DEMOSTENE (384 - 322 i.e.n.

Demostene (384-322 i.e.n.) a fost cel mai mare orator al Greciei antice si unul din cei mai de
seama oratori ai tuturor timpurilor.  :: mai multe despre Demostene

Filipica a treia (fragmente)

Pentru coroana (fragmente)

Filipica a treia (fragmente)

    "Aproape in fiecare adunare se fac auzite mai multe discursuri cu privire la
incalcarile pe care Filip le savarseste de cand a incheiat pacea, nu numai
impotriva noastra, dar chiar impotriva celorlalti greci si sunt convins ca toti ar
declara, desi nu fac aceasta, ca se impune ca prin cuvintele si faptele noastre
sa oprim si sa pedepsim indrazneala acestui om. Am totusi convingerea ca
intreaga situatie a fost impinsa atat de departe prin nepasarea si delasarea
voastra, incat mi-e teama ca voi rosti cuvinte defaimatoare, spunand numai
adevarul; caci daca v-ati invoi ca toti oratorii de aici sa faca propuneri si sa voi
sa votati cele mai vatamatoare masuri, n-as crede ca situatia noastra ar putea
deveni mai rea decat este acum.

    Multe, fara indoiala, sunt pricinile acestei stari de lucruri, si nu dintr-o cauza
sau din doua s-a ajuns la o situatie atat de grea. Daca veti cerceta in chip
nepartinitor, veti constata ca cea dintai pricina rezida in preferinta oratorilor de
a va vorbi cautand mai degraba sa va fie pe plac decat sa va dea sfaturile cele
mai utile. Unii dintre acestia, atenieni, silindu-se sa pastreze starea de lucruri
existenta in care se bucura de renume si putere, nu vad mai departe viitorul si
de aceea cred ca si voi nu trebuie sa aveti privirile indreptate spre viitor, altii
acuzand si calomniind pe cei ce se ocupa cu treburile publice, nu fac nimic
altceva decat sa indemne pe cetateni sa se incaiere intre ei, ocupandu-le
atentia numai cu aceasta, si sa dea putinta lui Filip sa spuna si sa faca orice
vrea. Acestea sunt deprinderile politice care va stapanesc, deprinderi care sunt
cauza tulburarii ce ne framanta si a greselilor noastre.

    Va cer, atenieni, ca in situatia cand va voi spune cu sinceritate adevarul, sa

nu va maniati pe mine, ci mai degraba sa cugetati. Voi socotiti ca a vorbi
deschis asupra oricarei chestiuni trebuie sa fie un drept comun pentru toti
locuitorii Atenei, de aceea voi ati ingaduit acest lucru atat strainilor, cat si
sclavilor. La noi, atenienii, desi se pot vedea multi sclavi, spunand cu mai
multa liberate ceea ce vor, decat in unele din celelalte cetati grecesti, voi
totusi ati alungat cu desavarsire aceasta libertate si adunarile voastre
deliberative.

    De aici urmeaza fireste, ca voi in adunari va desfatuiti si va lasati lingusiti,

ascultand discursuri anume rostite pentru a va delecta, iar la urma, in afacerile
voastre si in evenimentele ce se petrec, va expuneti la cele mai mari primejdii.
Daca deci si acum ganditi la fel, eu n-am ce va vorbi, insa daca vreti sa
ascultati fara a fi lingusiti cele ce va sunt de folos, sunt gata sa va spun
cuvantul meu. Desi treburile voastre se afla intr-o stare foarte rea, in urma
atator renuntari, totusi, daca voi va veti hotari sa va faceti datoria, este inca
posibil ca ele sa se indepte.

    Ceea ce vreau eu sa va spun este poate ciudat, dar este adevarat; pricina
nenorocirilor noastre din trecut poate deveni un izvor datator de sperante
pentru viitor. Cum se explica acest lucru? Treburile noastre merg rau fiindca
voi n-ati indeplinit nici una din datoriile voastre, fie ea oricat de mica; insa in
cazul cand voi, desi v-ati indeplinit toate datoriile, treburile ar fi ramas intr-o
stare atat de rea, n-ar mai fi nici o nadejde de indreptare. Acum Filip a biruit
nepasarea si lipsa voastra de prevedere, dar el nu a biruit si cetatea; voi n-ati
fost invinsi, dar nici nu v-ati miscat din loc.

    Daca toti am recunoaste ca Filip duce razboi impotriva cetatii si nu respecta

pacea, celui urcat la tribuna nu i-ar ramane nimic altceva de facut decat sa ne
arate si sa ne sfatuiasca cum ne putem apara prin mijloacele cele mai sigure si
cele mai repezi. Unii cetateni au o judecata atat de gresita incat, in timp ce
Filip cucereste cetati, ia in stapanire posesiunile voastre si nedreptateste pe
toata lumea, ei asculta in liniste pe oratorii care in adunare spun neincetat ca
unii dintre noi atata razboiul; de aceea e necesar sa luam masuri de prevedere
si sa punem lucrurile la punct in aceasta privinta.

    Desigur, exista teama ca inr-o zi acela care v-a propus si v-a sfatuit sa va
aparati sa fie acuzat ca v-a indemnat sa dezlantuiti razboiul. Cumpanind
inainte de toate, stabilesc lamurita aceasta deosebire: daca este in puterea
noastra sa alegem una din doua, sau sa pastram pacea, sau sa incepem
razboiul...

    Daca cetatii noastre ii este ingaduit sa pastreze pacea si acest lucru sta in
puterea noastra - ca sa incep de aici - eu indata declar ca trebuie sa pastram
pacea si cer ca acel care sustine acest lucru sa faca propuneri si fara a ne
insela sa indice masurile ce trebuie luate. Daca insa potrivnicul nostru, cu
armele in mana si cu o puternica armata in jurul lui ne arunca in fata drept
momeala cuvantul pace si in realitate duce razboi impotriva noastra, ce ne mai
ramane alceva decat sa ne aparam? Daca vreti insa, dupa pilda lui Filip, sa
spunem numai ca respectam pacea, sunt de acord.

    Daca cineva crede ca aceasta este pace si la adapostul ei Filip, punand

mana pe toate celelalte cetati, va veni cu razboi impotriva noastra, spun mai
intai ca delireaza si apoi ca pretinde ca noi sa respectam pacea lui Filip, dar
Filip sa nu se comporte la fel; si tocmai acest lucru il sustin eu: Filip, cheltuind
multi bani, cumpara putinta ca el sa duca razboi impotriva voastra, iar el in
schimb sa nu fie atacat de voi.

    Iar daca noi vom astepta clipa cand el va marturisi ca porneste cu razboi
asupra noastra, vom fi prea naivi; caci in cazul cand va porni impotriva Aticei
si Pireului, el nu o va declara inainte, caci asa trebuie sa judecam dupa
comportarea lui fata de celelalte popoare.

    Iata primul exemplu: Filip fiind la o departare de numai patruzeci de stadii

de cetatea lor, a pus pe olintieni in fata alternativei ca sau ei sa paraseasca
Olintul, sau el Macedonia si, daca cineva l-ar fi acuzat pana atunci de o
asemenea declaratie, el s-ar fi indignat si ar fi trimis soli care sa dezminta
lucrurile. Al doilea exemplu: Filip porni spre foceeni ca spre niste aliati fiind
insotit in marsul lui de solii foceenilor. La noi insa multi, sustineau impotriva
tuturor ca aceasta expeditie a regelui va prilejui nenorocirea tebanilor.

    Nu e mult de cand Filip a pus stapanire pe orasul Pheral, desi intrase in
Tesalia ca prieten si aliat. In sfarsit, Filip a spus nenorocitilor de oretani ca din
bunavointa pentru ei a trimis soldati sa ii supravegheze, fiind informat ca la ei
se ivisera neintelegeri civile si ca era de datoria aliatilor si prietenilor adevarati
sa-i ajute in asemenea imprejurari.

    Si apoi voi mai credeti ca Filip, cand a preferat sa se insele mai degraba
decat sa atace in urma unei declaratii de razboi pe aceia care nu i-ar fi putut
face nici un rau si care poate ar fi luat masuri de aparare in cazul declararii
razboiului, mai credeti deci ca Filip va va ataca, declarandu-va anume razboi si
aceasta cand voi insiva consimtiti sa fiti inselati? Acest lucru nu este cu
putinta!

    Atunci regele ar fi cel mai nesabuit dintre oameni, atata timp cat voi, cei
pagubiti in drepturile voastre, nu ridicati nici o plangere impotriva lui, ci va
acuzati unii pe altii; lichidand certurile si discutiile dintre voi, el v-ar pofti sa va
intoarceti impotriva lui si ar inchide gura celor pe care ii plateste si, prin ale
caror discursuri va face sa pierdeti timpul, tot spunandu-va ca Filip nu face
razboi cetatii!

    Dar, in numele lui Zeus, exista cineva intreg la minte care ar putea sa
hotarasca, legandu-se de vorbe mai mult decat de fapte, daca cutare sau
cutare se afla in pace sau razboi cu el? Nimeni, desigur! De la bun inceput,
indata dupa incheierea pacii, inainte ca Diopeithes sa primeasca comanda si
inainte ca sa fie trimise in Chersones trupele ce sa gasesc acum acolo, Filip a
pus stapanire pe Serrion si Doriscos si a gonit din fortul Serrion si Muntele
Sfant garnizoanele pe care generalul vostru le asezase acolo. Si totusi, ce l-a
indemnat sa se dedea la asemenea fapte? El jurase doar sa respecte pacea.

    Nimeni sa nu-mi spuna: "Ce importanta au aceste neinsemnate cuceriri?"

sau "Ce ingrijorari pot provoca ele cetatii noastre?" Daca acestea sunt lucruri
fara importanta si nu vor pricinui nici o ingrijorare, aceasta este o alta
problema. Dar daca cineva va incalca un act pios si drept cum este
juramantul, fie intr-o masura mai mica, fie intr-o masura mai mare, acest
lucru are aceeasi valoare. Sa mergem acum mai departe: cand el trimite trupe
mercenare in Chersones pe care regele persilor si toti grecii l-au recunoscut ca
al vostru cand recunoaste ca trimite ajutoare acolo si cand dansul va trimite
aceasta scrisoare, cum poate fi privita atitudinea lui?

    Caci el spune ca nu va face razboi, iar eu sunt atat de departe sa admit ca

el, savarsind aceste fapte, respecta pacea incat sustin ca acel care incearca sa
atace Megara, care instaureaza tirania in Eubeea, pune la cale intrigi in
Pelopones si savarseste totul cu arma in mana, sustin inca o data ca acela
incalca pacea si porneste razboi, afara numai daca voi nu sustineti ca cei ce
pregatesc masini de razboi respecta pacea, pana in momentul cand ei vor
aduce masinile aproape de zidurile Atenei. Desigur, nu veti sustine aceasta.
Caci un om care pregateste toate mijloacele ca sa ma stramtoreze si sa ma
supuna, acela se afla in razboi cu mine chiar daca nu imi arunca sageti sau
suliti.

    Datorita caror fapte v-ati gasit voi expusi la un mare pericol, daca s-ar
intampla sa fiti infranti? Prin instrainarea Helespontului, prin faptul ca
dusmantul vostru a devenit stapan peste Megara si Eubeea, prin alaturarea
peloponesienilor la intersele lui Filip. Ei bine, dupa aceasta as mai putea sa
declar eu ca cel care pregateste aceasta masina de razboi impotriva Atenei,
acesta respecta pacea fata de voi?

    Desigur, nu; eu insa afirm ca el se gaseste in razboi cu voi inca din ziua
cand a nimicit pe foceeni. Pe de alta parte spun ca voi veti proceda cu
intelepciune daca il veti respinge chiar de acum, iar daca veti intarzia, nu veti
mai putea face aceasta, chiar daca veti voi.

    Iar eu ma deosebesc atat de mult de ceilalti oratori, atenieni, incat nu

gasesc potrivit sa cercetam acum situatia Chersonesului si nici a Bizantului, ci
sa alegem in ajutorul lor, sa luam seama ca ele sa nu sufere vreun rau, sa
trimitem soldatilor ce se afla acolo toate lucrurile de care au nevoie si, in
sfarsit, sa deliberam asupra situatiei in care se afla toti, cu convingerea ca ei
sunt amenintati de un mare pericol.

    Vreau sa vorbesc despre lucrurile care imi inspira temeri cu privire la

treburile noastre si daca judecata mea o veti gasi dreapta, atunci sa primiti
argumentele mele si sa va ingrijiti cel putin de voi insiva, daca nu de altii; iar
daca vi se pare ca spun lucruri fara sir si sunt orbit sa nu-mi dati atentia
cuvenita unui om cu mintea intreaga, nici acum, nici altadata.

    Las la o parte faptul ca Filip a crescut in putere, caci el cel umil si

neinsemnat la inceput a devenit acum puternic, ca elenii nu au incredere unii
in altii, ca nu se inteleg intre ei, si ca este mai putin surprinzator faptul ca
regele a devenit din cale afara de puternic, decat acela ca acum, dupa
cucerirea atator si atator posesiuni are de gand sa puna stapanire si pe restul
Greciei...
    Ma opresc asupra altui lucru. Vad ca toti, incepand cu voi, ati acordat lui
Filip un drept pe temeiul caruia, in decursul anilor s-au iscat toate razboaiele
intre greci. Care este acest drept? Dreptul de a face tot ce vrea si, in chipul
acesta, dreptul de a ciunti si prada unul dupa altul popoarele Greciei si de a
inrobi cetatile, navalind asupra lor.

    Si cu toate acestea voi ati fost conducatorii grecilor timp de 73 de ani, iar
lacedemonienii 29 de ani au avut oarecare putere si tebanii in timpul din urma,
dupa lupta de la Leuctra. Cu toate acestea, niciodata nu vi s-a ingaduit nici
voua, nici tebanilor si nici lacedemonienilor sa faceti tot ceea ce ati voit.
Nicidecum!...

    De altfel, oricat de mari greseli ar fi savarsit lacedemonienii in cei 30 de ani

ai hegemoniei lor si strabunii nostri in cei 70 de ani de hegemonie, astea sunt
putin lucru, atenienii, sau mai degraba nu reprezinta nimic fata de nedreptatile
pe care le-a savarsit Filip impotriva grecilor in cei aproape 13 ani de cand se
ridica mereu.

    Usor pot arata acest lucru in cateva cuvinte. Trec peste Olint, Methona,
Apollonia si cele 32 de cetati din Tracia, pe care Filip le-a distrus in intregime
cu atata cruzime incat, trecand pe acolo, ti-ar fi greu sa spui ca au fost candva
locuinte; nu mai vorbesc ca neamul atat de numeros al foceenilor a fost
nimicit. Dar in Tesalia cum stau lucrurile? N-a inlaturat el din aceste cetati
constitutiile lor si le-a impus tetrarhii pentru a inrobi nu numai cetati, ci
tinuturi intregi?

    Cetatile din Eubeea nu sunt ele conduse de tirani si toate acestea nu se

petrec intr-o insula vecina cu Teba si Atena? In sfarsit, nu sta scris in chip
precis in scrisorile lui: "Sunt in legaturi de pace cu cei ce voiesc sa imi dea
ascultare?" Si el, Filip, nu scrie acestea fara a le infaptui! Astfel el se afla in
drum spre Helespont, mai inainte s-a napustit asupra Ambraciei si este stapan
in Elida, cetate populara din Pelopones. Nu de mult planuia sa puna mana prin
surprindere pe Negara; pe scurt, nici Grecia, nici tinuturile barbare nu mai pot
satisface ambitia acestui om.

    Si noi, grecii de pretutindeni, desi vedem si stim acestea, nu ne trimitem

ambasadorii unii altora ca sa discute aceasta situatie si nu ne indignam, ci
suntem stapaniti de o asa nepasare si cetatile noastre raman izolate prin
santuri si parapete, incat pana in ziua de azi n-am putut face nimic folositor si
absolut trebuitor tuturor si nu ne-am putut uni, injgheband o comunitate
bazata pe ajutor si prietenie impotriva dusmanului comun.

    In schimb, ingaduim cu indiferenta ca acest om sa devina din ce in ce mai

puternic si fiecare, dupa cum cred eu, este hotarat sa profite de timpul in care
altul piere, fara a se gandi la un mijloc de a scapa Grecia si fara a intreprinde
vreo actiune pentru aceasta. Desigur, toata lumea stie ca primejdia din partea
lui Filip, intocmai ca atacurile periodice ale frigurilor sau ale unei alte boli, se
atinge de acel care crede ca acum se afla foarte departe de pericol...
    Cu toate acestea, de ce merge el mai departe cu nerusinarea lui? In afara
de nimicirea oraselor grecesti, nu prezideaza el, jocurile comune tuturor
grecilor si, cand el nu poate fi prezent la aceste jocuri, nu trimite sclavii sai
care sa prezideze jocurile? Stapan pe Termopile si pe intrarile Greciei, nu
ocupa el aceste pozitii cu garzi si cu soldati mercenari? Nu are privilegiul de a
consulta el cel dintai oracolul zeului de la Delfi prin privilegiul la care nu au
dreptul nici macar toti grecii alungandu-ne pe noi, pe tesalieni, pe dorieni si pe
ceilalti amfictioni?

    Prin scrisorile sale nu impune el tesalienilor sa adopte o forma de

guvernamant pe care o doreste? Nu trimite el mercenari, pe unii la Porthmos
ca sa goneasca partidul democrat din Eretria, iar pe altii la Oreos ca sa
instaleze acolo pe tiranul Filistides? Grecii, desi vad acestea, le indura. Mi se
pare ca ei privesc la aceste acte de indrazneala intocmai cum ar privi
dezlantuirea unei ploi cu grindina, fiecare din ei rugandu-se ca ploaia sa nu se
abata asupra lui, fara ca vreunul insa sa incerce a impiedica prapadul.

    Nu numai ca nimeni nu se razbuna pentru actiunile prin care Grecia

intreaga a fost insultata de el, dar nici pentru acelea prin care a fost
nedreptatit fiecare in parte: aceasta este ultima parte a nepasarii! Nu s-a
napustit el asupra Ambraciei si Leucadei, coloniile corintienilor? Nu s-a jurat el
ca va preda etolienilor Naupactos-ul, orasul apartinand acheenilor? Nu a smuls
tebanilor orasul Echinos si acum nu se indreapta impotriva bizantinilor, care ii
sunt aliati?

    Trec peste celelalte posesiuni ale noastre; nu detine el de la noi Cardia, cel
mai mare oras al Chersonesului? Deci noi toti, desi induram aceste acte de
indrazneala, taraganam lucrurile, cedam si privim la vecinii nostri,
neincrezatori unii la altii, dar nu si in acela care ne asupreste pe toti. Ce
credeti ca va face acest om care se poarta fata de toti cu atata trufie cand va
deveni rand pe rand stapanul fiecaruia dintre voi?

    Care este, asadar, pricina acestui rau? Caci nu din intamplare si nu fara de
dreptate tineau grecii atat de mult atunci la libertate, iar acum alearga dupa
sclavie. Odinioara, atenieni, salasuia ceva in sufletul tuturor, ceva care in ziua
de azi nu mai exista, ceva care a invins aurul persilor si a facut Grecia sa
traiasca in libertate si sa nu fie infranta nici pe mare, nici pe uscat. Cand a
disparut acel ceva in Grecia, totul a fost corupt si s-a rasturnat pana la unu
fiecare lucru.

    Care este acest ceva? Nu este complicat, nu prea savant, ci pur si simplu
faptul ca grecii urau pe toti cetatenii care primeau bani de la cei ce voiau sa
domine Grecia sau sa o corupa si era un lucru foarte grav faptul de a fi acuzat
de venalitate, caci aceasta fapta rea atragea dupa sine pedeapsa cea mai
cumplita.

    Caci nici de la oratori, nici de la generali nu era cu putinta sa fie cumparate

nici ocaziile favorabile pe care soarta le pregateste adesea celor nepasatori
impotriva celor vigilenti, nici intelegerea dintre cetateni, nici neincrederea in
tirani si barbari, intr-un cuvant nimic de felul acesta.

    In zilele noastre, toate acestea s-au vandut ca marfa in piata si s-au
introdus in locul lor toate relele care au pierdut Grecia si au corupt-o. Care
sunt acele rele? Invidia impotriva celui care a primit bani; deprinderea de a
rade, daca acesta marturiseste; iertarea, daca a fost dovedit; ura impotriva
aceluia care ar imputa aceste lucruri poporului si tradatorilor; in sfarsit, toate
relele legate de faptul de a primi bani...

    Ca asa stau lucrurile acum, vedeti si voi desigur si nu aveti nevoie de
marturia mea, altadata erau altfel. Acest lucru vi-l voi arata eu nu prin cuvinte
intarite de mine, ci prezentandu-va o inscriptie a strabunilor vostri pe care
acestia au asezat-o pe Acropola, gravand-o pe o coloana de bronz, nu ca sa le
fie lor de folos caci si fara aceasta inscriptie ei erau insufletiti de patriotism ci
ca voi sa aveti monumente si exemple de ravna ce trebuie sa depuneti in
asemenea imprejurari.

    Sa vedem dar ce spune inscriptia: "Arthmios", glasuieste ea, "din Zeleea,
fiul lui Fythonax, sa fie infierat de atimie (pierderea drepturilor civile - n.a.) si
declarat dusman al poporului atenian si al aliatilor lor atat el cat si neamul lui".
Apoi urmeaza motivul acestei condamnari: "pentru ca a adus aur de la persi in
Pelopones". Aceasta este inscriptia.

    Dar aceasta nu este pedeapsa care de obicei se intelege prin atimie. Caci ce
il interesa pe un locuitor din Zeleida daca el era oprit sa se bucure de
drepturile civile ale atenienilor? In legile privitoare la omor sta scris despre cei
ai caror delict de omucidere nu poate sa dea loc la o urmarire judiciara, dar
care pot sa fie ucisi fara a se savarsi o nelegiuire: "Sa moara cel pedepsit, fara
dreptul de a fi razbunat". Deci legea glasuieste ca cel care omoara pe unul din
cei astfel infierati este considerat nevinovat.

    Asadar, acei atenieni socoteau ca ei trebuie sa se ingrijeasca de salvarea

tuturor grecilor; caci le-ar fi fost indiferent daca cineva din Pelopones cumpara
sau corupea pe unul sau pe altul, daca ei n-ar fi socotit asa. Si insa asa
pedepseau si infierau pe cei ce-i stiau vanduti, incat fapta lor rusinoasa era
gravata pe o coloana de bronz. Fireste, prin astfel de masuri, grecii inspirau
teama barbarilor si nu barbarii grecilor.

    Dar in ziua de azi nu mai este asa; caci voi simtiti cu totul altfel si in
aceasta imprejurare, si in altele...

    Exista o vorba fara inteles, pornita de la cei ce voiesc sa ne linisteasca,

anume ca Fillip nu este de buna seama inca atat de puternic cum erau
odinioara lacedemonienii, care stapaneau marea si tot pamantul, aveau aliat
pe regele persilor si nimeni nu le rezista, dar cu toate acestea, zic ei, cetatea
noastra i-a respins si pe acestia, iar ea nu a suferit nici un rau. Insa cand
toate, ca sa zic asa, au luat un mare avant si cand situatia nu se aseamana
deloc cu cea din trecut, cred ca nimic nu s-a schimbat si n-a propasit mai mult
decat tot ceea ce ii lega de razboi.
    Mai intai, stiu din auzite ca pe vremea aceea lacedemonienii si toti grecii
dupa ce, in chip obisnuit, purtau razboi patru, cinci luni in timpul verii si
pustiau tara dusmanului cu soldati greci inarmati si cu trupe formate din
cetateni, se intorceau apoi acasa; ei erau stapaniti de sentimentul maretiei
trecutului si erau de o cinste vrednica de cetatile libere, incat nimic nu se
cumpara de la nimeni cu bani, iar razboiul se facea potrivit regulilor si in vazul
tuturor.

    In vremea noastra, vedeti desigur ca tragatorii au facut sa piara totul si ca

nimic nu se mai hotaraste prin batalii sau lupte. Iar Filip, ati auzit, merge
oriunde vrea, fara a fi insotit de falanga formata din soldati inarmati, ci are
totdeauna in preajma lui soldati usor inarmati, arcasi, mercenari, deci o
armata de felul acesta.

    Cu aceste trupe usoare el se napusteste asupra cetatilor, ai caror cetateni

sunt atinsi de patima neintelegerii intre ei si cand vede ca nimeni nu iese la
lupta din cauza neincrederii reciproce, asezandu-si masinile de razboi, incepe
asediul. Nu mai vorbesc ca nu-i pasa de vreme, iarna sau vara, si ca nu exista
pentru Filip un anotimp anume in care el sa inceteze actiunile militare.

    Voi insa stiind toate acestea si cugetand la ele, nu trebuie sa lasati sa

patrunda razboiul in Atica si nici nu trebuie sa va pierdeti, luand seama la felul
simplu cum se ducea razboiul altadata impotriva lacedemonienilor, ci, cat se
poate de timpuriu, trebuie sa va ingrijiti de siguranta noastra prin politica ce o
urmati si sa inarmati cetatea, gandindu-va cum sa-l opriti pe Filip de a iesi din
hotarele lui si de a incepe o lupta corp la corp.

    In ce priveste razboiul, atenieni, fata de el mai avem, in chip firesc, multe
avantaje, daca voim sa facem cele ce trebuie: astfel un avantaj reprezinta
asezarea tarii lui Filip, de unde putem lua si aduce totul si unde putem pricinui
multe neajunsuri, precum si numeroase alte avantaje, insa in privinta luptei
corp la corp, acela are mai multa experienta decat noi.

    Nu trebuie numai sa stiti acestea si sa luptati impotriva lui Filip cu armele,
ci, judecand lucrurile limpede si din spirit de prevedere, trebuie sa uram pe
aceia care pledeaza pe langa voi pentru Filip, gandindu-va ca nu este cu
putinta sa invingeti vrasmasii vostri dinafara inainte ca voi sa fi pedepsit pe
acei care slujesc chiar inauntrul cetatii.

    Iau martor pe Zeus si pe toti zeii ca tocmai aceasta nu sunteti in stare voi
sa faceti si nici nu doriti. Caci ati ajuns la asa grad de prostie sau nebunie, sau
nu stiu ce sa mai zic adesea imi vine sa ma tem ca nu cumva vreun zeu
raufacator sa conduca treburile noastre incat voi, de dragul insultei, din
invidie, din inclinare pentru batjocura, invitati sa plateasca la tribuna oameni
platiti de straini, dintre care unii n-ar putea nega ca sunt cumparati, si faceti
haz daca ei ne insulta.

    In Olint, unii dintre oamenii politici erau de partea lui Filip, stand intru totul
la dispozitia lui; altii, urmand binele concetatenilor lor, se straduiau ca ei sa nu
devina sclavi. Care din acestia au facut sa piara patria? Cine a predat
cavaleria, aducand pieirea Olintului? Desigur, partizanii lui Filip care, pe cand
cetatea era in picioare, calomniara si acuzara atat de mult pe cei ce in
discursurile lor dadeau cele mai bune sfaturi, incat olintienii se lasara convinsi
si izgonira chiar pe Apollonides.

    Aceasta ratacire a pricinuit toate nenorocirile nu numai la olintieni, ci

pretutindeni. In Eretria cand, in urma izgonirii tiranului Plutarh si a strainilor
aflati in solda lui, poporul a reluat puterea in cetate si in Porthmos, unii erau
de partea voastra, altii de partea lui Filip, ascultand in multe privinte mai ales
de acestia din urma, eretrienii, vrednici de mila si nenorociti.

    Va mirati poate si va intrebati care este cauza care face ca olintienii,
eretrienii si oretanii sa asculte mai cu placere pe oratorii care pledeaza pentru
Filip decat pe cei care pledeaza pentru interesele lor? Explicatia o puteti gasi si
la voi. Intr-adevar, oratorii care vorbesc pentru binele vostru nu pot
totdeauna, chiar cand ar voi, sa va vorbeasca dupa placul vostru; caci ei sunt
siliti sa se gandeasca la mijloacele prin care situatia voastra va fi indreptata,
iar tradatorii dau ajutor lui Filip, chiar cand va lingusesc prin discursurile lor.

    Astfel, in timp ce aceia propuneau sa se impuna taxe, acestia sustineau ca

nu este nevoie, unii indemnau sa se faca pregatiri de razboi si sa nu fie
increzatori, ceilalti sustineau fara incetare sa se mentina pacea, pana ce intr-o
zi au fost impresurati. Cred ca si in celelalte chestiuni situatia era la fel, ca sa
nu vorbesc de fiecare in parte. Unii deci in discursurile lor ceea ce pentru
moment le facea placere acestora, iar ceilalti ceea ce trebuia sa le aduca
scaparea. In cele din urma, multi paraseau totul, nu atat pentru placere si nici
din ignoranta, ci trebuind sa cedeze, cand simteau ca sunt definitiv invinsi.

     O astfel de stare sufleteasca, pe Zeus si pe Apolo, ma tem ca o veti incerca

si voi in ziua cand va veti da seama ca nu mai este nimic de facut. Cu toate
acestea, atenieni, faca zeii sa nu ajungem niciodata in aceasta situatie! Atunci
ar fi de zece mii de ori mai bine sa murim, decat sa facem ceva din lingusire
fata de Filip si sa-i sacrificam pe oratorii credinciosi intereselor voastre.

    Frumoasa recompensa au primit oretanii fiindca s-au increzut in prietenia lui

Filip si l-au aungat pe Eufraios! Frumoasa recompensa a primit si poporul din
Eretria fiindca a indepartat pe ambasadorii vostri si s-a dat pe mana tiranului
Cleitarhos! Acum eretrienii indura sclavia sub lovituri de bici si sunt rapusi...

    Desigur, ar fi rusinos sa ajungeti sa spuneti mai tarziu: "Cine s-ar fi putut

gandi ca asemenea lucruri se vor intampla? Pe Zeus, ar fi trebuit facut cutare
lucru, n-ar fi trebuit facut cutare". Olintienii ar putea spune acum multe
lucruri, care nu i-ar fi dus la pieire daca le-ar fi prevazut atunci. Multe ar putea
spune oretanii, multe foceenii, ca si toti cei care au pierit.

    Dar la ce ar mai folosi aceste triste aminiri? Cat timp o corabie se mentine
teafara, fie ca e mai mare, fie ca e mai mica, trebuie ca matelotul, carmaciul si
orice alt calator fara deosebire sa depuna tot zelul si sa ia seama ca nimeni, cu
voie sau fara voie, sa n-o lase sa se rastoarne, caci dupa ce valurile o vor
birui, zadarnica este orice sfortare.

    Iar noi, atenieni, cat timp suntem teferi si avem o cetate puternica, venituri
foarte multe si o prea frumoasa reputatie ce trebuie sa facem? Poate ca nu
unul, ci mai multi dintre auditori bucuros ar fi pus aceasta intrebare de mult
adunarii...

    Mai intai, sa ne aparam prin noi insine si sa ne pregatim, vreau sa spun: sa

pregatim trireme, bani, soldati, caci chiar daca toti grecii ar consimti sa fie
sclavi, noi trebuie sa luptam pentru libertate.

    Dupa ce vom fi facut toate aceste pregatiri si cand ele vor fi evidente pentru
toti grecii, atunci sa-i chemam pe toti alaturi de noi, sa trimitem ambasadori
care sa faca cunoscute aceste pregatiri pretutindeni, in Polopones, in Rodos, in
Chios, chiar si la regele persilor (caci este si in interesul acestuia ca sa nu i se
ingaduie lui Filip sa supuna totul) deoarece, dupa ce ii veti convinge, ii veti
avea partasi si la primejdii si la cheltuieli, daca va fi nevoie, iar daca nu, cel
putin veti castiga timp pentru treburile voastre.

    Cand razboiul se poarta impotriva unui singur om si nu impotiva puterii unei

cetati bine aparate, acest timp este folositor, ca si ambasadele de anul trecut,
cele din Pelopones precum si acuzatiile aduse lui Filip pe care eu si Polyeuctos,
acest distins patriot, Hegesip si ceilalti ambasdori le-am imprastiat peste tot si
am reusit sa oprim pe Filip de a merge impotriva Ambraciei si de se napusti
asupra Peloponesului.

    Totusi, eu nu spun sa va imbiati pe ceilalti greci, daca voi nu vreti sa faceti

nimic din ce este necesar pentru interesele voastre; ar fi de-a dreptul ridicol
ca, parasindu-va interesele personale, sa pretindeti ca va ingrijiti de ale altora
si ca, privind cu nepasare la prezent, sa ingroziti pe ceilalti cu viitorul.

    Desigur, nu aceasta va spun, ci declar ca noi trebuie sa trimitem bani celor

din Chersones, sa le acordam tot ajutorul pe cate ni-l cer, sa ne pregatim noi
insine si numai apoi sa chemam alaturi de noi pe ceilalti greci, sa-i apropiem
pe unii de altii, sa-i lamurim, sa-i dojenim ; aceasta este datoria unei cetati
care se bucura de o autoritate atat de amre ca cetatea noastra.

