DESPRE ŢIGANI ŞI DESPRE RELIGIE ÎN ŞCOALĂ

(Curentul, 28 feb. 2008)

Ţigani sau romi?

Cuvîntul rom e de origine ţigănească. În limba ţigănească înseamnă "om, persoană".
Vocabula nu a apărut după 1989 ci, vizibil, după Primul Război Mondial (în perioada
interbelică au existat organizaţii şi publicaţii care foloseau, în denumire, cuvîntul rom, în
paralel cu altele care-l foloseau pe cel tradiţional, ţigan). Motivaţia de atunci era foarte
similară cu cea invocată după 1990: încercarea de scoatere a etniei de sub incidenţa
conotaţiilor peiorative ale cuvîntului ţigan. Nu cred că e o soluţie deşteaptă, pentru că o
ameliorare ar fi schimbarea realităţilor, nu a cuvîntului care le denumeşte. Cum ar fi ca acei
români care sunt prost văzuţi în Italia, de exemplu, să pretindă că ei nu mai sunt "români", ci
"daci" sau "vlahi"?!
În ceea ce ne priveşte, ca naţiune, cuvîntul generează confuzie pe plan internaţional.
Sute de milioane de oameni de pe Planetă n-au studii filologice şi de etimologie. Ei fac o
asociere firească (şi justă!) între terminaţia -ia / -(an)ia şi ţara (= naţiunea ei) care are această
particulă: Britania = brit + ania = "ţara briţilor, a englezilor"; Mauretania = maur + (et)ania
= "ţara maurilor", deci România = rom + ania = "ţara romilor". E incorect. Se creează o falsă
direcţionare. După cum incorectă a fost acceptarea, din acelaşi motiv, a schimbării prescurtării
pentru România din ROM (care trimitea imediat gîndul la ROMa, la romanitate, la latinitate -
noi suntem o parte din ceea ce se numeşte "Romania", adică teritoriul impregnat de civilizaţia
şi limba Romei Antice), în ROU (din franţuzescul Roumanie), prescurtare care nu mai
sugerează nimic necunoscătorului şi care naşte întrebarea: de ce abrevierea unui cuvînt
românesc să se realizeze din... franceză?
Nu poţi interzice existenţa unui cuvînt prin lege. Dar poţi emite norme metodologice,
similare, mutatis mutandis (schimbînd ce e de schimbat), cu cele aplicate Legii 26/1990 (art.
39) în legătură cu "filtrarea" folosirii abuzive a cuvintelor academic sau naţional, în sensul că
în documentele româneşti oficiale (inclusiv manuale şcolare etc.), termenul de utilizat să fie
ţigan, fără nicio nuanţă depreciativă. E nelogic să impui limbii române să numească o etnie cu
un cuvînt al acelei etnii: spunem francezilor francezi, nu "franse"; spunem
nemţilor/germanilor nemţi/germani, nu "doici"; belgienilor belgieni, nu "belj" ş.a.m.d. Zeci de
cărţi referitoare la această etnie, de la Cantemir şi Kogălniceanu pînă în zilele noastre, cu
autori dintre cei mai respectabili, au folosit cuvîntul ţigan; iată doar cîteva pe care le am la
îndemînă: Les Tsiganes (C.J. Popp, 1930), Ţiganii - între ignorare şi îngrijorare (Elena şi C.
Zamfir, 1993), Istoria ţiganilor (L. Cherata, 1994), Ţiganii în istoria româniei (V. Achim,
1998).
În aceeaşi direcţie, ar trebui militat pentru eliminarea senzaţiei de "incorectitudine
politică", de "eroare", pe care o au unii vorbitori, care, după ce folosesc cuvîntul natural ţigan,
se corijează repede: "pardon, rom!". Nu are niciun rost acest subterfugiu. Problemele
comunităţii ţigăneşti (sau/şi, de ce să n-o spunem: problemele create de mulţi din această
etnie) nu dispar dacă schimbăm numele. Nu aducem situaţia la zero, n-o răsvirginăm. Ea se
rezolvă cu totul altfel: prin educaţie îndîrjită, prin programe iscusite, prin respectul legii.

Religia în şcoală
Religia e o componentă de anvergură a universului spiritual al omului, deci e de
neconceput absenţa ei din spaţiul formator care e şcoala. O imensă parte din cultura umanităţii
(literară, filosofică, muzicală, grafică: pictură/sculptură), din toate epocile, e întemeiată pe
relaţia dintre om şi Transcendenţă. Nenumărate cărţi, simfonii, tablouri, statui, de azi sau de
ieri, conţin direct sau indirect trimiteri la zona Sacrului (personaje, locuri, spuse, acţiuni). Un
tînăr care iese din liceu fără a avea habar cine e Iov sau Moise, Ioan Botezătorul sau Maria
Magdalena, ce semnifică Iona sau Abel şi Cain, Mahomet sau Buddha, Tao sau Allah - nu e
decît un (neo)barbar, un om incomplet, o fiinţă străină de o vibraţie care fascinează de mii de
ani sufletul omenesc.
Eu văd locul religiei în şcoala românească pe două paliere: unul al informării
echidistante, exhaustive (desigur, sumar, şi de-a lungul anilor) şi celălalt, al educaţiei
religioase propriu-zise.
Pentru primul palier, consider că e absolut necesară o materie obligatorie numită
Religiile lumii, în care să fie prezentate, cu imparţialitate ştiinţifică, cele cîteva mari religii ale
omenirii de azi, sub toate aspectele. Vor fi expuse (treptat, în diverşi ani de studiu) miturile
fondatoare ale acelor religii, personajele esenţiale, istoria pe scurt, practici, rituri, sărbători,
simboluri, clădiri/monumente semnificative, mari personalităţi etc. Elevul va avea, astfel, un
tablou al diversităţii credinţelor religioase şi va fi ferit de dogmatism. Va şti, putem spune, pe
ce lume trăieşte.
Pentru celălalt palier, e de dorit existenţa unor ore opţionale (pînă la 14 ani, pe baza
deciziei părinţilor; după 14 ani, pe decizia elevului) de Educaţie religioasă (catehizare),
departajate (conform opţiunilor existente) pe culte/confesiuni: ortodoxă, catolică, adventistă,
baptistă, protestantă, luterană, mozaică, islamică etc.
Pe cei dornici să afle care e situaţia învăţămîntului religios în celelalte ţări ale Europei,
îi îndrum pe saitul meu, unde vor găsi un tabel (www.pruteanu.ro/9ultima/religie-in-
scoala.htm), pe care spaţiul mă împiedică să-l reproduc aici.

CE VOR HOMOSEXUALII? PRO ŞI CONTRA

(Curentul, 14 iunie 2007)

A fost zilele trecute acel marş al jandarmilor, însoţiţi, ca să nu se plictisească singuri, şi

