Sunteți pe pagina 1din 8

Pe Primo Levi tinerii cititori romni au avut posibilitatea s-l cunoasc mai nti ntrun roman aprut la nceputul

anului la Editura Polirom - Mai este oare acesta un om?


E ntrebarea celui care a trecut prin experiena traumatizant a lagrului de
exterminare nazist. Primo Levi, tnr chimist pe atunci, reuete s supravieuiasc
seleciilor periodice pentru camera de gazare, dar i regimului inuman concretizat n
zile n care mncarea e aproape inexistent sau hainele nu te pot proteja de frig. De
boli nici nu poate fi vorba. Orice infirmitate, orice posibilitate a admiterii unei boli
nseamn un bilet rapid i sigur ctre cuptoarele de la Birkenau, al cror fum le
amintete permanent situaia n care se afl. Viitorul scriitor se afl printre puinii care
au contrazis axioma de ntmpinare n lagr: De aici nu se iese dect pe co. Dac
primul roman era povestea celor care ncercau s supravieuiasc lagrului Buna,
Armistiiul red experiena supravieuitorului, a fericitului pe care providena sau
abilitatea
l-a
scpat
de
selecii.
Armistiiul e un jurnal de cltorie (precedat de unul de convalescen) desfurat
treptat sub ochii cititorului. Primo Levi e, mai mult dect orice, un povestitor.
Inventariaz, cu pasiune de colecionar, figuri, ntmplri... Foti camarazi sau
torionari, victime, vagi contururi ale unor fiine umane. Henek Knig e un ungur
transilvnean. Bucuria vieii simple (i autorul consemneaz aici un vechi episod
care a devenit subiect de bancuri la noi: "Se ducea adesea duminica prin pdure cu
tatl su, amndoi cu puca. ... ca s trag n romni. i de ce s trag n romni?
Pentru c sunt romni, mi explicase Henek cu o dezarmant simplitate. Din cnd n
cnd i ei trgeau n noi") e ntrerupt brutal. ntreaga familie fusese ucis la
Auschwitz. Avea 15 ani. Robusteea, calitatea care i-a salvat viaa, i-a adus i o
avansare n ierarhia lagrului. Kapo. El fcea alegerile pentru seleciile printre copii,
la gazare sau la experimente. Avea remucri? "Nu: de ce s aib? Exista o alt cale
de supravieuire?" i portretele pot continua, cci Levi i sfrete de-abia acum
galeria nceput n Mai este oare acesta un om? Imaginea copilului n lagr sau a
sufletului pervertit alctuiesc episoade succesive care l marcheaz pe scriitor.
Primele dou capitole ale romanului stau sub semnul refacerii i al pseudolibertii.
Cci elogiul ruilor, vzui ca nite diviniti salvatoare, e completat de o remarc
amar. Prima baie "uman", odat intrai n minile a dou rusoaice energice, i
relev fostului deinut "dorina incontient din partea noii autoriti (...) de a
ndeprta urmele vieii noastre de pn atunci, de a face din noi oameni noi, dup
propriul lor model, de a ne impune amprenta lor". De fapt, fotii hftlinge nu au
niciodat senzaia libertii ( nici mcar n noile lagre care le vor deveni cmine
temporare n lungul drum ctre cas). Prima "cas" din calea sinuoas este
Auschwitz. E, ironic, locul de recuperare. ncep s se repete, simbolic, toate
elementele care au precedat infernul lagrului. Baia care i-a ntmpinat n
"metropola" Auschwitz i surprinde din nou, chiar dac nu are conotaia de ritual

