Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Rezistenta Materialelor Valabil
Rezistenta Materialelor Valabil
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
cc
cc
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c 1
c
c
ccccccc
c cc c
ccccc ccc cc ccc
ccccc
cc ccc
cc cccc
c
c
c
c
c
c
c c
Fig.1.1.
Fig.1.g.
c g
Dirijarea răspunsului spre anumite zone ale diagramei caracteristice, spre un
anume mod de comportare a materialului, este posibilă şi constituie aspectul
ingineresc al procesului de proiectare.
Următorii sunt factorii care controlează răspunsul şi asupra cărora exi stă
posibilitatea unor intervenţii de natură să -i modifice parametrii:
- regimul acţiunilor exterioare (solicitarea);
- configuraţia de ansamblu a sistemului de bare care alcătuiesc structura
(geometria axelor);
- configuraţia secţiunii transversale (geome tria secţiunii).
STATICA CONSTRUCTIILOR
SOLICITAREA
EFORTURI
EFORTURI UNITARE
GEOMETRIA SECTIONALE SI
AXELOR DEFORMATII
SPECIFICE
GEOMETRIA
SECTIUNII
REZISTENTA MATERIALELOR
c 3
(întindere/compresiune centrică, forfecare, încovoiere, torsiune) definite în cadrul
staticii construcţiilor.
Procesul proiectării secţiunii transversale (modelare geometriei secţiunii), în
vederea dirijării răspunsului spre forme raţionale (dictate de un complex de
considerente dintre care SIGURANTA SI ECONOMIA joacă rolurile principale) se
desfăşoară în cadrul organizat al unei METODE DE CALCUL.
Metoda de calcul folosită curent în Rezistenţa materialelor este moetoda
rezistenţelor admisibile.
gc
c c
c
c c
c
c
In metoda rezistenţelor admisibile comportarea elementulu i sub încărcări este
controlată prin eforturi unitare.
Conform metodei, proiectarea trebuie să asigure răspunsului parametrie liniar -
elastice*. In acest scop, metoda impune următoarele două inegalităţi fundamentale:
º max
max (1.1)
unde:
- ºmax, şi max reprezintă (pentru solicitarea dată) eforturile unitare maxime ce
pot apărea în cea mai solicitată zonă a structurii (în cel mai solicitat punct al celei mai
solicitate secţiuni);
- ºa, şi a reprezintă rezistenţe admisibile, valori convenţionale ale unor eforturi
moderate, situate în domeniul comportării liniar elastice, proprii fiecărui material (şi -
în anumite condiţii - proprii şi unor particularităţi ale modului de solicitare a
elementului).
Se obişnuişte ca rezistenţa admisibilă să fie subordonată uneia din valorile
particulare de pe curba caracteristică (limita de curgere, ºC, pentru materialele
ductile, cu curgere, sau limita de ruperi, ºr, pentru materiale fragile, fără curgere); în
funcţie de tipul materialului (ductil, fragi l), rezistenţele admisibile se definesc atunci
sub una din formele următoare:
º º c
ºa = c , ºa = (pentru materiale ductile), sau
c c
º º
ºa = r , ºa = (pentru materiale casante),
c c
unde c, cu valori supraunitare, reprezintă coeficientul de siguranţă. c
c
c
c
*) Acest tip de răspuns, caracterizat de liniaritatea relaţiei efort unitar -deformaţii
specifică, este guvernat de legea lui Hooke, sub cele două forme: º = E şi = G
c
c
c 4
Fig.1.3.
Rezistenţele admisibile sunt precizate prin normele şi standar dele de stat care
reglemetează proiectarea.
Pentru oţelul OL 37 (oţel moale, ductil), a cărui limită de curgere se consideră
egală cu g4 ore Kg/cm g, se acceptă un coeficient de siguranţă c = 1,6; în aceste
condiţii.
Pentru lemnul de brad supus la întindere /compresiune în lungul fibrelor,
ºa = 100 kgf/cmg.
c ´
cc
c
c
c
c
I½ = agdA, (g.1.)
9
fig.g.1.
Io = rg dA (g.g)
9
c 6
Fig.g.g.
Observaţie. Faţă de orice sistem ortogonal de axe Oxy (cu originea în polul 0),
Ix + Iy = Io = const. (g.3)
căci xg + yg = gg (fig.g.3)
fig.g.3.
Fie suprafaţa secţiunii (de arie A) şi sistemul ortogonal de axe 0xy cuprins în
planul ei (fig.g.4).
Fig.g.4.
c 7
gcc c c c
c
c c
c
c
c c
c
c
c
gcc c!"ccc#$"c !%&!c'c!!c$cc
()c c#!c
c
Fie o suprafaţă dreptunghiulară cu laturile b, h şi axa x paralelă cu latura b (fig. g.´).
