembrie 1909, este datată
prima cerere de înscriere în circulaţie pentru serviciul de taximetrie a două vehicule cu patru
locuri, dotate cu motoare de 12 C.P.15.
La data de 26 mai 1919, preşedintele Comisiei Interimare a comunei Galaţi emite o
decizie prin care instituie o comisie, compusă din comandantul Pieţei Galaţi, prefectul Poliţiei
şi vicepreşedintele Comisiei Interimare, care urma să reglementeze modul de circulaţie pe
străzile oraşului a camioanelor şi automobilelor cu tracţiune grea, acestea cauzând mari
pagube prin degradările făcute pavajelor şi prin pericolul care-l reprezentau pentru viaţa
pietonilor16. Simultan cu această decizie, preşedintele Comisiei Interimare se adresează
comandantului Corpului 3 Armată care, în virtutea stării de asediu, emite o ordonanţă la 1
septembrie 1919 încercând să reglementeze deficienţele. Doi ani mai târziu, prin Ordonanţa
nr. 11.126 din 27 iulie 1921, Primăria interzicea cu desăvârşire circulaţia în cuprinsul oraşului
a autocamioanelor cu un tonaj mai mare de două t, cele sub tonajul menţionat urmând să se
11. „Monitorul Oficial”, nr. 51 din 6 iunie 1908.
12. Arhivele Naţionale Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 27/1908.
13. Ibidem, dosar 27/1909, f. 22-26.
14. Cel mai mare loc de „staţionare” era pe str. Eliade Rădulescu, din faţa Gării până în str. Maramureş
– 20 locuri (Ibidem, f. 36). Pentru străzile existente în Galaţi, vezi Primăria Comunei Galaţi, Indicatorul
stradelor din oraşul Galaţi. Lucrare executată din ordinul d-lui P.D. Petrovici, primarul oraşului, după
tabelele întocmite în anul 1910, Galaţi, 1910.
15. Automobilele erau proprietatea lui Jaques Kramer şi urmau să intre în circulaţie începând cu data
de 1 decembrie 1909, respectiv 1 februarie 1910. Pentru acestea proprietarul trebuia să plătească o
taxă de 192 lei pe an, adică 16 lei lunar. În şedinţa din 15 mai 1909, Consiliul Comunal a aprobat ca,
începând cu 1 iulie 1909, Primăria Comunei Galaţi să perceapă următoarele taxe pentru un automobil:
de la 1-10 C.P. – 50 lei; de la 11-19 C.P. – 75 lei; de la 20-39 C.P. – 100 lei; de la 40-59 C.P. –120 lei, peste
60 C.P. - 150 lei. De la aceste taxe erau excluse automobilele autorităţilor publice, taximetrele urmând
să plătească, ca şi birjele, o taxă de 192 lei anual (Ibidem, dosar 28/1909, f. 29, 81). La 24 septembrie
1912, contraamiralul Eustaţiu Sebastian adresează Primăriei o cerere de înscriere în circulaţie a unui
automobil, ocazie cu care primeşte numărul 6. Ulterior sunt adresate alte două cereri ale unor persoane
particulare din Galaţi, ceea ce ne face să avansăm ipoteza că, la nivelul anului 1912, circulau pe străzile
oraşului în jur de zece automobile (Ibidem, dosar 182/1912, f. 19, 89-95).
16. Arhivele Naţionale Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 99/1919-1925, f. 3.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

46

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

deplaseze la pas17. În anul următor, în luna iunie, se emite o nouă ordonanţă care menţine
aceleaşi restricţii în privinţa tonajului, viteza de deplasare stabilindu-se, având în vedere
prevederile art. 2-10 din Legea pentru reglementarea circulaţiei automobilelor18 şi art. 24 şi
următoarele din Regulamentul de aplicare19, la 12 km/h atunci când autocamioanele erau
goale (viteză echivalentă cu trapul cailor) şi şase km/h atunci când erau în sarcină (viteză
echivalentă cu pasul cailor)20.
Conform evidenţelor întocmite de Biroul Circulaţie al Prefecturii de Poliţie, în martie
1923 existau 75 de asemenea autovehicule al căror tonaj varia între 2,5 tone până la cinci tone,
într-o mare varietate de mărci: Perless, F.W.D., FIAT, Pachard, Renault, Grof Stift, Zauner, Marthe,
Deimler, Britisch, Izotto, Saurer ş.a. Având în vedere că ordonanţele anterioare anului 1923 nu au
dat rezultatul scontat, în acest an se emite o nouă ordonanţă care impresionează prin dimensiunea
de afişaj (1/0,5 m) şi prin caracterul mai explicit al reglementărilor impuse conducătorilor auto.
Numeroase reclamaţii ale cetăţenilor oraşului Galaţi au loc mai ales după ce, în anul
1923, ia naştere o Societate de camionaj care transporta mărfuri de la gară în oraş. Dincolo de
pagubele provocate particularilor, Primăria s-a văzut nevoită a interveni, prin Prefectura de
Poliţie, pe lângă proprietarii camioanelor care nu corespundeau din punct de vedere tehnic
distrugând pavajul. Spre exemplu, preşedintele Comisiei Interimare era înştiinţat de către un
agent comunal, în luna august 1923, cum că unele autocamioane circulă pe străzile oraşului
fără a avea bandaje de cauciuc la roţi21.
Primul proces-verbal întocmit de Poliţia din Galaţi ca urmare a contravenţiei la
Regulamentul pentru aplicarea legii pentru circulaţia automobilelor22 datează din anul 1923
şi a fost întocmit unui italian, Mocea Vicenzo, care se deplasa cu motocicleta proprietate
personală cu viteza de 18 km/h23.
Numărul total al autovehiculelor care circulau pe străzile oraşului la sfârşitul anului
1935 era de 48424. Din păcate, nu am găsit date referitoare la împărţirea acestora pe categorii,
însă din informaţii rezultă că încă din anii 1923-1925 circulau în oraş 23 tramvaie electrice25
şi 75 autocamioane al căror tonaj varia între 2,5 şi cinci tone.
În timpul războiului o problemă deosebită o reprezenta traficul utilajelor grele (tancuri
şi tehnică de luptă) care distrugeau partea carosabilă, încât Ministerul Comunicaţiilor
şi Lucrărilor Publice intervine în octombrie 1945 pe lângă Ministerul Afacerilor Interne
să dispună o mai mare atenţie din partea ofiţerilor de poliţie în aplicarea măsurilor de
supraveghere şi sancţionare26.
17. Ibidem, f. 8-10.
18. „Monitorul Oficial”, nr. 111 din 28 august 1921.
19. Ibidem, nr. 111 din 28 august 1921.
20. Arhivele Naţionale Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 99/1919-1925, f. 15.
21. Ibidem, f. 18-20, 24, 27.
22. „Monitorul Oficial”, nr. 111 din 28 august 1921.
23. Arhivele Naţionale Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 99/1919-1925, f. 21-23.
24. Ibidem, fond Poliţia oraşului Galaţi Serviciul Administrativ, dosar 46/1935, f. 9.
25. Gh. N. Munteanu–Bârlad, Galaţii cu 35 vederi în text. Harta ţinutului şi Planul oraşului, Ed.
Societatea de Editură Ştiinţifică – Culturală, Galaţi, 1925, p. 176.
26. Arhivele Naţionale Galaţi, fond Poliţia oraşului Galaţi. Serviciul Administrativ, dosar 47/1945, f. 164.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

47

În anul 1947, Biroul Circulaţiei avertiza că, deşi în general autovehiculele îndeplineau
condiţiile legale în vederea înmatriculării, erau conducători de autovehicule care nu posedau
permis de conducere, şi aceasta din imposibilitatea de a fi instruiţi, deoarece în oraş nu exista
o şcoală de şoferi. Totodată, Biroul înregistrase mai multe accidente datorate lipsei agenţilor
poliţieneşti care să reglementeze circulaţia în locurile mai frecventate şi în intersecţii27.
Aspectele menţionate mai sus vin să surprindă o parte din eforturile depuse de
autorităţi, la nivel naţional, dar şi local, pe linia disciplinării şi reglementării circulaţiei în cea
de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, în contextul
creşterii numărului mijloacelor de locomoţie. În mod evident, subiectul se impune a fi studiat
în profunzime, dezvoltat, astfel încât să avem o imagine de ansamblu, dar şi de detaliu, asupra
acestui fenomen.
Document.
1865 august 28, Galaţi. „Regulamentul pentru proprietarii şi conducătorii fiacrelor
(birjelor) din Galaţi”. Se fac referiri la obligaţiile care le reveneau atât în ceea ce priveşte luarea
în evidenţă de către Municipalitate, cât şi la regulile de circulaţie şi atitudinea pe care trebuiau
să o manifeste în timpul serviciului, precum şi la măsurile sancţionatorii.
Principatele Române Unite
Primarul Urbei Galaţi
Regulament adoptat de Consiliul Comunal în şedinţa a LI-a din 9 iulie, privitor la
datoriile birjarilor din Galaţi, confirmat de D. Ministru de Interne, Agricultură şi Lucrări
Publice prin ordinul Nr. 18.824, se publică spre cunoştinţa generală, precum urmează:
REGULAMENT
pentru proprietarii şi conducătorii fiacrelor (birjelor) din Galaţi
CAPITOLUL 1
Art. 1. Fiecare proprietar de una sau mai multe trăsuri de birje este dator ca în termen
de 15 zile de la publicarea acestui Regulament să se prezinte la Primărie spre a se înscrie în
condica formată pentru acest finit.
Art. 2. Orice întreprinzător de aceeaşi profesie va depune la Primărie:
Întâi, o garanţie valabilă asigurătoare pentru cazurile următoare:
a) că va răspunde pentru orice sume, scule, hârtii sau orice lucru ar dovedi cineva că a
uitat în trăsura sa;
b) că se va conforma regulilor autorităţii comunale, fără a putea avea recurs la
protecţiunea străină de care ar depinde;
În al doilea rând, o dovadă a starostiei respective cuprinzătoare:
a) că s-a înscris în corporaţiune;
27. Ibidem, fond Poliţia oraşului Galaţi, Serviciul Administrativ, dosar 212/1947-1948, f. 298-303.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

48

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

b) că el sau conducătorul trăsurii are probitatea cerută şi este capabil a conduce fiacrele
(birjele) cu ştiinţă trebuincioasă pentru siguranţa publică.
Această dovadă va rămâne la Primărie de unde se va da un bilet cu sigiliul ei, pe care îl
va arăta la cererea ce i s-ar face de către agenţii comunali sau poliţieneşti.
Art. 3. Dl staroste este dator a trimite la Primărie, pe fiecare trimestru, o listă exactă
de totalul fiacrelor (birjelor) care se află în fiinţă, îngrijind totdeauna că se înconştiinţează
autorităţii comunale despre birjarii ce nu-şi vor avea împlinite formele prescrise.
Art. 4. Fiacrele (birjele) trebuie să fie curate şi în stare bună, asemenea şi caii.
Art. 5. Orice trăsură de birjă se va vedea dărăpănată sau cu caii în stare de slăbiciune,
ori cu vreun nărav de a zvârli cu picioarele sau de a se speria, se va opri de Primărie de a nu
mai figura între birje, iar caii se vor înfiera ca să nu mai fie liberi a circula prin oraş.
Art. 6. Conducătorii vor fi îmbrăcaţi curat într-un fel de uniformă, după modelul ce li
se va da de la Primărie, cât se va putea mai simplu şi mai puţin costătoare.
Art. 7. Toate birjele vor avea noaptea fanare, aprinse îndată după aprinderea lămpilor
de pe străzi.
Art. 8. Fiecare birjar este dator a avea numărul său scris în cifre albe în mijlocul coşului
din spatele trăsurii, precum şi în cifre roşii pe sticlele fanarelor pe părţile vizibile. Acest număr
va fi după dimensiunile date de Primărie iar cel din spate de doi ţoli.
Art. 9. Fiecare birjar va avea lipit pe tabla de sub capră o tăbliţă tipărită după modelul
ce se va da de Primărie cuprinzând numărul birjei, numele şi prenumele proprietarului birjei
cum şi taxa, spre a fi totdeauna la vederea persoanei ce i-a ocupat. Această tăbliţă va fi sub
sigiliul autorităţii comunale.
CAPITOLUL II

Art. 10. Fiecare conducător de birjă este obligat a cunoaşte mai toate străzile cu numirea
lor, spre care finit va fi supus a da examen la starostia respectivă faţă de un agent comunal.
Art. 11. Nimănui nu-i este permis a fi conducător de birjă de nu va avea etatea cel puţin
29 ani şi cunoştinţa cerută prin articolul precedent.
Art. 12. Birjarul este oprit de a fuma în timpul aflării în birjă a persoanei ce la angajat.
Art. 13. Fiacrele (birjele) vor fi clasificate de Primărie în trei clase, iar taxa va fi, atât
pentru orele de zi cât şi pentru orele de noapte, precum urmează:
În zilele de lucru:
Lei cursul Galaţi
„şapte pe oră birja de clasa I”
„cinci pe oră birja clasa II”
În zilele de duminică şi sărbători mari:
„nouă pe oră birja clasa I”
„şase şi jumătate pe oră birja clasa II”
Sărbătorile mari sunt:

Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE
I.
II.
III.
IV.
V.
VI.
VII.
VIII.
IX.
X.
XI.
XII.
XIII.

49

Anul Nou
Botezul Domnului
Întâmpinarea Domnului
Buna Vestire
Paştele, trei zile
Înălţarea
Coborârea Sf. Spirit (Sf. Treime)
Schimbarea la faţă
Adormirea Maicii Domnului
Naşterea Maicii Domnului
Intrarea în Biserică
Naşterea Domnului 2 zile şi
Toate zilele Sărbătorilor Naţionale

Art. 14. Orice curs până la jumătate de oră inclusiv, atât ziua cât şi noaptea, va fi de trei
lei pentru birjele clasa I şi doi lei celei de clasa a II-a.
CAPITOLUL III
Art. 15. Orice birjar e obligat:
1. A nu sta pe locul ce nu este ocupat.
2. A nu ieşi, mergând pe stradă, din rândul ce trebuie, să ţină tot timpul pe dreapta.
3. A nu se băga prin locuri dosnice şi a staţiona prin alte părţi decât la locurile destinate
care sunt următoarele:
I. Piaţa Cuza, alături cu Bursa;
II. Piaţa Cuza, în faţa pensionatului Mitrupulo;
III. Piaţa Cuza, în faţa caselor M S. Domnului;
IV. La răscrucea străzii Zimbrul cu Strada Domnească, iar duminicile şi sărbătorile
serile vor sta şi în Piaţa Ştefan cel Mare.
4. A nu astupa drumul oprindu-se pe stradă sau înaintea cârciumilor ori altor asemenea
locuri.
5. A nu conduce caii dinăuntrul trăsurii sau a se depărta de lângă trăsură când se va da
jos de pe capră.
6. A nu merge pe străzi mai repede decât în trapul cailor.
7. A cumpăni caii cel puţin cu 25 paşi când vreun om s-ar afla trecând peste drum sau
când birja va trece pe la capătul altei străzi ca să nu lovească pe nimeni. La proba contrarie,
birjarul va fi pedepsit după gravitatea faptei conform legii.
8. A avea mare băgare de seamă ca să nu stropească cu noroi pe oamenii ce circulă pe
trotuare şi întotdeauna să mâne caii în depărtare cel puţin de trei palme de trotuare şi nu pe
şanţuri unde se scurg apele. Pentru o asemenea necuviinţă va fi supus prima dată la o amendă
de cinci lei, a doua oară cu zece lei şi a treia oară cu 15 lei, sau la arest de 24 ore pentru prima
oară şi de 48 pentru a doua oară şi aşa mai departe.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

50

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

Art. 16. Orice birjar care va fi găsit băut de primul agent comunal sau poliţienesc şi
când se va dovedi beat pentru a treia oară i se va ridica dreptul de a conduce caii pe viitor.
Art. 17. Birjarii sunt datori a se purta cu respect şi bună cuviinţă către persoanele cu care
vor umbla. În caz de neînţelegere între birjar şi persoana ce-l ocupă pentru plată sau pentru
altele împrejurări, birjarul nu va putea face alta decât a se adresa la cel dintâi agent comunal sau
poliţienesc. Acest agent va însoţi pe amândoi până la Primărie sau la comisiunea poliţienească
ce se va afla mai cu apropiere. Acolo birjarul îşi va face reclamaţia şi îşi va cere dreptul.
Art. 18. Niciun birjar neocupat nu poate refuza, sub niciun pretext, de a merge cu orice
persoană ar voi a-l angaja, sub penalitatea prevăzută la articolul 15, aliniatul 8.
Art. 19. Nu este permis birjarilor a umbla cu femei sau bărbaţi beţi şi a-i conduce la
locuri de petrecere. Iar din contra urmare, birjarul va pierde dreptul de a fi satisfăcut când va
reclama şi, în afară de acesta, va fi arestat pentru 48 de ore.
Art. 20. Nu este permis birjarilor de a ridica ziua bagajele sau alte obiecte dintr-o casă
fără ştirea stăpânului acelei case. Iar dacă acele obiecte s-ar dovedi a fi furate, birjarul va fi
responsabil de dânsele către proprietarul lor.
Pentru timpul nopţii aceasta oprire este fără excepţie, adică în niciun caz nu le este
iertat a ridica alte lucruri, fără o prealabilă autorizaţie de la agenţii comunali sau poliţieneşti.
Art. 21. Orice obiecte s-ar uita în birjă de vreo persoană, birjarul va depune o declaraţie
despre obiecte uitate, locurile pe unde a umblat cu acea persoană, la ce oră şi până când a
umblat cu dânsa şi ce caracter şi semnalmente are acea persoană.
În caz de tăinuire din partea birjarului a unor asemenea obiecte sau bani, el se va da
judecăţii spre a se pedepsi conform legii
Art. 22. Niciun birjar nu va fi vrednic a primi gajiuri (amaneturi) pentru plata birjei ci,
la caz de a i se refuza de cineva plata ce i se cuvine, el se va adresa la cel dintâi agent comunal
sau poliţienesc spre a i se face îndestulare.
Art. 23. Fiecare birjar va primi un livret (condicuţă) ca acesta, cu plata de un sfanţ,
spre a avea în vedere datoriile sale şi a se conforma întru toate întocmai. În caz de pierdere a
acestui livret va fi obligat a lua altul cu aceeaşi…
Art. 24. Fiecare conducător de birjă este obligat a avea totdeauna cu dânsul când iese cu
birja mai multe bilete cu nr. birjei sale, numele şi prenumele proprietarului, şi îndată ce se va urca
o persoană în trăsură să-i dea în mână unul din acele bilete. Cel ce va refuza să primească un
asemenea bilet de la birjar va pierde dreptul de a reclama în contra lui, pentru orice cauză ar fi.
Art. 25. Orice persoană care doreşte să meargă afară de barieră împrejurul oraşului cu
ora, birjarii nu pot a o refuza, ci va fi dator a merge cu preţul fixat la art. 13, plătindu-i-se şi
întoarcerea, dacă persoana rămâne afară din oraş.
Art. 26. Oricare proprietar sau conducător de birjă va contraveni la una sau la mai
multe din dispoziţiile acestui Regulament, afară de cazurile supuse penalităţilor prescrise
întrânsul, se va supune la amendă de 15 lei sau arest de 72 ore, şi în caz de recidivă va fi dat
în judecată.
Nr. 3426
1865 August 28.

Primar, I. Vizu.

Anuar stiințific | Nr. 1/2014

Secretar, G. Attanassiu.

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

51

U N I R E A P R I NC I PAT E L OR
ȘI G A L AȚ I I

Prof. ghi ță nazare

1. Ideea de unitate la români
Sunt momente în istoria unui popor care împlinesc deziderate seculare și-i deschid
perspective largi pentru dezvoltarea viitoare. Pentru poporul român unul dintre aceste
momente l-a constituit Unirea Moldovei cu Țara Românească, făurirea statului național
român, prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 5 și 24 ianuarie 1859.
Captivantă prin consecvența cu care a fost promovată, susținută de valoarea fără
echivoc a multitudinii și diversității argumentelor, consolidată în timp prin evoluția
economico-socială, culturală și spirituală a țărilor române și stimulată de spiritul
european al epocii, ideea și practica luptei poporului român pentru unire a făcut
obiectul unui mare număr de colecții și culegeri de documente, lucrări de specialitate,
studii, broșuri, reviste și articole realizate de autori români sau străini, apărute mai de
mult sau mai de curând. Putem afirma, cu deplină convingere, că există astăzi o bogată
literatură unionistă, de la lucrări de referință și de mare valoare științifică până la scrieri
de popularizare, ideea și lupta poporului român pentru unitate națională preocupând,
deopotrivă, personalități ale istoriografiei românești și străine, de ieri și de azi și slujitori
obișnuiți ai istoriei.
Studierea, chiar și parțială a materialului bibliografic dedicat Unirii din 1859, ne
îngăduie să evidențiem constanta cu care, de-a lungul secolelor, s-a afirmat caracterul
unitar al dezvoltării poporului român. Unirea - spunea Bălcescu - era „visarea iubită a
voievozilor noștri cei viteji, a tuturor bărbaților noștri cei mari care întrupară în sine
individualitatea și cugetarea poporului” (Nicolae Bălcescu, Opere, tomul I, partea a II-a,
Buc., 1940, p.105), iar Mihail Kogălniceanu considera că „unirea este atât de necesară,
încît fără de dînsa nu ne este cu putință a dezlega nici chiar chestiile sociale, la soluția
cărora suntem îndatorați” (Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Editura
politică, Buc., 1967, p. 220). Ideea Unirii a fost determinată de faptul că „românii au
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

52

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

înțeles să-și manifeste nu doar dorința de a înfăptui unirea națională, ci să-și impună
voința de a o înfăptui” (Gheorghe Platon, Forța ideii de unitate”, în „Cronica”, nr. 44
(874), Iași, 29 octombrie 1982).
Permanența neîntreruptă a românilor pe același teritoriu - aprecia marele istoric
Nicolae Iorga - este determinată de unitatea vieții materiale, unitatea tehnico-lingvistică
și cultural-spirituală a acestui popor „care prin strămoșii săi își are rădăcini de patru ori
milenare” (Enciclopedia Română, vol. I, Buc., f. a., p. 34) în teritoriul pe care locuiește.
Bizuindu-se pe această realitate, același N. Iorga, într-o altă lucrare consideră că „cea
dintâi unire a românilor a existat când în capul cărturarilor nu răsărise această idee,
în unitatea perfectă a vieții economice, așternută pe unitatea perfectă a vieții generale”
(Nicolae Iorga, Elemente economice în cultura românească. Conferințe și prelegeri, vol.
I, Buc., 1943, p. 53).
Încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea, cronicarul polonez Dlugosz observa
că „muntenii au aceeași limbă și aceleași obiceiuri cu moldovenii”, iar în 1542 exista
temerea că dacă Petru Rareș ar intra în Transilvania „românii s-ar uni cu dânsul pentru
că au aceeași limbă” (Călători străini despre Țările Române, I, p. 408). Vizitând Țările
Române la mijlocul secolului al XVII-lea, diaconul Paul de Alep consemnează că „Limba
poporului din Moldova și din Țara Românească este limba română” (Ibidem, p. 46), iar
sasul Martin Schmeizel, ajuns profesor la Universitatea din Halle, afirmă într-o lucrare a sa
că „limba muntenească și moldovenească este una singură, o limbă română” (Ibidem). În
acest sens, sunt deosebit de semnificative și scrierile cronicarilor noștri. „Românii - scria
Grigore Ureche - cîți se află lăcuitori la Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu de
la un loc sîntu cu moldovenii și toți de la Rîm se trag” (Grigore Ureche, Letopisețul Țării
Moldovei, Ediția a II-a P. P. Panaitescu, Buc., 1959, p. 134), în timp ce Miron Costin făcea
cunoscut lumii că românii „toți un neam și odată descălecați sîntu…” (Miron Costin,
Opere, Ediția P. P. Panaitescu, Buc., 1958, p. 241) și că „numele lor cel adevărat, autentic,
de la primul descălecat prin Traian este rumân sau romanus, care nume acest popor l-a
păstrat dintotdeauna între dânșii și… același nume este dat îndeobște și muntenilor și
moldovenilor și celor ce locuiesc în Țara Transilvaniei” (Ibidem, p. 207).
Dacă până la începutul secolului al XIX-lea ideia unității naționale era doar
afirmată, acum exponenții ei nu scapă niciun prilej fără să încerce a o înfăptui. Într-o
scrisoare trimisă în anul 1807 din Moldova împăratului Napoleon se vorbea de „o
singură suveranitate sub denumirea de Dacia” (Andrei Oțetea, Unirea Principatelor
Române, în „Studii”- revistă de istorie, nr. 1/1966, p. 6), realizată prin unirea Moldovei
cu Țara Românească. În perioada 1822-1829, grupuri de patrioți moldoveni și munteni
organizează manifestări politice cerând un singur domnitor pentru Moldova și Țara
Românească.
Anii dinaintea și din vremea revoluției de la 1848 au fost ani de puternică afirmare
a vitalității și unanimității cu care poporul român și-a susținut cauza libertății și unității.
Legăturile dintre revoluționarii români se intensifică. De exemplu, în 1845, Costăchiță
Filipescu ajunge la Iași, apoi la Blânzi și la Mânjina. După întâlnirea cu C. Negri, V.
Alecsandri, frații Lascăr și Dimitrie Rosetti, se întoarce la București, cu misiunea expresă
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

