CAPITOLUL IX.

STOCAREA MAGNETICĂ

Cele mai multe dintre mediile de stocare în sistemele de calcul personale funcţionează
pe principii magnetice. Dispozitivele pur optice, precum CD-ROM-urile, sunt utilizate
frecvent ca o formă secundară de stocare, dar PC-ul în configuraţie medie se bazează de
regulă pe un suport magnetic pentru stocarea principala pe disc. Datorită caracteristicilor de
înaltă performanţa şi densitate ale stocării magnetice, unităţile de disc şi suporturile optice nu
vor înlocui, probabil, niciodată stocarea magnetica în sistemele PC.

9.1. Principiile şi tehnologiile stocării magnetice

Principiul care stă la baza funcţionării dispozitivelor de stocare magnetică este

electromagnetismul, care afirmă că un curent electric ce străbate un conductor generează un
câmp magnetic în jurul acelui conductor. Acest câmp magnetic poate apoi să exercite o
influenţă asupra materialelor magnetice din câmp. Când sensul de circulaţie al curentului este
inversat, se inversează şi polaritatea câmpului magnetic.
Un efect al electromagnetismului este acela că dacă un conductor este trecut printr-un
câmp magnetic variabil, apare un curent electric. Odată cu schimbarea polarităţii câmpului
magnetic, se schimbă şi sensul curentului electric. Aplicată în dispozitivele de stocare
magnetică, această funcţionare complementară a electromagnetismului face posibilă
înregistrarea datelor pe un disc şi redarea lor ulterioară.
Capetele de citire / scriere într-un dispozitiv de stocare magnetică sunt piese în formă
de U din material conductor, cu capetele lui U situate chiar deasupra suprafeţei suportului de
stocare propriu-zis. Capul în formă de U este acoperit cu bobine din sârmă conductoare prin
care poate trece un curent electric. Când logica de funcţionare a unităţii comandă un curent
prin aceste bobine, se generează un câmp magnetic în capul unităţii. Inversarea polarităţii
curentului electric face să se schimbe şi polaritatea câmpului magnetic generat. În esenţă,
capetele sunt electromagneţi cărora li se poate comuta foarte repede polaritatea tensiunii
electrice.
Discul, care reprezintă suportul de stocare propriu-zis constă dintr-un material de
substrat (cum ar fi Mylar pentru dischete şi aluminiu sau sticla pentru hard-discuri) pe care a
fost depus un strat de material magnetizabil. Acest material este de obicei un oxid de fier
combinat cu diverse alte elemente. Fiecare din particulele magnetice individuale de pe
suportul de stocare are propriul ei câmp magnetic. Când suportul este nescris, polarităţile
acestor particule sunt aleatoare. Deoarece câmpurile particulelor individuale sunt orientate în
direcţii întâmplătoare, fiecare câmp magnetic minuscul este anulat de unul care este îndreptat
în direcţie opusă; efectul cumulat este o suprafaţă fără nici o polaritate observabilă a
câmpului.
Când este generat un câmp magnetic de către capul de citire/scriere al unităţii, acesta
străbate despărţitura dintre capetele formei U (întrefierul). Deoarece un câmp magnetic se
propagă printr-un conductor mult mai uşor decât prin aer, câmpul se curbează spre exteriorul
capului şi foloseşte chiar suportul de stocare învecinat drept cale de minimă rezistenţă către
cealaltă parte a întrefierului. Străbătând suportul aflat imediat sub cap, câmpul polarizează
particulele magnetice la care ajunge, astfel încât ele se aliniază cu câmpul. Polaritatea
câmpului, şi deci şi cea a suportului magnetic, se bazează pe sensul de circulaţie al curentului
electric prin bobine.
Când câmpul magnetic străbate suportul, particulele din zona de sub cap se aliniază în
aceeaşi direcţie ca a câmpului emis de întrefier. Când câmpurile magnetice individuale ale