D
Ix =
D
Iy = (g.´)
fig. g.´.
gc c c !"c c c #$"c $!$!c 'c !!c $c c
!c
c
c
ʌ
ID = (g. )
c ]
+c c c cc
c
c
c
c
Fig.g6
întrucât
ÑA aGdA = 0
I = IG + Adg (g.7)
c
Când punctul 0 este centrul de g reutate al suprafeţei, momentele extreme se numesc
momente centrale principale de inerţie, iar axele - axe centrale principale de inerţie.
Dacă suprafaţa are o axă de simetrie, ea este axă centrală principală de
inerţie (fără demonstraţie); perpendicular p e ea se află, desigur, cea de-a doua axă
principală (fig.g.7).
Fig.g.7
c 10
-cc
c c c c
c
c c
c
c
c
Fie o suprafaţă de arie A c ompusă din mai multe suprafaţe cu ariile A I, AII, AIII«.
Integrala pe aria A, reprezentând expresia momentului de inerţie se poate
descompune în integrale pe ariile parţiale AI, AII, AIII«., reprezentând momentele de
inerţie ale suprafeţelor parţiale:
adică
DI n D
I = II + III = M D a M H II
M DII II a II
Fig.g.]
gccc c
gc c
c 11
Modulul de rezistenţă Wx în raport cu axa x are expresia.
x
Wx =
I
unde :
Fig.g.
Dacă axa x nu este axă de simetrie, se definesc două valori ale modulului de
rezistenţă - W Ix şi W xII - corespunzătoare celor două distanţe maxime. I Imax şi III max.
ggcc c
c
c c
c c
c
c
c
ggc c c!.#")ccc#$"c !%&! c
c
Fie o suprafaţă dreptunghiulară cu laturile b, h şi axa x paralelă cu latura b în
baza relaţiilor (g-) şi (g.´)
D
Wx =
D
Wx = (g.10)
â
c 1g
gggcc c c!.#")ccc#$"c$!$! c
¯d
W= â ,
d
¯d
W= (g.11)
+c
c c c/
c c
0c
c
+c c
Ix
ix ) , (g.1g)
9
unde
,c
c c
c
c
c 13
LEMN ECARISAT
(după STAS 4g-71)
*) In tabele, pentru axele principale de inerţie ale secţiunii, s -au folosit notaţiile y şi z.
c 14
cc
c
c c
c
c cc
c
c c c
c
c c c
c
c
c
c c
c
c 1c c
c
Intinderea/compresiunea centrică este solicitarea simplă în prezenţa căreia, în
secţiunea transversală, interacţiunea este exprimată printr -o pereche de forţe axiale
(fig.3.1).
fig.3.1.
Fig. 3.g.
c 1´
gc
c
c 2
c
c
gc 3!!c!cc#$c!#4!#
Fig. 3.3.
Fig. 3.4.
c 16
N= º dA
9
N=º dA = A,
9
de unde:
º= (3.1)
9
Relaţia conţine trei parametri; ei corespund celor trei factori care apar ăn
procesul celor trei factori care apar în procesul proiectării secţiunii:
- solicitarea, exprimată prin forţa axială N;
- materialul, exprimat prin rezistenţa sa admisibilă a;
- geometria suprafeţei secţiunii transversale, exprimată prin aria A.
După felul în care aceştia intervin (ca paramet rii cunoscuţi sau necunoscuţi),
proiectaread îmbracă trei aspecte: verificarea, dimensionarea şi determinarea
capacităţii portante a secţiunii.
Cele trei aspecte ale proiectării sunt prezentate sintetic în tabelul 3.1 şi
comentate în continuare.
5c+c
Forţa capabilă
Capacitate portantă º a, A Ncap = ºaA
Ncap
c 17
In problemele de dimensionare, după stabilirea ariei necesare A nec,
dimensiunile secţiunii (cărora le va corespunde aria efectivă Aef) se aleg astfel, încât,
indiferent de forma ei , A ef Anec.
Capacitatea portantă a unei secţiuni se măsoară prin forţa a xială - numită forţă
capabilă, Ncap - corespunzătoare unor eforturi unitare egale cu rezistenţa admisibilă.
Rezistenţa barei este asigurată dacă efortul axial N corespunzător solicitării
(determinat în funcţie de încărcări) nu depăşeşte efortul capabil N Ncap.
Fig.3.].
fig.3.] prezintă distribuţia eforturilor unitare º în trei secţiuni (a, b, c) aflate la distanţe
diferite de punctul de aplicaţii a forţei exterioare.