53

de a convoca pe munteni la o apropiată întâlnire cu moldovenii, la Mânjina, moșia lui
C. Negri. Referindu-se la semnificația întâlnirilor de la Mânjina, V. Alecsandri scria că
„în anul 1845 Mânjina era locul sfânt, biserica de întâlnire pentru tineri, de unde ieșeau
apostoli ai Unirii și soldați ai țării” (Eroii Unirii. Jertfa lui C. Negri. Buc., 1912, p. 54).
Un alt înflăcărat luptător pentru Unire, M. Kogălniceanu, în cuvântul pentru deschiderea
cursului de istorie națională la Academia Mihăileană, considera patria drept toate
teritoriile locuite de români. „Eu privesc ca patrie a mea - spunea M. Kogălniceanu - toată
acea întindere de loc unde se vorbește românește și ca istorie națională, istoria Moldovei
întregi, înainte de sfârșirea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania” (M. Kogălniceanu,
Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională în Academia Mihăileană, Buc.,
1909, p. 33). Dintr-un alt loc, de la Cernăuți, în primăvara anului 1848, se tipărea și apoi
se răspândea o foaie volantă cu un conținut mobilizator pentru cauza unirii.
2. Unirea Principatelor în conștiința europeană a vremii
„Unirea Moldovei cu Muntenia într-un singur stat - scria Cezar Boliac în 1853,
în „Republica română”- revistă ce apărea la Bruxelles - nu este o idee numai în capetele
câtorva români prea înaintați, nu este o idee ieșită din dezbaterile de la 1848 încoace; ea
a fost sentimentul național în toate părțile României de când istoria a început a ne spune
câte ceva despre Dacia” (Republica română. Bruxelles, nr. 2/1853, p. 281). În cadrul
lucrărilor Congresului de la Paris, din 1856, ministrul de externe al Franței, contele
Walewski, ridica problema Unirii Principatelor „ca o necesitate care trebuie adusă și
proclamată la Congres” (Leonid Boicu, Diplomația europeană și triumful cauzei române.
1856-1859, Editura Junimea, Iași, 1978, p.19). La începutul anului 1857, ziarul francez
„Le Messager du Midi” scria că „Unirea Principatelor câștigă în fiecare zi teren în rândul
populației românești” („Messager du Midi”, nr. 52, 24 februarie 1957). De fapt, relatările
din presa europeană privitoare la noua organizare a Principatelor sunt foarte dese.
Semnificativ este și faptul că la 4 mai 1858 se punea, la propunerea lui M. Gladstone,
în dezbaterea Camerei Comunelor a Angliei, problema Unirii Principatelor danubiene,
autorul propunerii argumentând că „totalitatea populației din Principate este pentru
Unire” (Acte și documente relative la istoria Renașterii României, vol. VII, 1892, p. 160).
O contribuție deosebită la formarea și dezvoltarea conștiinței europene în favoarea
Unirii Principatelor au avut-o broșurile apărute în perioada 1854-1858 în diverse capitale
ale statelor continentului. Astfel, C. Filipescu, în broșura care apărea la Paris, în 1854,
aprecia că existența politică a Principatelor se bazează pe tratatele semnate de principii
celor două țări și sultani, care garantau independența și autonomia acestora. Tot la Paris
și tot în 1854 D. Bolintineanu scotea broșura „Les Principautes roumaines”, subintitulată
semnificativ „Dacia veche” ce reprezenta o adevărată istorie a țărilor române de la
geto-daci, care „locuiau odinioară provinciile cunoscute de noi astăzi sub numele de
Themisienne, de Transilvania, de Bucovina, de Moldova, de Valahia și de Basarabia” (D.
Bolintineanu, Les Principautes roumaines, Paris, 1854, p. 7) până la evenimentele de la
mijlocul secolului al XIX-lea. Emoționantă și semnificativă este și scrisoarea adresată
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

54

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

de locuitorii orașului Roma și publicată în „Steaua Dunării”, care-și manifestau simpatia
deschisă și adeziunea totală la cauza unității românilor. „Soarta voastră ne mișcă-se
spunea în scrisoare - ca și cum ar fi fost însuși a noastră. Cu cea mai mare luare aminte
urmărim faptele voastre”. (Acte și documente…, vol. VII, p. 595).
3. Manifestarea spiritului unionist în Moldova (1848-1859)
În vara anului 1848, Petre Mavrogheni îi scrie din Iași, în numele patrioților
moldoveni, lui C. Negri, că „nicio diversiune nu-i va putea distrage de la înfăptuirea
țelului suprem care este Unirea Principatelor” (T. Bălan, Activitatea revoluționarilor
moldoveni în Bucovina la 1848, 1944, p. 98), C. Negri se confesa lui Bălcescu că „dorința
noastră este de a ne uni cu voi neapărat”, V. Alecsandri îi comunica lui Bălcescu că „dorul
cel mai înfocat al nostru este Unirea cu Valahia sub un singur guvern și sub aceeași
constituție” (Șt. Mateș, Din relațiile și corespondența poetului Gh. Sion cu contemporanii
săi, Cluj, 1939, p. 1), iar Ion Ionescu de la Brad constata cu satisfacție că „ideia de a se uni
toți românii o am găsit foarte răspândită, chiar între popor… Noi pe unde am umblat am
dat impulsie mai departe acestei constituiri” (Studii privind Unirea Principatelor, Buc.,
1960, p. 128). Ideia Unirii domina țara. „Lupta pentru unire a fost, după revoluția de la
1848 - scria Radu Rosetti -, a doua mișcare la care au luat parte toate clasele națiunii”
(Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țăranii, Buc., 1907, p. 281).
Apariția revistei „Steaua Dunării”, la 1 octombrie 1855, a dat un nou impuls
mișcării unioniste. În editorialul primului număr, semnat de M. Kogălniceanu, se arăta
că politica promovată de revistă „nu poate fi alta decât politica seculară a românilor,
politica națională, politica ce se rezumă în aceste cuvinte: autonomia Principatelor,
Unirea Principatelor” („Steaua Dunării”, nr. 1, p. 1). Consecventă scopului inițial, „Steaua
Dunării” din 29 decembrie 1855 scria: „cea mai puternică dovadă că aceeași inimă bate
în ambele Principate, precum același sânge curge și în vinele muntenilor și moldovenilor,
că aceeași soartă așteaptă și pe o țară și pe alta, este aspirația lor de a face un trup, un
stat” (Ibidem, nr. 38/1855, p. 1). Întors din exil, C. Negri desfășoară o intensă propagandă
unionistă, „face plimbări prin țară pentru a deștepta în toate sufletele dorul de mărire a
patriei” (Eroii Unirii. Jertfalui C. Negri, Buc., 1912, p. 84), fapt care-i va atrage lui Negri
aprecierea posterității ca „cel mai înfocat exponent al Unirii”.
La începutul anului 1856 „cauza Unirii cuprindea din ce în ce mai mult masele
populare de la orașe și sate” (Istoria României, Editura Academiei, Buc., 1960, vol. IV,
p. 249). Frământările din viața satului cunosc, în special după 1856, o amploare fără
precedent, înregistrându-se o mare frecvență a petițiilor, cu prioritate din județele
Bacău, Botoșani, Covurlui, Fălciu, Iași, Neamț, Putna, Roman, Tecuci, Suceava etc. După
constituirea Comitetului Central al Unirii din Iași și a comitetelor locale, populația
din județele Moldovei a trimis la Iași numeroase dovezi de adeziune la cauza Unirii.
Amintindu-și de acei ani, memorialistul Radu Rosetti scria că „Unirea era, fără îndoială,
dorința fierbinte a națiunii întregi. Îmi aduc aminte nu numai de cuvintele pline de
patriotică însuflețire ale tatei și ale mamei, ale moșilor mei, ale rudelor și prietenilor
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

55

casei, dar și de acelea ale slugilor și ale țăranilor. Cuvântul Unire… era rostit cu dor, cu
evlavie, cu înflăcărată însuflețire…” (Radu Rosetti, Amintiri din copilărie, Buc., 1925, p.
61).
Amploarea manifestărilor unioniste îl determină pe V. Place, consulul Franței la
Iași, să-l informeze pe Walewski, ministrul de externe al Franței, că „Principatele doresc
unirea și lucrează pentru aceasta”, iar prin depeșa din 15 iunie 1856 V. Place îl informa pe
Walewski în legătură cu grandoarea manifestărilor făcute la Iași în favoarea Unirii. (Acte
și documente… vol. III, p. 534)
Înlăturarea de la conducerea Moldovei a domnitorului Gr. Ghica, animator al
Unirii, și instalarea caimacamului Theodor Balș - antiunionist - a creat un cadru nou
manifestărilor pentru unire. În ciuda atitudinii potrivnice a caimacamului, a întregului
cortegiu de măsuri represive luate împotriva unioniștilor și a manifestărilor acestora
lupta pentru unire s-a desfășurat cu aceeași amploare, ideea unirii fiind pătrunsă prea în
adâncul maselor pentru a mai putea fi înăbușită. (Ibidem, vol. IV, pp. 371 și urm.). Cu
toate măsurile de constrângere, abuzive, întreprinse de autoritățile căimăcămiei lui Balș
comitetele unioniste au trimis la sate delegați însărcinați cu răspândirea ideilor unioniste.
Spre exemplu, Ion Agarici din Roman făcea propagandă unionistă „cu buzunarele pline
de manifeste” (Radu Rosetti, Amintiri din copilărie, p. 98), iar de la Tecuci se informa
Comitetul Central al Unirii din Iași că „lupta pentru Unire era purtată cu o energie
deosebită” (Acte și documente…, vol. IV, p. 371). Ghiță Ionescu din Bârlad informa
gazeta „Steaua Dunării” că „și pe la noi în tot cuprinsul ținutului nu mai puțină bucurie
și dorință ca în toată țara: oameni de toate clasele se adună și declară dorința marelui
scop al Unirii Principatelor surori Moldova și Valahia într-un singur stat” (N. Iorga,
Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. XVIII, Buc., 1910, p. 17). Orășenii
din Bacău scriau Comitetului Central de la Iași că „toți ne-am hotărât din suflet pentru
Unirea Principatelor… Dorim această unire din sufletul nostru și o întărim” (Acte și
documente…, vol. III, Buc., p. 542). Fruntașul unionist C. Hurmuzachi considera, întrun discurs ținut la o adunare unionistă, că „Unirea nu este o dorință nouă. Unirea este
înscrisă în inimile tuturor românilor. Unirea dă tăria, tăria dă siguranța, siguranța dă
încredere, încrederea dă suflet civilizației…” (Acte și documente…, vol. VI, partea I, p.
71).
Imediat după ce s-a făcut cunoscută hotărârea Conferinței de la Paris (1858),
Partida națională din Moldova a dat o Circulară în întreaga țară, chemând la acțiune și
exprimându-și credința în înfăptuirea Unirii. Forțele unioniste erau convinse că puterile
europene „și-au terminat opera lor” și că „rămâne ca noi să începem pe a noastră și să
știm a o termina în demnitate și înțelegere” (Acte și documente…, vol. VI, p. 408). Pe
acest fond, deschiderea Adunării elective a Moldovei a declanșat un adevărat entuziasm
în țară, țara așteptând de la Adunare „noua sa soartă”. „Steaua Dunării” din 2 ianuarie
1859 cerea Adunării elective să țină seama de „conștiința publică a țării”, „să analizeze și să
hotărască mijloacele pentru înfăptuirea Unirii”. Vestea alegerii lui Al. I. Cuza ca domnitor
al Moldovei a fost întâmpinată de întreg poporul cu mare bucurie, cu entuziasm. „Poporul
- scria „Steaua Dunării” - serbează cu entuziasm acest triumf care a împlinit ceea ce se
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

56

ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

exprima cu atâta solemnitate la 7 octombrie 1857 - în Adunarea ad-hoc a Moldovei, n. n. și ceea ce se aștepta de secole. Pretutindeni în țară se organizează manifestări în care se
scanda „Vivat Unirea”, „entuziasmul pentru Cuza crescând tot mai mult”.
4. Unirea Principatelor și Galații
Spiritul unionist care domnea în țară cuprinsese deopotrivă și obștea gălățeană,
care se pronunța deschis pentru Unirea Principatelor și constituirea unui stat cu numele
de România. (Arhivele Statului Galați, fond Primăria, dosar 1/1856, f. 1). Suntem
convinși că atitudinea populației gălățene a fost încurajată și de proaspătul pârcălab de
Covurlui, Al. I. Cuza, instalat, alături de alți cinci prefecți, în locul celor care „nu mai
inspirau încredere domnitorului, care pregătea o campanie de manifestări unioniste”
(Paul Păltănea, Al. I. Cuza, pârcălab al ținutului Covurlui. În: Cuza Vodă: în memoriam,
Editura Junimea, Iași, p. 87). Că lucrurile au stat așa a dovedit-o faptul că într-un timp
extrem de scurt pe listele cu cei subscriși pentru unire apar peste 1500 de gălățeni
(Ibidem, p. 89). De asemenea, din Tecuci, colonelul E. Frunză trimitea revistei „Steaua
Dunării” o corespondență prin care arăta că „tecucenii de toate clasele… prin înscris șiau manifestat dorința lor în Unirea Principatelor” (Acte și documente…, vol. III, p. 558).
Încercările autorităților de a falsifica alegerile de deputați pentru Adunările adhoc au primit replica hotărâtă a celor mai largi forțe progresiste, unioniste. Mulți cetățeni
erau nedreptățiți de faptul că nu au fost înscriși în listele electorale. La 12 iunie 1857,
căminarul Nicoleanu din Tecuci reclama că nu a fost trecut în listele electorale, deși
„după legile fundamentale ale țării și după firmanul de convocare a Divanului ad-hoc
am toate calitățile cerute spre a fi alegător și ales în clasa orășenilor” (Arhivele Statului
Galați, Fond Primăria municipiului Tecuci, dosar 74/1857, p. 59). Și din Tecuci au fost
trimise Comitetului pentru analiza reclamațiilor a sute de asemenea petiții.
Unioniștii gălățeni organizau manifestări unioniste, iar cei din Tecuci, prin
scrisoarea aceluiași G. Nicoleanu, asigurau că „toate clasele societății sunt convinse
despre neapărata necesitate a triumfului mântuitorului principiu al Unirii” (Acte
și documente…, vol. IV, p. 228). Alegerea lui Al. I. Cuza ca domnitor al Moldovei a
declanșat un adevărat entuziasm și la Galați. Un străin, referindu-se la starea de spirit a
populației gălățene din acele momente, arăta că „românii erau veseli, vorbeau cu mare
bucurie și zel, arătând bun patriotism și dragoste” (I. Brezeanu și G. Munteanu, Județul
Galați pe scara timpului, Galați, 1972, p. 85).
Documentele vremii stau mărturie faptului că în lupta pentru Unirea Principatelor
s-a realizat o solidaritate populară, că actul de la 1959 a fost un act de conștiință a
întregului popor român. În acest efort un rol important l-au avut și gălățenii și tecucenii.

Anuar stiințific | Nr. 1/2014

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

57

REEVALUĂRI CRITICE ŞI MUTAŢII
CANONICE ÎN DICŢIONARELE
DE LITERATURĂ ROMÂNĂ:
DICŢIONARUL LITERATURII
ROMÂNE DE LA ORIGINI PÂNĂ LA
1900 VS DICŢIONARUL GENERAL
AL LITERATURII ROMÂNE
Prof. uni v. dr. Si mona antofi ,
Un iversi tatea „ Dunărea de Jos” di n Galaţi
Reaşezarea componentelor canonului literar reprezintă, în decursul istoriei literaturii,
un posibil instrument de măsurare a forţei de (re)modelare a ierarhiilor (pre)stabilite pe care o
deţine oricare dintre ipostazele bătăliei dintre antici şi moderni. Mutaţiile la nivelul mentalităţilor
şi al ideilor sunt determinate de schimbările de paradigmă culturală, de negocierea permanentă
dintre nou şi vechi, la nivelul a ceea ce Lovinescu numea spirit al veacului, şi determinante atât
pentru literatură cât şi pentru metadiscursul ce o însoţeşte. În fond, aventura diacronică a operei
literare a unui scriitor - canonic sau nu - şi a profilului artistic al acestuia - este construită din
dialogul neîntrerupt al textelor cu cititorii lor, al metatextelor cu textele şi cu toate categoriile de
cititori implicate, precum şi al metatextelor între ele.
Benefic sub aspectul înnoirii instrumentarului de lucru şi al abordărilor propuse de
discursul critic, dialogul pluristratificat al diferitelor generaţii cu imaginea mai mult sau mai
puţin (contra)făcută a scriitorului a cărui umbră persistă indecis, undeva între textul său şi
lume, este pândit de pericolul a ceea ce Eco numeşte1, comentându-1 pe Ch. S. Peirce, semioză
nelimitată. În acest context, menirea dicţionarelor de literatură este de a contrabalansa
o eventuală derivă interpretativă prin fundamentarea unui mod coerent şi ferm de a privi
lucrurile. Învestit cu autoritatea modelului critic, articolul de dicţionar se vrea o sinteză, o
sistematizare şi o schematizare care să faciliteze contactul cititorului cu textul, pe baza unor
coordonate stabile, motivate estetic, care să dirijeze lectura.
Fenomenul receptării operei canonice eminesciene cunoaşte, în Dicţionarul literaturii
române de la origini până la 1900 (Ed. Gunivas, 2007 - reeditare), respectiv în Dicţionarul
general al Literaturii române (E/K, Ed. Univers Enciclopedic, 2005), două vârste definitorii
pentru mutaţiile ideologice radicale - în sensul ideologiei ca forţă morală şi grilă de
autoevaluare - înregistrate la nivelul discursului critic.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

58

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

Două sunt nivelurile de scriitură pe care se desfăşoară primul discurs critic amintit.
Pe de o parte, suita imediat recognoscibilă de platitudini, clişee lingvistice şi de percepţie,
formulări stereotipe şi anchiloze tributare metadiscursului realist - socialist, al cărui scop
fusese, se ştie, reabilitarea, pe criterii ideologice, a câtorva secvenţe din literatura română
în scopul (re)creării unui canon cu miză identitar - legitimatoare şi identificatoare. Pe de
altă parte, atunci când frâiele discursului oficial aservit slăbesc, critica se poate desfăşura în
voie, eliberată de orice servitute politică şi recuzitară, dovedindu-se capabilă de a construi un
metatext autonom, echilibrat şi just în aprecieri, metodic în analiză şi concis în sinteză şi care,
în plus, trăieşte prin propria forţă de sugestie şi prin propriile formulări.
Dincolo de algoritmul impus oricărui articol de dicţionar, care presupune identificarea
şi prezentarea succintă a elementelor de biografie, Dicţionarul menţionat trasează direcţiile şi
etapele formării spirituale a scriitorului cu intenţia vădită de a face din el o spiră enciclopedică,
un uomo universale de care panteonul literar românesc avea nevoie. Structura genialoidă a
omului Eminescu - marcată fundamental de inadaptabilitate - se regăseşte ca miză a întregii
demonstraţii, în organizarea lexico - semantică a componentei aservite discursului critic. Se
adaugă, apoi, natura dinamică a firii poetului, verva polemică - obligatoriu, dimensiunea
socială şi patriotică a întregii sale activităţi. Aşa se face că, această componentă a discursului
critic induce cititorului o aşteptare anume, vizând principalele caracteristici ale mitului
eminescian, pe care demonstraţia critică în ansamblul ei pare hotărâtă să le identifice şi să
le argumenteze. Tendenţioasă, interpretarea faptelor va fi ascultat, la momentul redactării
articolului, de comandamente de o cu totul altă natură decât cea estetică.
Implicarea tânărului Eminescu în activitatea Societăţii academice social - literare
„România Jună”, în organizarea serbării de la Putna, din 1871, sunt fapte a căror motivaţie
este supralicitată. Iar funcţiile publice ocupate de poet - director al Bibliotecii Centrale ieşene,
revizor şcolar - sunt fie prilej de „cunoaştere a culturii româneşti şi a istoriei naţionale” - lucru
uşor de acceptat - fie efect al „dorinţei de a cerceta mediul rural, de a-şi îmbogăţi cunoştinţele
asupra tuturor straturilor şi mediilor sociale, cu precădere asupra păturii ţărăneşti, pe care o
considera baza societăţii şi a economiei statului.”
De asemenea, prezentarea fiecărei etape din viaţa şi din activitatea creatoare a
poetului este însoţită de câte un paragraf menit să dirijeze lectura în direcţia ideologic
validată a epocii comuniste. Fie prin formulări ipotetioce, bazate pe indecizia programată
a prezumtivului, fie prin structuri frazeologice ferme, cu mesaj limpede, aceste paragrafe
fragmentează neplăcut şi zădărnicesc aproape efortul de a găsi un sens şi o coerenţă
macrotextuală valabilă şi astăzi:
„Munca la ziar, retribuţia modestă şi nesigură, sentimentul dependenţei de bunăvoinţa
patronilor ziarului, conştiinţa că merita mai mult decât îi oferea societatea, imposibilitatea de
a-şi asigura un cămin, toate acestea îl istovesc şi semnele tot mai evidente ale bolii încep să se
facă simţite în comportarea poetului.”
Revin cu insistenţă, pe parcursul articolului, nume celebre ale umanităţii, în postura
de maeştri spirituali ai scriitorului român comparabil, astfel, cu oricare alt gânditor şi creator
de geniu. Şi, încă o dată, deşi bazat pe fapte dovedite, printre altele, pe manuscrisele poetului,
tendenţiozitatea metadiscursului tranformă procesul eminescian de autoformare intelectuală
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

59

într-un model exemplar, iar pe Eminescu însuşi într-un prototip: poetul naţional. Clişeele
aglomerate în anumite secvenţe de text, formulările şablonizate şi golite de semnificaţie,
mecanica fără greş a discursului aservit slujeşte în mod evident o ideologie partinică.
Poate nu întâmplător împinsă în partea a doua a articolului, componenta de critică
adevărată a discursului contrastează în mod evident cu stereotipurile şi clişeele ideologice
menite, poate, şi să adoarmă vigilenţa cenzurii. Iată, spre comparaţie, două secvenţe
aparţinând celor două componente ale discursului critic:
„Opera lui E., cel mai mare poet român, se explică nu numai printr-o excepţională
înzestrare nativă, ci şi printr-o neobişnuită aspiraţie spre cunoaştere, printr-o rară capacitate
de asimilare a valorilor spirituale, însuşiri dominate de conştiinţa vocaţiei sale de creator. În
structura personalităţii lui se includ, ca elemente de bază, cunoaşterea profundă a limbii şi
psihologiei populare, a tradiţiilor şi obiceiurilor, a mentalităţii propriului său popor, impunând
operei sale acea pecete naţională, timbrul specific în cadrul valorilor literare europene
şi universale.”; „Originalitatea creaţiei este dată de capacitatea, singulară în epocă, de a
redimensiona şi recrea, cu naivitate de începuturi, viaţa şi natura, iubirea şi moartea, mersul
astrelor şi destinul propriei naţiuni, de forţa de a încorpora drama individuală în zbuciumata
istorie a umanităţii, gândirea cu marile ei întrebări în accidentul personal.”
Avalanşa de superlative contribuie, şi ea, la constituirea unui Eminescu - sintetic
pentru toate vârstele literaturii române, asimilate sau anticipate, precum şi a unui Eminescu
universal prin forţa şi prin dimensiunile creaţiei sale. Fondul acestor afirmaţii nu este eronat
- nuanţări necesare l-ar face acceptabil şi astăzi - însă tendenţiozitatea falsifică, iar exagerarea
denotă obedienţă ideologică şi nefiresc.
Procedura de reabilitare a poetului are în centru combaterea decepţionismului sau,
după caz, reinterpretarea acestuia în grila potrivită. Aşa se face că, dacă „E. n-a fost un
creator izolat de frământările vremii, ci a trăit în miezul luptelor politice” şi a fost „solidar
cu destinele poporului român, în numele ideii de dreptate şi adevăr”, faptul e de natură să
estompeze „unele aprecieri eronate ori neînţelegerea căilor de rezolvare a problemelor
societăţii româneşti”, din partea poetului. Mai mult, „E. aduce cea mai importantă contribuţie
la ideologia politică românească a secolului al XlX-lea”. Formulări vecine propagandei de
partid şi de stat se aglomerează treptat, culminând cu aprecierea „contribuţiilor dominant
sociologice, dar şi analitice, ale lui Gherea.”
Deşi iniţial separată în două mari curente de opinie şi două direcţii de receptare critică
- linia Maiorescu şi linia Gherea - prezentarea principalelor voci critice abandonează încet
- încet amprenta şi culoarea ideologică de moştenire realist - socialistă, precum şi funcţia
de reabilitare morală şi artistică a poetului - proletar intelectual nedreptăţit de societate şi de
istorie, pesimist, decepţionist şi nihilist.
Vârstele poeziei eminesciene - considerată partea reprezentativă şi cea mai
valoroasă componentă a întregii creaţii - sunt prezentate prin asocierea criteriului
cronologic cu cel tematic, la care se adaugă compartimentarea pe specii şi pe tipuri de
discurs literar. Şi chiar dacă dimensiunea socială a scrisului eminescian - incluzându-se
aici „filonul naţional şi filosofic” - pare a fi privilegiată, încep să-şi facă loc, în structura
discursului critic, formulări noi, proaspete şi reconfortante. Citit atent, articolul denotă,
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

