Sunteți pe pagina 1din 11

CAPITOLUL I.

ARHITECTURA GENERALĂ A
CALCULATOARELOR

1.1. Noţiuni generale

Calculatorul este un sistem de calcul destinat procesării de date, proiectat şi realizat în


aşa fel încât să poată prelua datele de intrare, să le transforme conform unor reguli bine
precizate şi să prezinte rezultatele într-o formă dorită, întreaga sa activitate desfăşurându-se
sub controlul unor instrucţiuni precise.
Prin arhitectura unui calculator se înţelege structura calculatorului, respectiv părţile
lui componente, modul de interconectare şi funcţionare a acestora.

Sistemele de calcul se împart în trei categorii:

- calculatoare analogice,

- calculatoare numerice şi
- calculatoare hibride.

1. Calculatoarele analogice
sunt sisteme de calcul reprezentate printr-un sistem fizic în care pot fi stabilite relaţii
matematice dinainte prescrise, între variabilele continue ale sistemului fizic. Variabilele pot fi
de orice natură fizică măsurabilă: lungime, presiune, temperatură, masă, tensiune etc.
Mărimile corespunzătoare condiţiilor iniţiale ale problemei de rezolvat se introduc sub forma
unor tensiuni electrice care sunt prelucrate, având ca rezultat tensiuni electrice variabile în
timp ce sunt prezentate utilizatorului printr-un aparat de măsură.
2. Calculatoarele numerice
sunt sisteme de calcul care primesc, prelucrează şi transmit date, respectiv informaţii,
codificate sub formă numerică binară. Prelucrarea automată a datelor presupune că toate
componentele elementare ale unui calculator numeric sunt comutatoare electronice, ceea ce
asigură o viteză mare de lucru, siguranţă în funcţionare, volum redus al echipamentului.
Aceste comutatoare sunt utilizate pentru a reprezenta şi a controla circuitul datelor
elementare numite biţi (binary digit). Datorită caracterului „închis” sau „deschis” al
informaţiei binare şi al circuitului de semnale folosit de calculator, a fost necesara găsirea
unui comutator electronic eficient. Primele calculatoare foloseau tuburile electronice pe post
de comutatoare, dar acestea au generat multe probleme. Apariţia tranzistorului în 1948 care
este un comutator electronic compact, a fost una dintre cele mai importante descoperiri care
au condus la revoluţia calculatoarelor personale. În anul 1959 a fost inventat primul circuit
semiconductor (circuit integrat) care conţinea mai multe tranzistoare pe acelaşi suport de
bază, legătura între acestea realizându-se fără ajutorul firelor. Primul circuit integrat conţinea
numai 6 tranzistoare. În prezent există numeroase tipuri de circuite integrate care conţin un
număr de tranzistoare de ordinul milioanelor. În anul 1969 compania Intel a produs primul cip
de memorie de 1kbit (1024 biţi), iar după câţiva ani a reuşit să incorporeze într-un astfel de
cip toate funcţiile şi capacităţile a 12 cipuri de diferite tipuri, controlat de un program care îi
putea modifica funcţiile. Astfel în anul 1971 a luat naştere primul microprocesor pe 4 biţi –

1
Intel 4004 numit astfel datorită faptului că opera cu 4 biţi de date în acelaşi timp. În 1972 a
apărut microprocesorul 8008, iar în 1973 a apărut primul microprocesor 8080 care adresa 64
Kbiţi de memorie. În anul 1975 MITS a lansat kit-ul Altair bazat pe microprocesorul 8080,
iar IBM a lansat pe piaţa calculatoarelor personale primul ei calculator - 5100. În 1976
compania Apple a vândut primul ei calculator, urmat în 1977 de Apple II care a înregistrat un
succes enorm. În 1981 IBM a lansat primul calculator personal proiectat în concordanţă cu
cerinţele pieţii stabilind un nou standard pentru industria microcalculatoarelor. Acest standard
s-a dezvoltat în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor utilizatorilor de astăzi.
3.
Calculatoarele hibride
constau în cuplarea unui calculator analogic cu un calculator numeric, comunicarea între cele
două făcându-se prin intermediul convertoarelor analog-numerice şi numeric-analogice.

În capitolele următoare se vor descrie şi analiza numai calculatoarele numerice.