In secţiuni transversale suficient de depărtate de punctul de aplicaţie a forţelor
exterioare, distribuţia în secţiune a eforturilor unitare nu este influenţată de modul de
aplicare a acestor forţe (principiului Saint -Venant).
c 1]
Neuniformităţile în distribuţia eforturilor unitare pe secţiunea transversală apar
şi la variaţii ««.. ale formei secţiunii (găuri, crestături etc.) (fig.3.).
Concentraţiile de eforturi din secţiunile slăbite de găuri sau crestături au
consecinţe diferite la materialele casante şi ductile.
La materialele casante bara se rupe brusc când ³vârful´ eforturilor atinge r
(deci la o valoare a efortului mediu mult mai mică decât r (fig.3.10). La materialele
ductile (cu curgere, sau cu deformaţii plastice mari) ruperea este un proces
îndelungat, care se sfârşeşte chiar după ce, treptat, pe măsură ce creşte solicitarea,
toate eforturile unitare din secţiune ating rezist enţa de curgere; distribuţia eforturilor
unitare în câteva faze premergătoare ruperii unei bare alcătuite din material ductil
este prezentată în fig.3.11.
fig.3.10
fig.3.10
fig. 3.11
c 1
+c
c
c 2
c
c
c
c +c
$c 3!"! c
c
c Intre deformaţii şi eforturi există legătura liniară exprimată de legea lui Hook
º = E ; de aici se deduce expresia formaţiilor specifice liniare :
º
= § 9 §
S S S9
½lt = ½l N;
c g0
½t o . . l = ,
S9
de unde
ºt = = ½t . . E (3.6)
9
fig. 3.1g
c g1
gc c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
gc
c
c 1c .
Fig.3.14.
Fig.3.14.
ggc
c c
c
Sub formă pură (sau măcar aproximativ) solicitarea apare rar.
In cele ce urmează studiul se limitează la cazane curent al forfecării pieselor
cu secţiuni transversale mici (mituri, buloane, cordoane de sudură , etc. - folosite la
îmbinările elementelor din metal) la care efectul unor solicitări secundare este redus.
c gg
g.3. APROXIMATIV SI IPOTEZE SIMPLIFICATOARE
T = A;
de unde,
= (3.7)
9
g-c c c
c
c c
c
c c
c
c
c
g-c#$!!c5)!
Fig. 3.16.
Niturile sunt piese din oţel (rezistenţa oţelului nitului este puţin inferioară celei
a oţelului pieselor care se îmbină) cu forma din fig.3.17.a. Imbinarea se realizează
prin introducerea niturilor încălzite la roşu în găuri date în prealabil şi formarea, prin
baterie, a celui de -al doilea cap (fig. 3.17.b).
c g3
fig.3.17.
g-gc!$!c'5)!!c$c! c
g-gc c c$! . Sub acţiunea forţelor P, de sens contrar, car e solicită
îmbinarea, cele două elemente au tendinţa de a luneca relativ (fig.3.1]). Ca urmare,
îmbinarea se poate distruge în două feluri:
fig. 3.1]
- prin forfecarea tijei sitului în secţunea transversală din dreptul planului de
separaţie a celor două elemente;
- prin strivirea tijei pe suprafaţa de contact dintre tijă şi pereţii găurii de nit.
³Transportul´ forţelor prin îmbinare (adică efectul lor pe suprafaţa forfecată şi
pe suprafaţa strivită) este reprezentat în fig.3.1 prin forţe interioar e de legătură.
fig. 3.1
c g4
Se remarcă echilibrul care controlează parametrii tuturor acestor forţe.
Forţa pe care o poate transmite îmbinarea prin intermediul unui singur nit
(numită rezistenţa nitului) depinde de rezistenţa la forfecare Rf (în secţiunea
transversală a tijei) şi de rezistenţa la strivire Rs (pe suprafaţa de contact dintre dijă
şi elementele îmbinate.
Rf = Af . af
¯d
Rf = af, (3.])
af = 0,] a,
fig.3.g0
As = dt
si de rezistenţa admisibilă la strivire de pereţii găurii de nit ag. Dacă elementele care
se îmbină au grosimi diferite (t1ftg), aceeaşi forţă P se distrib uie pe suprafeţe cu arii
c g´
diferite; eforturile unitare de strivire fiin mai mari pe piesa mai subţire, în
determinarea ariei As se va considera tmin :
ag = g a
Ú
= Af . af,
de unde
¯d
Rf = g af
¯d
Rf = ng af (3.10)
c g6
Fig.3.g1.
unde (Ët) min este suma minimă a grosimilor elementelor care tind să se deplaseze
în acelaşi sens.
n= (3.1g)
Ý
Diametrul nitului (care int ervine în calculul rezistenţei sale) se alege în funcţie
de grosimea celui mai subţire element din pachet, pe baza unor prevederi
constructive cuprinse în standarde (cu aproximaţie, d = gt). Tot standardele
precizează reguli privind propoziţia niturilor în îmbinare.