60

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

abia acum, deplina autonomie a gândirii critice, grila de lectură aplicată în mod real şi
particularităţile de referinţă ale vocii critice. Nu componenta socială, ci aceea erotică
reprezintă fundamentul întregii creaţii eminesciene şi gândirea critică poate construi, cu
deplină ştiinţa a argumentului, a retoricii oneste şi a talentului, o demonstraţie de vocaţie
autentică. Aşa se face că:
„valoarea poeziei erotice eminesciene vine din suverana ei spiritualitate, din dramatismul
pe care îl imprimă contrarietăţile, din profunzimea pe care i-o dă sondarea sufletului, din
altitudinea la care o ridică meditaţia asupra destinului, din vastitatea pe care o capătă prin
retrospectivă istorică şi prin desfăşurarea ei în cadrul naturii terestre şi astrale.”
Şi iată un fragment care denotă ceea ce s-ar putea numi poezie a criticii:
„Iubirea eminesciană nu este numai cântec, ci este meditaţie, dramă sfâşietoare, cataclism
cosmic, bucurie şi durere, puritate şi lumină de lună.”
Urmează identificarea ipostazelor erosului eminescian, ale cărui reverberaţii în
discursul critic denotă înrudirea spirituală şi un indubitabil simţ al valorii. Şi chair dacă numai
poezii antume funcţionează ca argumente, faptul nu este de natură să perturbe eşafodajul
demonstrativ echilibrat, care se încheie, însă, din păcate, cu o analiză de dimensiuni reduse,
tributară, prin formulări şi opţiuni, unor modele critice clasicizate, uşor de recunoscut:
„formă de o savantă simplitate”, „dramă a antinomiilor”.
Modelele folclorice ale scriiturii eminesciene sunt, apoi, trecute în revistă, pentru ca
proza să facă obiectul unei prezentări descriptive şi al miei încercări de reabilitare - e adevărat,
mai puţin insistentă - a textelor bănuite a fi mai puţin veridice şi mult prea influenţate de
filosofia idealistă germană, cu precădere de Schopenhauer.
Preocupările pentru limbă ale poetului ocupă ultimele secvenţe ale articolului care se
încheie, am zice, apoteotic:
„[...] prin înzestrarea genială, prin puterea de asimilare fără precedent a elementelor de
cultura naţională şi universală, prin identificarea destinului uman cu creaţia, opera eminesciană
este o sinteză unică între valoarea individuală şi forţa creatoare a unui popor, expresia supremă
a individualităţii româneşti.”
Perspectiva critică din Dicţionarul general este radical diferită, pe toate planurile.
Scriitura critic - analitică poartă amprenta inconfundabilă a stilului şi semnele textuale ale
unei lecturi actuale, vii, făcute cu o reală pasiune de către Eugen Simion. Ideologia critică
dă coerenţă ansamblului alcătuit din om, spiritul creator şi operă, mizând pe o profundă
cunoaştere atestată, atunci când e nevoie, şi pe o onestă dozare a argumentului critic, fără idei
care să predetermine scriitura, în afară doar de acelea care rezultă din însuşi obiectul complex
de studiu.
Moştenirea ereditară încărcată explică - aşa cum rezulta din prezentarea datelor
biografice ale poetului - derapajul spiritual şi boala. Studiile şi acea „inerţie şcolară” cunoscută
fac obiectul unei analize judicioase, bazate pe fapte verificate şi pe documente. Raportul dintre
legendă şi adevărul biografic este rezolvat rapid, ferm, decis, în avantajul celui de-al doilea.
De altfel, pe tot parcursul articolului se pledează cauza vechiului deziderat al autonomiei
esteticului. Insensibil faţă de opiniile biografilor de ocazie, înţelegător pe deplin cu genul de
critică creatoare practicat de G. Călinescu, criticul (deşi sunt doi semnatari ai articolului, mâna
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

61

fermă a lui Eugen Simion se simte peste tot) înregistrează, cu măsură, aventura spirituală şi
autoformatoare a tânărului poet, aflat în căutarea timbrului propriu şi în plină efervescenţă
creatoare. Idilele poetului şi situarea acestora la originea cutărei sau a cutărei poezii nu-i
inspiră încredere, reţinându-i atenţia mai ales felul în care, în liniile formării personalităţii
creatoare eminesciene se conturează o concepţie complexă despre lume. Scurtul excurs
privind receptarea critică a scriiturii eminesciene se încheie cu menţionarea binecunoscutei
campanii dirijate de revista Dilema, menită să deconstruiască postmodern mitul Eminescu.
Procedarea criticului este, din nou, maioresciană: prezintă succint faptele, execută dur şi
încheie:
„Câţiva publicişti tineri declară că E. îi plictiseşte şi că, în genere, este un poet
depăşit, un prozator inexistent şi un publicist nul. Este expresia unui proces mai general,
vizibil şi în domeniul istoriei, de demitizare a valorilor naţionale, pe motiv că acestea au
fost exagerate şi, în consecinţă, trebuie revizuite pentru a putea să fim, astfel, acceptaţi în
Europa. Argument facil. E. este el însuşi prin cultură şi prin deschiderea mare a poeziei
sale, un european din Răsărit. Ideea pusă în circulaţie cu acest prilej, cum că E. nu este
poet naţional pentru că are o gândire paseistă, nu progresistă, este completamente falsă.
Calitatea poeziei nu ţine nici de progresismul, nici de conservatorismul ideilor, ci de cu
totul altceva.”
Fără îndoială că miturile contrafăcute, mistificate, elaborate cu suficientă osârdie în
anii 60 şi ridicate, apoi, la rang de adevăr absolut, postulat ca atare, multe dintre ele perpetuate
până în anii 90 şi chiar după aceea, trebuie deconstruite cu aceeaşi migală cu care au fost
elaborate, însă demolarea radicală a unui scriitor canonic, în numele unei contraideologii la
fel de nocive ca cea comunistă, nu are sorţi de izbândă, de vreme ce se face în afara cunoaşterii
temeinice a operei scriitorului vizat.
În acest sens, procedarea lui Eugen Simion este în ea însăşi exemplară şi programatică
cu discreţie, depăşind, cel puţin prin analiza câtorva texte eminesciene reprezentative,
algoritmul, cerinţele şi restricţiile impuse de un articol de dicţionar despre literatură.
Criteriul cronologic, obligatoriu, este coroborat cu marcarea punctelor de excelenţă
ale traseului creator eminescian şi cu o binevenită situare în sincronia culturală şi literară
europeană. Actualitatea lecturii critice, miza actualităţii depline a poeziei eminesciene şi
acomodarea demersului critic la perspectiva (post)postmodernă a cititorului de astăzi sunt
cele trei comandamente ale scriiturii. Polemica deschisă cu poncifele gândirii critice şi cu
inerţiile de metalimbaj însoţesc demersul în componenta sa sintetică şi nuanţează analizele
de text:
„E. nu este propriu-zis un «ultim mare romantic» european, cum s-a zis, aşezat la coada
unui mare curent poetic, este un poet care reformulează dintr-o perspectivă proprie miturile
romantismului în pragul modernităţii şi le îmbogăţeşte cu experienţa culturală a altei lumi
(răsăritene).”
Iar primele trei poezii publicate de poet conţin deja, în viziunea criticului ce se ocupă
de „isme” de simbolurile esenţiale, precum şi de arhitectura semantică a textelor, germenii
eminescianismului. Aceştia sunt „atitudinea hiperionică”, „muzica inconfundabilă a
versurilor” şi marea forţă lirică a negaţiei.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

62

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

Sinteza obligatorie îşi face loc în corpul articolului, ocupând un spaţiu semnificativ
şi transformând metadiscursul intr-un ministudiu aplicat, metodic, purtat de o mare forţă
a gândirii critice. Poetul negativist, neîncrezător în forţa tămăduitoare şi compensativă a
naţiei, şi recurenţa unor motive şi scenarii liric sunt ideile - forţă care susţin eşafodajul
demonstrativ. Circulaţia acestor elemente recurente - mituri înzestrate adesea cu funcţie
de structurare macrotextuală - asigură operei eminesciene, deopotrivă în antume şi în
postume, timbrul propriu. „Mitul naşterii şi al morţii universului” este cel dintâi, urmat
de „mitul istoriei”, „mitul dascălului”, „mitul erotic”, „mitul oniric”, „mitul întoarcerii
la elemente”, „mitul creatorului” şi „mitul poeziei”. În stilul său inconfundabil, criticul
punctează esenţialul - nu elementele explicite de artă poetică sunt importante, cât formula
indirecta a mitului, „ca expresie a unei muzicalităţi interioare profunde, un orfism generalizat,
o muzică inconfundabilă care devine semn de identitate al eminescianismului, ideile, stările
de suflet, un mod de a fi în lume, viziunile, miturile, toate vin şi se pierd într-un discurs
esenţialmente muzical.”
Şi dacă se poate vorbi de romantism eminescian, atunci acesta este ismul spiritualizat,
asumat, asimilat, redimensionat pe coordonatele structurii creatoare unice - fapt vizibil, de
pildă, în poemele numite de critic sincretice - „Memento mori”, „Povestea magului călător
în stele”, „Strigoii” etc. În mod deosebit reţine atenţia criticului „Rugăciunea unui dac”,
o „călătorie a spiritului romantic la capătul negaţiei”. Vizionarismul poetic eminescian,
cu toate componentele şi ipostazele sale textuale îşi găseşte, astfel, o nouă coerenţă, sub
semnul negaţiei. Instrument liric de o extraordinară forţă, mobilizând mituri, simboluri
şi scenarii şi coagulând lumi posibile, negaţia este, totodată, principalul operator lexicosemantic al discursului critic. Chiar şi atunci când este secondată de o „figuraţia lirică
formidabilă”, sau contrazisă de „vitalitatea şi originalitatea lirică din interiorul expresiei
lirice”, negaţia traversează scriitura eminesciană în ansamblul ei, dinamizând-o. Ardentă,
ca în poemele care construiesc o „metafizică originală (metafizică tipic poetică, aceea
care pune în discuţie fundamentele lumii)”, sau domoală, discretă, prezentă în tonurile
melancolizate şi în concretizările „poeticii graţiosului” ori în alerta „poezie mozartiană”,
negaţia se asociază primelor semne de modernitate prezente, de pildă, în „Odă (în metru
antic)”.
Perfect capabil să măsoare valoarea estetică a textelor eminesciene cu un metalimbaj
anume forjat, cu nimic mai prejos de ardoarea creatorului din secolul al XlX-lea, criticul îşi
selectează argumentele din metadiscursul de specialitate şi din cel poetic consacrat. Fie „un
uragan înmărmurit”, fie necuvânt, nu doar debutul, ci întreaga desfăşurare lirică a „Odei”
evidenţiază „valorile negative” - „semn de modernitate” şi obligă la a semnala particularităţile
de structură şi de semnificaţie ale textului: „indeterminarea obiectului liric”, „confesiune
purificată, spiritualizată”, „mare combustie interioară” şi „suferinţă de ordin ontologic cu
cauzalităţi misterioase.”
Autonomă faţă de corpul articolului, şi vădind o vibraţie lăuntrică ce reînsufleţeşte
textul „Odei” şi-i actualizează acut valenţele, analiza poemului depăşeşte, cu siguranţă, miza
unui articol de dicţionar despre literatură, dar răscoleşte benefic spiritul lectorului obosit de
lupta cu anchilozele meta-discursului şi cu idiosincraziile criticilor:
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

63

„Sigur e faptul că poemul tulbură întâi prin mândra lui suferinţă, prin expresia unei
superioare întâlniri a spiritului cu nepăsarea tristă. Asta vrea să spună abstragerea geniului,
triumful spiritului care îşi învinge, prin chiar faptul de a-l gândi şi a-l cuprinde, tragicul
existenţei. Ce splendid sună şi cât de adânc răzbat în fiinţa noastră înfricoşată de moarte aceste
propoziţii de o simplitate nefirească.”
Unitatea ansamblului viziunii critice se fundamentează pe modelul de lume imaginat
de poet, descifrabil în toate compartimentele scrisului său - în lirică, în proza literară, în
teatru, în publicistică. Particularitatea prozei eminesciene - pe ale cărei paradigme discursul
critic sintetizator le identifică şi le argumentează - constă în asumarea speculaţiei metafizice şi
a celei ideologice ca instrumente narative cu funcţie persuasivă. Altfel, proza aceasta, „inegală,
fragmentară, pe alocuri brutal-ideologică sau, dimpotrivă, sentimentală, melancolizatonirică” s-ar situa sub importanţa valorică a poeziei. Se reunesc, aici, „epica tipic romantică”
„direcţia confesivă”, „proza fantastică şi metafizică”, „epica arheică”, „fabulosul popular
„fiziologiile realiste în tradiţia moraliştilor din epoca paşoptistă” şi „modelul de existenţă”
din nuvela „Cezara”.
Pe deplin adecvat ipotezei apartenenţei poetului la un romantism redimensionat,
adesea în proximitatea modernismului, metalimbajul complex slujeşte ca bază şi pentru
identificarea centrilor de interes care s-ar cuveni să reţină atenţia cititorului actual:
„recitind azi aceste proze fantastice, intelectualizante, ardent ideologice, pline de concepte
şi mai totdeauna puse sub semnul unei metafizici de tip romantic ... se constată că ele nu s-au
învechit decât prin limbajul lor uneori idilizant şi, poate, prin speculaţiile nu totdeauna suficient
asimilate epic. Rămâne însă solid fondul epic reflexiv în naraţiune şi rămân paginile de o
sclipitoare originalitate prin care E. se revelează un mare creator oniric şi totodată un mare poet
al peisajului «stelos», cum zice el, un poet al diafanului spiritualizat.”
În ceea ce priveşte proza jurnalistică eminesciană, polemicile care s-au iscat în jurul
ei se datorează, crede criticul, unei lecturi neadecvate. Din punct de vedere istoric, ideile
politice şi sociale ale poetului nu se susţin. Din unghi literar, însă, lucrurile stau cu totul
altfel. Preocupat de imperativul adevărului - proiectat la scară naţională şi supranaţională Eminescu asociază pamfletul cu mesianismul - „o combinaţie rară” - şi elaborează, dincolo de
intenţia primă a scriiturii, un model mental de lume, cu instrumentar literar. Iar „creaţia poate
transforma o teorie discutabilă într-o utopie acceptabilă estetic”. În felul acesta, cu fermitate
maioresciană, eroarea de receptare şi de încadrare a publicisticii eminesciene este corectată.
Selecţia de citate care încheie articolul punctează elementele - cheie ale demersului
critic, ca un metametadiscurs la a cărui autoritate criticul înţelege să apeleze în scopul
autovalidării perspectivei proprii.
BIBLIOGRAFIE
*** 2007. Dicţionarul literaturii romane de la origini până al 1900, Academia Română,
ediţia a doua, Bucureşti: Editura Gunivas.
*** 2005. Dicţionarul General al Literaturii Romane, E/K, Academia Română, Bucureşti:
Editura Univers Enciclopedic.

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

64

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

NORMĂ ŞI ABATERE ÎN
PRIVINŢA ACORDULUI ÎN
LIMBA ROMÂNĂ ACTUAL Ă
Lect. dr. oana-magdal ena cenac,
Un iversi tatea „ Dunărea de Jos” di n Galaţi
Considerate a fi printre cele mai des întâlnite încălcări ale regulilor gramaticale,
frecvenţa mare a greşelilor de acord este direct proporţională cu importanţa acestui fenomen
lingvistic în organizarea comunicării şi cu complexitatea formelor lui de manifestare. Acordul,
în variatele sale ipostaze, se realizează la nivelul grupului sintactic, la nivelul propoziţiei şi
al frazei, dar şi dincolo de aceste limite, constituind principala modalitate de asigurare a
coerenţei comunicării.
Fiind, în primul rând, un principiu de organizare sintactică, acordul angajează în
mecanismul de asociere a unităţilor lexicale în ansambluri semnificative şi comunicative
mijloacele oferite de sistemul flexionar al limbii. Asocierea a două sau mai multe cuvinte în
procesul de comunicare se realizează prin simpla alăturare, cu ajutorul conectivelor sau / şi
prin selectarea şi utilizarea anumitor forme flexionare. Rolul principal în stabilirea conexiunilor
între unităţile lexicale revine, în limba română, posibilităţilor flexionare oferite de sistem.
Manifestarea prin acord a asocierii sintactice a cuvintelor constă în repetarea unei
anumite informaţii gramaticale exprimate prin mijloace morfologice. Reiterarea informaţiei
gramaticale poate fi totală, ca în cazul acordului adjectivului cu substantivul regent, sau
parţială, ca în cazul acordului dintre subiect şi predicat, şi se poate realiza în condiţiile
vecinătăţii imediate a cuvintelor corelate prin acord sau la distanţă.
La nivelul propoziţiei, acordul pune în evidenţă organizarea grupului/grupurilor
nominal(e), dar şi relaţia dintre subiect şi predicat. În cadrul unităţilor comunicative mai
extinse, cum ar fi fraza sau textul, care rezultă din articularea mai multor propoziţii, acordul
stabileşte corelări de tip anaforic între termeni care, alăturaţi sau la distanţă, se încadrează în
structuri minimale diferite, situate la diverse niveluri de organizare a discursului, şi separate
între ele prin mai multe noduri sintactice.
Acordul acoperă o mare varietate de situaţii şi se realizează în condiţii diferite, unele
dintre acestea favorizând încălcarea regulilor curente. Între aceste abateri, pe care regulile
acordului le are în vedere, se numără acordul prin atracţie. În condiţiile exprimării prin acord
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

65

a relaţiilor sintactice, distanţa în succesiune liniară a termenilor corelaţi, prin interpunerea
unor elemente din afara grupului sintactic minimal, constituie o situaţie favorabilă generatoare
de încălcări a regulilor gramaticale.
În limba română actuală, mai ales în forma ei orală, o largă categorie de greşeli se
înregistrează în situaţiile în care substantivul purtător al informaţiei gramaticale reiterate prin
acord este implicat concomitent în două sau mai multe relaţii sintactice, aşa cum apare atunci
când acelaşi substantiv regent al unui grup nominal participă şi la relaţia subiect-predicat. Regula
conform căreia predicatul se acordă cu subiectul gramatical şi numai cu acesta are în vedere
această situaţie sintactică, iar accentul pe sintagma „şi numai cu acesta” se datoreşte tocmai
identificării unui număr mare de cazuri care vizează nerespectarea acestei reguli fundamentale.
Între abaterile frecvent semnalate reţinem pe acelea reprezentate de construcţiile în
care un subiect la singular este asociat cu un predicat la plural, ca în exemplele:
• Rezultatul la cele mai multe examene au fost slabe. - în care greşeala, acordul prin
atracţie, este determinată de vecinătatea imediată a substantivului la plural.
• Un grup de studenţi au participat la sesiunea ştiinţifică.
• O mulţime de studenţi s-au opus deciziilor luate de conducere.
Ultimele două exemple se deosebesc de primul sub aspectul componenţei grupului
nominal: grupul subiectului este alcătuit din substantive al căror sens „ansamblu implicând şi
evaluări cantitative” permite asocierea lui cu substantive desemnând elementele componente
ale ansamblului.
Astfel de situaţii au fost semnalate încă 1943 de Iorgu Iordan în lucrarea Limba română
actuală. O gramatică a «greşelilor» şi, ulterior de multe alte studii consacrate problemei în
discuţie, între care amintim: N. Mihăescu, Cum e corect? îndreptar de limbă românească,
Bucureşti, 1973, Mioara Avram, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, 1987, G. Gruiţă,
Acordul în limba română, Bucureşti, 1981.
Ultimele două exemple au fost generate de componenţa specifică a grupului nominal
(subiect) cu care este asociat predicatul: centrul grupului nominal este reprezentat de
substantive la singular a căror semnificaţie se organizează în jurul componentei „ansamblu”,
cum sunt grup, clasă, familie, serie, echipă etc., dar şi mulţime, pereche, duzină, jumătate etc. al
căror sens implică o caracterizare cantitativă a „ansamblului”, precum şi substantive ca amar,
potop, gros etc., care folosite figurat, suferă o modificare semantică care favorizează punerea
în prim plan a componentului „cantitate mare”; determinantul este reprezentat tot printr-un
substantiv la plural şi caracterizează, din punct de vedere calitativ, regentul, determinând
componentele ansamblului.
Menţionam mai devreme lucrarea lui Iorgu Iordan unde găsim şi alte exemple precum:
Grosul minorităţilor sunt într-o sărăcie...
Majoritatea elevilor...., după ce s-au instruit, nu mai are poftă.
Majoritatea indivizilor nu percepe viaţa neted.
urmate de precizarea autorului conform căreia „teoretic ar trebui să avem pretutindeni
predicatul la plural, fiindcă, indiferent de forma subiectului, înţelesul lui este de plural” (op. cit.,
p. 413). Cauza acestor greşeli ar fi determinată de faptul că „limba nu s-a fixat, în toate cazurile,
asupra aspectului morfologic al predicatului, care stă astfel când la plural, când la singular” (op.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

66

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

cit., p. 413). Confruntat cu acest fenomen, autorul sugerează unele restricţii: când substantive ca
grup, categorie sunt întrebuinţate singure, ele „cer, fără nicio îndoială, un predicat la singular”, ca
şi atunci când determinantul este la singular; în situaţia ilustrată de ultimul exemplu, se acordă
o atenţie specială subiectului realizat prin majoritate, „la care oscilaţia pare totuşi mai mare”. În
această situaţie, soluţia pe care ne-o oferă autorul este următoarea: „Simţul meu lingvistic cere
predicat la singular când majoritatea este urmat de un genitiv singular (Majoritatea publicului
este favorabilă actorilor...) şi predicat la plural, când după majoritate stă un genitiv plural
(Majoritatea oamenilor trăiesc bine.).” (op. cit., p. 414).
Problema acordului în astfel de situaţii a fost reluată ulterior şi de alţi lingvişti. Ne
oprim la Mioara Avram care, în „Gramatica pentru toţi”, separă situaţiile în care subiectul
este exprimat printr-un substantiv cu sens colectiv de tipul echipaj, familie, grup la numărul
singular”, de cele în care subiectul este „un substantiv la singular care exprimă o cantitate
(mulţime, majoritate, parte, jumătate etc.)”. Pentru prima situaţie se propune următoarea
regulă: „Singurul acord corect este cel formal, cu predicatul la singular, normele limbii literare
respingând categoric acordul după înţeles la plural”; pentru a doua situaţie, regula este mai
concesivă pentru că, în această situaţie „acordul formal este concurat de alte tipuri de acord”:
când subiectul majoritate nu este însoţit de un determinant „este tolerat acordul după înţeles,
deci se preferă Majoritatea a venit, dar se admite şi Majoritatea au venit”-, în construcţiile
în care subiectul este determinat de un substantiv la plural, „se răspândeşte tot mai mult,
având perspectiva să devină chiar normă, deci se spune O mulţime de copii a sau au venit,
Majoritatea elevilor va sau vor pleca”.
În cazul în care subiectul este reprezentat de substantivul mulţime, regula de mai
sus poate fi completată luându-se în considerare şi alţi factori. Alegerea formei de număr
a predicatului este influenţată şi de articol. Spre deosebire de O mulţime de studenţi s-au
adunat, unde este acceptat predicatul la plural, în construcţiile în care substantivul mulţime
este articulat definit, este mai potrivită forma de singular a verbului: Mulţimea de studenţi a
început să protesteze.
Acceptarea construcţiilor cu predicatul la plural presupune o modificare în interpretarea
organizării semantice a grupului nominal: substantivul în nominativ, la singular şi sărăcit
semantic, este interpretat ca un determinant calitativ, cedând poziţia dominantă în grup
substantivului la plural, a cărui informaţie gramaticală este repetată morfologic prin forma
predicatului. Reinterpretările semantice de acest fel influenţează realizarea fenomenului
de acord în favoarea pluralului mai ales atunci când predicatul concordă semantic cu
componentul nenominativ al grupului, ceea ce favorizează stabilirea unei relaţii sintactice
directe între ele. În situaţii de tipul:
Un grup de turişti s-au intoxicat cu carne de pui., O parte din cei chemaţi nu s-au
prezentat., După ploaie au ieşit o mulţime de ciuperci.
organizarea semantică a enunţului, dacă vizăm realizarea unui acord riguros, conduce
la o grupare subiect + predicat semantic inconsistentă.
Compatibilităţile semantice se impun în raport cu regulile formale ale acordului dintre
subiect şi predicat şi în construcţiile în care centrul grupului nominal subiect este amar: Au trecut
atâta / atâţia amar de ani. În situaţii de acest tip, adjectivul substantivat dobândeşte o semnificaţie
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