de oarece homosexuali, niscaiva lesbiene, nişte transsexuali şi travestiţi, plus fani de-ai tuturor
acestora, popor, tîrgoveţi, lume. Ei au demonstrat multicolor, s-au pupăcit ca să-şi arate
diversitatea, au dat policrom din funduleţe. Mulţi heterosexuali şi alte persoane netranssexuale
şi netravestite de pe margini sau balcoane şi-au arătat indignarea, unii zavragii au întrecut
măsura, aruncînd cu roşii, cu ouă, ba chiar şi cu pietre, ceea ce mi se pare barbar.
Luni am participat la TVR la o emisiune pe această temă, după care am stat niţeluş de
vorbă cu cîţiva, cum să zic?, reprezentanţi ai „comunităţii” homosexuale. Oameni rezonabili,
civilizaţi. În esenţă, le-am spus următoarele:
1. Că ei fac rău că se amestecă, în aceste acţiuni spectacular-revendicative, cu
transbuzucii ăilalţi, pentru că acest lucru îi trage spre derizoriu, circ, panaramă. Problema
homosexualităţii este una serioasă şi care merită tratată pe un ton de gravitate, nu de bîlci.
Băieţii ăia cu pene şi ciorapi ajuraţi nu vor, de fapt, nimic, decît să se dea în stambă şi să-şi
încropească o ieftină notorietate.
2. Că ei fac rău punînd laolaltă o revendicare de bun-simţ (aceea de a nu fi discriminaţi,
şicanaţi, pe motiv sexual, în viaţa de toate zilele) cu revendicări exorbitante pentru actuala
mentalitate românească dominantă (aceea de a se legaliza căsătoriile homosexuale şi de a se
permite adopţia de copii de către asemenea cupluri).
Detaliez puţin. Am citit şi am reflectat mult în legătură cu homosexualitatea. Cu bună
vreme în urmă, eram încă în comunism, am fost vreo trei ani prieten (doar atît - prieten! dar
nici mai puţin!) cu un mare actor român (de talia, aş spune, a lui Peter O’Toole), pînă ce el a
„fugit” în Anglia. Era un homosexual „notoriu”, mi-a făcut curte în prima săptămînă a
cunoştinţei noastre, am pus lucrurile la punct, s-a conformat, n-a mai fost nicio problemă de
acest gen şi am putut beneficia de amiciţia plină de miez a unui om excepţional, de la care am
avut de învăţat despre viaţă, despre artă, dar şi despre homosexualitate.
Caragialian, aş putea spune: îl admir pe homosexualul de valoare, dar resping
homosexualitatea. Mai exact şi deplin serios vorbind, combat instituţionalizarea
homosexualităţii, translarea ei frauduloasă pe un plan de egalitate cu heterosexualitatea.
Argumentele mele (reci, calme, raţionale) sunt, în ordine, din trei paliere: 1. filosofic; 2.
civilizaţional; 3. social-politic. La acestea, s-ar putea adăuga argumentul 4. religios, foarte
puternic şi el, dar nu-l instrumentez pentru că a) nu intră în sfera mea de competenţă; b) nu e
universal, nu se poate aplica şi necredincioşilor. Foarte pe scurt, argumentul filosofic e că
întreaga funcţionare, de miliarde de ani, a Cosmosului e bazată pe heterosexualitate (Amor,
che move’l sole e le altre stelle = Iubirea, care mişcă sori şi stele - Dante), pe hegeliana
dialectică a nuntirii contrariilor întru nou (teză-antiteză-sinteză). În această structură
Universală, homosexualitatea e o „ruptură”, un „accident”, o „abnormitate”. Argumentul
civilizaţional se întemeiază pe constatarea declinului moral (şi istoria şi prezentul ni-l arată)
pe care-l aduce amestecul promiscuu de firesc şi nefiresc, de natural şi grotesc (am rămas
marcat de imaginea oribilă a unei lungi străzi din capitala unei ţări occidentale, unde se aflau
în vitrine, ca nişte obiecte oarecare, bărbaţi şi femei între, probabil, 18 şi 65?-70? de ani, de
închiriat pentru scopuri sexuale, homo sau hetero). Argumentul politic (polis = cetate =
societate) e că nu poţi contrazice brutal datini, cutume, practici milenare, legiferînd ceva ce
vine categoric împotriva feldeinţei româneşti de pînă acum. După estimările mele, peste 85%
din populaţia României ar fi împotriva unei asemenea legiferări; a o face ar fi un gest flagrant
nedemocratic.
De aceea, mult mai eficace ar fi pentru „comunitatea” homosexuală dacă şi-ar axa
solicitările pe combaterea discriminării concrete, cotidiene (şicane la serviciu sau în alte părţi,
insulte, refuzuri), cu menţionarea unor cazuri reale şi cu urmărirea sancţionării celor vinovaţi.
Le-aş da deplină dreptate (şi milioane de români ar gîndi la fel), pentru că este o porcărie să
defavorizezi un om pentru raţiuni care nu ţin de valoarea lui umană esenţială: inteligenţa sa,
energia sa, cumsecădenia sa.
În mod egal, aş respinge şi tabuizarea homosexualităţii. Nu accept intimidarea
(buttiglionarea!) celor care o combat cu amenitate, de parcă ar fi în culpă, cum nu accept a-i
considera „înapoiaţi”, „retrograzi”, ca şi cum, vezi d-ta, homosexualitatea ar reprezenta
progresul. Dreptul de a demonstra nonviolent împotriva legiferărilor homosexuale trebuie să
rămînă neatins.

NORMALIZAREA ANORMALITĂŢII
Alexandru Bogdan Duca

Cred că orice persoană este liberă şi responsabilă de modul în care îşi trăieşte viaţa
privată. De asemenea, consider ca fiind de bun-simţ ca interesul meu faţă de alte
persoane să se oprească la uşa de intrare a dormitorului acestora. Nu mă interesează
moralitatea şi moravurile sexuale ale nici unei persoane atîta timp cît acestea nu se
manifestă public. De asemenea, cred în dreptul fundamental al fiecărei persoane umane
de a se bucura de o viaţă privată care să îl/o privească doar pe el/ea şi propria sa
conştiinţă.
Deci, departe de a fi homofob, sunt chiar gata să lupt şi pentru dreptul
homosexualilor de a se culca cu cine doresc ei şi cum doresc ei, atîta timp cît o fac în
spaţiul privat. La fel, sunt împotriva oricărei forme de discriminare profesională (însă nu
şi vocaţională: homosexualii nu pot fi angajaţi ai cultelor şi organizaţiilor care consideră
homosexualitatea ca fiind o anomalie).
Dar unde nu mai sunt de acord cu homosexualii? Nu mai pot fi de acord cu ei
atunci cînd aceştia, ieşind din dormitor, încep să solicite o serie de drepturi absurde şi
transformă în jocuri politice o simplă perversiune sexual-sentimentală. La fel, nu mai pot
fi de acord cu ei atunci cînd, invocînd principiile "sfinte" ale corectitudinii politice,
încearcă să limiteze dreptul majorităţii de a-şi asuma o moralitate tradiţională sănătoasă.
În opinia activiştilor pentru drepturile homosexualilor, această formă de
perversiune sexual-sentimentală trebuie să devină afacere publică. Homosexualii trebuie
să aibă dreptul să se căsătorească, să poată adopta copii, să fie discriminaţi pozitiv şi să
poată să se bucure de toate privilegiile unei minorităţi recunoscute politic. Nimeni nu se
întreabă însă cu ce legitimitate cer homosexualii dreptul de a se modifica tradiţia
căsătoriei (fundamentată, dintotdeauna, pe conceptul de relaţie heterosexuală), sau
dreptul de a fi "discriminaţi pozitiv" de către comunităţile religioase ce consideră,
fundamentat revelaţional, că homosexualitatea este unul dintre păcatele cele mai grave
înaintea lui Dumnezeu. La fel, se pare că nimeni nu se întreabă cu ce drept activiştii
pentru drepturile homosexualilor pot întrebuinţa şi generaliza conceptul de "cultură gay".
Căsătoria a fost, este şi trebuie să rămînă forma de manifestare a relaţiilor
heterosexuale, precum şi contextul în care se consolidează societatea prin familie.
Cuplurile homosexuale, prin lipsa naturaleţei lor (nici manifestarea sentimentelor erotice
faţă de o persoană de acelaşi sex, nici sterilitatea actului homosexual nu sunt forme de
manifestare a naturalului), nu au dreptul de a solicita recunoaşterea ca familie. Pe lîngă
aceasta, conceptul aproximativ un miliard şi jumătate de creştini, exclude binecuvîntarea
lui Dumnezeu pentru asemenea relaţii.
Dar de ce pretind homosexualii recunoaşterea căsătoriei? Nu există practic nici o
argumentaţie serioasă pentru aceasta, exceptînd eventualul discurs romanţios cu privire
la dorinţa cuplurilor gay-lesby de a întemeia o familie.
S-ar putea ca nici homosexualii să nu dorească să îşi întemeieze familii. Cei care
doresc aceasta s-ar putea să fie doar activiştii pentru cauza "minoritarilor sexuali". Vă
daţi seama că există nu puţini oameni care cîştigă bine de pe urma apărării drepturilor
"sărmanilor homosexuali". Cum, în momentul de faţă, homosexualitatea nu mai este
considerată nici afecţiune psihică (de ce oare?), nici infracţiune penală, militanţii pentru
cauza "comunităţii homosexuale" caută noi şi noi obiective care să le justifice obiectul
muncii.

Noii activişti culturali

Un alt concept curios este cel de "cultură gay": Faptul că anumite personalităţi ale
istoriei au fost, într-un fel sau altul, angajate în relaţii de tip homosexual îndreptăţeşte pe
militanţii din zilele noastre să anexeze aceste personalităţi cauzei homosexualităţii. E
elementar: Socrate a fost gay, deci gay-ii sunt oameni deştepţi! O logică simplă, care şi
prinde în cazul oamenilor simpli. Faptul că Socrate era, de fapt, bisexual, iar
homosexualitatea grecilor antici avea legătură cu un anumit tip de relaţionare socială
contează mai puţin.
Dar oare ce este "gay" în gîndirea lui Socrate? Sau în pictura lui Da Vinci? Ce ar
justifica includerea în categoria de "cultură gay" a operei artistice a lui Leonardo da
Vinci? Desigur că nu există un răspuns pertinent la asemenea întrebări.
Însă activiştii pentru "cauza" homosexualităţii construiesc o "cultură gay" în zilele
noastre. Şi pentru că e nevoie de recunoaşterea acestei culturi se apelează la...
corectitudinea politică. Orice film care tratează "cum trebuie" chestiunea
homosexualităţii este premiabil. Pentru orice carte sau expoziţie cu teme homosexuale se
face lobby. Astfel, într-un mod pragmatic se construieşte "cultura gay". Eşti regizor şi
vrei să te afirmi? Fă un film despre homosexuali şi, dacă nu ai nenorocul de a concura la
 Cannes, sau pentru Oscaruri cu un film despre negri sau despre avort, ai toate şansele să
obţii marele premiu.
în fapt, cultura gay nu se poate manifesta decît în logica pragmatismului şi a
ideologiei corectitudinii politice. Prin ei înşişi, homosexualii nu pot construi altceva decît
monumentele de kitsch reprezentate de "carele alegorice" sau costumaţiile cu care
mărşăluiesc plini de mîndrie la manifestările de tip gay-pride.
Privind la televizor (dar şi în România, atît cît mă lasă jandarmii să văd) marşurile
homosexualilor mă întreb de ce mişcarea gay nu a reuşit încă să se descalifice prin ea
însăşi. Căci la aceste marşuri homosexualii înşişi se prezintă aşa cum sunt: monumente
de kitsch, unii dintre ei (travestiţii) cu evidente dezechilibre psihice, superficiali şi fără
un elementar simţ al ridicolului. Ce altceva putem cere de la asemenea oameni decît
marginalizarea lor culturală? Cu ce sunt mai buni cultural cei din "comunitatea
homosexuală" decît cei din comunitatea maneliştilor, de exemplu? Ce au în comun
homosexualii mîndri de orientarea lor sexuală cu oamenii de cultură pe care ei îi evocă?
Evident că nimic...