1.2. Structura funcţională a unui calculator

Un calculator numeric este un dispozitiv automat în care datele reprezentate în binar


sub forma discreta sunt prelucrate pe baza unui program ce indică o succesiune determinata
de operaţii.
Din punct de vedere funcţional, un sistem de calcul conţine şapte blocuri componente
redate în figura 1.2.1. Acestea sunt:
Periferice de intrare (input peripherals) - IP, care sunt echipamente cu rolul de a
transfera informaţiile de la utilizator către calculator, în vederea prelucrării. Cele mai uzuale
periferice de intrare sunt: tastatura, mouse-ul, joystick-ul şi scanner-ul.
Periferice de ieşire (output peripherals) – OP, care sunt echipamente cu rolul de a
transfera informaţiile de la calculator către utilizator în scopul redării rezultatelor prelucrării.
Cele mai uzuale periferice de ieşire sunt: monitorul, imprimanta, plotter-ul şi boxele.
Canale de intrare/ieşire - CANALE I/O, care dirijează fluxul de date ce se transferă de
la IP, respectiv către OP, şi memoria externă;
Unitatea aritmetică şi logică (Arithmetical and Logical Unit) - ALU, care execută
operaţiile aritmetice şi logice cu datele ce-i sunt furnizate din memorie, unde va depune şi
rezultatul operaţiilor după execuţia acestora;
Memoria internă (principală)- MEM INT este componenta sistemului de calcul
destinata păstrării datelor şi instrucţiunilor programelor pe parcursul execuţiei;
Memoria externă - MEM EXT este memoria sistemului de calcul solicitată atunci
când prelucrările depăşesc capacitatea memoriei interne sau pentru arhivarea datelor şi
programelor. Memoriile externe cele mai uzuale sunt: harddisc-ul, discheta şi CD-ROM-ul.
Unitatea de comandă şi control -
UCC care primeşte instrucţiunile existente în memorie, le interpretează şi,
corespunzător interpretării acestora, emite comenzi de transfer către IP/OP, prin intermediul
canalelor I/O, comenzi de execuţie către ALU şi adrese către MEM INT;
UCC împreună cu ALU formează unitatea centrală de prelucrare (Central Processing
Unit - CPU) sau procesorul central, iar dacă se include şi memoria, toate împreună alcătuiesc
unitatea centrala (Central Unit - CU).
Între componentele sistemului de calcul există informaţii de stare prin intermediul
cărora se realizează un schimb reciproc de mesaje privind modul de funcţionare şi executare a
operaţiilor.

2
1.3. Modul de funcţionare

Datele iniţiale ce se supun prelucrării şi programul constituit din instrucţiuni se


introduc în sistemul de calcul prin intermediul unor dispozitive periferice de intrare (IP).

Prin intermediul canalelor de intrare/ieşire atât datele, cât şi instrucţiunile programului


sunt transferate în memoria internă a sistemului de calcul, sub formă binară, în locaţii
identificabile prin adresele la care au fost memorate (şi nu prin conţinutul acestora).

3
Rezultate

FIG. 1.2.1. Structura funcţională a unui calculator

4
În continuare, fiecare instrucţiune este trimisa la UCC, care o interpretează şi emite
comenzi către:
• memorie - prin care se solicită ca anumite date, localizate prin adresele la care sunt
memorate, să fie transferate către ALU, pentru execuţia anumitor operaţii; după
efectuarea operaţiei se va specifica adresa din memorie unde se va depune rezultatul
operaţiei efectuate de ALU;

• ALU, căreia i se va solicita execuţia operaţiei specificate prin instrucţiune;

• canalele de I/O, în vederea preluării altor date şi instrucţiuni de la IP, respectiv de


începere a transferului rezultatelor din memorie către OP.
După terminarea execuţiei operaţiilor solicitate, rezultatele memorate la anumite
adrese din memorie sunt transferate prin intermediul canalelor de I/O către OP, în vederea
vizualizării rezultatelor prelucrării, respectiv către MEM EXT, pentru arhivarea datelor şi
programelor, în scopul reutilizării lor.

1.4. Clasificarea sistemelor de calcul


În paragraful anterior a fost prezentat un sistem de calcul care are o singura unitate
centrala de prelucrare, numit sistem de calcul monoprocesor sau maşină de calcul von
Neumann. Actualmente exista tendinţa de cuplare a acestor sisteme în diverse variante
arhitecturale, în funcţie de anumite criterii ce privesc necesităţile de prelucrare şi transmitere a
datelor, costurile, timpul de răspuns la solicitările utilizatorilor ş.a.
În continuare vor fi prezentate două criterii de clasificare a sistemelor de calcul.