Deşi calculul îmbinărilor nituite are un caracter convenţional (fiind condus pe
baza mai multor ipoteze simplificatoare), rezultate obţinute corespund capacităţi reale
de rezistenţă, întrucât rezistenţele admisibile acceptate sunt determinate,
experimental, tocmai prin ruperea unor astfel de îmbinări.
c g7
g8c
c
c
c
c
c
La îmbinarea elementelor metalice se folosesc două categorii de buloane:
- buloane obişnuite (buloane brute, cu tija neprelucrată , care se introduc li ber
în găuri cu diametrul mai mare şi buloane păsuite, cu tija prelucrată, introduse forţat
în găuri de acelaşi diametru);
- buloane de înaltă rezistenţă, pretensionate la montaj.
g9c c c
c
c
c
c
c
c
c
g9c#$!!c
c
Solidarizarea elementelor sudate se realizează cu material topit sub forma
unui cordon.
După poziţia relativă a elementelor care se îmbină, rândurile se împart în două
categorii:
- suduri în adâncime, folosite la îmbinarea cap la cap a două elemente în
prelungire (fig.3.gg);
- suduri în relief sau de colţ, executate la elemente suprapuse (fig.3.g3).
fig.3.gg fig.3.g3
c g]
g9gc!$!c'5)!!c# c
fig.3.g4 fig.3.g´
T = as A
fig.3.g6
c g
scăderea zonelor de capăt (fiecare cu o lungime aproximativ egală cu grosimea de
calcul a) unde sudura este de slabă calitate : l = ls - ga. Cu observaţiile de mai sus:
As = Ël . a
Alegând grosimea unui cordon (se recomandă b tmin), rezultă lungimea sa,
astfel încât capacitatea însumată a tuturor cordoanelor forfecate să fie superioară
forţei axiale transmise prin îmbinare.
+c c
c
c
6 c
Fig.3.g7
c 30
Grinzile cu secţiuni simetrice (în raport cu cel puţin o axă), încărcate cu forţe în
planul de simetrie longitudinal, sunt solicitate la încovoiere pe o singură direcţie
(fig.3.g]). Este cazul cel mai des întâlnit în prac tică şi el va fi studiat în continuare.
O pavă de acoperiş (fig.3.g) este solicitată la încovoiere oblică (pe două
direcţii) ; dar fiecare din cele două componente Mx şi My (pe direcţiile principale de
fig.3.g]
fig.3.g
c 31
+gc
c
c
6
c
Fig.3.30
a-şi modifica lungimea; intersecţia dintre acest plan şi planul secţiunii transversale se
numeşte axă neutră.
Două secţiuni aflate la distanţa elementară dz se rotesc cu unghiul elementar
d (fig.3.31.a); pe desen s -au pus în evidenţă fibra neutră AB cu lungimea
neschimbată (AB = dz) şi raza de curbură a fibrei neutre (OA = OB = ).
Variaţia de lungime a unei fibre oarecare (MNN¶) aflată la cota y¶ faţă de firbra
neutră este pusă în evidenţa în fig. 3.31.b prin segmentul NN¶. Din asemănarea
triunghiurilor OAB şi BNN¶ rezultă:
£
§
9 P9
sau
c 3g
£ ë £
§ ;
9 r
primul raport (dintre alungirea fibrei şi lungimea ei iniţială) este deformaţia specifică
şi relaţia de asemănare devine:
= X¶; (3.13)
r
fig. 3.31
º= E
§
º=E y¶; (3.14)
r
c 33
Studiul static consemnează echivalenţa dintre cel e două moduri de exprimare
a interacţiunii: prin eforturi
Fig.3.3g
Fig.3.33
N = SA dA = 0; (3.1´)
Mx = SA dA . y (3.16)
Sinteza studiu geometric - studiu fizic - studiu static. Cu (3.g4), prima relaţie
de contravalenţă devine
N=E. SA y¶dA
r
adică
SA y¶d A = 0
c 34
Integrala reprezintă un moment static (al suprafeţei secţiunii transversale faţă de axa
neutră a secţiunii); din faptul că e nul, rezultă că axa neutră trece prin centrul de
greutate al suprafeţei secţiunii; ea coincide cu axa x, motiv pentru care y şi y¶
măsoară aceeaşi distanţă.