Un marş provocator

Şi pentru că vorbim despre manifestările de tip gay pride, se pare că ele se

încetăţenesc şi în România. În momentul apariţiei acestui număr al revistei "Cultura", a
treia ediţie a "Gay Fest"-ului este deja încheiată (probabil cu incidente de stradă). Ca
observator al fenomenului, nu pot să nu remarc faptul că la fiecare ediţie de pînă acum,
militanţii pentru drepturile homosexualilor au făcut tot ce le-a stat în puteri ca să
provoace.
Marşul lor TREBUIA să treacă prin faţa Dealului Mitropoliei, ca un fel de sfidare
la adresa "retrogradei" Biserici care, în încercarea de a fi fidelă lui Dumnezeu nu face
compromisuri cu Consiliul Europei. La fel, anul trecut, marşul lor TREBUIA să
deranjeze un festival al berii. Prezenţa unor impresionante efective de poliţie şi de
jandarmerie, blocarea centrului oraşului pentru ca două sute de travestiţi şi prieteni ai lor
să poată fluiera şi ţipa "şăgalnic" erau şi ele menite să "cucerească" publicul bucureştean.
Scopul real al acestor manifestări este, cred eu, nu obişnuirea românilor cu
"normalitatea" anormalităţii, ci provocarea acestora. Pentru că, atunci cînd eşti agresat,
lovit, discriminat, se găsesc destul de multe surse de finanţare din Occident menite să îţi
oblojească cu bani (nu puţini) sufletul rănit.

George PRUTEANU
TELEVIZIUNEA: GENERATOR METODIC DE PROST-GUST ŞI
VIOLENŢĂ
- o privire rapidă şi alarmată -
(comunicare ştiinţifică)

În cercetarea noastră, am plecat de la premisa, elementară, că "televiziunea poate să

adune în faţa jurnalului de ştiri de la ora douăzeci mai mulţi oameni decît toate cotidianele de
dimineaţă şi de seară la un loc" [1] şi că, la mare distanţă faţă de alţi factori (familie, biserică,
şcoală, anturaj, lecturi), televiziunea este cel mai activ modelator de atitudini şi mentalităţi.

Mare parte dintre oameni nu citesc nici un cotidian şi se dedau trup şi suflet
televiziunii ca unică sursă de informare. 95% dintre liceeni privesc zilnic la televizor, iar
dintre aceştia, doar 8,70% citesc zilnic ceva [2]. “Televiziunea deţine un monopol de facto
asupra modelării creierelor unei părţi foarte importante a populaţiei. Or, punînd accentul pe
faptul divers (şi pe diversiunea divertismentului, am adăuga noi; n.GP), umplînd acest timp
atît de preţios cu vid, cu nimic sau aproape nimic, televiziunea nu face altceva decît să elimine
informaţiile pertinente necesare cetăţeanului” [3]. Vorbind de o „parte foarte importantă a
populaţiei” (în general, nu doar vîrstele mici), P. Bourdieu nu exagerează, întrucît (un
exemplu din multe posibile) cercetări sociologice româneşti recente, întemeiate pe date
audimetrice ale lunii noiembrie 2001, evidenţiază că „tinerii petrec zilnic, în medie, 175 de
minute în faţa televizorului, pe cînd adulţii, 240 de minute” [4].

În prime time°, violenţa acoperă 90% din programe [5]. Alternativa violenţei
televizuale este divertismentul ieftin, delabrat, adesea grobian, cu glume licenţioase şi muzică
uşoară care nu e decît o formă de lascivitate ritmată. 40% dintre liceeni preţuiesc manelele [6].
Sub pretextul „naturaleţei”, al „dezinvolturii” şi al „aplombului”, majoritatea animatorilor /
prezentatorilor acestui tip de emisiuni, dar şi ai talk-show°-urilor, vorbesc (vocabular, ton,
stil) şi au atitudini ce frizează sau chiar intră masiv în sfera vulgarităţii, a incivilităţii, a
mahalagescului; unii escaladează constant culmile grotescului greţos şi deviant (cum e cazul
unei emisuni Zero, prezentată de un tînăr dezaxat, V.Craioveanu, la ProTV). Valori morale ca
decenţa, discreţia, delicateţea, gingăşia, tandreţea, solidaritatea sunt ca şi ridiculizate prin
înlocuirea cu cultul succesului-cu-orice-preţ, al banului, al învingătorului prin orice mijloace
(pumn, glonţ, viclenie), al individualismului cinic, al şmecheriei agresive. Emisiuni ca Vara
ispitelor (în România, ProTV) sau Bachelorette, Joe Millionaire, Married By America,
Without Prejudice, Blind Date sau Big Brother (SUA, Marea Britanie, România), propagă
modelul „privirii pe gaura cheii” în intimitatea cuplurilor, tratate ca nişte cobai umani.
Emisiunile de aşa-zis divertisment (sentimentaloide, umoristice, competiţionale etc.),
care sunt marea majoritate, excelează – la unison – printr-un prost-gust oribil, o ţopîrlănie
juvenilă exhibată cu şarjată dezinvoltură, o sexualitate obsedantă la modul mitocănesc-
libidinos, o "veselie" grobiană – toate, emanaţii fireşti ale cruntei precarităţi culturale şi
educaţionale. Aş putea afirma, cu tristeţe (transformînd un mai vechi slogan) că mitocănia
domină România (cel puţin în plan mediatic).

S-a afirmat şi s-a dovedit, de către cercetători specializaţi în domeniu (e.g. Gerbner, în
Televiziunea şi comportamentul social) că violenţa televizată influenţează comportamentul,
prin modelarea convingerilor oamenilor, întrucît “telespectatorii ajung să se identifice cu ceea
ce oferă imaginile şi transpun reprezentările «culturale» în practica situaţiilor lor de viaţă
cotidiană" [7]. Un studiu efectuat recent, pe 707 familii cu un copil, de către un grup de
cercetători americani şi publicat în revista Science, a demonstrat că timpul petrecut în faţa
televizorului este strîns legat de comportamentul agresiv de mai tîrziu, în special pe intervalul
de vîrste 16-22 de ani [8]. Constatări perfect similare face, în Franţa anului 2002, raportul
Kriegel: „Există efecte ale violenţei televizate asupra copiilor, tinerilor şi adulţilor (...).
Efectul este net proporţional cu timpul petrecut în faţa micului ecran" [9]. Presa din România
oferă frecvent exemple, mai ales din palierul non-adulţilor: în doar prima lună a anului 2003,
un adolescent se spînzură după un model din filme, un puşti de 13 ani îşi înjunghie mortal
surioara de 6 ani după vizionarea unui film horror, alt teenager atacă mascat o benzinărie, un
june de 18 ani violează o fetiţă de 7 ani, apoi declară senin că "s-a jucat aşa cum a văzut la
televizor" (Adev., 19 iulie 2005) etc. „Programele violente induc, construiesc şi potenţează
agresivitatea unui copil. (...) În condiţiile în care copilul nu vede decît filme cu bătăi,
bombardamentul agresiv îl «ajută» să treacă din normal în patologic” (dr. Elena Brănaru,
medic primar neuropsihiatru la Centru de Criză pentru Copii şi Adolescenţi – Spitalul
Obregia) [10]. Constatînd gravitatea situaţiei, raportul Kriegel propunea interzicerea absolută
a imaginilor de violenţă între orele 6,30 şi 22,30, ca şi înăsprirea sancţiunilor penale pentru
difuzarea violenţei şi a pornografiei [11]. 8