67

care nu mai are nimic în comun cu sensul originar al cuvântului: aici, contribuţia lui semantică
se reduce la o evaluare cantitativă, informaţie care, de regulă, este redată prin intermediul
cuantificatorilor care, mare parte dintre ei, funcţionează ca determinanţi în grupul nominal.
Evoluţia semantico-sintactică a grupului nominal subiect merită să fie luată în discuţie
mai ales în ceea ce priveşte problema numeralelor care reprezintă cea mai importantă
categorie de cuantificatori, dar şi o clasă lexical-semantică total neunitară din punct de vedere
morfologic incluzând, alături de numeralele adjective de tipul doi, trei şi elemente lexicale
care se comportă substantival (sută, mie, milion etc.) şi impun substantivului construcţia
prepoziţională cu de. Se ajunge astfel la situaţii în care vorbitorul ezită între construcţii de
tipul O mie de studenţi a venit şi tipul O mie de studenţi au venit. De regulă, este preferat al
doilea enunţ pentru că verbul predicat repetă informaţia gramaticală a adjunctului (studenţi),
ceea ce implică tratarea centrului gramatical mie al grupului ca determinant cantitativ al
substantivului precedat de prepoziţia de.
Efectele modului de reinterpretare sintactico-semantică afectează şi grupurile
nominale în organizarea cărora intră numerale substantivale de tipul sută, mie, milion (care
participă la alcătuirea unităţilor numerale compuse) - cf. cei optzeci de milioane două sute de
mii de locuitori - construcţii în care este posibil şi acordul demonstrativului cu componentul
substantival al grupării numerale ca în exemplul cele optzeci de milioane de locuitori. Această
posibilitate de acord este exclusă în grupul nominal alcătuit din numeralele o sută, o mie.
Astfel, nu vom putea spune decât cei o sută de studenţi, cele o mie de pagini.
Această tendinţă se manifestă şi în cazul numeralelor compuse în structura cărora intră
unu sau doi, singurele numerale care cunosc flexiunea în raport cu genul şi realizează acordul
cu substantivul cu care se asociază. În structurile în care reprezintă componentul final, unu
îşi păstrează flexiunea: douăzeci şi unu de ani, douăzeci şi una de zile. În aceleaşi condiţii, doi
îşi păstrează flexiunea: doisprezece ani, douăsprezece zile. Extinderea formei de masculin în
locul femininului apare în situaţii izolate de tipul: ora doisprezece, în loc de ora douăsprezece.
Acordul ridică probleme şi în ceea ce priveşte unele cuvinte neologice, împrumuturi
recente sau formaţii de tipul compuselor prin abreviere sau siglare. Între acestea, mass media
se impune prin problemele pe care le ridică privind adaptarea sa. Cuvântul, o formaţie
savantă constituită din elemente latine şi având mare circulaţie în lumea occidentală, începe
să fie utilizat în limba română în ultimul deceniu al secolului al XX-lea. La început, era
asociat incorect cu substantivul mijloace, alcătuind o structură pleonastică întrucât dubla
componentul media, un plural al latinescului medium care are sensul de „mijloc”. Soluţia
propusă de DOOM şi promovată în şcoală presupune raportarea la gruparea latinească
originară: interpretat în sensul exigenţelor gramaticii latine, împrumutul este tratat ca plural,
ceea ce sintactic conduce la construcţii de tipul: Mass-media făceau parte din sistemul de
propagandă. Mass-media erau un instrument în lupta politică.
O altă situaţie de lipsă a acordului apare în situaţiile în care adjunctul unui substantiv
în genitiv sau dativ este un adjectiv pronominal, a cărui formă nu este caracteristică prin
desinenţele de origine pronominală proprii acestor cazuri. De pildă grija avutului acesta.;
Răspunsul elevului acesta.; Fac un mare serviciu colegului acesta. Greşeala constă în extinderea,
la toate cazurile, ca formă unică, a formei de nominativ-acuzativ, ceea ce presupune
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

68

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

schimbări flexionare mai numeroase în comparaţie cu cele ale adjectivelor nepronominale.
Adjectivul repetă parţial numai informaţia de gen şi număr impusă de substantivul regent.
Dezacordul apare în condiţiile postpunerii demonstrativului niciodată atunci când adjectivul
demonstrativ precedă substantivul.
O altă greşeală este cea în care deficienţa construcţiei se manifestă la nivelul centrului
substantival al grupării, când inadecvarea sub aspectul formei cazuale priveşte substantivul,
ca în exemplele: în primele ore ale celei de a patra zi, în dimineaţa aceleiaşi zi. Exprimarea
relaţiei sintactice prin care grupul nominal se integrează în ansamblul structural al enunţului
este asigurată de forma determinantului, şi nu a substantivului centru. Fenomenul apare
destul de rar în limba actuală şi afectează în special construcţiile cu substantivul zi.
Dacă la nivelul propoziţiei, rolul acordului este de a evidenţia relaţia dintre cuvintele
componente care organizează unităţile comunicative, la nivelul enunţului, rolul acestuia este de
liant discursiv între substantiv şi pronume: repetarea informaţiei gramaticale în interiorul unor
comunicări mai ample, dar şi a grupului nominal, funcţionează ca liant semantic şi sintactic
prin stabilirea anaforică / cataforică a identităţii referenţiale a doi sau mai mulţi termeni care
sunt implicaţi în acelaşi act comunicativ. În acordul coreferenţial, care asociază un substantiv şi
un pronume, informaţia gramaticală repetată este cea care caracterizează substantivul.
Între greşelile care apar în cadrul acordului referenţial sunt cele regăsibile în grupul
nominal care asociază un pronume regent cu un substantiv adjunct: Una din lucrurile care
m-a interesat cel mai mult.; Una din evenimentele pregătite pentru azi. Aceste exemple aduc
în discuţie problema genului neutru, o categorie prin care româna se deosebeşte de celelalte
limbi romanice. La tipul de greşeală evidenţiat în cele două exemple anterioare se adaugă
o altă greşeală de acord des întâlnită, mai ales în exprimarea orală şi vizează un numeral
compus: A susţinut patruzeci şi una de roluri.; Au vizitat douăzeci şi una de state.
În concluzie, se poate spune că examinarea din perspectiva dinamicii limbii a unor
situaţii discutabile de acord, frecvente în uzul de zi cu zi, ne permite atât evidenţierea
unor tendinţe normative, cât şi punerea în lumină a mecanismelor complexe presupuse de
funcţionarea şi utilizarea limbii. Analiza efectuată asupra exemplelor alese reliefează faptul
că schimbarea poate fi explicată prin factori formali, modificările, pe care într-o primă fază le
percepem ca greşeli, derivând din reaşezarea componentelor în interiorul sistemului.
Bibliografie:
Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1987.
Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor”, Editura Socec, Bucureşti, 1943.
Gruiţă, G., Acordul în limba română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
Guţu Romalo, Valeria, Aspecte ale evoluţiei limbii române, Humanitas Educaţional,
Bucureşti, 2005.
Guţu Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală (Limba română de azi), Humanitas
Educaţional, Bucureşti, 2000.
Mihăescu, N., Cum e corect? îndreptar de limbă românească, Editura Ion Creangă,
Bucureşti, 1973. Abstract.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

69

ADAPTAREA IDOLILOR
(FRAGMENTE)

Prof. Theodor parapi ru

Sensul încrederii în viitor
Austriacul Karl R. Popper (n. 1902), remarcabil teoretician al ştiinţei şi mare filozof,
prezintă o sistematizare interesantă a „lumilor” universului nostru: „Lumea 1 este mediul
fizic obişnuit, inclusiv organismele naturale; lumea 2 este lumea experienţelor noastre
subiective, de pildă lumea speranţelor şi a temerilor, lumea gândurilor, a experienţelor pe care
le trăim atunci când citim o carte sau când încercăm să înţelegem o teorie; lumea 3 este lumea
teoriilor în sine, lumea conţinuturilor cărţilor.” (Karl R. Popper, Konrad Lorenz, O discuţie
la gura sobei, în „Viitorul este deschis”, Editura Trei, 1997). Filozoful consideră ca esenţiale
pentru condiţia umană relaţiile cu lumea 3, realizate prin instrumentul numit limbaj, „cu
caracteristicile lui esenţiale, care îl deosebesc radical de limbajul animalelor” (idem). Forma
superioară de comunicare asigură „documentarea” necesară (minimală!), asimilarea unor
informaţii, ca materie primă, pentru existenţa în aceste coordonate, în raport cu alte făpturi.
Prin lumea 3, oamenii au acces (sau devin pradă!) în conţinuturile ideatice, în terenul religiilor,
al ideologiilor şi cel al teoriilor ştiinţifice. Efectele lumii 3 ţin de opţiunea individuală pentru
bine sau rău, dar cu precizarea că şansa alegerii trebuie realizată prin faptul simplu, elementar
al lecturii. Altfel, cartea rămâne în zona fără relief a lumii 1 – un oarecare obiect fizic.
***
Exersarea libertăţilor la români, după 1989, a declanşat un fenomen al existenţei supuse
marilor tornade – realităţi sociale bulversante, descătuşarea ambiţiilor, a spiritului posesiv,
infantilizarea maturilor, lipsa modelelor accesibile, deprecierea unor aspecte educaţionale,
inflaţia, asaltul violenţei, al minciunii, al promisiunilor, al vulgarităţii, al corupţiei, al egoismului
întreţinut obsesiv, atracţia paranoică spre notorietate prin orice mijloace, exemplele jalnice de
prosperitate oferite de societatea deschisă (altfel frumos descrisă, sublimă, dar care lipseşte cu
desăvârşire, sau chiar mai rău, este reprezentată neconvingător, necorespunzător, de intelectuali
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

70

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

guralivi şi exhibiţionişti!) prin invocare (idoli de paie, de sticlă şi carton, personaje politice
improvizate, demagogi de carieră, escroci, prototipuri interlope de succes, indivizi inculţi,
căţăraţi după căprării, nepoţi clonaţi cu fesul şi interesul etc.). Unde să mai încapă cetitul
cărţilor? („…nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos, în toată viaţa omului zăbavă decât
cetitul cărţilor” – Miron Costin). Vorbele cronicarului par venite din altă lume pentru omul
exterior, copleşit de impozite şi de foame, purtător al virusului de stres nebun, preocupat de
momentul prezent (sau chiar de trecut, nicidecum, de cel următor!), de competenţa în bingo, în
jocuri de cameleoni politici, pe singurătatea aurită a lăcomiei fără spaţiu.
Totuşi, o rezervaţie pentru ocrotirea şi creşterea cărţilor merită să fie preocupare de
reflectare, ca obiectiv concret atât pentru societate, cât şi în plan individual.

„E-te-te!” şi „Ye-ti-ti”!…
Produsele informaticii penetrează tot mai adânc smalţul societăţii – calculatoarele
actuale sunt superioare celor din generaţiile trecute şi inferioare celor din generaţiile ce vor
urma, publicul este gr/avid de dorinţa de a intra în universul circuitelor, de a găsi răspunsuri
la întrebări pe care nu şi le-a pus, de a se juca până la epuizare cu nivele de vieţi multiple, cu fel
de fel de cărămizi care pică aiurea, sau cu vânători de aschimodii mişcătoare etc. Este o teribilă
fugă de la faţa locului (vezi, realitate) şi o s/cufundare în iluzie fără ecou cultural, numai
prăpăd mecanic şi mimetic pe creanga afirmării bolnave.
Cei ce se instalează înaintea pupitrelor ca să joace una-alta (şah, biliard, fotbal, ţintar, golf,
războiul stelelor, poker, barbut etc.) uită de tot şi de toate: mănâncă pe sponci, dorm când pică în
nas de oboseală, renunţă la multe lucruri, minimalizându-le importanţa, privesc hăituiţi, tropăie
de nerăbdare să revină la meserie când sunt deranjaţi şi, mai presus de toate, vorbesc foarte puţin
şi fără a acorda atenţie calităţii exprimării. Aparent, faptul ar intra în categoria uitării artistice
sau a concentrării excesive şi ar semăna cu dusul lingurii la nas, al furculiţei la ochi, ori al pâinii
la ureche; însă problema limbajului se pune, cu sau fără voia celor în cauză, sub forma: un organ
neexersat care va să zică se atrofiază. Brusc, aspectul se complică şi degajă semnificaţii.
Aruncând o privire pe studiile antropologilor vom constata că Omul de Neanderthal
(Homo neaderthalensis, după unele variante, actualul fantomatic şi enigmatic Yeti) – masiv,
robust, musculos, bine dotat pentru supraveţuire, cu volum cerebral compatibil cu cel al
omului contemporan – în urmă cu 45.000 de ani, într-un interval scurt, a fost înlocuit de Homo
sapiens, un individ mult mai puţin dotat fizic, fenomenul devenind o enigmă comparabilă cu
aceea a dispariţiei dinozaurilor.
O teorie interdisciplinară (susţinută de anatomistul Edmund Crelin, Yale, SUA, şi de
lingvistul Philip Lieberman, Brown, SUA) avansează ideea că Homo neaderthalensis a dispărut
din preistorie din cauza faptului că laringele lui nu avea faringe – element esenţial pentru
aparatul fonator uman. Posedând acest component, Homo sapiens a reuşit prin comunicare
în organizarea comunităţii şi a relaţiilor din cadrul ei. S-ar pune problema dacă nu cumva, în
vreun fel, va fi sosit timpul pentru traseul retur într-o formă sofisticată?!… Fiindcă jucându-se
tot mai mult pe calculator sau absorbit de televizor – şi, în consecinţă, vorbind tot mai puţin şi
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

LITERATURĂ ȘI LINGVISTICĂ

71

de o calitate tot mai scăzută! – omul poate reconstitui universul populat cândva cu fluierături
şi onomatopee. Aşadar, „E-te-te!” interjecţional, prin transformări fonetice succesive, ar da,
curent şi curat, onomasticul „Ye-ti-ti!…”! Este o problemă, nu-i aşa?

Şocul prezentului
Filozofic, politic, social, economic, cultural, unii şi alţii se preocupă în privinţa
impactului pe care existenţa umană îl are în istoria contemporană şi în natura de toate zilele,
tocmai pentru pregătirea şi prevenirea unei perspective pozitive. Se poate spune că respectivii
consumă, parţial, viitorul, ca dimensiune a timpului, după o încărcare corespunzătoare a
aparatelor, cu date despre oameni şi maşini, cu informaţii ecologice, cu statistici nemiloase,
în măsură să aducă pe ecranul vieţii rezultate anticipative pentru prelucrare în ideea ajustării
la o realitate dorită. Astfel, şocul viitorului vine previzibil, consecinţă firească a trecutului
şi a prezentului, nu precum o sperietoare de proşti care încearcă să ghicească evenimente
ulterioare în bobi, în cărţi de joc, în caligrafia zaţului de cafea sau privind orizontul pe sub
uşă, nici măcar pe gaura cheii, fără să mai vorbim de o eventuală deschidere hotărâtă. [şoc,
şocuri, s.n. – 1. Ciocnire, izbire bruscă şi violentă între două corpuri 2. Tulburare generală şi
violentă a funcţiilor organismului provocată de o cauză exterioară variată care se manifestă
printr-un dezechilibru fizic şi psihic. Formă particulară de dezechilibru acut al unor funcţii
psihice, provocate de o emoţie puternică. – Din fr. choc. (DEX.LR)]
Din punctul de vedere al şocului (dominaţie, dictatură, tranziţie, revoluţie, reformă
etc.), condiţia de român a presupus, constant, sacrificiu. Când ne aşezam genetic (vreo şase
secole!), ne-au răscolit popoare venite de aiurea, păsări rătăcite de furtună (goţi, vizigoţi,
vandali, huni, slavi şi românii din noi, de care nu puteam scăpa dinainte de a fi etc.), apoi
ne-au tulburat turcii, fanarioţii, francezii, nemţii, ruşii, americanii şi, desigur, românii – care
porniseră din ei înşişi cu avânt. Dincolo de patima pentru prezent, există aspecte greu de
înţeles şi de acceptat ale lumii noastre actuale: dragostea pentru lozinci memorabile (oricât de
falimentare ar fi!), cultivarea prejudecăţilor ca forme corupătoare de simpatii internaţionale,
inflaţia diferenţei dintre gânduri/vorbe/fapte, dorinţa nereprimată în nici un fel de a
învinge prin deşteptăciune afişată, tranziţia din adâncuri, nerespectarea promisiunilor fără
discriminare, asumarea libertăţii prin anarhie, a belşugului prin democraţie, a ambiţiei prin
ordine, a infracţiunii prin informaţie, a senzaţionalului drept cultură etc. În mass-media,
deţinătorii de adevăruri absolute se întrec să facă demonstraţii despre soluţii de viitor,
asigurând prezentul din produsele cavităţii bucale şi ale mâinii. (Într-un grup de amici apare
un întârziat care se vaită că-l doare tot corpul şi apasă cu arătătorul pe braţ, pe picior, pe
piept, pe umăr, pe tâmplă, răcnind, de fiecare dată, de durere. În ziua următoare, individul
vine radios, uimindu-i pe prietenii săi care îl întreabă de ce boală suferise. „A, nu, aveam
degetul fracturat!” explică vesel omul.) În cazul prezentului nostru ca şoc, putem spune că nu
ne lipseşte degetul sănătos. Cât priveşte restul – mai discutăm, mai analizăm, mai şomăm,
mai fumăm inflaţie, mai privatizăm, mai reformăm, mai Strassburg, mai frère Jacques, mai,
iunie, iulie, august, septembrie… Cu optimismul de rigoare!…
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

72

ISTORIE A PRESEI

P R E S A G Ă L ĂŢ E A NĂ Î N
T I M P U L P R I M U LU I R Ă Z B OI
M ON DIA L . C ON T R I BU Ţ IA
U N U I Z IA R I N DE P E N DE N T:
„ Î NA I N T E . G A L AŢ I I - NOI ”
Prof. dr. zanfi r i l i e, director,
Bi bli oteca „V.A. Urechi a” Galaţi
Când, la 28 iunie 1914, acum aproape un secol, la Sarajevo, studentul extremist Gavrilo
Princip apăsa pe trăgaciul pistolului îndreptat către principele moştenitor al Austro-Ungariei,
Franz Ferdinand, oferind aşteptatul pretext al izbucnirii Primului Război Mondial, Galaţiul
trăia o călduroasă zi de început de vară, într-un ritm tipic marilor aşezări urbane, aflate în
plină dezvoltare, la începutul noului veac deschizător de progres şi speranţe. Nimeni nu ar
fi bănuit atunci prin ce avea să treacă oraşul de la Dunăre în anii războiului. El, Galațiul, era
considerat al treilea mare oraş al ţării, după Bucureşti şi Iaşi, cu o populaţie în plină creştere,
evoluând, cu mici sincope, de la 63.247 de locuitori, în 1902, la 65.000, în 1906, la 62.216, în
1910 şi la 71.641 la 1 ianuarie 1913. Se estimează că la intrarea României în război oraşul avea
aproximativ 80.000 de locuitori şi că această populaţie aproape că s-a dublat după începerea
ostilităţilor, Galaţiul transformându-se într-un important centru de tranzit şi de refugiu, la
graniţa între Muntenia, Dobrogea şi Moldova.
Explozia demografică se afla în strânsă legătură cu ritmurile dinamice ale creşterii
economico-sociale, cu înflorirea transporturilor, pe de o parte, a celor navale, în primul rând,
dar şi a industriei, pe de altă parte, cu o reţea dinamică de ateliere şi fabrici noi, apărute în
construcţii navale, metalurgie, textile, prelucrarea produselor piscicole şi agricole, concomitent
cu ritmurile dinamice ale comerţului şi serviciilor, cu afirmarea învăţământului modern, a
culturii, a cultelor etc. Galaţiul avea alura centrelor urbane europene. Aici funcţionau, încă
din 1856, Comisia Europeană a Dunării, unde erau afiliate consulate şi reprezentanţe ale
marilor puteri europene şi nu numai (exista şi una a Statelor Unite ale Americii), Dunărea şi
portul fiind porţile larg deschise şi intens folosite ale comunicării cu continentul şi cu lumea
întreagă. Modernismul îşi făcuse pe deplin prezenţa, oraşul se racorda din mers la ultimele
descoperiri tehnice fiind suficient să amintim că locuitorii Galaţiului se bucurau, începând încă
din anul 1900, de o o reţea destul de generoasă de transport urban cu tramvai electric, mijloc
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ISTORIE A PRESEI

73

ultramodern pe atunci, care circula pe principalele străzi din Port şi din Centru, cu o extindere,
la cererea cetăţenilor, spre cartierele mai mărginaşe, care se dezvoltau sub impactul creşterii
demografice şi îndeosebi al afluxului de populaţie din afară. Deşi reprezenta tema cea mai
spinoasă în cancelariile europene, pentru cetăţeanul de rând spectrul războiului nu părea decât
o himeră îndepărtată şi nimeni dintre cei ce se plimbau cu tramvaiul pe strada Portului sau pe
Tecuci, Brăilei, Mavramol, Cuza Vodă nu şi-ar fi putul închipui, nici măcar în acea fatidică zi
de 28 iunie 1914, cu extremistul sârb împuşcându-l pe moştenitorul tronului imperial, că doar
peste puţină vreme, timp de mai bine de doi ani, între 1917 şi 1918 „trenul galben fără cai” nu va
mai circula din cauza bombardamentelor venite din cer şi de peste Dunăre, dinspre „Dealurile
Bugeacului”, cum erau numite de jurnaliştii vremii cele ale Dobrogei...
Presa gălăţeană la începutul de veac era şi ea, în ton cu toate dimensiunile vieţii sociale,
într-un rapid progres atât în ceea ce privea numărul publicaţiilor, cât şi din punctul de vedere
al mijloacelor de exprimare şi de influenţare a opiniei publice. Este semnficativă o evaluare
statistică globală, conform căreia, în perioada 1849-1918, în Galaţi, au apărut pe anumite
intervale, concomitent sau în evoluţie cronologică, nu mai puţin de 250 de titluri de periodice1,
unele, cele mai multe, cu apariţii efemere, dar şi altele cu o anumită consistenţă de substanţă
publicistică şi de longevitate, demne de luat în seamă în istoria presei locale şi naţionale.
Adevărul este că, dincolo de confruntarea directă dintre armatele combatante
din timpul războiului şi chiar înainte de a se fi declanşat această confruntare manifestă,
protagoniştii primei conflagraţii mondiale, cele două mari imperii, în primul rînd, cel ţarist
şi cel astro-ungar, puterile occidentale şi, mai apoi, SUA şi Japonia au lansat în disputa pentru
întâietate toate mijloacele de care dispuneau, sistemele economice şi politice, diplomaţia,
serviciile secrete şi, nu în ultimul rând, cele propagandistice în rândul cărora, de la distanţă,
presa - singurul mijloc de comunicare în masă pe atunci - a constituit un instrument nu
numai dintre cele mai importante, dar şi cele mai intens uzitate în disputa pentru înfluenţarea
opiniei publice şi în ceea ce s-a putut numi „războiul psihologic”. Tocmai de aceea pe faţă,
dar mai ales prin maşinaţiunile din culise, bătălia pentru câştigarea ziarelor de o parte sau de
alta a celor doi poli de raliere a constituit, înainte de război şi mai ales în timpul desfăşurării
lui, un obiectiv extrem de important. În Europa, în tendinţa de a-şi impune propriile interese,
imediat după atentatul de la Sarajevo şi mult mai intens după ce la doar o lună Astro-Ungaria
a declarat război Serbiei, majoritatea ţărilor importante au trecut de o parte şi de cealaltă a
celor două state aflate în dispută, hotărând mobilizarea şi ieşirea pe câmpurile de bătălie. Se
aflau faţă în faţă Tripla Înţelegere cu Franţa, Anglia, Rusia alături de Serbia, la care a aderat şi
Belgia după invazia germană şi Puterile Centrale, Germania şi Austro-Ungaria.
După decizia Consiliului de Coroană de la 3 august 1914, care stabilea pentru România
starea de neutralitate, cele două blocuri combatante erau reprezentate la Bucureşti, în
principal de Carol I, regele de origine germană, fidel tratatului semnat cu ţara natală, sprijinit
de P.P. Carp, filogerman convins şi de Ion I.C. Brătianu, primul ministru, alături de nume
importante precum Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga şi Lucaci
(ultimii doi, ardeleni) adepţi ai acelei tabere care ar fi putut răspunde marelui ideal românesc
1. Paul, Păltănea, „Istoria oraşului Galaţi de la origini la 1918”, Partea a II-a, Editura „Porto-Franco”,
Galaţi 1995, p. 285.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