1
particulelor sunt aliniate, nu se mai anulează reciproc şi, în acea zona a mediului, există un
câmp magnetic observabil. Acest câmp local este creat de numeroasele particule magnetice
care acţionează pentru a produce un câmp cumulat, detectabil, într-o direcţie comună.
Termenul de flux denumeşte un câmp magnetic care are o direcţie specifică. Pe
măsură ce suprafaţa suportului se deplasează pe sub capul unităţii, acesta poate crea un flux
magnetic asupra unei anumite regiuni a suportului. Când sensul curentului prin bobinele
capului este inversat, se inversează şi polaritatea câmpului magnetic în întrefierul capului.
Această inversare face să se inverseze şi polaritatea fluxului creat pe suport.
Inversarea fluxului, sau tranziţia de flux, este o schimbare în polaritatea particulelor
magnetice aliniate pe suprafaţa mediului de stocare. Un cap de unitate creează inversiuni de
flux pe suport pentru a înregistra date. Pentru fiecare bit (sau biţi) de date pe care unitatea îi
scrie, ea creează pe suport un şablon de inversări de flux pozitiv-spre-negativ şi negativ-spre-
pozitiv, în zone specifice, numite celule de bit sau de tranziţie. O celulă de bit sau celulă de
tranziţie este o zonă specifică pe suport, controlată de timpul şi de viteza cu care se deplasează
suportul, în care capul unităţii creează inversiuni de flux. Şablonul exact de inversiuni de flux
care sunt utilizate pentru a scrie un bit (sau biţi) este numit metoda de codificare. Logica de
comandă a unităţii, sau controllerul, preia datele destinate stocării şi le codifică într-o
succesiune de inversiuni de flux într-un interval de timp, corespunzător şablonului dictat de
metoda de codificare utilizată.
În cursul procesului de scriere, capului i se aplică tensiune electrică şi, pe măsură ce
această tensiune se schimbă, polaritatea câmpului magnetic înregistrat se schimbă de
asemenea. Tranziţiile de flux se scriu exact în punctele în care polaritatea de înregistrare se
schimba. Oricât ar părea de ciudat, în timpul procesului de citire, un cap nu generează acelaşi
semnal care a fost scris. În schimb, capul generează un impuls, sau vârf de tensiune numai
când traversează o tranziţie. Când tranziţia trece de la pozitiv la negativ, impulsul detectat de
cap este o tensiune negativa. Când tranziţia trece de la negativ la pozitiv, impulsul este un vârf
de tensiune pozitivă. În esenţă, la citirea de pe suport, capul devine un detector de tranziţii de
flux, emiţând impulsuri de tensiune de câte ori traversează o tranziţie. Zonele fără tranziţii nu
generează nici un impuls.
În figura 9.1.1. se prezintă relaţia dintre semnalele de scriere şi de citire şi tranziţiile
de flux înregistrate pe un suport de stocare.

FIG. 9.1.1. Relaţia dintre tranziţii de flux şi semnale de citire şi scriere

2
 Şablonul de scriere poate fi privit ca un semnal dreptunghiular care este la un nivel
pozitiv sau negativ şi care polarizează continuu suportul de stocare într-o direcţie sau în
cealaltă. Când tranziţiile semnalului trec de la tensiune pozitivă la negativă sau invers, fluxul
magnetic de pe disc îşi schimbă de asemenea polaritatea. În cursul citirii, capul detectează
tranziţiile şi generează un semnal format din impulsuri. Cu alte cuvinte, semnalul este zero cu
excepţia cazului când capul detectează o tranziţie pozitiva sau negativa, caz în care generează
un impuls pozitiv sau negativ. Impulsurile apar numai când capu1 trece peste tranziţii de flux
pe suport. Cunoscând frecvenţa de ceas utilizată de unitate, circuitele controllerului pot
determina dacă un impuls (şi, prin urmare, o tranziţie de flux) se încadrează într-o anumită
celula de tranziţie.
Curenţii impulsurilor electrice care sunt generate în cap la trecerea sa pe deasupra
suportului de stocare în modul de lucru citire sunt foarte slabi şi pot conţine destul de mult
zgomot. Dispozitive electronice sensibile din unitate şi circuitele electronice ale controllerului
amplifică semnalul peste nivelul de zgomot şi decodifică trenul de impulsuri slabe înapoi în
forma datelor binare, care sunt identice cu datele scrise iniţial.
Deci, unităţile de hard-disc şi alte dispozitive de stocare citesc şi scriu datele prin
aplicarea principiilor electromagnetice fundamentale. O unitate scrie date stabilind curenţi
electrici printr-un electromagnet (capul unităţii) care generează un câmp magnetic care este
stocat pe suport. Unitatea citeşte date deplasând capul pe deasupra suprafeţei suportului.
Întâlnind schimbări în câmpul magnetic stocat, capul generează curenţi electrici slabi, care
indică prezenţa sau absenţa tranziţiilor de flux în semnalul care a fost înscris iniţial.

9.2. Unităţi de hard-disc

Principalul dispozitiv de stocare magnetică, dintr-un calculator, este harddiscul. El

este un dispozitiv combinat, având o parte electronică şi una mecanică.
O unitate de hard-disc este un dispozitiv pe care calculatorul îl foloseşte pentru
stocarea permanentă (nevolatilă) a datelor.
O unitate de hard-disc conţine platane rigide în formă de disc confecţionate de obicei
din aluminiu sau sticlă. Spre deosebire de dischete, platanele nu se pot curba sau îndoi, de
unde numele de hard-disk (disc dur). În majoritatea unităţilor de hard-disc, discurile nu se pot
extrage, din acest motiv fiind numite unităţi de disc fix. Fiecare dintre discuri reprezintă un
substrat pe care este depus un material magnetic care permite înregistrarea datelor.
Una dintre principalele caracteristici pentru hard-discuri este densitatea pe suprafaţă.
Gradul de netezire a substratului afectează cantitatea de informaţii care poate fi stocată pe
suprafaţa unui disc. Densitatea pe suprafaţă este folosită adesea ca un indicator al ratei de
dezvoltare tehnologică pentru industria de hard-discuri. Densitatea pe suprafaţă se defineşte
ca produsu1 dintre numărul de biţi liniari pe inci (BPI), măsurat pe lungimea pistei în jurul
discului, şi numărul de piste pe inci (TPI), măsurat pe raza discului. Rezultatele sunt
exprimate în unităţi de megabiţi sau gigabiţi pe inci pătrat şi sunt folosite ca o măsura a
eficienţei în tehnologia de înregistrare a unităţii.