funebru ca la intrarea n universul concentraionar. Apoi, pentru ultima oar, sunt din
nou rai complet. Lsnd n urm sute de cadavre pe care dezgheul le expune i
mai hidos, italianul i ncepe cltoria, alturi de noi sau mai vechi tovari de
suferin. Sunt liberi. Dar libertatea nu prea la folosete, cci nu tiu cum s-o
gestioneze sau n-au mijloacele necesare. Lagrul e singura form de via pe care
au nvat s-o controleze i de aceea prima reacie n libertate este de retragere la
adpostul unui aezmnt asemntor, un sistem bine organizat. i n lungul lor
periplu l-au gsit. Noul lagr a pstrat structura vechiului. Ierarhii, mit, bursa
neagr... Dar au scpat de meticulozitatea nemeasc. ntlnirea cu fotii torionari
(previzibil) e redat n linii sobre. Nu i culpabilizeaz, din contr, parc o tristee
nedefinit plutete printre rnduri: "Erau mbrcai n zdrene decolorate... Aveau fee
supte, nuce, slbticite: obinuii s triasc, s acioneze, s lupte dup schemele
rigide ale autoritii, reazem i hran pentru ei, se treziser deodat neputincioi...
Erau golii i ineri, ca frunzele moarte, ngrmdite de vnt n unghere ferite...". Le
refuz pinea nu din orgoliu... ci din necesitate. Daniele, prietenul cruia nemii i
uciseser nevasta, fratele, prinii, nu i-a refuzat. "...a scos o pine, le-a artat-o
acelor larve i a pus-o pe pmnt". Dorina de a-i vedea trndu-se, nfrni, e mai
puternic dect hrana. Scena, care putea s cad n patetic, inspir, din toi porii,
oboseal.
Memorabil este ederea la Stare Doroghi, locul n care traiul nomad e ntrerupt
pentru o var ntreag. Casa roie din stucul minuscul, aflat n mijlocul unei pduri,
le rezerv dou luni de linite i bunstare. Dar le trezete un ghimpe dureros, diferit
de toate chinurile ce le nduraser pn atunci: dorul de cas. E viermele care te
mpinge la evaziune. i asta n-ar fi fost o problem, cci n jurul Casei Roii nu
exista nici o mprejmuire ("nici mcar una simbolic, aa cum era la Katowice...").
Dar se nate un fenomen pe care este pn la urm previzibil: dependena.
Neputina a rmas adnc inoculat. E o dependen psihic i material. Ei au
nevoie s primeasc cei aizeci de centimetri de pat, kilogramul de pine pe zi sau
ptratul de slnin (ce lux n comparaie cu felia zilnic de la Buna!). Nevoile au
rmas aceleai, numai distribuitorii s-au schimbat. Atta vreme exclui, ei nu se pot
adapta brusc unui mod de via diferit. Noile locuine (pn la urm tot un soi de
lagre sunt) n-au nimic din stricteea german. Lipsa de organizare chiar i deruteaz
pe cei care au fost obinuii s accepte impunerea. Surprinztor este c ei
adapteaz noul loc n care-i duc traiul, la formele vechi. Obiceiurile formate n
primul lagr se perpetueaz i n pseudolibertatea post-nazist. Bursa neagr nu mai
este acum (doar) un mijloc de supravieuire, ci i o form de a-i arta talentul n arta
comerului. Cel mai inventiv se dovedete a fi Cesare, conaionalul lui Primo Levi. Cu
o sering ruginit umple raia de pete pe care o vinde sau o schimb cu alte
produse. Metoda lui ingenioas i-ar fi adus multe profituri, dac ntr-o zi ase ochi
hmesii de copii nu l-ar fi impresionat, fcndu-l s arunce petii pe care voia s-i
comercializeze i s o ia la fug. n lagrul clasic o asemenea urm de umanitate nu
ar fi fost permis, cci ar fi pus sub semnul ntrebrii propria supravieuire. Lagrul

vechi continu s existe, chiar dac ntr-o form mai ndulcit. Aceeai perpetu
lupt cu frigul, cu pduchii i mai ales cu foamea. E o foame de natur psihologic.
Raia nou de mncare, rezonabil, nu ajunge niciodat unui fost deinut la
Auschwitz
sau
Birkenau.
Jurnalul de cltorie a lui Levi va rmne n memoria literaturii nu neaprat pentru
calitile literare (notabile uneori!), ct pentru amnuntul viu decupat din experiena
la care a fost martor. Fr un Moise care s-i ghideze printr-o deertic Europ
devastat de un conflict mondial, ei reuesc s ajung totui la destinaie, dup un
traseu sinuos din care nu a lipsit i Romnia. Pentru Primo i tovarii lui a fost o
epoc a nencrederii i a jignirii fr sfrit. Ofensele nu s-au terminat, din nefericire,
o dat cu ieirea din lagr. Armata Roie, omniprezent i omnipotent, cu
pantagruelica lor poft de via (redat n tue un pic exagerate), nu reuete s le
insufle vitalitatea i nici s-i protejeze de figurile ostile ntlnite n lungul lor drum
(care s-a bucurat i de o transpunere cinematografic, n 1997, n viziunea
regizorului Francesco Rosi).