74

ISTORIE A PRESEI

al începutului de secol, realizarea unităţii românilor din toate provinciile, a României Mari.
Confruntarea acestor „tabere” a fost determinantă nu numai în adoptarea deciziei finale, cea
a intrării României în război alături de puterile Antantei, dar şi în susţinerea constantă a
acestei decizii, prin toate mijloacele şi adesea, cu precădere, prin acelea ale cuvântului scris
şi tipărit. De aici importanţa pe care a avut-o presa românească în pregătirea, mobilizarea,
desfăşurarea şi obţinerea idealurilor propuse prin participarea la Marele Război pentru
Întregirea Neamului, cum a fost numit.
În perioada anilor de neutralitate, ambasadele principalelor ţări participante în război
au depus o intensă activitate în acest sens, aruncând în joc sume importante de bani pentru a
subvenţiona şi a atrage de partea lor presa românească, mijlocul cel mai la îndemână şi cel mai
eficient pentru a câştiga şi susţine simpatia liderilor politici, a grupurilor de interese, a opiniei
publice, a cetăţeanului de rând. S-au alocat importante fonduri pentru cumpărarea de ziare,
infiltrarea în redacţii, atragerea liderilor de opinie fie din arena politică, fie din domeniul
scrisului. Ca urmare a acestor influenţe, la Bucureşti se conturaseră deja cele două tabere de
presă prin profilarea principalelor ziare, „Adevărul” şi „Dimineaţa” fiind de partea Franţei şi
Angliei, „Dreptatea”, „Seara”, „Minerva”, orientându-se spre Puterile Centrale. Un rol aparte
l-a avut ziarul „Ziua”, pe care Ioan Slavici l-a înfiinţat special în 1914, printr-o finanţare
(prin intermediul ginerelui său) din partea Legaţiei Germane. Orientarea era evident, vădit
progermană, Slavici fiind de părere că între pericolul austro-german şi cel rusesc, cel din
urmă era mult mai periculos. Această orientare a fost însă speculată de presa maghiară, iar
reacţia românilor din Transilvania, precum şi a refugiaţilor din Regat nu a întârziat să apară.
Manifestaţiile în faţa redacţiei de la „Ziua” erau frecvente. Pe de altă parte, periodic, exemplare
din ziarele „Ziua”, „Seara”, „Dreptatea” şi „Minerva” erau arse de bucureşteni ostentativ în faţa
Teatrului Naţional.
O luptă aprigă s-a dat pentru „Universul”, un ziar cu o istorie extrem de interesantă şi
cu un rol important în desfăşurarea ostilităţilor. Cotidianul fusese înfiinţat la 1884, de către
un italian, un anume Luigi Cazzavilan, şi a devenit în scurt timp cel mai popular şi vândut
cotidian bucureştean, aceasta datorită orientării sale mondene, cu introducerea faptului
divers, a ilustraţiei, a modului deschis de tratare a problemelor şi, nu în ultimul rând, ca
urmare a scăderii preţului de vânzare. În plus, spre deosebire de toate celelalte ziare din
capitală, care apăreau la prânz sau seara, „Universul” apărea dimineaţa, atunci când setea
de informare era cea mai presantă. Italianul s-a căsătorit cu o lucrătoare din tipografie (o
ţigancă, se pare) şi, după moartea acestuia, s-a dat o luptă crâncenă şi nu numai la vedere, ci,
probabil chiar prin intervenţia serviciilor secrete, pentru preluarea controlului asupra acestui
important mijloc de comunicare, victoria fiind o perioadă de partea forţelor progermane,
care-l foloseau intens pentru propagandă, publicând la pagina întâi, cu litere mari, articole
favorabile Puterilor Centrale şi diverse ştiri despre victoriile germane, alături de înfrângerile
Antantei. Ulterior, după moartea stranie a proprietăresei (prăbuşirea balconului locuinţei sale
personale), controlul a fost preluat de orientarea profranceză şi proengleză (reorientare de
care se pare că Take Ionescu nu era străin). Pe aceeaşi linie, „Facla” lui N.D. Cocea, beneficiind
de subvenţii franceze, se poziţionase de partea Triplei Alianţe. Lupta pentru controlul presei
se dădea la fel de intens şi în privincie, şi anume în celelalte două mari oraşe ale Regatului. La
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ISTORIE A PRESEI

75

Iaşi, apărea „Moldova”, ziar apropiat lui P.P. Carp şi, ca atare, susţinând o intensă campanie
antirusească. Aceeaşi orientare (la graniţa cu Imperiul Ţarist) a început s-o aibă şi „Opinia”,
ziar înfiinţat de Al. A. Bardaru şi de Take Ionescu care, urmare a orientării sale proengleze,
s-a retras de îndată ce publicaţia n-a mai răspuns intereselor sale.
Ca al treilea mare oraş al ţării, Galaţiul a fost nu numai un puternic centru economic şi
urban, dar şi un important pol al presei româneşti de toate categoriile, de la cea de informare şi
opinie la cea literară şi de specialitate (economică, juridică etc.). În documentarul „Bibliografia
românească modernă, I-III, Bucureşti, 1984-1989” sunt înregistrate 468 tipărituri gălăţene,
apărute în intervalul 1849-1918. Printre acestea, un loc important l-au avut ziarele, cele
care se adresau direct opiniei publice, informării şi influenţării populaţiei în sensurile şi
direcţiile dorite, în funcţie de orientările politice, interesele de toate categoriile, de clasă, de
partid, de grup etc. La începutul secolului al XX-lea, cu câţiva ani înainte de declanşarea
războiului, Galaţiul era recunoscut ca un centru liberal şi liberal-democrat, dar în acelaşi
timp şi cu o activă componentă conservatoare. Cel puţin în ceea ce priveşte controlul presei,
conservatorii îi dominau pe liberali, de vreme ce în timpul guvernării lui I.C. Brătianu (17
ianurie 1914 – 11 februarie 1918), primii aveau la dispoziţie ziare precum „Cuvântul” (apărut
între 9 martie - 13 iulie 1914), „Steaua” ( 4 mai – 29 iunie 1914, 3 iunie 1915), „Vremea” (2
septembrie 1914 – 4 februarie 1916), „Conservatorul” (13 decembrie 1915 – 3 iulie 1916),
„Vocea Galaţilor” (21 iunie - 15 noiembrie 1915), „Timpul” (4 februarie – 11 august 1916), în
timp ce liberalii s-au sprijinit pe o singură gazetă, „Tribuna liberală”. Toate acestea au apărut
pe intervale scurte de timp, ele s-au succedat sau au coexistat, încercând să supravieţuiască
într-o concurenţă acerbă, în care banii şi orientările politice erau fundamentale, dar în care
conta şi profesionalismul, măiestria şi deontologia colectivelor redacţionale. Au fost însă
şi publicaţii care au reuşit să supravieţuiască o perioadă mai lungă de timp, printre acestea
remarcându-se „Vocea Covurluiului” (februarie 1873 – octombrie 1888), „Poşta” (iulie 1880
– noiembrie 1889, cu întreruperi) şi mai ales „Galaţii” (octombrie 1882 – 1932).2
Unul dintre titlurile care s-a impus în epocă, apărând atât în perioada premergătoare
intrării României în război, cât şi după aceea şi acordând interes deosebit desfăşurării
luptelor, precum şi efectelor lor asupra stării populaţiei locale, a fost „Galaţii noi”. După cum
notează jurnalistul George Munteanu în partea a doua a studiului său despre presa gălăţeană3
(broşură aflată în colecţiile Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia”), istoria acestei publicaţii a
început în anii 1900, cu denumirea „Înainte”, titlu editat de Ioan R. Burbea care, se pare,
fusese un simplu tipograf, dar cu o mare pasiune pentru scris şi pentru jurnalistică. După un
moment de întrerupere, „Înainte” a reapărut sub direcţiunea soţilor Ioan şi Eleonora Burbea
până în 1913, când a devenit „Galaţii”, purtând pe frontispiciu ambele denumiri, până la
schimbarea definitivă a titlului în „Galaţii nuoi”. Iată cum sintetizează George Munteanu
această dificilă şi întortocheată naştere şi evoluţie a ziarului „Galaţii noi”: „În 1913, ziarul
„Galaţii Vechi” devenise prin cumpărătură proprietatea lui C.G. Plesnilă. În urma unor
alegeri, Plesnilă, aflându-se în conflict cu propriul său partid, a fost scos de la şefie. În această
situaţie, numitul a încetat de a mai scoate „Galaţii Vechi” şi, pentru a demonstra vederile sale
2. Paul Păltănea, op. cit., p. 287.
3. George Munteanu, „Galaţii. Oameni şi fapte în presă, literatură, comerţ etc.”, Tipografia „Eminescu”,
Galaţi, 1938.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

76

ISTORIE A PRESEI

politice, a întemeiat împreună cu C. Fortunescu ziarul „Galaţii”, redactat de soţii Burbea.
Ivindu-se însă un conflict, pe de o parte, cu C.G. Plesnilă şi Fortunescu, iar pe de altă parte cu
soţii Burbea, primii au abandonat ziarul „Galaţii”, pe care aceştia din urmă au continuat să-l
scoată mai departe sub titlul de „Galaţii Nuoi”4.
Considerând că „Gazetele redactate de soţii Burbea se bucurau de o bună conduită
şi aveau asigurate colaborarea celor mai distinşi intelectuali”, George Munteanu, ziarist el
însuşi, colaborator chiar la acest cotidian şi martor de încredere al vremii, ne oferă şi un profil
al publicaţiei, notând: „Galaţii Noi a susţinut diferite partide politice şi a dus o campanie
înverşunată împotriva moravurilor de după războiu. A fost alături de înjghebările merituoase
şi a luat apărarea celor nedreptăţiţi. Cu alte cuvinte, nu a neglijat, niciodată, susţinerea
intereselor cetăţeneşti”5. Dintre ziariştii care s-au remarcat de-a lungul apariţiilor la această
publicaţie, acelaşi autor al broşurii notează (fără a se uita pe sine) mai multe nume: „I.
Ialovitsky, Nicu Nanu, George Munteanu, Lukian, azi ofiţer în Regimentul 11 Infanterie, Cohn
Ioşka (Tudor Costin), studentul Weisenberg, Emil Maur şi alţii. Mai scriau Aurel Grinberg
şi Izu Moscovici, când nu erau întrebuinţaţi la administraţie. Printre colaboratori citez pe
arhimandritul Scriban, avocaţii Moise N. Pacu, Gr. Creţescu, Anastase Veniamin, colonel
Cristudolo Georgescu, Teodor A. Bădărău, Marin Stroescu, G. Ioan, profesorul Constantin
Calmuschi etc.”6 Aceste informaţii sunt extrem de preţioase, în primul rând pentru că în
perioada analizată niciun articol, nici măcar editorialele nu erau semnate, toate apărând ca şi
cum cele publicate ar fi fost o producţie comună, de echipă a întregii redacţii. Ziarul „Galaţii
noi” va apărea şi după moartea directorului său, Ion R. Burbea, în martie 1928, prin strădania
soţiei sale, Eleonora Burbea, care s-a confruntat cu mari probleme financiare. După încetarea
ei din viaţă, ziarul a mai fost condus de moşternitorul Ioan I. Burbea. Aceasta este pe scurt
istoria ziarului „Înainte. Galaţii-Noi”, dar pentru a ne apleca asupra conţinutului mesajului
pe care el a încercat să-l transmită gălăţenilor, şi în special asupra rolului pe care l-a jucat
această publicaţie în susţinerea marelui Război pentru Întregirea Neamului, ne vom opri
asupra conţinutului exemplarelor care s-au păstrat în colecţiile Bibliotecii „V.A. Urechia” din
Galaţi, şi anume, un număr din anul 1916 şi mai multe numere din anii 1917 şi prima parte
a anului 1918.
Primul număr din colecţie este cel din ziua de vineri, 12 august 1916, cu cele două
ediţii, de dimineaţă şi de seară. În anii următori a apărut o singură ediţie. Denumirea din
frontispiciu începe cu titlul „Înainte”, cules cu litere mici (la dimensiunea titlurilor de articol),
urmat mai jos de „Galaţii-Noi” cu litere mari, dominante. Mai apar înscrisurile „Proprietar
I. Burbea”, specificarea „Ziar independent zilnic”, preţul de 5 bani (ulterior 10 bani), adresa
şi numărul de telefon. Ambele ediţii, ca şi toate numerele din perioada 1916-1918, apar în
doar două pagini, faţă-verso. În ediţia de dimineaţă din 12 august 1916, la pagina întâi este
publicat articolul „Situaţia” cu referiri stricte la stadiul luptelor, conform agenţiilor de presă
străine. „Prin coincidenţă, telegramele din Belin, Paris, Londra, Viena, Roma dau o situaţie
generală a războiului şi după ele, toată lumea e victorioasă”7 – se specifică ironic în articol. Se
4. George Munteanu, op. cit., p. 7.
5. Idem, p. 8.
6. Ibidem.
7. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 889 (588), vineri, 12 august 1916, ediţia de dimineaţă.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ISTORIE A PRESEI

77

continuă apoi: „Berlin arată că de 2 luni de zile, în occident, luptele se dau pe acelaşi loc, că
ofensiva rusă e oprită, că Lemberg nu va fi luat, că italienii se lovesc de întăriturile din jurul
Goriziei, şi că bulgarii înaintează în Grecia. Acţiunea cuadriplei se prăbuşeşte”8. În ediţia
de seară, articolul principal cu titlul telegrafic „Un miliard pentru armata română. Succese
italiene. Bulgarii înaintează în Grecia. Rezerviştii greci. Ravagiile ploii. Furt mare” este un fel
de radiografie a aceleiaşi situaţii generale, cu referire însă şi la cea din ţară.
În ziarul din 10 ianuarie 1917, articolul de fond are titlul „Ruperea relaţiilor dintre
Statele Unite ale Americii şi Germania şi dintre Spania şi Germania”. Tot la pagina întâi, într-un
articol intitulat „Interviurile d-lor Carp şi Marghiloman”, sunt consemnate câteva răspunsuri
oferite de cele două importante personalităţi politice la întrebările corespondentului unui ziar
unguresc. Este interesantă, raportată la acel moment delicat în care se afla România atunci,
opinia lui Marghiloman: „Chiar în aceste zile triste, nu mă tem de neatârnarea şi existenţa
naţională a României. O Românie independentă este o necesitate europenească, o cerinţă a
politicii Europei şi a Balcanilor. Ar fi o mare greşeală să se lovească în independenţa României
şi sunt convins că nu se va face această greşeală”9. La pagina 2, este redat „Comunicatul Oficial
nr. 164”, care prezintă situaţia trupelor române „pe întregul front, de la nord de Vatra Dornei
şi până la Marea Neagră”. Ziarul prezintă număr de număr, ştiri de primă importanţă despre
mersul războiului, dar şi comentarii, menite să menţină o stare de încredere şi optimism în
rândul cititorilor. Iată o mică notă, de doar nouă rânduri, publicată la subsol de pagină, cu
titlul „Valoarea armatei române”. „Încet-încet adevărul iese tot mai mult la iveală. Criticii
militari cei mai reputaţi accentuează tot mai evident rolul jucat de brava armată română,
valoarea oştirii noastre, rezistenţa ei contra forţei mecanice, condiţionată de acalmia de pe
celelalte fronturi, în fine, curajul epic al unei oştiri mici în lupta uriaşă a celor mari”10.
În acelaşi număr, sub titlul „Bravura diviziei a 15-a”, apare textul „M. Sa Regele a
ţinut să împartă personal distincţiile ce a acordat bravelor trupe din divizia a 15-a cari luptă
înValea Caşinului de atâtea luni de zile, rezistând, cu atâtea greutăţi, unui duşman superior
în număr. M. Sa a decorat la Oneşti bravele regimente, ofiţerii şi soldaţii cari s-au distins. A
fost însoţit în această inspecţie de M. Sa Regina, care a împărţit daruri ofiţerilor şi trupei”11.
În numărul din ziua de duminică, 29 ianuarie, prima pagină este deschisă de un titlu de
mare atracţie: „Senzaţionalele declaraţiuni ale marelui duce George Mihailovici”. Era vorba
de o asigurare ferm formulată de unchiul ţarului Rusiei, menită să dea speranţe şi să asigure
iminenţa victoriei. „Vă pot asigura - spune reprezentantul rus - că lucrurile s-au schimbat cu
desăvârşire şi peste 3-4 luni cel mult nici un soldat duşman nu va mai fi pe pământul regatului
român”12.
„Statele Unite şi Brazilia au confiscat toate navele germane din porturile Americii. Se
pare că Statele Unite aşteaptă ele, din partea Germaniei, declaraţia de război” – se specifică
într-o ştire apărută la pagina întîi, sub titlul „Războiul Americei”13, în numărul din 1
8. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 889 (588), ,vineri, 12 august 1916, ediţia de dimineaţă.
9. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 890, sâmbătă, 11 ianuarie 1917.
10.„Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 892, marţi 14 ianuarie 1917.
11. Ibidem.
12. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 891-5, duminică 29 ianuarie 1917.
13. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 892-6, miercuri, 1 februarie 1917.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

78

ISTORIE A PRESEI

februarie. În acelaşi număr, ca de obicei, este tratată şi problema refugiaţilor pentru care
Galaţiul a fost o adevărată salvare. Într-o notă se trec în evidenţă câteva dintre donaţiile făcute
de locuitorii oraşului pentru refugiaţii găzduiţi în diferite locuri din urbe. Iată câteva dintre
acestea. „D-na Bella Şerbu, str. Domnească 37, a binevoit să trimeată la cantina „Galaţii-Noi”,
pentru refugiaţi, cu ocazia parastasului oficiat pentru odihna sufletului regretatului ei soţ,
Constantin Şerbu, următoarele: 50 pâini, 2 oli cu carne cu varză şi o oală carne cu cartofi, 1
colivă, 1 damigeană cu vin şi 50 de lumânări, cari s-au împărţit refugiaţilor, cari iau direct de
la cantină şi la acei din Str. Cuza Vodă. D. Alexandru Dinermann, fabrica de ulei, a binevoit
să ofere cantinei ziarului „Galaţii-Noi” 15 kg ulei de rapiţă, ofrandă care se va repeta mereu
de câte ori va fi necesitate, pentru gătitul mâncării refugiaţilor”14.
Este de reţinut faptul că ziarul se implica nu numai în mobilizarea cetăţenilor în
acţiunile umanitare de ajutorare a miilor de refugiaţi ajunși la Galaţi, dar şi direct, în
înfiinţarea şi aprovizionarea unor stabilimente dedicate acestora, de vreme ce pe lângă
redacţie funcţiona o cantină care purta chiar numele publicaţiei. În fiecare număr se publica
„Comunicatul oficial” care prezenta cititorilor situaţia oficială de pe liniile frontului. Iată ce
se anunţa în numărul din 6 februarie 1917: „Luptele au continuat cu înverşunare în cursul
nopţii de 30 spre 31 ianuarie, cînd ruşii, după un atac de noapte de 5 ore au reuşit să arunce
pe inamic spre vest, cu pierderi mari şi reuşind să-şi reocupe poziţiile, luînd 7 ofiţeri şi 156
soldaţi germani prizonieri”15. Departe de frontul din nord, dar trăind de la distanţă tensiunile
războiului, Galaţiul ducea, în ciuda lipsurilor de aprovizionare, a prezenţei unui număr mare
de refugiaţi o viaţă aparent liniştită, în care însă oficialităţile susţineau o intensă activitate
de sprijinire a frontului. În acelaşi număr din 6 februarie, sub un titlu care doar peste un an
va părea cel puţin bizar, „Fraternitatea ruso-română”, deşi cu întârziere de câteva zile, era
relatată o întrunire de prietenie şi colaborare, urmată de o masă comună ce a avut loc la 31
ianuarie, în Palatul Prefecturii de Judeţ. Iată ce scria reporterul: „Au participat la această
masă toţi generalii ruşi aflători în oraşul nostru, în frunte cu distinsul militar d. General
Sirelius, toţi coloneii şi comandanţii diferitelor unităţi de corpuri de trupă de pe acest front,
ofiţerii englezi şi francezi, de la automobilele blindate şi de la aviaţie, episcopul Dunării de
Jos, Nifon, arhimandritul de acum, Puiu, membrii Parlamentului, foştii reprezentanţi în
Parlament”16. Cu meticulozitate, dar şi cu intenţia de a atrage interesul cititorilor, reporterul
transcrie şi meniul servit în acea zi de iarnă: „Zacousca, Consomme chaud, Pilaf aux foies de
volaille, Gigot de veau, Haricote verts, Salade, Parfait au cafe, Torte au chocolat, Dessert, cafe,
Liqueurs”17. În numerele următoare, apar articole de mare actualitate pentru viaţa Galaţiului
confruntat cu efectele războiului, cum ar fi „Aprovizionarea oraşului”, „Eroii noştri”, „Cum
îmi petrec vremea”, „Pentru refugiaţii noştri”, „Alimentaţia”, „Alegerea de societate „Crucea
Roşie” din localitate”, „Curăţenia” etc.
Ziarul din 8 martie 1917 vine la pagina întâi, chiar sub frontispiciu, cu un titlu
de senzaţie: „O mare schimbare politică a avut loc în Rusia”. Este anunţată abdicarea, la
2 martie, a ţarului Nicolae, în favoarea fratelui său Marele Duce Mihail Alexandrovici.
14. Ibidem.
15. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 895-9, luni, 6 februarie 1917.
16. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 895-9, luni, 6 februarie 1917.
17. Ibidem.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ISTORIE A PRESEI