Cu (3.14) a doua relaţie de echivalentă devine:
Mx = E SA ygdA
r
sau
Mx = E SA Ix, (3.17)
r
E §
r >
(3.17) devine
Mx = Ix
>
Mx
= > (3.1])
Ix
Expresia (3.1]) cunoscută sub numele de formula lui Navier precizează mărimea
efortului unitar normal într-un punct M situat la distanţa y faţă de axa neutră
(fig.3.34).
Fig. 3.34
c 3´
+ggc c
c
c
Mx
max =
Ix
ë
x
max = (3.1)
ºx
+g+c!c3!cc!$"c#$ c
c
Rezultanţa forţelor interioare de legătură de pe zona întinsă, Fi, şi comprimată,
Fc, sunt două forţe egale şi de sens contrar (fig.3.3´); ele formează un cuplu al cărui
Fig. 3.3´
c 36
+g, c!$!c c!.#")cc#$"c5!!c'$4
ºa (3.g0)
º
Relaţia conţine trei parametri; ei corespund celor trei factori care intervin în
procesul proiectării secţiunii barelor încovoietoare:
- solicitarea, exprimată prin momentul încovoietor M;
- materialul , exprimat prin rezisnteţa sa admisibilă ºa;
- geometria suprafeţei secţiunii transversale, exprimată prin modulul de
rezistenţă W, determinat în raport cu axa neutră (axa principală centrală de inerţie ce
coincide cu suportul vectorului moment).
După felul în care aceştia intervin (ca parametri cunoscu ţi sau necunoscuţi),
proiectarea îmbracă trei aspecte; verificarea rezistenţei secţiunii, dimensionarea
secţiunii şi determinarea capacităţii portante a secţiunii.
Cele trei aspecte ale proiectării secţiunii sunt sintetic în tabelul 3.g.
Tabelul 3.g.
c
La materialele cu rezistenţe admisibile diferite la întindere şi la compresiune
(de ex. fonta) sunt necesare două verificări: una în zona întinsă, alta în zona
comprimată a secţiunii.
In problemele de dimensionare dimensiunile secţiunii se aleg astfel, încât
W ef W nec, (3.g1)
unde W ef este modulul de rezistenţă efectiv (al secţiunii propuse prin proiectare).
Pentru bare cu secţiune circulară,
c 37
¯d
W nec
D
W nec;
â
relaţia conţine două necunoscute - b şi h; determinarea lor se face propunând fie una
din ele, fie cu anumit raport (orientativ) între ele. Pentru barele cu secţiuni
stadardizate care se confecţionează într-un număr limitat de tipuri (cazul profilelor
laminate din oţel, sau al majorităţii grinzilor din lemn cu secţiune dreptunghiulară),
secţiunea rezultă direct prin compararea valorii W nec cu valoarea W ef din tabelele de
caracteristici ale fiecărui tip de secţiune. Pentru secţiuni de alte forme, dimensionarea
se face prin încercări, verificând relaţia (3.g) pentru diferite secţiuni propuse.
Capacitatea portantă a unei secţiuni se măsoară prin momentul încovoietor
(numit moment capabil, Mcap), căruia îi corespunde un efort unitar maxim egal cu
rezistenţa admisibilă. Rezistenţa barei în secţiunea analizată este asigurată dacă
momentul încovoietor M generat de încărcare nu depăşeşte momentul capabil:
M Mcap.
Verificarea şi dimensionarea cu momentul î ncovoietor maxim.
c Creşterea capacităţii secţiunii prin creşterea valorii rezultantelor forţelor
interioare de legătură
Suprafaţa secţiunii nu este solicitată uniform. Cu cât o parte cât mai mare din
suprafaţa secţiunii se va afla în zonele cele mai solicitate (cu eforturi unitare mari), cu
atât rezultanta forţelor interioare de legătură (ca sumă a produ selor dintre efortul
unitar şi elementul de arie) va fi mai mare.
Pentru o secţiune dreptunghiulară cu aria A,
9 9
Fc = Fi = ºa; Fc = Fi = º
c 3]
Pentru o secţiune fictivă, ideală, cu aceeaşi arie, cu suprafaţa conce ntrată în
mod simetric la cele două extremităţi (acolo unde toate eforturile unitare ating
rezistenţa admisibilă ) (fig.3.37.b), rezultanta va fi dublă;
9
Fc = Fi = ºa
Fig.3.36
Fig.3.37
Z= h (3.gg)
c 3
9 9
Mcap = ºa . h= º a;
â
9 9
Mcap = ºa . h = ºa;
Dacă secţiunile au aceeaşi arie, aceeaşi înălţime şi sunt alcătuite din aceleaşi
material, capacitatea secţiunii ideale este de trei ori mai mare decât capacitatea
secţiunii de formă dreptunghiulară.