    Atenieni, acestea sunt recomandarile mele, acestea sunt sfaturile pe care vi

le dau si cred ca situatia noastra s-ar putea indrepta chiar acum, daca ati
aduce la indeplinire cele ce va propun. Iar daca cineva are alte propuneri mai
bune ca acestea, sa vorbeasca, sa-si spuna parerea. Faca zeii ca hotararile ce
le veti lua sa fie spre folosul cetatii !

    

    
    

Pentru coroana (fragmente)

    " ...Cand Filip, cutreierand pretutindeni, subjuga pe iliri, triballi si chiar pe

unii dintre greci si strangea in mana sa foarte numeroase si importante, cand
din cetatile grecesti porneau spre Macedonia, datorita libertatii oferita de pace,
soli care atunci erau corupti cu bani - Eschine era unul dintre acestia - atunci
toti aceia impotriva carora Filip facuse aceste pregatiri fura atacati. Daca ei n-
au inteles, asta este alta problema care nu ma priveste pe mine. Eu, de fapt,
va instiintam si protestam in fata voastra totdeauna, oricand si oriunde eram
trimis. Dar cetatile sufereau de o boala grea, fiindca oamenii lor politici si
magistratii primeau daruri si erau corupti cu bani, iar multimea sau nu
prevedea nimic, sau se lasa prinsa in mrejele vietii dulci si a ragazului de
fiecare zi. Si fiindca toti incercau acelasi simtamant, fiecare se gandea ca
prapadul va cadea asupra tuturor celorlalti, numai asupra lui nu, si ca situatia
lui, gratiei primejdiei in care se afla un altul, va fi in siguranta acum si
totdeauna. Astfel s-au intamplat, cred eu, ca, pe de o parte, democratiile din
pricina nepasarii lor mari si-au pierdut libertatea, iar, pe de alta parte,
diriguitorii care credeau ca vand totul afara de persaona lor, au bagat de
seama ca s-au vandut intai pe ei insisi. In loc de prieteni si oaspeti, cum erau
numiti cand primeau daruri de la Filip, acum, la auzul lor, li se dau nume de
lingusitori, dusmani ai zeilor si toate celelalte nume pe care le merita de drept.
Caci nimeni, atenieni, nu cheltuieste bani urmarind interesul tradatorului si nici
cand a devenit stapan peste ce a cumparat nu-si mai ia ca sfatuitor un
tradator pentru rest, caci altfel nimeni n-ar fi mai fericit decat tradatorul.
Lucrurile insa nu stau asa. De ce ? Atata mai lipseste. Cand cel ce cauta sa
porunceasca e stapan pe situatie si, cunoscand ticalosia lor, atunci, da, atunci
ii uraste, n-are incredere in ei si-i acopera de insulte. Iata si dovezi : caci daca
faptele lor apartin acum trecutului, ele insa trebuie sa fie prezente totdeauna
in mintea oamenilor intelepti. Lastene fu numit prieten, pana in momentul
cand a predat Olintul ; Timolaos, pana in momentul cand a facut sa piara Teba
; Eudicos si Simos din Larissa, pana in clipa cand au dat Tesalia pe mana lui
Filip. Apoi, intreg pamantul s-a umplut de tradatori, goniti din cetatile lor,
coplesiti de ocari si prada tuturor suferintelor. Cate n-au avut de patimit
Aristratos in Sicyona ? Dar Perillos in Megara ? N-au fost ei oare aruncati ca
niste netrebnici ? Din aceste fapte s-ar putea vedea foarte limpede ca acela
care apara cu mai multa ravna patria si se opune mai darz unor astfel de
oameni, acela va da voua, Eschine, ca unor tradatori si vanduti, prilejul de a
mai primi daruri si numai gratie majotitatii cetatenilor adunati aici, precum si
acelora ce stau impotriva planurilor voastre voi traiti inca si primiti bani,
fiindca prin voi insiva ati fi pierit de mult...

    Vinovat de aceasta este Eschine, cand a varsat asupra mea, ca sa zic asa,
drojdia rautatii si a faradelegilor lui, de care eu trebuie sa ma spal in fata celor
care, prea tineri fiind, n-au putut urmari faptele petrecute atunci. Poate ca cele
spuse de mine v-au mahnit pe voi care, inainte de a scoate eu un cuvant
cunoasteti venalitatea de atunci a lui Eschine. Totusi, el numeste aceasta
atitudine prietenie si ospitalitate, iar in discursul sau zice intr-un loc : " Cel
care imi imputa ospitalitatea lui Alexandru ". Eu sa-ti imput ospitalitatea lui
Alexandru ? De unde au primit-o sau cum te-ai invrednicit de ea ? Eu nu ti-as
da tie nici numele de oaspete al lui Filip si nici al lui Alexandru, caci nu sunt
atat de nebun ; afara doar de cazul cand ar trebui sa-i numim pe seceratori si
pe cei care fac o treaba oarecare pentru bani, prieteni si oaspeti ai celor care ii
platesc. Dar lucrurile nu stau asa. Pentru ce ? Pentru ca mai e mult pana
acolo. Eu insa si impreuna cu mine toti acesti cetateni te numim pe tine,
Eschine, un om platit cu bani altadata de Filip si acum de Alexandru. Daca nu
crezi, intreaba-i ; sau mai bine ii voi intreba eu pentru tine. Oare, atenieni,
este stipendiatul sau oaspetele lui Alexandru ?...

    Cetateni ai Atenei, Filip a putut trage mari foloase, caci nu arareori la greci,
ci mai totdeauna s-a intamplat sa existe nenumarati tradatori si oameni
vanduti si atatia dusmani ai zeilor cati nu ne amintim sa fi existat vredodata.
Dupa ce i-a luat colaboratori si complici pe acestia, Filip a contribuit ca situatia
in Grecia sa se inrautateasca, caci grecii si inainte vreme nu erau in bune
raporturi unii cu altii si traiau dezbinati. Inselandu-i pe unii, impartind altora,
daruri, corupandu-i pe toti prin fel de fel de mijloace, regele i-a impartit in mai
multe partide, desi interesul tuturor era numai unul ; acela de a-l impiedica pe
Filip sa ajunga puternic...

    Se cuvenea oare, Eschine, ca cetatea noastra sa renunte la mandria ei

pentru ca impreuna cu tesalienii si dolopii sa ajute pe Filip sa dobandeasca
dominatia asupra grecilor si sa distruga gloria si drepturile stramosilor ? Sau
trebuia sa nu faca aceasta (ceea ce ar fi fost cu adevarat inspaimantator), ci
sa lase sa aiba loc acele evenimente pe care le vedea petrecandu-se in cazul in
care nimeni nu le-ar fi oprit si pe care le presimtea pe cat se pare inca de
multa vreme ? Dar acum mi-as ingadui sa intreb pe cel care critica cu cea mai
mare exigenta lucrurile petrecute, caror partide ar fi voit sa i se alature
cetatea ?...

    Cum ar fi trebuit sa actioneze cetatea noastra, Eschine, cand vedea ca Filip

se pregateste sa ia conducerea ei si sa-si impuna dominatia asupra Greciei ?
Sau ce trebuia sa declar eu, sfetnicul poporului, si sa propun atenienilor (caci
aceasta este chestiunea de cea mai mare importanta), eu care stiam ca din
totdeauna si pana in ziua cand m-am ridicat la tribuna, patria noastra a luptat
necontenit pentru intaietate, onoare si pentru glorie si ca a sacrificat si bani, si
oameni mai multi pentru onoarea si interesele tuturor decat a cheltuit pentru
sine fiecare dintre celelalte popoare...

    Ramanea deci si in acelasi timp era necesar ca voi sa va impotriviti cu toata

dreptatea nedreptatii pe care o savarsea Filip. Acest lucru voi l-ati facut inca
de la inceput in chip firesc si din datorie ; chiar si eu am facut propuneri si v-
am dat sfaturi in acest sens, in timpul cand luam parte la treburile publice. O
marturisesc deschis. Dar ce trebuie sa fac eu ? Iti pun aceasta intrebare,
trecand cu vederea peste Amfipolis, Pidna, Potideea, insula Halones, nu
amintesc nimic despre acestea...

    Totusi, tu ai declarat ca, vorbind despre cele ce se intamplau, eu am

indemnat la ura impotriva lui Filip pe cetatenii care sunt de fata...

    O, Eschine, tu care vorbesti cu usurinta despre tot ceea ce vrei, ma auzi ?
Sa nu mai vorbim nici despre acestea ! Daca acela ce punea stapanire pe
Eubeea si facea din aceasta insula o baza de operatii impotriva Aticei, care
incerca sa puna mana pe Megara, care se facea stapan pe Oreos, care
distrugea portul Porthmos, care aseza tiran in Oreos pe Philistides si in Erestria
pe Cleitarchos, care ingenunchea Helespontul, care impresura Bizantul, care
pe unele cetati grecesti le distrugea, iar in altele readucea pe cei alungati, oare
cel ce savarsea toate acestea, comitea el nedreptati, incalca el tratatele, calca
in picioare pacea, da ori ba ? Era oare necesar ca vreunul dintre greci sa apara
spre a-l impiedica sa savarseasca aceste fapte, da ori ba ! Iar daca nu si
trebuia sa vedem Elada devenind asa cum spune proverbul prada miseilor,
cand atenienii traiau si existau, o recunosc, eu, vorbind despre aceste lucruri,
m-am amestecat fara sa ma priveasca situatia, iar cetatea noastra,
ascultandu-ma, s-a amestecat intr-o treaba care n-o privea deloc ; si toate
faptele savarsite sa fie socotite crime si greseli ale mele. Iar daca trebuia sa
apara cineva pentru a impiedica aceste fapte, cine ar fi facut-o ? Oare nu
atenienii ? Aceasta era tinta actiunilor mele. Vazand ca Filip cauta sa aduca in
sclavie pe toti grecii, eu m-am opus si n-am incetat sa va atrag atentia si va
va sfatuiesc sa nu va predati lui...

    Atatand astfel cetatile una impotriva alteia prin mijlocirea acestor oameni si
incurajat de decretele si raspunsurile lui, Filip sosi cu armata si ocupa Elateea,
avand convingerea ca orice s-ar intampla, noi si tebanii n-am putea ajunge la
o intelegere. Dar voi va amintiti cu totii de tulburarea ce s-a produs atunci in
cetate...

    Apoi indata ce senatorii sosira si pritanii adusera la cunostinta Adunarii

stirea primita de ei si prezentara pe cel ce adusese vestea, crainicul intreba :
Cine doreste sa ia cuvantul ? Nimeni nu se urca la tribuna. Crainicul intreba de
mai multe ori, dar nimeni nu se ridica la tribuna, desi erau de fata toti
strategii, toti oratorii si desi patria chema cu glasul care este al tuturor pe
omul care sa vorbeasca pentru salvarea ei. Caci glasul crainicului care se face
auzit, atunci cand legea o ordona, e drept sa fie socotit glasul obstesc al
patriei. Cu toate acestea, daca ar fi trebuit ca celui ce doresc salvarea patriei
sa vina la tribuna, voi toti, judecatori si ceilalti atenieni, ridicandu-va, v-ati fi
urcat la tribuna. Caci toti, o stiu bine, doreati salvarea patriei ; daca ar fi
trebuit sa vina cei foarte bogati, s-ar fi urcat la tribuna cei Trei sute ; daca ar fi
trebuit sa vina cei care sunt in acelasi timp si devotati patriei, si bogati, s-ar fi
urcat la tribuna cei care mai tarziu ar fi adus mari contributii voluntare. Si ei ar
fi facut aceasta si din dragoste pentru patrie, si datorita bogatiei lor. Dar pe
cat se pare, acel moment si acea zi cerea nu numai un om devotat si bogat, ci
unul care sa fi urmarit de la inceput evenimentele si care sa fi cugetat cu suflet
curat la cauzele si scopul actiunilor intreprinse de Filip. Intr-adevar, un
cetatean care n-ar fi cunoscut politica lui Filip si n-ar fi cercetat-o cu grija de
mult, oricat ar fi fost de devotat si bogat, n-ar fi fost in stare sa stie nici ce
trebuie sa faca, nici ce sfat sa dea. Se ivi deci acel om pe care il cereau
imprejurarile, iar acela eram eu. Urcandu-ma la tribuna, v-am spus atunci
ceea ce trebuia sa ascultati si acum cu atentie din doua motive : intai, ca sa
stiti ca eu singur dintre oratorii si oamenii politici n-am parasit in momentele
de primejdie postul in care ma asezase iubirea de patrie si ca, prin discursurile
si propunerile mele scrise, eu am cautat sa fac pentru voi ceea ce se impunea
in acele imprejurari inspaimantatoare ; al doilea, ca sa stiti ca putinul timp pe
care mi l-ati ingaduit, va va face mult mai cunoscatori in chestiunile de politica
in general...

    Insirand aceste lucruri si altele de acelasi fel, am coborat de la tribuna.

Dupa ce toti m-au aprobat, si nu s-a auzit nici un glas impotriva, eu nu m-am
marginit la aceasta si am facut o propunere scrisa. Nu m-am multumit nici cu
propunerea scrisa, fara a fi plecat in aceasta misiune, si nici sa merg ca sol
fara a-i convinge pe tebani. Dimpotriva, de la inceput pana la sfarsit am urmat
linia mea de conduita si cu toata inima m-am devotat voua pentru a lupta
impotriva pericolelor care amenintau cetatea noastra...

    Si fiindca acuzatorul staruie mult asupra evenimentelor petrecute, vreau sa

va vorbesc despre un lucru la care nu va asteptati. Pe Zeus si pe ceilalti zei,
nimeni sa nu se mire de exagerarea mea, ci fiecare sa judece cu bunavointa
ceea ce spun. Chiar daca cele ce aveau sa se intample ar fi fost evidente
pentru toti, daca toti le-ar fi stiut de mai inainte si daca tu le-ai fi prevestit,
Eschine, si le-ai fi adeverit prin strigate si vociferari, tu, care n-ai scos un
cuvant, si asa cetatea noastra n-ar fi trebuit sa renunte la atitudinea ei, daca
ea totusi se gandea la glorie, la stramosi si la posteritate. Acum se pare ca n-a
izbutit in actiunea ei ; acest lucru se poate intampla oricarui om, daca asa este
vointa zeilor. Atunci insa, socotindu-se vrednica sa conduca pe altii si apoi
renuntand la aceasta, cetatea noastra ar fi fost acuzata ca a predat lui Filip pe
toti grecii. Caci daca ea ar fi parasit fara lupta acele bunuri pentru care
strabunii nostri au infruntat tot felul de pericole, cine nu te-ar fi scuipat pe tine
in obraz, Eschine ? Dar sa nu mai vorbesc despre cetate si nici despre mine.
Cu ce ochi, pe Zeus ! am privi noi pe toti grecii care sosesc in cetatea noastra
daca evenimentele ar fi ajuns unde au ajuns, daca Filip ar fi comandat si
stapanit pe toti grecii, daca altii i s-ar fi impotrivit, fara ca noi sa le fi venit in
ajutor cu nimic. Si aceasta s-a intamplat, desi cetatea noastra inainte vreme
n-a optat nicicand pentru o situatie sigura, dar lipsita de glorie, ci a infruntat
pericolul, salvand onoarea. Exista vreun grec, exista vreun barbar ori printre
tebanii si lacedemonienii, care avusesera puterea inaintea tebanilor, se afla
unul singur care sa nu stie ca regele persilor ar fi lasat cetatii noastre toate
bunurile de care dispunea, incuviintand cu generozitate dobandirea altor
bunuri, cu conditia numai ca sa se fi supuns poruncilor si sa ingaduie altuia sa
comande asupra grecilor ? Dar pe cat se pare, pentru atenienii de atunci, o
astfel de purtare nu era nici mostenita din strabuni, nici suportabila, nici
innascuta ; nicodata nimeni, in decursul vremii, n-a putut convinge cetatea
noastra sa se alature celor puternici, daca acestia savarseau nedreptati, pentru
a se bucura de siguranta in sclavie, ci ea a trait mereu in mijlocul primejdiilor,
luptand pentru intaietate, onoare si glorie. Si voi socotiti ca aceasta atitudine
este atat de impunatoare si de potrivita firii voastre, incat laudati cu deosebire
pe acei dintre strabuni care au avut-o. Si pe buna dreptate, caci cine n-ar
admira curajul acelor barbati care au consimtit sa paraseasca si tara si
cetatea, urcandu-se in trireme pentru a nu se supune poruncilor unui stapan ?
Ei au ales ca strateg pe autorul acestei rezolutii, pe Temistocle. Pe de alta
parte, ei au ucis cu pietre pe Kyrsilos care exprimase parerea de a se supune
poruncilor date (si nu femeile voastre). Caci atenienii de atunci nu cautau un
orator sau un strateg care sa le asigure o sclavie fericita, ci ei socoteau ca nu
merita sa traiasca daca nu le este permisa o viata in libertate. Fiecare dintre
acestia aveau credinta ca nu s-a nascut numai tatal si mama sa, dar si pentru
patrie. Ce deosebire este aici ? Cel care socoteste ca s-a nacut numai pentru
parinti,asteapta o moarte hotarata de destin si care vine in mod natural, cel
care se socoteste nascut si pentru patrie acela va prefera sa moara decat sa-si
vada patria inrobita si va gasi ca insultele si rusinea pe care va fi silit sa le
indure intr-o patrie inrobita sunt mai de temut decat moartea insasi.

    Daca as incerca asadar sa spun ca eu am fost acela care am aprins in

sufletele voastre sentimente vrednice de strabunii vostri, n-ar fi nimeni care sa
nu fie indreptatit sa-mi aduca imputari. Acum eu declar ca asemenea hotarari
curajoase va apartin si dovedesc ca si inaintea mea cetatea era insufletita de
aceleasi sentimente. Cu toate acestea, afirma ca am si eu o parte de
contributie in fiecare din faptele indeplinite. Eschine insa, acuzandu-ma pentru
intrega mea politica su cerandu-va sa va purtati cu asprime fata de mine ca
unul ce am fost cauza spaimelor si primejdiilor cetatii, pe de o parte, doreste
sa ma lipseasca pe mine de o cinstire, iar pe de alta parte, voua va rapeste
laudele pentru toate timpurile. Daca voi, in credinta ca politica mea n-a fost
cea mai buna, il veti condamna prin votul vostru pe Ctesifon, s-ar crede ca ati
savarsit o greseala si nu ca ati cedat in fata loviturilor nedrepte ale soartei. Nu
este cu putinta, nu este cu putinta, ca voi sa fi savarsit greseli, atenieni, voi,
care ati infruntat pericolul pentru libertatea si salvarea tuturor grecilor...

    Cu toate acestea, atenieni, au existat la voi, inaintea mea, multi oratori
renumiti si insemnati asa cum au fost Callistratos, Aristofon, Kefalos, Trasibul
si o mie altii, totusi, nici unul dintre acestia, in nici o imprejurare, nu s-a jertfit
pe sine cu totul cetatii ; caci unul propunea decrete, dar nu mergea in
ambasade, altul pleca in ambasade, dar nu propunea decrete. Fiecare din ei isi
lasa pentru sine un timp de repaus si daca s-ar fi intamplat ceva o portita de
scapare. " Cum deci, ar putea riposta cineva, tu te-ai ridicat atat de mult prin
putere si indrazneala, incat singur esti in stare sa faci de toate ? " Nu spun
aceasta, dar eu eram atat de constient de gravitatea pericolului ce a cuprins
cetatea, incat mi se parea ca nu putea fi vorba de nici o preocupare pentru
siguranta personala si ca trebuia sa ne multumim daca cineva, nelasand la o
parte nimic, facea tot ce trebuia sa faca. In ce ma priveste, eram convins
poate prosteste, cu toate acestea eram convins, ca nici un cetatean n-ar putea
face propuneri mai bune ca mine, ca nimeni n-ar putea actiona si ca nici un
ambasador nu si-ar putea indeplini sarcina cu mai mult zel si mai multa justete
ca mine. De aceea, eu imi luam asupra mea toate sarcinile...

    La aceasta situatie l-a dus pe Filip politica mea, Eschine. Eu am fost acela
care l-am facut sa se inspaimante pe el, Filip, care alta data profera
amenintator multe si indraznete cuvinte impotriva cetatii. Ca multumire pentru
aceasta, atenienii aici de fata imi acordara pe buna dreptate o coroana ; tu,
care erai de fata nu te-ai opus, iar Diondas, care ataca decretele, nu obtinu
partea legala de voturi. Citeste-mi aceste decrete, care n-au fost condamnate
de judecatori atunci si care n-au fost atacate nici de Eschine.

    Barbati atenieni, aceste decrete, atat cel propus ieri de Aristonicos, ca si cel
propus acum de Ctesifon, aici de fata, sunt aidoma unul altuia si nu se
deosebesc intre ele nici macar printr-un cuvant sau vreo silaba. Eschine nu le-
a contestat in justitie nici el singur, nici nu si-a luat ca ajutor in acuzatie pe
Diondas, care le atacase. Cu toate acestea, presupunand ca acum Eschine mi-
ar aduce acuzatii bazate pe adevar, atunci pe Demomeles si pe Hiperide si
Aristonicos, pe hotararile tribunalelor si pe faptul ca insusi Eschene nu i-a
acuzat pe acesti barbati, care facusera aceleasi propuneri ca si Ctesifon acum.
Se mai intemeiaza si pe faptul ca legile nu ingaduie sa se aduca acuzatii in
legatura cu fapte odata judecate, precum si pe multe alte argumente ; atunci,
dimpotriva aceeasi cauza s-ar fi examinat in ea insasi, fara a se recurge la
vreunul din aceste cazuri precedente. In acea vreme insa, Eschene nu putea
sa faca ceea ce face acum, adica, pentru a calomnia, sa aleaga din date vechi
si din multe decrete ceea ce nimeni nu prevedea si n-ar fi crezut ca are sa fie
amintit azi, sa incurce imprejurarile si sa aduca pentru fapte indeplinite
pretexte false, in loc de motive adevarate, pentru a avea aerul ca spune ceva.
Aceasta era cu neputinta atunci, caci toate discursurile ar fi fost rostite fata in
fata cu realitatea si cu evenimentele recente, cand voi le aveti pe fiecare din
acestea proaspat in minte si, ca sa zic asa, aproape in mana. De aceea
Eschine, fugind de probe in fata faptelor, vine acum, inchipuindu-si, dupa cate
imi pare, ca este vorba de o intrecere intre oratori si nu de o cercetare severa
a conduitei noastre poiltice si ca se va judeca frumusetea discursurilor si felul
in care au fost servite interesele cetatii.

    Apoi, Eschine face pe sofistul, se cuvine, sustine el, sa nu tineti seama,

venind aici, de parerea pe care o aveati de acasa cu privire la noi ; cand voi
verificati socotelie unui manuitor de bani, banuindu-l ca el retine pentru sine
surplusul, voi renuntati la aceasta parere, daca jetoanele sunt exacte si nu se
gaseste nici unul in plus ; tot asa s-ar cuveni ca voi, fata de probele aduse in
discurs, sa renuntati la parerea cu care ati venit aici. Vedeti dar cat de slaba,
pe cat se pare, este prin firea lucrurilor orice fapta savarsita pe temeiuri
nedrepte. Prin aceasta nastrusnica comparatie, Eschine a marturisit ca, azi cel
putin, e lamurit pentru voi in ce ne priveste pe amandoi, ca eu vorbesc in
favoarea patriei iar el pentru Filip, caci altfel nu s-ar sili el sa va schimbe
convingerea, daca parerea voastra asupra fiecaruia dintre noi n-ar fi fost de
mult stabilita. De altfel, eu va voi arata cu usurinta nu intrebuintand jetoane
(caci nu asa se verifica actele politice), ci amintindu-va pe scurt fiecare fapt si
folosindu-va tot pe voi, care ma ascultati ca verificatori si ca martori totodata,
ca el nu sustine lucruri conforme cu dreptatea atunci cand pretindea ca voi sa
va schimbati aceasta parere. Deoarece politica mea, pe care Eschine o
condamna, a facut ca tebanii, in loc sa navaleasca impreuna cu Filip in tara
noastra, asa cum credeau toti, i-a oprit pe ei de la aceasta, facandu-i sa treaca
de partea noastra. Am facut apoi ca razboiul, in loc sa se desfasoare in Atica,
sa se opreasca la hotarele Beotiei, la o departare de sapte sute de stadii de
tara noastra ; ca Atica sa se bucure de pace, sa dispara amenintarea dinspre
mare, in loc ca piratii venind din Eubeea, s-o jefuiasca in tot timpul razboiului ;
bizantinii au luptat alaturi de noi impotriva lui Filip, in loc ca acesta sa
stapaneasca Helespontul prin cucerirea Bizantului. Oare, Eschine, verificarea
actelor politice ti se pare tie asemenea unei verificari a jetoanelor ? Sau este
mai bine sa tragem cu buretele peste toate actele politice, decat sa ne gandim
cum sa le pastram vesnic in memorie ? Si nu mai adaug ca s-a intamplat ca
altii sa incerce cruzimea care s-a putut vedea atunci cand Filip a devenit dintr-
o data stapan asupra unui popor, pe cand voi (si bine ati facut) ati avut parte
de roadele unitatii pe care Filip o manifesta in chip fatarnic fata de atenieni
spre a acoperi planurile sale privitoare la restul Greciei. Sa lasam deoparte
toate acestea. Dar eu nu ma voi teme sa declar ca acela care ar vrea sa
cerceteze purtarea unui orator, cu dreptate si fara a cauta sa-l calomnieze,
acela nu ar aduce acuzatii de felul acelora pe care tu mi le aduci, nascocind
exemple si imitand in bataie de joc expresii si gesturi (caci desigur, de aceasta
depinde soarta grecilor, si anume daca am folosit cutare expresie si nu alta,
daca eu am intins mana aici si nu acolo) ; bizuindu-se pe faptele insesi, el ar
cerceta ce mijloace, ce forte avea cetatea noastra cand eu am inceput sa ma
ocup cu treburile statului ; ce i-am adus eu, dupa aceasta, prin straduinta mea
cand eram in fruntea treburilor si care era situatia dusmanilor nostri. Apoi daca
eu am contribuit la scaderea fortelor noastre, el ar arata ca vina este a mea,
iar daca am contribuit la cresterea lor insemnata, el nu m-ar calomnia. Fiindca
tu ai fugit de aceasta discutie, o voi face eu. Voi, atenieni, urmariti-mi
expunerea si vedeti daca voi spune adevarul.

    Cetatea noastra avea de aliati pe insulari, dar nu pe toti, ci pe cei mai slabi
(caci nici Chios, nici Rodos, nici Corcira nu mai era cu noi) ; contributia in bani
era cam de 45 de talanti, si acestia stransi cu anticipatie ; in privinta
infanteriei si cavaleriei, nu dispuneam decat de contingentele de la noi. Dar
ceea ce era mai suparator pentru noi si favorabil pentru dusmani era faptul ca
acesti indivizi pregatisera pe toti vecinii, pe megareni, tebani, eubeeni, sa
arate ura fata de noi mai degraba decat prietenie. Asa era la inceput situatia
cetatii noastre si nimeni n-ar putea spune nimic contrariu. Aruncati-va acum
privirea asupra lui Filip, impotriva caruia noi ducem lupta. Intai, el comanda
singur ca monarh absolut peste soldatii care il insoteau (fapt care in razboi
reprezinta un avantaj imens) ; apoi, soldatii sau erau intr-una oteliti in razboi,
in fine, avea din belsug bani si facea tot ce voia, fara a anunta prin decrete,
fara a delibera in public, fara a fi dat in judecata de catre istorie, fara a fi
urmarit pentru ilegalitate, fara a da socoteala cuiva, ci, intr-un cuvant, el era
suveranul absolut, comandant si stapan peste toate. Iar eu, care luasem
pozitie impotriva acestuia (caci si acest lucru merita sa fie cercetat), pe ce
eram stapan ? Pe nimic. Chiar dreptul de a vorbi in fata poporului, singurul de
care am beneficiat, voi l-ati oferit din capul locului in mod egal si celor platiti
de Filip, si mie. Voi insa, ori de cate ori indivizii triumfau asupra mea (si
aceasta se intampla de multe ori prin diferite pretexte), plecati de la adunare
dupa ce luaserati hotarari in interesul dusmanilor. Si totusi, fara a tine seama
de pozitia mea de inferioritate fata de Filip, eu v-am castigat ca aliati pe cei
din Eubeea, Ahaia, apoi Corintul, Teba, Megara, Leucada, Corcira. De la
acestia s-au strans 15000 de pedestrasi straini, 2000 de calareti, fara a socoti
trupele formate din soldati cetateni, iar in ce priveste banii, de pretutindeni eu
am ridicat contributii cat mai mari. Daca vorbesti, Eschine, despre sarcinile
militare ce reveneau tebanilor, bizantinilor sau eubeenilor, sau daca discuti
acum despre inegalitatea de drepturi, din capul locului tu te prefaci a nu sti ca
si altadata, din acele trireme care au luptat pentru eleni, ele toate fiind in
numar de trei sute, cetatea noastra a dat doua sute de trireme ; ea nu s-a
socotit jignita, si n-a dat in judecata pe cei ce i-au dat aceste sfaturi si, fara sa
se indigneze din aceasta cauza (ceea ce ar fi fost o rusine), a adus multumiri
zeilor ca in mijocul pericolului comun care amninta pe eleni, ea singura a dat
de doua ori mai mult pentru salvarea tuturor. In sfarsit, tu cauti in zadar sa
placi poporului, calomniindu-ma. Pentru ce dar vorbesti acum despre ceea ce
ar fi trebuit sa faci si pentru ce n-ai propus aceasta atunci cand te aflai in
imprejurarile grele in care eram siliti sa facem nu ceea ce am fi voit, ci sa
primim ceea ce evenimentele ne ingaduiau ? Caci cel ce oferea mai mult,
repede ar fi primit pe cei respinsi de noi si pe deasupra le-ar fi dat si banii,
fiind gata pentru aceasta de multa vreme.

    Dar intrucat azi sunt judecat pentru faptele din trecut, daca atunci eu as fi
discutat amanuntit asupra egalitatii in repartizarea sarcinilor militare, daca
atunci cetatile de care este vorba ne-ar fi parasit pe noi si s-ar fi alaturat lui
Filip si daca totodata acesta s-ar fi facut stapan pe Eubeea, Teba si Bizant, ce
credeti ca ar fi facut si ar fi spus acesti oameni nelegiuti ? Nu ar fi spus ca
aceste cetati au fost parasite de noi ? Nu au fi spus ca au fost indepartate
atunci cand ele voiau sa fie alaturi de noi ? Apoi ar fi zis ei : " Pornind de la
Bizant, Filip a pus mana pe Helespont si s-a facut stapan pe caile de
aprovizonare cu grau ale grecilor ; un razboi greu si intre vecini a fost starnit
datorita tebanilor, in Atica ; pe mare nu se putea naviga din cauza piratilor
care pornesc din Eubeea ". N-ar fi spus ei aceste cuvinte si cate altele pe langa
acestea ? Sicofantul, atenieni, este un om rau, un individ pismuitor si
buclucas, totdeauna si pretutindeni. Acest individ care are doar numele de om
este prin natura lui o vulpe care n-a facut niciodata nimic bun, nimic vrednic
de un om liber, o maimuta tragica, un Oenomaus de la tara, un fals orator.
Caci ce folos a tras patria de pe urma talentului sau oratoric ? Acum ne
vorbeste despre trecut ? E intocmai ca un medic care in vizitele sale la bolnavi
n-ar spune si n-ar indica bolnavilor suferinzi mijloacele prin care sa scape de
boala, iar dupa ce unul din bolnavi a murit, acest medic, dupa indeplinirea
indatoririlor prescrise pentru morti, insotind convoiul mortuar la groapa, ar
spune : " Daca ar fi intrebuintat cutare sau cutare leac, n-ar fi murit ! "...