79

Simptomatică pentru tot ceea ce avea să se întâmple în acel an în Rusia, ştirea aproape că
trece neobservată, mai ales că redactorul ei ţine să precizeze în final. „Din sursă autorizată
ştim că micile mişcări ce au fost în Rusia nu au avut decât un caracteer pur politic şi că din
ziua de 3 martie liniştea completă a fost restabilită. În toată Rusia se aşteaptă rezultatele
libertăţii publice, experimentate în toate ţările aliate”18. Cine ar fi putut intui atunci că în
locul „rezultatelor libertăţii publice experimentate în toate ţările aliate” se va întâmpla,
doar peste câteva luni, Marea revoluţie bolşevică din octombrie cu imensele ei efecte ce
au marcat viaţa Europei şi a lumii... O ştire mai liniştitoare, demnă de scos în evidenţă – şi
ca atare culeasă cu litere foarte mari, chiar sub frontospiciu, aduce ziarul următor, din 9
martie: „Strălucita ofensivă anglo-franceză”. Iată ce se scria, pe un ton triumfător: „Ceea
ce era prevăzut de atâta timp se realizează. Puternica ofensivă anglo-franceză a început.
Rezultatele ei, în timp de trei zile, sunt uimitoare. Formidabilul front german, considerat
de nepătruns între Soissons şi Arras, a fost rupt, pe o întindere de aproape 100 km. În trei
zile, mai bine de 100 de oraşe, orăşele şi sate au fost eliberate. Germanii fug în dezordine,
devastând totul în urma lor”19.
Problema răniţilor, a tratării lor, la care se adăuga soarta invalizilor de război a
preocupat constant conducerea ziarului. Într-un articol apărut la 13 martie 1917, intitulat
simplu „Invalizii din război”, se emit reflecţii asupra acestei categorii de soldaţi ieşiţi din luptă
în urma gravelor răni suferite, dar se şi iniţiază o acţiune concretă, în sprijinul lor: „Şi, ca atare,
ziarul „Galaţii-Noi” deschide în oraşul nostru o listă de subscripţie şi se înscrie, în fruntea
ei, pentru cea mai nobilă dintre cauze, pentru „invalizii războiului” cu suma de 1000 (una
mie) lei”20. În fiecare din numerele următoare, sunt publicate liste cu autorii subscripţiilor şi
cu sumele donate, cu îndemnuri ca şi alţi cetăţeni sau societăţi să se înscrie în această vastă
acţiune caritabilă.
Concomitent cu urmărirea evoluţiei situaţiei interne, cu precădere a celei din oraş,
cotidianul semnalează orice mutare importantă în mecanismul de ansamblu al războiului
mondial, astfel că, la începutul lui aprilie 1917, este salutată pe trei coloane şi jumătate, la
pagina întâi, sub titlul „Războiul cel mai sfânt”, intrarea SUA în război, împotriva Germaniei.
„Intrarea Statelor Unite în război contra Germaniei este pornită de motive atât de frumoase,
atât de umanitare, atât de înalte, încât acest gest suprem apare abia acum în adevăratele
şi uriaşele lui proporţii. Nici diplomaţia cea mai încercată a Aliaţilor noştri n-a putut
să prevadă bine de la început cu câtă spontaneitate va porni puternica republică de peste
ocean în războiul cel mai groaznic, pentru a smulge duşmanului trufaş victoria deplină, în
numele civilizaţiei, în numele umanităţii, în numele dreptăţii universale, în numele libertăţii
popoarelor”21. „Autonomia Basarabiei” este titlul articolului de fond din 22 aprilie, în care
este publicat integral Manifestul adresat ostaşilor moldoveni de peste Prut de către Comitetul
local al Partidului Naţional Moldovenesc din Odesa. Într-un alt articol, din 12 iunie, sub
titlul „Falanga românaşilor Ardeleni şi Bucovineni” este salutată apariţia la Iaşi a 1500 de
tineri soldaţi voluntari din Transilvania şi Bucovina de Nord. Pentru a încuraja populaţia şi
18. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 913-27, miercuri, 8 martie 1917.
19. Idem, nr. 914-28, joi, 9 martie 1917.
20. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 917-31, luni, 13 martie 1917.
21. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 931-46, miercuri 5 aprilie 1917.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

80

ISTORIE A PRESEI

a contribui la păstrarea stării de optimism şi încredere în armata română, sunt publicate şi
articole cu titluri ca „Foametea în Germania”, „Criza guvernamentală din Austria”, „Italia şi
România”, „Generalul Berthelot” etc.
Începutul anului 1918 vine cu momente dramatice în viaţa Galaţilor, cele mai grave
fiind bombardamentele din 7 şi 8 ianuarie, pe de o parte, şi transformarea unor grupuri de
ostaşi ruşi, până atunci aliaţi şi fraţi, în bande de dezertori şi jefuitori, care, la un moment
dat, au intenţionat chiar să ocupe oraşul, să-l incendieze şi să-l prădeze în trecerea lor spre
Rusia. Un adevărat război local s-a dat între aceşti răzvrătiţi, care nu mai ascultau de ordinele
ofiţerilor şi unităţilor militare însărcinate să apere oraşul. În numerele existente în colecţie
nu apar ştiri, relatări sau descrieri ale bombardamentelor asupra Galaţilor, dar o imagine de
ansamblu asupra terorii la care era supusă populaţia oraşului, după dezastrul de la Turtucaia,
este foarte sugestiv păstrată în broşura colaboratorului ziarului, George Munteanu. Iată ce
notează cunoscutul ziarist şi scriitor gălăţean: „Păreau pârâiturile groasnice ale trăsnetelor
des repetate, în timpul ploilor violente, cu atmosfera neagră ca păcura, încărcată cu exces
de electricitate. Bombardament neîntrerupt, de dimineaţa şi până la ora unsprezece ziua.
Bombardamentele oraşului au ucis militari şi civili, tineri, bătrâni, copii, femei, animale.
Oamenii trăiau în coşmar zilnic, cu moartea permanent dinaintea ochilor. Cu nervii încordaţi,
întinşi, gata să plesnească, un an şi patru luni de zile. Nimeni nu era sigur să mai apuce ziua
de mâine. Nu ştia dacă plecând în oraş se va mai întoarce acasă. Dacă nu va fi făcut o masă
informă de carne, lovit fără veste de o bombă aruncată întâmplător de peste Dunăre. Sau dacă
nu va fi adus pe targă, cu picioarele sau braţele sfărâmate de bucăţile unei bombe exploadate.
Infirm pe viaţă. Dacă va mai găsi vii pe cei de acasă, sau ucişi de bombe ori acoperiţi de ziduri
dărâmate de bombe de peste Dunăre sau aruncate din apropiere. Aeroplanele inamice nu
ne uitau. Mereu le vedeai pe deasupra oraşului, aruncând bombe când asupra staţiei (Gara
CFR, n.n.) şi altor clădiri oficiale (a fost distrus şi sediul actual al Bibliotecii „V.A. Urechia”,
pe atunci al Comisiei Europene a Dunării, n.n.), când la întâmplare asupra oricărei case,
umplând de fiori pe nefericiţii oameni. Când nu ne bombardau aeroplanele, ne aşteptam
la bombardamentul bateriei din Munţii Bugeacului (Dobrogei, n.n.). Aeroplanele dirijau
tirul. Timpuri de groază şi chinuri, de nedescris, cu moartea ameninţătoare, cu sabia lui
Damocles”22.
În ceea ce priveşte bandele de dezertori ruşi, într-un articol intitulat „Apărătorii
Galaţilor”, din 27 ianuarie, se scrie: „Rareori soldaţii au avut de îndeplinit o sarcină mai
ingrată ca bravii apărători ai Galaţilor şi, de aceea, e explicabilă frumoasa manifestare de
recunoştinţă a gălăţenilor. Sarcina era ingrată căci soldaţii au fost chemaţi să se împotrivească
aliatului, fratelui de arme de ieri, aceluia care a fost primit cu braţele deschise, căruia i s-a
oferit în oropsitul nostru oraş cea mai largă ospitalitate. Ceea ce s-a întâmplat e poate un
caz unic în istorie, ca tovarăşi de suferinţe şi de jertfe să se transforme, din senin, în bande
de oameni inconştienţi, cari au înscris pe frontispiciul activităţii lor: jaf, foc, asasinat”23.
Trei zile mai tîrziu, la 30 ianuarie, este salutată numirea generalului Averescu în fruntea
Guvernului, iar la 3 februarie este publicată o circulară a Guvernului, semnată de noul
22. George Munteanu, „Galaţii în timpul marelui războiu. 1916-1918”, Tipografia „Eminescu”, Galaţi,
pp. 13-14.
23. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 7-987, sâmbătă, 27 ianuarie 1918.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ISTORIE A PRESEI

81

prim-ministru, în care se cere: „De aceea fac apel la patriotismul tuturor funcţionarilor
Statului, din orice ramură de administraţiune, să rămână în posturile lor şi să continue
să-şi pună toate puterile în folosul patriei cu un devotament întru nimic înfluenţat de
schimbarea guvernului”24.
Cu litere mari şi pe toate cele patru coloane ale ziarului, la 30 martie, este anunţată
o împlinire istorică: „Alipirea Basarabiei la România!”, iar în numărul apărut duminică,
1 aprilie 1918, editorialul intitulat „Basarabia” se încheie cu urarea: „Fie ca ziua alipirii
Basarabiei la sânul patriei-mume să fie preludiul viitoarei fericiri a neamului românesc!”25.
Sub un alt titlu-pamflet – „Sărăcie – Calicie. Pe aici au trecut ruşii...”, apare în ziarul
din 8 aprilie un comentariu extrem de interesant: „Bolşevicilor avem să le mulţumim
deocamdată că graţie acţiunii lor am dobândit Basarabia. Bolşevicii, distrugând Rusia
mare, au început să dea dreptate popoarelor”26 – se scrie, într-un amestec de ironie şi logică
deducţie. Zilnic este publicată în această perioadă o rubrică intitulată „Telegrame”, în care
sunt inserate ultimele ştiri despre stadiul tratativelor dintre România şi Puterile Centrale.
Tonul nu mai este acela al optimismului şi încrederii, dimpotrivă înfrângerile şi deziluziile
suferite în război îşi pun amprenta asupra mesajului transmis de publicaţie care, pe alocuri,
devine fatalist. Într-un editorial intitulat „Un vis frumos...”, se compară metaforic starea de
entuziasm de la începutul luptelor cu momentele de restrişte şi deziluzie pe care le adusese
primăvara lui 1918 în evoluţia confruntărilor: „Şi vai, ce vis frumos! – la un moment dat,
toată ţara s-a ridicat în picioare, dar la sfârşit, la sfârşit de tot, şi s-a ridicat numai şi numai
pentru interesele ei româneşti, nu şi pentru interesele altora. ...Dar m-am trezit şi în jurul
meu am văzut jale, necinste, ruină, ticăloşie şi am început să plâng, şi am plâns şi plâng şi
acuma, pe ruinele unui vis frumos...”27.
Din păcate, colecţia păstrată la Biblioteca „V.A. Urechia” se încheie cu numărul 1031083, apărut marţi, 22 mai 1918, aşa că nu mai putem urmări participarea acestui prestigios
ziar la evoluţia ulterioară a evenimentelor, reflectarea victoriilor armatei române obţinute la
Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi nici marele eveniment de la 1 Decembrie, prefigurate, toate şi
victoriile în realizarea României Mari, în chiar acelaşi editorial care deplângea moartea înainte
de vreme, a unui vis atât de frumos: „Şi ce a fost când s-a ridicat ţara, ce linişte, ce demnitate,
ce entuziasm mândru, sobru conştient! Şi-au venit atunci fraţii din toate părţile, cari priveau
cu dor şi râvnă la patria mumă şi s-au aruncat nebuni de fericire, singuri fără de nici o siluire,
la gâtul nostru, la braţele noastre salvatoare. Şi s-a făcut o Românie nouă, mare, frumoasă,
fericită. Şi toată lumea se îmbrăţişa pe străzi şi tot omul era român. Ce vis frumos!”28. Unul
care, până la urmă, s-a realizat chiar, printr-o conjunctură istorică şi dispoziţie astrală dintre
cele mai favorabile în întreaga istorie a românilor, tocmai prin deznodământul acestei prime
conflagraţii mondiale în care presa românească, în general, şi presa din Galaţi, în cadrul ei,
şi-au adus jertfa de cerneală şi neodihnă pusă în slujba înfăptuirii marelui ideal.
24. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 14-994, sâmbătă, 3 februarie 1918.
25. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 52-1087, duminică, 1 aprilie 1918.
26. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 84-1044, duminică, 8 aprilie 1918.
27. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 73-1058, marţi 17 aprilie 1918.
28. „Înainte. Galaţii-Noi”, nr. 73-1058, marţi 17aprilie 1918.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

82

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

C AT E DR A L A ORTOD OX Ă
„ SF. I E R A R H N IC OL A E”
DE L A F ON DA R E ŞI PÂ NĂ
L A SF I N Ţ I R E A S A
Mari us Mi trof, consilier,
D irecţi a Judeţeană pentru cultură gal aţi
Porțile mari, din fier forjat, se deschid încet sub greutatea materialului din care sunt
confecționate. O construcție nouă, impresionantă, îmbrăcată în cărămidă aparentă1, domină
curtea plantată cu platani și numeroși alți arbori, toți încă tineri. Este Palatul Episcopal, edificat
între 1898-19012, pe locul cesionat de Primăria comunei Galați, din Piața Ștefan cel Mare aflat
în „fața bulevardului grădinei publice.”3 Scopul cesiunii, așa cum era prevăzut în Legea din
9 aprilie 1885, a fost ca pe terenul în suprafață de 33184 mp să se clădească palatul episcopal
cu dependințele sale, seminarul și biserica catedrală,4 trei edificii importante pentru Galațiul
devenit reședința Episcopiei Dunării de Jos prin Decretul regal nr. 203 din 7 februarie 1881.5
Eparhia Dunării de Jos s-a înființat la 3 noiembrie 1864, în timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza, în jurisdicția acesteia aflându-se județele Ismail, Bolgrad, Covurlui
și Brăila.6 Primul care a păstorit această eparhie a fost Melchisedec Ștefănescu, până în 27
februarie 1879, când a fost ales de marele colegiu electoral ca episcop al Romanului.7 Reședința
episcopală a fost stabilită la Ismail, capitala Basarabiei sudice. Aici, biserica catedrală a
episcopiei era Soborul, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, catedrală considerată ca
fiind cea mai frumoasă și mai bogată din bisericile Ismailului și chiar a întregii eparhii, situată
în centrul orașului și al bulevardului ce străbate strada principală a acestui oraș.8
După războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, război prin care România și-a
1. Ion Bulai, Atunci când veacul se năștea..., Editura Eminescu, București, 1990, p. 41
2. Paul Păltănea, Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918, vol. II, Editura Partener, Galaţi, 2008,
p. 212.
3. Moise N. Pacu, Cartea județuilui Covurlui, Stabilimentul grafic I.V. Socec, București, 1891, p. 118.
4. Ibidem.
5. Ibidem, p. 116.
6. Ibidem.
7. Ibidem.
8. Ibidem, p. 118.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

83

declarat independența față de Imperiul Otoman, și după încheierea tratatului de la Berlin
din 1/13 iulie 1878, pierderea județelor din sudul Basarabiei în favoarea Rusiei, dar și alipirea
Dobrogei la România, au determinat autoritățile românești să reconsidere harta politică,
economică, socială a sud-estului țării.
Reședința Episcopiei Dunărea de Jos a fost strămutată provizoriu la Galați, înlocuindu-se
cele două județe basarabene pierdute cu județele Tulcea și Constanța. Regele Carol I stabilea,
în mod definitiv, în 1881, reședința episcopiei la Galați.
Odată fixată reşedinţa la Galaţi, se impunea şi înălţarea unei catedrale, cel puţin pentru a
eterniza eroismul soldaţilor români din Războiul pentru Independenţă9. Însă lipsa fondurilor
necesare construirii acestei catedrale au determinat ca biserică catedrală a Episcopiei să fie
aleasă biserica Sf. Nicolae, aflată pe strada cu aceelași nume ca și hramul bisericii, una din
cele mai importante biserici, foste mănăstirești, din Galați, construită pe la 1839, pe locul
altor biserici, ultima datând din 1776 10. Biserica, la acea dată, era situată în inima oraşului, la
câţiva zeci de metri de Piaţa Regală, mult mai accesibilă enoriaşilor gălăţeni faţă de Biserica
Sf. Împăraţi, cunoscută drept „catedrala din deal”, construcţie monumentală, edificată în
perioada 1857-1863, dar aflată la marginea oraşului de atunci.
Astfel, cei aproximativ trei kilometri de la Palatul Episcopal și până la catedrala
Sf. Nicolae, puteau fi parcurşi pe strada Domnească, „largă, lungă, plantată” din timpul
primariatului lui Constantin Ressu, cu teii ce par nişte soldaţi aliniaţi să prezinte onorul,
„pavată cubic, bordată […] de locuințe particulare elegante și ornate cu grădini îngrijite”11,
până la biserica comunității elene, de unde începea Corso-ul, zona comercială cu „clădiri
mari europene și oteluri frumoase”12.
Seria cutremurelor de pământ, cu magnitudinea de peste 6 grade, care au avut loc la
31 martie 1901, 30 iulie 1901 şi 13 septembrie 190313, unele cu intensitate foarte mare, altele
cu o intensitate distructivă, a afectat în mod serios biserica Sf. Nicolae, stricăciunile suferite
determinând închiderea acesteia14.
Biserica devenind de nefolosit, episcopul Pimen Georgescu a solicitat, la 22 septembrie
1903, preşedintelui Consiliului de Miniştri, D.A. Sturdza, să acorde fondurile necesare pentru
construirea Catedralei15.
La acea dată, pe strada Domnească, la câţiva zeci de metri de Palatul Episcopal, se afla
clădirea Institutului Notre Damme de Sion. Peste drum de Institut, ca o gură știrbă, se află
un teren întins, viran, plin de bălării, flancat de două case cu grădinile lor, fiecare dintre ele
amplasate la colțul străzii Domnească cu strada Vulturului (astăzi strada Episcop Melchisedec
9. Paul Păltănea, op. cit., p. 211.
10. Corneliu Stoica, Monumente religioase din municipiul Galați, Editura Alma, Galați, 2001, p.64.
11. Ion Bulai, op. cit., p. 41.
12. Ibidem.
13. Cutremurul din 31.03.1901 a avut epicentrul în Marea Neagră, cu o magnitudine de 7,2; cel din
30.07.1901, cu epicentrul în Vrancea, a avut magnitudinea de 6, iar cel din 13.09.1903, cu magnitudinea
de 6,3, a avut epicentrul tot în Vrancea, conform http://www.snas.ro/index.php?option=istoric.
14. Paul Păltănea, op. cit., p. 211.
15. Ibidem.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

84

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

Ştefănescu), pe de o parte, și strada Zimbrului (astăzi strada Basarabiei), pe de cealaltă parte.
Acest teren viran aparținea Cercului Militar din Galați,16 loc cedat de comună Ministerului
de Război pentru a clădi localul Comandamentului corpului de armată17.
În anul în care se împlineau patruzeci de ani de la înfiinţarea Eparhiei Dunării de Jos,
episcopul Pimen Georgescu solicita Primăriei Galaţi pentru construirea Catedralei, „locul
Cercului Militar din Galați, loc care se întinde din strada Domnească până în strada Mihai
Bravu”18.
La 2 aprilie 1904, se încheia procesul verbal nr. 500, prin care se stabilea locul
construcţiei catedralei „terenul este cel din strada Domnească care se întinde până în strada
Mihai Bravu unde se află cercul militar”, poziţia noului edificiu „fața catedralei să fie în str.
Domnească, iar altarul spre răsărit”, motivându-se alegerea locului „acest loc a fost cedat
de comună Ministerului de război pentru a clădi localul Comandamentului corpului de
armată, care clădire încă nefăcându-se, suntem de părere ca prin o lege Ministerul de Război
să cedeze acest loc în toată întinderea lui Ministerului de Culte și instrucțiune Publică în
schimbul unui alt loc ce comuna va oferi Ministerului de Război pentru a-și construi localul”,
comuna obligându-se „de a expropria partea din fund ce aparține doamnei Hențescu și care
se mărginește în acea parte cu locul Ministerului de Război.”19 Procesul verbal era semnat de
episcopul Pimen al Dunării de Jos, pe de o parte, şi prefectul Gheorghe Antachi, Emil Vulpe,
Victor Macri, N.N. Madgearu, G.N. Gamulea ș.a.20
Imobilul doamnei Henţescu, pentru care Primăria îşi lua obligaţia de a-l expropria,
era amplasat pe strada Mihai Bravu, latura de vest a imobilului învecinându-se cu locul care
urma să fie cedat în vederea construirii Catedralei.
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, condus de Spiru Haret, în anul 1904, a
organizat un concurs de proiecte pentru această catedrală, juriul fiind format din episcopul
Pimen Georgescu, arhitecţii Ion Mincu, Gheorghe Sterian şi N. Gabrielescu.21 Au fost
prezentate 11 proiecte, însă s-a optat pentru o colaborare între arhitecţii Petre Antonescu
şi Ştefan Burcuş, reprezentanţi ai arhitecturii neo-româneşti, care trebuiau ca până la 15
ianuarie 1905 să prezinte un singur proiect22.
Lucrările la fundaţie au început prin luna iulie 190523, iar piatra fundamentală a fost
pusă la 27 aprilie 1906 în prezenţa Prinţului moştenitor Ferdinand şi a Principesei Maria.24
Construcţia acesteia a fost finalizată, mai puţin un element: conform proiectului,
Catedrala nu avea clopotniţa integrată în corpul acesteia - în turle - ci trebuia construită
în afara ei. În aceste condiţii, aşa cum reiese din adresa nr. 28886 din 2 octombrie 1908, a
16. Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Galați (în continuare SJAN Galați), Fond Primăria Galați,
Dosar 63/1904, f. 2.
17. Ibidem, f. 4.
18. Ibidem, f. 2.
19. Ibidem, f. 4.
20. Ibidem.
21. Cornelui Stoica, op.cit., f. 12.
22. Ibidem.
23. Ibidem, p. 10,
24. Paul Păltănea, op. cit., p. 211.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

85

Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice „S-a ajuns însă cu clădirea până la clopotniță și
aceasta nu se poate ridica, și prin urmare cu lucrul nu se mai poate merge înainte, tocmai din
cauza casei doamnei Hențescu.”25 Primăria oraşului Galaţi răspunde ministerului cu adresa
nr. 8772.
La 15 noiembrie 1908, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice transmisese o nouă
adresă, prin care „roagă Primăria să dea o soluție favorabilă chestiunii cumpărării terenului
și clădirilor doamnei Stravescu, necesare catedralei acestui oraș”26.
Negăsindu-se acea soluţie favorabilă la care făcea referire ministerul, corespondenţa
dintre Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Episcopia Dunării de Jos şi Primăria
comunei Galaţi a continuat fără să se întrevadă, însă, vreo posibilitate de rezolvare a problemei,
căci la 8 ianuarie 1913, situaţia se afla în acelaşi impas27.
Episcopia Dunării de Jos, cu adresa nr. 439 din 1 aprilie 1914, comunicată Primăriei,
amintea acesteia că prin adresa nr. 2445 din 28 decembrie 1911, solicitau răscumpărarea
caselor lui I. Atanasiu din strada Mihai Bravu „spre a se putea construi clopotnița și a se
termina pavagiul dimprejurul nouii catedrale episcopale”28. I. Atanasiu era noul proprietar
al caselor foste Henţescu, de pe strada Mihai Bravu, nr. 11, case care se învecinau la nord şi
vest cu curtea Catedralei Episcopale, la est cu strada Mihai Bravu, iar la S cu proprietatea I.
Orenstein29.
Prin adresa nr. 555, Episcopia Dunării de Jos informa Primăria Galaţi la 10 aprilie
1913, că „Moștenitorii caselor din curtea noii catedralei” au început demersurile „să
închirieze aceste case pe o perioadă de 3-5 ani, ceea ce ar îngreuna și mai mult răscumpărarea
lor; și cum în discuțiunea ce am avut cu dumnealor s-au arătat dispuși să primească prețul
exproprierii și în 2-3 rate, credem că acuma este timpul cel mai profitabil pentru onor
Primărie, de a intra în tratative cu moștenitorii pentru expropierea acelor case […] care pe
lângă că întunecă aspectul catedralei și-i fac o notă discordantă; dar ocupă și locul pe care
urmează să se zidească clopotnița, care după plan nu poate fi așezată nici în fața bisericii spre
strada Domnească și nici în turle”30.
La 28 mai 1913, Consiliul Comunei pune rezoluția că nu are fonduri31.
A trecut încă un an de corespondenţă, fără ca situaţia să fie rezolvată, Catedrala
rămânând, în continuare, fără clopotniţă.
În luna iunie a anului 1914, Consiliul comunal se întruneşte în şedinţă extraordinară,
sub preşedinţia primarului Constantin Ţinc. Se prezintă raportul Serviciului tehnic al comunei
prin care comisia numită la 7 iunie 1914, evalua imobilul lui I. Atanasiu, fost Stravescu, din
str. Mihai Bravu, la suma de 73.321 lei32.
25. SJAN, Fond Primăria Galaţi, Dosar 63/1904, f. 12.
26. Ibidem, f. 15.
27. Ibidem, f. 20.
28. Ibidem, f. 26.
29. Ibidem, f. 32.
30. Ibidem, f. 25.
31. Ibidem, f. 25 v.
32. Ibidem, f. 30.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