1.4.1. Din punct de vedere arhitectural

Luând în considerare acest criteriu, se poate aprecia că există următoarele tipuri de


sisteme de calcul:
- sisteme de calcul monoprocesor,
- sisteme de calcul multiprocesor,
- sisteme de calcul multicalculator.

Sistemele de calcul monoprocesor a fost prezentat anterior.


Sistemele multiprocesor sunt sisteme de calcul care conţin cel puţin două unităţi
centrale de prelucrare, identice sau diferite, care au acces comun la memoria internă unică.
Arhitectura unui sistem de calcul multiprocesor este redată în figura 1.4.1.1.:

ALU 1

ALU 2
UCC MEM
ALU 3

FIG. 1.4.1.1. Structura unui sistem de calcul multiprocesor

5
Prin aceasta varianta arhitecturala se asigură o mărire a capacităţii de prelucrare, prin
executarea în paralel a unor sarcini distincte, concomitent cu echilibrarea şi omogenizarea
distribuţiei de sarcini.
Sistemele de calcul multicalculator sunt sisteme care includ cel puţin două
calculatoare între care există o interacţiune scăzută, fiecare dintre calculatoarele membre
având un grad ridicat de independenţă, astfel că fiecare sistem consideră celalalt sistem la
nivelul unui dispozitiv periferic de intrare/ieşire.
Sistemele multicalculator se împart la rândul lor în două categorii:
- sisteme izolate,
- sisteme cuplate.
Sistemele de calcul multicalculator izolate sunt alcătuite, de obicei, din două
calculatoare între care nu există nici o conexiune şi care au de îndeplinit sarcini distincte: un
calculator realizează operaţiile de introducere a datelor ce sunt supuse prelucrării memorându-
le apoi pe suporturi de memorie externă; după prelucrarea datelor - de către alt calculator - va
realiza operaţiile de extragere a informaţiilor, prin redarea lor într-o formă accesibilă
utilizatorului, prin intermediul OP. Alt calculator realizează numai prelucrarea efectivă a
datelor provenite de la primul calculator prin suporturile de memorie externă, depunând
rezultatele prelucrării tot pe suporturi de memorie externă transmise primului calculator.
Avantajul utilizării unui astfel de sistem constă în faptul că pot fi executate mai multe
lucrări în paralel obţinându-se astfel un timp mai redus de prelucrare a datelor.
Sistemele de calcul multicalculator cuplate presupun existenţa unor conexiuni între
două sau mai multe calculatoare şi utilizarea în comun a unei resurse a sistemului.
În acest sistem unităţile centrale de prelucrare pot executa lucrări diferite fiecare sau
pot participa în comun la realizarea unei lucrări, păstrându-se interacţiunea numai la nivelul
datelor de prelucrat.
Fiecare unitate centrală de prelucrare consideră celelalte unităţi centrale de prelucrare
la nivelul unui dispozitiv periferic de intrare/ieşire.

1.4.2. Din punct de vedere al mărimii şi posibilităţilor de prelucrare

Luând în considerare aceste criterii, se poate aprecia că există următoarele sisteme de


calcul:
- supercalculatoare;
- sisteme de calcul mainfraim (principale);
- minicalculatoare;
- calculatoare personale (PC);
- palm PC.

Supercalculatoarele sunt sistemele de calcul cele mai complexe, cele mai puternice şi
cele mai scumpe. În arhitectura acestora se pot distinge până la opt unităţi centrale de
prelucrare. Aceste sisteme sunt utilizate în prelucrări extrem de complexe ale datelor, vizând
domenii cum sunt: prognoza vremii, explorări petroliere, conservarea energiei, seismologie,
reactoare nucleare, criptografie, simulări în domeniul energiei nucleare, proiectarea
aeronavelor etc.
Sistemele de calcul mainframe constituie o categorie aparte, situată între
supercalulatoare şi minicalculatoare, care operează cu viteze foarte ridicate.
Alături de un număr de unităţi centrale de prelucrare, aceste sisteme întreţin unităţi
principale de intrare, respectiv ieşire, care operează şi ele cu viteze înalte. Sistemele solicită
instalaţii speciale şi proceduri de menţinere în funcţionare, neputând fi cuplate direct la