    Voiesc ca, lasand la o parte chestiunile personale, sa mai spun cateva

cuvinte despre treburile publice. Daca tu poti, Eschine, sa indici dintre oamenii
de sub soare, dintre greci sau dintre barbari vreunul care n-a suferit altadata
de pe urma stapanirii lui Filip, iar acum a lui Alexandru, eu sunt gata sa admit
ca norocul sau nenorocul meu (cum vrei sa-l numesti) a fost pricina tuturor
nenorocirilor. Iar daca mai multi dintre oameni, chiar cei care nici nu m-au
vazut si nici nu mi-au auzit glasul vreodata, au suferit multe nenorociri, nu
numai ei luati in parte ci chiar cetati si neamuri intregi, cu atat mai mult este
drept si mai aproape de adevar sa imputam aceste nenorociri destinului
comun, dupa cat se pare, a tuturor oamenilor si desfasurarii nenorocite a
evenimentelor care nu este asa cum ar fi trebuit sa fie. Tu insa, netinand
seama de acestea, ma invinovatesti, numai pe mine, care am fost
conducatorul treburilor acestui oras. Cu toate acestea, stii bine ca, daca nu in
intregime, cel putin in parte, calomniile tale se rasfrang asupra tuturor si mai
ales asupra ta. Intr-adevar, daca eu as fi luat hotarari in privinta treburilor
publice, atunci v-as fi ingaduit voua, celorlalti oratori, sa ma acuzati. Dar
pentru ca erati prezenti in toate adunarile, fiindca de fiecare data cetatea
propunea sa se delibereze in comun asupra intereselor publice, fiindca toti ati
gasit atunci ca acesta este cea mai buna cale de urmat si mai ales tu (caci nu-
mi cedai mie din bunavointa sperante, glorie, onoruri, tot ceea ce era strans
legat de faptele savarsite de mine atunci, ci desigur, biruit de adevar si fiindca
nu aveai nimic mai bun de propus) vrei sa spui ca nu savarsesti un lucru
nedrept si inspaimantator cand condamni acum hotararile impotriva carora nu
aveai atunci nimic mai bun de propus ? Eu cel putin gasesc cam aceleasi reguli
statornice si fixate la toti oamenii. Daca savarseste cineva o crima voluntara,
atunci atrage asupra sa ura si pedeapsa. Daca greseste cineva fara voie,
obtine iertare in locul pedepsei. Daca un altul, fara a savarsi o crima sau o
greseala ci, devotandu-se folosului obstesc, a avut de patimit alaturi de toti
din pricina unui insucces, este nedrept sa-i arunci sau sa-i faci imputari, ci este
drept sa impartasesti, alaturi de el, durerile nereusitei. Cercetand lucrurile asa
cum se cuvine, se va vedea ca aceasta regula exista nu numai in legile scrise,
dar chiar natura le-a stabilit sub forma de lege nescrisa si de obiceiuri ale
oamenilor. Eschine insa asa mult i-a intrecut pe toti oamenii prin cruzimea lui
de sicofant, incat ma mai acuza pe mine de fapte pe care el insusi le considera
drept lovituri date de soarta.

    Si in afara de acestea, Eschine, ca unul care socoteste ca ar fi vorbit in

toate discursurile sale cu sinceritate si cu dragoste de patrie, va indeamna sa
va paziti de mine si sa luati seama sa nu va insel, sa nu va amagesc. Ma
numeste dibaci, vrajitor, sofist, spunand cate si mai cate despre mine, ca si
cum daca cineva ar lua-o inainte, spunand despre altul ceea ce i se potriveste
lui, realitatea ar fi chiar asa si cei ce-l asculta n-ar cerceta cine este cel care
vorbeste astfel. Eu insa stiu ca voi il cunoasteti si socotiti ca toate aceste
insusiri i se potrivesc lui mai degraba decat mie.

    Cat despre elocinta mea nu ma voi apara. Eu stiu bine ca puterea oratorilor
depinde de cele mai multe ori de cei ce-l asculta ; caci de primirea ce i-o faceti
si de bunavointa pe care i-o aratati depinde si destoinicia oratorului. Dar, in
sfarsit, daca am si eu o experienta in aceasta arta, voi toti veti recunoaste ca
ea a fost pusa intotdeauna in apararea intereselor publice, niciodata impotriva
voastra si nici in interesul meu personal. Eschine, dimpotriva, s-a folosit de
talentul sau oratoric, vorbind nu numai in interesul dusmanilor, dar chiar si
impotriva acelora care l-au suparat cumva sau care i s-au impotrivit. El nu
intrebuinteaza deci elocinta in scopul apararii dreptatii si nici pentru apararea
intereselor patriei. Caci un cetatean desavarsit nu trebuie sa ceara ca
judecatorii chemati sa se pronunte asupra treburilor obstesti sa-i aprobe nici
ura, nici dusmania si nici un alt sentiment de felul acesta. El nu trebuie sa se
urce la tribuna cu aceste sentimente personale, ci mai degraba sa le alunge
din suflet, iar in caz de nevoie sa se foloseasca de ele cu blandete si masura.
In ce imprejurari un om politic si un orator trebuie sa fie plin de vehementa ?
Atunci cand interesele generale ale cetatii sunt puse in primejdie si cand
poporul se afla inclestat in lupta cu dusmanii. Numai in astfel de imprejurari se
arata cetateanul liber si cinstit.

    Cand insa este lucru dovedit ca n-am fost dat in judecata pentru o fapta
publica incorecta (si, adaug, nici pentru vreuna particulara), nici in numele
cetatii, nici in numele sau propriu, si cand cineva vine acum pregatit sa ma
acuze in privinta decernarii coroanei si a unor laude aduse consacra pentru
aceasta discursuri atat de lungi, este o dovada de ura personala, de invidie, de
micime de suflet, de lipsa de marinimie. A ataca acum pe Ctesifon, parasind
lupta impotriva mea, acest fapt dovedeste o rautate cumplita.

    Aceste consideratii, Eschine, ma fac oarecum sa cred ca, punand la cale

acest proces, ai vrut sa te falesti oarecum cu discursurile si vocea ta,
nicidecum sa ceri pedeapsa pentu vreo fapta rea. Caci, Eschine, nu elocinta
oratorului este un lucru de pret si nici tonul vocii sale, ci faptul ca nutreste
ganduri si sentimente aidoma cu cei multi si faptul ca urasti si iubesti pe acei
pe care si cetatea ii uraste sau ii iubeste. Cel care este insufletit de astfel de
sentimente, acela va vorbi totdeanuna cu dragoste pentru patrie, iar cel care
linguseste pe aceia din partea carora patria prevede o primejdie pentru ea, nu
se sprijina pe aceeasi ancora ca cei multi si nu asteapta scaparea din acelasi
loc. Eu dimpotriva (vezi tu ?) am avut aceleasi interese ca si cetatenii prezenti
si n-am facut nimic pentru mine si nici in particular. Oare n-ai facut si tu la
fel ? Dar cum ? Indata dupa infrangere, tu ai plecat ca ambasador la Filip, care
in acele vremuri era pricina nenorocirilor patriei si aceasta dupa ce ai refuzat
totdeauna mai inainte aceasta misiune, asa cum toti o stiu. De altfel, cine este
omul care inseala cetatea ? Nu este acela care nu vorbeste ceea ce gandeste ?
Oare nu impotriva lui crainicul indreapta blestemele sale ? Nu impotriva unuia
ca acesta ? Caci ce faradelege mai mare s-ar putea imputa unui orator decat
ca vorbeste altfel decat gandeste ? Tu deci te-ai dovedit un astfel de om. Apoi
tu vorbesti si indraznesti sa privesti pe concetatenii tai in fata ?! Oare crezi ca
ei nu stiu cine esti, sau ca pe toti ii stapaneste atat de adanc somnul si
uitarea, incat nu-si amintesc de discursurile pe care le tineai in timpul
razboiului cand te blestemai si jurai, protestand ca nu exista nici o legatura
intre tine si Filip, ci ca, din pricina dusmaniei personale, eu iti aduc aceasta
acuzare care nu este adevarata. La primele stiri sosite de pe campul de lupta,
indata, fara sa-ti pese de blesteme si juraminte tu recunosteai in chip public
si-ti dadeai aere de prietenie, ca si cand ai fost in relatii de prietenie si de
ospetie cu Filip, folosind aceste numiri pentru vanzarea ta. Caci din ce motive
de egalitate si dreptate Filip era oaspete, prieten si cunoscut cu Eschine, fiul
Glaucotheei, cantareata din trambulina. Eu nu vad nici unul, ci tu te vandusesi
pentru a distruge interesele concetatenilor prezenti. Dar, cu toate acestea,
cand tu insuti te-ai dovedit atat de neindoios vinovat de tradare si cand in
timpul evenimentelor te-ai denuntat pe tine insuti, imi aduci mie insulte si pe
mine ma acuzi de fapte de care ai putea face raspunzator mai degraba pe altii
decat pe mine.

    Cetatea, Eschine, datorita mie a pus la cale si a savarsit nenumarate actiuni

marete si importante pe care le are inca vii in minte. Iata dovada : cand
poporul trebuia sa aleaga, indata dupa aceste evenimente, pe cel care avea sa
rosteasca elogiul funebru al celor morti pentru patrie, nu te-a ales pe tine, desi
fusesesi propus si desi aveai o voce frumoasa, n-a ales nici pe Demade, nici pe
Heghemon, care nu de mult a mijlocit pacea, nici pe vreun altul dintre voi, ci
pe mine. Cand tu si Pythocles v-ati urcat la tribuna pentru a-mi aduce cu
cruzime si nerusinare, o, Zeus si toti zeii, acuzatiile pe care tu mi le aduci
acum si cand imi aruncati insulte, poporul m-a ales bucuros pe mine. Tu stii
bine motivul, totusi, ti-l voi spune si eu. Concetatenii nostri cunosteau doua
lucruri : pe de o parte, iubirea mea de patrie si devotamentul cu care eu mi-
am indeplinit sarcinile publice iar, pe de alta, faradelegea voastra. Lucrurile pe
care le-ati tagaduit sub prestare de juramant in vremurile de prosperitate tot
voi le-ati recunoscut a doua zi dupa prabusirea noastra. Atenienii credeau ca
oamenii care castigasera in nenorocirile publice putinta de a-si manifesta
nepedepsiti sentimentele, acestia fiind de multa vreme dusmani ascunsi,
devenisera de acum dusmani pe fata. Apoi mai credeau ca oratorul, insarcinat
cu discursul funebru al eroilor morti pentru patrie si care avea sa se laude cu
vitejia acestora, nu se cuvine nici sa fi locuit sub acelasi acoperamant, nici sa fi
participat la aceleasi sacrificii cu acei impotriva carora ei luptasera. De
asemeni, credeau ca el nu trebuie sa fie onorat in Atena, dupa ce cu prilejul
nenorocirilor Greciei a participat in Macedonia la ospete si cantari de peane,
impreuna cu ucigasii compatriotilor lui si nici ca sa planga cu lacrimi prefacute,
jucand rol de actor, nenorocirile celor morti, ci ca el sa simta durerea noastra
in suflet. Concetatenii descopereau aceasta durere in ei insisi si in mine, dar in
voi nu ! De aceea, ei m-au ales pe mine si nu pe voi. De altfel, nu numai
poporul s-a purtat astfel fata de mine, ci si de parintii si fratii celor morti..."

    

    

Un alt mare orator, inscris cu majuscule in istoria retoricii, este

Quintilian, insa nu ne-au ramas prea multe date despre viata lui.
Quintilian a fost deosebit de apreciat de contemporani ca si de
generatiile urmatoare.  :: mai multe despre Marcus Fabius Quintilianus

Care este obiectul retoricii

    "Unii au afirmat ca obiectul retoricii este discursul; pe aceasta positie sta
Georgias, Platon. Daca termenul discurs e considerat in sensul de vorbire
organizata asupra unui anumit subiect, discursul nu formeaza materia, ci
opera retoricii, asa cum statuia este opera sculptorului; caci discursul,
intocmai ca statuia, este un produs al artei. Daca prin acest termen intelegem
cuvintele insesi, ele nu au nici o valoare fara idile care sustin.

    Altii considera materie a retoricii argumentele in stare sa convinga; dar si

acestea, la randul lor, sunt o parte din opera; caci sunt create de arta si au
nevoie de materie.

    Unii vad drept materie chestiunile politice; parerea aceasta greseste nu din
punctul de vedere al calitatii ci al extensiunii ei; caci chestiunile politice sunt
intr-adevar materia retoricii, dar nu numai ele.

    Unii sustin ca, deoarece retorica este o virtute, materia retoricii este toata
viata omului. Altii insa, sub pretext ca nu toata viata omului este obiectul
tuturor virtutilor, ci ca majoritatea virtutilor nu se manifesta decat in anumite
parti ale vietii (astfel justitia, curajul, temperanta isi au indatoririle lor specifice
si scopul lor personal), sustin ca retorica trebuie de asemenea restransa la o
anumita parte si, in etica, ii atribuie partea activa, adica pragmatica.

    Eu (si nu fara a ma sprijini pe autori) consider ca materia retoricii o

constituie fara deosebire toate subiectele asupra carora va fi chemata sa
vorbeasca. Socrate, la Platon, pare sa spuna lui Georgias ca materia retoricii
se afla nu in cuvinte, ci in subiecte; iar in Phaedrus sustine deschis ca retorica
exista nu numai in discursuri judiciare si politice, dar chiar in subiectele
particulare si de familie; de aici rezulta clar ca aceasta a fost parerea, lui
Platon insusi. Cicero considera undeva ca materie a retoricii subiectele care i
se prezinta; el ia in consideratie, insa numai anumite subiecte determinate. In
alta parte, insa, el este de parere ca oratorul trebuie sa vorbeasca despre orice
subiect si se exprima prin aceste cuvinte: "Totusi titlul de orator si insusi
angajamentul de a vorbi bine pare sa implice promisiunea ca va vorbi despre
orice subiect propus, intr-un stil elegant si bogat". Si in alta parte, de
asemenea: "Fiindca viata omului este domeniul oratorului si ea este materia
pe care o trateaza, toate subiectele privitoare la viata omului trebuie
cercetate, auzite, citite, discutate, tratate si dezbatute de adevaratul orator".

    Ceea ce noi denumim insasi materie - adica subiectele propuse - unii o

considera ca pe ceva nelimitat, altii ca pe ceva impropriu pentru retorica; de
aceea au numit retorica o arta hoinara, sub motiv ca ea vorbeste despre orice
subiect. Este foarte usor sa-i combatem pentru ca ei recunosc ca retorica
vorbeste despre orice subiect, dar neaga ca are o materie proprie, sub motiv
ca materia retoricii este foarte variata. Dar materia ei nu este fara margini,
chiar daca e variata; caci si alte arte de mai mica importanta, au o materie
variata de pilda arhitectura, al carei domeniu cuprinde de tot ce este util unei
cladiri, si arta gravurii care lucreaza pe aur, argint, bronz, fier. Sculptura, pe
langa materiile amintite mai sus foloseste si lemnul, fildesul, marmora, sticla,
pietrele pretioase. De altfel, nu inseamna in mod necesar ca un subiect
oarecare nu constituie materie a retoricii, daca de el se ocupa si alta arta.
Caci, daca intreb care este materia sculptorului, nu ni se va raspunde:
bronzul; daca intreb care este materia turnatorului - e vorba de mestesugul pe
care grecii il denumesc arta turnarii in bronz - ni s-ar raspunde, la fel, ca este
bronzul. Totusi, vasele se deosebesc foarte mult de statui. Medicina de
asemenea nu inseamna ca nu va fi o arta pentru motivul ca masajul ori
exercitiile ii sunt comune cu gimnastica, ori fiindca se intereseaza de calitatea
mancarurilor, materia apartinand artei culinare.

    Obiectia ca intra si in indatoririle filosofiei discutia asupra notiunilor de bun

util sau drept nu constituie o piedica; caci prin termenul "filosof" ei inteleg de
buna seama, barbat moral. Deci de sa ma mir ca oratorul, pe care il identific
cu barbatul corect, trateaza aceeasi materie? De altfel din cartea intai am
aratat ca filosofii au ocupat aceasta latura de oratori, care, altfel, ar fi
apartinut intotdeauna retoricii; deci mai curand filosofii lucreaza in domeniul
nostru. In sfarsit, fiindca materia dialecticii consta in discutarea subiectelor ce i
se ofera si fiindca dialectica este o forma intrerupta a artei oratorice, pentru ce
sa nu poata fi aceeasi si materia artei oratorice continue?

    Adeseori unii aduc urmatoarea obiectie: deci oratorul trebuie sa cunoasca

toate artele, fiindca trebuie sa vorbeasca despre toate subiectele. As putea
raspunde aici prin cuvintele lui Cicero, la care gasesc urmatoarele: "Dupa
parerea mea, nimeni nu va putea deveni orator acoperit de toata gloria, daca
nu isi va insusi cunoasterea tuturor problemelor si a tuturor artelor". Eu ma voi
multumi insa ca oratorul sa cunoasca subiectul despre care va vorbi; caci el nu
cunoaste toate cauzele si trebuie sa poata vorbi despre toate. Despre care
cauze va vorbi oare? Despre cele pe care le-a studiat. La fel, si cu artele; va
studia intre timp artele despre care va trebui sa vorbeasca; in felul acesta va
vorbi despre problemele invatate.

    Cum? Nu va vorbi, in acest caz, mai bine un mester despre mestesugul lui,
ori un muzician despre muzica? Daca oratorul nu intelege nimic din cauza
respectiva, fireste ca acestia vor vorbi mai bine. Caci impricinatul - chiar om
de la tara si fara carte - va vorbi mai bine despre cauza sa decat avocatul care
nu cunoaste subiectul procesului; dar, fiind informat de muzician, de
mestesugar, ori de impricinat, oratorul va vorbi mai bine decat chiar cel care l-
a informat. De fapt si mestesugarul va vorbi despre meseria sa, si muzicianul
despre muzica, daca vreun anumit punct cere confirmare; in acest caz, fara sa
fie orator, va indeplini rolul de orator, intocmai la fel, omul necalificat cand
leaga o rana nu e doctor, dar indeplineste rolul doctorului. Oare situatii de
acest gen nu se intalnesc si intr-un panegiric, intr-un discurs deliberativ ori
judiciar? Cand s-a pus in discutie construirea portului Ostia, oratorul n-a
trebuit oare sa-si dea pararea? Totusi, lucrarea era de competenta arhitectilor.
Oratorul nu va discuta oare daca petele sau umflaturile de pe corp sunt indicii
ale unei indigestii sau otraviri? Totusi aceasta preocupare apartine medicinei.
Nu se va ocupa de masuri si numere? Sau vom invoca, poate, ca aceasta e
treaba geometriei? Cred ca aproape orice subiect poate ajunge, intamplator, in
domeniul oratorului, daca nu se iveste ocazia, oratorul nu va cerceta astfel de
subiecte.

     Deci si in aceste conditii am spus corect ca materia retoricii o formeaza

toate subiectele ce i se ivesc; chiar convorbirea obisnuita confirma acest fapt;
caci, cand am primit un subiect de tratat anuntam adeseori chiar printr-o
introducere ca el ne-a fost impus. Georgias era intr-atat de convins ca oratorul
trebuie sa vorbeasca orice subiect, incat permitea ca in salile de curs fiecare
sa-i puna intrebarea pe care o voia. Hermagoras, de asemenea, sustinand ca
materia retoricii consta in cauza si in chestiuni, a imbratisat toate subiectele
propuse. In caz ca neaga ca chestiunile apartin retoricii, se deosebeste de noi;
dar insa, ele fac parte din retorica, suntem sprijiniti si de el; caci nu exista
nimic care sa nu intre fie in cauza fie in chestiune. Aristotel, impartind oratoria
in trei genuri - judiciar, deliberativ si demonstrativ - a lasat si el aproape totul
in competenta oratorului; caci nu exista ceva care sa nu intre in aceste trei
genuri.

    Foare putini au ridicat si problema instrumentului retoricii. Eu denumesc

instrument acel ceva fara de care materia nu poate capata o forma si fara de
care nu puteam realiza ceea ce vrem. Cred insa ca nu arta simte nevoie de
instrument, ci artistul. De fapt, nu stiinta pretinde instrument; ea poate fi
desavarsita chiar fara sa produca ceva: artistul insa nu; de pilda, daltuitorul
are nevoie de dalta; pictorul de pensula. Aman deci acest subiect pentru
partea in care vom vorbi despre orator".

Ce este retorica si care este scopul retoricii

    "Inainte de toate, ce este retorica? Aceasta arta se defineste in mod variat,

dar discutia se reduce la doua probleme, caci neintelegerea este sau in
legatura cu sensul notiunii in sine, sau in legatura cu termenii prin care e
denumita notiunea respectiva. Prima si cea mai importanta divergenta de
pareri consta in faptul ca unii socot ca poate fi denumit orator si un om rau;
altii, de a caror parere sunt si eu, vor ca acest termen si arta de care vorbim
sa fie apanajul oamenilor buni.

    Printre cei care fac deosebire intre elocventa si gloria cea mai mare si mai
de dorit in viata, unii au numit retorica o simpla forta, altii stiinta, dar nu
virtute; unii i-au zis exercitiu, altii arta, e drept, dar care nu are nimic comun
cu stiinta si cu virtutea; altii in sfarsit au numit-o chiar o stricare a artei, adica
gust gresit. Aproape toti au fost de acord ca menirea oratorului este sa
convinga sau sa vorbeasca in asa fel incat sa convinga; in fapt, acest scop
poate fi realizat chiar si de cine nu este un om moral. Asadar definitia cea mai
raspandita este ca retorica este forta de a convinge. Ceea ce eu denumesc vis
(forta) multi o denumesc potestas (putere), sau facultas (usurinta la vorba);
pentru ca acest termen sa nu produca confuzie, prin vis eu inteleg forta.
Aceasta opinie isi trage originea de la Isocrate - daca tratatul care circula sub
numele sau ii apartine intr-adevar. Desi a fost departe de intentia de a
defaima rolul oratorului, el exprima putin superficial scopul acestei arte, zicand
ca retorica este fauritorul convingerii; caci nu mi-as ingadui sa spun medullam
(maduva convingerii) expresie ce apartine lui Ennius.

    Si la Platon, Georgias, in lucrarea cu acelasi nume, se exprima cam in

aceiasi termeni; dar Platon ii atribuie parerea lui Georgias, nu siesi. Cicero a
scris in mai multe locuri ca datoria oratorului este "sa vorbeasca asa fel incat
sa convinga". Chiar in cartile de retorica, pe care, e adevarat, el insusi nu le
apreciaza, da ca scop al elocintei convingerea. Insa convinge si banul si
influenta si autoritatea sau functia aceluia care vorbeste in sfarsit chiar simpla
vedere a unor obiecte, fara ajutorul cuvintelor, amintind meritele unei
persoane, sau vreo expresie care inspira mila sau aparitia frumoasa a cuiva
pot dicta o hotarare. Asa a procedat Antonius in apararea lui M. Aquilius
sfasiindu-i lui Aquilius vesmintele, a aratat cicatricele ranilor primite in pieptul
care fusese scut patriei; nu s-a increzut in puterea discursului sau, a
cutremurat adanc ochii poporului roman; se crede ca tocmai datorita acestei
privelisti poporul roman a fost atat de miscat incat l-a iertat pe vinovat. Si
Servius Galba a scapat de condamnare datorita milei pe care a inspirat-o
aducand in fata adunarii nu numai pe proprii sai copii, inca mici, ci tinand in
brate si pe fiul lui Sulpicius Gallus. Si Phryne se crede ca a scapat de pericolul
condamnarii datorita nu apararii, desi admirabile, a lui Hiperide, ci corpului ei,
deosebit de frumos, pe care ea l-a dezvelit, inlaturandu-si tunica. Daca toate
aceste mijloace pot convinge, adevaratul scop al elocintei nu este acesta de
care am vorbit.

    Tocmai din acest motiv unele persoane, desi am aceleasi idei despre
retorica, s-au crezut mai aproape de adevar definind elocinta drept forta de a
convinge prin cuvant. Aceasta definitie o da Gorgias in opera amintita mai sus,
oarecum constrans de Socrate; Theodectes e de aceeasi parere, in caz ca
opera intitulata Despre retorica, este intr-adevar a lui, nu, dupa cum se crede,
a lui Aristotel; in aceasta opera se spune ca scopul retoricii este "de a conduce
pe oameni prin cuvant la ceea ce doreste vorbitorul". Dar nici aceasta definitie
nu e completa; caci prin vorba ne conving sau ne duc unde vor si altii, de pilda
femeile de moravuri usoare, lingusitorii ori corupatorii. Dimpotriva, oratorul nu
convinge intotdeauna. Scopul acesta nu este deci propriu intotdeauna
oratorului, ci cateodata ii este comun cu al unor persoane cu totul straine de
oratorie. Cu toate acestea Apolodor nu se indeparteaza mult de aceasta
definitie, spunand ca prima si cea mai importanta datorie a unui discurs
judiciar este sa convinga pe judecator si sa-l hotarasca la sentinta dorita de
orator; caci si Apolodor, la randul sau, face pe orator dependent de noroc,
incat daca n-a convins nu-si poate mentine numele.

    Altii nu au tinut seama de rezultat; de pilda Aristotel zice: "Retorica este

forta de a descoperi tot ceea ce intr-un discurs este in stare sa convinga".
Aceasta definitie include greseala de care am vorbit mai sus si, in plus, nu se
refera decat la inventiune, care fara elocutiune, nu constituie un discurs.

    Lui Hermagoras, pentru care scopul retoricii sale este "de a vorbi
convingator", si a celor care exprima aceeasi parere prin alti termeni,
propunand ca scop "sa se spuna tot ce e necesar pentru a convinge" le-am
raspuns indeajuns aratand ca puterea de convingere nu apartine numai
oratorului.

    Acestor definitii li s-au adaugat altele, de diferite feluri. De pilda au

considerat ca retorica se ocupa de orice fel de probleme; altii, numai de cele
politice; voi arata, la locul rezervat acestei probleme, care din aceste doua
pareri este mai apropiata de adevar. Aristotel pare ca a extins competenta
oratorului asupra tuturor problemelor cand a spus ca retorica este forta de a
vedea, intr-un subiect, ceea ce poate fi convingator... Georgias, la Platon,
afirma despre sine ca este mester in arta convingerii, atat la tribunale cat si in
alte adunari, ca dezvolta atat subiecte juste cat si nejuste; de aceea Socrate ii
acorda numai puterea de a convinge, dar nu si pe aceea de a invata pe altii.
    Acei insa, care restrangeau competenta oratorului, au recurs, cum era
necesar, la distinctii mai subtile si mai pe larg expuse. Printre acestia amintesc
pe Ariston, discipolul lui Critolaus peripateticul; lui ii apartine urmatoarea
definitie a retoricii: "Stiinta de a intelege si de a trata chestiunile politice prin
discursuri care conving poporul". Ariston, fiind peripatetic, sustine ca retorica e
stiinta, nu virtute, cum sustin stoicii; reducand-o, insa, la rolul de a convinge
poporul, are o atitudine injurioasa, chiar fata de arta oratorica, deoarece a
considerat-o incapabila sa convinga pe oamenii invatati. Despre toti aceia care
considera ca oratorul se preocupa numai de chestiuni politice se poate afirma
ca exclud foarte multe indatoriri proprii oratorului si in tot cazul exclud toata
partea laudativa, care formeaza a treia latura a retoricii.

    Teodor din Gadara, ca sa venim, in sfarsit, la autorii care au considerat

oratoria arta dar nu virtute, a judecat mai prudent; caci o defineste astfel citez
textul dat de traducatorii sai din greceste: "Arta de a aduna, alege si enunta
cu infrumusetarea cuvenita, conform importantei, tot ce poate servi sa
convinga, in materie politica". La fel se exprima si Cornelius Celsus, care
afirma ca scopul retoricii este "de a vorbi convingator, in probleme indoielnice
si de natura politica"... Exista alte mii de definitii, dar, fie identice, fie alcatuite
din aceleasi elemente; vom raspunde si acestora, cand va trebui sa vorbim
despre materia retoricii.

    Unii n-au socotit retorica nici in forta, nici stiinta, nici arta, ci, de pilda
Critolaus o considera o practica a vorbirii. Athenaeus o numeste "arta de a
insela". Majoritatea insa, multumindu-se sa citeasca doar cateva extrase din
Georgias al lui Platon alese fara pricepere de unii predecesori, in loc sa fi
studiat in intregime aceasta opera si alte lucrari de-ale lui Platon, au cazut
intr-o grava eroare crezand ca Platon considera ca retorica nu e o arta, ci "o
iscusinta de a fermeca si placea"; sau, in alt loc, ca "e un simulacru de politica
marunta si al patrulea fel de inselatorie". Socrate insa sau Platon daca vreti s-
a gandit numai la retorica exercitata in vremea sa (caci o spune chiar prin
aceste cuvinte... dupa felul in care voi intelegeti politica). Ei apreciazaainsa
retorica onesta, conforma cu adevarul. Aceasta se vede din felul cum incheie
discutia avuta cu Georgias: este necesar ca oratorul sa fie drept; iar omul
drept trebuie sa vrea sa practice ceea ce este drept! Cine doreste sa devina un
veritabil orator trebuie sa fie neaparat om drept si sa stie ce este dreptatea.
Astfel e limpede ca Platon nu considera retorica un rau, ci ca retorica
adevarata nu poate fi practicata decat de omul drept si bun.

    Platon lasa insa sa se intrevada si mai limpede in Phaedru ca aceasta arta

nu poate fi realizata perfect fara cunoasterea justitiei si noi suntem de aceeasi
parare. In caz contrar, ar fi scris oare Platon apararea lui Socrate si elogiul
luptatorilor morti pentru patrie, opere, fara indoiala, oratorice? In realitate el
s-a ridicat impotriva acelui soi de oameni care foloseau rau darul lor de a
vorbi. Caci si Socrate a crezut nedemn de el sa sustina discursul pe care Lysias
i-l pregatise pentru a se apara, aparari pe care sa le sustina impricinatii insisi;
dar in felul acesta se frauda legea, care interzicea ca un altul sa sustina cauza
impricinatului. Chiar profesorii de retorica ii pareau lui Platon necorespunzatori
indatoririlor lor, pentru ca ei separau retorica de justitie si preferau adevarului
verosimilul: caci vorbeste si despre acest lucru in Phaedrus.

    Cornelius Celsus de asemenea poate lasa impresia ca era de acord cu cele

exprimate mai sus, caci cuvintele urmatoare ii apartin: "Oratorul urmareste
numai verosimilul"; apoi, ceva mai departe: "Caci rasplata oratorului este nu o
constiinta fara plata, ci victoria". Daca aceasta teorie ar fi adevarata, numai
oamenii cei mai netrebnici ar fi in stare sa dea instrumente atat de periculoase
pe mana unor caractere ticaloase, si sa ajute necinstea prin precepte. Dar sa-i
lasam pe aceia sa cantareasca temeinicia parerilor ce le apartin.

    In ce ne priveste, porniti pe drumul formarii oratorului perfect, pe care-l

vrem in primul rand corect, sa ne intoarcem la aceia care au o parere mai
buna despre elocinta. Unii au socotit retorica identica cu politica; Cicero o
numeste "o parte din stiinta ocarmuirii" (or, stiinta ocarmuirii, dupa el, este
totuna cu intelepciunea); altii printre care Isocrate o considera "filozofie".
Definitia data de Cleante este cea mai potrivita cu esenta retoricii: "retorica
este stiinta de a vorbi bine"; aceasta definitie inglobeaza atat toate calitatile
discursului, cat si caracterul oratorului, pentru ca nu poate vorbi bine decat
omul de bine. Acelasi este si sensul cunoscutei definitii a lui Chrisip, luata dupa
Cleante: "stiinta de a vorbi corect". Exista mai multe definitii date de Chrisip,
dar ele se refera mai curand la alte aspecte ale chestiunii. Aceeasi idee o
exprima si succinta definitie "a convinge despre ceea ce se cuvine"; insa
aceasta subordoneaza arta rezultatului. Bine spune Areus: "arta de a vorbi
conform calitatii pe care o cere discursul". Oamenii rai sunt exclusi de la
retorica chiar de catre aceia care au considerat retorica stiinta indatoririlor
cetatenesti, in cazul ca ei considera stiinta ca pe o virtute; insa o judeca ingust
si o restrang la chestiuni cetatenesti. Albutius, profesor si chiar autor nu lipsit
de renume, admite ca retorica este "stiinta de a vorbi bine"; insa pacatuieste
prin restrictii, adaugand "si in mod convingator asupra chestiunilor ce privesc
pe cetateni"; ambele pareri au fost deja combatute. Este acceptabila si
definitia acelora care socot ca retorica urmareste "sa gandeasca si sa
vorbeasca cum se cuvine".

    Cam acestea sunt definitiile cele mai importante si in jurul carora se discuta
cel mai mult... Voi spune nu numai ce voi descoperi eu insumi dar ceea ce voi
socoti corect; de pilda ca "retorica este stiinta de a vorbi bine"; caci, de vreme
ce s-a gasit formula cea mai buna, a cauta alta inseamna a cauta ceva mai
rau... Daca retorica insasi este stiinta de a vorbi bine scopul ei suprem si ultim
este de a vorbi bine."

    

Ce reguli sa observe oratorul cand studiaza un proces

    "Urmeaza metoda studierii unui proces, adica ceea ce constituie baza

pledoariei. Intr-adevar, nu se poate intalni avocat, chiar putin talentat, care,
dupa ce a studiat cu staruinta tot dosarul cauzei, sa nu fie in stare cel putin sa
informeze pe judecator. Dar la acest lucru se gandesc foarte putini. Nu vorbesc
de avocati neglijenti, pe care nu-i intereseaza deloc care este punctul principal
al procesului, numai sa poata avea prilejul sa declame despre persoane sau
despre lucruri comune, chiar iesind din subiect. Pe unii ii pierde vanitatea; altii
pretextand numeroase ocupatii, si avand intotdeauna altceva de facut mai
intai, cheama pe client la ei abia in ajunul sau chiar in dimineata dezbaterii si
chiar se lauda uneori ca au invatat toata cauza numai pe banca avocatilor.
Unii, pentru a se mandri cu talentul lor, vor sa para ca au inteles problema
imediat. Ei mint, zicand ca au inteles-o si o stiu aproape inainte de a fi auzit
expunerea ei; dupa ce, in furtuna aplauzelor, rostesc multe si elocvente
cuvinte, care nu intereseaza nici pe judecator nici pe client, sunt condusi spre
casa strabatand forul plini de sudoare si bine incadrati de admiratori.