O secţiune naţională tinde, prin conformarea ei, către forma i deală descrisă
mai sus. Această formă constituie reperul secţiunilor de tip I sau U ale parapetelor
laminate sau ale grinzilor din oţel ³cu secţiune compusă´, confecţionate prin sudare
sau solidarizarea cu nituri (fig.3.3]).
Fig.3.3]
Fig.3.3
N cap = W ºa;
c 40
capacitatea este direct proporţională cu modulul de rezistenţă.
In legătură cu secţiunea ideală se defineşte modulul de rezistenţă ideal:
9
I ida
W ideal = §
9
W ideal =
º
r= (3.g3)
ºidM
++c
c
c
6
cc
c
c ++c!!c 3!)!c
c
++c!!c 3 c /!4 c 3!"c c 4c
!0c
c
Parametrii care definesc deformarea unui volum elementar sunt deformaţia
specifică liniară şi de formaţia specifică unghiulară . In elementele solicitate de
încovoiere pură, deformaţiile unghiu lare sunt nule ( = 0) iar deformaţiile liniare ,
măsurate în lungul axului barei, variază liniar pe înălţimea secţiunii, cu valori nule în
dreptul axei neutre (care o împarte în două zone: una comprimată, cu fibre scurtate,
alta întinsă, cu fibre alungit e) (fig.3.40).
Fig. 3.40
++g Parametrii globali (privind deformarea unui tronson elementar de
bază. Parametrii globali sunt raza de curbura barei 1/ º, rotirea elementară d (rotirea
elementară a două secţiuni aflate la distanţa elementară dz), r otirea specifică cu
(rotirea relativă a două secţiuni aflate la distanţă unitară( (fig. 3.41).
c 41
Fig. 3.41.
= >
r
d
§ § (3.g4)
r d
d
§ (3.g´)
d
c 4g
d d
§ § (3.g6)
d d r
++gc!!c!!!c 3!)! c
Parametrii º= E
răspunsului
parametrul
fundam.
parametrii = y
r
geometrici parametrul
global 1/
§ (3.g7)
r SI
±= ,
SI
care derivă din (3.g7) şi (3.g4), are aceeaşi structură cu expresia alungirii/scurtării
specifice la solicitarea de întindere/compresiune centrică (3.g).
c 43
3.3.g.g. Ecuaţia axei elastice a barei (a axei bazei în regim de deformare liniar
- elastic) Cu (3.gb) relaţia (3.g7 devine
d
§ (3.g])
d SI
d
§È (3.g)
d SI
Fig. 3.44
d
(z) =
d
şi săgeţii v(z)
c 44
M (z) = - P (l - z) (3.30)
d P
§ (l - z)
d SI
d Ú
= § (lz - ) + C1,
d SI
Ú
v= È + Ciz + Cg
Si â
Ú
(z) = È
SI
Ú
v(z) = È
SI â
Ú
vmax = (3.3g)
SI
d d
§ §È (3.33)
d d SI
c 4´
Intre încărcarea p, forţa tăietoare T şi momentul încovoietor M (parametri ai
situaţiei fictive) există relaţia dedusă în partea a III -a a cursului.
d d
§ § È
d d
Dacă
p= ;
SI
d d
§
d d
şi
d dT
§
d d
v=M (3.34)
şi
=T (3.3´)
c 46
Ceea ce înseamnă că, în orice secţiune a grinzii reale, săgeata şi rotirea sunt egale
cu momentul încovoietor şi forţa tăietoare din secţiunea corespunzătoare a unei
grinzi fictive, conjugată celei reale, supusă încărcării
p (z) =
Si
Fig. 3.´1
c 47
Ú
Tmax = ,
SI
Ú
max = Tmax =
SI
Ú
M max =
SI
Ú
vmax = Mmax =
SI
max vmax
Ú P
â SI SI
P P
â SI SI
Ú Ú
â SI SI
Ú Ú
â SI SI
+++c!$!c!% )"c5!!c'$4 c
c 4]
Condiţia de rigiditate care se impune de obiecei urmăreşte limitarea săgeţilor.
Cu o săgeată mare ste perceptibilă numai în raport cu o deschidere relativ mică,
condiţia de serie sub forma
(3.36)
x
,c c
c
c
6 c
c c
c
c c
ccc
c
,c
c
c c
c
Incovoierea cu forţe tăietoare este o solicitare compusă în prezenţa căreia, în
secţiunea transversală, interacţiunea este exprimată prin două tipuri de efort
secţional: moment încovoietor şi forţa tăietoare.