9.2.1. Componentele unităţii de hard-disc

Principalele componente ale unei unităţi de hard-disc sunt:

- platanele discului;
- capetele de citire / scriere;
- dispozitivul de acţionare a capului;
- motorul de antrenare;
- placa logică;
- cabluri şi conectoare;

3
 - elemente de configurare (jumpere, comutatoare).
Ele sunt reprezentate în figura de mai jos.

FIG. 9.2.1.1. Elementele componente ale unui hard-disc

9.2.1.1. Platanele hard-discului

Un hard-disc are unul sau mai multe platane sau discuri. De-a lungul anilor, hard-
discurile pentru PC-uri au avut mai multe dimensiuni cum ar fi: 5 ¼ inci, 3 ½ inci, 2 ½ inci
şi 1,8 inci. De regulă, dimensiunea fizică a unei unităţi este exprimată prin dimensiunea
platanelor.
Majoritatea unităţilor de hard-disc au două sau mai multe platane, unele dintre
unităţile mai mici având unul singur. Numărul de platane pe care le poate avea o unitate este
limitat de înălţimea fizică a unităţii.
Platanele sunt confecţionate de regulă dintr-un aliaj de aluminiu, care le conferă atât
rezistenţă, cât şi greutate redusă. Dorinţa producătorilor de a obţine densităţi tot mai mari şi
unităţi mai mici a dus însă la utilizarea platanelor confecţionate din sticlă. Platanele din sticlă
oferă o rigiditate mai mare decât metalul (pentru că metalul poate fi îndoit, iar sticla nu) şi, de
aceea, pot fi prelucrate la jumătate din grosimea discurilor convenţionale din aluminiu, uneori
chiar mai puţin. Platanele de sticlă sunt, de asemenea, mult mai stabile termic decât cele din
aluminiu, adică nu se dilată şi nu se contractă prea mult la variaţii de temperatura. Câteva din
unităţile de hard-disc produse de companiile mari folosesc în prezent platane de sticlă sau
sticlă-ceramică.

4
 9.2.1.2. Capetele de citire / scriere
O unitate de hard-disc are de obicei câte un cap de citire / scriere pentru fiecare faţă de
platan (adică fiecare platan are două seturi de capete de citire/scriere, unul pentru faţa
superioară şi unul pentru faţa inferioară a platanului).
Aceste capete sunt conectate, sau solidare, pe acelaşi mecanism de deplasare. Astfel,
capetele se deplasează împreună pe deasupra platanelor.
Din punct de vedere mecanic, capetele de citire/scriere sunt simple. Fiecare cap se află
pe un braţ al dispozitivului de acţionare, braţ acţionat de un resort pentru a presa capul în
contact cu un platan. Fiecare platan este strâns între capetele de deasupra şi de sub el.

FIG. 9.2.1.2.1. Capete de citire/scriere

Când unitatea nu funcţionează, capetele sunt împinse în contact direct cu platanele de

către tensiunea din resorturi, dar când unitatea funcţionează la turaţie normală, apare o
presiune a aerului sub capete, care le ridică de pe suprafaţa platanelor. La o unitate
funcţionând la turaţie normală, distanţa dintre cap şi platane poate să fie între 3 şi 20 µ inci
sau mai mult.
Odată cu evoluţia tehnologiei unităţilor de disc, a evoluat şi forma capetelor de citire /
scriere. Primele capete erau simple miezuri de fier, înfăşurate în spirale (electromagneţi).
Forma capetelor a evoluat de la modele simple cu inel de ferită la numeroase alte tipuri. De-a
lungul anilor, în unităţile de hard-disc au fost utilizate următoarele modele:
- cu ferită;
- cu întrefier metalizat (MIG – Metal-In-Gap);
- peliculare (Thin Film – TF);
- Magneto-rezistive.

9.2.1.3. Dispozitivul de acţionare a capului

Acest mecanism are rolul de deplasare a capetelor pe deasupra discului şi de
poziţionare cu precizie deasupra cilindrului dorit. Există mai multe variante de mecanisme de
acţionare a capului utilizate în prezent, dar toate se încadrează în una din cele două categorii
de bază:
- dispozitive de acţionare cu motor pas cu pas,
- dispozitive de acţionare cu bobină şi magnet permanent.
Utilizarea unuia sau altuia dintre dispozitive are efecte asupra performanţelor şi
fiabilităţii unei unităţi. Efectele nu se limitează numai asupra vitezei, ci includ şi acurateţea
sensibilitatea la temperatură, poziţie şi vibraţii.
5
 Mecanismele moderne de acţionare a capetelor contribuie şi la creşterea capacităţii de
stocare a hard-discurilor. Această creştere este obţinută prin precizie. Una din cele mai
importante limitări privind densitatea de stocare a datelor pe un disc este posibilitatea unui
mecanism de a localiza exact şi în mod repetat poziţia în care este stocat un bit de informaţie
pe suprafaţa unui disc. Mecanismele mai bune de stocare sunt folosite pentru construirea unor
medii de stocare mai stabile şi mai precise, care pot stoca informaţii cu o densitate mai mare,
fără a fi afectată siguranţa.