"Televiziunea e pusă în slujba unei forme de «viol psihic» asupra indivizilor" [12]. Un
efect „colateral” al injectării cu durităţi televizate este indiferenţa în faţa violenţei
înconjurătoare şi banalizarea violenţei, după cum un efect „colateral” al instilării vulgarităţii
este proliferarea unui star-sistem derizoriu, în care capătă statut de „VIP” (cu poze în tabloide
şi interviuri radio-tv la ore de vîrf) orice prezentator/prezentatoare de ştiri mai ingenios
pieptănat(ă) sau orice practicant(ă) de ţopăieli cu vocalize exhibînd strip-tease-ic zone
erogene. „Aceste false vedete sunt vîrîte pe gîtul oamenilor din nevoia de a aduce public, o
audienţă cît mai mare, lipsită de orice scrupule” [13]. Corolarul acestui fenomen este o
dramatică prăbuşire a sistemului raţional de valori. „Această invazie a prostului-gust duce la
dispreţuirea culturii înalte. Oamenii nu numai că nu mai citesc cărţi şi nu mai văd filme de
artă, dar au un sentiment de desconsiderare” [14]. Mult mai mulţi tineri vor şti unde e
discoteca Why Not decît unde se află turnul Eiffel (pronunţat, desigur, aifăl) sau Gioconda,
vor cunoaşte de zece ori mai multe nume de DJ (disk-jockey = comperi ai muzicii în
discoteci) decît de genii româneşti sau străine.
 O rapidă scrutare a evoluţiei răului (adică a subculturii, a violenţei, a grosolăniei, a
prostului-gust) în televiziune va evidenţia, pe de o parte, în istoria globală a fenomenului, că,
în secolul XIX, deja, Matthew Arnold (1822-1888), în Culture and Anarchy (1869), deosebea
trei forme de cultură: rafinată, mediocră şi brutală.
La mijlocul anilor ’40 ai veacului trecut, Adorno vorbea de anihilarea actului cultural,
prin transformarea lui în “marfă”, valoare-preţ şi de degradarea rolului filosofico-existenţial al
culturii. Habermas şi întreaga „Şcoală de la Frankfurt” observau că intruziunea legilor pieţei
în sfera producţiei culturale refeudalizează societatea, masifică publicul. Frank Raymond
Leavis (1895-1978), în Mass Civilisations and Minority Culture (1930) sublinia inechivoc:
capitalismul e nociv diverselor forme ale culturii tradiţionale (p. 79). Leavis a iniţiat ample
“cruciade culturale şi morale” pentru ca adevărata cultură “să îngăduie indivizilor să
supravieţuiască în societatea mecanizată a aşa numitelor soap-operas, a muncii alienante, a
publicităţii stupide şi a mijloacelor de comunicare în masă îndobitocitoare” (p. 80). Gerbner
folosea sintagma imperialism cultural (1983), referindu-se la răspîndirea internaţională a
modelelor de emisiuni stupide [15]; detalii contemporane – anii 2000 – asupra unora dintre
aceste emisiuni şi asupra caracterului lor evident nociv, într-o sinteză recentă a lui R.
Căplescu [16].

Reacţii intense au existat atît la nivel cultural („Artiştii, scriitorii şi cercetătorii – mai
ales sociologii – sunt în măsură şi au datoria să combată efectele cele mai funeste pentru
cultură şi democraţie ale acestei «mondializări» a răului...”) [17], cît şi la nivel politic
(preşedintele SUA, Lyndon Johnson, a numit o comisie pentru studiul violenţei televizate. La
rîndul său, Congresul american a efectuat o cercetare largă a cazurilor şi formelor de violenţă
televizuală [18]. În anul 2002, Ministerul Culturii şi al Comunicaţiilor din Franţa încredinţa
filosofului Blandine Kriegel, consilieră a şefului statului, misiunea de a evalua proporţiile
impactului negativ ale violenţei televizate asupra publicului (am citat mai sus unele din
constatările raportului). Şeful statului român, preşedintele Iliescu, afirma, într-o conferinţă de
presă: „Televiziunile au demisionat de la viaţa culturală şi au alocat spaţiu din ce în ce mai
larg unor emisiuni cu caracter trivial” (Adevărul, 4 aprilie 2002). Cel care semnează aceste
rînduri, în calitatea sa de parlamentar, a vorbit de două ori, cu îngrijorare şi asprime, de la
tribuna Senatului (3 mai 2001 şi 18 febr. 2002) [19] despre dezastrul spiritual provocat de
vulgaritatea, violenţa şi pornografia tubului catodic. Şi de la nivelul publicului larg, reacţiile
sunt vehemente; iată un fragment din scrisoarea unui cititor, adresată ziarului Adevărul:
„Violenţa, promiscuitatea, tîlhăria, perversiunea şi homosexualitatea, ferocitatea, ura,
cinismul şi crima sunt prezente zilnic pe micul ecran. Deunăzi, un tînăr declara pe un post TV
că nu-i place muzica, nici cea cultă, nici cea populară, ci doreşte haosul. (...) Obiectivul
principal al conducerilor televiziunii nu este instrucţia şi educaţia telespectatorilor, ci cîştigul
financiar” (Adevărul, 9 aprilie 2002; opinii similare, în acelaşi ziar, din 22 aprilie 2002 sau 4
februarie 2003). Explicaţia sociologilor e fără echivoc: "«Oferta» de violenţă televizuală este,
în România, dublă faţă de Franţa şi mai mult decît triplă faţă de reţelele americane de
televiziune (cf. studiului CSA, Franţa, 1995 şi Cultural Indicators Project, pentru SUA şi
Canada" [20]

În ceea ce ne priveşte, cercetînd atent istoria şi fenomenologia locale, autohtone,

româneşti ale problemei, combatem cu fermitate, fie şi în mod “donquijotesc”, “...cinismul
profesional al producătorilor de televiziune...” [21], “supunerea demagogică la gusturile
populare...” [22], care nu duc decît la proliferarea în masă a imbecilităţii zglobii, în favoarea a
ceea ce este cu adevărat substanţial, formativ, săţios spiritului, în toate formele specific
televizuale, inclusiv gaya scienza. Se insistă în mod fariseic, demagogic (de către producători
şi unii comentatori partizani) asupra ideii că „publicul cere” această marfă, escamotîndu-se
faptul că e vorba de necesităţi deliberat create şi că dezintoxicarea e nu doar posibilă, ci şi
obligatorie dacă, ascultînd glasul raţiunii, încercăm să evităm marasmul şi barbaria.

Considerate la vostra semenza: (Scrutaţi-vă menirile fiinţii:

fatti non foste a viver come bruti, nu-s oamenii făcuţi să fie fiare,
ma per seguir virtute e conoscenza" ci pelerini ai binelui şi-ai minţii.)

DANTE, Infernul, c. XXVI, 118-120 (traducere: George PRUTEANU)

BIBLIOGRAFIE
(cu aldine – texte referitoare direct la realitatea românească) (V., la sfîrşit, note de "ultimă oră")

1. AMALOU, FLORENCE: Ecrans violents: Le rapport Kriegel veut bannir la violence de la

télévision, în Le Monde, 15 nov. 2002, p.20
2. BOURDIEU, PIERRE: Televiziunea, jurnalismul şi politica • Întoarcere asupra televiziunii, în
Contraofensive, trad. de Aliza Ardeleanu, Ed. Meridiane, Buc., 1999, pp.76-94
2b. BOURDIEU, PIERRE: Despre televiziune, trad. de B. Ghiu, Ed. Meridiane, Buc., 1998
3. CĂPLESCU, ROMULUS: „Reality tv”: mistificarea şi indecenţa la rangul de virtuţi, în
Adevărul literar şi artistic, 21 ian. 2003
4. DEFLEUR, MELVIN L. & BALL-ROKEACH, SANDRA: Teorii ale comunicării de masă,
trad. de D. şi C. Harabagiu, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
5. DRĂGAN, IOAN: Adolescenţii de azi – o generaţie crescută cu televiziunea? în Dilema, nr.
513, 24 ian. 2003
5b. DRĂGAN, IOAN: "Ce" şi "cum" privesc copiii la televizor în Dilema veche, nr. 64, 8 apr. 2005
 6. GHIU, BOGDAN: Ochiul de sticlă – Texte privind televiziunea, 1991-1997, Ed. All, Buc.,
1997
7. HAINEŞ, ROSEMARIE: Comunicarea televizuală, Ed. Eficient, Buc., 2000
8. JEANNENEY, JEAN-NOEL: O istorie a mijloacelor de comunicare, trad. de M. Calcan, Ed.
Institutul European, Iaşi, 1997
9. LOCHARD, GUY & BOYER, HENRI: Comunicarea mediatică, trad. de B. Ceangălău, Ed.
Institutul European, Iaşi, 1999
10. LULL, JAMES: Mass-media, comunicare, cultură, trad. de Mihnea Columbeanu, Ed. Polity
Press, Oradea, 1999
11. MATTELART, ARMAND & MICHELLE: Istoria teoriilor comunicării, Ed. Polirom, Iaşi,
2001
12. MIHĂILESCU, MAGDA: Lăsaţi-o pe Marylin în pace!, în Adevărul literar şi artistic, 21
ian. 2003
13. MILCH, DAVID: Războaiele culturale s-au sfîrşit: televiziunea a învins, trad. de A.Gorzo, în
Dilema, nr. 481, 31 mai 2002
14. OANCEA, I. & SUBŢIRELU, L.: Psihiatrii avertizează: Televiziunea face din copii bestii
violente, în Adevărul, 1 febr. 2003
15. PATAPIEVICI, H.-R.: Nu oricine trebuie să-l citească pe Kirkegaard, interviu de
M.P.Buluc, în Cotidianul, 18 mai 2002
16. PEDLER, EMMANUEL: Sociologia comunicării, trad. de B. Ghiu, Ed. Cartea Românească,
Buc.,
2001
17. VASILESCU, M.: Din nou despre violenţă, în Dilema, nr. 513, 24 ian. 2003
18. ***: Dilema, an. IX, nr. 460, 21 dec. 2001 (număr consacrat Faptului divers)