Cartea de pe noptier din aceast diminea este Mai este oare acesta un om? Primo
Levi
Locuim ntr-o lume a morii i a fantasmelor. Ultima urm de civiliza ie a disprut din jurul
nostru i implicit din noi[] Omul este cel care omoar, cel care creeaz sau sufer nedreptatea,
nu mai este demult un om cel care i-a pierdut constrngerile i mparte un pat cu un cadavru.
Oricine ateapt moartea vecinului su pentru a-i lua bucata de pine, de i nevinovat, el este
extrem de departe de omul cu contiin i cu mult mai aproape de piticul primitiv sau de sadicul
vicios.(Primo Levi)

Primo Levi nu este doar un martor, el este un scriitor desvr it. De i i scrie mrturia n cunoscuta
carte Mai este oare acesta un om? dup terminarea rzboiului i o public n 1947, aceasta se bucur
de un succes vehement dup mai muli ani. Cartea sa nu numai c de ine informa ii pre ioase despre
tririle lui Primo Levi din Auschwitz din perioada februarie 1944 i ianuarie 1945, dar este de
asemenea i o carte scris cu tact i cu tente filosofice pe alocuri.
Dorina de a depune mrturie, de a duce mai departe povestea sa este ceea ce l ghideaz pe scriitor
n a fi puternic i ceea ce l motiveaz s ncerce din rsputeri s rmn n via . Cartea sa
abordeaz tot traseul pe care acesta l va face din Italia pn n lagrul de concentrare, deci va ncepe
cu drumul spre Auschwitz i va continua cu ntmplrile trite n acest lagr al morii.
Descrierile create de ctre autor nc din nceputul cr ii, dezvluie natura lucrurilor i a atmosferei
negative ce nvluie individul n team, fric. i Agamben vorbe te n cartea sa Ce rmne din
Auschwitzdespre scrierile lui Primo Levi, dar abordnd n mare i punnd mai mult accent pe
martor i pe procesul de transformare al omului n cadrul lagrului. Mai este oare acesta un om este
o pies de rezisten n orice analiz ce are legtur cu mrturiile, ac iunile i martorii n sine ce in

de Cel De Al Doilea Rzboi Mondial. Ceea ce este ncrustat n acest text sunt momentele esen iale ale
individului i dorinele cele mai arztoare ce l motiveaz s rmn n via . Totul se limiteaz la
aceste cteva dorine despre care ne vorbete aceast oper.
Imaginea de ansamblu a lui Primo Levi legat de Auschwitz i de experien a trit n acest loc l face
s asemene lagrul cu Infernul, mai explicit cu infernul lui Dante. Capitolul Cntul lui Ulise
fortific idea de lagr ca Infern n care persoanele sunt divizate n: cei dispru i i cei salva i, mai
exact the drowned versus the saved ceea ce n opera lui Dante, the drowned apar drept, sufletele
damnate sau osndite ceea ce n viziunea lui Levi este non-omul.
Teme majore n mrturia sa sunt foametea i moartea, singurtatea, frica de necunoscut i
incertitudinea fa de viitor. Totui, marcant pentru experien a sa este transformarea omului, dup
cum scrie i Giorgio Agamben despre Primo Levi i despre degradarea omului, omul ce devine nonomul. Ca n final, n ansamblu s observm o musulmanizare n mas i o abordare a tot ceea ce
ine de via ntr-un stil ct mai lipsit de relevan. Moartea nu mai este demult un subiect de temere
pentru masele de musulmani, ea fiind o simpl trecere la o alt stare.
Sper ca scurta recenzie asupra crii s v fac interesai de coninutul textului scris de Primo Levi.
O diminea frumoas, dragi cititori!

Atunci ne-am dat seama, pentru prima data, ca limba noastra nu are cuvinte pentru a exprima aceasta
ofensa: desfiintarea unui om. Intr-o clipa, cu o intuitie aproape profetica, ni s-a dezvaluit realitatea: am
ajuns la fund. Mai jos de atat un poti sa ajungi: un exista conditie omeneasca mai mizera; nici un e de
conceput. Nimic un mai e al nostru: ne-au luat hainele, pantofii, pana si parul; daca am vorbi un ne-ar
asculta, iar daca ar incerca sa ne asculte, nu ne-ar intelege . Au sa ne ia si numele, iar dca vom vrea sa
il pastram, va trebui sa gasim in noi puterea de a o face in asa fel incat inapoia numelui sa ramana si
ceva din noi, asa cum am fost. P.33,34
Inchipuiti-va insa un om caruia, o data cu fiintele dragi, ii sunt luate casa, obiceiurile, hainele, in sfarsit
totul, literalmente tot ce poseda; va fi un om gol, redus la suferinta si nevoie, care a uitat de demnitate
si discernamant, deoarece este foarte usor ca omul care a pierdut totul sa se piarda si pe sine insusi;
intr-atat incat vei putea, cu inima usoara, sa hotarasti viata sau moartea lui dincolo de orice simtamant
de afinitate omeneasca, in cel mai fericit caz, pe baza unei simple aprecieri a utilitatii. Se va intelege
atunci dublul inteles al sintagmei lagar de exterminare si va filimpede ce vrem sa spunem cu
propozitia: a ajunge la fund. P.34,35.