9.2.1.4. Motoare de antrenare

Motorul care roteşte platanele se numeşte motor de antrenare pentru că este conectat la
axul în jurul căruia se rotesc platanele. Motoarele de antrenare din hard-discuri sunt totdeauna
conectate direct, fără curele sau roţi dinţate intermediare. Motorul trebuie să fie lipsit de
zgomot şi vibraţii, altfel poate transmite vibraţii în platane, care pot perturba operaţiile de
citire şi scriere.
Motorul de antrenare trebuie să aibă, de asemenea, viteza precis controlată. Deoarece
controlul vitezei se face automat, unităţile de hard-disc nu au un reglaj al vitezei motorului.
La majoritatea unităţilor, motorul de antrenare se află la baza unităţii, dar există şi
unităţi care au motorul înglobat direct în butucul platanelor. În acest ultim caz, producătorul
poate suprapune mai multe platane în unitate deoarece motorul nu ocupă spaţiu pe verticală.

9.2.1.5. Plăcile logice

Toate unităţile de hard-disc au montate pe ele una sau mai multe plăci logice. Plăcile
logice conţin circuitele electronice care controlează sistemul de antrenare al unităţii şi
dispozitivul de acţionare a capului şi care pun la dispoziţia controllerului date, într-o formă
convenită.
Multe defecţiuni ale unităţilor de hard-disc au loc în placa logică nu în ansamblul
mecanic. De aceea, uneori se poate repara o unitate defectă înlocuind numai placa logică şi nu
întreaga unitate.

9.2.1.6. Cabluri şi conectoare

Unităţile de hard-disc au de obicei mai multe conectoare, pentru interfaţa cu
calculatorul, alimentarea cu tensiune şi uneori pentru conectarea la masă a şasiul sistemului.
Majoritatea unităţilor au cel puţin aceste trei tipuri de conectoare:
- conector de interfaţă;
- conector de alimentare;
- conector opţional de legare la masă.
Conectoarele de interfaţă sunt cele mai importante, pentru că ele transmit semnalele
de date şi de comanda între sistem şi unitate. În majoritatea cazurilor, cablurile de interfaţă ale
unităţii pot fi conectate în configuraţie de tip cascadă, sau de tip magistrală.
Conectorul de alimentare este de obicei cu 4 pini, acelaşi tip care se foloseşte şi la
unităţile de dischetă, şi la el se conectează acelaşi conector de alimentare al sursei.
Majoritatea unităţilor de hard-disc folosesc atât tensiune de 5 volţi, cât şi de 12 volţi, deşi
unele dintre unităţile mai mici, proiectate pentru sisteme portabile, folosesc numai curent de 5
volţi. În majoritatea cazurilor, tensiunea de 12 volţi alimentează motorul de antrenare şi
dispozitivul de acţionare a capului, iar tensiunea de 5 volţi alimentează circuitele electronice.
Un conector de legare la masă permite realizarea conexiunii între unitate şi masa de
potenţial pozitiv a şasiului sistemului. În majoritatea calculatoarelor, unitatea de hard-disc este
montata direct pe şasiu cu şuruburi, aşa că firul de legare la masa nu mai este necesar. În
unele sisteme, unităţile sunt instalate pe şine de plastic sau fibră de sticlă, care nu asigură o
legare corespunzătoare la masă. Nerealizarea legării la masă a unităţii poate duce la
funcţionare necorespunzătoare sau la erori generale de citire/scriere.

6
 9.2.1.7. Configurarea hard-discurilor
Pentru a configura o unitate de hard-disc pentru instalarea într-un sistem, de obicei
trebuie să se seteze corespunzător câteva jumpere. Aceste elemente diferă de la o interfaţă la
alta şi, adesea, şi de la o unitate la alta.