Bourdieu, Pierre: Despre televiziune, trad. de B. Ghiu, Ed. Meridiane, Buc., 1998, p.50
Drăgan, Ioan: Adolescenţii de azi – o generaţie crescută cu televiziunea? în Dilema, nr. 513, 24 ian. 2003
Bourdieu, Pierre, op.cit., p.17
Drăgan, Ioan, op.cit.
Vasilescu, M.: Din nou despre violenţă, în Dilema, nr. 513, 24 ian. 2003
Drăgan, Ioan, op.cit.
Lull, James: Mass-media, comunicare, cultură, trad. de Mihnea Columbeanu, Ed. Polity Press, Oradea,
1999, p.84
Oancea, I. & Subţirelu, L.: Psihiatrii avertizează: Televiziunea face din copii bestii violente, în Adevărul,
1 febr. 2003
Amalou, Florence: Ecrans violents: Le rapport Kriegel veut bannir la violence de la télévision, în Le
Monde, 15 nov. 2002, p.20
Oancea, I. & Subţirelu, L., id.
Amalou, Florence, id.
Lochard, Guy & Boyer, Henri: Comunicarea mediatică, trad. de B. Ceangălău, Ed. Institutul European,
Iaşi, 1999, p.7
Patapievici, H.-R.: Nu oricine trebuie să-l citească pe Kirkegaard, interviu de M.P.Buluc, în Cotidianul,
18 mai 2002
Patapievici, H.-R., id.
Mattelart, Armand & Michelle: Istoria teoriilor comunicării, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
Căplescu, Romulus: „Reality tv”: mistificarea şi indecenţa la rangul de virtuţi, în Adevărul literar şi
artistic, 21 ian. 2003
Bourdieu, Pierre: Televiziunea, jurnalismul şi politica • Întoarcere asupra televiziunii, în Contraofensive,
trad. de Aliza Ardeleanu, Ed. Meridiane, Buc., 1999, p. 92
Defleur, Melvin L. & Ball-Rokeach, Sandra: Teorii ale comunicării de masă, trad. de D. şi C. Harabagiu,
Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 262, 263
Cf. Monitorul oficial
Drăgan, Ioan: "Ce" şi "cum" privesc copiii la televizor, în Dilema veche, nr. 64, 8 apr. 2005.
Bourdieu, Pierre: Televiziunea, jurnalismul şi politica • Întoarcere asupra televiziunii, în Contraofensive,
trad. de Aliza Ardeleanu, Ed. Meridian2, Buc., 1999, p. 84
Bourdieu, Pierre: Despre televiziune, trad. de B. Ghiu, Ed. Meridiane, Buc., 1998, p. 55
 NOTE ULTERIOARE.
1) V. şi FELICIA ANTIP, Drogul nostru cel de toate zilele, Adevărul literar şi artistic, 22 iulie 2003.
2) ...Ca şi opinia eseistului MIRCEA MIHĂIEŞ: “…De Crăciun şi Revelion (…), atacul violent asupra
creierelor n-a prididit nici o clipă. Programele de televizor sunt concepute după mintea unor oligofreni, cu
văditul scop de a cretiniza şi pe puţinii cetăţeni rămaşi imuni la atrocităţile morale pesediste.
Vulgaritatea, superficialitatea crasă, exaltarea imbecilităţii, senzaţionalismul de coteţ, sexualitatea
respingătoare sunt «ideile» promovate de absolut toate posturile de televiziune cu bătaie naţională. Dacă-
ndrăzneşti să le spui c-au coborît sub nivelul dughenelor de cartier, îţi răspund acru: «Nu te pricepi! E un
format împrumutat din Occident!» Chestia asta cu «formatul» s-o spuie lu' mutu! Evident că şi la televiziunile
occidentale se transmit multe tîmpenii. Dar nici una dintre ele nu va da în prime-time° ororile care fac ravagii
la noi. În România se preiau dinadins «formatele» dubioase, şuşele sentimentaloide, imbecilităţile cu panaş,
excentricităţile cu iz scabros. N-am prea observat ca vreun post românesc să imite modelele «main stream°» din
Vest. Chiar şi atunci cînd cumpărăm un program de succes, o facem trăgînd cu ochii la Istanbul" ("Care e
problema?", în România literară, nr. 1, 14 ian. 2004).
3) ...Sau cea a lui OCTAVIAN PALER: "Mă uit din ce în ce mai puţin la televizor. Dar, atît cît mă uit, îmi
ajunge pentru a observa că televiziunile noastre, aproape fără excepţie, nu mai vor să se schimbe nimic în
România. Tot ce vor e să lărgească prostul gust, să extindă mitocănia, să consolideze vulgaritatea, pentru a
stoarce din ele audienţă şi, în consecinţă, publicitate şi bani" (Cotidianul, 13 februarie 2004).
4) Vezi şi: ROMULUS CĂPLESCU, America / "Toleranţă zero" la poluarea audiovizualului, Adevărul
literar şi artistic, 9 martie 2004. O informare foarte relevantă pentru amploarea şi gravitatea fenomenului.
Clicaţi AICI pentru ample citate.
5) Vezi şi: CRISTIAN TEODORESCU, Asta vrea lumea?, Cultura, nr.4, 7 apr. 2004.
6) Vezi şi: CRISTIAN TUDOR POPESCU, Heroina Ceauşescu, Adevărul, 15 apr. 2004, din care citez: "Aşa
zisul «divertisment», bîlciul cretino-sexual care invadează mass-media..."
7) Vezi şi: VALENTIN PROTOPOPESCU, Sutiene şi muşchi, Cultura, nr. 2 (43), 19 ian. 2005, din care citez:
«Mai toate posturile TV din ţară ne-au oferit de sărbători enorm de mult divertisment. Ba Antena 1 şi-a sporit
procentual oferta, "dăruind" cu 20% în plus distracţie şi programe de recreere. Oricum ne-am răsuci, un lucru e
sigur: esenţa acestei oferte explozive a constat neabătut într-o spectaculoasă etalare de... sîni şi muşchi. Cu sînii
dezgoliţi atît cît să nu se supere CNA-ul, mai mari, din ce în ce mai mari, cu o "subtilă" predominare a celor
naturali în dauna deja răsuflaţilor sîni siliconaţi, într-o cavalcadă muzicală care să stimuleze mişcările bruşte şi
tresăririle voluptuoase, fete frumoase, din ce în ce mai frumoase (şi mai vide, scuzaţi răutatea). (...) Despre
talentul de interpreţi, compozitori sau dansatori, despre vocaţia lor umoristică, despre cît de bine sunt obişnuiţi să
evolueze "pe sticlă", comentariile sunt de prisos. Jena şi pudoarea mă împiedică să-i judec pe sărmanii şi pe
inocentele care au încercat să se producă în zilele acestea din urmă. Toţi aceşti juni „făţoşi” (...) reprezintă
răspunsul la comanda pe care media video o fac zi de zi, de cîţiva ani încoace, printr-un program ticălos.
Preluînd asemenea ideologie consumeristă din Occident, profesioniştii noştri din televiziuni au omologat şi
supramediatizat un nou model uman, ale cărui coordonate sunt tinereţea extremă, frumuseţea spectaculoasă şi
docilitatea confortabilă. Ei au constituit, prin forţa de manipulare şi de persuasiune a media, o nouă întrupare a
ideii de vedetă. (...) Acesta este visul multora dintre tinerii de astăzi ai României. Iar vidul lăuntric ce însoţeşte
adoptarea acestui model are drept consecinţă deraparea către alcool, droguri şi prostituţie.»
8) "Ce văd copiii din România: / 60-70 de scene violente pe oră la canalele de desene animate // (…)
Un studiu comandat de Consiliul Naţional al Audiovizualului a fost realizat de Centrul de studii media şi noi
tehnologii de comunicare din cadrul Facultăţii de Sociologie a Universităţii Bucureşti în toamna lui 2004.
Urmărind timp de 14 zile (29 octombrie -11 noiembrie) nouă posturi de televiziune generale (Acasă, Antena 1,
Bl TV, Naţional, Prima, Pro TV, Realitatea, TVR 1, TVR 2) şi două destinate copiilor (Fox Kids şi Cartoon
Network), studiul (…) a scos la iveală date îngrijorătoare cu privire la violenţa înregistrată exact în programele
destinate copiilor, la posturile specializate ce difuzează desene animate. În cazul posturilor pentru copii,
ponderea violenţei este de 7 ori mai mare decît la posturile generaliste, Fox Kids înregistrînd 69 de scene de
violenţă pe oră, iar Cartoon Network 63 de scene violente pe oră. Deşi situaţia este îngrijorătoare, CNA nu poate
interveni asupra acestor posturi, ele fiind licenţiate în afara României." GH.I. (Adevărul, 20 ian. 2005)
