Notă I.Schileru: Material pentru lectură, Master aprofundare, MEProC - FCom, anul II.

Peter Wessel Zapffe “Ultimul mesia”, 1933; trad. din norvegiană în engleză de Gisle R.
Tangenes- 2004; publ. în “Philosophy Now”, Nr. 45, ediţia din martie/aprilie [? an].
Tradus din engleză în română de Filip-Matei Pitaru şi postat pe Internet la
http://antropologieurbana.wordpress.com/, accesat 15 oct. 2009
–

Varianta corectată conţine elemente de redactare care vor face obiectul discuţiilor la
seminar.

I.S.
27/10/2009
Varianta corectată – I.Schileru
http://antropologieurbana.wordpress.com/
Tratat de antropologie urbană despre
comunicare. astazi|
Acasă Antropersonal “Ultimul mesia” –
Peter Wessel Zapffe
martie 4, 2009
Acesta este un eseu din 1933, scris de
filosoful norvegian Peter Wessel Zapffe.
Scris original în norvegiană, acesta a fost
tradus în engleză în 2004 de Gisle R.
Tangenes pentru ediţia din martie/aprilie
(Nr. 45) a revistei “Philosophy Now”, text
după care am lucrat pentru a-l traduce şi în
limba română. Orice corectură este
binevenită.
Ultimul mesia
I I
Intr-o noapte din timpuri îndepărtate, omul
s-a trezit şi s-a privit.
A văzut ca era golaş sub cosmos şi
vagabond în propriul trup. Toate lucrurile
s-au dizolvat în faţa gândirii sale
scrutătoare, miracol după miracol şi oroare
după oroare desfăşurându-i-se prin minte.
Apoi se trezi şi femeia, şi spuse că este
timpul pentru vânătoare. Si-a luat arcul şi
săgeţile, un fruct al uniunii dintre spirit şi
mână, şi a ieşit afară sub stele. În timp ce
bestiile fiarele soseau să se adape din
locuri familiare, nu mai simţi spiritul
înfierbântat al tigrului în propriul sânge ci
doar un psalm măreţ al frăţiei întru
suferinţă a tot ceea ce este viu.
In acea zi nu s-a mai întors cu vânat iar,
când l-au găsit a doua zi, zăcea mort lângă
adăpătoare.
II
Ce s-a întâmplat? O breşă chiar în unitatea
vieţii, un paradox biologic, o abominaţie, o
absurditate, o exagerare de-o natură
dezastruoasă. Viaţa şi-a ratat ţinta,
aruncându-se pe sine în aer. O specie a fost
înarmată prea puternic – cu un spirit
atotputernic, care este însă, în egală
măsură, o ameninţare la adresa propriului
bine. Arma sa era ca o sabie fără mâner, cu
două tăişuri care separă totul. Cel care o va
mânui va trebui să o ţină în aşa fel încât
întotdeauna una dintre muchiile ascuţite să
fie indreptata spre sine.
In pofida noilor săi ochi, omul îşi avea
radacinile tot în materie, sufletul său
gravitând în jurul ei şi supunându-se legilor
ei oarbe. şi totuşi putea să privească materia
Varianta necorectată
http://antropologieurbana.wordpress.com/
Tratat de antropologie urbana despre
comunicare. astazi|
Acasa Antropersonal “Ultimul mesia” –
Peter Wessel Zapffe
martie 4, 2009
Acesta este un eseu din 1933, scris de
filosoful norvegian Peter Wessel Zapffe.
Scris original în norvegiana, acesta a fost
tradus în engleza în 2004 de Gisle R.
Tangenes pentru ediţia din martie/aprilie
(Nr. 45) a revistei “Philosophy Now”, text
după care am lucrat pentru a-l traduce şi în
limba română. Orice corectură este
binevenită.
Ultimul mesia
Intr-o noapte din timpuri îndepărtate, omul
s-a trezit şi s-a privit.
A văzut ca era golaş sub cosmos şi
vagabond în propriul trup. Toate lucrurile s-
au dizolvat în faţa gândirii sale scrutatoare,
miracol după miracol şi oroare după oroare
desfăşurandu-i-se prin minte.
Apoi se trezi şi femeia, şi spuse ca este
timpul pentru vânătoare. Si-a luat arcul şi
sagetile, un fruct al uniunii dintre spirit şi
mana, şi a iesit afara sub stele. în timp ce
bestiile soseau sa se adape din locuri
familiare, nu mai simti spiritul infierbantat
al tigrului în propriul sange ci doar un
psalm maret al fratiei intru suferinta a tot
ceea ce este viu.
In acea zi nu s-a mai intors cu vânat iar,
cand l-au gasit a doua zi, zacea mort lângă
adapatoare.
II
Ce s-a intamplat? O bresa chiar în unitatea
vietii, un paradox biologic, o abominatie, o
absurditate, o exagerare de-o natura
dezastruoasa. Viata si-a ratat tinta,
aruncandu-se pe sine în aer. O specie a fost
inarmata prea puternic – cu un spirit
atotputernic, care este insa, în egala masura,
o amenintare la adresa propriului bine.
Arma sa era ca o sabie fara maner, cu doua
taisuri care separa totul. Cel care o va
manui va trebui sa o tina în asa fel incat
intotdeauna una dintre muchile ascutite sa
fie indreptata spre sine.
In pofida noilor sai ochi, omul isi avea
radacinile tot în materie, sufletul sau
gravitand în jurul ei şi supunandu-se legilor
ei oarbe. şi totusi putea sa priveasca materia
/////////////////////////////////////////////