    Nu as putea suporta nici comoditatea acelora care incredinteaza prietenilor

lor sarcina de a le studia cauzele. Totusi, raul ar fi mai putin mare daca acesti
prieteni ar studia cel putin bine cauza si ar transmite corect informatiile. Dar
cine o va studia atat de atent ca avocatul? Acela caruia i s-a incredintat
cercetarea, acel mijlocitor, acel talcuitor cum va pune suflet si osteneala
pentru cauze pe care nu le va pleda, cand cei care trebuie sa pledeze nu arata
nici macar atata interes ca el?...

    Prin urmare, inainte de toate, sa fixam celor in cauza timpul si locul pentru
a-i asculta in tihna; si chiar noi sa-i insemnam sa expuna indata toate
amanuntele cat mai pe larg si evocandu-le, sa porneasca de la un punct oricat
de indepartat vor. Caci nu strica atat de mult sa asculti lucruri de prisos, cat
strica sa nu cunosti pe cele esentiale. Dar de multe ori avocatul va afla si rana
si remediul in amanuntele pe care clientul le considera lipsite de interes. De
asemenea, avocatul sa nu se increada atat de mult in memoria sa, incat sa
neglijeze a-si nota cele auzite. Si sa nu se multumeasca daca le-a auzit odata.
Sa-l constranga pe client sa repete expunerea inca o data si chiar de mai
multe ori, nu numai fiindca in prima expunere i-au putut scapa unele date, mai
ales cand e vorba de un om neumblat in procese (ceea ce se intampla
adesea), ci si ca sa stim daca spune aceleasi lucruri. Intr-adevar, foarte multi
mint si, ca si cand nu si-ar expune cauza ci ar pleda-o, vorbesc nu cum ar
trebui sa vorbeasca cu avocatul lor, ci cu judecatorul. De aceea, sa nu ne
grabim sa-i credem, ci sa-i sucim in tot chipul, sa-i incurcam si astfel sa
scoatem de la ei adevarul. Caci precum medicii trebuie sa vindece nu numai
raul aparent, ci si raul pe care il ascunde adeseori chiar cel ce trebuie
vindecat, la fel avocatul trebuie sa vada mai multe decat i se arata.

    Intr-adevar, dupa ce a ascultat cu suficienta rabdare, avocatul trebuie sa se

transpuna in alta persoana si, luand rolul adversarului, va aduce tezei
clientului sau toate obiectiile posibile sau tot ce comporta in mod natural un
astfel de litigiu. Clientul trebuie interogat si incoltit cat mai necrutator. Caci,
cercetand toate amanuntele, ajungem la adevar, uneori cand ne asteptam mai
putin.

    Pe scurt, cel mai bun avocat este acela care nu crede deindata pe client.
Caci clientul promite totul: ca ii va fi martor tot poporul, ca dovezile scrise sunt
la indemana, ca, in sfarsit, unele puncte nu le va nega nici adversarul. De
aceea, trebuie vazut cu de-amanuntul tot dosarul cauzei; dar nu e de ajuns
sa-l rasfoiesti, ci trebuie citit in intregime. Caci de foarte multe ori nu cuprinde
ceea ce afirma clientul, sau cuprinde mai putin sau sunt in el amestecate si
lucruri care dauneaza, sau sunt unele exagerari care nu au credit tocmai
pentru ca depasesc masura... Trebuie sa studiezi acasa cauza, cautand cu de-
amanuntul care sunt persoanele interesate, imprejurarile, locurile, obiceiurile,
documentele, pe scurt, toate elementele din care se poate scoate nu numai
argumente numite "bazate pe arta", ci poti afla si care sunt martorii de temut
si cum trebuie combatuti. De fapt, importa foarte mult daca acuzatul e chinuit
de invidie, ura sau dispret pentru ca invidia e indreptata in general contra
celor mai mari; ura contra celor egali; dispretul loveste pe inferiori.

    Dupa ce a cercetat cauza cu de-amanuntul, dupa ce a examinat tot ce ii

poate fi util sau daunator, avocatul va lua asupra-si un al treilea rol, al
judecatorului. Isi va inchipui ca in fata sa se dezbate cauza si va trage
concluzia ca ceea ce l-ar fi convins pe el daca ar fi judecat, elementul acela va
fi convingator, pentru oricine ar judeca. In felul acesta, arareori il va insela
rezultatul. Daca se intampla, e din vina judecatorului."

    

    

Ce trebuie sa observe oratorul cand ia un proces

    "Dupa ce oratorul isi va dobandi suficiente puteri in tot felul de lupte, prima
lui grija va fi sa stie ce procese sa ia. Ca om corect va prefera de buna seama
sa apere decat sa acuze. Dar nu se va feri, totusi, de numele de acuzator intr-
atat incat nici o indatorire publica sau privata sa nu il poate determina a
chema la raspundere pe cineva pentru felul sau de viata. Caci chiar legile ar fi
fara valoare daca nu ar fi sprijinite de glasul corespunzator al avocatului. Si,
daca n-ar fi o lege a naturii sa ceri pedepsirea crimelor, ar fi cam acelasi lucru
cu a le autoriza. De asemenea, a da libertate de actiune celor rai inseamna a fi
contra celor buni. De aceea, oratorul nu va lasa nerazbunate plangerile aliatilor
nostri, nici uciderea unui prieten sau a unei rude, nici conspiratiile urzite
impotriva statului. Nu pentru ca ar dori cu lacomie pedepsirea celor vinovati, ci
pentru ca vrea vindecarea viciilor si indreptarea moravurilor. Caci cei care nu
pot fi redusi prin ratiune la o putere mai buna, numai prin frica pot fi tinuti in
frau. De aceea, daca a trai din acuzari si a denunta pentru rasplata pe cei
vinovati e un fel de talharie, dimpotriva, a face inofensiv pe omul care traieste
in stat trebuie socotita o fapta similara cu apararea patriei. Din acest motiv,
barbatii de frunte ai statului nu au refuzat sa indeplineasca aceasta latura a
indatoririlor lor de oratori, ba chiar se credea ca prin acuzarea cetatenilor rai
tinerii cu renume dau statului chezasie de patriotism, fiindca faptul ca ei urau
pe cei necinstiti si isi atrageau prin aceasta ura, se socotea drept dovada a
sinceritatii si a sentimentelor lor bune. Acest lucru l-au facut Hortensius,
Lucullii, Sulpicius, Cicero, Cezar, multi altii si mai ales cei doi Cato, dintre care
unul a fost numit cel intelept; celalalt daca nu va fi considerat si el intelept;
celalalt daca nu va fi considerat si el intelept, nu-mi pot da seama cui i se va
potrivi acest epitet.

    Dar oratorul nu va lua apararea oricarui; in nici un caz nu va deschide si

piratilor portul frumos al salvarii, adica elocinta sa, ci va cumpani bine cauza
pe care o va apara. Fiindca, totusi un singur om nu poate apara pe toti
impricinatii de buna-credinta, care sunt desigur multi avocatul va tine seama si
de recomandatii si de calitatea impricinatilor, astfel incat sa nu cedeze
niciodata decat unei influente foarte oneste; caci un om de bine nu poate avea
prieteni decat tot un om de bine ca el. Dar trebuie inlaturate cele doua cai de a
ajunge, adica oferirea sprijinului tau persoanelor puternice contra celor umile,
sau de a pleda numai pentru cei mici impotriva oamenilor suspusi; caci nu
rangul face cauzele drepte sau nedrepte.

    In orice ca, insa, sfiala sa nu-l impiedice pe orator sa renunte la un proces
pe care l-a primit fiindca i se parea drept, dar, studiindu-l, a vazut ca e
nedrept; aceasta sa o faca numai dupa ce i-a spus impricinatului adevarul. De
fapt, daca judec bine, folosul cel mai mare adus clientului e sa nu-l inselam cu
sperante false. Daca nu asculta sfaturile avocatului, nu merita sa te ostenesti
pentru el. Si, in tot cazul, nu convine oratorului de care il formez eu sa apere o
cauza pe care o stie nedreapta. De fapt, daca va apara o cauza falsa din
motivele enumerate mai sus, conduita sa va fi totusi onesta.

    Se poate discuta daca oratorul trebuie sa pledeze totdeauna fara plata.
Daca averea familiala ar pretinde un supliment mai insemnat pentru cele
necesare traiului, oratorul, in acord cu randuielile tuturor filozofilor, va admite
sa i se dea un semn de recunostinta, deoarece si lui Socrate i se duceau
contributii pentru trai. Acest gest e nu numai cuvenit, ci si necesar, pentru ca
insasi aceasta indeletnicire si timpul acordat treburilor altora ne rapeste
posibilitatea de a castiga in alt chip cele necesare.

    Dar, si in acest caz, trebuie sa pastram masura; si importa foarte mult de la

cine, cat si cat timp primim. Insa practica piratereasca de a tocmi si targuirea
respingatoare de a fixa pret riscurilor va displacea chiar si oamenilor mai putin
cinstiti. Mai ales ca cel care apara oameni corecti si cauze oneste nu are sa se
teama de ingratitudine; daca va intalni vreunul de felul acesta, prefera ca
paguba sa fie a lui. Deci oratorul nu va voi sa castige mai mult decat e
suficient; si chiar de ar fi sarac, nu va lua nimic cu titlu de salar, ci numai ca
un contra-serviciu, stiind ca el a prestat mult mai mult. Caci daca aceasta
binefacere nu trebuie sa se vanda, nu inseamna ca trebuie sa fie gratuita. Intr-
un cuvant, recunostinta il priveste indeosebi pe debitor".

    

    

Cunoasterea istoriei e si ea necesara oratorului

    "Dar, in primul rand, oratorul trebuie sa dispuna din plin de exemple, atat
vechi cat si noi. Trebuie deci sa cunoasca nu numai cele consemnate de
operele istorice, sau transmise prin traditie orala. Ori cele ce se petrec zilnic, ci
sa nu neglijeze nici creatiile poetilor celebri. Intr-adevar, faptele istorice sunt
acceptate ca marturii sau ca precedente. Dar si creatiile poetice au credit, fie
prin vechimea lor, fie ca sunt considerate plasmuiri ale oamenilor mari spre a
servi ca precepte. Asadar oratorul sa stie cat mai multe; de aceea batranii au
mai multa autoritate, pentru ca se crede ca au cunoscut si au vazut mai multe
decat altii, dupa cum afirma si Homer in dese randuri. Sa nu asteptam insa
aceasta ultima varsta, deoarece studiile ne dau posibilitatea, in privinta
cunoasterii faptelor, sa parem ca am trait chiar si in secolele trecute".

Daca retorica este o arta

    "Nu as mai sfarsi daca, lasandu-ma dus de placere, as vrea sa ma extind

asupra acestei probleme; sa trecem, deci, la chestiunea urmatoare: este
retorica o arta? Nici unul din cei care au lasat precepte asupra elocintei nu a
pus la indoiala acest fapt: din insusi titlul lucrarilor lor se constata ca ei au
scris despre arta retorica; Cicero spune chiar ca "ceea ce denumim retorica
este elocinta in forme artistice".

    Nu numai oratorii, care pot parea ca dau stralucire studiului lor, ci
majoritatea filozofilor, atat stoici cat si peripatetici, sunt de aceeasi parere. In
ce ma priveste, marturisesc ca am ezitat sa tratez aceasta problema, caci ce
om este intr-atat de strain nu numai de cultura, dar de bunul simt, incat
admite ca exista o arta a constructiei, a tesutului sau a fabricarii vaselor din
lut, dar sustine ca retorica, cea mai mare si mai frumoasa opera - cum am
spus mai sus - a ajuns la o culme atat de mareata fara ajutorul artei?

    Altii sustin ca retorica este un dar al firii, fara sa nege ca este ajutata de
exercitiu de pilda Antonius, in lucrarea lui Cicero, De oratore, spune ca retorica
este "un fel de observatie, nu o arta". Aceasta afirmatie nu a fost redata de
Cicero ca sa o luam drept adevarata, ci pentru a pastra caracterul lui Antonius
care disimula arta. Se pare ca Lysias avusese aceeasi parere; el aducea in
sprijinul opiniei sale faptul ca oamenii ignoranti, barbarii si sclavii, cand
vorbesc in propriul lor interes, folosesc un fel de exordiu, povestesc, dovedesc,
resping invinuirile si fac rugaminti, de parca ar fi o peroratie. Apoi ei adauga in
sustinerea parerilor lor cunoscutele subtilitati; tot ce e produs de arta nu a
existat inaintea artei; dar oamenii au vorbit totdeauna atat in favoarea lor, cat
si impotriva altora; dimpotriva, profesori ai acestei arte au aparut tarziu, cam
in vremea lui Tisias si Corax; deci elocinta a existat inaintea artei; prin urmare
nu este o arta. Nu ma trudesc sa aflu cand a inceput studiul elocintei; totusi la
Homer gasim pe Phoenix dand percepte de buna purtare si de vorbire; sunt
amintiti mai multi oratori, se intalnesc toate genurile de elocinta la cei trei
comandanti, si chiar gasim propuse intreceri de elocinta intre tineri; ba mai
mult, pe scutul lui Achile sunt sculptate, printre altele, procese si pledanti.

    Este de ajuns sa amintesc ca tot ce s-a perfectionat prin arta si are

inceputul in natura; in caz contrar, sa suprimam medicina, care s-a nascut din
observarea a ceea ce inseamna sanatate si din contrariul ei, si care, dupa
parerea unora, consta in intregime din experienta; caci cineva a legat o rana
inainte ca medicina sa fi fost o arta, si a domolit febra prin odihna si abtinere
de la mancare, nu fiindca a vazut ratiunea acestui fapt, ci pentru ca l-a
constrans insasi starea sanatatii. Arhitectura, de asemenea, sa nu mai fie
considerata o arta; caci de buna seama cei dintai oameni care au facut colibe,
le-au facut inainte de existenta artei; la fel, muzica, pentru ca la toate
neamurile exista cantece si dans. Prin urmare, daca orice fel de vorbire trebuie
numita retorica, recunosc ca retorica a existat inaintea artei. Daca, insa,
consideram orator pe oricine vorbeste - si in vremea aceea ei nu vorbeau ca
niste oratori - este necesar sa recunoastem ca oratorul a fost format prin arta
si ca el n-a existat inaintea artei. Prin aceasta respingem si afirmatia ca nu
apartine artei ceea ce se realizeaza fara invatatura, dar ca oamenii stiu vorbi,
chiar fara invatatura. In sprijinul acestei afirmatii ei citeaza pe Demades,
vaslasul, si pe Eschine, actorul , care au fost oratori; dar nu au dreptate, caci
nu poate fi orator cine n-a invatat sa fie si pe de alta parte, despre Demades si
Eschine ar fi mai exact sa se spuna ca au invatat arta tarziu, nu niciodata;
totusi, Eschine inca de la inceput s-a initiat in literatura; tatal sau era chiar
profesor de literatura; cat despre Demades nu este lucru cert ca nu a invatat
niciodata; de altfel, exercitiul continuu al cuvantului a putut fauri din el pe
oratorul atat de mare de mai tarziu; caci practica este mijlocul cel mai eficace
de a invata. Dar e permis sa afirmam ca ar fifost mai stralucit daca ar fi
studiat; de altfel el insusi nu a indraznit sa-si scrie discursurile, desi stim cat
de mult era apreciat pentru felul cum le sustinea.

    Aristotel, asa cum obisnuieste de dragul discutiei, formuleaza ingenios in

Gryllus cateva argumente impotriva retoricii, cu agerimea ce-l caracterizeaza;
tot el insa a scris un tratat in trei carti despre arta oratorica si in prima carte
marturiseste nu numai ca retorica e o arta, dar ii atribuie o parte din politica
precum si din dialectica.

    Se formuleaza o multime de obiectii care se sprijina insa pe putine

argumente. Voi raspunde, deci, pe scurt celor mai puternice dintre ele, pentru
ca discutia sa nu se intinda la infinit. Prima lor argumentare este scoasa din
insusi obiectul retoricii. Ei spun ca toate artele au o materie, ceea ce este
adevarat, dar ca retorica nu are o materie proprie; voi dovedi in cele ce
urmeaza ca aceasta afirmatie nu este adevarata. A doua este o afirmatie
rautacioasa; nici o arta nu se poate sprijini pe idei false, fiindca nu se poate
constitui fara o percepere directa, care este intotdeauna adevarata; retorica se
sprijina pe idei false, deci retorica nu este o arta. In ce ma priveste, voi
recunoaste ca retorica spune uneori lucruri false in loc de adevar; dar nu voi
admite ca ea se sprijina pe o idee falsa, fiindca este mare deosebirea intre ce
gandesti tu si ce faci pe altul sa gandeasca. Chiar si un general adeseori
recurge la mijloace inselatoare, de pilda Hanibal, inconjurat de Fabius, a legat
de coarnele boilor craci subtiri si, aprinzandu-le, a mimat turma de vite, in
timpul noptii, spre dealurile din partea opusa; a dat dusmanului impresia ca
armata sa se retrage; el a inselat insa numai pe dusman, fiindca personal isi
dadea foarte bine seama de adevar.

    De asemenea Theopomp lacedemonianul, cand a evadat din inchisoare

mascat ca femeie schimband imbracamintea cu a sotiei sale, nu s-a inselat
asupra propriei sale persoane, ci i-a inselat pe paznici. La fel oratorul, cand
intrebuinteaza falsul drept adevar, stie ca inseala, dar inseala pe altul. Oare
Cicero, cand, in procesul lui Cluentius, s-a laudat ca i-a cufundat in intuneric
pe judecatori, nici el insusi n-a vazut nimic? La fel pictorul, cand reuseste
datorita puterii sale sa faca impresia ca unele figuri sunt prezentate in relief,
altele dimpotriva, stie ca toate sunt pe un singur plan.

    Se mai poate spune ca toate artele au un scop anumit spre care tind, dar ca
in retorica sau nu exista nici un scop, sau nu se atinge scopul pe care si-l
propune. Ei sustin neadevaruri; caci noi am aratat ca exista un scop si care
anume. Oratorul il va atinge intotdeauna, caci intotdeauna va vorbi bine. Dar
aceasta obiectie, are, poate, valoare impotriva acelora pentru care scopul
retoricii este convingerea; oratorul si arta definita de noi nu depind de
rezultat; fara indoiala cel care vorbeste tinde spre victorie: dar, in caz ca a
vorbit bine, chiar daca nu invinge, a realizat ceea ce se intelege prin arta. Caci
si carmaciul doreste sa ajunga in port cu nava neatins; daca, totusi, e oprit de
furtuna, nu-si merita mai putin numele de carmaci si va spune cunoscutele
cuvinte "numai sa tin drept carma"; medicul doreste insanatosirea bolnavului;
daca, fie din cauza gravitatii bolii, fie din necumpatarea bolnavului sau din alte
motive nu isi atinge scopul, el, in caz ca a tratat pacientul conform regulilor,
nu s-a abatut de la rostul medicinei. Tot asa pentru orator, tinta este sa
vorbeasca bine; caci arta aceasta, asa cum vom arata ceva mai departe,
consta in actiune, nu in efectul actiunii. Este deci fals sa se spuna ca artele stiu
cand si-au atins scopul si ca retorica nu stie; caci fie are isi da seama cand
vorbeste bine.

    Retorica este de asemenea acuzata ca trage foloase chiar din vicii, ceea ce
nu face nici o arta; caci ea pledeaza - spun ei - pentru neadevaruri si starneste
pasiuni.

    Cand porneste dintr-o buna intentie nu e nimic nedemn; de aceea nici nu e

greseala. Caci chiar inteleptului ii este ingaduit sa spuna o minciuna; la fel
oratorul va fi obligat sa trezeasca sentimente, daca in alt fel nu va putea
aduce pe judecator la hotararea cea dreapta; caci judeca uneori si oameni fara
cultura care trebuie adeseori inselati tocmai ca sa nu greseasca. Dar daca mi
s-ar da judecatori intelepti, numai adunari si consilii de intelepti, daca invidia,
influenta, parerea preconceputa si martorii falsi nu ar avea nici o putere, rolul
elocintei ar fi redus si ar consta aproape numai din a trezi placere.

    Daca, dimpotriva, sufletele auditorilor sunt nestatornice si adevarul e

primejduit de atatea rele, trebuie sa lupti cu ajutorul artei si sa intrebuintezi
mijloacele care-ti sunt utile; la fel cine s-a indepartat de la calea dreapta nu
poate fi readus la ea decat printr-un ocol.

    Dar din faptul ca in orice proces partile vorbesc in contradictoriu se aduc

retoricii acuzatii care par foarte intemeiate. De aici urmatoarele argumente:
nici o arta nu se contrazice, pe cand retorica se contrazice; nici o arta nu
distruge ce a construit, ori retoricii i se intampla aceasta; de asemenea
retorica invata ce trebuie spus sau ce nu trebuie spus; deci nu este o arta, atat
pentru motivul ca da invataminte despre ceea ce nu trebuie spus, cat si pentru
motivul ca, dand precepte asupra a ceea ce trebuie spus, ea ne invata si
contrariul.

    E limpede ca toate aceste acuzatii privesc retorica straina omului si virtutii
insasi; de altfel unde cauza e nedreapta nu este retorica; se intampla in vreun
caz cu totul exceptional - ca un orator - intelegem om corect sa poata sustine
indiferent care din cele doua puncte de vedere opuse.Totusi, nu e imposibil ca,
uneori, cauze drepte sa duca la convingeri contrarii pe doi intelepti; ei cred -
caci asa le dicteaza ratiunea - ca trebuie chiar sa lupte intre ei; voi raspunde
obiectiilor, pentru a demonstra ca aceste invinuiri sunt neintemeiate chiar
impotriva acelora care considera oratoria compatibila cu moravurile rele.

    Retorica nu se contrazice; de fapt se opune o cauza altei cauze, nu retorica

retoricii insasi. De asemenea, daca oameni care au invatat aceeasi disciplina
lupta intre ei, nu inseamna ca disciplina nu este o arta; altfel, nu ar exista nici
o arta a armelor, fiindca adeseori se lupta intre ei gladiatori formati la acelasi
profesor, n-ar exista nici arta carmuirii corabiilor, fiindca in luptele navale un
carmaci lupta impotriva altui carmaci; nici arta conducerii de osti, fiindca lupta
comandat cu comandant.

    De asemenea retorica nu darama opera construita de ea, caci nici oratorul
nu-si distruge propriile argumente si nici retorica, caci in sistemul acelora
pentru care scopul retoricii este convingerea, daca doi oameni corecti au ajuns
in conflict - asa cum am spus - se va cauta verosimilul; dar daca ceva este mai
verosimil nu inseamna ca altceva nu poate fi verosomil. Dupa cum intre alb si
mai alb, intre dulce si mai dulce nu exista contradictie, tot astfel ce este mai
probabil nu se opune la aceea ce este probabil. Pe de alta parte, retorica nu
prescrie niciodata ce nu trebuie spus, nici contrariul a ceea ce se cade sa fie
spus, ci ce trebuie spus in fiecare cauza. Nu intotdeauna este chemata sa
apere adevarul, desi acesta este cazul cel mai frecvent; cateodata insa
interesul general ii cere sa apere neadevaruri.

    In cartea a doua a operei lui Cicero De oratore sunt ridicate si urmatoarele
obiectii: arta consta din cunoasterea precisa; oratorul se bazeaza pe opinie, nu
pe stiinta, fiindca vorbeste in fata unor oameni in necunostinta de cauza si
fiindca uneori el insusi nu cunoaste precis faptul la care se refera.

    Prima obiectie, daca judecatorul stie despre ce e vorba, nu priveste arta

oratorului; trebuie dat raspuns celeilalte: arta presupune cunoasterea precisa.
Retorica este arta de a vorbi bine, iar oratorul stie sa vorbeasca bine. Dar, se
obiecteaza, nu stie daca este adevarat ceea ce spune. Insa nu sunt mai siguri
nici cei care sustin ca originea tuturor lucrurilor o constituie focul ori apa, sau
cele patru elemente, sau atomii indivizibili; nu sunt mai siguri nici invatatii
care socotesc distantele dintre astre ori dau marimea Soarelui si a Pamantului;
cu toate acestea, ei denumesc diplina lor arta. Daca insa metoda face ca
datorita fortei argumentelorele sa para nu simple opinii, ci stiinta, aceeasi
metoda poate oferi acelasi avantaj oratorului. Dar oratorul nu stie daca este
justa cauza sa. Nici medicul nu stie daca intr-adevar il doare capul pe pacientul
care se plange de dureri de cap; totusi il ingrijeate, ca si cand ar fi adevarat,
iar medicina e desigur o arta. De altfel, retorica nu isi propune sa spuna
intotdeauna cu orice pret adevarul, ci intotdeauna verosimilul. Ori oratorul stie
ca ceea ce spune este verosimil. La aceste obiectii adversarii adauga faptul ca
adeseori oratorii apara in unele procese tocmai ceea ce au combatut in altele.
Aceasta este vina omului, nu a artei.

    Acestea sunt principalele invinuiri aduse retoricii; celelalte sunt mai

neinsemnate; sunt pornite in realitate tot din aceste izvoare.

    De altfel, faptul ca retorica este o arta se demonstreaza in cateva cuvinte.

Caci, daca arta este, cum a sustinut Clente, o putere care se manifesta prin
metoda, adica prin ordine, desigur toti admit ca pentru a vorbi bine exista o
metoda si o ordine; daca acceptam definitia, aproape unanim admisa, ca arta
consta dintr-un ansamblu de perceptii adevarate care actioneaza in vederea
unui scop util al vietii, noi vom arata ca nici unul din aceste elemente nu
lipseste retoricii. Sa adaug faptul ca ea consta, ca si celelalte arte, si din teorie
si din practica? Si nu poate sa nu fie o arta din moment ce dialectica este o
arta, cum se admite in general, fiindca retorica se deosebeste de dialectica mai
mult ca specie decat ca gen. Sa nu omitem nici considerentul ca acolo unde
unul poate proceda dupa reguli, iar altul fara reguli exista o arta; si ca acolo
unde reuseste mai bine cel instruit decat cel neinstruit exista o arta.

    Ori, in domeniul retoricii, nu numai ca cel invatat va invinge pe cel

neinvatat, dar chiar si unul mai invatat va intrece pe cel invatat; astfel,
retorica nu ar avea atatea precepte, nici atat de mari profesori, care sa le
transmita. E un adevar care trebuie recunoscut de toti, cu atat mai mult de
noi, care nu separam ideaa de orator de barbatul corect."

Daca retorica este utila

    "Urmeaza sa discutam problema utilitatii retoricii; caci unii oameni

obisnuiesc sa o atace cu inversunare si, ceea ce este rusinos, folosesc pentru
acuzarea oratoriei tocmai mijloacele artei oratorice. Elocinta este - spun ei -
aceea care scapa peraufacatori de la pedeapsa; datorita inselatoriei, acesteia
sunt condamnati uneori oameni buni, se iau cele mai rele hotarari, se isca nu
numai atacuri si tulburari populare, dar chiar razboaie inversunate; in sfarsit
folosirea elocintei este cu atat mai mare cu cat ajuta minciuna impotriva
raului. Si pe Socrate il acuza comicii ca invata pe altii cum devine buna o
cauza rea si despre Tisias si Georgias, Platon spune ca fac promisiuni
asemanatoare. Si acestora li se adauga exemple luate de la greci si de la
romani si sunt insirati oameni, care folosind elocinta aducatoare de pieire nu
numai in cazuri particulare, dar chiar in probleme publice, au tulburat sau
chiar au distrus state; ei arata ca, din aceste motive, oratoria a fost alungata
din statul lacedemonienilor si ca, chiar in Atena unde oratorul este oprit sa
utilizeze pateticul, s-a redus din puterea oratoriei.

    Cu rationamente de genul acesta, nici comandantii de osti nu vor fi utili, nici
magistratii, nici medicina, nici, in sfarsit, filozofia insasi; exista si doctori care
folosesc otrava; si printre aceia care poarta cu nevrednicie numele de filozofi
adeseori au fost descoperite cele mai grave nelegiuiri. Sa refuzam si hrana,
caci adeseori aduce boala; sa nu mai intram in locuinte, caci uneori ele se
prabusesc peste locatari; sa nu se mai lucreze sabii pentru soldati, caci
aceleasi arme le poate folosi un talhar. Cine nu stie ca focul, apa, fara de care
nu ar putea exista viata si - pentru a nu ma opri la obiecte de pe pamant -
soarele si luna, cele mai de seama astre, sunt si vatamatoare uneori? Insa ce
va nega oare vreodata ca vestitul Appius Caecus a zadarnicit, prin forta sa
oratorica, pacea rusinoasa oferita de Pyrrhus? Sau elocinta divina a lui M.
Tullius n-a fost pe gustul poporului atat cand a vorbit impotriva legilor agrare,
cat si cand a zdrobit indrazneala lui Catilina? In timp de pace nu i s-au adus
multumiri publice, cinstea cea mai mare care se acorda comandantilor
victoriosi in razboaie? Un discurs nu alunga oare de multe ori teama din
sufletele inspaimantate ale ostasilor? si nu invata pe cei care au de infruntat
atatea primejdii in lupta ca gloria este preferabila vietii? Dar lacedemonienii si
atenienii nu ma impresioneaza mai mult decat poporul roman, care a avut un
deosebit respect pentru oratori. De altfel nu cred ca intemeietorii de orase ar fi
putut reusi in alt chip sa inchege in popoare acea multime ratacitoare, daca nu
ar fi convins-o vreun glas priceput; nici legiuitorii n-ar fi obtinut - fara
neintrecuta putere a elocintei - ca oamenii sa se supuna de bunavoie robiei
legilor. Ba, mai mult: insesi perceptele morale, oricat sunt de nobile prin
natura lor, totusi au mai mare putere in formatarea caracterelor cand
stralucirea cuvantului pune in lumina frumusetea fondului. De aceea, chiar
daca armele elocintei sunt sabii cu doua taisuri, nu este just sa consideram ca
e rau ceea ce poate fi bine utilizat.

    Dar aceste chestiuni pot constitui, eventual, obiect de discutie pentru aceia
care au redus retorica la puterea de a convinge. Dimpotriva, daca retorica este
"stiinta de a vorbi bine" - definitie acceptata de noi - oratorul trebuie sa fie in
primul rand un om moral in acest caz trebuie sa recunoastem ca si retorica
este utila.

    Si, pe Hercule, acel zeu, cel dintai, parinte al lucrurilor si fauritor lumii, prin
nimic nu a deosebit pe om de celelalte fiinte muritoare, decat prin darul
graiului. Caci vedem necuvantatoare cu corpuri care ne intrec prin marime,
forta, robustete, rezistenta ori iuteala; vedem ca au mai putina nevoie de
ajutor venit din afara; ca ele stiu, din instinct, fara invatator, sa umble mai
repede, sa se hraneasca si sa treaca inot apele. Cele mai multe se apara de
frig prin insusi invelisul propriului lor corp; unele sunt prevazute de la nastere
cu arme si gasesc aproape de-a gata hrana; mare e insa truda oamenilor
pentru toate acestea: deci pe noi ne-a daruit in chip deosebit cu ratiune si a
avut grija ca prin ea sa ne faca asemenea zeilor nemuritori.

    Dar ratiunea insasi nu ar fi atat de utila si nu ar fi atat de evidenta in noi,

daca nu am putea reda prin cuvinte cele concepute cu mintea; caci graiul ne
deosebeste, mai mult decat inteligenta sau gandirea, de celelalte fiinte. Intr-
adevar, in alcatuirea de culcusuri, in impletirea de cuiburi, in cresterea si in
recunoasterea propriilor pui, ba chiar in strangerea de provizii pentru iarna, ori
in crearea de substante care nu pot fi imitate de noi - cum e ceara sau mierea
- intervine, poate, contributia unei ratiuni oarecare, dar aceste fiinte fiind
lipsite de grai sunt numite mute si lipsite de ratiune. In sfarsit, pe oamenii
lipsiti de grai ce putin ii ajuta sufletul, desi e de natura divina!

    Deci, daca zeii ne-au harazit un dar mai bun decat cuvantul, ce am putea
considera mai demn de atentia si de osteneala noastra? Prin ce am dori sa
depasim pe ceilalti oameni, daca nu tocmai prin ceea ce omul insusi intrece pe
celelalte fiinte? Adaugati ca nici o arta nu rasplateste mai din plin munca.
Aceasta se vede limpede, daca ne vom gandi de unde a pornit arta oratoriei si
pana unde s-a ridicat; si inca mai poate inainta. Caci nu amintesc cat este de
util si cat se cuvine ca un om corect sa-si apere prietenii, sa conduca prin
sfaturi senatul, sa-si atraga poporul, oastea; dar nu este oare frumos insusi
faptul ca dintr-o inteligenta comuna tuturor si din cuvintele pe care le folosesc
toti oamenii obtii atata lauda si glorie incat faci impresia nu ca - vorbesti sau
pledezi ci - cum s-a spus despre Pericle - ca fulgeri si tuni?"

De ce trebuie sa tina seama oratorul cand pledeaza

    "Regulile care trebuie observate de orator in actiune au fost aratate aproape

in intreaga opera. Totusi, voi atinge cateva puncte proprii acestui capitol
referitoare nu atat la felul de a tine discursul, ci mau mult la indatoririle
oratorului.