Incovoierea cu forţe tăietoare este tipică elementelor de tip grindă (bare dr epte
încărcate cu forţe normale pe axul lor). (fig.3.´3).
Fig. ´.´3.
d
=T
d>
aceasta înseamnă că prezenţa forţei tăietoare a trage după sine variaţia momentului
încovoietor.
Efectul momentului încovoietor (răspunsul barelor solicitate la încovoiere pură)
a fost analizat în paragraful precedent. In paragraful de faţă va fi analizat efectul
forţei tăietoare.
c 4
,gc
c c
c
c c
c
c
Echilibrul tronsonului elementar din fig. 3.´4.a este asigurat, alături de forţele
exterioare a-i revin, de eforturile secţionale M, T, M + dm, T + dT.
Fig. 3.´4
c ´0
Fig. 3.´´ Fig. 3.´6
,+c
ccc
c c
c
c
,+c 3!!c!c%"c!c c;!4#<
dL = bdz (3.37)
Fig. 3.´7
Fig. 3.´]
In prezenţa unor momente încovoietoare pozitive, la partea superioară a barei,
eforturile unitare măsoară compresiuni. Pe cele două secţiuni transversale
compresiunile sunt diferite, căci în prezenţa forţei tăietoare momentul încovoietor
variază. Creşterea de a rezultanţei volumului de compresiuni este echilibrată de forţa
elementară de lunecare dL:
c ´1
dL = dC (3.3])
C = S A, ºdA
x x
C = S A¶ >9 § 9 >d9 ,
Ix Ix
x
C= £x
Ix
£x
dC = dMx (3.3)
Ix
£x
bdz = dMx
Ix
d x £x
=
d DIx
şi
£ x
= (3.40)
DIx
In expresia (3.40), care poartă numele lui Juravski, º reprezintă efortul unitar
tangenţial yz din planul longitudinal egal cu efortul unitar tangenţial zy din planul
secţiunii transversale; ambele planuri trec prin punctul C în care ne -am propus
determinarea efectului forţei tăietoare (fig. 3.´7 şi 3.´]). Semnificaţia parametrilor din
membrul drept al formulei lui Juravski este următoarea:
c ´g
T - forţa tăietoare din secţiune;
S¶ x - momentul static în raport cu axa x (axa neutră a secţiunii) al suprafeţei
parţiale A¶ determinate pe secţiunea transversală de planul longitudinal ce trece prin
punctul C (punctul în dreptul căruia se defineşte efortul tangenţial); momentul static al
suprafeţei A¶ este egal cu momentul static al suprafeţei´ (S¶x + S´x = Sx = 0, căci Sx
reprezintă momentul static al unei suprafeţe în raport cu o axă ce trece prin centrul
de greutate; în valoare absolută, S¶x = S´x);
Fig. 3.´]
M >
D
S(y) = b ( È > § È>
Fig. 3.´
c ´3
maximă pentru y = 0 (în dreptul axei x, axa neutră a secţiunii).
Pentru y = 0
D
Smax =
D
T
max =
D
D
T
max = 1,´ = 1,´ med (3.41)
D
unde º med s-a notat efortul unitar (fictiv) corespunzător unei distribuţii uniforme pe
secţiunea transversală.
La secţiunile de tip I şi asimilate, cu secţiunea tălpilor şi a inimii de formă
dreptunghiulară, distribuţia eforturilor unitare este cea din fig. 3.60.a. Variaţia
parabolică este întreruptă de salturi în dreptul modificării bruşte a lăţimii secţiunii.
In realitate această variaţie bruscă a formei este sursa unor perturbaţii în distribuţia
teoretică a eforturilor unitare şi generaeză concentrăii de eforturi (fig.3.60.b). Pentru
atenuarea vârfului de efort, secţiunile profilelor laminate de acest tip au laturile unite
prin racordări (fig. 3.61).
c ´4
Fig. 3.6g
Ú
ºmax = §
º D
â
P
T
max = 1,´
D
§
D
de unde
mM x
§
c ,++c.#"c5!!c'c#$"c% c/!.#"cc$!0 c
c
,++c!!c3!"c c$!c6!"c3!"c c$! c
c
Observaţie privind ipteza lui Bernoulli. Forţa elementară de lunecare a fost
determinată în paragraful 4.3.1.