9.2.2. Funcţionarea unităţii de hard-disc

Construcţia fizică de bază a unui hard-disc constă din discuri rotative, cu capete care
se mişcă pe deasupra suprafeţei lor şi stochează date pe piste şi sectoare. Capetele citesc şi
scriu date în inele concentrice numite piste, care sunt divizate în segmente numite sectoare,
care stochează, de obicei 512 octeţi fiecare. Acestea sunt reprezentate în figura 9.2.1.1.
Unităţile de hard-disc au de obicei mai multe discuri numite platane, care sunt
amplasate unul deasupra celuilalt şi se rotesc solidar, fiecare având câte două feţe, pe care
unitatea stochează date. Majoritatea unităţilor au cel puţin două sau trei platane, care dau
patru sau şase feţe, iar unele unităţi au până la 11 sau mai multe platane. Pistele aflate la
aceeaşi poziţie, de pe fiecare faţă a fiecărui platan, luate împreună, alcătuiesc un cilindru. O
unitate de hard-disc are în mod normal câte un cap pentru fiecare faţă de platan, toate capetele
fiind montate pe un singur dispozitiv purtător, sau rack. Capetele se deplasează solidar înspre
interior şi exterior, de-a lungul razei discului; ele nu se pot deplasa independent, deoarece sunt
montate pe acelaşi suport.
La început, majoritatea hard-discurilor se roteau la 3600 rot/min – de aproximativ 10
ori mai repede decât o dischetă. În prezent unităţile de hard-disc ating turaţii de la 5400 la
7200 rpm. Turaţiile mari combinate cu mecanisme rapide de poziţionare a capului şi mai
multe sectoare pe pistă sunt caracteristicile care fac un hard-disc să fie mai rapid decât altul. O
altă caracteristică importantă este rata de transfer care reprezintă viteza de transfer a datelor
spre magistrală. Cele mai bune unităţi actuale cum ar fi hard-discurile UDMA (Ultra Direct
Memory Access – cu acces direct la memorie) pot atinge rate de transfer de 66, 100 sau 133
MB/sec.
În majoritatea hard-discurilor, capetele nu ating platanele în timpul funcţionării
normale. Totuşi, când capetele sunt deconectate, ele se aşează pe suprafaţa discurilor care îşi
încetează rotaţia. Când unitatea funcţionează, fiecare cap este menţinut suspendat la mică
distanţă deasupra sau sub platan de o pernă foarte subţire de aer. Dacă perna de aer este
deranjată de o particulă de praf sau un şoc mecanic, capul poate intra în contact cu platanul
care se roteşte la turaţia normala. Când forţa de contact cu platanele în rotaţie este destul de
mare pentru a provoca defecte, evenimentul este numit coliziune a capului. Consecinţa unei
coliziuni a capului poate fi, oricare, de la câţiva biţi de date pierduţi, până la o unitate distrusă
în întregime.

Sectoare. O pistă de disc este prea mare pentru a gestiona date eficient ca o singură
unitate de stocare. Multe piste de disc pot stoca 50.000 biţi de date sau mai mult, ceea ce le-ar
face ineficiente pentru stocarea fişierelor mici. Din acest motiv, pistele sunt împărţite în
câteva diviziuni numerotate, numite sectoare.
Diversele tipuri de unităţi de disc împart pistele într-un număr diferit de sectoare, în
funcţie de densitatea de biţi a pistelor. De exemplu, formatele de dischetă utilizează de la 8-36
sectoare pe pistă, iar hard-discurile pot utiliza peste 100 sectoare pe pistă. Aceste sectoare,
create de procedura standard de formatare dintr-un sistem PC, au o capacitate de 512 octeţi.
Sectoarele de pe pistă sunt numerotate de la 1, în schimb ce cilindrii sunt numerotaţi începând
cu 0. De exemplu, o dischetă de 1,44 M conţine 80 de cilindrii numerotaţi de la 0 la 79 şi
două capete numerotate 0 şi 1, în timp ce fiecare pistă a fiecărui cilindru are 18 sectoare
numerotate de la 1 la 18.

7
 FIG. 9.2.2.1. Pistele şi sectoarele unui hard-disc

Când un disc este formatat, programul de formatare creează zone de identificare (ID)
pe disc pe care controllerul de disc le utilizează pentru a numerota şi a identifica începutul şi
sfârşitul fiecărui sector. Aceste zone se găsesc la începutul şi sfârşitul zonei de date a fiecărui
sector, ceea ce explică diferenţa dintre capacitatea formatată şi neformatată a unui disc.
Fiecare sector de pe disc are o porţiune de prefix, sau preambul, care identifică
începutul sectorului şi conţine numărul sectorului, şi o porţiune de sufix, sau postambul, care
conţine o sumă de control (care ajută la asigurarea integrităţii conţinutului de date).
Preambulurile şi postambulurile sectoarelor sunt independente de sistemul de operare, de
sistemul de fişiere, sau de fişierele stocate pe unitate.

9.2.3. Formatarea discului

Formatarea discului cuprinde două proceduri:

- formatarea fizică, sau de nivel jos,
- formatarea logică, sau de nivel înalt.
Când se formatează o dischetă, programul Windows Explorer din Windows, sau
comanda Format din DOS realizează ambele tipuri de formatare. Pentru un hard-disc, este
necesară, în afară celor două operaţii menţionate, o a treia operaţie, numită partiţionare.
Partiţionarea este necesară pentru că un hard-disc este conceput pentru a fi folosit în cadrul
unor calculatoare care utilizează sisteme de operare diferite. Folosirea mai multor sisteme de
operare pe acelaşi hard-disc este posibilă prin separarea formatului fizic astfel încât să fie
posibilă formatarea de nivel înalt care diferă de la un sistem de operare la altul.
Ca urmare, pregătirea unui hard-disc pentru stocarea de date implică trei etape:
- formatarea de nivel jos (low level format);
- partiţionarea discului;
- formatarea de nivel înalt (high level format).