9) Vezi şi RUXANDRA CESEREANU, Mahalaua România!, 22, nr. 781, 22 feb. 2005.
10) Vezi şi PAVEL ŞUŞARĂ, Ce este audienţa?, România literară, nr. 8, 2 mar. 2005.
10) Vezi şi CĂLIN CĂLIMAN, în Vînzarea sufletului la oră de maximă audienţă de Irina Budeanu,
Luceafărul, nr. 10, 16 mar. 2005:
"Emisiuni de televiziune ca Big Brother, Marea provocare, Surprize, surprize sau Ciao Darwin pur şi
simplu îţi netezesc creierul, apropiindu-te cu paşi repezi de o demenţă Alzheimer mai puţin cunoscută, cea a
consumatorilor cronici de stupidităţi şi orori relaxante... Cu Ciao Darwin am văzut încă o dată negru şi am
înţeles că anti-cultura nu are limite şi că bătaia de joc la adresa bunului-simţ (aplaudată cu frenezie) poate fi
infinită. Sunt convins că ascensiunea prostului gust, a dimensiunii anti-culturale pe micul ecran poate şi trebuie
să fie oprită"
 11) Vezi şi ŞTEFAN IORDACHE, în Lumea s-a întors... (interviu realizat de A. Boboc), Luceafărul, nr.
10, 16 mar. 2005:
"...Televiziunea este o pacoste mare pe capul nostru. Mă uit cu stupoare la ce se întîmplă, se difuzează
tot felul de emisiuni cărora nu le văd rostul. Ştiu că foarte multă lume se uită, dar eu nu cred că acesta este
poporul român. Un gust se mai şi formează. Iar dacă noi oferim publicului numai manele, Ciao Darwin, Monica,
Vacanţa mare ş.a., nu ajungem nicăieri. Am pus întrebări pe această temă la televiziuni, de ce nu sunt
programate piese de teatru în locul acestor bazaconii şi mi s-a răspuns că nu ar avea audienţă... Televiziunea
publică ar trebui să facă ceva."
12) Vezi şi MARIUS TUPAN, Fanta de lumină, Luceafărul, nr. 11, 23 mar. 2005:
"Micile noastre ecrane consacră deja adevărate şcoli de imbecilizare. Şi, ca şi cum ar fi o campanie în
acest sens - or fi programe subtile pe care noi nu le înţelegem, căci argumentele foşnitoare îşi au rostul lor! -
aceiaşi indivizi populează undele magnetice, devenind modele pentru tineri şi pentru cei aflaţi în duşmănie cu
limba română. E bine ştiut că se imită îndeosebi aberaţiile culturale şi vulgarităţile".
13) Vezi şi RADU PARASCHIVESCU, Vînătoarea de hormoni, Observator cultural, nr.4 (261), 24 mar.
2005.
14) Vezi şi CONSTANTIN ROMANESCU în dialog cu C. Ştefanache, Însemnări ieşene, 3/2005, din care
ofer un citat, preluat din Ad. lit şi art., 760, 22 mar. 2005:
"...Presa, inclusiv televiziunea şi unele posturi de radio oferă imaginea unei uriaşe uzine de fabricat în
serie tineri care, fermecaţi de mesajul noului, devin exponate vii ale degradării morale. (...) Spectacolele TV cu
produse execrabile tip «Ciao Darwin», «Big Brother» etc. sunt cu siguranţă agresiuni nu atît la morala
contemporană, cît la evoluţia antropologică. Expresia de «nebunie socială» devine cît se poate de potrivită..."
15) Vezi şi GHEORGHE GRIGURCU, Fişele unui memorialist, Luceafărul, nr. 12, 30 mar. 2005:
"...Materia joasă, miza vulgară a programelor de «divertisment», influorescente parcă fără nici o speranţă... (...)
licenţiozitate fără frîu, lubricitate agresivă..."
16) Vezi şi RADU PARASCHIVESCU, (Cronică TV = Folclorul contraatacă), Observator cultural, nr.5
(262), 31 mar. 2005.
17) Vezi şi MONIQUE CANTO-SEPERBER, Obscenitatea la televizor, în Esprit, nr. 293, martie-aprilie
2003, apud Observator cultural, nr.5 (262), 31 mar. 2005, din care ofer un citat (trad. L. Palanciuc):
"Despărţirea fundamentală, într-o societate a libertăţilor, este cea care salvează viaţa privată.
Necesitatea de a proteja viaţa privată, refuzul de a o pune la bătaia publică şi obligaţia de a prezerva intimitatea
persoanelor se află la temelia liberalismului. Nenumărate aspecte ale culturii contemporane ameninţă viaţa
privată. Programele de tele-realitate şi anumite emisiuni de platou sunt atacuri directe la viaţa intimă. Principiul
însuşi al audienţei lor se sprijină pe intimitatea violată. Aceste programe dezvăluie o violenţă alcătuită din
exhibiţie - cu cît este mai deşănţată prezentarea vieţii intime, cu atît este mai bine pentru audienţă -, la care se
adaugă, în unele cazuri, dispreţul faţă de celălalt şi denunţarea publică a slăbiciunilor acestuia. Desigur,
persoanele care participă la aceste emisiuni sunt benevole şi nimeni nu este obligat să le privească, însă este, în
mod evident, din ce în ce mai dificil să rezişti incitărilor unei culturi a obscenităţii, care amestecă în permanenţă
limitele vieţii intime pentru a o transforma în spectacol public.
Televiziunea reprezintă astăzi, mai mult ca oricînd, un nemaipomenit vector al culturii populare. Dar a
adera la cultura de masă nu înseamnă a renunţa la distanţare, la reprezentare, la construcţia intrigilor, la
despărţirea între locul spectatorului şi cel al actorului. Televiziunea obscenităţii care se răspîndeşte astăzi
amestecă reprezentările menite să placă unui public larg şi confuzia deliberată între real şi fictiv. Este o
impostură aici, deoarece pretinsa felie de viaţă brută pe care o prezintă nu este, adesea, alcătuită decît din clişee
şi conţine, fără îndoială, mai puţin adevăr omenesc decît opera mai elaborată. A aşeza televiziunea în realul vieţii
este o dorinţă lăudabilă, în pas cu lumea modernă, însă această dorinţă nu presupune nicicum opţiunea
obscenităţii. Căci obscenitatea - revărsarea lipsită de orice restricţie - nu aduce cu sine decît un adevăr întru totul
sărăcăcios."
18) Vezi şi DANIEL CRISTEA-ENACHE, Memento ALIA, în România literară, nr. 13, 6 apr.
2005:
«Showbiz-ul, în variantă dîmboviţeană, îşi întinde jalnicele antenuţe în toate direcţiile, ameninţînd să
acopere, cu o peliculă de scîrboasă prostituţie „comercială”, aproape tot ce mai înseamnă gazetărie profesionistă,
artă veritabilă, cultură în înţelesul major al cuvîntului. Nu mă număr printre spiritele alarmiste şi nici printre acei
sceptici incurabili ai lumii de azi, nostalgici după aurita epocă socialistă. Cred însă că libertatea ne-a fost dată
tocmai pentru a face, în cadrul ei elastic, cuprinzător, lucruri de care să nu ne fie ruşine, fapte pentru care să ne
respectăm pe noi înşine, texte şi cărţi care să meargă în sensul valorilor, nu în dispreţul lor. Ceea ce se întîmplă
azi pe mari porţiuni din spaţiul public românesc, tabloidizarea ziarelor, manelizarea posturilor de radio şi
televiziune, mareea de subcultură ce ar vrea să acopere întreaga noastră plajă existenţială: toate acestea vor avea
efecte dramatice pe termen mediu şi lung, afectînd ireversibil inimile şi creierele conaţionalilor noştri,
transformîndu-i uşurel în ceea ce un filozof numea, generic şi plastic, „imbecilul colectiv”!»
19) Vezi şi ION LUCIAN, (interviu luat de Dan Boicea), în Adevărul, 9 mai 2005:
 "Emisiunile pentru copii nu educă bine. Pînă şi în desenele animate, tot ce înseamnă poantă şi relaţie
este profilat pe violenţă. Există un întreg comerţ cu violenţă în emisiunile pentru copii..."
20) Vezi şi MIRCEA MAIHĂIEŞ, (Terorismul prin "rating"), în România literară, nr. 22 , 8 iun. 2005.
21) Vezi şi GIOVANNI SARTORI, Homo videns - imbecilizarea prin televiziune şi post-gîndirea, trad. de
Mihai Elin, Ed. Humanitas, Buc., 2005, 172 pp.
22) Vezi şi EUGEN CHELEMEN, Atacul nonvalorii, în Adev., 5 aug. 2005.