Ñ
dL = dM
I
c ´´
Pe lungimea finită cuprinsă între două secţiuni (A şi B),
LAB = d
9
LAB = dm § Td
I 9 I 9
LAB = AT (3.4g)
I
Fig. 3.63
c ´6
Fig. 3.64
Fig. 3.6´
c c!.c cc$c#$"c$#) c
fig. 3.66
Istoria construcţiilor şi sistemul din fig. 3.6], marcabil prin eleganţa soluţiei.
c ´7
fig. 3.6]
fig. 3.6
fig. 3.70
III. Grinzi cu zăbrele. Lunecarea dintre cele două tălpi este blocată de legături
de tip pendul, asigurate de bare trans versale simple, articulate la capete, compuse în
sistem cu ochiuri triunghiulare (fig. 3.71 şi 3.7g)
c ´]
Barele transversale (denumite, în funcţie de orientarea lor, diagonale sau
montanţi) sunt alternativ comprimate şi întinse (pentru sensul tendinţei de lunecare
precizat în fig.3.71, diagonala din stânga este comprimată, iar cea din dreapta
întinsă).
IV. Grinzi Vierendel. Lunecarea dintre cele două tălpi este blocată de montanţi
robuşti, încastraţi la capete, formând, împreună cu tălpile, sisteme cu ochiuri
dreptunghiulare (fig.3.73 şi 3.74). Montanţii sunt forfecaţi şi încovoiaţi.
-c c
c
c
c / 0c
c
c
-c
c
c c
c ´
- încovoiere oblică cu forţa axială (cazul general de compresiune sau întin dere
excentrică), când direcţia vectorului cuplu este oarecare faţă de direcţia
axelor;
- încovoiere simplă cu forţă axială (cazul particular), când direcţia vectorului
cuplu coincide cu direcţia uneia din axe.
Fig. 3.77
fig. 3.7]
In practică, compresiunea excentrică este solicitarea caracteristică a stâlpilor
de cadru în regim gravitanţional de solicitare (fig. 3.7).
c 60
Fig. 3.7
c -gc
6
c
c
c c
c
c
c -gc 3!!c!cc#$"c!#4!#)
Fig. 3.]0
= N + M
x
= M >
9 Ix
c 61
x
9 ºx
de unde
Mx ºx
l= (3.43)
9
º D D
§ § (3.44)
9 D D
Pentru excentricităţi inferioare valorii h/b adică pentru poziţii ale forţei de
compresiune cuprinse în treimea mijlocie a secţiunii dreptunghiulare, eforturile vor
avea acelaşi semn (compresiuni). Tipurile de diagramă, în corespondenţă cu poziţia
forţei faţă de treimea mijlocie, sunt prezentate în fig.3.]7.
Fig. 3.]1
-+c
6 c
c
c
c
c
-+ #$!c#$!c$#cc#$!c#
c 6g
fig. 3.]g
Cele trei eforturi secţionale (N, Mx, My) le corespund eforturi unitare normale
« Intr-un punct curent al secţiunii, efortul unitar corespunzător solicitării compusă se
obţine prin însumarea eforturilor unitare corespunzătoare fiecărei solicitări simple:
= n + Mx + my
In punctul M (x,y),
Mx M>
=+ M >M x,
9 Ix Ix
Ú Ú>o Úxo
=- È >È x,
9 Ix Ix
Ú ëëo xxo
=- M M , (3.4´)
9 I x Ix
´.3.g.1. Ecuaţia axei neutre. Axa neutră este locul geometric al punctelor cu
eforturi unitare nule . Din condiţia = 0 rezultă ecuaţia axei:
>> o xxo
1+ M =0
ix i >
x >
M =1
ix i x
xo >o
sau, cu notaţiile
c 63
i> ix
- =a şi - =b (3.46)
xo >o
x >
M =1 (3.4])
M D
Axa neutră este o dreaptă care taie axele de referinţă la distanţele a şi b de originea
aflată în centrul de greutate al secţiunii (fig.3.]3)
fig. 3.]3
i>
a i > >o
§ xox § = const.
D ix i x xo
È
>o
c 64
fig. 3.]4
fig. 3.]´
fig. 3.]6
fig. 3.]7
c 6´
conform (3.46)
i>
xo = - ,
a
ix
yo = -
D
Poziţiei (1) a axei neutru, tangentă la una din latu rile mici ale secţiunii (cu a şi b =
- H/g), îi corespunde punctul 1 de aplicaţie a forţei, cu coordonatele.
xo = 0
yo = - §
D
Poziţiei (g) a axei neutre, tangentă la una din laturile mari ale secţiunii, îi corespunde
punctul g cu coordonatele
xo =
D
y=o
c 66
şi poziţia punctelor simetrice 3 şi 4 şi segmentele g-3, 3-4 şi 4-1 care închid
sâmburile central.
¯
â
¯
yo = §
c 67
Fig. 3.g Fig. 3.3
c 6]