86

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

Consiliul admite, în principiu, ca imobilul să fie cumpărat de Administrația bisericii
până la concurența sumei de 72.000 lei. Această sumă fiind ulterior rambursată de comună în
rate anuale, în termen de 10 ani.
În aceeaşi şedinţă se stabileşte şi faptul că „din acest imobil comuna va ceda
administrației casei bisericii, terenul necesar pe care să construiască clopotnița catedralei, iar
restul locului împreună cu materialul care va rezulta din dărâmarea clădirii care este acum pe
întregul loc să rămînă în deplină și absolută stăpânire a comunei”33.
Procesul verbal al şedinţei, cu nr. 30 din 19 iunie 1914, a fost semnat de Constantin Ţinc,
D.G. Mitescu şi consilierii Th. Deleanu, Neculai Iacovachi, Ion Cinciu, Alecu N. Dumitriu34.
Când situaţia, care trena de aproape 10 ani, părea a-şi fi găsit rezolvarea, la nici o
lună de la această şedinţă extraordinară a Consiliului comunal, Episcopia Dunării de Jos,
păstorită de astă dată de Nifon Niculescu35, în corespondenţa înregistrată cu nr. 124 din 10
iulie 1914, transmitea Primăriei mulţumirile sale „dar cu părere de rău aduce la cunoștință
că nu împărtășesc părerea ca restul și materialul rezultat din demolare să rămână Primăriei.
Terenul trebuie dat Episcopiei ca să construiască locuințele personalului36.
La 6 august 1917, pe vremea cumplitelor frământări sufleteşti, pricinuite de Războiul
de Reîntregire, Catedrala a fost sfinţită de episcopul Nifon Nicolescu37 cu hramul „Sf. Marele
Ierarh Nicolae”.
Despre edificarea Catedralei şi arhitectura acesteia au fost scrise numeroase lucrări şi nu
vom insista. Arhitectura neo-bizantină cu elemente munteneşti prin care stilul brâncovenesc,
evident prin formele artistice, face ca această biserică să fie una din cele mai frumoase din
ţară şi o adevărată podoabă artistică a oraşului, fapt pentru care a fost clasată ca monument
istoric.
Fără să abordăm in extenso întreaga arhitectură a Catedralei, ne vom opri pentru câteva
clipe, asupra aspectului deosebit de monumental al faţadei, întregit de arhitectura pridvorului
ale cărei arce treflate se sprijină pe patru grupe de coloane gemene, cu fusuri netede, la
capătul cărora se află capiteluri compozite. Registrul dintre arce este alcătuit din chenare
care urmează conturul acestora, interiorul chenarelor având elemente decorative cu motive
vegetale. Amprenta stilului brâncovenesc este evidentă căci modelul brâncovenesc al cărui
conţinut a fost legat de timp, aşa cum se întâmplă cu toate modelele, a supravieţuit prin partea
cea mai nobilă a oricărui model, prin formele artistice, conturând un stil38 ale cărui căutări
dăduse naştere la o mişcare programatică, cunoscută drept arhitectura neoromânească şi ai
cărui reprezentanţi erau şi cei doi arhitecţi Petre Antonescu şi Ştefan Burcuş care au executat
proiectul Catedralei.
33. Ibidem, f. 30.
34. Ibidem, f. 30 v.
35. Paul Păltănea, op. cit., p. 211.
36. Ibidem, f. 33.
37. Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galaţii, Societatea de editură ştiinţifică şi culturală, Galaţi, 1927, p. 60.
38. Alexandru Duţu, Modelul cultural brâncovenesc, în Constantin Brâncoveanu, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1989, p. 169.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

87

D ONAȚIA BIBLIOFILULUI
V.A. URECHIA, OBIECT AL
EVALUĂRII ȘI CL ASĂRII ÎN
PATRIMONIUL CULTURAL
NAȚIONAL MOBIL
Prof. dr. zanfi r i li e, director ,
Bi bl i oteca „V.A. Urechi a” Galaţi
Înfiinţată prin Decret regal în 1889, Biblioteca „V.A. Urechia” s-a străduit permanent şi
a reuşit, în cei 124 de ani de existenţă să-şi îndeplinească importanta misiune de conservare
și valorificare a colecției transmisă parțial prin îndemnul lăsat de mentorul şi părintele său
spiritual, academicianul Vasile Alexandrescu Urechia: „Să fiţi apărătorii bibliotecii… şi să
reclamaţi conservarea şi înmulţirea ei”.
În cadrul Compartimentului Colecţii speciale, Biblioteca Judeţeană depozitează,
organizează şi conservă un fond impresionant şi valoros de documente – 15.800 de unităţi de
bibliotecă, repartizate pe următoarele tipuri de resurse: carte românească veche 1508-1830 - 506
u.b., carte străină veche 1450-1750 – 532 u.b, carte românească cu alfabet de tranziţie 18311865, carte străină 1751-1865, carte românească şi străină după 1865, manuscrise, fotografii,
gravuri, hărţi, arhivă, foi volante, fotocopii, microfilme, diplome şi alte tipuri de documente.
Un număr însemnat dintre acestea sunt cărţi cu o valoare considerabilă pentru
patrimoniul cultural naţional mobil: ediţii unicat în ţară, exemplare cu ilustraţii remarcabile,
cu însemnări speciale, titluri străine care conţin informaţii despre spaţiul românesc sau cu
valoare ştiinţifică notabilă.
Între cele 532 de exemplare reprezentate de cartea străină veche se află 12 incunabule
(în 11 exemplare) – tipărituri preţioase apărute în secolul al XV-lea, în faza de „leagăn” a
tiparului. Cea mai veche tipăritură existentă în colecţiile Bibliotecii „V.A. Urechia” este
lucrarea „De consolatione theologiae” de Johannes de Tambaco, apărută în preajma anului
1472, la Strasbourg.
De o însemnată valoare bibliofilă sunt şi cele 14 elzevire pe care Biblioteca le deţine în
12 exemplare (2 dintre ele fiind colligate), cel mai vechi datând din 1599 - „Alexandra: Poema
obscurum” de Lycophron Chalcidensis.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

88

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

În ceea ce priveşte cartea românească veche, Biblioteca se mândreşte cu 506 de
exemplare de însemnătate documentară deosebită, cea mai veche carte românească fiind
„Evangheliar slavonesc”, tipărit în 1562 de către Diaconul Coresi.
În cea mai mare parte, aceste documente au fost dăruite bibliotecii de către fondatorul
acesteia și rafinatul colecționar, academicianul Vasile Alexandrescu Urechia. Pentru valoarea lor
istorică, documentară, ştiinţifică şi culturală, multe dintre ele sunt susceptibile de a fi clasate în
patrimoniul cultural naţional mobil, impunându-se cunoaşterea valorii lor reale de patrimoniu.
În vederea realizării acestui obiectiv, în decursul anilor 2011-2013 au fost obţinute
resursele financiare necesare demarării activităţii de expertizare şi evaluare a documentelor.
Au fost analizate 278 de documente, reprezentând 254 de u.b. carte străină veche tipărită în
perioada 1472-1699. Operaţiunea a fost una complexă şi de durată şi a constat în mai multe
etape.
Selectarea resurselor s-a realizat în urma încheierii verificării gestionare a fondului
de documente care fac obiectul colecţiilor speciale, respectiv a studierii şi prelucrării
borderourilor obţinute. A fost procurată şi studiată documentaţia necesară, începând cu
legislaţia în vigoare - Legea nr. 182 (r) din 25.10.2000 şi Norma de clasare a bunurilor culturale
mobile, reglementată prin H.G. nr. 886/2008 din 20.08.2008 – şi cu bibliografii şi cataloage
în care erau menţionate şi descrise lucrările - Catalogul general al cărţilor, manuscriselor
şi hărţilor aflate la 1890, octombre 1, în această bibliotecă, urmat de inventarul general al
mobilierului şi dotaţiunei bibliotecei apărut în perioada 1890-1900 la Tipografia Curţii Regale
din Bucureşti, bibliografia Cartea românească veche, întocmită de Gheorghe Hâncu, catalogul
„Cartea străină veche” elaborat de Ion Mărunţelu lucrările Elenei-Maria Schatz - Carte
străină și Catalogul colectiv al incunabulelor din România – şi, nu în ultimul rând, au fost
examinate fişele din Catalogul alfabetic de serviciu, precum şi alte documente de referinţă.
De asemenea, s-au avut în vedere și Normele de evaluare a bunurilor din patrimoniul cultural
național, apărute la București în anul 1980.
Principalul criteriu avut în vedere la selectarea documentelor a fost cel al vechimii. În
acest sens, borderourile cu titlurile documentelor respective au fost prelucrate şi ordonate
cronologic, după data de apariţie a acestora. Titlurile din borderouri au fost confruntate cu
cataloagele şi alte materiale de referinţă, pentru a fi stabilite elementele necesare identificării
lor (autor, titlu, date de publicare, format, paginaţie etc.). Datele au fost înscrise în tabelele
cu documente propuse spre expertiză şi evaluare. Starea de conservare a fost stabilită prin
confruntare directă, cu exemplarele în faţă, urmărindu-se, în acelaşi timp, ca acestea să fie
complete.
În urma studierii documentelor şi a confruntării lor cu cataloagele şi alte materiale
de referinţă, s-au întocmit tabelele cu documentele propuse spre evaluare, completându-se
toate datele necesare: autor, titlu, loc de publicare, editor/tipograf, dată de publicare, poziţie
în catalog, număr inventar şi cotă.
Acţiunea de expertizare şi evaluare a fost realizată de către domnul dr. Doru Bădără –
expert autorizat în carte veche românească, carte veche străină şi bibliofilie.
Stabilirea preţului documentelor s-a realizat prin studierea şi examinarea fiecărui
exemplar în parte, precum şi prin cercetarea referinţelor, a cataloagelor şi a bibliografiilor
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

89

existente, ţinându-se cont de orice informaţie disponibilă referitoare la documentul analizat.
În determinarea valorii fiecărei cărţi s-a pornit de la un preţ iniţial, acordat în raport cu
vechimea acesteia şi cu tarifele la nivel internaţional, la care s-au adăugat cote procentuale
pentru: raritatea lucrării, valoarea ştiinţifică, prezenţa în lucrare a informaţiilor despre
spaţiul românesc, prezenţa ilustraţiilor şi a hărţilor, a gravurilor, calitatea şi arta imprimării,
apartenenţa la o colecţie recunoscută, prezenţa însemnărilor şi a mărcilor de proprietate,
calitatea şi vechimea legăturii, originalitatea copertei. Valoarea a fost micşorată pentru
lucrările incomplete sau cu o stare de conservare necorespunzătoare şi pentru a doua lucrare
din colligat, în cazul volumelor astfel legate.
Având în vedere valoarea deosebită a acestor documente atât din punct de vedere
bibliofil şi documentar, cât şi patrimonial, în anul 2013 s-au propus spre clasare 7 (șapte)
incunabule susceptibile de a fi clasate în patrimoniul cultural naţional mobil. În acest sens,
s-a demarat operaţiunea de întocmire a fişelor analitice de evidenţă, în conformitate cu
instrucţiunile furnizate de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Fişele au fost iniţial
completate cu informaţii preluate din cataloage, materiale de referinţă şi fişele matcă din
Catalogul alfabetic de serviciu, după care s-a realizat confruntarea directă cu exemplarul pentru a se corecta elementele bibliografice şi a se stabili şi consemna starea de conservare,
legătura etc.
Dosarele de clasare pentru fiecare document în parte, cu toată documentaţia
necesară (cererea de clasare, raportul de expertiză, fişa standard, fişa analitică de evidenţă),
în conformitate cu prevederile Legii nr. 182(r) din 25.10.2000 şi ale Normei Ministerului
Culturii din 20.08.2008 de clasare a bunurilor culturale mobile, reglementată prin H.G.
nr. 886/2008, au fost întocmite, în format tipărit și electronic, de către domnul dr. Doru
Bădără.
Vechimea, frecvența (raritatea), starea de conservare, valoarea istorică și documentară,
autenticitatea, autorul, atelierul sau școala, calitatea realizării tipografice conferă lucrărilor o
mare valoare bibliofilă. Toate lucrările au aparţinut istoricului şi bibliofilului V.A. Urechia,
care le-a inclus printre cărţile care au constituit donaţia din anul 1890, ce a stat la baza
înfiinţării actualei Biblioteci care îi poartă cu cinste numele.
Redăm în continuare informații despre cele 7 (șapte) incunabule intrate în Tezaurul
Patrimoniului Cultural Naţional Mobil, clasarea fiind aprobată în Ședința din data de
25.02.2014 de către Ministerul Culturii prin Direcția Patrimoniu Cultural, reprezentată de
Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor.
Crescentiis, Petrus de (1230-1320?). Ruralia commoda. - Louvain : Johann von
Paderborn, 1474. – [198] f., [3] f. mss. ; in-folio (298 x 209 mm)
Lucrarea aparţine italianului Petrus de Crescentiis şi a fost tipărită în anul 1474 la
Louvain, de către tipograful Johann von Paderborn.
Documentul oferă o imagine edificatoare a situaţiei agriculturii şi nivelului agronomiei
în Europa de Vest şi în zona mediteraneană în ultima parte a secolului al XIII-lea şi începutul
celui de-al XIV-lea.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

90

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

Toate informaţiile cuprinse în lucrare, precum şi cele provenite din raportarea ei
la contextul activităţii autorului ca şi la biografia sa ne confirmă că aceasta a aparţinut în
mod indubitabil lui Petrus de Crescendiis, reputat autor cu solide studii de drept şi filosofie,
realizate la Universitatea din Bolognia, la mijlocul secolului al XIII-lea. Opera a stârnit un
mare interes, cunoscând mai multe ediţii în secolele XV şi XVI.
Incunabulul aparţine unei ediţii rare şi foarte valoroase, care succede ediţiilor din
1471, tipărite la Augsburg, respectiv Strasbourg şi face parte din tirajul primei cărţi tipărite
la Louvain, fiind singurul care se găseşte în România din această ediţie.
Exemplarul deţinut de Biblioteca „V.A. Urechia” este complet, cu filele bine păstrate.
Legătura este de sec. XV și are scoarţe din lemn masiv îmbrăcate în piele pe care sunt
imprimate la rece diverse elemente decorative, geometrice şi figurative, care datează, probabil,
din ultimile decenii ale secolului al XV-lea, supoziţie întărită şi de prezenţa ca forzaţ a unei
file manuscrise în limba latină pe care este consemnat anul 1320. Cotorul are 5 binduri şi
capitalband.
Lucrarea a fost tipărită de către Johann von Paderborn, unul dintre celebrii tipografi
ai perioadei incunabulare, care a introdus arta tiparului în Louvain, lucrând apoi la Veneţia
şi în Germania. Prin folosirea caracterelor „gotice reformate” a realizat o foarte frumoasă
tipăritură, fapt care a ridicat valoarea bibliofilă a lucrării. Textul este în limba latină, dispus pe
două coloane (42 rânduri pe coloana plină), pe hârtie manuală, iar tiparul este înalt, negru şi
roşu. Prima foaie cuprinde un ex-libris gravat Lacoste A, care reprezină un teasc. Rubricaţia
este completată manuscris cu chinovar.
Între forzaţ şi textul tipărit există 3 f. cu text manuscris în limba franceză, însemnări
realizate cu tuș negru despre care renumitul bibliolog Corneliu Dima Drăgan menţiona în
1981, într-o scrisoare adresată directorului de atunci al Bibliotecii, Nedelcu Oprea: „... După
cum ştiţi acest incunabul, rarisim în sine, are... ample note în limba franceză veche,
care au fost datate de specialiştii pe care i-am cosultat, la Universitatea din Bordeaux,
la începutul secolului al XVI-lea, textul lor, acum gata de transcris, în cea mai mare
parte, reprezentând un rarisim compendiu de farmacologie medievală necunoscut
cercetătorilor europeni...”1
Valerius Maximus, Caius (cca 20 î.H. - 50 d.H.). Facta et dicta memorabilia. Libri
IX. - Milano : Philippus de Lavagna, 1478. – [129] f. ; in-folio (330 x 228 mm)
Lucrarea aparţine lui Valerius Maximus şi a fost dedicată celui de-al doilea împărat
roman, Tiberius Iulius Caesar Augustus, care a domnit în perioada 14-37 d.H.
Prin intermediul exemplelor alese pentru ilustrarea antitezei romani – „străini”,
lucrarea ne transmite o serie de informaţii despre aspecte din viaţa Romei antice care nu
s-au păstrat în alte texte, fapt care îi conferă calitatea de izvor istoric şi îi ridică valoarea
ştiinţifică. Sunt incluse şi informaţii referitoare la spaţiul românesc. De exemplu, la pagina
117 există menţiunea daco-romanica: De gente Thraciae.
1. Dima-Drăgan, Corneliu. Scrisoare adresată lui Nedelcu Oprea. Toronto, 1981/11/24, Mss. IV 375, p. 2.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

91

Toate informaţiile cuprinse în lucrare, precum şi cele provenite din raportarea ei la
contextul activităţii autorului ca şi la biografia sa, ne confirmă că aceasta a aparţinut în mod
indubitabil lui Valerius Maximus, unul dintre clasicii literaturii latine.
Exemplarul deţinut de Biblioteca „V.A. Urechia” face parte din tirajul apărut la Milano
la data de 4 februarie 1478 - ediţie valoroasă, mai rară - şi este singurul care se găseşte în
România din această ediţie. Incunabulul este în stare bună de conservare, fiind complet, cu
filele curate şi foarte bine păstrate. Legătura este relativ nouă, din carton şi pergament, iar
cotorul are 3 binduri. Pe cotor sunt imprimate în bronz, cu linii aurite: Valerius Maximus.
Anno 1478.
Documentul este tipărit de Philippus de Lavagna, primul tipograf a cărui activitate
la Milano este demonstrată de o carte pe ale cărei file apare numele său. Este un tipograf
reputat atât datorită calităţii tipăriturilor sale, cât şi prin nivelul operelor pe care le imprima.
Tipăritura este bine realizată tehnic, iar aspectul estetic al exemplarului câştigă prin rubricaţia
manuscrisă. Textul este scris în limba latină, tipărit pe hârtie manuală, cu 40 de rânduri pe
foaie plină. Tiparul este înalt, monocrom (negru). Rubricaţia este completată de mână, cu
majusculele corespunzătoare realizate policrom. Întâlnim numeroase însemnări manuscrise
în limbile latină şi italiană. Sunt prezente şi însemnări marginale cu cerneală neagră.
Exemplarul cuprinde 1 (unu) ex-libris gravat.
VOCABULARIUS juris utriusque. - Speyer : Peter Drach, 1478. – [323] f. ; in-folio
(277 x 191 mm)
Incunabulul aparţine ediţiei apărute în septembrie 1478 şi tipărite de Peter Drach.
Lucrarea este o compilaţie de drept cu un mare impact în secolul al XV-lea care aduce
o contribuţie semnificativă la cunoaşterea practicii juridice şi dezvoltării studiului dreptului
din această perioadă, apărând în mai multe ediţii.
Toate informaţiile cuprinse în document, caracteristicile tehnice ale realizării
tipografice, precum şi cele provenite din raportarea tipăriturii la contextul editorial al epocii
confirmă faptul că este vorba despre o lucrare autentică.
Exemplarul deţinut de Biblioteca „V.A. Urechia” aparţine unei ediţii valoroase, mai
rare şi este singurul din această ediţie care se găseşte în România. Documentul este într-o
stare bună de conservare, având filele curate, bine păstrate. Legătura este jumătate piele pe
carton, realizată, probabil, în sec. al XIX-lea. Pe cotor, este menţionat titlul cu litere aurii.
Documentul a beneficiat de o tipăritură foarte frumoasă, bine realizată tehnic de către
Peter Drach (1456–1504), unul dintre cei mai renumiţi tipografi germani care au activat în
secolul al XV-lea, care a folosit pentru prima ediţie a acestei lucrări, apărută în 1477, o literă
specială. Textul este în limba latină, tipărit pe hârtie manuală, cu 40 de rânduri pe foaia plină.
Tiparul este înalt, monocrom (negru). Aspectul exemplarului câştigă în plan estetic prin
rubricaţia completată de mână, cu majusculele corespunzătoare realizate cu chinovar. Sunt
prezente însemnări marginale în limba latină cu tuş negru şi sublinieri în text cu tuş roşu şi
negru. Pe foaia de gardă apar datele bibliografice ale incunabului, scrise de către bibliofilul
V.A. Urechia.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

92

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

Albertus de Padua (1282-1328). Expositio evangeliorum
dominicalium et festivalium. Nicolaus von Dinkelsbühl,
Concordantia in passionem dominicam. - Ulm : Johann
Zainer, [cca 1480]. – [342] f. ; in-folio (305 x 215 mm)
Lucrarea aparţine teologului Albertus de Padua şi a
fost tipărită, probabil în anul 1480, la Ulm, de către Johann
Zainer.
Documentul este reprezentativ pentru Albertus de
Padua, unul dintre marii teologi de la sfârşitul secolului al XIIIlea şi începutul celui următor. Valoarea ei ştiinţifică este de
mare importanţă în evoluţia teologiei din Europa Occidentală
în Evul Mediu.
Toate informaţiile cuprinse în lucrarea analizată, precum
şi cele provenite din raportarea ei la contextul activităţii
autorului ca şi la biografia sa ne confirmă că această lucrare aparţine în mod indubitabil lui
Albertus de Padua.
Ediţia este una valoroasă şi rară şi este singura lucrare a lui Albertus de Padua, tipărită
în secolul al XV-lea, care se găseşte în România.
Exemplarul deţinut de Biblioteca „V.A. Urechia” este într-o stare bună de conservare, cu
blocul cărţii complet, unele pagini prezentând restaurări artizanale, realizate probabil în sec. al
XIX-lea, care nu au afectat oglinda textului. Legătura este modernă, realizată în sec. al XIX-lea,
jumătate piele pe carton. Forzaţul este din hârtie marmorată, iar cotorul are 5 binduri. Pe cotor
sunt imprimate în bronz motive grafice și textul: „Johannis Zainer. Incunable d’Ulme 1480”.
Incunabulul a beneficiat de o frumoasă tipăritură, produsă de tipograful Johann Zainer
care a realizat lucrări ce se disting prin aspect şi calitatea tehnică a imprimării. Textul, în
limba latină, este tipărit cu caractere gotice rotunde, pe hârtie manuală groasă, cu 41 rânduri
pe pagină. Tiparul este înalt, monocrom (negru). Aspectul estetic al exemplarului câştigă
prin rubricaţia manuscrisă, cu majusculele corespunzătoare realizate cu chinovar. Pe foaia
de gardă sunt menționate informații despre incunabul cu text manuscris. Indexul este dispus
pe două coloane, pe 10 f. legate la sfârşitul volumului. Exemplarul nu are signatură. Sunt
prezente însemnări manuscrise marginale şi interliniare în limba latină cu cerneală neagră şi
sublinieri.
Georgius de Hungaria (Captivus Septemcastrensis) (1422?-1502). De moribus,
conditionibus et nequitia Turcorum etc. […]. – [Urach : Konrad Fyner, cca 1481]. – [70] f.
; in 4º (205 x 145 mm)
Lucrarea a apărut la Urach, în preajma anului 1481 şi constituie un izvor pentru
realităţile Imperiului Otoman din secolul al XV-lea, conţinând informaţii istorice ample
privind Ţările Române şi relaţiile lor cu Sublima Poartă, ceea ce îi conferă o mare valoare
ştiinţifică.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