    Inainte de toate, dorinta de renume sa nu-l abata pe orator de la interesul

cauzei pe care o apara, lucru ce se intampla cu cei mai multi. Comandantii de
osti nu aduc armata intotdeauna peste campii placute ci, de cele mai multe ori,
urca dealuri greu accesibile, pentru a cuceri cetati asezate pe stanci abrupte
sau intarite cu imense fortificatii. La fel, discursul va folosi cu placere ocazia de
a se desfasura mai din plin, de a lupta cu adversarul in camp deschis spre
placerea asistentei. Dar daca va fi obligat sa patrunda in terenul spinos al
chestiunilor judiciare sau sa scurteze adevarul in ascunzisurile lui, nu-i va da
doar tarcoale, nici nu va utiliza cugetari vioaie si scanteietoare, ca pe niste
proiectile, ci va duce razboiul prin lucrari de fortificatii, mine, curse si metode
secrete. Toate aceste procedee primesc aplauze nu in momentul aplicarii, ci
dupa ce au fost aplicate; de aceea, chiar cei mai dornici de a face impresie
buna trag mai mult folos din ele. Intr-adevar, dupa ce a rasunat intre
aplauzele alor sai discursul unuia, plin de parada dar fara miez, se vede
ridicandu-se mai puternic gloria adevaratelor calitati. Judecatorii arata pe fata
cine i-a miscat; sentimentul cunoscatorilor prevaleaza si, pentru un discurs,
orice lauda e valabila numai dupa ce a fost terminat.

    Cei vechi, intr-adevar, obisnuiau sa-si ascunda elocinta. M. Antonius

recomanda acest lucru ca sa se dea mai multa crezare oratorilor si pentru a
face mai putin sensibile cursele avocatilor. Dar elocinta, asa cum era pe
vremea aceea, putea fi disimulata; caci pe atunci nu dobandise atata stralucire
incat sa strabata toate obstacolele ce i se aruncau in cale. De aceea e bine ca
artificiile si planurile noastre sa ramana ascunse, caci orice stratagema daca e
descoperita nu poate avea efect. Aceasta e tot ce poate ramane ascuns in
elocinta. Caci vorbele alese, sentintele de efect, figurile elegante sau nu exista
in vorbire, sau sunt evidente. Dar tocmai pentru ca ele atrag atentia nu trebuie
sa facem parada de ele; si, daca ar de ales una din doua prefer sa fie laudata
cauza decat avocatul. Totusi, oratorul va alcatui o atare incheiere incat sa para
ca a sustinut foarte bine o cauza foarte buna. Caci fara indoiala nimenu nu
pledeaza mai rau decat acela care place cand cauza displace; e de la sine
inteles ca a luat ceea ce place dinafara cauzei.

    Oratorul nu trebuie sa dispretuiasca predarea de cauze mai putin

importante, sub pretext ca sunt sub demnitatea lui, sau ca un subiect mai
putin frumos ii diminueaza reputatia. Caci motivul cel mai just pentru a lua un
proces este faptul ca aceasta e datoria nostra; apoi este de dorit ca prietenii
nostri sa aiba procese cat mai neimportante; in sfarsit a vorbit bine cel care a
vorbit la nivelul subiectului. Dar unii, daca din intamplare au luat o cauza care
se preteaza mai putin la elocinta, o indoapa cu circumstante dinafara cauzei,
si, daca nu au altceva la indemana, umplu golurile pledoariei cu invective
intemeiate, daca se poate daca nu, cu invective imaginare. Esential este sa
aiba material unde sa-si dea frau liber talentului si sa starneasca aplauze cand
vorbesc. Eu consider acest procedeu atat de incompatibil cu oratorul
desavarsit, incat cred ca nu trebuie sa dea curs acestor invective nici cand
sunt intemeiate, decat daca ar cere-o cauza. Este cu adevarat o elocinta de
caine, dupa expresia lui Appius, a-ti lua sarcina de a vorbi de rau. De altfel, cei
care procedeaza asa trebuie sa se astepte sa fie si ei tratati astfel, si, in cazul
cel mai bun, clientul plateste indrazneala avocatului sau. Dar aceste consecinte
sunt insemnate in comparatie cu viciul insusi, caci intre a vorbi de rau, si de a
comite raul nu este alta deosebire decat prilejul. E o bucurie josnica, nedemna
de om, si neplacuta nici unuia dintre auditorii cinstiti; totusi o cer impricinatii
de multe ori pentru ca prefera sa se razbune decat sa se apere. In tot cazul, si
in multe alte privinte avocatul nu trebuie sa lucreze dupa capriciul lor. Si in
cazul de fata ce om, in vinele caruia curge sange liber, ar accepta sa devina
insolent dupa pofta altuia?

    Unii avocati se napustesc bucuros si impotriva avocatilor partii adverse.

Acest procedeu, afara de cazul ca l-au meritat, este neomenesc, gandindu-ne
la respectul reciproc cerut oamenilor de aceeasi profesie. Apoi, e nefolositor
celui care vorbeste pentru ca si cel ofensat are dreptul de a-i raspunde la fel;
in sfarsit este daunator cauzei pe care o apara, fiindca adversarii ii devin
dusmani declarati si, oricat de mica le-ar fi puterea , injuria le-o mareste. Dar
mai presus de toate, acestia isi pierd stapanirea de sine - calitate care asigura
unui orator cea mai mare prestanta si incredere - daca din om corect se
schimba intr-un larmuitor si urlator necontrolat, care tine seama nu de
dispozitia sufleteasca a judecatorului, ci de artagul clientului sau.

    De multe ori preferinta de a vorbi deschis duce la o indrazneala periculoasa

nu numai pentru cauza, ci si pentru acela care vorbeste astfel. Intr-adevar, nu
fara temei dorea Pericle sa nu-i vina in minte vreun cuvant cu care sa supere
poporul. Ceea ce credea Pericle despre popor eu cred despre toti auditorii,
pentru ca si ei ne pot face atata rau. Caci cuvantul ce a parut curajos cand l-ai
spus este considerat prostie, daca a jignit.

    Acum, fiindca modul de a pleda se deosebeste in general la diferitii oratori

si fiindca munca este taxata de catre unii drept spirit greoi, iar la altii
volubilitatea e considerata indrazneala, cred ca e nimerit sa arat care imi pare
mie masura justa. In compunerea discursului se va depune cat mai multa
grija. Caci a pleda mai rau decat poti nu denota numai neglijenta, ci de-a
dreptul incorectitudine, iar fata de cauza pe care ai luat-o perfidie si tradare.
De aceea, avocatul nu trebuie sa ia mai multe cauze decat stie ca va fi capabil
sa pledeze. Va scrie ceea ce trebuie sa spuna si, daca imprejurarea ii va
permite, "si le va intipari", dupa expresia lui Demostene. Dar aceasta nu va fi
posibil decat daca vorbeste el primul, sau, in procesele criminale, daca data
este fixata cu cateva zile inainte. Cand insa trebuie sa raspunda imediat, nu
poate pregati totul mai dinainte; de asemenea, cand partea adversa ii face alte
obiectii decat s-a asteptat. De fapt, oamenii se indeparteaza cu regret de cele
pregatite inainte si in tot decursul actiunii se uita si cauta daca nu ar putea
smulge ceva din discursul scris ca sa-l insereze in cele improvizate. Chiar daca
reusesc, partile nu se sudeaza si acest lucru se observa usor, nu numai pentru
ca locul unde se insereaza prezinta fisuri, ca in orice lucrare rau inchegata, ci
si pentru ca insusi tonul nu se potriveste. Astfel nici improvizarea nu-si poate
lua avant, nici textul pregatit dinainte nu se poate incadra bine si se impiedica
unul pe altul; caci cele scrise tin mintea pe loc, nu o urmeaza. Asadar, in
aceste pledoarii trebuie, cum zic taranii, sa stai tot in picioare.

    Dar fiindca orice cauza consta din afirmare si respingere, putem scrie
punctul nostru de vedere. De asemenea, pentru ceea ce stim sigur ca va
raspunde adversarul - caci cateodata stim sigur ce va raspunde - ne putem
scrie replica. Pentru rest exista o pregatire, anume sa cunoastem bine cauza,
iar o a doua pregatire o obtinem chiar in cursul procesului, ascultand cu mare
atentie ce spune adversarul. E bine totusi sa meditam mai dinainte asupra mai
multor chestiuni si sa fim pregatiti pentru orice eventualitate. Si acest lucru e
mai sigur decat scrisul, pentru ca e mai usor sa parasesti o idee sau sa o
transpui in alta parte.

    Dar fie ca trebuie sa improvizeze pentru a raspunde, fie ca il va constrange

altceva, oratorul nu se va considera coplesit si surprins daca cunostintele
teoretice, studiul si exercitiile i-au dat, printre altele, si posibilitatea de a vorbi
usor. Intotdeauna inarmat si pregatit de lupta, nu ii va lipsi elocinta in
pledoarie, intocmai cum nu ii lipsesc cuvintele in conversatiile zilnice si in cele
casnice. Si nu se va sustrage de la datorie niciodata, pentru un atare motiv,
daca va avea timp sa studieze cauza; caci celelalte ii vor sta intotdeauna la
dispozitie".

    

Despre exordiu

    "Ceea ce in latineste se numeste principium sau exordium, grecii l-au

denumit prooemim, termen ce-mi pare mai adecvat, caci termenii nostri dau
numai ideea de "inceput", pe cand grecii indica indeajuns de clar c aceasta
parte se gaseste inaintea abordarii subiectului despre care urmeaza sa se
vorbeasca.

    Denumirea poate proveni de la "cantec", si de la faptul ca chitaristii au

denumit proemim acele mici preludii pe care le canta pentru a-si atrage
bunavointa inainte de a canta bucata propriu-zisa; oratorii au adoptat si ei
acelasi termen pentru denumirea inceputului pe care il fac cu scopul de a
castiga favoarea judecatorilor inainte de a incepe pledoaria propriu-zisa; dar
termenul poate proveni si de la cuvantul grec - care are sensul de "drum",
apoi termenul a inceput sa denumeasca si ceea ce se spune inainte de a intra
in subiect. In orice caz, proemium inseamna ceea ce se poate spune cu folos in
fata judecatorului inainte de a-l informa despre fondul cauzei; procedam, deci,
gresit in scoli, unde intotdeauna tratam exordiul ca si cum judecatorul ar
cunoaste de mai inainte cauza.

    Aceasta provine din imprejurarea ca inaintea declamatiei se expune acea

cunoscuta, as zice, schita a procesului. In for, de asemenea, se poate ivi
uneori prilejul de a folosi acest gen de exordiu, dar numai in pledoariile
secunde, niciodata in primele, exceptand cazul cand vorbim in fata unui
judecator care cunoaste in adevar dinainte, pe alta cale, subiectul.

    Scopul exordului nu este altul decat pregatirea auditorului pentru a ne fi

mai favorabil cand vom expune celelalte parti ale cuvantarii. Majoritatea
autorilor de tratate retorice sunt de acord ca acest scop se realizeaza cand
reusim sa facem pe auditor binevoitor, atent si dispus sa cunoasca faptele, nu
inseamna ca aceste trei sentimente nu trebuie mentinute de-a lungul intregii
pledoarii, ci ca ele sunt necesare indeosebi la inceput, pentru a ne atrage
bunavointa si atentia judecatorului, ca, in acest fel, mai tarziu sa-l putem
cuceri.

    Bunavointa, dupa cum stim, se obtine dand exordiului un continut fie in

legatura cu persoanele, fie cu cauza insasi. In privinta persoanelor, nu exista
numai trei categorii, cum au crezut cei mai multi scriitori: reclamantul,
adversarul si judecatorul; caci uneori ceea ce putem spune in exordiu este
prilejuit chiar de avocatul care sustine acuzarea. Intr-adevar, desi acesta
vorbeste despre persoana sa foarte putin si masurat totusi e foarte important
sub toate aspectele pentru el daca va fi considerat un om de bine, corect. In
acest fel, el va parea ca aduce in proces nu staruinta interesata a avocatului,
ci aproape creditul moral al unui martor. De aceea, in primul rand, doreste sa
fie apreciat ca a venit sa sustina procesul manta de o indatorire familiala sau
de prietenie si, mai ales, daca este posibil, ca a venit chiar din interes de stat,
ori pentru a da un exemplu deosebit de important. Cu atat mai mult
impricinatii trebuie sa procedeze in asa fel incat sa para ca au ajuns la proces
dintr-un motiv important si onest, sau chiar din necesitate. Dar daca pentru
cel care pledeaza mijlocul principal de a-si castiga autoritate consta in
indepartarea oricarei banuieli ca ar fi luat asupra lui procesul pentru vreun
motiv josnic, ori din ura sau din ambitie, ne putem face un fel de recomandare
tacita daca spunem noi insine ca suntem slabi, neumblati prin judecati,
inferiori talentului avocatului partii, adverse cum face, in general, Messala, in
exordiile sale. Caci este fireasca atitudinea binevoitoare a auditorilor fata de
cei necajoti si un judecator constiincios asculta cu foarte multa bunavointa pe
aparatorul de care nu se teme ca vrea sa-i insele spiritul de dreptate. Asa se
explica, la oratorii vechi, grija de a-si acoperi maiestria vorbirii, grija cu totul
opusa laudaroseniei din vremea noastra.

    Trebuie sa evitam, de asemenea, de a parea injuriosi, rautaciosi, trufasi,

cartitori impotriva vreunui om sau a vreunei categorii sociale si, indeosebi
impotriva persoanelor pe care, jignindu-le, ne-am instraina implicit bunavointa
judecatorilor.

    Sa nu se spuna nimic impotriva judecatorului, nu numai pe fata, dar nici

chiar indirect; acest sfat n-ar avea rost sa dau, daca nu ar exista astfel de
cazuri.

    Chiar si aparatorul partii adverse poate inspira celui care pledeaza materie
pentru exordiu; uneori vom vorbi despre el cu respect, simuland ca ne temem
de elocinta si de influenta lui, pentru a trezi banuiala judecatorului fata de el;
alteori, vom vorbi despre acela cu dispret, dar foarte rar, cum a procedat
Asinius care, pledand pentru mostenitorii Urbinei, l-a prezentat pe Labienus,
care pleda pentru partea adversa, ca argument ca este nedreapta cauza pe
care o sustine.

    Cornelius Celsus spune ca astfel de inceputuri nu sunt exordii, fiindca sunt

in afara procesului; eu, insa, pe langa faptul ca ma conduc mai bucuros dupa
autoritatea celor mai mari oratori, socot ca intereseaza tot ce priveste
persoana aparatorului, fiindca este firesc ca judecatorii sa dea mai usor
crezare acelora pe care ii asculta mai cu placere.

    In privinta persoanei reclamantului insusi, se poate vorbi felurit. Uneori ne

referim la demnitatea lui, alteori recomandam slabiciunea lui; cateodata
relatam cate ceva despre meritele lui; va trebui sa ne exprimam mai cu
rezerva cand e vorba de meritele noastre, decat cand e vorba de ale altora.
Importanta pentru justitie sunt si sexul, varsta si conditia sociala a omului; de
pilda cand femeile, batranii sau minorii aduc in fata judecatorului calitatea lor
de copii, parinti ori sotii. Caci si sentimentul de mila, singur, poate indupleca
chiar pe judecatorul cel mai drept. Aceste puncte trebuie, insa, numai atinse in
exordiu, nu epuizate.

    Persoana adversarului este atacata de obicei cam prin aceleasi mijloace,

vazute, insa, din unghi contrar. Caci cei puternici nasc invidie, cei umili si
abjecti dispret, cei nerusinati si primejdiosi ura; aceste trei sentimente sunt
foarte puternice pentru a instraina inima judecatorului. Simpla lor enuntare nu
este insa suficienta; in acel fel poate proceda un avocat nepriceput; de cele
mai multe ori trebuie sa exageram ori sa diminuam, dupa interes; in aceasta
consta arata oratorului; restul e oferit de cauza insasi.

    Pe judecator il vom atrage nu numai elogiindu-l, mijloc care cere masura si
de care, de altfel, uzeaza in mod obisnuit ambele parti, ci legand elogierea lui
de interesele cauzei noastre. De pilda, pentru clientii de seama, sa apelam la
demnitatea judecatorului; pentru cei umili, la simtul sau de dreptate; pentru
cei nenorociti, la mila lui; pentru cei insultati, la severitatea sa, si altele de
acelasi fel.

    Asa vrea sa se cunoasca, daca este posibil, si firea judecatorului. Caci, dupa
cum va fi aspre, bland, placut, grav, dur, iertator, va trebui sa invocam in
interesul cauzei noastre insusiri ce ii sunt pe plac, ori sa atenuam pe cele
contrare firii lui.

    Se intampla, insa, uneori, ca judecatorul sa fie dusmanul nostru sau

prietenmul adversarilor. Aceasta imprejurare trebuie relevata de ambele parti
si, cred, indeosebi, de partea inspre care pare ca inclina mai mult. Caci exista,
uneori, judecatori incorecti care folosesc aceasta cale nedemna de a se
pronunta impotriva prietenilor si in favoarea acelora cu care poarta dusmanie
si de a comite o nedreptate pentru ca sa nu para ca au comis-o. Au fost si unii
judecatori care s-au pronuntat in propriile lor cauze. Caci din opera
"Observatii", publicata de Septimius, vad ca Cicero s-a gasit intr-o astfel de
situatie; de asemenea, eu insumi am pledat pentru regina Berenice, in fata ei
insasi. Si in acest caz procedeul este similar celui indicat mai sus: adversarul
sustine cu tarie increderea in succesul clientului sau, aparatorul se teme de
scrupulele magistratului.

    De asemenea, va trebui sa zadarnicim sau sa intarim ideea preconceputa a

judecatorului daca ne pare ca a adus-o de acasa gata formata. Uneori trebuie
sa inlaturam chiar sentimentul de teama; astfel Cicero, in Pro Milone, s-a
trudit sa arate judecatorilor ca demonstratiile militare ale lui Pompei nu erau
indreptate impotriva lor; alteori, dimpotriva, trebuie sa o strecuram in sufletul
judecatorilor; asa a procedat acelasi Cicero in discursul contra lui Verres.
Exista doua cai de a inspira teama; prima, frecventa si agreata, este de a
insinua ideea ca nu cumva poporul roman sa-si faca o impresie rea si sa
transfere procesul la alt tribunal; a doua cale, dura si rara - care se poate
aplica mai fara primejdie intr-un complet de judecata mai amplu (caci
judecatorii necinstiti dau indarat, iar cei buni se bucura)l nu as sfatui insa sa
se foloseasca aceasta cale in fata unui singur judecator, decat in lipsa de orice
alt mijloc. Daca necesitatea ne formeaza sa adoptam acest drum, nu mai e
nevoie de arta oratorica, asa cum este nevoie de ea cand faci recurs - desi
deseori este si in acest caz utila - sau cand acuzam pe judecator inainte de
pronuntarea sentintei, caci amenintarea si denuntarea le poate face si cine nu
este orator.

    Cand cauza ofera posibilitati de atragere a judecatorului, din acest fapt va

trebui sa alegem unele elemente pentru exordiu, anume pe cele care ne par
deosebit de favorabile.

    Nu este cazul sa enumar punctele favorabile noua in proces fiindca ele vor fi
evidente odata cunoscuta natura fiecarui proces. Nici nu pot fi indicate, data
fiind marea diversitate de cauze. Amintim numai ca, dupa cum este in
interesul nostru sa gasim si sa amplificam aceste puncte, tot asa trebuie sa
respingem total sau - cel putin, sa diminuam ceea ce dauneaza. Interesul
nostru justifica uneori si apelul la compatimire, aratand fie ca am suferit, fie ca
suntem amenintati sa induram o mare nenorocire. Nu sunt de pararea unor
autori care considera ca exordiul se deosebeste de peroratie prin aceea ca
peroratia se refera la trecut, iar exordiul are in vedere ce va urma; dupa
parerea mea, diferenta consta in faptul ca in exordiu trebuie sa se puna mai
multa masura si rezerva in trezirea compatimirii judecatorului, pe cand in
peroratie ne este ingaduit sa rascolim toate sentimentele, sa dam glas
persoanelor imaginare, sa inviem pe cei morti, sa prezetam pe cei dragi
acuzatului, mijloace mai putin utilizate in exordiu. Dar aceasta nu inseamna ca
exordiul trebuie sa aminteasca punctele indicate mai sus si sa arate ca ele nu
se aplica adversarului. De asemenea, este util sa cream impresia ca soarta
noastra va trezi compatimire daca suntem invinsi si ca adversarul, va deveni
insolent daca va invinge.

    Se obisnuieste ca exordiile sa se bazeze si pe circumstantele care au

legatura cu persoanele si cu cauzele in discutie. Pot avea legatura nu numai cu
fiintele foarte dragi amintite mai sus, ci si cu rudele, prietenii, uneori chiar cu
tinuturile si cetatile si, in general, cu orice ar suferi din pricina nenorocirii pe
care-l aparam.

    Increderea in sine, manifestata direct, da adeseori impresia neplacuta de

aroganta. Castiga favoarea judecatorilor si unele mijloace care, desi aproape
intotdeauna sunt comune ambelor parti, nu trebuie neglijate, fie si numai ca
sa nu le foloseasca adversarul. Ma gandesc la exprimarea unei dorinte, la
dezaprobari vehemente, la rugaminti si ingrijorare; caci in general atentia
judecatorului este treaza, daca prezinti dezbaterea drept ceva nou, important,
primejdios, care poate crea precedent, si mai ales daca judecatorul e convins
ca este in joc propria sa persoana sau interesul statului; sufletul lui trebuie
deci zguduit, trezind in el speranta, teama, admonestandu-l, rugandu-l, facand
apel chiar la vanitatea lui, daca vom crede util. Pentru mentinerea atentiei
auditorilor e foarte util sa dam impresia ca nu ii vom retine mult si ca nu vom
vorbi in afara cauzei. Fara indoiala si aceasta simpla atentie il va dispune pe
judecator sa afle cauza. Acelasi efect il are indicarea succinta si limpede a
esentei cauzei in care trebuie sa se pronunte (cum fac Homer si Vergiliu in
exordiile operelor lor); caci exordiul trebuie sa fie construit in asa fel incat sa
semene mai curand cu o enuntare decat cu o expunere de fapt; oratorul
trebuie sa arate nu cum si ce s-a petrecut, ci numai sa indice despre ce va
vorbi. Nu vad alt exemplu mai bun de dat oratorilor, decat exordiul din Pro A.
Cluentio al lui Cicero. "Am observat, judecatori, ca intreaga cuvantare a
acuzatorului este impartita in doua parti; una mi-a facut impresia ca se
bazeaza si are toata increderea in defavoarea care a insotit de mult judecata
adusa de Iunius; cealalta, abia atinge - din simpla obisnuinta, si inca timid Si
neincrezator - chestiunea otravizii, desi pentru ea s-a constituit acest complet
de judecata conform legii". Totusi acest procedeu, in toata amploarea lui, este
mai potrivit pentru replica decat pentru atac, fiindca in acest ultim caz trebuie
numai sa se aminteasca, judecatorului faptele, pe cand in cazul dintai trebuie
sa-i fie expuse.

    In ciuda convingerii unor mari autori, eu sustin ca judecatorul trebuie tinut
tot timpul atent si dispus sa fie informat; nu ca as ignora motivul invocat de ei,
anume ca nu ar fi in interesul unei cauze rele sa fie clar cunoscuta de
judecator, ci fiindca lipsa de cunoastere a judecatorului se datoreaza nu atat
neglijentei lui, cat erorii in care el a putut sa fie indus. Sa presupunem ca
adversarul a vorbit si l-a convins, poate; noi trebuie sa-l convingem de
contrariul; insa nu-i vom putea schimba parerea decat daca-l vom face
binevoitor si atent la ce vom spune. Ce trebuie deci sa facem? Sunt de acord
ca, pentru a atrage inspre noi atentia acordata de judecator mai inainte
adversarului, unele puncte trebuie atenuate, insulcite, sau aratate ca demne
de dispret.

    Este evident ca preceptele prezentate de mine variaza dupa felul cauzelor.

Majoritatea retorilor au deosebit cinci genuri de cauze: nobile, umile, nesigure
sau ambigue, uimitoare si obscure. La aceasta se pare ca pe drept se adauga
categoria cauzelor nedemne, pe care unii le inglobeaza in a celor umile, altii in
a celor uimitoare. Genul cauzelor neasteptate se numeste astfel deoarece
consta din cauze la care omul nu se asteapta. In cauzele ambigue trebuie sa
facem pe judecator deosebit de binevoitor, in cauzele obscure, sa-l dispunem
sa le cunoasca; in cele umile, atent; cat despre cauzele nobile, ele se
recomanda prin insasi natura lor; cauzele uimitoare si nedemne au nevoie de
paliative.

    De aceea unii disting doua genuri de exordii; ecordiul direct si exordiul prin
insinuare; exordiul direct cuprinde invocarea directa a bunavointei si atentiei.
Fiindca invocarea directa nu poate avea loc in cauzele nedemne, patrundem in
sufletul judecatorului prin insinuare, indeosebi cand cauza nu se prezinta
suficient de demna, fie pentru ca fapta este necinstita sau dezaprobata de
oameni, fie ca apartenentele o dezavantajeaza, sau ca trezeste revolta cand
avem ca adversar un patron sau un parinte, sau naste compatimire cand e un
batran, un orb sau un copil.

    Unii retori expun foarte pe larg mijloacele de remediere a acestor dificultati

si inventeaza, in acest scop, subiecte pe care le dezvolta ca pe niste pledoarii;
dar, fiindca diferitele situatii se nasc din cauze, nu pot fi prevazute toate
speciile; daca nu le tratam in general, cazurile sunt infinite. Astfel, planul va
reiesi din natura fiecarei cauze. As da un singur precept cu caracter general si
anume sa fugim de ce poate dauna si sa cautam ce ne poate fi util. Daca
dificultatea se daoreaza cauzei, recurgem la persoana. Daca dificultatea
provine de la persoana, recurgem la cauza; daca nici una nu ne vine intr-
ajutor, cautam ce loveste pe adversar; caci, dupa cum e de dorit sa ne
atragem mai multa simpatie decat adversarul, tot asa, la nevoie, este de dorit
sa se indrepte mai putina ura asupra noastra decat a lui.

    Cat despre faptele care nu pot fi negate, trebuie sa ne simlim sa dovedim

ca sunt exagerate, sau comise cu alta intentie, sau ca sunt fara legatura cu
chestiunea de fata, sau ca pot fi iertate deoarece faptasul se caieste, sau ca
impricinatii si-au si primit indeajuns pedeapsa pentru ele. Tocmai de aceea
este mai usor sa pledeze avocatul decat impricinatul, fiindca el poate lauda
fara a parea arogant si, uneori, poate chiar sa critice cu folos. Cateodata se va
preface ca el insusi este zguduit de invinuirea adusa clientului sau, cum face
Cicero in discursul pentru Rabirius Postumus, pentru a mentine atentia
auditorilor si pentru a obtine autoritatea omului care restecta adevarul, caci in
felul acesta i se va da mai usor apoi crezare, cand va apara sau nega aceleasi
fapte. Deci trebuie sa examinam, in primul rand, daca vom vorbi ca avocat sau
impricinat, ori de cate ori avem posibilitatea alegerii. In scoala, aceasta
preferinta este libera; in for, insa, rareori se intampla ca cineva sa fie
aparatorul potrivit pentru propria sa cauza. In declaratie, avand de dezvoltat
subiecte bazate indeosebi pe pasiuni, e natural ca personajele sa vorbeasca
ele insele fiindca nu pot fi communicate si nu pot fi redate cu aceeasi
intensitate pasiunile altuia ca ale propriului tau suflet.

    Din aceleasi motive se pare ca este necesar exordiul de insinuare daca

adversarul prin pledoaria sa a patruns in sufletul judecatorilor sau daca
suntem obligati sa pledam in fata unui auditor obosit. De primul inconvenient
vom scapa anuntand dovesi si depreciind pe ale adversarului de al doilea
promitand ca vom fi concisi si folosind mijloacele indicate pentru mentinerea
atentiei judecatorului. O vorba de spirit la locul ei readuce, si ea, buna
dispozitie; de asemenea orice este pe gustul judecatorului ii alunga plictiseala.
Nu este inutil nici procedeul prevenirii obiectiilor, eventuale; asa procedeaza
Cicero spunand ca stie ca unii sunt surprinsi de faptul ca el, care timp de atatia
ani a aparat pe multi si nu a atacat pe nimeni, vine acum sa acuze pe Verres;
apoi arata ca insasi aceasta acuzare este in realitate o aparare a aliatilor.
Aceasta figura retorica este numita prolepsa. Intrucat acest procedeu este util
uneori, unii declamatori contemporani il folosesc aproape intotdeauna, ca si
cum le-ar fi permis sa inceapa decat contrar oridnii firesti.

    Discipolii lui Apolodor sustin ca mijloacele de a-ti atrage judecatorul nu se

rezuma la cele trei enuntate mai sus, ei enumera multe specii, de pilda, unele
provenite din caracterul judecatorului, altele din opinii direct legate cu cauza
insasi - care sunt aproape infinite - api altele provenite din elementele oricarui
proces, persoane, fapte, vorbe, cauze, timp, locuri, ocazii si altele. Marturisesc
ca toate acestea sunt adevarate, dar ele intra in cele trei categorii despre care
am vorbit. Caci daca il am pe judecator binevoitor, atent, dispus sa afle
faptele, nu vad ce ar trebui sa doresc mai mult de vreme ce insasi teama -
care pare cea mai in afara acestor mijloace - il face pe judecator atent si-l
dezbate de la bunavointa aratata adversarului.

    Insa, fiindca nu este indeajuns sa aratam elevilor care sunt elementele

exordiului ci trebuie sa le explicam si modul in care poate fi realizat mai usor,
adaug ca oratorul trebuie sa analizeze ce are de spus, in fata cui, pentru cine,
impotriva cui vorbeste, in ce imprejurari, in ce loc, in ce situatie; sa aiba in
vedere care este parerea publicului, care pare a fi parerea judecatorului inainte
de a ne asculta, in sfarsit ce dorim sau de ce ne temem. Insasi natura va
indruma pe orator sa stie cu ce trebuie sa inceapa. Contemporanii considera
insa exordiu orice inceput de pledoarie indiferent cum a fost intocmit si ce a
vorbit, indeosebi daca a fost enuntata o cugetare seducatoare! Fara indoiala,
elemente din exordiu sunt comune si altor parti ale pledoariei; totusi nimic nu
este mai bine spus, indiferent in ce parte, decat cea ce nu ar putea fi la fel de
bine spus in alt loc.

    Este foarte agreat exordiul cu subiectul luat din actiunea partii adverse
pentru faptul ca, nefiind alcatuit acasa, ci improvizat pe loc si nascut din
situatia prezenta, mareste prestigiul talentului nostru, datorita usurintei cu
care a fost improvizat. Cand este expus simplu si obisnuit, castiga increderea,
astfel incat chiar daca restul discursului a fost de mai inainte scris si lucrat cu
grija pare improvizata intreaga pledoarie al carei exordiu nu tradeaza o
pregatire prealabila.

    Dar, in cele mai frecvente cazuri, se cuvine ca exordul sa fie moderat in

cugetari, in felul cum este compus, in tonul cu care este exprimat si oratorul
insusi sa aiba o infatisare modesta, pentru ca nici chiar in procesul cel mai
sigur nu trebuie sa apara prea mult sentimentul increderii in succes. Caci
judecatorul aproape ca uraste siguranta de sine a pledantului si, cum el stie ce
drepturi are, pretinde - fara sa o spuna - respect. Cu tot atata prevedere
trebuie sa evitam de a deveni suspecti in ochii judecatorului; de aceea in
exordii nu trebuie sa fie evidenta deloc munca de elaborare, fiindca orice
mestesug artistic al oratorului pare indreptat impotriva judecatorului. Or,
tocmai a nu arata acest lucru constituie caracteristica cea mai inalta a artei.
Acest sfat a fost recomandat, pe buna dreptate, de toti scriitorii, insa aplicarea
lui variaza intrucatva dupa epoca; de exemplu, acum in unele tribunale,
indeosebi in procesele capitale sau tinute in fata centumvirilor, judecatorii
insisi pretind pledoarii lucrate cu atentie si cu mare grija; se cred dispretuiti
daca, in pronuntare chiar, nu este vizibila elaborarea; caci vor nu numai sa fie
informati ci si sa simta placere ascultand. E greu a pastra masura intr-o astfel
de situatie; totusi ea poate fi mentinuta facand impresia ca vorbim ingrijit, dar
nu cu artificiu.

    Din vechile percepte raman valabile urmatoarele: sa nu se observe in

exordiu folosirea vreunui cuvant neuzual, a vreunei metafore prea indraznete,
ori a vreunui arhaism iesit complet din uz, sau a vreunei licente poetice. Caci
insa nu am captat simpatia si atentia, insa proaspata, a auditorilor, ne
supravegheaza; numai dupa ce sufletele lor au fost castigate si incalzite, ne
putem lua aceasta libertate, mai ales cand vom aborda dezvoltari a caror
bogatie fireasca nu ingaduie - prin stralucirea ce o raspandeste - sa fie
observat vreun cuvant indraznet.

    Stilul exordiului nu trebuie sa fie asemanator celui pe care il folosim cand

argumentam, sau cand dezvoltam idei generale, sau din naratiune; in sfarsit
nu trebuie sa fie intotdeauna muncit si inflorat, ci adeseori, sa para simplu si
nelucrat si sa nu promita prea multe, prin cuvint sau expresia fetei. Caci
vorbirea in care arta este disimulata si, cum spun grecii, - (care nu se arata),
patrunde mai pe nesimtite. Totul trebuie manuit dupa cum voiam sa modelam
sufletul judecatorilor.

    A avea un lapsus de memorie sau a nu vorbi curgator nu este nicaieri mai
displacut fiindca un exordiu defectuos poate fi asemanat cu un obraz plin de
cicatrice: si, de buna seama, cel mai rau carmaci e acela care isi izbeste de
mal corabia tocmai... la plecarea din port.

    Intinderea exordiului depinde de cauza: cauzele simple cer un exordiu scurt

cele complicate, suspecte si nedemne simt lipsa de unul mai lung. Merita, insa,
sa fie luati in ras aceia care au pretins, printr-un fel de lege, ca toate exordiile
sa se margineasca la patru fraze. Evident, nu mai putin trebuie evitata
lungimea peste masura a exordiului, pentru ca sa nu para capul mai lung
decat trupul si ca nu cumva tocmai partea care trebuie sa pregateasca atentia
judecatorului sa-l oboseasca.

    Unii retori interzic categoric ca in exordiu sa ne adresam catre altcineva in

afara de judecator; acestia, desigur, isi bazeaza convingerea pe o anumita
ratiune. De fapt, trebuie sa recunoastem ca este mult mai firesc sa ne
adresam mai intai acelora pe care vrem sa ii atragem. Totusi, uneori si
exordiului ii este necesara o cugetare mai profunda; aceasta devine mai agera
si mai puternica daca este adresata altei persoane decat judecatorului. Daca
asa stau lucrurile, cu ce drept sau ce prejudecata ne poate opri sa dam printr-
o astfel de figura puteri ideii? De altfel teoreticienii artei opresc folosirea
acestei figuri in exordiu nu fiindca este cotrara regulilor, ci fiindca nu o socot
utila. Asadar, daca utilitatea este evidenta, va trebui folosita tocmai pentru
ratiunea care interzice folosirea ei. Demostene insusi, in exordiu, adreseaza
cuvantul nu judecatorului, ci lui Eschine; M. Tullius, de asemenea, se
adreseaza chiar mai multora cand gaseste de cuviinta, iar in Pro Ligario se
adreseaza lui Tubero. De fapt, discursul ar fi fost mult mai lanced daca ar fi
folosit orice alta figura; s-ar convinge mai usor cine ar vedea intregul pasaj,
foarte viguros, redat in forma urmatoare: "Asadar, Tulbero, tu ai ceea ce un
acuzator trebuie sa doreasca inainte de toate" si celelalte. Daca s-ar adresa
judecatorului, ideea ar parea intr-adevar nefireasca si toata vigoarea ar
disparea, spunand: "Asadar, Tubero are ceea ce un acuzator trebuie sa
doreasca inainte de toate". Forma prima preseaza si insista, a doua nu ar face
altceva decat sa indice faptul. Aceeasi ar fi situatia si la Demostene, daca am
schimba directia data cuvintelor. Oare Salustiu, la randul sau, nu s-a adresat,
in exordiu, direct - si inca de la inceput - lui Cicero insusi, impotriva caruia
vorbea? "Greu si cu sufletul indoit as suporta vorbele tale de ocara, M. Tullius",
imitand procedeul lui Cicero impotriva lui Catilina: "Pana cand, in sfarsit, vei
abuza?"

    Sa nu ne miram ca intalnim apostrofa in exordiu, de vreme ce acelasi

Cicero, aparand pe Scaurus, acuzat de ambitus - este vorba de discursul care
se gaseste in comentariile lui Cicero (caci l-a aparat de doua ori) - introduce,
intr-o prosopopee, o persoana care vorbeste in favoarea acuzatului; aparand
pe Rabirius Postumus si pe acelasi Scaurus - acuzat de delapidare de bani
publici - se foloseste chiar de exemple; aparand pe Cluentius, asa cum am
aratat mai inainte, utilizeaza chiar clasificarea. Totusi, fiindca aceste forme de
exordiu sunt binevenite uneori, nu trebuie folosite fara discernamant, ci numai
cand ratiunea cere incalcarea regulii. La fel: comparatia, dar sa fie scurta;
metafora si alte figuri - toate interzise de retorii precauti si meticulosi - pot fi
folosite uneori, afara de cazul ca acea divina ironie din Pro Ligario, amintita
putin mai inainte, ar displacea cuiva.

    Acesti retori au semnalat cu mai mult simt al realitatii alte vicii ale
exordiilor. Exordiul care convine mai multor cauze se numeste vulgar. Desi e
mai putin agreat, il intrebuintam uneori cu folos; adeseori nu l-au evitat nici
marii oratori. Exordiul pe care il poate folosi si adversarul se numeste comun.
Acela pe care adversarul il poate schimba in avantajul sau - transferat (in
afara de aceste defecte, un exordiu poate fi prea lung sau contrar regulilor).
Cele mai multe din aceste vicii nu sunt insa specifice exordiului, ci oricarei
parti dintr-un discurs.

    Acestea sunt observatiile referitoare la exordiu, cand este necesar. Caci

exordiul nu este intotdeauna necesar. Astfel, este de prisos cand judecatorul
este indeajuns de pregatit si fara de el, sau daca procesul nu simte nevoie de
pregatire. Aristotel sustine chiar ca nu este deloc necesar in fata unor
judecatori constiinciosi. Uneori totusi nu-l putem utiliza chiar de am voi; cand
judecatorul este ocupat, cand timpul nu o permite, sau cand o putere
superioara ne constrange sa intram in subiect.

    Dimpotriva, uneori se intampla ca rolul exordiului sa fie indeplinit de alta

parte din pledoarie. Cateodata in naratiune si in argumentare rugam pe
judecatori sa fie atenti si binevoitori - mijloc prin care Prodicus socotea ca ii
trezim dintr-un fel de adormire. Iata un exemplu: "Atunci C. Varenus, cel care
a fost ucis de sclavii lui Ancharius, va rog, judecatori, ascultati cu atentie acest
lucru"... Daca procesul are mai multe puncte, trebuie neaparat ca fiecare parte
sa aiba o introducere, de ex.: "ascultati acum restul", sau: "trec acum la
punctul urmator".

    Dar chiar in dovedire, multe pasaje indeplinesc rolul de exordiu, de exemplu

la Cicero, in Pro Cluentio, cand vrea sa vorbeasca impotriva cenzorilor, in Pro
Murena, cand se scuza fata de Servius. Acest caz insa este prea frecvent ca sa
trebuiasca ilustrat prin exemple.

    De altfel, ori de cate ori vom avea exordiu, fie ca vom trece dupa aceea la
naratiune, fie ca vom trece direct la dovedire, sfarsitul exordiului trebuie sa se
lege cat mai strans de inceputul partii care urmeaza.

    Este rece si pueril procedeul afectat din scoli ca fiecare tranzactie sa

cuprinda neaparat o cugetare pregnanta si, prin iscusinta ei, sa stoarca
aplauze. Asa se amuza, de obicei, Ovidiu in Metamorfoze; el poate totusi sa fie
acuzat de necesitate, fiindca incheaga intr-un singur tot subiectele cele mai
felurite. Pe orator insa ce il obliga sa ascunda aceasta tranzitie si sa insele pe
judecator care, dimpotriva, trebuie indemnat, chiar sa urmareasca mersul
faptelor? Caci prima part a expunerii isi va pierde efectul daca judecatorul inca
nu stie ca am trecut la naratiune. Iata de ce, dupa cum este foarte indicat sa
nu intram brusc in naratiune, e preferabil sa nu trecem peste ea pe
neobservate. Daca dupa exordiu va urma o expunre mai lunga si complicata,
judecatorul va trebui anume pregatit. Asa a facut Cicero de mai multe ori, dar
indeosebi in acest loc: "Voi expune ceva mai pe larg inceputul faptelor, ceea ce
va rog, judecatori, sa-mi ingaduiti fara a va supara; caci o data bine cunoscut
inceputul, se va intelege mult mai usor sfarsitul".

Despre ras

    "Opusa pateticului este calitatea care, starnind rasul judecatorului,

zadarniceste sentimentele triste, ii abate atentia de la faptece ce se dezbat,
uneori il reface chiar si il invioreaza din plictiseala sau din oboseala.

    Cat de greu se insuseste aceasta calitate ne-o arata insusi exemplul celor
doi neintrecuti oratori, primul in elocinta greaca, celalalt in elocinta latina. Caci
in general cei mai multi cred ca lui Demostene i-a lipsit acest talent, iar lui
Cicero masura lui. Dar nu putem presupune ca Demostene a evitat acest
procedeu, pentru ca un foarte mic numar de cuvinte - care, trebuie sa
recunoasten, nu corespund calitatilor lui - arata clar ca gluma nu i-a displacut,
ci numai ca el nu avea acest dar. Cat despre oratorul nostru, nu numai in afara
de tribunal, dar chiar in plrdoariile sale, era privit ca un om care cauta prea
mult sa trezeasca rasul.

    In ce ma priveste insa, fie ca judec drept, fie ca gresesc din entuziasc
nemasurat pentru cel mai de seama reprezentant al elocintei noastre, eu
consider ca Cicero era de o finete de spirit neintrecuta. Caci si in convorbirea
zilnica, si in replici, si in interogarea martorilor era spiritual ca nimeni altul.
Chiar glumele facute de el pe seama lui Verres, ceva mai reci, le-a atribuit
altora si le-a utilizat drept marturii, pentru ca, cu cat erau mai raspandite, cu
atat sa se creada mai usor ca nu au fost inventate de el, ci ca circulau in
public.

    Este greu sa starnesti rasul. In primul rand fiindca orice vorba de gluma
cuprinde de obicei ceva neadevarat, intrucat adeseori este intentionat
falsificata si niciodata nu flateaza pe cel vizat. De alta parte, oamenii o
apreciau diferit pentru ca aprecierea nu se bazeaza pe o anumita noma, ci pe
o pornire spontana a sufletului, de care nu stiu daca ne putem da seama. Intr-
adevar, cred ca nimeni nu a explicat satisfacator - desi multi au incercat -
originea rasului. El este provocat nu numai de o fapta sau o vorba ci, uneori
chiar de o atitudine a corpului. Pe langa aceasta rasul de cauze diferite: radem
nu numai de ceea ce se spune si se face cu agerime si cu spirit, ci si de ceea
ce denota prostie, manie ori frica. Asadar, cauza rasului este nesigura caci
rasul nu e departe de bataia de joc. Intr-adevar, cum zice Cicero: "rasul isi are
sediul intr-o diformitate fizica sau morala". Cand e semnalata la altii, poarta
numele de gluma subtila - urbanitas; daca cade asupra celui care o spune, se
numeste prostie.

    Desi rasul pare un lucru neserios si e adeseori starnit de bufoni, comercianti

sau chiar de nebuni, are o forta nu stiu daca nu chiar atotputernica si careia nu
i te poti impotrivi. Adeseori izbucnim in ras fara sa vrem si nu ni-l tradeaza
numai fizionomia si glasul, ci ne zguduie intreg corpul. Alteori, asa cum am
spus, schimba situatiile cele mai grave, incat, de pilda, foarte adeseori,
infrange si mania. Ne stau marturie acei tineri din Tarent care, criticand
indelung, in timpul unui banchet, pe regele Pyrrhus, au fost chemati sa dea
seama de purtarea lor; neputand nici sa nege, nici sa se apere, au scapat
printr-o gluma binevenita si prin ras. Caci unul din ei a zis: "Zau ca daca nu s-
ar fi ispravit butelca, te-am fi omorat". Ori, prin aceasta vorba de spirit a
disparut toata gravitatea vinovatiei lor.

    Oricare ar fi natura rasului, nu as indrazni sa zic ca rasul e cu totul lipsit de

arta, fiindca s-au facut asupra lui anumite studii si exista precepte referitoare
la acest subiect, compuse atat de greci, cat si de latini. Totusi, afirma ca
depinde indeosebi de natura omului si de prilej. Adaug ca influenta naturii se
manifesta nu numai prin faptul ca unul este mai ager si mai iscusit in gluma
(caci aceasta facultate se poate, fara indoiala, dezvolta prin invatatura), ci ca
altii poseda un farmec specific in tinuta si in fizionomie, incat aceeasi gluma,
spusa de altul, pare mai putin spirituala. In ce priveste prilejul, el ne este
oferit de imprejurari, a caror putere este atat de mare incat, adeseori, nu
numai oameni neinstruiti, dar chiar grosolani vorbesc cu haz: se poate gasi
prilej din vorbele cuiva spuse anterior, caci intotdeauna este mult mai mult
spirit in riposta decat in atac.

    Mareste dificultatea de a provoca rasul faptul ca nu exista exercitii sau

profesori pentru aceasta materie. La mese sau in conversatii obisnuite se
gasesc multi oameni abili la vorba, fiindca practica zilnica dezvolta aceasta
arta. Dimpotriva, vorba de spirit oratorica e rar practicata si nu rezulta dintr-o
arta proprie, ci este imprumutata de la acest uz cotidian amintit. Nimic, de
altfel, nu ne-ar impiedica sa imaginam in scoli subiecte de controversa care
pretind sa fie tratate in acest sens, sau sa se propuna teme speciale pentru
exercitarea tinerilor. Ba mai mult, exista acele glume numite, dicta de care
obisnuim sa le expunem in anume zi la sarbatori mai ingaduitoare daca
acestea ar fi prelucrate dupa anumite reguli sau daca li s-ar adauga si o nota
de seriozitate, ne-ar putea fi foarte utile. Dar asa cum se prezinta acum, sunt
un simplu exercitiu pentru tineri sau pentru cei care se distreaza.
    In vorbirea curenta folosim mai multi termeni pentru acelasi lucru; totusi
daca ii analizam izolat, fiecare va arata un anumit sens propriu. Intr-adevar,
prin urbanitas se intelege felul de exprimare care prin cuvinte, ton si facilitate
denota un anumit bun-gust, propriu capitalei (urbs) si un rafinament ce pare
natural, insusi din contactul cu oameni culti. Intr-un cuvant, contrarul lui
rusticitas - necioplire.

    Este clar ca termenul venustum (agreabil, placut) inseamna exprimarea cu

o anumita gratie si eleganta. In uzanta comuna, termenul salsum (sarat) se
confunda cu ridiculum (care te dispune la ras). Prin natura sa nu inseamna
neaparat acest lucru, desi tot ce predispune la ras trebuie sa fie si "sarat".
Cicero, de fapt, zice ca tot ce e "sarat" e caracteristic aticilor, aceasta nu
inseamna ca atenienii sunt dispusi in chip special la ras. Catul, cand zice: "In
tot corpul sau nu exista graunte de sare", nu intelege ca in corpul sau nu e
nimic care sa dispuna la ras. Asadar, salsum - sarat - va fi ceea ce nu e
searbad. E un fel de simplu condiment al vorbirii, care se percepe discret cu
inteligenta; asa cum gustul sarii se percepe cu cerul gurii, el inalta stilul si il
fereste de a fi plictisitor. Intr-adevar, grauntele de sare, presarat pe bucate
ceva mai darnic, dar nu fara masura, le adauga un anumit bun gust special.
Tot asa, grauntele de "sare" in vorbe are ceva care ne face sa ascultam cu
sete. Termenul facetum, de asemenea, consider ca nu se refera numai la ceea
ce trezeste rasul. Caci, daca ar fi asa, Horatiu nu ar fi dat acest epitet
talentului lui Virgiliu. Socot ca acest termen implica mai curand farmec si
eleganta desavarsita. De aceea acelea sunt versuri fermecatoare si delicioase
cand le aprofundezi), ceea ce concorda cu suspomenitul vers horatian;

    "Molle atque facetum Vergilio" ("Dulceata si farmec i-au fost daruite lui
Vergilius"). Prin iocus (gluma), intelegem contrariul termenului serium
(seriozitate); caci, uneori, din gluma simulezi, speri sau promiti. Dicacitas
(zeflemea) provine, fara indoiala, de la dicere, pentru ca este comun oricarui
gen de gluma. Totusi, in sensul strict inseamna vorbire prin care cautam sa
provocam rasul, atacand pe cineva. De aceea s-a spus ca Demostene a fost
spiritual - urbanus - nu zeflemitor - dicaz.

    Caracteristic temei despre care vorbim acum este ceea ce trezeste rasul. De
aceea toata aceasta discutie grecii o denumesc despre ras. Ca in tot ce se
refera la vorbire distingem si aici idei si cuvinte. Practica insa recunoaste mai
ales trei feluri: rasul pe care ni-l prilejuiesc altii, cel pe care il prilejuim noi
insine, cel care provine din unele lucruri neutre. In ce priveste pe altii, ii
criticam, ii combatem, ii desconsideram, le raspundem atacului sau ii
zadarnicim. Referitor la noi vorbim intr-o forma glumeata si, pentru a folosi
expresia lui Cicero, spunem uneori absurditati. De fapt, aceleasi lucruri daca
ne scapa din nebagare de seama sunt socotite prostii, daca ne prefacen ca ne-
au scapat sunt considerate vorbe de spirit. Al treilea gen rezulta - dupa cum
spune tot Cicero - din inselarea asteptarilor, din intrebuintarea in alt sens a
cuvintelor si din alte mijloace care nu privesc nici persoana noastra, nici pe a
altuia; de aceea le-am denumit neutre.
    De asemenea, pot trezi ras faptele sau vorbele noastre. Din fapte se
provoaca uneori ras dandu-le o nota de gravitate. De exemplu: consulul
Isauricus a rupt scaunul oficial al preotului M. Caelius, iar acesta i-a oferit un
altul, dar intarit in curele; a provocat astfel ilaritate, pentru ca se vorbea ca pe
vremuri consulul era batut de tatal sau cu un bici de curele.

    Acelasi lucru se poate spune despre fizionomia sau gestul care provoaca
ras. Acestea au mai mult farmec cand nu lasa impresia ca urmaresc sa
provoace rasul. Caci nimic nu e mai nesarat decat ce este prezentat drept plin
de haz. Desi aerul de seriozitate al celui care vorbeste da foarte mult farmec
glumei si starneste ras insusi faptul ca cine spune gluma nu rade, totusi,
uneori, poate printr-o anumita atitudine, prin fizionomie, orin prin vreun gest,
sa provoace rasul, daca nu se depaseste masura.

    Cuvintele pot fi indraznete si cu haz, ca mai toate vorbele lui Gabba;

injurioase, cum am constatat, de curand, la iunius Bassus; aspre, ca la Cassius
Severus; domoale ca la Domitius Afer. Este important in ce imprejurare le
foloseste cineva. Caci la masa sau in conversatia obisnuita glumele indraznete
sunt potrivite pentru persoanele de conditie umila; cele cu haz, pentru oricine.
Niciodata sa nu cautam sa jignim. Si sa fie departe de noi intentia de a pierde
un prieten mai curand decat o vorba reusita. Chiar in luptele oratorice din
tribunal as prefera sa pot folosi gluma fina. Uneori este permis sa vorbesti
injurios si aspru impotriva adversarilor, de vreme ce exista libertatea de a
acuza chiar pe fata si de a cere capul vrajmasului. Insa si in acest caz, pare de
obicei inumana insultarea nenorocirii cuiva, fie pentru ca nu este vinovat, fie
pentru ca insulta se poate abate chiar asupra acelora care o profera. Prin
urmare, trebuie sa tinem seama, in primul rand, cine vorbeste, in ce cauza, in
fata cui, impotriva cu si ce anume spune.

    Oratorului nu i se cuvin catusi de putin fizionomia schimonosita si gesturile

care, vazute la mimi, provoaca ras. De asemenea, trebuie sa fie cat mai
stranse de persoana lui glumele grosolane si cele de comedii. Obscenitatea
trebuie sa fie absenta nu numai din expresii, dar nici sa nu fie sugerata. Caci,
daca vreodata trebuie reprosata, nu sub forma de gluma trebuie combatuta. In
afara de acestea, daca doresc ca oratorul sa vorbeasca cu distinctie nu vreau
deloc sa faca impresia ca afecteaza. De aceea nu va glumi ori de cate ori va
putea, ci mai curand va pierde o vorba de spirit decat sa-si scada din
prestanta. Caci nimeni nu va suporta pe acuzatorul care face glume intr-un
proces care inspira groaza, nici pe avocat, intr-o cauza care starneste mila.
Exista, de asemenea, judecatori mai sobri care nu admit bucuros gluma.

    Se intampla uneori ca cele spuse impotriva adversarului sa se potriveasca

judecatorului sau chiar clientului nostru. Totusi, se gasesc avocati care nu
evita nici ce s-ar putea intoarce asupra lor insile. Asa a patit Longus Sulpicius,
care, desi era el insusi foarte dizgratios, a afirmat ca persoana care voia sa
devina om liber si impotriva careia pleda nici macar nu are figura de om liber;
Domitius After, replicand, l-a intrebat: "Dupa parerea ta, Longus, cine e urat la
fata, nu e un om liber?"
    De asemenea trebuie sa evitam ca vorbele spuse sa para necuviincioase,
arogante, nepotrivite cu locul si cu locul si cu imprejurarile, sau pregatite de
dinainte si aduse gata de acasa. Caci fata de cei in nenorocire, cum am spus
mai sus, a glumi este inuman. Insa unii oameni au atata prestanta
recunoscuta, si sunt persoane atat de demne de respect pentru toata lumea,
incat vreo necuviinta la adresa lor a fi in stare sa dauneze tocmai celui ce o
spune. In ce priveste pe prieteni, am dat indrumari chiar mai inainte. Sfatul ce
urmeaza nu priveste pe orator, ci pe orice om: daca ataci pe cineva care,
jignit, devine primejdios, fa asa fel incat sa nu duca la dusmanii grave ori sa fii
obligat a-i da o satisfactie care te injoseste. De asemenea, sa evitam de a
vorbi despre un grup, de a ataca popoare intregi sau o anumita categorie
sociala, sau o anumita profesiune, sau ceea ce este pe gustul multora. Vorba
unui om integru va trebui sa pastreze intotdeauna demnitatea si decenta. Caci
prea schump ar fi pretul rasului daca trebuie platit cu pierderea probitatii
noastre.

    Este foarte greu de spus cum se provoaca rasul si care sunt izvoarele
obisnuite. Caci, daca am voi sa-l analizam sub toate aspectele, nu am mai
termina si ne-am stradui zadarnic. Intr-adevar, nici izvoarele lui nu sunt mai
putin numeroase, nici diferite de cele din care provin ceea ce denumim
cugetari - sententiae. Caci si aici exista o inventiune si o elocutiune si efectul
elocutiunii insasi depinde fie de cuvinte, fie de figuri. Ma voi margini deci sa
arat ca rasul poate proveni din fizicul persoanei impotriva careia vorbim, din
caracterul ei, care reiese fie din faptele, fie din vorbele cuiva, fie din alte
imprejurari. De fapt la aceste considerente se refera orice critica. Daca critica
este prezentata cu gravitate e o critica serioasa; daca o facem cu buna
dispozitie e glumeata...

    Povestirea faptelor hazlii cere, in primul rand, subtilitate si talent oratoric.

In felul acesta povesteste Cicero, in Pro Cluentio, despre Caepasius si
Fabricius, iar M. Caelius despre cunoscuta intrecere intre D. Laelius si colegul
lui, care se grabeau sa-si ia in primire provincia. Dar cum, in toate aceste
povestiri se cere ca intreaga expunere sa fie eleganta si fermecatoare nimic nu
e mai placut decat ceea ce adauga oratorul. Iata cum a condimentat Cicero
povestirea fugii lui Fabricius: "Asadar, crezand ca vorbeste foarte abil, si
scotand din adancurile artei aceste cuvinte impresionant de grave a zis: <> Si,
dupa ce a repetat de mai multe ori <> pentru a da stralucire discursului, a
privit si el. Fabricius insa, cu capul plecat, parasise banca". Las la o parte
celelalte adaugiri ale lui Cicero (caci pasajul este cunoscut). In realitate,
adevarat era numai faptul ca Fabricius parasise tribunalul. Si, Caelius si-a
alcatuit cu neintrecuta gratie intreaga povestire, dar mai ales partea finala: "L-
a urmat indeaproape. Dar cum a trecut? Cu un vas, sau cu o barca de pescuit?
Nimeni nu stie. Sicilienii, insa, cum sunt ei glumeti, si batjocoritori, ziceau ca
s-a asezat pe un delfin si ca asa a traversat, ca un al doilea Arion". Cicero
considera ca in naratiune e binevenita gluma fina (facetiae), iar in atacarea
adversarului gluma usturatoare (dicacitas). In naratiune de acest fel a fost
uimitor de agreabil Afer Domitius; in discursurile lui se gasesc inserate un
mare numar. De altfel, exista chiar publicate carti cuprinzand cuvinte de spirit.
    Acest gen de gluma consta nu numai din ceea ce as numi jonglerie de
cuvinte, ci dintr-un fel de expunere mai larga. In felul acesta ne povesteste
Cicero, in cartea a doua De Oratore si in alte locuri, despre L. Cressus, care
pleda impotriva lui Brutus. Brutus era acuzatorul lui C. Plancus. El dovedise cu
doi martori ca L. Crassus, aparatorul lui Plancus, in discursul despre colonia
Narbo, a dat indemnuri contrarii celor spuse de el referitor la legea Servilia.
Crassus, la randul sau, a prezentat trei martori si le-a dat sa citeasca
dialogurile tatalui lui Brutus. Un dialog relata conversatia care a avut loc in
domeniul de la Privernum, al doilea in cel de la Alba, iar al treilea, de la Tibur.
Crassus a intrebat pe Brutus unde sunt aceste domenii. Brutus le vanduse pe
toate; or, in vremea aceea era considerata fapta cu totul nedemna intrainarea
bunurilor ramase de la parinti. Adeseori se obtine succes egal, inserand fabule
sau uneori chiar anecdote istorice.

    Mai vioaie si mai prompta este insa conciziunea unui spirit subtil - urbanitas
- amintit mai sus. El are doua forme, atacul si riposta, dar metoda este
comuna, in parte. Caci tot ce se poate spune in atac se poate spune si in
replica. E adevarat, insa, ca unele sunt proprii ripostei si ca, in general, atacul
e pregatit din timp. Riposta, de cele mai multe ori, se face pe loc, fie in
altercatie, fie in interogarea martorilor. Cum, insa, exista mai multe izvoare
care pot prilejui vorbe spirituale, ma vad obligat sa repet ca nu toate izvoarele
sunt potrivite pentru oratorie. De exemplu, nu sunt potrivite amfibologiile.
Cuvintele obscene de felul celor care se folosesc in atelane, cuvintele
grosolane obisnuite oamenilor de cea mai joasa conditie si in care
ambiguitatea include, in general, o injurie; nici chiar glumele de genul acelora
care i-au scapat, uneori, lui Cicero, nu insa in pledoarii: unui candidat, despre
care se spunea ca e fiu de bucatar si care cerea cuiva totul de fata cu el, i-a
zis: "Eu de asemenea, te voi ajuta". De aici nu deducem ca vorbele cu dublu
sens trebuie excluse cu orice pret, ci ca rareori produc efect, exceptand cazul
cand situatia insasi le favorizeaza. Iata de ce insasi gluma lui Cicero, facuta
impotriva aceluiasi Isauricus, amintit mai sus, este aproape grosolana: "Ma
mir cum tatal tau, omul cel mai statornic, ni te-a lasat cu un caracter
nestatornic". Insa, urmatoarea gluma, de acelasi, este admirabila: acuzatorul
lui Milo, pentru a argumenta ca acesta a intins curse lui Clodius, sustine ca
Milo s-a indreptat inspre Bovillae inainte de ceasul al noualea, ca sa astepte
pana ce cateva ori in ce moment a fost ucis Clodius, Cicero a raspuns: "tarziu".
Acest singur cuvant e suficient sa ne faca sa condamnam in intregime
categoria glumelor...

    As incarca opera cu exemple si as transforma-o intr-o culegere alcatuita

anume pentru provocarea rasului daca as cauta sa arat vorbele de spirit ale
anticilor. Toate izvoarele de argumente pot ocaziona glume. De pilda, August a
folosit definitia in caracterizarea celor doi actori de pantomima care gesticulau
unul mai mult decat altul, zicand: "unul vrea sa danseze, iar celalalt il
intrerupe". Gabba a folosit diviziunea, raspunzand persoanei care ii cerea
mantaua de calatorie: "Nu ploua, nu ai nevoie de ea, daca va ploua, imi va
trebui si mie". De asemenea, ofera material pentru gluma genul, specia, notele
specifice, notele diferentiale, inrudirea, aproprierea, consecintele,
antecedentele, contrariile, cauzele, efectele, compararea de la egal la egal, de
la mai mic la mai mare, de la mai mare la mai mic. La fel, toti tropii: oare, nu
foarte multe glume sunt redate prin hiperbola? De pilda, Cicero spune despre
un om foarte inalt: "S-a lovit cu capul de bolta arcului de triumf a lui Fabius".
De asemenea, gluma lui P. Oppius referitoare la neamul Lentulilor, unde, in
mod regulat, copii erau mai marunti la statura decat parintii: "Acest neam va
pieri prin nastere".

    Dar ironia? Nu se apropie, oare, de gluma chiar cand se face cu cea mai
mare seriozitate! Cu mult spirit a folosit-o Afer, zicand lui Didius Gallus, care
luptase din rasputeri sa i se dea guvernarea unei provincii, apoi, obtinand-o,
se plangea ca a fost constrans la aceasta: "Haide, fa ceva si pentru stat"...

    Glumele pot fi redate, de asemenea, prin toate figurile de cugetare. Unii

retori au impartit chiar dupa aceste figuri diferitele specii de spirit. De fapt,
intrebam, stam la indoiala, afirmam, amenintam, formulam dorinte. Uneori
prezentam in asa fel incat parem induiosati, alteori maniati. Se poate provoca
rasul prin tot ce e, in mod evident, fictiune. Este foarte usor sa relevi prostiile,
caci ele starnesc rasul de la sine; insa, un plus adaugat de noi, da situatiei
finete...

    Respingerea consta in negarea, in dovedirea falsitatii, in invocarea unei

scuze sau a unei circumstante atenuante. Manius Curius a starnit rasul
negand. Acuzatorul sau il infatisase, pictat pe panza, in diferite scene: gol si in
lanturi, api salvat de prieteni, dupa ce fusese ruinat la jocul cu zaruri:
"Inseamna, deci zise el, ca nu am castigat niciodata". Dovedirea falsitatii se
face uneori deschis. De pilda, Cicero arata ca Vibius Curius a mintit cand si-a
spus varsta. Asadar, cand declaram impreuna, tu nu erai inca nascut"...

    De asemenea, respingem o minciuna prin alta minciuna: cineva zicea, de

fata cu Gabba, ca a cumparat in Sicilia, platind un singur victoriat, o mreana
lunga de cinci picioare. Gabba a replicat: "Nu-i de nici o mirare; acolo mrenele
sunt atat de lungi, incat pescarii se incing cu ele in loc de sfori". Contrar
negarii este recunoasterea simulata; si are multa finete. De exemplu: Afer
pleda impotriva unui libert al imparatului Claudius Caesar. Cineva din partea
adversa - de aceeasi conditie cu clientul sau - i-a strigat: "De altfel, tu pledezi
totdeauna impotriva libertatilor lui Caesar". "Asa e, zau - si nu trag nici un
folos" a replicat Afer. Un procedeu invecinat cu acesta este de a nu nega
obiectia, chiar cand este evident falsa. Acest procedeu da prilej pentru
raspunsuri reusite. Catulus a raspuns lui Filip cand i-a zis "De ce latri?" -
"Fiindca vad un hot!" A face glume pe propria-ti socoteala nu e ingaduit, in
general, decat bufonilor. In tot cazul este foarte putin recomandabil pentru un
orator...

    Simularea si disimularea provoaca foarte adeseori rasul. Aceste procedee

sunt apropiate si aproape identice. Simularea, insa, consta in a te preface ca
esti convins de ceva; iar disimularea, insa, consta in a te preface ca esti
convins de ceva; iar disimularea in a te preface ca nu intelegi ce gandeste
altul. Afer a simulat cand, intr-un proces, s-a adresat adversarilor care afirmau
ca Celsina (o femeie cu prestanta) are cunostinta de acel fapt: "Cine este
aceasta?" Aici si-a imaginat ca Celsina era barbat...

    Fara indoiala este foarte frecventa gluma ce rezulta din ambiguitatea

termenilor. De pilda, unuia care ii cerea sfatul, zicand: "Vreu sa-mi impart cu
altul corabia", Cascellius i-a replicat: "O vei pierde".

    Dar sensul poate fi schimbat si in alt fel. De pilda, se interpreteaza

atenuand unele fapte mai grave. Iata un exemplu: cineva, intrebat ce parere
are despre unul surprins in flagrant delict de adulter, a raspuns ca ar fi trebuit
sa se grabeasca. Asemanatoare e gluma facuta prin insinuare. Un exemplu ne
raporteaza Cicero: unuia care se plangea ca sotia i s-a spanzurat de un
smochin, cineva i-a zis: "Te rod da-mi si mie o mladita din pomul acela, ca s-o
altoiesc"; reiese ceea ce nu se spune fatis...

    Gluma inspirata din istorie denota cultura. Astfel a facut Cicero, in procesul
contra lui Verres. In timp ce intreba pe un martor, Hortensius l-a intrerup
zicand: "Nu pricep astfel de enigme". Cicero i-a replicat: "De s-ar cuveni sa
stii, de vreme ce ai un sfinz la tine acasa". Se stia ca Hortensius primise de la
Verres un sfinx de bronz de mare pret.

    Raspunsurile insipide au la baza simularea neghiobiei. Daca nu sunt

simulate, sunt chiar neghiobii. Cineva, de pilda, a cumparat un sfesnic foarte
scurt. Cum toti se mirau, le-a raspuns: "Va fi gata pentru masa de pranz"...

    Chiar jignind se poate face o gluma reusita. Astfel Hispo replica acuzatorului
care-i aducea invinuiri scandaloase: "Ma judeci dupa tine?"...

    

Din ce categorie de arte face parte

"Exista multe categorii de arte: unele se bazeaza pe speculatia teoretica, se
limiteaza adica la intelegerea si precizarea faptelor; asa este astrologia, care nu
cere o actiune fizica, ci se margineste la intelegerea faptului pe care-l are in
studiu; de aceea este denumita teoretica; altele se bazeaza pe actiune; aceasta
le constituie scopul si se realizeaza prin actiunea insasi, iar dupa actiune nu lasa
nici o urma; o astfel de arta e denumita practica: de felul acesta este dansul;
altele constau intr-o realizare concreta si isi ajung scopul in realizarea unei opere
pe care o prezinta ochilor; o astfel de arta o denumim productiva; in felul acesta
este pictura.

    Se pare ca retorica consta in actiune, caci prin actiune isi indeplineste rolul.
Asa au sustinut toti.

    Eu cred ca insa retorica cuprinde mult si din celelalte doua grupuri de arte;
caci uneori se poate multumi si numai cu speculatia teoretica. De fapt, oratorul,
chiar cand nu vorbeste, poseda retorica; si chiar de va inceta sa pledeze,
intentionat sau impiedicat de vreo imprejurare, nu va inceta a fi orator; ca
medicul care, desi isi incheie activitatea, ramane medic. Caci studiul in liniste si
retragere isi aduce rodul; si nu stiu daca nu chiar cel mai important; si farmecul
literaturii atunci este mai curat cand, sustrasa actiunii, adica ostenelii aceasta se
bucura de propria sa contemplare. Dar retorica cuprinde si ceva similar artelor
productive, datorita discursurilor scrise sau operelor istorice pe care, pe buna
dreptate, le consideram ca pe o parte a oratoriei.

    Daca oratoria trebuie totusi clasificata numai intr-una din cele trei categorii de
arte, fiindca rolul ei consta indeosebi in actiune si deoarece aici se desfasoara de
cele mai multe ori, accept sa fie denumita arta practica sau administrativa; caci
termenii sunt sinonimi."

Institutio Oratoria (prezentare generala)

    

    "Exista multe categorii de arte: unele se bazeaza pe speculatia teoretica, se

limiteaza adica la intelegerea si precizarea faptelor; asa este astrologia, care
nu cere o actiune fizica, ci se margineste la intelegerea faptului pe care-l are in
studiu; de aceea este denumita teoretica; altele se bazeaza pe actiune;
aceasta le constituie scopul si se realizeaza prin actiunea insasi, iar dupa
actiune nu lasa nici o urma; o astfel de arta e denumita practica: de felul
acesta este dansul; altele constau intr-o realizare concreta si isi ajung scopul
in realizarea unei opere pe care o prezinta ochilor; o astfel de arta o denumim
productiva; in felul acesta este pictura.

    Se pare ca retorica consta in actiune, caci prin actiune isi indeplineste rolul.
Asa au sustinut toti.

    Eu cred ca insa retorica cuprinde mult si din celelalte doua grupuri de arte;
caci uneori se poate multumi si numai cu speculatia teoretica. De fapt,
oratorul, chiar cand nu vorbeste, poseda retorica; si chiar de va inceta sa
pledeze, intentionat sau impiedicat de vreo imprejurare, nu va inceta a fi
orator; ca medicul care, desi isi incheie activitatea, ramane medic. Caci studiul
in liniste si retragere isi aduce rodul; si nu stiu daca nu chiar cel mai
important; si farmecul literaturii atunci este mai curat cand, sustrasa actiunii,
adica ostenelii aceasta se bucura de propria sa contemplare. Dar retorica
cuprinde si ceva similar artelor productive, datorita discursurilor scrise sau
operelor istorice pe care, pe buna dreptate, le consideram ca pe o parte a
oratoriei.

    Daca oratoria trebuie totusi clasificata numai intr-una din cele trei categorii
de arte, fiindca rolul ei consta indeosebi in actiune si deoarece aici se
desfasoara de cele mai multe ori, accept sa fie denumita arta practica sau
administrativa; caci termenii sunt sinonimi."

Natura sau studiul ajuta mai mult elocinte?

    "Stiu ca se ridica de asemenea problema daca insusirile naturale sau
cunostintele teoretice au importanta mai mare pentru elocinta. Aceasta
chestiune nu are nici o tangenta cu subiectul operei mele; caci oratorul devine
desavarsit numai cu concursul amandurora; totusi consider ca este foarte
important sa arat cum inteleg eu ca se prezinta aceasta problema.

    Daca ar lipsi complet cunostintele teoretice, talentul natural va putea obtine

rezultate bune chiar fara ele; dimpotriva, insusirile teoretice lipsite de talent
nu vor avea nici o valoare. Daca ele coexista insa in proportii egale, dar
mediocre ca valoare, cred ca importanta insusirilor naturale este mai mare;
consider insa ca oratorii desavarsiti datoreaza mai mult cunostintelor teoretice
decat inclinarii naturale; la fel, cel mai bun agricultor nu va realiza nimic intr-
un pamant cu totul sterp; un pamant roditor va da insa ceva util, chiar de nu-l
cultiva nimenea; dimpotriva, dintr-un pamant bogat munca agricultorului va
obtine mai mult decat ar da de la sine bunatatea solului. Daca Praxitele ar fi
incercat sa sculpteze vreo statuie din patra de moara, as prefera o marmura
de Paros necioplita; dar daca acelasi artist ar fi slefuit marmora, frumusetea s-
ar datora mai mult mainilor lui Praxitele decat marmurei. In concluzie,
calitatile naturale sunt materie pentru insusirea teoretica; insusirea teoriei ii da
forma; calitatile naturale o primesc. Arta este inexistenta fara materie;
materia are pret fara arta; arta perfecta este mai buna decat cea mai buna
materie."

Nu poate fi orator decat omul corect

    "Asadar, oratorul conceput de noi este acela pe care M. Cato il defineste "un
om corect, priceput in arta vorbirii", dar, mai ales "om corect", calitatea
enuntata de Cato in locul intai si care, prin insasi firea lucrurilor, e mai
importanta si mai mare. Caci, daca frumosul talent al oratoriei ar ajunge la
dispozitia rautatii, nimic nu ar fi mai primejdios pentru interesele publice si
private decat elocinta; si eu insumi, care m-am silit sa contribui cu ceva la
formarea oratorului, as aduce cel mai rau serviciu omenirii daca as da aceste
arme unui talhar, nu unui ostas. De ce vorbesc despre mine? Natura insasi,
prin faptul ca a favorizat in mod deosebit pe om si s-a separat de celelalte
vietuitoare, nu ar fi mama buna, ci mastera, daca a inventat arta oratoriei ca
sa fie asociata crimelor, adversara nevinovatiei, dusmana adevarului. Caci ar
fost mai bine sa ne nastem muti si sa fim lipsiti de orice ratiune decat sa
intoarcem aceste daruri ale providentei spre distrugere reciproca.

    Gandirea mea tinteste mai departe. De fapt, nu spun numai ca acela care
se pretinde orator trebuie sa fie om corect, ci ca nici nu poate ajunge orator
decat omul corect. Intr-adevar, nu voi admite ca este inteligent omul care, pus
in fata faptelor cinstite si rele, va prefera drumul spre cele urate, nici ca e
prudent, deoarece, neprevazand consecintele faptelor lui, se expune el insusi
unor pedepse foarte grave, adeseori din partea legilor si intotdeauna din
partea unei constiinte incarcate. Caci daca nu numai inteleptii o spun, ci in
general, daca s-a crezut intotdeauna ca nu e rau decat cine e prost, desigur
prostul nu va ajunge vreodata orator.

    Adaugati ca mintea insasi nu poate fi inclinata sa studieze aceasta arta, cea

mai frumoasa, decat libera de orice viciu. Intai, pentru ca in aceeasi inima nu
pot coexista inclinarile oneste si cele nedemne si pentru ca gandurile cele mai
nobile si cele mai imorale nu pot fi atributia uneia si aceleiasi dispozitii
sufletesti, la fel cum unul si acelasi om nu poate fi si bun si rau. In al doilea
rand, pentru ca o minte atenta la un lucru atat de important trebuie sa fie
libera de orice alte preocupari, chiar si de cele mai nevinovate. Intr-adevar,
numai total libera, fara ca ceva sa-i imprastie sau sa-i indrepte in alta parte
atentia, mintea se va putea fixa asupra subiectului pe care si-l propune. Caci
daca grija excesiva de ogoarele noastre, atentia exagerata pentru averea
familiala, placerea de a vana si zilele petrecute la spectacole ne iau mult din
timpul destinat studiilor (caci orice timp intrebuintat pentru un lucru este
pierdut pentru celalalt, ce credem ca vor face pofta, avaritia, pizma daca
gandurile izvorate din ele nu ne dau ragaz sa dormim si ne tulbura chiar visele
din timpul somnului? Caci nimic nu e atat de nelinistit, atat de schimbator, atat
de zdrobit si de sfasiat de sentimente diverse ca sufletul rau! De fapt, cand
intinde curse, cand se zbate intre speranta, grija, teama, cand a reusit sa
comita crima e chinuitor. Intre aceste chinuri, ce loc mai poate fi pentru
literatura sau pentru vreo deprindere buna? Pe Hercule, nu poate fi mai mult
loc decat este pentru holda in pamantul napadit de spini si maracini.

    Mai mult inca. Pentru a suporta osteneala studiilor, nu va fi oare necesara

frugalitatea? Deci, ce poti astepta de la desfrau si destrabalare? Nu iubirea de
glorie ne indeamna mai mult sa cultivam cu pasiune literele? Credem oare ca
celor rai le pasa de glorie? De altfel, cine nu vede ca majoritatea discursurilor
trateaza despre dreptate si bine? Oare un om rau si nedrept va putea vorbi
despre aceste notiuni cu demnitatea cuvenita? In sfarsit, pentru a simplifica
chestiunea, sa presupunem - ceea ce de altfel niciodata nu s-ar intampla - ca
un foarte bun si un altul foarte necinstit ar avea aceleasi inclinari firesti,
aceeasi silinta la munca, aceeasi pregatire; care din ei doi va fi socotit mai bun
orator? Desigur, acela care va fi mai bun si ca om. Prin urmare, nu pot fi in
acelasi timp om imoral si orator desavarsit. Caci nu e desavarsit un lucru, daca
exista ceva mai bun decat el.

    Dar pentru a nu parea ca - dupa obiceiul socraticilor - eu pun intrebarea si

tot eu formulez raspunsul, sa presupunem ca cineva e atat de incapatanat
impotriva adevarului incat indrazneste sa sustina ca un om imoral dotat cu
acelasi talent, cu aceeasi harnicie si cu aceeasi invatatura ca unul moral, nu va
fi cu nimic mai slab orator decat cel moral. Vom dovedi ineptia acestuia. Intr-
adevar, nimeni nu se va indoi ca orice discurs are ca scop sa convinga pe
judecator de justetea si cinstea tezelor sustinute de el. Il va convinge mai usor
omul moral sau cel imoral? Cel moral, desigur, caci va spune mai adeseori
lucruri adevarate si cinstite. Dar chiar daca vreodata constrans de rolul sau
(ceea ce se poate 'ntampla, dupa cum vom arata indata), va cauta sa prezinte
ca adevarate si corecte fapte care in realitate sunt altfel, in mod necesar i se
va acorda mai mult credit. Dimpotriva, oamenilor imorali nu le reuseste
intotdeauna aceasta disimulare din cauza dispretului lor pentru opinia lumii si
a ignorarii a ceea ce este corect. De aceea, tezele lor sunt indraznete, iar
afirmatiile lor lipsite de decenta. Urmarea este ca sustin cu incapatanare
revoltatoare fapte evident imposibile si depun pentru aceasta sfortari
zadarnice. Caci, ca in viata de toate zilele, asa si in dezbaterile judiciare ei
nutresc sperante neindreptatite. De altfel, se intampla deseori ca nu li se da
crezare chiar spunand adevarul si ca alegerea unui astfel de avocat e socotita
drept dovada a unei cauze nedrepte.

    Acum trebuie sa ma refer la obiectiile ridicate impotriva mea de opinia

cvasigenerala. Asadar, Demostene nu a fost orator? Doar stim ca a fost un om
necorect. Dar Cicero nu e orator? Doar si caracterul lui a fost criticat de multi.
Ce sa fac? Raspunsul meu, stiu, va fi rau primit, deci trebuie sa menajez pe
auditorii. In realitate, Demostene nu-mi pare vrednic de invinuiri atat de grave
in privinta caracterului sau, incat sa cred tot ce au acumulat impotriva lui
adversarii sai. Caci citesc ca el a avut idei politice foarte frumoase si un sfarsit
glorios. Nici lui M. Tullius nu vad sa-i fi lipsit vreodata sentimentele unui foarte
bun cetatean. Sunt marturie consulatul sau, purtat cu foarte mare demnitate,
provincia administrata cu atata cinste, respingerea vigintiviratului si atitudinea
sa in crancenele razboaie civile care au izbutit in vremea lui, deoarece nici
speranta nici teama nu l-au impiedicat sa se alature partii celei mai bine,
anume aparatorilor statului. Unora le-a parut nu destul de curajos; acestora
le-a raspuns el insusi, afirmand ca era temator nu in fata pericolului, ci cand
era vorba sa-l prevada. Si acest lucru l-a adeverit si prin moartea sa, pe care a
primit-o cu atata curaj.

    Chiar daca acestor oameni le-a lipsit virtutea perfecta, celor care ma
intreaba de sunt totusi oratori, le voi raspunde asa cum raspund stoicii, cand
sunt intrebati daca Zenon, daca Cleanthes, daca insusi Chrysip au fost
intelepti: "Acesti oameni au fost intr-adevar mari venerabili, dar totusi nu au
atins culmea pe care o poate ajunge firea omeneasca". De aceea si Pitagora a
voit sa fie numit nu intelept, ca inaintasii lui, ci "iubitor de intelepciune".

    Eu totusi, conform modului general de a se exprima, am afirmat adesea si

voi afirma ca Cicero e un orator desavarsit, asa cum zicem, de obicei, ca
prietenii nostri sunt oameni corecti si foarte luminati, desi aceste calitati nu se
pot atribui decat adevaratului intelept. Daca ar fi insa sa vorbim exact si dupa
legea stricta a adevarului, voi cauta inca oratorul pe care Cicero insusi il
cauta...

    Sa admitem inca, ceea ce este aproape incompatibil, ca s-ar fi gasit un om

imoral foarte elocvent; eu, totusi voi afirma ca acela nu este orator. Caci nu
voi acorda oricarui om aprig in lupta titlul de viteaz, pentru ca fara virtute nu
se poate concepe vitejia. Oare omul caruia ii cerem sa ne apere cauza nu
trebuie sa fie de o cinste pe care sa nu o poata corupe lacomia, pe care sa nu
o abata de la datorie favorul celor puternici, nici sa o franga frica? Vom darui
oare numele sacru de orator unui tradator, unui transfug sau unui
mincinos? ...Caci prefacatoria se tradeaza, oricat s-ar pazi. Si, oricat de mare
i-ar fi cuiva usurinta de a vorbi, se clatina, si se impiedica, ori de cate ori
vorbele ii sunt in dezacord cu gandirea. Or, omul rau, in mod necesar,
vorbeste altceva decat ce cugeta. Pe oamenii buni insa niciodata nu ii va
parasi vorbirea cuviincioasa si oricand le vor veni in minte cele mai bune idei
(caci ei sunt si intelepti). Stilul lor, chiar de a fi captivant, e totusi in mod
firesc destul de impodobit, caci orice cuvant cinstit e si elocvent...

    De aceea, tineretul si chiar orice varsta (caci pentru a voi binele nu e
niciodata tarziu) sa tinda cu toate gandurile spre aceste calitati; spre ele sa ne
straduim. Poate vom reusi sa atingem aceasta perfectiune. Caci, daca natura
nu ne impiedica sa fim oameni corecti sau experimentati in arta vorbirii, de ce
nu le-ar putea cineva intruni pe amandoua in persoana sa? Si de ce nu ar
putea spera fiecare ca va deveni el acel cineva? Chiar daca puterile inteligentei
noastre nu ar fi suficiente pentru aceasta, totusi, in masura in care vom
progresa in virtute si in elocinta, vom deveni mai buni in ambele. In tot cazul,
sa ne scoatem cu totul din minte ideea ca lucrul cel mai frumos din lume,
elocinta ar putea convietui cu viciile sufletului. Talentul oratoric, daca se
intampla sa-l aiba oameni imorali, trebuie considerat ca un rau, caci ii face mai
rai pe cei carora le este harazit.

    Dar este sigur, desi la prima vedere pare greu de admis ca, apararea unei
cauze, un om corect poate avea motive sa ascunda judecatorului adevarul.
Daca cineva se mira de aceasta enuntare a mea (desi aceasta parere in
realitate nu-mi apartine, ci este a acelora pe care antichitatea i-a considerat
cei mai mari filozofi) sa reflecteze asupra faptului ca exista actiuni bune sau
rele nu prin ele insele, ci prin motivele lor... Sunt admise fapte mai grozave,
cand o cere interesul public. Deci, trebuie sa consideram nu fapta in sine, pe
care o apara un om corect, ci cauza pentru care o face si in ce sens o face.

    Si, mai intai, trebuie sa fie de acord toti - caci o admit chiar cei mai severi
stoici - ca se poate intampla ca omul corect sa fie in situatia de a spune o
minciuna, cateodata chiar pentru motive mai putin importante. De exemplu,
cand copii ne sunt bolnavi, pentru folosul lor spunem multe inexacte, le facem
multe promisiuni pe care nu intentionam sa le indeplinim. Cu atat mai mult
este admisibila, daca trebuie sa impiedicam pe un talhar de a ucide un om sau
de a insela pe un dusman, pentru salvarea patriei. Astfel ceea ce este uneori
de criticat la sclavi, poate fi vrednic de lauda chiar la un intelept... Mai este
necesar sa prescriem si sa invatam cum se trateaza si cele ce sunt greu de
dovedit. Caci, de multe ori, chiar si cele mai bune cauze seamana cu cele rele
si un acuzat nevinovat e aparat de multe aparente verosimile. Iata de ce
trebuie aparat prin aceeasi metoda ca si cand ar fi vinovat. In plus, clauzele
drepte si clauzele nedrepte au nenumarate elemente comune: martori,
documente scrise, banuieli, conjuncturi. De altminteri, ceea ce e verosimil si
ceea ce e adevarat se dovedeste si se respinge in acelasi fel. Din acest motiv,
discursul se va modifica dupa subiect, mentinandu-si curata intentia."

    

Oratorul trebuie sa cunoasca metodele prin care se formeaza caracterul moral

    "Asadar, deoarece oratorul e om corect si deorece el nu poate fi conceput
fara virtute, desi virtutea cuprinde in sine unele impulsuri naturale, ea trebuie
totusi desavarsita prin invatatura. De aceea oratorul trebuie sa-si formeze,
inainte de toate, caracterul moral prin studii si sa-si insuseasca cunoasterea
aprofundata a ceea ce e onest si just, fara de care nimeni nu poate fi nici om
corect, nici experimentat in arta vorbirii. Trec la problema urmatoare: in arta
vorbirii nu poate fi destul de abil cel care nu si-a cunoscut temeinic puterea
talentului si nu si-a format caracterul moral prin preceptele unei metode
rationale. De fapt, nu in zadar L. Crassus, in De oratore, cartea a III-a afirma
ca toate problemele relative la echitate, dreptate, adevar, bine si contrariile lor
cad in atributiile oratorului, si ca filosofii, cand recurg la elocinta pentru a le
apara, se folosesc de armele retoricii, nu de armele lor. Dar tot el recunoaste
ca de acum incolo aceste idei trebuie luate din filosofie, fiindca le socotesc
apartinand domeniului filosofiei, fiindca motivul pentru care Cicero in mai
multe tratate si epistole spune ca iscusinta de a vorbi izvoraste din adancurile
intelepciunii, si ca, de aceea, un timp anumit aceiasi oameni au propovaduit si
morala, si oratoria.

    Dar indemnurile pe care le dau aici nu tintesc sa faca din orator filosof,
pentru ca nu este alt mod de viata mai indepartat de treburile cetatenesti si de
orice indeletnicire de avocat decat filosofia. Caci ce filosof frecventeaza
judecatile, sau castiga renume in adunarile poporului? Si apoi, care filosof a
luat parte chiar la conducerea statului, desi aceasta o recomanda majoritatea
dintre ei? Dar eu as vrea ca oratorul pe care il formez sa fie un roman intelept
care sa se dovedeasca un adevarat barbat politic, dar nu in disputele din salile
de cursuri, ci in incercarile vietii publice si in practica ei...

    Deoarece orice chestiune generala e mai importanta decat o chestiune

speciala, si fiindca partea se cuprinde in intreg, in timp ce intregul nu poate
intra in parte, nimeni nu se poate indoi ca problemele generale apartin in
foarte mare masura acestor studii despre care vorbim. Ba mai mult, deoarece
sunt multe chestiuni care trebuie definite scurt si in termeni proprii - de aceea
si situatia cauzei respective se numeste definitionala - nu va fi oare necesar ca
oratorul sa fie instruit in aceasta arta de oamenii care i s-au consacrat
indeosebi? Cum? Orice chestiune de drept nu se cuprinde oare in stabilirea
sensului exact al cuvintelor sau in discutarea notiunii de dreptate sau in
conjunctura asupra intentiei ceea ce duce in parte la dialectica, in parte la
morala? Asadar, prin natura sa, adevaratul discurs e intretesut cu aceste
chestiuni filosofice. Caci vorbaria care nu cunoaste principiile acestei doctrine
in mod necesar rataceste, intocmai cum rataceste cineva care nu are calauze
sau are calauze false.

    Fizica, pe langa faptul ca ofera pentru deprinderile oratorice un camp cu

atat mai bogat cu cat trebuie sa se vorbeasca cu mai mult entuziasm despre
lucrurile divine decat despre cele umane cuprinde pe de alta parte in sine si
filosofia morala, de care, dupa cum am dovedit, nu se poate lipsi nici un
discurs. Intr-adevar, daca lumea e guvernata de providenta, si statul va trebui
condus de barbati corecti. Si daca sufletele noastre au origine divina, trebuie
sa tindem spre virtute, nu sa fim sclavii placerilor acestui corp muritor. Oare
oratorul nu va avea sa trateze in multe ocazii despre aceste chestiuni? Oare nu
va avea sa vorbeasca despre auguri, despre oracole, in sfarsit despre toate
problemele religioase - chestiuni asupra carora s-au dus adeseori discutii
foarte mari in senat - daca intr-adevar vrea, sa fie un om politic, asa cum il
concep eu? In sfarsit, cum s-ar putea imagina elocinta unui om care ignora ce
este mai important?

    Chiar daca acestea nu ar fi evidente pentru ratiunea noastra, ar trebui

totusi sa-i credem pe predecesori. De exemplu Pericle. Desi nu a ajuns pana la
noi nici un discurs de-al sau, elocinta lui avea o forta de necrezut. Asa spun si
istoricii si autorii de comediei antici - care sunt scriitorii foarte sinceri. Or, se
stie ca Pericle a audiat pe fizicianul Anaxadoras. De asemenea, Demostene,
fruntasul oratoriei grecesti, a fost elev al lui Platon. Cat despre M. Tullius, el
insusi marturiseste de multe ori ca nu datoreaza atat scolilor retoricesti, cat
gradinilor Academiei; si intr-adevar, in fiinta sa nu s-ar fi revarsat atata
bogatie oratorica, daca talentul sau ar fi ingradit de limitele forului si nu ar fi
avut ca margini natura insasi..."

Originea retoricii

    "Discutarea originii retoricii nu o sa ne tina mult pe loc. De fapt, pentru

oricine e limpde ca omul a primit facultatea de a vorbi de la natura, o data cu
nasterea sa (caci fara indoiala aceasta este inceputul vorbirii), ca nevoia l-a
impins sa o cultive si sa o dezvolte, iar metoda si exercitiul i-au dat
desavarsire, nu vad pentru ce unii considera ca grija de a vorbi bine se
datoreaza oamenilor care, cazuti intr-o grava acuzatie, au inceput sa
vorbeasca cu o mai mare grija pentru a se apara. In realitate nu aceasta este
cauza prima, desi mai nobila, mai ales ca acuzarea precede apararea; de nu
cumva sustinem ca si sabia a fost faurita mai intai de acela care a vrut sa se
apere, nu de acela care pregatea pieirea semenului.

    Deci inceputul vorbirii ni l-a dat natura; inceputul artei - observatia. De

pilda in cazul medicinii, oamenii, vazand unele lucruri folositoare, altele
daunatoare sanatatii, au faurit din observarea acestora o arta; la fel,
surprinzand in vorbire unele procedee utile, altele de prisos, au notat ce
trebuie imitat ori evitat si au adaugat ei insisi unele precepte in spiritul celor
constatate; acestea au fost confirmate de uz; dupa aceea fiecare a transmis
altora cunostintele sale. E adevarat ca Cicero a atribuit originea elocintei
intemeietorilor de cetati si legiuitorilor. Este sigur ca ei stapaneau arta
cuvantului; totusi nu inteleg de ce considera el acest lucru ca inceput al
elocintei, fiindca exista si astazi populatii nomade, fara orase si legi, care au
totusi in sanul lor oameni care indeplinesc anumite solii, acuza ori apara, intr-
un cuvant care cred ca unul vorbeste mai bine decat altul."

Partile retoricii
    "Arta oratoriei, in ansamblul ei, dupa cum ne-au invatat cei mai multi si cei
mai de seama autori, consta din cinci parti: inventiune, dispozitiune,
elocutiune, memorizare si propuntare sau actiune - caci acesteia i se spune in
ambele feluri.

    Intr-adevar, orice vorbire care enunta o intentie cuprinde in mod necesar

fond si forma. Daca enuntarea este scurta si se realizeaza printr-o singura
propozitie, aceste doua elemente pot fi eficiente; o vorbire mai lunga pretinde
insa mai multe elemente, caci, in acest caz, nu intereseaza numai ce si cum
spunem, dar si ordinea in care spunem; este deci necesara si dispozitiunea.
Dar nu putem exprima intreg fondul si nu putem aseza fiecare idee la locul
potrivit fara ajutorul memoriei, de aceea memoria constituie partea a patra.
Toate aceste insa sunt fara farmec si aproape anulate de o expunere
nepotrivita fie in intonatie, fie in gest. Asadar trebuie sa acordam si pronuntarii
un loc, al cincilea".

    

Stiinta dreptului civil e necesara oratorului

"Cunoasterea dreptului civil e de asemenea necesara oratorului nostru, precum ii
este necesara si cunoasterea datinilor si a religiei statului, la ale caror treburi va
participa. Intr-adevar, ce sfatuitor poate fi in adunari publice si private omul care
nu cunoaste elementele constitutive ale statului? Si, cum se va putea declara
fara sa minta aparator de cauze daca trebuie sa imprumute de la altul ceea ce
este esential intr-o cauza? Aproape ca nu s-ar deosebi de omul care recita
versurile altui poet. Caci va fi ca un simplu executant al unui mandat; si, pe
temeiul convingerii altuia, va sustine puncte pe care o sa ceara judecatorului sa
le creada, in timp ce el, care trebuie sa ajute pe clineti, va avea el insusi nevoie
de ajutor.

    Aceasta situatie poate avea uneori mai putine neajunsuri. De exemplu, cand e
vorba de lucruri studiate, oranduite acasa si, ca intreg restul procesului, invatate
pe de rost si prezentate numai in fata judecatorului. Dar ce va face in chestiunile
de drept care, de obicei se ivesc pe neasteptate, chiar in cursul pledoariei? Nu se
va intoarce rusinat sa intrebe pe avocatii mai tineri, care stau in banci? Si apoi,
va putea oare asculta cu destula atentie ce i se spune, cand el va trebui, la
randul lui, sa le spuna sau sa le afirme cu convingere, sa le prezinte cu siguranta
ca si cand i-ar apartine? Sa zicem ca este posibil in pledoarie. Dar ce va face in
schimbul de replici, cand trebuie necontenit sa intampine obiectiile adversarului
si nu e ragaz pentru informare? Si daca, eventual, nu gaseste acolo un om
priceput in problemele juridice? Dar daca vreunul, insuficient versat in
chestiunea aceea, ii va spune ceva gresit? Caci cea mai mare nenorocire pentru
ignoranti sta in faptul ca ei il considera atoatestiutor pe cel care le da sfat...

    De fapt, orice chestiune care e certa se baseaza sau pe un text scris sau pe un
obicei statornicit; daca e dubioasa trebuie cantarita cu balanta echitatii. Cele
scrise sau cele trecute in datina statului nu prezinta nici o dificultate, caci trebuie
stiute, nu inventate. Dimpotriva, chestiunile, care se lamuresc prin raspunsurile
jurisconsultilor se bazeaza pe interpretari de cuvinte sau pe distinctia dintre bine
si rau. Intelegerea sensului fiecarui cuvant apartine sau oamenilor inteligenti,
sau e ceva propriu oratorului; dreptatea e cunoscuta foarte bine oricarui om
moral. In ce ma priveste, eu socot pe orator inainte de toate moral si inteligent;
fiindca si-a luat drept norma ceea ce in chip firesc este foarte bun, nu se va
tulbura daca un jurist va fi in dezacord cu el, mai ales ca se obisnuieste ca juratii
sa sustina pareri opuse. Chiar daca ar voi sa cunoasca parerea fiecarui autor, nu
ar avea decat sa citeasca; or aceasta e partea cea mai usoara a studiilor. Caci
daca cei mai multi s-au dedicat studiului dreptului nu sperau sa devina pledanti,
cat de usor ii va fi operatorului sa stie ceea ce invata oamenii care - dupa propria
lor marturisire - nu pot fi oratori. Dar M. Cato a fost pe atat de distins in
oratorie, pe cat de expert in drept; lui Scaevola si lui Servius Sulpicius li s-a
recunoscut si talentul oratoric. In ce-l priveste pe M. Tullius, nu numai ca nu i-a
lipsit niciodata stiinta dreptului, dar incepuse chiar sa scrie ceva relativ la
aceasta disciplina, fapt care demonstreaza ca oratorul poate avea timp nu numai
sa invete el insusi, ci chiar sa instruiasca pe altii".

    

MARCUS TULLIUS CICERO (106 - 43 i.e.n.)

Marcus Tullius Cicero a fost cel mai mare orator al Romei antice. A excelat ca avocat, om
politic, si personalitate de mare cultura; a fost un titan al promovarii si afirmarii retoricii.

Catilinara I
De signis (Despre statui)
Filipica a II-a
Pro Sexto Roscio Amerino (fragmente)

Catilinara I

    Impotriva lui Catilina, Cicero a rostit patru discursuri (In Catilinam orationes
quattuor) prin care a demascat legalitatile acestuia si care au contribuit la
inlaturarea lui, pentru totdeauna, din viata politica a Romei.

    Lucius Sergius Catilina, a fost locotenent al lui Sylla si apropiat al lui Cezar
si Crassus, crud si saneros, avea ambitia sa ajunga, cuorice pręt, in
magistratura suprema-consulatul. Infrant in alegerile din anii 64 si 63 i.e.n.,
pune la cale un complot pentru a-i inlatura prin violenta pe alesii legitimi ai
poporului roman si a pune mana pe putere. Unii istorici au scris ca aceasta
tentativa de lovitura de stat ar fi trebuit sa fie denumita conjuratia lui Crassus
(viitorul triumvir). In afara de el, din complot faceau parte chiar si Cezar, Sylla
si Calpurnus Piso, colegul de consulat al lui Cicero.