Cuvîntare în Senat:
ANGLICISME ŞI PORNOGRAFIE
2 mai 2001

Sunt – iertaţi-mi lipsa de modestie – primul care am folosit în România o calchiere

după un termen celebru în Europa, şi anume, termenul de “romgleză”. Termenul a fost lansat
în spaţiul european de un academician al Franţei, Etiemble, sub forma “le franglais” –
frangleza.
Ei bine, vreau să vă vorbesc astăzi despre două probleme, care nu se ating una cu alta,
sunt separate, dar am profitat de această ocazie pentru a le aduce în faţa plenului Senatului.
Prima este în legătură cu nivelul alarmant atins de invazia anglicismelor. Sunt printre cei
care am spus că limba română are o mare putere de absorbţie, o mare putere de digerare şi
deci nu trebuie să ne speriem. Însă eu nu vorbesc aici sub aspectul purităţii limbii (concept
care îmi şi sună puţin straniu). Limba noastră este rezultatul unui conglomerat. Pe marele fond
latin, au venit multe altoiuri, care îi dau farmec, îi dau culoare, îi dau pitoresc, îi dau
frumuseţe. Deci, nu mă sperie ideea că “pulover” nu este un cuvînt latin, ci este englezesc, sau
că “tramvai”, tot aşa, nu ne vine de la romani, ci ne vine de pe Tamisa. Nu asta este problema.
Problema este una mai simplă, oarecum de natură psiho-socială: faptul că, la ora actuală, se
creează un fel de antipatie, un fel de curent antiamerican, antianglo-saxon, din motivul
incomprehensibilităţii presei româneşti.
Un mare segment din populaţie este agasat de păsăreasca aceasta, de limba aceasta
romgleză, practicată de mass-media dintre cele mai serioase – televiziune şi ziare importante
– şi, ca dovadă, v-am adus un test pe care l-am făcut pe trei ziare centrale, din aceeaşi zi – n-
am să le dau numele, pentru că eu nu le blamez pentru aceasta: ele, într-un fel, reflectă
limbajul zilei – , din care am spicuit termenii englezi.
Iată, de pildă, am în faţă un reportaj despre nişte tineri care se joacă, se plimbă cu
patinele cu rotile în Herăstrău. Ei bine, ei fac aceasta pe “Agressive Street”, ei sunt membri ai
“Agressive Skating Association Romania”; aceşti tineri poartă “sweater”, ei fac “flip-uri”,
“grab-uri”, “grind-uri” – toate acestea fiind anglicisme care semnifică, probabil, figuri de-
ale acestui sport – ei ascultă o muzică venind din “jingle”, care este un fel de difuzor,
bineînţeles că ei nu se numesc “patinatori”, ci se numesc “rolleri” – nu e vorba de Mihai
Roller, tătucul istoriei de tip alternativ – ei practică “roll-ul”, asta se întîmplă în “Skate
Park”, care este în Herăstrău, nu în Londra, din cînd în cînd mai gustă cîte un “snacks” şi aşa
mai departe.
Cîteva denumiri (în general), de emisiuni sau de săli, din ziarele unei singure zile din
România lui aprilie 2001: “Aggressive Street” v-am citat-o; un club despre care era vorba în
ziarul cu pricina, un ziar central, se numeşte “BackStage”, o emisiune la televiziune se
cheamă “Cinetour”, altă emisiune se cheamă “Clip Art”, o colecţie de nu ştiu ce se cheamă
“Collection” - bineînţeles, nu-i putea spune “colecţie”, pentru că mirosea a mămăligă - un
disc nu e disc, ci “L.P.”, o revistă care apare în curînd sau a apărut se cheamă “Fashion
Book”, nu “Revistă de modă”; clasa de învăţat sportul ăsta cu patine cu rotile se cheamă
“Half Pipe”, parcului îi spune “Skate Park”, altă emisiune e botezată “Teleshoping”, un club
se numeşte “Twice” şi aşa mai departe.
 Situaţia este gravă din acest punct de vedere. Lumea are un frison de iritare şi foarte
mulţi nu pricep. Eu nu vreau să jignesc plenul Senatului, dar nu sunt convins că 100% cei din
sală au înţeles toate aceste cuvinte, pentru că engleza, slavă Domnului, nu este totuşi o limbă
obligatorie. E minunată, e foarte utilă, recomand oricui învăţarea ei, nu sunt împotriva acestei
limbi, dar ceva trebuie făcut, pentru că presa - presa, în sensul foarte larg, mass-media -
utilizează peste poate acest acest limbaj cvasi-păsăresc.
Eu vin şi cu o propunere concretă, pe care o fac cu toată seriozitatea plenului Senatului,
şi anume: noi, Comisiile de învăţămînt, de cultură, Senatul, să iniţiem, împreună cu
Academia, crearea unei comisii destul de operative, care să lucreze pentru echivalarea
terminologică. Foarte mulţi din aceşti termeni sunt echivalabili direct pe principiul, ca să spun
aşa, pe sistemul “pulover”. Aşa cum “pull-over” a devenit foarte românesc, sau cum a devenit
“tramvai” fostul “tramway”.
Cele de tip “hard”, “soft” şi altele sunt uşor de asimilat ca atare – însă la multe din
celelalte, circa 50% , este o problemă de traducere, de echivalare, de găsire a unei
locuţiuni, a ceva care, în orice caz, dacă nu să înlocuiască termenul (foarte mulţi sunt termeni
tehnici: piese, aparate, sisteme), cel puţin să-l explice. Nu vă mai citesc dintr-un reportaj
despre compiutere, pentru că e “nenorocire”! Toate de acolo sunt obscure neiniţiatului: “disc
array”, arhitectură “cross bar”, “mediu data warehousing”, deosebiri informatice între ţări
care se numesc “digital divide”, platformă “high end” şi tot aşa.
Nu toate acestea sunt traductibile, dar trebuie găsite echivalenţe româneşti, pentru că,
altfel, omul nu pricepe despre ce este vorba.
Această comisie ar trebui formată din oameni de la Comisia pentru cultură din Senat, de
la Comisia pentru învăţămînt din Senat şi de la Academie. Din această comisie, obligatoriu,
ar trebui să facă parte persoane care sunt foarte la curent cu limba română vorbită azi, cu
limba română în stadiul ei actual, cum ar fi doamna Rodica Zafiu, doamna Florica Dimitrescu
– autoarea unui dicţionar de cuvinte recente – Tatiana Slama-Cazacu, Theodor Hristea, de la
noi ar putea fi Păunescu, şi, cu toată modestia, fiindcă mă ocup de ani de zile de asta,
îngăduiţi-mă şi pe mine în această propunere de comisie, care, operativ, să facă nişte liste de
echivalenţe. Nu este ceva de speriat, nu este o utopie: totuşi, aceste cuvinte nu sunt milioane,
nici mii, este vorba de nişte sute de vocabule, încît, într-o muncă făcută cu îndîrjire, se poate
găsi ceva, să se propună şi apoi să se mediatizeze bine echivalenţele româneşti pentru această
năvală, acest puhoi de anglicisme care năpădesc presa şi o fac greu de înţeles pentru românul
nevorbitor de limbă engleză.
Profit de ocazie pentru a ruga Comisia pentru cultură şi Senatul să urgenteze, dacă se
poate, şi promovarea Legii pentru protecţia limbii române, a cărei iniţiativă am avut-o.

Trec la punctul al doilea. Punctul al doilea este în legătură cu pornografia. Evenimente