8
 9.2.3.1. Formatarea de nivel jos
În cursul unei formatări de nivel jos, programul de formatare împarte pistele hard-
discului într-un număr precizat de sectoare, creând intervalele de siguranţă între sectoare şi
între piste şi înscriind informaţia din preambulul şi postambulul sectorului. De asemenea,
acest program umple zona de date a fiecărui sector cu un octet oarecare sau cu un şablon de
valori de test. Pentru dischete, numărul de sectoare înregistrate pe fiecare pistă depinde de
unitate şi de interfaţa controllerului.
Toate unităţile IDE şi SCSI folosesc o tehnică numita înregistrare pe zone (Zoned
Recording) care înscrie un număr variabil de sectoare pe pistă. Pistele exterioare conţin mai
multe sectoare decât pistele interioare, pentru că sunt mai lungi. Din cauza limitărilor din
BIOS-ul PC-urilor, aceste unităţi trebuie să se comporte ca şi când ar avea un număr fix de
sectoare pe pistă. Această cerinţă este rezolvată de algoritmii de translaţie implementaţi în
controller.
O modalitate de a spori capacitatea unui hard-disc în timpul procesului de formatare
este de a crea mai multe sectoare pe pistele exterioare ale discului decât pe cele interioare.
Pentru că au circumferinţa mai mare, cilindrii exteriori pot stoca mai multe date. Unităţile fără
înregistrarea biţilor pe zone (Zoned Bit Recording) stochează aceeaşi cantitate de date pe
fiecare cilindru, chiar dacă pistele cilindrilor exteriori pot fi de două ori mai lungi decât cele
ale cilindrilor interiori. Rezultatul este o risipă de spaţiu de stocare deoarece suportul discului
trebuie sa fie capabil să înregistreze datele în mod fiabil la aceeaşi densitate ca pe cilindrii
interiori.
Alt efect al înregistrării biţilor pe zone este că vitezele de transfer diferă în funcţie de
zona în care se găseşte capul. Viteza de rotaţie a hard-discului este mereu aceeaşi, dar pentru
că în zonele exterioare sunt mai multe sectoare, viteza de transfer este mai mare în aceste
zone.
Utilizarea înregistrării biţilor pe zone permite producătorilor de unităţi să crească cu
procente între 20% şi 50% capacitatea unităţilor de hard-disc faţă de aranjarea unui număr fix
de sectoare pe pistă. Aproape toate unităţile IDE şi SCSI de azi folosesc înregistrarea biţilor
pe zone.

9.2.3.2. Partiţionarea hard-discului

Crearea unei partiţii pe hard-disc îi permite acestuia să găzduiască sisteme de fişiere
distincte, fiecare în partiţia sa. Fiecare sistem de fişiere poate folosi, apoi propria sa metodă de
alocare a spaţiului pentru fişiere în unităţi logice numite grupe de alocare sau unităţi de
alocare. Orice hard-disc trebuie să aibă pe el cel puţin o partiţie, dar poate avea până la patru
partiţii, fiecare din ele putând utiliza sisteme de fişiere identice sau diferite. Exista trei sisteme
de fişiere, folosite de obicei de sistemele de operare actuale:
- FAT (File Allocation Table - tabela de alocare a fişierelor). Sistemul de fişiere
standard utilizat de DOS, Windows 9x şi Windows NT. Partiţiile FAT utilizează nume de
fişiere de maximum 11 caractere (8+3 caractere de extensie) sub DOS şi 255 caractere sub
Windows 9x, Windows NT sau versiuni ulterioare. Sistemul de fişiere FAT standard foloseşte
numere de 12 sau 16 biţi pentru identificarea grupelor de alocare, rezultând o dimensiune
maximă a volumului de 2 G. Se pot crea numai doua partiţii fizice FAT pe un hard-disc,
numite partiţie primara şi extinsă, dar partiţia extinsă poate fi divizată în până la 25 de volume
logice.
- FAT32 (File Allocation Table, pe 32 de biţi). Un sistem de fişiere opţional, utilizat
de Windows 95 OSR2 (OEM Service Release 2), Windows 98 şi Windows NT 5.0. FAT32
foloseşte numere pe 32 de biţi pentru identificarea grupelor de alocare, rezultând o
dimensiune maxima de 2048 G pentru un singur volum.

9
 - NTFS (Windows NT File System - sistemul de fişiere pentru Windows NT).
Sistemul de fişiere nativ pentru Windows NT, care utilizează nume de fişiere de până la 256
de caractere şi partiţii până la mărimea teoretica de 16 exaocteţi (1 exaoctet = 264 octeţi =
17.179.869.184 teraocteţi). NTF utilizează de asemenea atribute extinse şi elemente de
securitate a sistemului de fişiere, inexistente în sistemul de fişiere FAT.
Dintre aceste trei sisteme de fişiere, sistemul FAT este încă cel mai răspândit şi este
accesibil pentru aproape orice sistem de operare.