Convingerea ca viata are un scop e inradacinata in fiecare fibra din noi, este o caracteristica a fiintei
omenesti. Oamenii liberi dau acestui scop multe nume, gandesc si vorbesc mult despre natura lui; dar
pentru noi problema este simpla.
Acum si aici, scopul nostru e sa ajungem pana la primavara. Pentru moment, nu ne batem capul cu
altceva. In clipa de fata, dincolo de acest scop nu exista un altul: dimineata, cand e inca intuneric, iar
noi, insirati in careu, asteptam la nesfarsit ora plecarii la munca si orice suflare de vant ne patrunde pe
sub haine, infiorand cu violenta trupurile lipsite de aparare, cand in jur totul e pamantiu, scrutam cu
totii cerul spre rasarit, in speranta primelor semne ale anotimpului mai bland; rasaritul soarelui e
comentat zilnic: azi a aparu ceva mai devreme decat ieri, azi e un pic mai cald decat ieri; peste doua
luni, peste o luna, frigul ne va lasa in pace si vom avea un dusman mai putin de infruntat. P. 111
Azi e o zi buna. Privim in jurul nostru asemenea orbilor cere-si recapata vederea si ne uitam unul la
altul. Nu ne-am vazut niciodata in soare; cate unul zambeste: de n-a fi foamea! Asa-i facut omul:
durerile si, in acelsi timp, chinurile indurate nu se aduna in intregime in sensibilitatea noastra, ci se
ascund, cele mai mici in spatele celor mari, dupa o lege a perspectivei bine stabilita. Este cu adevarat
providential si ne ingaduie sa traim in lagar. Aceasta este motivul pentru care, atat de des, in viata
libera, se spune ca omul nu se multumeste niciodata. Nu e vorba atat de o incapacitate a omului de a
ajunge la multumirea deplina, ci, de fiecare data, de o cunoastere insuficienta a naturii complexe a
nefericirii, motiv pentru care multiplelor cauze, dispuse ierarhic, li se da un singur nume: cel al cauzei
mai importante; pana ce, eventual, aceasta dispare si atunci constatam cu uimire si durere ca in
spatele ei se afla o alta; in realitate, o intreaga serie de alte cauze. De aceea, de cum a incetat frigul,
pe care in timpul ierni il crezusem unicul dusman, ne-am dat seama ca ne e foame: tot asa azi, repetad
aceasti greseala, zic: De n-ar fi foamea. P. 115,116
Ni se pare demn de atentie acest fapt: rezulta ca exista mai ales doua categorii de oameni, bine
distinte: salvatii si damnatii. Alte perechi de contrarii(buni si rai, intelepti si prosti, josnici si curajosi,
nenorociti si fericiti), sunt mai putin distincte, par mai putin innascute si, mai ales, admit gradatii
intermediare mai numeroase si mai complexe. P.141.
Dar in lagar se intampla altfel: aici lupta pentru supravietuire este necrutatoare, pentru ca fiecare este
teribil, disperat de singur. P. 142.
Uneori ai impresia ca intrezaresti in istorie si in viata o lege cruda care suna cam asa: celui ce are, i se
va da; celui ce nu are, i se va lua. In lagar, unde omul e singur si lupat pentru viata se reduce la
mecanismul sau primordial, nedreapta lege e fatis in vigoare si recunoascuta de toti. Cu cei adaptati,
cu indivizii puternici si vicleni, sefii insisi stabilesc bucuros contacte, uneori aproape camaradesti,
sperand sa aiba, poate mai tarziu, vre-un folos. P.143.
Personajele acestei carti nu sunt oameni. Omenia lor a fost ingropata sau si-au ingropat-o ei insisi sub
jignirea suferita sau impusa altuia. P. 199.