6
reţeaua electrica, funcţionează de regulă non-stop, ceea ce implică un acces controlat la date şi
un sistem de protecţie adecvat.
Acestea sunt utilizate în marile spitale şi societăţi bancare, conducerea marilor afaceri
sau alte domenii cu necesităţi sporite de prelucrare a datelor.
Minicalculatoarele au cunoscut o dezvoltare începând cu 1960 şi sunt folosite pentru
executarea unor programe de aplicaţii specializate, sunt mai uşor de instalat şi operat decât
sistemele principale, putând fi cuplate direct la reţeaua electrica, fără condiţii deosebite de
menţinere în funcţiune. Ele sunt utilizate în aplicaţii multiutilizator, la maşinile cu control
numeric, în automatizări industriale, prelucrări de texte, precum şi pentru transmisii date între
sisteme dispersate geografic datorită facilităţilor oferite în cadrul proceselor de comunicaţii.
Arhitectura minicalculatoarelor are o structură compusă din module funcţionale de
bază, interconectate prin una sau mai multe magistrale, structură ce permite flexibilizarea
configurării.
Calculatoare personale (PC) au apărut ca urmare a dezvoltării tehnicii de calcul şi
informaticii, cunoscând o rapida dezvoltare şi diversificare în etapa actuală, datorită
avantajelor deosebite pe care le prezintă în raport cu celelalte categorii de sisteme de calcul.
Dintre principalele caracteristici putem menţiona: structurarea sistemului în jurul unei
magistrale, structura modulară realizată după criterii funcţionale şi constructive, număr mic de
componente pentru implementarea unităţii centrale de prelucrare şi a interfeţelor cu
magistrala, posibilitatea comunicării sau cuplării cu alte sisteme de calcul identice sau
diferite.
PC-urile sunt sisteme de calcul a căror unitate centrala de prelucrare este
implementată, în general, cu un singur procesor.
Procesoarele sunt circuite integrate monolitice, care implementează cea mai mare
parte a funcţiilor unui procesor tradiţional, fiind constituite dintr-o pastila de siliciu (cip), care
înglobează câteva milioane de tranzistoare. Aceasta se realizează pe baza tehnologiei siliciului
implantat pe rubin în variante MOS (Metal-Oxid-Semiconductor) ca: PMOS, CMOS, NMOS,
HMOS etc. care urmăresc realizarea unei densităţi sporite de componente.
Memoria este realizată modular, o parte din modulele de memorie fiind alocate
utilizatorului ca zonă de lucru (RAM), iar alte module fiind destinate memorării unor
programe din software-ul de bază cu care este echipat calculatorul (ROM); modulele de
memorie se prezintă sub forma unor cipuri distincte, având o anumită capacitate de stocare.
Palm PC-u1 este un PC de dimensiuni foarte mici care poate fi purtat într-un buzunar.
El se poate utiliza ca blocnotes, agendă telefonică, calculator, calendar, ceas deşteptător sau
chiar editor de texte; modelele mai evoluate pot efectua operaţii mai complexe cum sunt
crearea de tabele gen procesor de calcul tabelar.

7
CAPITOLUL II. COMPONENTELE SOFTWARE ALE
UNUI CALCULATOR

2.1. Clasificarea programelor

La nivelul unui sistem de calcul există mai multe programe, care alcătuiesc software-
ul sistemului respectiv. Principalele categorii de programe sunt:
 programe de sistem care coordonează modul de operare a circuitelor sistemului;
 limbaje de programare;
 programe de aplicaţie care sunt destinate să rezolve anumite probleme specifice;
 programe utilitare.

2.1.1. Programe de sistem

Programele de sistem sunt astfel proiectate încât să faciliteze utilizarea eficientă a


resurselor sistemului de calcul şi să ofere instrumentele necesare pentru dezvoltarea şi
execuţia programelor de aplicaţii. Aceste programe sunt scrise pentru anumite tipuri de
sisteme de calcul şi nu pot fi utilizate pe orice tipuri de sisteme. De regulă, aceste programe
sunt furnizate de firme specializate sau de producătorii sistemelor de calcul, fiind proiectate
astfel încât să corespundă unei game variate de solicitări.
Sistemul de operare (SO) constă într-o colecţie integrată de programe de sistem ce
oferă utilizatorului posibilitatea folosirii eficiente a resurselor sistemului de calcul, concurând
la dezvoltarea programelor de aplicaţie. Se poate aprecia ca un sistem de operare acţionează
ca o interfaţă între componenta hardware a unui sistem de calcul şi programele de aplicaţie ale
utilizatorului. El este gestionarul întregului sistem de calcul. Se poate spune că sistemul de
operare este, de fapt, un program care intră în funcţiune la pornirea calculatorului, asigurând
în principal următoarele funcţii:
- gestionarea operaţiilor de intrare/ieşire;
- gestionarea datelor pe suportul de memorie externă;
- controlul încărcării în memorie, lansării şi opririi programelor utilizator.
În cazul calculatoarelor personale, cele mai răspândite sisteme de operare sunt:
Windows, UNIX, OS/2 etc.

2.2.1.1. Sistemul de operare MS-DOS (Microsoft Disk Operating System)


MS-DOS a fost lansat de firma Microsoft în anul 1981, iar în 1985 a devenit
standardul sistemelor de operare pe microcalculatoare cu procesoare pe 16 biţi.
Sistemul de operare MS-DOS a fost proiectat să execute un singur program la un
moment dat, pentru un singur utilizator. Deoarece hardware-ul calculatoarelor a continuat să
se dezvolte, a fost necesară şi dezvoltarea corespunzătoare a sistemelor de operare.

2.2.1.2. Interfeţe grafice Windows

8
Windows 3.1. este o interfaţă grafică orientată pe ferestre, care se instalează pe sisteme
de calcul ce lucrează sub MS-DOS. Ea permite lansarea concomitentă a mai multor aplicaţii
precum şi efectuarea schimbului de informaţii între acestea.
Windows 3.11. for Workgroups dispune suplimentar de facilităţi pentru grupul de
utilizatori conectaţi în reţea. Aceştia pot efectua transferuri de date, mesaje, informaţii prin
activarea unor comenzi şi funcţii disponibile.
Windows NT (New Technology) are avantajul că poate fi implementat atât pe
platforme Intel, cât şi pe platforme bazate pe procesor RISC. Sistemul Windows NT şi
produsele legate de acesta alcătuiesc un sistem client-server deosebit de puternic şi de fiabil.
Windows 95 incorporează majoritatea facilităţilor regăsite la celelalte interfeţe grafice,
adăugând şi altele noi. Deşi păstrează compatibilitatea cu aplicaţiile pe 16 biţi, el este util doar
în aplicaţiile pe 32 de biţi.
Windows 98 reprezintă de fapt o versiune actualizată a sistemului Windows 95, el
având complet integrată componenta pentru Internet.
Windows 2000 este constituit pe baza tehnologiei NT, incorporând facilităţile din
Windows 98.
Windows XP aduce noi facilităţi, programe şi unele îmbunătăţiri. Interfaţa grafică este
schimbată, meniurile sunt simplificate, help-ul este mai complet şi în general mai uşor de
utilizat. De asemenea, posedă o componentă Media Player mult mai complexă decât la
versiunile anterioare.

2.2.1.3. Sistemul de operare Unix


Acest sistem de operare a fost creat iniţial pentru microcalculatoare, ulterior fiind
rescris în limbajul C. În prezent sistemele de operare Unix sunt proiectate de mai multe firme
specializate, ceea ce a condus la existenţa mai multor versiuni ca: AIX, Solaris, Digital Unix,
Linux etc.

2.2.1.4. Sistemul de operare OS/2 (Operating System / 2)


Acest sistem a fost proiectat de IBM şi Microsoft în anul 1988 pentru a prelua
avantajele procesoarelor Intel 80286 şi 80386 pentru microcalculatoarele PS/2 pe 32 de biţi.
Acest sistem de operare este un sistem multitasking, deci permite utilizarea mai multor
programe concomitent, prin partajarea adecvată a timpului, între programele ce se execută.

2.1.2. Limbaje de programare

Un program pentru calculator este format dintr-o listă de instrucţiuni care urmează să
fie executate de procesor ul calculatorului. La rândul ei, o instrucţiune pentru procesor este
reprezentată de o anumită structură formată din biţi, un cod numeric. Lista de instrucţiuni
trimise procesorului una câte una, formează codul programului. La recepţionarea fiecărei
instrucţiuni, procesorul interpretează codul, determină funcţia ce trebuie îndeplinită şi execută
operaţiunile corespunzătoare.
Un limbaj de programare este deci, un set de simboluri împreună cu sintaxa de
combinare a acestora.
Exemple de limbaje de programare sunt: limbajele formale ca Fortran, Basic, Pascal,
C, limbajele de programare orientate pe obiecte ca Visual Basic, Visual C etc.

2.1.3. Programe de aplicaţii

Aceste programe efectuează prelucrări ale datelor în concordanţă cu cerinţele


informaţionale necesare.

9
Aplicaţiile actuale sunt livrate pe unul sau mai multe CD-uri şi pot fi transferate pe
harddisc-ul calculatorului prin procesul de instalare. Partea de program care lucrează direct cu
datele ce trebuie prelucrate se numeşte algoritm. Algoritmul reprezintă formula matematică a
operaţiei ce trebuie executate, convertită în codul programului. Un algoritm poate fi repetat de
câte ori este nevoie.
Exemple de aplicaţii sunt: browserele de web, programele de e-mail, procesoarele de
texte, programele de calcul tabelar, sistemele de gestionare a bazelor de date, programele de
grafică, , programele multimedia etc.

2.1.4. Utilitare

Utilitarele sunt programe care ajută la executarea unor operaţii de întreţinere care
păstrează sistemul în cele mai bune condiţii şi îl ajută să lucreze eficient. Utilitarele obişnuite
fac salvări de siguranţă, arhivări de date, defragmentează discurile, gestionează resursele
sistemului etc. Iniţial, aceste programe au fost independente , în prezent, în mare parte ele sunt
componente ale sistemului Windows.
Utilitarele moderne sunt programe individuale, încărcate la apelare, la fel ca şi
aplicaţiile. Exemple de utilitare sunt: Norton Utility, RAV Antivirus, WinZip etc.

2.2. Organizarea logică a informaţiei

Totalitatea programelor care implementează diferitele modalităţi de prelucrare a


informaţiei se constituie în soft-ul calculatorului respectiv. Unitatea de informaţie este bitul
(BInary digiT). Multiplii bitului sunt:

1 Byte = 8 biţi = 1 octet


1 Kilobyte (KB) = 1024 Bytes = 210 Bytes
1 Megabyte (MB) = 1024 KB = 1024x1024 Bytes = 220 Bytes
1 Gigabyte (GB) = 1024 MB = 1024x1024x1024 Bytes = 230 Bytes

Un cuvânt poate avea lungimea de 16, 32, 64 de biţi în funcţie de tipul calculatorului.
Pentru a realiza gestiunea datelor pe suportul de memorie externă, ele se memorează
sub o formă care să permită manipularea lor ca o entitate numită fişier.
Fişierul este o colecţie de informaţii stocate sub o anumită formă specifică tipului
fişierului. Fiecare fişier se poate identifica prin numele său urmat de 3 caractere care
alcătuiesc extensia (opţional). Numele şi extensia, dacă aceasta există, sunt separate
obligatoriu prin punct.
Din punct de vedere al tipului datelor dintr-un fişier, acestea pot fi fişiere de tip text şi
fişiere binare. Fişierele de tip text sunt cele care conţin şiruri de caractere sub forma unui text
adică documente, programe sursă, comenzi DOS etc. Fişierele binare includ în general
programele, bibliotecile de date ale unor programe, fişiere sursă ale sistemului de operare etc.
În afara acestei forme de grupare fizică a datelor, se utilizează şi o organizare
arborescentă, ce constă în posibilitatea de reuniune a mai multor fişiere într-un grup, numit
director sau subdirector, în funcţie de nivelul ierarhic din interiorul structurii arborescente.
Fiecare disc are un director de bază numit director rădăcină (root directoty) care este baza de
pornire a arborelui. El este notat cu „\”. O imagine sugestivă a organizării informaţiei pe disc
este prezentată în figura 2.2.1.
În figură, Program Files, MyDocuments, WINDOWS, sunt subdirectoare ale
directorului rădăcină, iar COMMANDS, SYSTEM şi TEMP subdirectoare ale directorului
WINDOWS. La rândul lui, directorul Program Files cuprinde alte subdirectoare, iar directorul

10
MyDocuments poate conţine alte subdirectoare. Pe lângă subdirectoarele reprezentate în
figură, directorul rădăcină poate conţine şi alte subdirectoare.
Deplasarea în cadrul arborelui director se face numai de-a lungul liniilor de legătură
între elementele acestuia. Drumul parcurs în cadrul arborelui director pentru a ajunge de la
directorul curent la un alt director sau fişier, se numeşte cale (path). Elementele căii se despart
prin caracterul backslash (\). De exemplu calea de la directorul rădăcină până la subdirectorul
SYSTEM este:

C:\WINDOWS\SYSTEM

C: \

Program Files

System
My Documents

Windows Command

Temp

FIG. 2.2.1. Elemente ale structurii arborescente a directorului rădăcină

11