9.2.3.3. Formatarea de nivel înalt

În cursul formatării de nivel înalt, sistemul de operare scrie structurile necesare pentru
a gestiona fişierele şi datele pe disc. Partiţiile FAT au pe fiecare unitate logică formatată câte
un sector de încărcare al volumului (VBS – Volume Boot Sector), două copii ale tabelului de
alocare a fişierelor (FAT) şi un director rădăcină. Aceste structuri de date permit sistemului de
operare să gestioneze spaţiul pe disc, să ţină evidenţa fişierelor şi chiar să gestioneze
porţiunile defecte.

9.2.4. Caracteristicile hard-discului

Principalele caracteristici ale unui hard-disc sunt:

- fiabilitatea,
- viteza (performanţa),
- protecţia la şocuri mecanice,
- preţul.

Fiabilitatea este exprimată printr-o specificaţie tehnică numită durată medie între
defecţiuni (Mean Time Between Failures). Cifrele MTBF se încadrează de obicei între 20.000
şi 500.000 de ore, sau chiar mai mult. Prin defecţiune, în acest context se înţelege un incident
care necesită returnarea unităţii către fabricant pentru reparare, şi nu un eşec ocazional de
scriere sau citire corectă a unui fişier. După unii fabricanţi, această valoare ar trebui numită
durata medie până la prima defecţiune.
Aceste cifre nu constituie exprimări exacte ale fiabilităţii.

Performanţa unei unităţi de hard-disc poate fi exprimată prin mai mulţi indicatori,
dintre care cel mai important este viteza. Aceasta poate fi exprimată în două moduri: timpul
mediu de căutare şi rata de transfer.
Timpul mediu de căutare, măsurat în milisecunde, este intervalul mediu de timp
necesar deplasării capetelor de la un cilindru la altul, aflat o la o distanţă oarecare. O
modalitate de măsurare a acestui interval, este executarea de operaţii aleatoare de căutare pe
piste şi de împărţire a timpului obţinut la numărul de căutări efectuate.
Metoda standard utilizată de mai mulţi producători pentru a măsura timpul mediu de
căutare constă în măsurarea timpului necesar capului pentru a se deplasa peste o treime din
numărul total de cilindrii.
Rata de transfer este una din cele mai importante caracteristici pentru performanţa
generala a unui sistem. Rata de transfer este rata la care unitatea şi controllerul pot trimite date
sistemului. Unităţile moderne cu controllere integrate sunt pe deplin capabile de a ţine pasul
cu transferul liniar al datelor.
Pentru a calcula rata de transfer reală a unei unităţi, trebuie să se cunoască câteva
specificaţii importante. Cele mai importante specificaţii sunt turaţia reală a unităţii (în
rot/min) şi numărul mediu de sectoare fizice pe fiecare pistă (SPT – sectors per track). Se ia în
considerare numărul mediu de sectoare datorită faptului că majoritatea unităţilor din prezent
folosesc tehnica înregistrării biţior pe zone, care creează numere diferite de sectoare pe

10
cilindri. Rata de transfer la unităţi cu înregistrarea biţilor pe zone este întotdeauna mai mare
pe cilindrii exteriori, unde numărul de sectoare pe pistă este mai mare.
Dacă se cunosc aceste valori, se poate folosi următoarea formulă pentru a determina
rata maximă de transfer, în milioane de biţi pe secundă (Mbps):
Rata maxima de transfer (Mbps) = SPT x 512 octeţi x RPM / 60 secunde / 1.000.000
biţi.
De exemplu, unitatea de 2 G de 3 1/2 inci Seagate ST-1255IN are turaţia de 7.200
rot/min şi o medie de 81 de sectoare pe pistă. Rata maxima de transfer pentru aceasta unitate
se calculează după cum urmează:
81 x 512 x 7.200/60/ 1.000.000 = 4,98 Mbps

Protecţia la şocuri mecanice. Majoritatea producătorilor folosesc pentru înlăturarea

şocurilor mecanice un strat de cauciuc între corpul unităţii de disc şi şasiul de montare.

Preţul. Datorită faptului că costul stocării este în continuă scădere, preţul unităţilor de
hard-disc continuă să scadă.

În figura de mai jos este reprezentat un hard-disc Seagate de tip Ultra 160 SCSI, cu
capacitatea de 18,2 GB şi viteza de 10.000 rpm.

FIG. 9.2.4.1. Hard-disc Seagate

9.3. Unităţi de dischetă

Componentele unităţii de dischetă sunt:

- capetele de citire / scriere;
- dispozitivul de acţionare a capului;
- motorul de antrenare;
- plăcile cu circuite;
- controllerul;
- masca;
- conectoarele.