93

Toate informaţiile cuprinse în lucrare, precum şi cele
provenite din raportarea ei la contextul activităţii autorului
ca şi la biografia sa ne confirmă că aceasta aparţine în mod
indubitabil lui Georgius de Hungaria, un transilvănean din
Romos, o localitate de lângă Orăştie, care, în anul 1438, a fost
luat prizonier de către turci unde a învățat „limba și obieceiurile
lor, descriindu-le pentru întâiași dată, pe baza experiențelor
proprii”2. Aici a stat până în anul 1458 după care se instalează
la Roma.
Exemplarul deţinut de Biblioteca „V.A. Urechia” aparţine
unei ediţii valoroase şi rare şi este singurul din această lucrare
care se găseşte în România. Incunabulul are o stare bună de
conservare. Blocul cărţii este complet, cu file curate, foarte
frumos păstrate, deşi lipsesc copertele. Legătura este nouă, executată în anul 1992.
Documentul a beneficiat de o bună tipăritură, executată de Konrad Fyner, reputat
pentru calitatea tipografică a celor 7 (şapte) lucrări imprimate de el la Urach. Textul este în
limba latină, tipărit pe hârtie manuală, cu 28 de rânduri pe foaia plină. Tiparul este înalt,
monocrom (negru). Exemplarul nu are signatură.
Angelus de Clavasio (1411–1495). Summa angelica de casibus conscientiae.
Additiones Hieronymus Tornieli. – Venezia : Nicolaus von Frankfurt, 1487 [30 oct.]. – [6],
396, [11] f. ; in 8º (218 x 164 mm)
Incunabulul Summa angelica de casibus conscientiae.
Additiones Hieronymus Tornieli aparţine reputatului jurist și
teolog Angelus de Clavasio şi a fost tipărit la Venezia, în anul
1487. Lucrarea a contribuit la dezvoltarea teologiei romanocatolice şi a fost una dintre cele mai renumite scrieri pe această
temă, valoarea sa fiind confirmată de numeroasele reeditări pe
care le-a avut în secolul următor.
Toate informaţiile cuprinse în lucrare, precum şi cele
provenite din raportarea ei la contextul activităţii autorului
ca şi la biografia sa ne confirmă că această lucrare aparţine
în mod indubitabil lui Angelus de Clavasio (Angelo Carlleti/
Angelo da Chivasso), teolog minorit cu formaţie umanistă.
După o scurtă perioadă de activitate politică, Angelo Carlleti
s-a călugărit. De pe o poziţie superioară a ierarhiei ecleziastice
el a primit numeroase însărcinări din partea Vaticanului. În plan teoretic s-a preocupat de
studierea teologiei morale.
Exemplarul deţinut de Biblioteca „V.A. Urechia” aparţine unei ediţii mai rare, cea
apărută în 1487, fiind singurul din această ediţie care se găseşte în România. Documentul se
2. Dima-Drăgan, Corneliu. Scrisoare adresată lui Nedelcu Oprea. Toronto, 1981/11/24, Mss. IV 375, p. 2.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

94

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

află într-o stare bună de conservare, fiind complet, cu filele curate, bine păstrate. Legătura este
modernă, în carton. Pe cotor, titlul este imprimat în bronz.
Incunabulul a fost tipărit în atelierul lui Nicolaus von Frankfurt, unul din primele
ateliere care au imprimat în Veneţia, oraş ce în curând devine un centru reputat al artei
tipografice. Tipăriturile produse în imprimeria lui sau editate de acesta se disting prin valoare
şi calitate grafică.
Textul este în limba latină, tipărit pe 2 (două) coloane, pe hârtie manuală, cu 50 de
rânduri pe coloana plină. Tiparul este înalt, monocrom (negru). Iniţiala „I” de la „Incipit”
este ornată policrom şi iluminată. Exemplarul are paginile numerotate și nu are signatură.
Sunt prezente însemnări manuscrise marginale în limba italiană, cu tuş negru.
Statius, Publius Papinius (45-96). Opera : Sylvae cum Domitii, Calderini
commentariis; Thebais, cum Placidii Lactantii commentariis; Achilleis cum Franscisci
Manturantii Commentariis, Calderinus, Domitius. Elucubratio in quaedam Propertii loca;
Ex libro tertio Observationum. – Venezia : Bartholomaeus de Zanis, 1494. – 204 f. ; in-folio
(324 x 215 mm)
Lucrarea aparţine reputatului poet latin al secolului I, Publius Papinius Statius, care
a beneficiat de comentarii solide după începerea tipăririi operei sale. Incunabulul, apărut
la Venezia în 1494, este o ediţie de Opere care grupează întreaga creaţie a lui Statius şi are
valoare literară, ţinând cont de contribuţia autorului la evoluţia poeziei latine în secolul I.
Documentul cuprinde şi informaţii referitoare la spaţiul românesc.
Toate informaţiile cuprinse în document, precum şi cele provenite din raportarea lui
la contextul activităţii autorului ca şi la biografia sa ne confirmă că această scriere aparţine în
mod indubitabil lui Statius, Publius Papinius.
Ediţia este una valoroasă şi rară şi este singura lucrare a lui Statius, Publius Papinius,
tipărită în secolul al XV-lea, care se găseşte în România.
Exemplarul deţinut de Biblioteca „V.A. Urechia” se află într-o stare bună de conservare,
fiind complet, cu filele curate, bine păstrate. Legătura este veche, din piele crudă pe scoarţe de
lemn masiv. Cotorul este cu 3 binduri, iar pentru întărire s-a folosit un pergament manuscris.
Incunabulul a beneficiat de o frumoasă tipăritură, realizată de către Bartholomaeus
de Zanis, care a activat între 1486 şi 1515, având unul din cele mai renumite ateliere care au
imprimat în Veneţia. Bartholomaeus de Zanis s-a făcut remarcat prin numărul şi calitatea
operelor tipărite. Tipăriturile ieşite din imprimeria sa se disting prin calitatea imprimării.
Textul este în limba latină, tipărit pe două coloane, pe hârtie manuală, cu 63 de rânduri pe
coloana plină. Tiparul este înalt, monocrom (negru). Sunt prezente însemnări marginale cu
tuş negru.
Pe forzaţ se află textul manuscris: „Opera Statii. Statii Sylva cum Domitii commentariis;
- Thebais cum Lactantii commentariis; - Achilleis cum Maturantii commentariis. - Hoc per
Bartholomeum de Zanis de Portesio Venetiis impressum opus feliciter explicit, anno 1494,
die 15 martii. - 1 vol. in folio, velin”. Forzaţul din hârtie vergată cu filigran. Pe foaia de titlu se
află un ex-libris gravat deteriorat.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

CRONICĂ DE ÎNTÂMPINARE

95

PROIECTE ŞI REALIZĂRI
EDITORIALE ALE BIBLIOTECII
JUDEŢENE „V.A. URECHIA” GALAŢI
ÎN DOMENIUL MEMORIEI
ŞI CUNOAŞTERII LOCALE
Camel i a toporaş, șef serviciu ,
Bi bli oteca „V.A. Urechi a” galaţi
Cercetarea a reprezentat întotdeauna o constantă a activităţii desfăşurate în Biblioteca
Judeţeană „V.A. Urechia”, găsindu-şi reflectarea în valoroase lucrări date tiparului, care îşi
păstrează valoarea şi utilitatea peste ani. Fie că este vorba de cataloagele de carte veche
străină1 şi românească2, fie că ne referim la catalogul manuscriselor şi scrisorilor3 din
biblioteca gălăţeană sau la lucrările cu caracter bibliografic sau biobibliografic, aşa cum este
cazul anuarelor bibliografice ale judeţului Galaţi şi al dicţionarului dedicat personalităţilor
gălăţene editat în 19734, toate acestea reprezintă importante lucrări de cercetare, care valorifică
colecţiile bibliotecii şi se constituie în importante documente de istorie naţională sau locală.
În spiritul acestei activităţi de cercetare, a fost iniţiat şi proiectul Biroului Informare
bibliografică din cadrul Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia”, derulat sub titulatura „Oameni în
memoria Galaţiului”, care îşi propunea editarea unei serii de volume dedicate personalităţilor
gălăţene aniversate sau comemorate, începând cu anul 2008, anul începerii proiectului.
Dincolo de organizarea unor expoziţii dedicate personalităţilor abordate şi de acţiunile de
promovare dedicate acestora, ambiţiosul proiect a însemnat şi o intensă activitate de cercetare
în scopul reconstituirii biobibliografiei acestor oameni ai Galaţiului şi a descoperirii unui
număr cât mai mare de referinţe care să le contureze personalitatea.
Volumul mare de informaţie adunat prin munca susţinută a bibliografilor şi bogatul
material documentar din colecţiile bibliotecii şi-a găsit astfel reflectarea şi în aceste lucrări cu
1. Ion Mărunţelu, Sorina Codreanu, Florica Carapcea, Cartea străină veche : 1472-1700 : Catalog,
Galaţi, 1975, 246 p.
2. Gheorghe Hâncu, Cartea românească veche : Bibliografie, Galaţi, 1965, 192 p.
3. Paul Păltănea, Catalogul manuscriselor şi scrisorilor din Biblioteca „V.A. Urechia”, Galaţi, 1979, 324 p.
4. Nedelcu Oprea, Ion Petrulias, Gheorghe Hâncu, Cultura, ştiinţa şi arta în judeţul Galaţi : Dicţionar
biobibliografic, Galaţi, 1973, 304 p.
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

96

CRONICĂ DE ÎNTÂMPINARE

caracter biobibliografic, care accentuează rolul bibliotecii publice în ceea ce priveşte conservarea
memoriei locale, atât de importantă în conturarea identităţii locale a unei comunităţi.
În munca de documentare au fost folosite, pe lângă surse din colecţiile uzuale ale
bibliotecii, documente, scrisori şi fotografii din Colecţiile Speciale ale bibliotecii sau din arhivele
familiilor personalităţilor în cauză, care au folosit acest prilej pentru a dona bibliotecii şi alte
documente importante în conturarea profilului uman şi socio-profesional al acestor oameni.
Pornit din pasiunea descoperirii şi valorificării preţioaselor documente şi informaţii
adunate de-a lungul timpului în tezaurul cultural al Bibliotecii „V.A. Urechia”, proiectul a
căpătat în timp o viaţă proprie. El s-a extins inevitabil dincolo de aria instituţiei sau chiar
de limitele judeţului, datorită faptului că aceste personalităţi, nu în puţine cazuri, şi-au pus
amprenta şi asupra vieţii altor localităţi sau locul lor de obârşie îi făcea să fie revendicaţi drept
personalităţi şi de alte aşezări din ţară sau chiar de peste hotare, acolo unde ne-au dus şi
cercetările noastre în scopul completării informaţiilor biografice.
În urma derulării acestui proiect, au fost date tiparului, până în momentul de faţă,
cinci volume din seria „Oameni în memoria Galaţiului”, acestea fiind dedicate personalităţilor
gălăţene aniversate/comemorate pe parcursul anilor 2008-2013, un al şaselea volum,
corespunzător anului 2014, fiind în prezent în lucru.
În cele cinci volume apărute au fost conturate biobibliografiile a 119 personalităţi
gălăţene, printre care se numără scriitori, istorici, artişti plastici, ingineri, compozitori, actori,
preoţi, profesori, critici literari, legaţi de Galaţi fie prin locul naşterii sau al morţii, fie prin
activitatea desfăşurată în judeţ sau municipiu, oameni care au făcut performanţă în domeniul
lor de activitate, al căror nume, nu în puţine cazuri, îl găsim pe plăcuţa unei străzi sau a unei
clădiri, ale căror chipuri le găsim transpuse în piatră sau în bronz de mâinile unui artist
plastic sau al căror renume este dus mai departe în denumirile unor instituţii de prestigiu.
Incluşi în cadrul fiecărui volum în ordinea calendaristică a aniversărilor/comemorărilor,
fiecare lună a anului fiind reprezentată prin cel puţin o personalitate, oamenii de seamă ai
Galaţiului prezenţi în această serie beneficiază, fiecare în parte, de o prezentare care justifică
includerea lor într-o astfel de lucrare, alături de portretul celui în cauză regăsindu-se aproape
de fiecare dată câte un citat relevant aflat sub semnătura autografă a celui prezentat. Această
formă de realizare a fişei a presupus o intensă activitate de cercetare, atât în scopul depistării,
în fiecare caz în parte, a unor fotografii ale personalităţilor, cât şi pentru descoperirea
semnăturilor autografe ale acestora, investigaţia fiind adesea extinsă în colecţiile altor
biblioteci, în fondul pus la dispoziţie de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Galaţi, în
colecţiile Muzeului de Istorie „Paul Păltănea” din Galaţi sau în fonduri sau colecţii personale
sau ale altor instituţii din ţară sau de peste hotare, în funcţie de profilul şi de activitatea
personalităţii abordate.
Fişa biografică, ce urmează în continuarea prezentării, conturează activitatea socială
şi profesională a personalităţii respective, fiind constituită atât prin cercetarea oricăror surse
care fac referire la aceasta, cât şi prin contactarea unor membri ai familiei, atunci când
această posibilitate a existat, prin corelarea informaţiilor cu date certe din arhivele naţionale.
Bibliografia de autor şi de referinţă completează fişa biografică. Pe de o parte este reflectată
opera personalităţii în cauză, în ordinea importanţei contribuţiei: monografii semnate
de acesta ca autor sau în colaborare, opere publicate în volume, articole din periodice,
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

CRONICĂ DE ÎNTÂMPINARE

97

manuscrise existente în colecţiile speciale ale bibliotecii, documente audio-video, documente
electronice, contribuţii în calitate de traducător sau de coordonator, în timp ce o a doua
secţiune a bibliografiei este dedicată referinţelor, sub formă de monografii, părţi componente
din volume sau articole din periodice, documente iconografice şi webliografie.
S-a dorit ieşirea din forma stereotipă a unui astfel de volum, care în general pune
accent doar pe informaţii biobibliografice, astfel încât s-a încercat, în măsura posibilităţilor,
împletirea textului cu documente iconografice, o cercetare intensă fiind realizată pentru
depistarea portretelor şi fotografiilor ce aduc un plus de valoare acestei lucrări. Au fost
prezentate selectiv şi facsimile ale scrisorilor existente în colecţiile bibliotecii sau fragmente
de manuscris din colecţii particulare, care adesea aduc un plus de informaţie, reconstituind
frânturi din personalitatea celui în cauză.
Beneficiile tehnologiei moderne au făcut ca acestă cercetare să se extindă şi în baze
de date străine unde au fost descoperite fotografii sau importante informaţii biografice ce au
îmbogăţit materialul documentar, astfel că dincolo de resursele proprii bibliotecii, dar nu în
ultimul rând, în partea finală a fişei este inclusă şi o secţiune de webliografie ce face trimitere
la resurse din mediul electronic. Chiar dacă se caracterizează prin volatilitatea informaţiilor,
aceste resurse nu pot fi ignorate în noul context informaţional, ele oferindu-ne uneori acces la
opere ale personalităţilor respective, la surse de încredere legate de diferitele aspecte ale vieţii
şi operei celor în cauză şi nu în ultimul rând la material iconografic.
În cele cinci volume au fost scoase în evidenţă profiluri ale unor gălăţeni de seamă,
personalităţi unice şi distincte, recunoscute în domeniul lor de activitate, printre cei 119
oameni numărându-se criticul şi istoricul literar Ovid S. Crohmălniceanu, inginerul şi
profesorul Anghel Saligny, istoricul Vasile Alexandrescu Urechia, compozitorul şi filosoful
Dimitrie Cuclin, generalul Eremia Grigorescu, lingvistul Iorgu Iordan şi multe alte profiluri
care deja şi-au ocupat locul lor bine stabilit în panteonul culturii şi ştiinţei româneşti. Alături
de aceştia au fost aduse la lumină şi chipuri luminoase ale unor oameni de seamă ai Galaţiului
care, deşi au avut o contribuţie majoră la configurarea vieţii spirituale a judeţului sau a ţării,
au fost îngropaţi în uitarea adusă de trecerea timpului, printre aceştia numărându-se avocatul
şi publicistul Romulus Scriban, criticul muzical Constantin M. Cordoneanu sau profesorul
şi istoricul literar Paul I. Papadopol, ca să enumerăm doar câteva nume evocate în ultimul
volum al seriei. Fie că reprezintă o noutate sau confirmarea unor valori deja consacrate, aceste
personalităţi ne prilejuiesc o incursiune în timp, în istoria acestor locuri, prin intermediul lor
putând descoperi gânduri şi fapte din trecut care au avut rolul lor în devenirea oraşului şi a
judeţului Galaţi, idei materializate în fapte, fapte materializate în lucrări durabile, unele actuale
şi astăzi, oameni care indiferent de presiunile la care au fost supuşi sau de contextul istoric,
economic sau politic în care au trăit, au lăsat ceva durabil, demn de a fi reţinut de posteritate.
Începând cu cel de-al doilea volum, au fost introduse în partea introductivă, respectiv
în cea de final, o serie de gânduri şi impresii pe marginea acestui proiect, în ansamblul său şi a
volumelor apărute. Printre cei care au semnat aceste ecouri se numără: Elizabeth Anne Melrose
- membru al comitetului Secţiunii de Genealogie şi Istorie locală a Federaţiei Internaţionale
a Asociaţiilor şi Instituţiilor Bibliotecare (IFLA) şi editor al newsletterului secţiunii, scriitorul
şi istoricul de artă Pavel Chihaia, prof. univ. dr. Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi - redactor şef al
revistei academice „Acta Iassyensia Comparationis”, prof. univ. dr. Manuela Cernat, scriitorul
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

98

CRONICĂ DE ÎNTÂMPINARE

şi criticul literar Valentin Talpalaru, scriitorul gălăţean Ilie Tănăsache şi, nu în ultimul
rând, cercetători pasionaţi de istoria Galaţiului, colaboratori permanenţi ai bibliotecii: prof.
Corneliu Stoica, părintele Eugen Drăgoi, prof. dr. ing. Rodica Alexandru, prof. dr. Corneliu
Goldu, prof. Ionel Necula.
Aceste volume vor putea constitui în timp o bibliotecă de istorie locală sau, aşa cum
preciza Elizabeth Anne Melrose5, se vor constitui într-o „enciclopedie etalon a personalităţilor
din Galaţi”, adăugându-se altor lucrări de referinţă despre judeţul Galaţi şi despre valorile
locale şi contribuind la promovarea zestrei de istorie culturală a acestor locuri.
Alături de volumele dedicate personalităţilor gălăţene, un alt proiect care a rezultat din
activitatea de cercetare desfăşurată în biblioteca gălăţeană este albumul6 dedicat dramaturgului
Ion Luca Caragiale la împlinirea a 160 de ani de la naştere şi a 100 de ani de la moarte, un
omagiu adus acestui simbol al culturii române în anul 2012, desemnat Anul Caragiale.
Albumul stabileşte o legătură a dramaturgului cu Galaţiul, plecând de la reflectarea în
presa locală a vremii a unicei vizite întreprinse de scriitor în oraşul de la Dunăre, cu prilejul
susţinerii unei serate literare la Teatrul Papadopol din localitate. Evenimentul, desfăşurat
sub titulatura „Lecturi umoristice”, a avut loc la sfârşitul lunii martie a anului 1900, relatarea
detaliată a acestei manifestări apărând în periodicul gălăţean „Orientul”.
Plecând de la acest fapt inedit, albumul reconstituie faţete ale personalităţii
dramaturgului în contextul epocii, aducând în prim plan şi alte legături ale acestuia cu Galaţiul
sau cu personalităţi gălăţene, împletind portrete ale scriitorului cu imagini ale oraşului
surprinse în cărţi poştale din acea perioadă, existente în Colecţiile Speciale ale Bibliotecii
Judeţene „V.A. Urechia”.
Astfel, este amintită invitaţia primită de scriitor în 1911 din partea unui grup de
intelectuali gălăţeni de a-i sprijini candidatura în Parlamentul României sau sunt puse în
evidenţă legăturile de colaborare sau prietenie cu o seamă de personalităţi gălăţene: biologul
şi scriitorul Paul Bujor, pictorul Nicolae Mantu, criticul şi istoricul literar Nicolae Petraşcu,
istoricul Vasile Alexandrescu Urechia. Sunt menţionate piese de teatru ale dramaturgului care
au fost jucate pe scene gălăţene, începând încă din stagiunea 1886-1887 şi sunt nominalizaţi
actori gălăţeni ai vremii care au dat viaţă personajelor sale. Nu este omis omagiul nemuritor
adus dramaturgului de gălăţeni prin amplasarea bustului său la intrarea în Grădina Publică,
realizat de sculptorul Andrei Ostap şi dezvelit în anul 1956.
Lucrarea este susţinută pe întreg parcursul său de trimiteri către notele bibliografice
prezente în finalul albumului şi care fac legătura cu sursele cercetate pentru întocmirea
albumului, fiind completate bineînţeles şi de o bibliografie consistentă care oferă lucrării
necesara susţinere ştiinţifică, pe lângă caracterul pregnant iconografic.
Sperăm ca aceste proiecte de cercetare, materializate în apariţii editoriale de excepţie, care
au apărut cu sprijinul nemijlocit al Primăriei şi a Consiliului Local Municipal Galaţi, să transmită
mai departe tezaurul informaţional complex referitor la moştenirea culturală şi la valorile umane
ale judeţului Galaţi şi să se constituie într-o colecţie de memorie locală vie ce poate evidenţia în
faţa comunităţii locale imensul potenţial de informaţie al Bibliotecii „V.A. Urechia”, deschizând
larg o poartă atât spre istoria locală a judeţului Galaţi, cât şi spre istoria culturii naţionale.
5. Elizabeth Anne Melrose, Oameni în memoria Galaţiului : Aniversări 2009, Galaţi, Axis Libri, 2010, p. 9.
6. Caragiale şi Galaţiul, Galaţi, Axis Libri, 2012, 64 p.
Anuar stiințific | Nr. 1/2014

ATITUDINE CIVICĂ

99

PAT R I M ON I U L Î NC E P E
DI N SU F L E T ! S AU
DE C E N - O F I
G A L AŢ I U L … B R Ă I L A ?
Vi ctor ci li ncă, jurnalist ,
vi ața l i beră galați
Gălăţenii n-ar trebui să aibă obraz să mai vorbească despre patrimoniu! Nu pare să le
pese, să NE pese! Căci nu avem nici măcar o casă memorială, în timp ce vecinii brăileni, care
au câteva, amenajau una nouă chiar în timp ce maestrul cuvintelor Fănuş Neagu, bolnav
în spital, trăia încă… Am pierdut şi ce-am avut în timpul dictaturii şi e păcat, căci acum
suntem liberi… Am avut o casă memorială Costache Negri, diplomatul care a refuzat tronul
Moldovei pentru el însuşi, în favoarea unui Cuza domn peste două ţări. Casă memorială
bogată, dedicată epocii unei personalităţi de care se leagă întreaga alchimie a Unirii: unioniştii
se întruneau la conacul său discret de la Mânjina şi pregăteau tot ceea ce a schimbat soarta
fraţilor despărţiţi! Şi am merita deci să organizăm la Mânjina ori la Galaţi, între cele două
principate, unde oraşul nostru era cât pe să ajungă chiar capitală a României, după viziunea
lui Cuza, îndemnurile
unor
intelectuali
precum Negruzzi şi
chiar a Imperiului ţarist,
un Colocviu al Unirii,
cu participarea unor
cercetători ai Istoriei
din Bucureşti, Cluj, Iaşi,
din alte centre…
N-am fost în
stare să păstrăm nici
casa familiei pictorului
Nicolae Mantu, folosită
măcar ca Fond plastic şi
ateliere ale plasticienilor
Casa familiei pictorului Nicolae Mantu
înainte de revoluţie, şi
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

100

ATITUDINE CIVICĂ

nici nu ne-am învrednicit să plasăm pe casa alăturată, în care chiar a trăit marele pictor, o
placă memorială cu informaţia exactă. Nu-i bai – mă întorc iar spre brăileni, mai patrioţi
local decât noi, se pare, care au făcut casă memorială unde au putut, numai să-şi pună
în valoare valorile – , uite, Casa memorială Panait Istrati a fost amenajată într-o căsuţă a
grădinarului parcului municipal…
În fine, dacă avem un teatru muzical purtând numele unei glorii europene a operetei,
preţuit chiar de marele Lehar, dacă avem o străduţă cu blocuri purtând numele lui Nae
Leonard, nici nu s-a ştiut până de curând că mica sa căsuţă, unde artistul a văzut lumina
zilei, în modestul nostru, dintotdeauna, cartier Bădălan, mai există încă! Suferind schimbări
în timp şi tratată cu termopane mai nou, ar merita însă ca să fie măcar semnalată, mai ales
că un panou informativ, aşa cum au brăilenii – iar mă întorc, cu invidie, spre ei! – ar putea
fi plasat în faţa imobilului fără să-i deranjeze pe proprietari, oameni simpli care care pot
fi mândri de spiritul locului, iar săgeţi indicatoare în oraş care să îndrepte pe călătorul
curios spre casa respectivă nu există – cum există, pentru mai multe case memoriale şi alte
obiective culturale… din Brăila – aşa cum nu există nici în cazul altor obiective culturale
gălăţene! Am rămas cu foarte puţine semne, în afară de cele puse acum vreo două decenii
de un primar inginer, din care măcar aflăm dacă o clădire este monument istoric (ar merita
şi altele acest statut!), nu şi ce reprezintă…

Mirajul sărbătorilor de iarnă
să vă însenineze spiritul şi cugetul,
să vă aducă
speranţă, bucurie şi armonie!
Crăciun Fericit şi un An Nou mai bun!
Cu preţuire,
Colectivul de redacţie

Anuar stiințific | Nr. 1/2014

Nr. 1 / 2014

,

Anuarul
stiintif ic
´

ISSN:

´

al Bibliotecii „V.A. Urechia”
din Galati
´

ISSN 2392 – 8352

Editura
Axis Libri

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful