CAPITOLUL XV.

IMPRIMANTE

Încă de la început, imprimantele au reprezentat un accesoriu obligatoriu pentru PC-uri

datorită posibilităţii de a produce o versiune tipărită a unui document. Unul din principalele
motive pentru dezvoltarea reţelelor locale de calculatoare a fost posibilitatea de a partaja
imprimante între mai mulţi utilizatori.
Datorita în parte acestei pieţe a reţelelor, există o largă varietate de imprimante,
prezentând o multitudine de caracteristici şi de viteze.

15.1. Tipuri de imprimante

Exista trei tipuri de bază de tehnologii de tipărire folosite pentru PC-uri, definite de
metoda prin care este produsa imaginea pe hârtie. Aceste trei tehnologii sunt:
- Laser. Imprimantele cu laser funcţionează prin crearea unei imagini electrostatice a
unei pagini întregi pe un tambur fotosensibil, cu o rază laser. Când o pudră colorată superfină
numită toner este aplicată pe tambur, ea aderă numai la ariile sensibilizate corespunzătoare
literelor şi imaginilor de pe pagină. Tamburul se roteşte şi este presat pe o foaie de hârtie,
transferând tonerul pe pagină şi creând imaginea. Această tehnologie este aceeaşi cu cea
folosită de către copiatoare.
- Jet de cerneală. Imprimantele cu jet de cerneală au duze minuscule care
pulverizează cerneala ionizată către pagină. Plăci magnetizate dirijează jetul către pagină în
şablonul adecvat pentru a alcătui litere şi imagini.
- Matriceale. Imprimantele matriceale folosesc un set de ace cu capete rotunjite
pentru a presa o bandă tuşată pe pagină. Acele sunt aranjate într-o grilă rectangulară (numită
matrice), iar diferite combinaţii de ace formează diversele caractere şi imagini.
În general, imprimantele cu laser furnizează rezultatele de cea mai bună calitate,
urmate de cele cu jet de cerneală şi apoi de cele matriceale.
Imprimantele cu jet de cerneală şi matriceale au devenit tot mai mult rezervate pentru
utilizări speciale: cele cu jet de cerneală pentru tipăriri color, iar cele matriceale pentru
aplicaţii comerciale care necesită alimentare cu hârtie perforată continuă şi formulare în mai
multe exemplare.
Cu excepţia acestor utilizări specializate, imprimantele cu laser sunt superioare
imprimantelor cu jet de cerneală şi celor matriceale, în aproape toate aspectele.

15.2. Caracteristicile imprimantelor

15.2.1. Rezoluţia de tipărire

Termenul de rezoluţie se foloseşte pentru a descrie precizia şi claritatea rezultatului

tipărit. Toate aceste tehnologii de tipărire creează imagini prin înşiruirea pe pagina a unei serii
de puncte, dimensiunea şi numărul acestor puncte determinând rezoluţia imprimantei şi
calitatea rezultatului.
Rezoluţia imprimantei este de obicei măsurata în puncte pe inci (dots per inch - dpi).
Aceasta se referă la numărul de puncte distincte pe care imprimanta le poate produce într-o
linie dreaptă lungă de un inci. Majoritatea imprimantelor funcţionează la aceeaşi rezoluţie atât
pe orizontală cât şi pe verticală, deci o specificaţie precum 300 dpi înseamnă 300x300 puncte
pe inci pătrat. O imprimantă de 300 dpi poate astfel să tipărească 90.000 puncte într-un spaţiu
de un inci pătrat. Există însă unele imprimante care prezintă rezoluţii diferite pe fiecare

1
direcţie, precum 600x1200 dpi, ceea ce înseamnă că imprimanta poate produce 720.000 de
puncte într-un inci pătrat.
Este important să ne dăm seama că rezoluţia unei pagini tipărite la imprimantă este
mult mai mare decât cea a unui monitor obişnuit de PC. Cuvântul rezoluţie se foloseşte şi
pentru cuantificarea ecranelor video ale PC-urilor, de obicei în termeni de număr de pixeli,
precum 640x480, sau 800x600. Dar, după standardele tipăririi, ecranul are o rezoluţie de
numai 50-80 dpi. Drept consecinţă, pretenţiile producătorilor de programe şi de echipamente
legate de WYSIWYG (what you see is what you get - ceea ce vezi este ceea ce vei obţine)
sunt valabile doar în cel mai larg sens. Toate imprimantele, cu excepţia celor cu rezoluţia cea
mai scăzută, ar trebui să producă rezultate cu mult superioare celor de pe ecranul monitorului.
De exemplu, 90.000 de puncte pe inci pătrat pare o cifră de detaliere extraordinară,
dar la 300 dpi caracterele imprimate pot avea liniile diagonale vizibil zimţate, ca în figura
15.2.1.1.

FIG. 15.2.1.1. Reprezentarea literelor la o imprimantă cu rezoluţia 300dpi

Exista două moduri de a îmbunătăţi calitatea rezultatelor tipărite şi de a elimina

marginile zimţate. Unul este creşterea rezoluţiei. Imprimantele laser operează în mod
obişnuit la un minim de 300 dpi, cel mai frecvent la 600 dpi, iar modelele de vârf pot ajunge
la rezoluţii de până la 1200 dpi, în schimb, la tipărirea comercială offset, rezoluţia poate fi
mult mai mare. O rezoluţie de 600 dpi este suficientă pentru a elimina marginile zimţate
vizibile la tipărire.
Un al doilea mod de îmbunătăţire a rezoluţiei, este posibil fără creşterea rezoluţiei,
prin variaţia dimensiunii punctelor. Aceasta este o tehnică creată iniţial de compania
Hewlett Packard şi a fost numită Resolution Enhancement Technology (RET- tehnologie de
îmbunătăţire a rezoluţiei). RET foloseşte puncte mai mici pentru a umple marginile zimţate
create de punctele mai mari, cum se vede în figura 15.2.1.2.

FIG. 15.2.1.2. Reprezentarea literelor utilizând tehnologia RET

Deoarece punctele sunt atât de mici, efectul cumulativ pentru ochiul liber este o linie
diagonală dreaptă. Alţi producători au dezvoltat propriile lor versiuni ale acestui concept prin

2
folosirea altor nume, precum ,,îmbunătăţirea conturului”. Acest tip de îmbunătăţire este
posibil numai pentru imprimantele cu laser şi cele cu jet de cerneală deoarece imprimantele
matriceale produc imagini prin intermediul acelor care lovesc fizic pagina (printr-o bandă
tuşată) şi deci nu se pot folosi puncte de dimensiuni diferite.

O altă posibilitate de obţinere a unei rezoluţii mai mari este dată de un proces numit
interpolare. Rezoluţia imprimantei nu este numai o chestiune fizică legată de cât de mici pot
fi punctele produse de o imprimantă laser sau cu jet de cerneală. O rezoluţie mai mare
înseamnă şi că imprimanta trebuie să prelucreze mai multe date. O imprimantă la 600 dpi
trebuie să lucreze cu până la 360.000 de puncte pe inci pătrat, pe când o imprimantă la 300
dpi foloseşte numai 90.000 de puncte.
Prin urmare, imaginea de rezoluţie mai mare necesită de patru ori mai multă memorie
decât corespondenta sa în mică rezoluţie şi o durată mult mai îndelungată de prelucrare. Unele
imprimante sunt construite cu capacitatea de a tipări fizic la rezoluţii mai mari, dar fără
suplimentul de memorie şi timp de prelucrare. Astfel, imprimanta poate prelucra o imagine la
600 dpi şi apoi interpola (sau scala) rezultatele până la 1200 dpi. Deşi o imagine interpolata la
1200 dpi este mai bună decât o imagine la 600 dpi fără interpolare, o imprimantă care
lucrează la o rezoluţie de 1200 dpi autentică va produce rezultate simţitor mai bune decât cele
interpolate la 1200 dpi, dar va costa şi simţitor mai mult.
Imprimantele matriceale diferă faţă de imprimantele cu jet de cerneală şi cu laser în
mai multe aspecte fundamentale. Cel mai important este faptul că imprimantele matriceale nu
prelucrează datele de pe o pagină întreagă o dată, precum cele cu laser şi cu jet de cerneală, ci
lucrează cu şiruri de caractere. Rezoluţia de tipărire a unei imprimante matriceale se bazează
nu pe capacitatea memoriei sale sau pe puterea de prelucrare, ci mai degrabă pe
caracteristicile sale mecanice. Grila de puncte pe care imprimanta matriceală o foloseşte
pentru a crea caracterele nu este un set de date într-un vector de memorie sau un şablon pe un
tambur fotosensibil, ci este formată dintr-un set de ace de metal care lovesc fizic pagina în
diverse combinaţii. Rezoluţi imprimantei este astfel determinata de numărul de ace, care este
de obicei de 9 sau 24.
Pentru că foloseşte mai multe ace pentru a crea caractere de aceeaşi mărime, o
imprimantă cu 24 de ace are şi ace care sunt în mod necesar mai mici decât cele ale unei
imprimante cu 9 ace, iar punctele pe care le generează sunt de asemenea mai mici. Ca şi la
celelalte tipuri de imprimante, puncte mai mici dau margini mai puţin zimţate ale caracterelor
imprimate şi deci un aspect mai bun al documentului în ansamblu.

15.2.2. Memoria imprimantei

Imprimantele au în construcţie fie cipuri de memorie ca şi PC-urile, fie un procesor în

cazul imprimantelor laser şi cu jet de cerneală, care face din imprimantă un calculator în sine.
Imprimantele pot folosi memoria lor internă pentru mai multe scopuri: ca buffer pentru
stocarea datelor lucrării de tipărit până când este trimisă motorului de tipărire propriu-zis, ca
spaţiu de lucru pentru păstrarea datelor în timpul prelucrării de imagini, fonturi şi comenzi, ca
mijloc de stocare permanent şi semi-permanent pentru fonturile conturate şi alte date.
Pentru imprimantele laser şi cele cu jet de cerneală, volumul de memorie este un
indicator foarte important al posibilităţilor sale. Imprimanta trebuie să fie capabilă să
asambleze o imagine de tip bitmap a unei pagini întregi, pentru a o tipări, iar imaginile grafice
şi fonturile care sunt utilizate pe pagina respectivă consumă toate memorie. Cu cât grafica de
pe o pagină este mai extinsă şi cu cât sunt folosite mai multe fonturi, cu atât este nevoie de
mai multă memorie.

3
 Memoria de extensie pentru imprimante se poate livra în mai multe forme. Unele
imprimante folosesc module de memorie standard precum SIMM sau DIMM, pe când altele
utilizează modele brevetate care trebuie achiziţionate de la producător.
Extinderea memoriei este aplicabilă numai imprimantelor de tip pagină, precum cele
cu laser şi cu jet de cerneala. Majoritatea imprimantelor matriceale primesc datele de la PC ca
un flux de caractere ASCII şi, pentru că nu au de asamblat o pagină întreagă o dată, este
suficient un buffer mult mai mic, de obicei numai câţiva kiloocteţi. Chiar şi imaginile grafice
sunt prelucrate de către PC şi transmise imprimantei ca un flux de biţi, aşa că adăugarea de
memorie pentru o imprimantă matriceală este rar posibilă sau convenabilă.

15.2.3. Fonturile imprimantelor

Fonturile sunt una din cele mai larg utilizate caracteristici ale imprimantei. Termenul
font se referă la un anumit tip de caractere, într-un anumit stil şi la o anumită dimensiune. Un
tip de caractere este un model pentru un set de caractere alfanumerice, în care literele,
numerele şi simbolurile se potrivesc împreună pentru a conferi un aspect atractiv şi lizibil.
Exista mii de tipuri de caractere disponibile şi se produc în permanenţă noi tipuri. Printre
tipurile de bază incluse în sistemul de operare Windows se numără cele numite Times New
Roman, Arial, Courier etc. Un stil de caractere este o varietate a unui anumit tip de caractere,
cum ar fi aldin sau cursiv. Tipurile de caractere sunt adesea clasificate după caracteristicile lor
comune.
De exemplu, Times New Roman este cunoscut drept un tip de caractere cu serife,
pentru că toate caracterele sale au mici linii decorative, numite serife. Un tip de caractere
precum Arial, care nu are aceste liniuţe, este numit un tip de caracter fără serife (sans serif),
Courier este un tip de caracter numit monospaţiat, deoarece toate literele sale ocupă aceeaşi
lăţime pe pagină, ca la o maşină de scris. În schimb, Arial şi Times New Roman sunt
amândouă tipuri de caracter proporţionale, deoarece caracterele sunt concepute să aibă un
aspect omogen, pe baza lăţimii lor. Litera „i” într-un font proporţional ocupă mai puţin spaţiu
pe orizontală decât litera „w”. Tehnic vorbind, termenu1 font se referă la un tip de caractere
de o anumita mărime, de obicei măsurata în puncte (72 de puncte = 1 inci).
Pentru a imprima acelaşi tip de caractere la dimensiuni diferite, este nevoie de grafice
diferite pentru fiecare mărime. Acestea se numesc fonturi bitmap. În prezent, imprimantele
folosesc aproape totdeauna fonturi scalabile, Aceasta este o tehnologie prin care un tip de
caractere necesită numai un singur contur pentru fiecare caracter pentru a produce tipăriri de
orice mărime. Imprimanta păstrează conturul în memorie şi generează descrieri prin puncte
pentru caracterele textului la mărimea cerută de fiecare lucrare. Descrierile prin puncte sunt
stocate într-o memorie cache temporară pentru fonturi, dar numai pe durata lucrării.
Imprimanta poate de asemenea să rotească un font scalabil cu orice unghi, pe când modelele
bitmap pot fi rotite numai în multiplii de 90 de grade. Fonturile conturate ocupă mai puţină
memorie şi permit o gamă mai largă de variaţii pentru fiecare tip de caractere.
Dezavantajul fonturilor scalabile este că ele necesită o putere de prelucrare mai mare
din partea motorului de tipărire, dar prin comparaţie cu avantajele pe care le oferă, acesta este
unul minor.

15.2.4. Drivere de imprimantă

Ca în cazul multor periferice, imprimantele depind foarte mult de un driver instalat la

PC. Driverul de imprimantă furnizează interfaţa software între imprimantă şi aplicaţii sau
sistemul de operare. Principalul rol al driverului este să informeze PC-ul despre
caracteristicile imprimantei, precum limbajul pe care îl foloseşte, tipurile de coli pe care le
manevrează şi fonturile instalate. Când se imprimă un document într-un program, opţiunile de
tipărire selectate sunt furnizate de driverul de imprimantă, deşi par să facă parte din aplicaţie.
4
 În DOS, driverele de imprimanta sunt integrate în aplicaţiile individuale. Câteva
pachete majore de programe pun la dispoziţie drivere pentru o întreagă gamă de imprimante,
dar majoritatea includ numai câteva drivere generice.
În toate versiunile de Windows, driverul de imprimantă se instalează ca parte a
sistemului de operare, nu pentru aplicaţii individuale. Produsul Windows include drivere
pentru o gamă largă de imprimante şi drivere individuale sunt disponibile aproape întotdeauna
prin serviciile on-line ale producătorului imprimantei.

15.3. Funcţionarea imprimantelor

Fiecare din cele trei tipuri de imprimante folosesc o metodă diferita pentru a crea
imagini pe o pagină, ca şi o substanţă diferita: pulbere de toner, cerneală lichidă sau panglică
textilă.

15.3.1. Imprimantele cu laser

Procesul de tipărire a unui document la o imprimantă cu laser constă din următoarele

etape: comunicarea, prelucrarea, formatarea, rasterizarea, scanarea laser, aplicarea
tonerului şi fixarea termică a tonerului.
Diferite imprimante execută aceste proceduri în diverse moduri, dar paşii sunt
fundamental aceiaşi. Imprimantele mai ieftine, de exemplu, se pot baza pe PC pentru
executarea unei părţi mai mari din activităţile de prelucrare, pe când altele folosesc hardware-
ul intern pentru aceleaşi operaţii.

Comunicarea. Primul pas în procesul de tipărire este aducerea datelor lucrării de

tipărire din calculator în imprimantă. Pentru comunicarea cu o imprimanta, PC-urile folosesc
în mod obişnuit portul paralel, deşi multe pot folosi un port serial. Unele dispozitive pot chiar
să utilizeze ambele tipuri de porturi în acelaşi timp, pentru a se conecta cu două calculatoare
diferite. Adesea imprimantele de reţea folosesc un adaptor intern pentru a se conecta direct la
cablul de reţea.
Comunicarea dintre imprimantă şi PC constă, în cea mai mare parte, din date ale
lucrării de tipărire trimise de la calculator la imprimantă. Totuşi, comunicarea decurge şi în
sens invers. Imprimanta trimite de asemenea semnale către calculator, cu scop de control al
desfăşurării lucrării, adică pentru a informa calculatorul când să întrerupă trimiterea datelor şi
când să continue. Imprimanta are de obicei un buffer intern de memorie care este mai mic
decât dimensiunea medie a unei lucrări de tipărire şi nu poate prelucra decât un anumit volum
de date într-o tranşă. Pe măsura ce paginile sunt efectiv tipărite, imprimanta elimină datele din
bufferul său şi în cele din urmă semnalează PC-ului să continue transmisia. Acesta este numit
de obicei un dialog de confirmare (handshaking - strângere de mână). Protocoalele
dialogului de confirmare folosite pentru această comunicare depind de portul utilizat pentru
conectarea imprimantei la PC.
Cantitatea de date pe care o poate păstra o imprimantă diferă de la o imprimantă la
alta. Unele imprimante au chiar unităţi de hard-disc interne şi pot stoca volume mari de date
de tipărit şi colecţii de fonturi. Procesul de stocare temporară a mai multor lucrări de tipărire
în aşteptarea prelucrării se numeşte print spooling.
Multe imprimante în prezent acceptă comunicaţii şi mai avansate cu PC-ul, permiţând
unui utilizator să interogheze imprimanta despre starea sa curentă folosind un program
aplicaţie şi chiar să configureze parametri care mai înainte erau accesibili numai din rubrica
Printer din panoul de control. Acest tip de comunicaţii necesită ca PC-ul să aibă un port
bidirecţional special.

5
 Prelucrarea. După ce imprimanta primeşte datele de la PC, ea începe procesul de
interpretare a codului. Majoritatea imprimantelor cu laser sunt adevărate calculatoare în sine,
conţinând un microprocesor şi un bloc de memorie care funcţionează asemănător cu
componentele echivalente din PC. Această parte a imprimantei este numită adesea controller
sau interpretor.
Primul pas al procesului de interpretare este examinarea datelor sosite pentru a
distinge comenzile de control de conţinutul propriu-zis al documentului. Procesorul
imprimantei citeşte codul şi evaluează comenzile pe care le găseşte, organizându-le pe cele
care urmează să facă parte din procesul de formatare şi executându-le pe cele care cer ajustări
fizice ale configurării imprimantei, precum selecţia tăvii pentru coli şi tipărirea simplex (pe o
singura faţă a colii) sau duplex (pe ambele feţe ale colii). Unele imprimante convertesc şi
comenzile de formatare a documentului într-un cod specializat care face mai eficient procesul
de formatare care urmează, pe când altele lasă aceste comenzi în forma lor brută.

Formatarea. Faza de formatare din procesul de interpretare a datelor implică

interpretarea comenzilor care dictează cum urmează să fie amplasat conţinutul în pagină. Şi
acesta este un proces care poate să difere în funcţie de capacităţile de interpretare ale
imprimantei. La imprimantele ieftine, PC-ul realizează o mare parte din formatare, trimiţând
imprimantei instrucţiuni foarte detaliate care descriu amplasarea exactă a fiecărui caracter în
pagină. Imprimantele mai performante efectuează ele însele aceste activităţi de formatare.
În majoritatea cazurilor, imprimanta paginează documentul, interpretând o serie de
comenzi care dictează parametrii precum dimensiunea colii, poziţia marginilor şi spaţierea
rândurilor. Controllerul plasează apoi textul şi grafica în pagină în funcţie de aceşti parametri,
executând adesea în interiorul imprimantei proceduri complexe precum alinierea marginilor
textului.
Procesul de formatare include de asemenea prelucrarea fonturilor conturate şi a
graficii pentru a le converti în descrieri prin puncte. Ca răspuns la o comandă precizând
utilizarea unui anumit font de o anumită mărime, de exemplu, controllerul accede la definiţia
fontului conturat şi creează un set de caractere bitmap la mărimea corecta. Aceste modele
bitmap sunt stocate într-o memorie cache temporară pentru fonturi la care controllerul poate
accede după cum are nevoie în cursul aşezării textului în pagină.

Rasterizarea. Rezultatul procesului de formatare este un set detaliat de comenzi care

definesc aşezarea exactă a fiecărui caracter şi element grafic pe fiecare pagină a
documentului. În etapa finală a procesului de interpretare a datelor, controllerul prelucrează
comenzile de formatare pentru a produce şablonul de puncte minuscule care va fi aplicat pe
pagină. Acest proces se numeşte rasterizare. Modelu1 de puncte este de obicei stocat într-un
buffer de pagină în aşteptarea procesului de tipărire propriu-zisă.
Eficienţa acestui proces de stocare în buffer depinde de volumul de memorie din
imprimantă şi de rezoluţia lucrării de tipărit. La o imprimantă monocroma, fiecare punct
necesită un bit de memorie, deci o pagină de dimensiuni „letter” la 300 dpi are nevoie de
1.051.875 octeţi de memorie (8 1/2 x 11 x 3002/8), sau ceva mai mult de 1MB. La 600 dpi,
necesarul de memorie se ridica la 4.027.500 octeţi - peste 4MB. Unele imprimante au destulă
memorie pentru a stoca în buffer o pagină întreagă în timp ce are deja loc formatarea paginii
următoare. Altele nu au nici memoria necesară pentru a stoca toată pagina, şi folosesc în
schimb aşa-numitele buffere bandă.
Imprimantele care folosesc buffere bandă împart o pagină în mai multe fâşii
orizontale, sau benzi. Controlleru1 rasterizează datele corespunzătoare câte unei benzi şi le
trimite motorului de tipărire, eliberând bufferul pentru banda următoare. Astfel, imprimanta
poate prelucra o pagină gradat, iar întregul model ajunge laolaltă doar pe tamburul
fotosensibil din motorul de tipărire. Metoda bufferelor banda este mai ieftina decât un buffer

6
pentru toată pagina, pentru că foloseşte mai puţină memorie, dar este de asemenea mai lentă şi
mai predispusă la erori.

Scanarea laser. După ce controlleru1 creează imaginea rasterizată a unei pagini şi o

stochează în memorie, prelucrarea acelei pagini trece în seama motorului de tipărire, partea
fizică implicată în procesul de tipărire. Motorul de tipărire este un termen colectiv folosit
pentru a desemna piesele de tipărire propriu-zisa ale imprimantei, între care ansamblul de
scanare laser, cilindrul fotosensibil, recipientu1 de toner, ansamblul developer,
corotronul, lampa, încălzitorul şi mecanismu1 de antrenare a colii. Aceste componente
sunt tratate adesea ca o unitate colectivă deoarece motoru1 de tipărire este în esenţă identic cu
cel folosit în copiatoare. Majoritatea producătorilor de imprimante îşi construiesc produsele în
jurul unui motor de tipărire pe care îl obţin de la alt producător.
Ansamblul cu laser dintr-o imprimantă cu laser, numit adesea scanner pentru
redarea rasterizării (ROS - raster output scanner) este folosit pentru a crea pe un tambur
fotosensibil, numit fotoreceptor, un şablon electrostatic de puncte care corespunde imaginii
stocate în bufferul de pagină. Ansamblul laser constă din laser, o oglindă rotativă şi o
lentilă. Laserul rămâne permanent staţionar, deci pentru a crea şablonul de puncte de-a lungul
lăţimii orizontale a tamburului, oglinda se roteşte lateral, iar lentila se ajustează pentru a
focaliza raza astfel încât punctele de pe marginile exterioare ale tamburului să nu fie
distorsionate din cauză că au fost mai departe de sursa de lumină. Mişcarea verticală este
furnizată prin rotirea lentă şi constantă a tamburului.
Tamburul fotoreceptor, care la unele imprimante poate să fie de fapt o bandă
antrenată, este acoperit cu un material neted care poartă o sarcină electrică, ce poate fi
descărcată pe anumite porţiuni de pe suprafaţa sa prin expunere la lumină. Sarcina iniţială,
distribuită pe întreaga suprafaţă a tamburului, este aplicată de către un dispozitiv numit
corotron de încărcare. Un corotron este o sârmă purtând o tensiune foarte mare, care face ca
aerul din imediata sa vecinătate să se ionizeze. Aceasta ionizare electrizează suprafaţa
tamburului şi produce de asemenea ozon, sursa mirosului care este caracteristic imprimantelor
cu laser. Unele imprimante mai mici folosesc role electrizate în loc de corotroane, anume
pentru a evita producerea de ozon.
Tamburul este sensibil la orice tip de lumină, dar laserul poate produce puncte
suficient de fine pentru a accepta rezoluţiile mari cerute de documentele cu aspect profesional.
Orice punct de pe tambur pe care îl atinge lumina laser este descărcat şi astfel se
formează pe suprafaţa tamburului şablonul caracterelor şi al imaginilor de pe pagină. Laserul
dintr-o imprimantă descarcă suprafeţele tamburului care corespund porţiunilor negre de pe
pagină, adică literele şi imaginile care alcătuiesc conţinutul documentului. Aceasta se numeşte
tipărirea părţii negre.
Prin rotaţia tamburului fotoreceptor, porţiunea de pe suprafaţa sa pe care laserul a
descărcat-o trece apoi prin unitatea developer (figura 15.3.1.1). Unitatea developer este o rolă
acoperită cu particule magnetice fine care funcţionează ca o „perie” pentru toner. Tonerul
este o pudră foarte fină de plastic negru care va forma efectiv imaginea pe pagina tipărita. În
timp ce rola developantă se roteşte, ea trece pe lângă recipientul cu toner şi se acoperă
uniform cu particule pe suprafaţa sa magnetică. Aceeaşi rolă developantă este amplasată
imediat lângă tamburul fotoreceptor, astfel că atunci când suprafaţa sa trece pe lângă rolă,
particulele de toner sunt atrase de zonele care au fost descărcate de laser, formând astfel
imaginea paginii pe tambur, cu particulele de toner ca suport cromatic.
Continuându-şi rotaţia lentă, tamburul trece prin apropierea suprafeţei hârtiei.
Imprimanta are un mecanism cu totul separat pentru extragerea din tava de alimentare a unei
singure coli de hârtie o dată şi antrenarea sa prin motorul de tipărire astfel ca suprafaţa foii să
treacă pe sub tambur cu aceeaşi viteză cu care se roteşte tamburul, fără să îl atingă efectiv.
Sub coala de hârtie se găseşte alt corotron, numit corotronul de transfer, care electrizează

7
hârtia, făcând-o să atragă particulele de toner de pe tambur exact în şablonul imaginii
documentului. După ce tonerul este transferat pe pagină, rotaţia continuă a tamburului îl face
să treacă prin dreptul unei lămpi de descărcare (de obicei un şir de leduri) care şterge
imaginea paginii prin descărcarea completă a suprafeţei tamburului. În acest moment,
tamburul a efectuat o rotaţie completă şi întregul proces de încărcare şi descarcăre poate
începe pentru următoarea pagină a documentului.

FIG. 15.3.1.1. Părţile componente ale unei imprimante laser

După ce tonerul este transferat de pe tamburu1 fotoreceptor pe pagină, aceasta va trece

peste încă un corotron, numit corotron de descărcare. Acest corotron anulează încărcătura
indusă iniţial de către corotronul de transfer imediat înainte de aplicarea tonerului. Acest lucru
este necesar deoarece o coală de hârtie încărcata electrostatic are tendinţa să se lipească de
orice atinge, cum ar fi rolele imprimantei pentru antrenarea hârtiei sau alte coli de hârtie.
În acest punct al procesului de tipărire, foaie de hârtie este încărcată cu toner plasat pe
ea în şablonu1 paginii tipărite. Toneru1 este încă sub formă de pudră şi, deoarece pagina nu
mai este încărcată static, nu mai e nimic care să îl reţină, decât gravitaţia. În acest moment, o
uşoară adiere sau mişcare poate să strice imaginea. Pentru a fixa permanent tonerul pe pagină,
aceasta trece printr-o pereche de role încălzite la 205º C sau mai mult. Căldura face particulele
de plastic ale tonerului să se topească şi să adere la fibrele hârtiei. În acest punct, procesul de
tipărire este complet, iar pagina iese din imprimantă.
În figura 15.3.1.2. este reprezentată o imprimantă laserjet 2200 cu următoarele
caracteristici: format – A4, memorie – 8MB RAM, tip – laser monocrom, rezoluţie – 1200
dpi, viteză – 14 pag/min, conectare – interfaţă paralelă, USB, infraroşu.

8
 FIG. 15.3.1.2. Imprimantă laser HP

15.3.2. Imprimantele cu jet de cerneală

Etapele interpretării datelor la imprimanta cu jet de cerneală sunt fundamental similare

celor de la imprimanta cu laser. Diferenţa principală este că, deoarece multe imprimante cu jet
de cerneala tind să ocupe segmentul inferior al pieţei imprimantelor, ele sunt mai rar dotate cu
procesoarele puternice şi volumele mari de memorie întâlnite la imprimantele cu laser. Este
prin urmare mai probabil să găsim pe piaţă mai multe imprimante cu buffere de memorie
relativ mici care se bazează pe PC pentru cea mai mare parte a activităţilor lor de prelucrare.
Aceste imprimante pot tipări grafică folosind buffere bandă în loc de buffere pentru pagina
întreagă. Modelele de vârf de imprimante cu jet de cerneală au totuşi practic aceleaşi
posibilităţi de prelucrare şi capacităţi de memorie ca şi imprimantele cu laser.
Diferenţa principală dintre o imprimantă cu jet de cerneală şi una cu laser este felul în
care este aplicată imaginea pe hârtie. Tehnologia de tipărire cu jet de cerneală este cu mult
mai simplă decât tipărirea cu laser, necesită componente mai puţine şi mai ieftine şi ocupă
mult mai puţin spaţiu. În locul unui proces elaborat prin care tonerul este aplicat pe un tambur
şi apoi transferat de pe tambur pe pagină, imprimantele cu jet de cerneală folosesc mici duze
pentru a pulveriza cerneala lichidă direct pe hârtie, în aceleaşi şabloane de puncte utilizate de
către o imprimantă laser. Din aceste motive, tehnologia cu jet de cerneală se adaptează mult
mai uşor la folosirea în imprimante portabile.
În prezent există două tipuri de bază de tipărire cu jet de cerneala: termică şi
piezoelectrică. Aceşti termeni descriu tehnologia folosită pentru a expulza cerneala afară din
cartuş prin duze.
Cartuşul pentru imprimante cu jet de cerneală constă în mod obişnuit dintr-un
rezervor pentru cerneală lichidă şi micile duze (cu dimensiunea de un micron) prin care
cerneala este evacuată pe pagină. Numărul de duze depinde de rezoluţia imprimantei; sunt
frecvente configuraţii de imprimante cu jet de cerneală cu de la 21 până la 128 de duze pe
culoare. Imprimantele cu jet de cerneală color folosesc patru rezervoare cu cerneluri de
diferite culori (cyan, magenta, galben şi negru). Amestecând cele patru cerneluri, imprimanta
poate produce practic orice culoare. Unele imprimante cu jet de cerneală utilizează un singur
cartuş înlocuibil care conţine rezervoarele pentru cele trei culori.
În figura 15.3.2.1 este reprezentat un model de cartuş pentru imprimantele cu jet de
cerneală.

9
 FIG. 15.3.2.1. Cartuş pentru imprimantă cu jet de cerneală

Tipărirea termică cu jet de cerneală. Imprimantele termice cu jet de cerneală

funcţionează prin supraîncălzirea cernelii în cartuş la aproximativ 205°C. Aceasta face să se
formeze bule de vapori în interiorul cartuşului, care se ridică la capătul superior al
rezervorului. Presiunea vaporilor împinge cerneala afară din cartuş prin duze în picături fine
care formează puncte pe pagină. Vidul cauzat de cerneala evacuată atrage altă cerneală în
duze, susţinând un flux constant de picături,atât cât este necesar.
Tipul de tipărire termic a fost primul dezvoltat şi este încă cel mai răspândit. Datorită
bulelor de vapori care se formează în cartuş, Canon a început să numească imprimantele sale
cu jet de cerneala „cu jet de bule” (BubbleJets).
Tipărirea piezoelectrică cu jet de cerneală. Imprimantele piezoelectrice cu jet de
cerneală reprezintă o tehnologie mai nouă şi ea prezintă avantaje clare. În loc de căldură,
aceste imprimante aplică o încărcătură electrică cristalelor piezoelectrice din interiorul
duzelor cartuşului. Cristalele îşi schimbă forma ca rezultat al curentului electric, expulzând
cerneala afară prin duze.
Renunţarea la temperaturile înalte în procesul de tipărire cu jet de cerneală prezintă
două avantaje importante. Primul, selecţia cernelurilor care pot rezista la temperaturi de 205°
C este foarte limitată; tehnologia piezoelectrică permite imprimantelor să folosească cerneluri
care sunt mai adecvate pentru procesul de tipărire şi mai puţin dispuse la întindere, care este o
problemă uzuală a tipăririi cu jet de cerneală. În al doilea rând, duzele pulverizante care nu
sunt expuse temperaturilor ridicate pot rezista mai mult decât cele ale cartuşelor termice
clasice.
În figura 15.3.2.2. este reprezentată o imprimantă cu jet de cerneală, Deskjet 5550 C,
cu următoarele caracteristici: format – A4, memorie – 8MB RAM, tip – jet de cerneală color,
rezoluţie – 4800*, 1200 dpi, viteză – 17 pag. negru/min, 12 pag. color/min, conectare –
interfaţă paralelă, USB.

15.3.3. Imprimantele matriceale

Imprimantele matriceale erau cu ani în urmă cel mai răspândit tip de imprimantă
pentru că erau mici, ieftine, uşor de întreţinut şi foarte rezistente. Pe măsură ce preţul
imprimantelor cu laser a scăzut constant şi au apărut pe piaţă imprimantele cu jet de cerneala
care ofereau o calitate mult superioară practic la acelaşi preţ, piaţa pentru imprimantele
matriceale s-a redus drastic.
Imprimantele matriceale sunt în general prea zgomotoase, oferă o calitate mediocră a
tipăririi şi manevrează hârtia rudimentar. Spre deosebire de imprimantele cu laser şi de
majoritatea imprimantelor cu jet de cerneală, imprimantele matriceale nu prelucrează
documentele câte o pagina o dată. Ele lucrează în principal cu un şir de caractere ASCII, până
la un rând o dată, şi de aceea necesită buffere de memorie foarte mici. În consecinţă, viteza lor
este măsurată în caractere pe secunda (cps), în loc de pagini pe minut. Imprimantele

10
matriceale nu utilizează limbaje complexe de descriere a paginii, prelucrarea de către ele fiind
foarte redusă.
Imprimantele matriceale lucrează prin deplasarea verticală a hârtiei în jurul unei role
cauciucate numita tambur, câte un rând o dată. În acelaşi timp, un cap de tipărire se
deplasează înainte şi înapoi orizontal pe o bară de metal. Capul de tipărire conţine o matrice
de ace metalice (de obicei 9 sau 24) pe care le plasează în diverse combinaţii pentru a realiza
o tipărire fizică pe hârtie. Între ace şi hârtie există o panglică tuşată, asemănătoare cu cea
folosita la maşina de scris. Acele care apasă prin panglică pe pagină lasă în urmă o serie de
mici puncte, alcătuind caractere tipografice pe pagină. Imprimantele matriceale au de obicei şi
posibilităţi grafice rudimentare, ce le permit să producă modele bitmap de mică rezoluţie
folosind memoria lor limitata ca un buffer bandă.
Imprimantele matriceale sunt de obicei asociate cu hârtia continuă, antrenată cu
ajutorul orificiilor de pe margini. Majoritatea modelelor pot să manipuleze şi coli individuale,
deşi rar cu acurateţea întâlnită la majoritatea imprimantelor cu laser şi cu jet de cerneală.
Deoarece sunt imprimante de impact, adică există contact fizic efectiv între capul de
imprimare şi hârtie, imprimantele matriceale pot realiza un lucru pe care cele cu laser şi cu jet
de cerneala nu îl pot face: tipărirea formularelor pe mai multe pagini şi a copiilor la
indigo. Multe imprimante permit ajustarea presiunii impactului pentru a se adapta la diverse
numere de exemplare. Imprimantele matriceale mai sunt folosite pentru aplicaţii comerciale
precum tipăririle la bănci, hoteluri etc.
În figura 15.3.3.1. este reprezentată o imprimantă matriceală Epson cu următoarele
caracteristici: format – A3, tip – matriceală cu 24 de ace, viteză – 480 cps draft, conectare –
interfaţă paralelă.

FIG. 15.3.3.1. Imprimantă matriceală Epson

15.4. Tipărirea color

Imprimantele color au devenit în prezent un accesoriu obişnuit al PC-urilor.
Simplitatea tehnologiei imprimantelor cu jet de cerneală a făcut posibil ca producătorii să
realizeze imprimante foarte ieftine, care tipăresc color la un standard care satisface cerinţele
utilizatorilor.
Exista mai multe tipuri diferite de imprimante color, majoritatea lor fiind adaptări ale
tehnologiilor monocrome existente. În cele mai multe cazuri imprimantele color funcţionează
folosind acelaşi suport de tipărire şi mai multe culori (de obicei patru).
Astfel o imprimantă cu jet de cerneala foloseşte patru cerneluri colorate, iar o
imprimanta laser foloseşte toner de patru culori. La fel ca în procesu1 de tipărire offset color,
este posibilă crearea aproape a oricărei culori prin combinarea în diverse proporţii a culorilor

11
magenta, cian, galben şi negru. Acesta este modelul de culoare CMYK şi este cunoscut ca
tipărire cu patru culori.
În funcţie de tipul suportului color, procesul de combinare a celor patru culori este
diferit. Majoritatea imprimantelor color nu pot în realitate să amestece cele patru culori pentru
a obţine rezultatul dorit, la fel cum s-ar combina vopseaua, ci, pentru a obţine culoarea dorită,
ele aplică foarte aproape una de alta cele patru culori, în proporţia corectă. De exemplu, o
imprimantă cu jet de cerneală tipăreşte realizând un model întreţesut de puncte, fiecare dintre
ele fiind de una dintre cele patru culori. Acest procedeu este cunoscut ca tipărire în două
niveluri. Proporţia de puncte din fiecare culoare din modelul în care sunt întreţesute stabileşte
culoarea finală. Tehnica de combinare a punctelor diferit colorate pentru obţinerea unei alte
culori se numeşte combinarea punctelor (dithering) şi este similară celei de afişare pe
monitorul color, în care culoarea fiecărui pixel este generată prin plasarea, foarte aproape unul
de altul, a unor puncte roşii, albastre şi verzi, de diferite intensităţi.
Tipărirea în culori are două probleme specifice în comparaţie cu tipărirea
monocroma: viteza şi costul. În majoritatea cazurilor imprimantele color sunt concepute să
sacrifice din viteză pentru a obţine o tipăritura de cea mai bună calitate posibilă. În funcţie de
tehnologia de culoare folosită, imprimanta poate necesita şi o hârtie specială care este mult
mai scumpă decât hârtia standard. În plus, suportul color, fie el cerneală, toner sau bandă, este
de obicei mult mai scump decât varianta monocromă.
Pentru tipărirea color există mai multe tipuri de tehnologii asemeni tipăririi
monocrom.
1. Imprimantele cu jet de cerneală color sunt cele care se adaptează cel mai uşor la
folosirea culorilor şi sunt cele mai ieftine. De obicei imprimanta foloseşte două cartuşe, unul
care conţine numai cerneală neagră şi unul care conţine celelalte trei culori. Avantajul acestui
aranjament este numărul mic de containere cu cerneală care trebuie înlocuite, însă
dezavantajul este că, dacă unul dintre rezervoarele de culoare s-a golit, trebuie înlocuit
întregul cartuş.
O clasă specializată de imprimante, care foloseşte de cele mai multe ori tehnologia cu
jet de cerneală, a fost concepută să tipărească imagini cu dimensiunile unui afiş, pe hârtie cu o
lăţime de până la 36 inci.
O altă variantă a conceptului de tipărire cu jet de cerneală, denumită tipărire cu jet de
cerneală solidă, cu jet de ceara sau cu schimbare de fază, foloseşte ca suport de culoare
ceara colorată solidă în locul cernelii lichide. În timp ce imprimanta funcţionează ea lichefiază
ceara şi o pulverizează pe hârtie. Imprimantele cu cerneala solidă sunt în general mai lente şi
mai scumpe decât cele obişnuite, dar produc culori mai vii şi mult mai rezistente, permiţând
folosirea aproape oricărui tip de hârtie.
2. Imprimantele laser color respectă tehnologia imprimantelor laser monocrome, cu
excepţia faptului că au patru tonere de diferite culori. Spre deosebire de celelalte tipuri de
imprimante color, care aplică simultan toate culorile, multe dintre imprimantele laser color
tipăresc individual fiecare culoare. Deoarece imprimanta are un singur cilindru fotosensibil,
ciclul de tipărire se repetă de patru ori pentru fiecare pagina, tonerele colorate fiind aplicate
unul deasupra celuilalt.
Această metodă complică foarte mult controlul aplicat asupra hârtiei. În cazul unei
imprimante monocrome, hârtia trece pe dedesubtul cilindrului fotosensibil cu o viteza egală
cu viteza de rotaţie a acestuia, astfel încât tonerul poate fi aplicat uniform pe foaie. În cazul
unei imprimante color hârtia trebuie întoarsă ca să poată trece pe sub cilindru de patru ori. În
plus, foaia trebuie să se găsească exact în aceeaşi poziţie la fiecare trecere, astfel încât
punctele individuale de culori diferite să fie plasate exact unul deasupra celuilalt.
Există imprimante laser care amesteca tonerul pe cilindru, aplicând pe rând fiecare
toner, după care toate cele patru culori sunt aplicate dintr-o dată pe hârtie. Această metodă

12
reduce dificultăţile de control al hârtiei, dar conduce la alte probleme care apar atunci când
tonerul este aplicat pe cilindru.
3. Imprimante cu sublimare de culoare. Sublimarea de culoare, denumită şi transfer
termic de culoare, este o tehnică de imprimare ce foloseşte benzi care conţin patru pigmenţi
coloraţi, pe care imprimanta îi încălzeşte până ajung în stare gazoasă. În acest fel, cele patru
culori sunt amestecate înainte ca imprimanta să le aplice pe hârtie. Aceste imprimante pot
produce 256 de nuanţe pentru fiecare dintre cele patru culori, care se pot combina într-o paleta
de 16,7 milioane de culori diferite. Ca rezultat se obţin imagini în tonuri continue, care se
apropie foarte mult de calitatea fotografică.
Imprimantele cu sublimare de culoare dau rezultate excelente, dar au diverse alte
probleme. Sunt lente şi scumpe, atât în ceea ce priveşte costul achiziţionării, cât şi al utilizării.
Ele au nevoie de un tip special de hârtie, care este destul de scumpa, la fel cum sunt şi
cartuşele de bandă pe care le folosesc.
4. Imprimantele cu transfer termic de ceară folosesc cerneluri de tip ceară, ceva
asemănător cu ceea ce se foloseşte în imprimantele cu jet de cerneală solidă, pe care
imprimanta le amestecă înainte de a le aplica pe foaie. Procesul este mai rapid decât
sublimarea de culoare şi nu necesită un tip special de hârtie, dar imprimanta aplică cernelurile
sub forma unor puncte, ceea ce înseamnă combinarea punctelor colorate (dithering).
Calitatea tipăririi este mai slabă decât a tipăririi în tonuri continue, dar este mai bună
decât cea a imprimantelor cu jet de cerneală şi a altor tehnologii cu combinarea punctelor
colorate.

13