recente, care au fost, de altfel, net aranjate, clar aranjate publicitar, au readus în discuţie acest
fenomen mizerabil cu care se confruntă lumea noastră.
Pornografia este o mizerie, este o porcărie şi prezenţa ei în ţara noastră cred că depăşeşte
orice nivel european – ca să nu mai vorbesc de cel american, care este de o pudibonderie
teribilă, că trebuie să cauţi cu lumînarea pe canalele televiziunilor americane, ca să vezi un
sîn. La noi s-a ajuns la o situaţie absolut greţoasă. Protestează oameni de vîrsta a treia,
protestează oameni de vîrsta a doua şi chiar foarte mulţi tineri cu bun-simţ sunt alarmaţi de
ceea ce se întîmplă. Se vînd reviste ordinăreşti, scabroase, în toate chioşcurile, emisiunile de
televiziune cu dame goale şi cu acuplări zdravene, “hard”, ca să zic aşa, se dau la ore destul de
netardive, ziarele sunt pline de reclame erotice, cu 089…, cu femei în poziţii lubrice, inclusiv
ziarele cele mai serioase dau aceste lucruri. Aceasta creează o stare de oboseală, de stres
psihic întregii societăţi româneşti, şi “masculilor”, ca să mă exprim aşa, şi “femelelor”, ca să
mă exprim aşa (sper că-mi admiteţi gluma, în acest context); e o stare de tensiune psiho-
sexuală mereu provocată, ceea ce trebuie curmat. Aceasta se face prin măsuri legislative. S-a
şi propus de către primul-ministru iniţierea unei asemenea legi.
Am reflectat şi eu la chestiune şi vreau să vă spun cîteva lucruri în legătură cu treaba
aceasta.
În primul rînd, ar trebui neapărat făcută o clasificare a acestor probleme erotice publice,
adică emisiuni, ziare, reviste şi orice este difuzat, pentru că nu e totuna o revistă care prezintă
fotografii – eu ştiu? – cu trupuri armonice, elegante, picturale şi, în orice caz, cu perdea, cum
spune românul, şi o revistă care se numeşte în limbajul curent de “hard porno”, adică obscenă
pînă la “ginecologic”, să zic aşa, pentru obsedaţi, pentru maniaci, pentru masturbanţi
(popular: onanişti). Nu e totuna şi există o asemenea clasificare, cel puţin pe patru niveluri, cu
steluţele sau cu cerculeţele roşii cu pricina.
Ceea ce ne putem noi propune (pentru că, într-o societate liberă, pornografia nu va putea
fi desfiinţată, nu poate fi interzisă; suntem o societate liberă, asta face parte din cusururile
societăţilor libere; nocivă ca şi drogurile, pornografia trebuie suportată, trebuie “înghiţită”),
ceea ce ne putem propune legislativ este surghiunirea ei, alungarea ei cît mai departe, în zone
bine delimitate. Cine vrea să-şi cumpere vibratoare, cine vrea să-şi cumpere reviste cu
acuplări şi să le folosească pentru a-şi provoca excitaţii, să se ducă la “Crucea de piatră” şi
acolo poate găsi ce are nevoie. În nici un caz, pe Magheru, în nici un caz, în zonele intens
frecventate.
Trebuie stabilite, prin lege, zone izolate, în care aceşti vicioşi, aceşti necăjiţi, să se ducă
să-şi cumpere marfa de care au nevoie. Asta ne putem propune. Nu desfiinţarea, ci
surghiunirea. Inclusiv pe planul televiziunilor. Orele la care se admit aceste porcării sunt încă
mult prea matinale. După părerea mea, întrucît oricum nu folosesc la nimic şi oricum scad
nivelul vital al unei societăţi, emisiunile pornografice ar trebui puse la ore pentru maniaci,
adică între 2.00 şi 5.00 dimineaţa. Cine are asemenea necesităţi, să rabde, să aştepte ora 2.00,
nu miezul nopţii, cînd încă mai sunt oameni care au avut serviciu şi care se uită, poate chiar
împreună cu copiii lor.
Decizia, însă… Aici este nuanţa pe care vreau să v-o spun. Am reflectat serios şi m-a
preocupat şi înainte problema aceasta. Am venit la tribună cu această carte semnată de un
francez numit Gustave Flaubert şi care se numeşte Doamna Bovary.
Ce vreau eu să vă spun, ca un fel de concluzie înaintea existenţei legii, este că oricît am
încerca şi oricît de inteligenţi am fi – şi suntem – laolaltă, nu vom reuşi să definim caracterul
pornografic. Oricîte epitete şi nuanţe vom folosi, oricînd se va găsi o operă de artă care să aibă
aceleaşi caracteristici: o lucrare de artă, inclusiv fotografică, pentru că există fotografia de
nud, există fotografia erotică, există picturi erotice superbe, de mare calitate.
Nu ne este ruşine de eros, nu suntem nişte pudibonzi. Nu tot ce înseamnă îmbrăţişare este
respingător, Doamne iartă-mă! Nu. Dar graniţa aceasta, pînă la urmă, numai omul de gust o
poate stabili, pentru că, altfel, riscăm să cădem în păcatul în care au căzut procurori celebri,
cum a fost acel Auguste Pinard, care l-a condamnat pe Flaubert – vă citesc pasajul din proces,
din rechizitoriu: “Domnilor - spune procurorul – ofensa adusă moralei publice este în
tablourile lascive pe care vi le voi pune sub ochi, iar ofensa la adresa moralei religioase, în
aceste imagini voluptuoase ale păcatului”. Am citat din rechizitoriul împotriva romanului
Madame Bovary, care este azi o carte de căpătîi a spiritului european, care a creat şi un
arhetip de om (femeie sau bărbat: şi bărbaţii sunt bovarici!), prin personajul central.
La fel a păţit Baudelaire, care a fost dat în judecată pentru poeziile sale, aşa-zis prea
licenţioase. La fel a păţit Joyce, cu Ulysse al său, care are un capitol, hm, pe care, sigur, nu l-
aş recomanda fetiţelor, şi nici doamnelor prea slabe de înger. Eu însumi am îndoieli dacă e
sau nu e pornografic faimosul capitol 24 din Ulysse. Dar, în nici un caz, nu aş fi fost pentru
trimiterea scriitorului în puşcărie.
La fel a păţit Zola, la fel a păţit Pallady al nostru, pictorul, şi mulţi alţii.
Deci, ideea este că, pentru a fi cu adevărat civilizaţi, însă şi fermi, legea trebuie să fie
destul de generală în formulări apropo de ceea ce este obscen, porcos, pornografic, iar decizia
finală să o ia o comisie de oameni de gust, operativă, formată din 3-5 persoane, oameni de
calitate, care să se priceapă la imagine, la artă, să aibă bun gust, şi ei, pînă la urmă, să se
pronunţe, irevocabil; pentru că numai omul de gust hotărăşte: da, asta este scîrbos, asta este
pornografie, pe cînd asta intră în categoria artă.
Acestea sunt propunerile mele, cu rugămintea de a le lua în serios, pentru că, de urgenţă,
ceva trebuie făcut.
 Bună seara. Pînă să ajung la subiect, rezolv iute cîteva chestiuni curente. Pe prima, inamicii o
vor lua drept autoreclamă, dar oamenii întelegători o vor accepta drept ceea ce este: simplă politeţe.
Recent, maestrul Radu Beligan a avut amabilitatea de a exprima, în ziarul Actualitatea, cîteva opinii
deosebit (excesiv!) de flatante la adresa emisiunii acesteia; îi mulţumesc, ca şi d-lui Zigu Ornea. Şi
profit de ocazia creată ca să fac acelaşi lucru şi faţă de d-nii Tudor Octavian şi Gabriel Liiceanu, care
au scris cîte un articol consacrat acestor zilnice 5 minute.
Punctul 2: unii telespectatori mi-au scris nelinistiţi de schimbarea numelui străzii pe care se
află studiourile televiziunii ProTV, din "Carol I" în "Pache Protopopescu". Îi asigur că n-au motive a
se tulbura. Regelui Carol I i s-a dat cinstea cuvenită şi o parte a acestei artere îi poartă în continuare
numele. Restul, de la rond şi pînă la Piaţa Iancului, şi-a recăpătat denumirea care este, în fond, cea
tradiţională: Pake Protopopescu, şi pe care a purtat-o zeci de ani: "Bulevardul Pake".
Acest Pache Protopotescu, pe numele său întreg Emanoil Pache Protopopescu, nu e un
fitecine: născut în 1845, a studiat la Paris, a fost avocat şi membru al Partidului Conservator, prefect
al Poliţiei Capitalei şi, între 1888 şi 1891, primar al Bucureştilor, timp în care s-a distins printr-o
intensă şi rodnică activitate întru înfrumuseţarea şi modernizarea oraşului. Marele bulevard de la est
la vest (Pache-Carol-Republicii-Elisabeta-Kogălniceanu, din Iancului pînă-n Cotroceni) e opera sa, şi,
pentru aceasta şi alte înfăptuiri frumoase, i se ridicase cîndva şi o statuie. Aşa că, slavă Domnului,
aici totul e în ordine. Iar despre numele străzilor din sfîrtecata noastră urbe vom mai vorbi.

Acum, însă, pohta ce-am pohtit este a vă spune cîteva vorbe despre...vorbă! Mai exact,
despre secreta legătură dintre diavol şi excesul de vorbă sau vorba fără rost (vorba fără
Dumnezeu).
Cum spunem despre cineva care îndrugă verzi şi uscate? Că "pălăvrăgeşte". De unde
vine "a pălăvrăgi"? De la "palavră". Dar "palavră", de unde vine? Dicţionarele spun că din
turcescul palavra, care la rîndul lui provine din neogrecescul palavra. N-am înaintat prea
mult. Facem însă un pas hotărîtor spre zona fascinantă, dacă ne întrebăm: de unde a apărut
neogrecescul palavra? Acesta se trăgea dintr-un cuvînt al limbii latine ecleziastice, anume
parabola care fusese preluat - şi acum dăm de fundul sacului - din grecescul parabole. Acest
cuvînt din vechea limbă greacă e format din două părţi: para (care înseamnă "dincolo",
"dincolo de", sau "împotriva", cum e în paradox sau paranormal) şi verbul balein, care-
nseamnă "a arunca" (de unde a venit balistică, disciplina care se ocupă cu studiul
traiectoriilor).
Ce e parabola? O alegorie, o poveste care ne trimite, ne aruncă gîndul dincolo de
cuvintele ei. (Las deoparte acum sensul din geometrie). Iniţial însemna "comparaţie", apoi a
intrat în sintagma "parabola lui Isus", a căpătat sensul de "cuvîntul lui Isus" şi, în cele din
urmă, doar pe cel de "cuvînt" (la fel s-a întîmplat cu latinescul verbum, care şi el semnifica la
început "cuvîntul lui Dumnezeu"). Fonetic, cuvîntul a evoluat cam aşa: parabola-parabla-
paraula, astfel că din parabolă se trag: cuvîntul francez parole (care-nseamnă "vorbă") şi
româneştile parolă (cu sensul militar sau informatic), exclamaţia parol! (adică "pe cuvînt de
onoare") şi parlament (adică locul unde, din vorbă-n vorbă şi prin con-vorbiri, se fac legile).
Bun, vă-ntrebaţi dv. intrigaţi, dar unde e dracul? He, he, he, zîmbesc eu mefistofelic.
[Berlioz] Păi cum i se mai spune dracului? Diavol. Şi care e adjectivul de la diavol?
Diabolic? E? Simţiţi cum se leagă? Diabolic: dia-bolos, acelaşi verb: "a arunca printre, de-a
curmezişul". În vechime, cuvîntul însemna "aruncător de vorbe piezişe", vorbitor de rău, deci
calomniator. Explicaţia înţelesului drăcesc constă în hiperbola (hiper = "peste, mai mult
decît") conform căreia cel mai mare calomniator al Universului e diavolul.
E floare la ureche acum pentru dv., răbdătorii mei ascultători, să faceţi legătura şi cu
simbol (evident, de la sim-balein, "a arunca împreună"): simbolul e "marca, emblema, semnul
a ceva" cu care, la începutul începutului a fost aruncat împreună în Lume şi acum îi ţine doar
locul.
Dar palavra şi pălăvrăgeala sunt ceva diabolic, aşa că sunt parolist şi mă opresc aici.
Bună seara!