E greu sa distrugi omul, aproape tot atat de greu cat sa-l creezi: n-a fost usor, n-a durat putin, dar voi
ati reusit sa o faceti. P. 244.
Dupa ce am reparat fereastra si soba a inceput sa radieze caldura am avut impresia ca in fiecare s-a
destins un resort; numai atunci Towarowski( un franco-polonez de 23 de ani, bolnav de tifos) le-a
propus celorlalti bolnavi sa fim raspalatiti noi trei, care lucram, cu cate o felie de paine si toti au fost de
acord. Cu o zi inainte, nu mai mult, asa ceva ar fi fost de neconceput. Legea lagarului spunea:
mananca painea ta si, daca poti, si pe cea a vecinului tau si nu lasa loc pentru recunostiinta. Asta
dovedea cu prisosinta ca lagarul murise. A fost primul gest omenesc manifestat in mijlocul nostru.
Cred ca am putea considera clipa aceea prima din procesul prin care noi, cei ce n-am murit, am
redevenit, incet-incet oameni. P. 260

Fraza care ncheie cuvntul nainte din cartea lui Primo Levi Mai este oare acesta un
om?, relatare a experienei acestuia la Auschwitz din februarie 1944 pn n
ianuarie 1945, se ofer, prin poziia ei n carte i prin firescul ei, ca punct nodal al
discuie ce urmeaz s se desfoare n aceast lucrare: Mi se pare de prisos s
adaug c nici una din ntmplri nu a fost inventat (p.6). De prisos sau nu, Levi
simte totui nevoia acestui enun ntr-un moment n care, la mai bine de un deceniu
de la procesele de la Nuremberg, Shoah-ul ncepea s se fixeze n contiina
occidental ca eveniment incontestabil, dar care i pstra totodat caracterul
inasumabil, stranietatea absolut n raport cu o ntreag desfurare istoric i
cultural, enun care fixa n mod aparent irevocabil scrierea sa ntr-un anumit spaiu
discursiv, cel al textelor refereniale. Ceea ce putea s par firesc pentru Levi (dei
chiar aceast meniune, aceast precauie, denunat ca inutil, dar totui
prezent, vine s slbeasc certitudinea ce prea s ntemeieze enunul) avea s
fie ns ameninat ulterior din mai multe direcii a cror diferene evidente pot fi, cel
puin pentru o clip sau dintr-o anumit perspectiv, ignorante tocmai din pricina
acestei ameninri direct sau implicit care le conjug: de o parte discursul
negaionist care punea la ndoial un astfel de enun tocmai n termenii unei relaii
dintre adevr i minciun sau invenie, de alta un proces cultural, filozofic i teoretic
care ncepuse deja i la baza cruia ar putea sta, printre altele, maxima
nietzschean nu exist fapte, ci doar interpretri (i ntreg cortegiul de consecine
i dezvoltri tangeniale) i, poate nu n ultimul rnd, diluarea n tot ceea ce
nseamn media a acestui eveniment, naturalizarea i neutralizarea lui,
transformarea sa ntr-un produs de consum printre altele, aciune a unor fore
impersonale care, fr s conteste realitatea celor 139 ntmplate, le nvluie n indiferen.
Ne vom concentra n cele ce urmeaz asupra celui deal doilea aspect
menionat nu doar pentru c acest tip de discurs poate funciona critic n raport cu
celelalte dou, dar n primul rnd pentru c aceast chestiune, cea a discursului
referenial (i a dihotomiilor n care intr, adevr-minciun, adevr-ficiune) a fost
asumat n mod direct i discutat n detaliu, dar de cele mai multe ori ntr-un
spaiu pe care l-am putea numi securizat, ferit mcar parial de mizele etice i
sociale pe care le implic raportarea la un text precum cel al lui Levi, un spaiu n
care orice deviere prea permis, cel al teoriei literare. Pentru a oferi doar nite
repere am putea aminti discuiile iscate n jurul crii lui Philippe Lejeune, Pactul

autobiografic care a generat reacii felurite, de la cea a lui Serge Doubrovsky care
va inventa i termenul de autoficiune, pn la cea moderat a lui Genette din
Ficiune i diciune sau cea extrem a lui Paul de Man din Autobiografy as Defacement, eseu care, ntr-o manier tipic criticii deconstrucioniste americane,
punea problema prezenei la sine a subiectului i accentua dimensiunea retoric a
oricrui discurs, punnd astfel problema relaiei dintre textele ficionale i cele
refereniale. Am ales s ne situm n continuarea acestui tip de raportare, cutnd
totodat s inem cont de argumentele care susin un astfel de demers i de
dimensiunea etic a unui text precum cel al lui Levi, altfel spus de problema
mrturiei