11
 FIG. 9.3.1.1. Componentele unităţii de dischetă

Capetele de citire / scriere se află câte unul pe fiecare faţă a discului, ambele fiind
folosite pentru scrierea şi citirea datelor pe feţele respective ale discului.
Mecanismul capului este acţionat de un motor numit dispozitiv de acţionare a capului.
Capetele se pot deplasa spre interior şi spre exterior pe deasupra suprafeţei discului, pe o
traiectorie dreaptă, pentru a se plasa deasupra diverselor piste. Deoarece cele două capete sunt
montate pe acelaşi cadru, ele se deplasează solidar şi nu se pot mişca independent unul de
altul. Capetele sunt făcute din feroaliaje moi care incorporează bobine electromagnetice.
Cele două capete ale unităţii de dischetă sunt prevăzute cu resorturi şi strâng fizic
discul cu o mică presiune, ceea ce înseamnă că în timpul citirii şi scrierii pe disc sunt în
contact direct cu suprafaţa discului. Deoarece unităţile de dischetă se învârt numai cu 300-360
rot/min, această presiune nu pune probleme deosebite de frecare. Unele discuri sunt acoperite
cu teflon pentru a împiedica şi mai mult această frecare.
Pentru a citi sau scrie corespunzător de pe disc, capetele trebuie să fie în contact direct
cu suportul magnetic. Particulele foarte mici de oxid desprins, praf, impurităţi etc. pot pricinui
probleme la citirea şi scrierea pe disc. Testele efectuate de producători asupra unităţilor de
dischete au stabilit că un spaţiu de numai 0,000032 inci între capete şi suport poate cauza erori
de scriere şi citire.
Dispozitivul de acţionare a capului. Într-o unitate de dischetă, dispozitivul de
acţionare a capului foloseşte un tip special de motor, un motor pas cu pas, care se mişcă în
ambele direcţii cu un increment numit pas. Acest tip de motor nu se roteşte continuu; se
roteşte o anumită distanţă exacta şi se opreşte. Motoarele pas cu pas nu pot lua o infinitate de
poziţii; ele se deplasează în incremente fixe, sau detente, şi trebuie să se oprească la o poziţie
de detentă. Localizarea fiecărei piste pe disc este determinată de unul sau mai multe
incremente ale mişcării motorului. Controllerul de dischetă poate comanda motorul să se
poziţioneze la orice increment din raza de acţiune a cursei sale. Pentru a poziţiona capetele la
pista 25, de exemplu, controllerul comandă motorului să treacă pe a 25-a poziţie de detentă.
Un motor pas cu pas are de obicei durata unei curse de 1/5 de secunda –aproximativ
200 ms. În medie, o jumătate de cursă durează 100 ms, iar o treime de cursă durează 66 ms.
12
Durata unei jumătăţi sau a unei treimi de cursă a mecanismului de acţionare a capului este
folosită adesea pentru a determina timpul mediu de acces raportat al unei unităţi de disc.
Timpul mediu de acces este durata deplasării capetelor de la o pistă oarecare la alta.
Motorul de antrenare roteşte discul, viteza normala de rotaţie fiind fie de 300, fie de
360 rot/min, în funcţie de tipul de unitate. Unităţile 3,5 inci HD se învârt la 300 rot/min.
Aceasta este o viteză destul de mică faţă de o unitate de hard-disc, ceea ce ne ajută să
înţelegem de ce unităţile de dischetă au rate de transfer mult mai mici. Totuşi, această viteză
scăzută este cea care permite capetelor unităţii să fie în contact cu discul în rotaţie fără a
pricinui defecţiuni prin frecare.
Plăcile cu circuite. O unitate de disc are întotdeauna una sau mai multe plăci logice,
care compun circuitele electronice pentru controlul dispozitivului de acţionare a capului, al
capetelor de citire/scriere, al motorului de antrenare, al senzorilor de disc şi al altor
componente ale unităţii.
Placa frontală. Placa frontală, sau masca, este piesa din plastic care alcătuieşte partea
din faţă a unităţii. Aceste piese, de obicei demontabile, sunt disponibile în mai multe forme şi
culori.
Conectoare. Aproape toate unităţile de dischetă au două conectoare - unul pentru
alimentarea cu curentul necesar funcţionării unităţii, iar celalalt pentru transmiterea
semnalelor de control şi de date către şi de la unitate. Aceste conectoare sunt standardizate în
industria calculatoarelor; pentru alimentare se foloseşte un conector cu patru pini în linie, iar
pentru semnalele de control şi de date se foloseşte un conector cu 34 de pini.

9.3.2. Specificaţiile fizice şi funcţionarea unităţilor de dischetă

Majoritatea PC-urilor vândute în prezent sunt echipate cu unităţi de 3,5 inci de 1,44
MB. Funcţionarea fizica a unei unităţi de dischetă este destul de simplu de descris. Discul se
roteşte în unitate, fie la 300 rot/min, fie la 360 rot/min. Majoritatea unităţilor se învârt la 300
rot/ min. Discul aflându-se în rotaţie, capetele se pot deplasa spre interior şi spre exterior cam
1 inci şi pot scrie 80 de piste. Pistele sunt scrise pe ambele feţe ale discului şi de aceea sunt
numite uneori cilindri. Un cilindru include pistele de pe faţa superioară şi de pe faţa inferioară
a discului. Capetele înregistrează folosind o procedură de ştergere tunel, care scrie o pistă de o
anumita lăţime şi apoi şterge marginile pistei, pentru a preveni interferenţa cu vreuna din
pistele adiacente.

13