    Cicero este informat de complot si prin masurile luate proiectul de rascoala

va fi zadarnicit. El a convocat Senatul pentru a se lua masuri urgente
impotriva conspiratorului. Situatia era complicata pentru ca nu eixstau probe
suficiente, iar Catilina nu fusese declarat " dusman public " (hostis) si, prin
urmare, nu se puteau lua masuri impotriva lui. Crassus si Cezar il sustineau,
iar Pompei (prietenul republicii si al lui Cicero), cu armata era departe. In
aceste conditii, Cicero nu putea face alceva decat sa-i alarmeze pe senatori,
dezvaluindu-le proportiile complotului si urmarile lui, sa-l intimideze pe Catilina
ca sa fuga din Roma, obligandu-l astfel la o actiune fatisa. Celebrul discurs,
caracterizat printr-o vehementa iesit adin comun, este cunoscut sub
denumirea de Catilinara I. A strabatut mileniile si s-a impus definitiv
succesiunea de interogatii, cu care Cicero a inceput acest discurs : " Pana
cand, in sfarsit Catilina, vei abuza de rabdarea noastra ? Cat timp nebunia asta
a ta isi va mai bate joc de noi ? Pana unde se va dezlantui indrazenala ta
neinfranata ? " Si discursul a continuat :

    " Nu te-au miscat oare nici garda de noapte a Palatinului, nici stajile
orasului, nici teamam poporului, nici adunarea grabnica a tuturor oamenilor de
bine, nici acest loc foarte aparat destinat sedintei senatului, nici chipurile si
privirile senatorilor ? Nu intelegi ca planurile tale sunt date pe fata ? Nu vezi tu
ca, dupa ce toata lumea a aflat-o, conspiratia ta e pironita in lanturi ? Care
dintre noi crezi ca nu stie ce-ai facut azi-noapte, ce-ai facut noaptea trecuta,
unde ai fost, pe cine ai convocat, ce hotarari ai luat ?

    O, timpuri ! O, moravuri ! Senatul cunoaste aceste lucruri, consulul le vede;

Catilina totusi traieste. Traieste ? Ba mai mult, vine chiar in senat, ia parte la
consfatuirea obsteasca, noteaza si indica din ochi, spre a fi ucis, pe fiecare
dintre noi. Noua insa, barbati curajosi, ni se pare ca facem destul pentru
republica daca evitam furia si armele acestui om. De mult ar fi trebuit,
Catilina, sa fii trimis la moarte din ordinul consulului ; asupra ta ar fi trebuit sa
cada aceasta nenorocire pe care o pui mult la cale impotriva noastra a tuturor.

    Intr-adevar, P. Scipio, un barbat foarte insemnat, mare pontif, l-a ucis, ca

simplu particular, pe Tiberius Gracchus, care primejduia destul de putin
situatia republicii, si noi, consulii, il vom tolera pe Catilina, care doreste sa
pustiasca pamantul intreg prin macel si incendii ?

    Caci las la o parte lucrurile prea vechi, anume ca C. Servilius Ahala l-a ucis
cu mana lui pe Spurius Maelius, care doar nutrea ganduri de rasturnare a
ordinii. A existat, a existat candva in republica noastra aceasta virtute :
barbatii curajosi ii pedepseau cu pedepse mai aspre pe cetatenii primejdiosi
decat pe dusmanul cel mai crud. Avem un decret al senatului impotriva ta,
Catilina, aspru si grav ; nu-i lipseste republicii nici intelepciunea, si nici
autoritatea senatului ; noi, noi, consulii, o spun pe fata, lipsim de la datorie.

    Senatul a decretat candva ca L. Optimus, consulul, sa ia masuri ca republica

s anu fie expusa nici ueni primejdii; n-a trecut dupa aceea nici o noapte; din
cauza unor banuieli de rascoala, a fost ucis, impreuna cu copiii lui, Marcus
Fulvius, fost consul...

    Iar noi de douazeci de zile ingaduim sa se toceasca ascunzisul autoritatii

acestor senatori. Caci avem o decizie a senatului de acest fel, insa inchisa in
arhiva, intocmai ca o sabie varata in teaca ; dupa aceasta decizie a senatului,
s-ar fi cuvenit, Catalina, sa fii ucis pe data. Tu traiesti ! si traiesti nu pentru a-
ti parasi indrazneala, ci pentru a o spori. Doresc, senatori, sa fiu ingaduitor ;
doresc ca in mijlocul acestor atat de mari pericole ale republicii sa nu par
nepasator, dar de pe acum ma gasesc vinovat eu insumi de inertie si
incapacitate.

    s-a ridicat in italia, in stramtorile Etruriei, o tabara indreptata impotriva

poporului roman ; numarul dusmanilor creste in fiecare zi ; iar pe comandantul
acestei tabere, pe conducatorul dusmanilor, il vedem intre zidurile Romei si
chiar in senat, uneltind in fiecare zi vreun pericol intern impotriva republicii.
Daca voi porunci, Catalina, sa fii arestat, daca voi poruncis fii ucis, cred ca va
trebui sa ma tem mai degraba ca toti cetatenii de treaba vor spune ca am
facut acest lucru prea tarziu decat ca am procedat cu prea multa cruzime.
Insa, dintr-un anumit motiv, nu sunt inca hotarat sa fac ceea ce s-ar fi cuvenit
sa fac insa de mult. Atunci, in sfarsit, vei fi ucis, cand nu se va putea gasi nici
un om atat de necinstit, atat de ticalos, atat de asemanator tie incat sa declare
ca acest lucru a fost facut pe drept.

    Cat timp va exista cineva care sa indrazneasca sa te apere, vei trai si vei
trai asa cum traiesti, inconjurat de garzile mele multe si puternice, ca sa nu te
poti misca impotriva republicii. Afara de aceasta, ochii si urechile multora, cum
au facut si pana acum, te vor pandi si te vor pazi, fara ca tu sa-ti dai seama.

    Ei bine, Catilina, ce mai ai de aseptat acum, daca nici noaptea, cu

intunericul ei, nu poate ascunde intrunirile tale nelegiuite, nici o casa
particulara nu poateinchide intre peretii ei glasurile conspiratiei tale ? Daca
toate sunt data pe fata, daca toate ies la lumina ? Muta-ti gandul acesta,
crede-ma ; uita de ucideri si de incendii. Esti inconjurat din toate partile ;
toate planurile tale sunt pentru noi mai limpezi decat lumina zilei, pe care, poti
sa le rememorezi impreuna cu mine.

    Iti amintesti oare ca in ziua a douasprezecea inaintea calendelor lui

noiembrie am spus in senat ca slujitorul si unealta indraznelii tale. Caius
Manilus, va fi sub arme intr-o zi anumita, adica in ziua a sasea inaintea
calendelor lui noiembrie ? Oare m-am inselat, Catilina, nu numai in privinta
unui lucru atat de mare, atat de groaznic, atat de necrezut, darm ceea ce e si
atat de mirare, in privinta zilei ? Tot eu am spus in senat ca ai amanat mascrul
nobililor pentru ziua a cincea inaintea calendelor lui noiembrie, atunci cand
multi fruntasi ai cetatii au fugit din Roma nu atat pentru a se salva cat
pentrua-si zadarnici palnurile. Oare poti sa negi ca, inconjurat chiar in acea zi
de garzile mele, de supravegherea mea, n-ai putut sa te ridici impotriv
arepublicii, cand tu spuneai ca, dupa plecarea celorlalti, esti multumit totusi cu
moartea mea, care ramaseseam pe loc ?

    Ce ? Cand erai convins ca vei ocupa orasul Praeneste printr-un atac de
noapte, chiar la calendele lui noiembrie, oare n-ai simtit ca acea colonie este
aparata din porunca mea, de trupele mele, de garzile mele, de strajile mele ?
Nu faci nimic, nu uneltesti nimic, fara ca eu nu numai sa aflu, dar chiar sa vad
si sa inteleg limpede totul.

    Aminteste-ti, in sfarsit, impreuna cu mine, noaptea trecuta : vei intelege ca

eu veghez cu mult mai strasnic la salvarea republicii decat tu la distrugerea ei.
Afirm ca azi-noapte ai venit instrada mesterilor de coase (nu voi vorbi
invaluit), in casa lui Marcus Laeca ; tot acolo s-au adunat mai multi complici ai
aceleiasi nebunii criminale. Indraznesti oare sa negi ? De ce taci ? Te voi
convinge, daca negi. De fapt, vad ca aici, in senat, sunt unii care au fost
impreuna cu tine.

    O, zei nemuritori ! In ce tara ne aflam ? In ce oras traim ? Ce fel de

republica avem ? Aici, senatori, aici, intre noi, in cea mai sfanta si cea mai
importanta adunare de pe suprafata pamantului, sunt unii oameni in stare sa
gandeasca la uciderea noastra a tuturor, la pieirea acestui oras si chiar a lumii
intregi. Eu, consulul, ii vad si le cer parerea despre treburile statului ; oameni
care ar fi trebuit sa fie ucisi cu sabia, pe acestia eu nu-i ranesc macar cu
vorba.

    Ai fost, asadar, la Laeca in noaptea aceea, Catilina ; ai impartit Italia pe

regiuni, ai hotarat unde trebuia sa plece fiecare ; ai ales pe cine sa lasi la
Roma si pe cine sa duci cu tine ; ai hotarat cartierele orasului in care trebuia
sa se puna foc ; ai afirmat ca si esti gata de plecare ; ai spus ca mai zabovesti
putin, fiindca eu traiesc. S-au gasit doi cavaleri romani care sa te elibereze de
aceasta grija si sa promita ca ma vor ucide in patul meu chiar in acea noapte,
putin inainte de revarsatul zorilor.

    Am aflat toate aceste lucruri dupa ce adunarea voastra de-abia se

imprastiase. Mi-am fortificat si mi-am intarit casa prin garzi mai puternice ; nu
i-am primit pe cei pe care tu ii trimisesesi sa ma salute dimineata, deoarece
venisera chiar cei despre care spusesem mai inainte multor barbati foarte
importanti ca vor veni atunci la mine.

    Fiindca lucrurile stau asa, Catilina, mergi mai departe pe drumul pe ai care
ai pornit ; iesi odata din oras ; portile sunt deschise ; pleaca. De prea mult
timp te asteapta sa-i fii general acea tabara a ta conduas de Manlius. Du-i cu
tine si pe toti ai tai ; daca nu pe toti, cat mai multi ; curata orasul. Ma vei
libera de-o mare teama, numai sa existe intre mine si tine zidul cetatii. De-
acum incolo nu mai poti trai impreuna cu noi ; nu voi tolera, nu voi suporta,
nu voi ingadui...
     Cat timp, Catilina, mi-ai intins curse cat eram consul desemnat, m-am
aparat nu cu ajutorul public,ci prin grija mea particulara. Cand, la ultimele
alegeri de consuli, ai vrut sa ma ucizi in Campul lui Marte pe mune, consul in
functiune, si pe concurentii tai, am reprimat incercarile tale nelegiuite cu
ajutorul si fortele prietenilor, fara a chema oficial pe cetateni la arme. In
sfarsit, ori de cate ori m-ai atacat, m-am impotrivit prin propriile mele puteri,
desi vedeam ca pieirea mea e legata de o mare nenorocire pentru republica.

    Acum ataci pe fata intreaga republica ;vrei sa aduci la distrugere si ruina

templele zeilor nemuritori, casele orasului, viata tuturor cetatenilor , toata
Italia. De aceea, fiindca nu indraznesc inca sa fac ceea ce ar trebui facut mai
inainte de orice si ceea ce este potrivit cu puterea pe care mi-a dat-o senatul
si pilda stramosilor, voi proceda mai bliand decat o cere severitatea, dar mai
folositor pentru salvarea tuturor. Caci daca voi porunci sa fii omorat, va
ramane in viata publicacealalta banda de conspiratori ; daca insa vei iesi din
Roma,ceea ce te indemna de mult timp, drojdia groasa si perisuloasa pentru
republica a tovarasilor tai ca disparea din oras.

    Ce este, Catalina ? Stai oare la indoiala sa faci, pentru ca-tiordon eu, ceea
ce erai sa faci de buna voia ta ? Consulul porunceste ca dusmanul sa iasa din
oras. Ma intrebi : " Pentru a merge in exil ? "Nu-ti poruncesc, dar, daca-mi ceri
sfatul, te intemn.

    Intradevar, Catalina, ce te mai poate incanta in acest oras in care nu exista

nimeni, in afara de aceasta conjuratie de oameni peirduti, care sa nu se teama
de tine, nimeni care sa nu te urasca ? ce stigmat al infamiei in viata familiara
nu este impartit cu fierul rosu in viata ta ? Ce nelegiuire, in trebile particulare,
nu e legata de faima ta ? Ce patima a fost vreodata straina de ochii tai, ce
crima de mainile tale, ce ticalosie de toata fiinta ta ? Carui tinerel, pe care l-ai
inlantuit prin farmecele coruptiei, nu i-ai intins fierul pentru crima sau nu i-ai
luminat calea spre desfrau ?

    Dar ce ? de curnad, dupa ce prin moartea primei tale sotii ti-ai golit casa in
vederea noii casatorii, n-ai pus oare varf acestei crime printr-o alta crima de
necrezut ? Las la o parte acest lucru si ingadui cu usurinta sa fie trecut sub
tacere, ca sa nu se para ca in acest oras a existat grozavia unei crime atat de
mari sau ca ea n-a fost pedepsita. Las la o parte ruina averii tale ; trec la acele
lucruri care privesc nu rusinoasele tale vicii, nu incurcaturile tale banesti si
necinstea casei tale, ci interesul suprem al republicii, viata si salvarea noastra
a tuturor. Aceasta lumina a zilei, Catilina, sau aerul acestui cer pot ele oare sa-
ti fie placute, cand stii ca nu e nici unul dintre noi care sa nu fi aflat ca in
ajunul calendelor lui ianuarie, in timpul consulilor Lepidus si Tullus, ai stat in
for inarmat cu un pumnal ? Ca ai pregatit o banda pentru a-i omori pe consuli
si pe fruntasii cetatii ? Ca nu vreun gand intelept sau teama ta, ci ca norocul
poporului roman s-a opus crimei si nebuniei tale ? Dar las la o parte acum
acele fapte ; caci ele sunt cunoscute si multe altele au fost savarsite de tine
dupa aceea. De cate ori ai incercat sa ma omori, cand eram consul desemnat,
de cate ori de cand sunt consul ! De cate atacuri ale tale, indreptate asupra
mea asa incat pareau ca nu pot fi evitate, n-am scapat eu corpului ! Nu ajungi
la mine si totusi nu incerci a incerca si de-a voi. De cate ori nu ti-a fost smuls
din maini acest pumnal ! De cateori nu ti-a cazut printr-o intamplare oarecare
si nu ti-a alunecat la pamant ! Intr-adevar, nu stiu carui cult religios i-a fost
inchinat si dedicat acest pumnal, de socotesti ca trebuie sa-l infingi in corpul
consulului.

    Acum insa ce fel de viata este asta a ta ? Caci acum vorbaesc cu tine astfel
incat sa nu par miscat de ura, cum ar trebui sa fiu, ci de mila, la care n-ai
nicidecum dreptul. Ai venit putin mai inainte in senat. Cine din aceasta
multime atat de mare, dintre atatia prieteni si intimi ai tai, te-a salutat ? Daca
acest lucru nu i s-a intamplat nimanui, de cand isi amintesc oamenii, astepti
insulta cuvintelor, cand esti coplesit de judecata mult mai grava a tacerii? Ce
sa mai spun de faptul ca, la sosirea ta, aceste banci s-au golit ? Ca toti fostii
consuli, pe care foarte adesea i-ai destinta mortii, de indata ce te-ai asezat
langa ei, au lasat goala partea aceasta de banci ? In sfarsit, cu ce inima
socotesti tu ca trebuie sa suporti aceasta ?

    Pe Hercule ! Daca sclavii mei s-ar teme de mine asa cum se tem de tine toti
concetatenii tai, as socoti ca trebuie sa-mi parasesc casa ; tu nu crezi ca
trebuie sa parasesti orasul ? Si, daca pe undeva, m-as vedea atat de grav
banuit si ofensat de catre concetatenii mei, as prefera sa ma lipsesc de
vederea lor decat sa fiu privit de ochii dusmanosi ai tuturor ; tu, desi constient
de crimele tale, recunosti ca fiind dreapta si datorita tie de mult ura tuturor,
mai stai l aindoiala sa eviti privirile si prezenta acelora ale caror minti si
simturi le ranesti ?

    Daca parintii tai s-ar teme de tine si te-ar uri, si n-ai putea sa-i impaci in
nici un chip, ai pleca, imi inchipui, undeva departe de ochii lor, acum patria,
care e mama noastra a tuturor, te uraste si se teme de tine, si crede ca de
mult timp nu te gandesti la nimic altceva decat la uciderea ei. Nu-i vei
respecta autoritatea, nu te vei supune hotararii ei, nu te vei teme de puterea
ei ?

    Ea sta de vorba cu tine astfel, Catilina, si, desi n-are glas, iti spune oarecum
asa : " Nici o nelegiuire n-a existat de cativa ani decat tine ; nici o ticalosie
fara tine ; pentur tine singur au ramas nepedepsite uciderea multor cetateni,
persecutarea si jefuirea aliatilor. Ai fost in stare nu numai s nu tii seama de
legi si de judecati, dar chiar sa le rastorni si sa le nimicesti. Am suportat totusi
cum am putut faptele anterioare, cu toate ca nu erau de suportat, acum insa
nu mai e de suferit ca eu, in toata fiinta mea, sa fiu cuprinsa de teama numai
din cauza ta ; orice zgomot s-ar produce, sa ma tem de Catilina ; sa se para
ca nici un plan nu se poate urzi impotriva mea fara sa fie strain de pornirile
tale criminale. De aceea pleaca si scapa-ma de aceasta frica ; daca este
indreptatita, sa nu fiu zdrobita ; daca este inchipuita, sa incetez odata de-a ma
mai teme ".

    Daca patria ar vorbi cu tine asa cum am spus, n-ar trebui sa obtina ce-ti
cere, chiar daca n-ar putea folosi forta ? Ce sa mai spun de faptul ca te-ai dat
singur in paza justitiei ? De faptul ca, spre a inlatura orice banuiala, ai spus ca
vrei sa locuiesti la Manius Lepidus ? Nefiind primit de acesta, ai indraznit sa vii
chiar la mine si m-ai rugat sa te pazesc acasa la mine. Duap ce-ai primit si de
la mine raspunsul ca in nici un chip nu pot sa fiu in siguranta intre aceiasi
pereti cu tine, ca unul care eram in mare pericol numai pentru ca ne aflam
impreuna intre aceleasi ziduri ale cetatii, te-ai dus la pretorul Quintus Metellus.
Fiind respins si de acesta, ai plecat la tovarasul tau Marcus Matelus,un barbat
foarte de treaba, pe care, vezi bine, l-ai socotit foarte zelos sa te pazeasca,
foarte iscusit sa-ti iscodeasca gandurile si foarte curajops sa te pedepseasca.
Dar cat de departe pare ca trebuie sa fie de inchisoare si de lanturi cel care
singur s-a socotit bun de a fi sub paza ?

    Deoarece asa stau lucrurile, catilina, mai stai la indoiala, daca nu te poti
resemna sa mori, sa pleci pe alte meleaguri si sa incredintezi exilului si
singuratatii viata ta smulsa din multe chinuri drepte si meritate ?

    " Raporteaza cazul senatului ", zici tu, caci acest lucru il ceri, si, daca acest
corp va hotari sa pleci in exil, spui ca te vei supune. Nu voi raporta, ceea ce nu
se potriveste cu felul meu de a fi, si totusi te voi face sa intelegi ce cred
senatorii despre tine. Iesi din oras, Catilina ; scapa republica de teama ;
pleaca in exil, daca astepti acest cuvant. Ce este, Catilina ? Ce mai astepti ?
Observi oare tacerea senatorilor? Suporta. Tac. De ce astepti hotararea oficiala
exprimata prin cuvinte, cand intelegi limpede ce vor prin tacerea lor?... Insa,
in ce te priveste, Catilina, cand stu linistit, aproba ; cand rabda ce spun,
hotarasc ; cand tac, striga. Si nu numai acestia, a caror hotarare iti este, vezi
bine, scumpa, pe cand viata, fara nici un pręt, dar chiar acei cavaleri romani,
barbati foarte onorabili si foarte buni, si ceilalti cetateni plini de curaj care
inconjoara senatul, a caror multime ai putut-o vedea, ale caror sentimente le-
ai putut intelege si ale caror glasuri le-ai putut auzi clar cu putin inainte. Pe
acesti oameni ale caror maini si arme de mult timp de-abia le tin departe de
tine, ii voi convinge mai usor sa te insoteasca pana la portile orasului, cand vei
parasi aceste locuri pe care de mult timp doresti sa le pustiesti.

    Dar ce vorbesc eu ? E cu putinta sa te induplece ceva ? Sa te indrepti

vreodata ? Sa-ti faci vreun plan de fuga ? Sa te gandesti cumva la exil ? O, de
ti-ar da zeii nemuritori gandul asta ! Si totusi vad ce furtuna de ura ma
ameninta, daca nu acum, fiinda amenintarea crimelor tale e inca vie, dar
desigur in viitor, daca infricosat de cuvintele mele, te vei hotari sa pleci in exil.
Daca merita s-o infrunt, numai sa fie acesta nenorocire doar a mea si sa nu
pune in pericol republica. Dar nu-ti pot cere, Catilina, sa fii impresionat de
viciile tale, sa te ingrozesti de pedepsele legilor, sa te pleci in fata situatiei
critice a statului. Caci nu esti tu, Catilina, omul pe care rusinea sa-l fi retinut
vreodata de la ticalosie, teama de la primejdie sau ratiunea de la nebunie.

    De aceea, cum am maispus adesea, pleaca ; si, daca vrei, dupa cum
declari, sa atati ura impotriva mea, dusmanul tau, pleaca de-a dreptul in exil ;
de-abia voi suporta criticile oamenilor, daca vei face aceasta ; iar daca vei
pleca in eil din ordinul consulului, de-abia voi sustine povara acestei uri. Daca
insa preferi sa te pui in slujba laudei si gloriei mele, pleaca impreuna cu banda
ta periculoasa de criminali, du-te la Manlius, atata-i pe cetatenii pierduti,
desparte-te de oamenii cumsecade, porneste razboi impotriva patriei, bucura-
te nebuneste de aceasta talharie nelegiuita, incat sa se vada bine ca ai plecat
nu alungat de mine la niste straini, ci invitat la ai tai. Dar de ce sa te invit eu,
cand stiu ca ai si trimis ianinte oameni care sa te astepte inarmati aproape de
forul lui Aurelius, cand stiu ca te-ai inteles cu Manlius si ati hotarat impreuna
ziua intalnirii ? Cand stiu ca ai trimis inainte si acea vestita acvila de argint,
care sunt convins c ate va duce la pieire si la nenorocire pe tine si pe toti ai tai
si careia i-ai ridicat un sanctuar acasa la tine ? Ai mai putea tu sa te lipsesti de
acea acvila, pe care obisnuiai sa o venerezi cand plecai la vreun omor, si de la
altarul careia, ai indreptat adesea spre uciderea cetatenilor dreapta-ti
nelegiuita ?

    Te vei duce in sfarsit odata acolo unde te tara de mult patima ta neinfrinata
si nebuna. Si de fapt acest lucru nu-ti aduce durere, ci un fel de placere de
necrezut. Pentru aceasta nebunie te-a creat natura, te-a calit vointa, te-a
pastrat soarta. N-ai dorit niciodata nu zic pacea, dar nici macar razboiul, daca
nu era unul nelegiuit. Ti-ai gasit o banda de ticalosi, alcatuita din oameni
pierduti, lipsiti nu numai de orice avere, dar si de orice nadejde. La acestia cat
de incantat vei fi, cum vei mai tresalta d ebucurie, de ce placere nebuna te vei
imbata, cand in multimea atat de mare a tovarasilor tai, nu vei auzi si nu vei
vedea nici un om cumsecade !...

    Acum, senatori, ca sa indepartez de la mine, prin marturii si rugaminti, o

plangere oarecum justa a patriei, ascultati, va rog cu atentie cele ce voi spune
si intipariti-le adanc in sufletele si cugetele voastre.

    Intr-adevar, daca patria, care mi-e cu mult mai draga decat viata, daca
intreaga Italie, daca toata republica ar vorbi cu mine astfel : " O, Marcus
Tullius, ce faci ? Ingadui-vei oare sa iasa din oras cel pe care l-ai descoperit ca
e dusman, pe care il vezi ca va fi conducatorul razboiului depsre care iti dai
seama ca este asteptat ca general in tabara dusmanilor, autorul crimei,
capetenia conjuratiei, atatatorul sclavilor si al cetatenilor pierduti, incat sa
para ca n-a fost alungat de tine din oras, ci chemat impotriva orasului ? Nu vei
porunci oare sa fie pus in lanturi, sa fie tarat la moarte, sa fie pedepsit cu cele
mai groaznice chinuri ?

    In sfarsit, ce te impiedica ? Oare obiceiul stramosilor ? Dar foarte adesea in

republica noastra chiar simpli particulari I-au pedepsit cu moartea pe cetatenii
primejdiosi. Sau legile care au fost promulgate cu privire la pedepsirea
cetatenilor romani? Dar niciodata in acest oras cei care au traudat interesele
statului nu si-au pastrat drepturile de cetateni. Sau te temi de ura
posteritatii ? Intr-adevar, frumoasa recunostinta arati tu poporului roman, car
epe tine, om ridicat prin propriile tale merite, fara nici o recomandare a
stramosilor, te-a inaltat atat de repede, prin toate treptele onorurilor, la cea
mai mare demnitate, daca din cauza urii sau de teama vreunui pericol nu iei in
seama salvarea concetatenilor tai.

    Dar, daca te temi cumva de ura, trebuie oare sa te temi mai mult de ura
starnita de severitate si de curaj decat de cea pricinuita de lipsa de energie si
de lasitate ? Dar, cand Italia va fi pustiita de razboi, cand orasele vor fi
pradate, cand casele vor arde, nu crezi ca te vei mistui si tu in locul urii ? "...

    Eu, senatori, daca as crede ca e cel mai bun lucru de facut e sa-l pedepsesc
cu moartea pe Catilina, n-as fi ingaduit acestui gladiator sa se bucure de viata
nici macar o ora. Intr-adevar, daca barbati foarte insemnati si cetateni foarte
straluciti nu numai ca nu s-au manjit prin sangele lui Saturninus, al Gracchilor,
al lui Flaccus si al mai multor altora dinaintea lor, dar chiar si-au facut o cinste
dintr-asta, desigur n-ar fi trebuit sa me tem ca, daca acest ucigas alcetatenilor
va fi omorat, se va revarsa asupra mea vreo ura in viitor. Dar daca aceasta
ura ma va ameninta cu toata povara ei, am fost intotdeauna inclinat sa
socotesc ura pe care ti-o atragi prin virtute, nu ura, ci glorie.

    Cu toate acestea, sunt printre senatori unii care sau nu vad ce ne ameninta,
sau se prefac ca nu vad ceea ce vad ; acestia au intretinut speranta lui Catilina
prin pareri timide si, necrezand in existenta ei, au intarit conjuratia cand de-
abia incepea ; bizuindu-se pe autoritatea acestora, multi, nu numai necinstiti,
dar si nepriceputi, ar fi spus ca am procedat ca un tiran crud, daca as fi luat
masuri impotriva lui Catilina. Acum, dimpotriva, daca acesta va ajunge in
tabara lui Manlius, spre care se indreapta, sunt sigur ca nu va mai fi nimeni
atat de nebun incat sa nu vada ca a fost pusa la cale o conjuratie, nimeni atat
de necinstit incat sa n-o marturiseasca.

    Insa, daca va fi ucis numai Catilina, imi dau seama ca aceasta pacoste a
republicii ar putea fi stavilita catva timp, nu innabusita pentur totdeauna. Daca
va pleca de la sine, daca-i va duce cu el pe ai sai si daca va aduna in acelasi
loc pe celilalti naufragiati stransi din toate partile, se va stinge cu desavarsire
si va fi nimicita nu numai aceasta molima a republicii atat de primejdioasa, dar
chiar radacina si samanta tuturor relelor.

    Intr-adevar, senatori, traim de mult in mijlocul acestor primejdii si curse ale

conjuratiei, dar, nu stiu cum, violenta tuturor crimelor, a vechii nebunii si
indrazneli, a izbucint tocmai in vremea consulatului meu. Dar daca dintr-o
banda atat de mare de talhari va fi suprimat numai Catilina, va parea poate ca
am scapat de grija si de teama pentru un oarecare timp pericolul insa va
ramane si va fi inchis adanc in vinele si in maruntaiele statului. Dupa cum,
adeseori, oamenii bolnavi de-o boala gre, cand sunt scuturati de friguri si de
calduri, par mai intai ca se usureaza daca beau apa rece, iar apoi se chinuie cu
mult mai greu si mai amarnic, tot asa si aceasta boala de care sufera statul,
usurata prin pedepsirea acestuia, se va agrava si mai tare, daca ceilalti vor
ramane in viata.

    De aceea, senatori, sa plece ticalosii ; sa se desparta de oamenii de

treaba ; sa se adune intr-un singur loc ; sa fie despartiti, si in sfarsit, de noi
prin zidul orasului, asa cum am mai spus adesea ; sa inceteze de-a mai intinde
curse consulului chair acasa la el, de-a mai impresura tribuna pretorului
pretorului urban, de-a mai ataca cu armele cladirea senatului, de-a mai pregati
sageti incendiare si torte pentru a da foc orasului ; s astea scris, in sfarsit, pe
fruntea fiecaruia ce gandeste despre republica. Va promit, senatori, ca noi,
consulii, ne vom da atat de mult silinta, ca voi, senatorii, veti avea atat de
mare autoritate, iar cavalerii romani atat de mult curaj, ca toti cetatenii de
treaba vor fi atat de uniti, incat veti vedea ca, dupa plecarea lui Catilina, toate
sunt date pe fata, dovedite, innabusite, pedepsite.

    Cu toate aceste auspicii, Catilina, pleaca la razboiul nelegiuit si criminal,

pentru suprema salvare a republicii, spre nenorocirea si pieirea ta si spr
enimicirea celor ce s-au unit cu tine prin tot felul de crime si prin partid. Iar tu,
Jupiter, care ai fost statornicit de Romulus sub aceleasi auspicii ca si acest
oras, pe care te numim, pe drept cuvant, strajuitorul Romei si al imperiului, il
va indeparta pe acest om si pe complicii lui de templele tale si ale celorlalti zei,
de casele si de zidurile orasului, de viata si de bunurile tuturor cetatenilor, si-i
vei pedepsi cu chinuri vesnice, in viata si dupa moarte, pe dusmanii oamenilor
buni, pe inamicii patriei, pe talharii Italiei, uniti intre ei printr-un pact criminal
si printr-o alianta nelegiuita. "

De signis (Despre statui)

" Trec acum la patima acestui om, cum o numeste chiar el, boala si nebunie, cum ii spun prietenii
lui, talharie, cum ii zic sicilienii. Cu ce anume s-o numesc, eu nu stiu. Eu va voi infatisa faptele ; voi
sa le cantariti dupa greutatea lor, nu dupa numele ce li se da. Cunoasteti-le mai intai in insasi
natura lor ; apoi poate nu va va fi greu sa gasiti ci ce nume trebuie s-o numiti.

    Afirm ca in toata Sicilia, provincie atat de bogata, de atata timp cucerita, cu atatea orase, cu
atatea familii pline de avutii, n-a existat nici un vas de argint, nici unul de Corint sau de Delos, nici o
piatra pretioasa sau perla, nimic lucrat in aur sau in fildes, nici o statuie de arama, de marmora sau
de fildes, afirm ca n-a existat nici o pictura pe lemn, nici vreo tapiserie pe care el sa nu le fi cautat,
sa nu le fi cercetat si, daca i-au placut, sa nu le fi furat. Se pare ca spun un lucru extraordinar ;
bagati de seama si cum il spun. Caci nu infatisez toate acestea ca sa spun vorbe umflate sau ca sa
agravez invinuirea. Cand afirm ca Verres n-a lasat in toata provincia nici un lucru de acest fel, sa
stiti ca spun adevarul adevarat, nu vorbesc cu patima unui acuzator. Si mai lamurit chiar : omul
acesta n-a lasat nimic in casa nimanui, nici macar in aceea a unui oaspete, nimic in locurile publice,
nici macar in temple, nimic la vreun sicilian, nimic la vreun cetatean roman, in sfarsit, nici un lucru
care sa-i fi cazut sub ochi sau sa-i fi venit in minte, fie el particular sau public, profan sau sacru, pe
tot intinsul Sicilei...

    C. Heius (toti cei care au trecut prin Mesina recunosc usor acest lucru) este in toate privintele
mamertinul cel mai bogat din acest oras. Casa lui e poate cea mai insemnata din Mesina si fara
indoiala cea mai vestita, cea mai deschisa concetatenilor nostri si cea mai primitoare. Aceasta casa
inaintea venirii lui Verres era atat de frumoasa incat si pentru oras era o podoaba. Caci Mesina ca
atare, desi frumoasa prin asezare, prin zidurile ce-o imprejmuiesc si prin portul ei, e cu totul saraca
si lipsita de lucrurile cu care se desfata Verres.

    Se afla in casa lui Heius un foarte vechi sanctuar lasat in mare cinste acolo de stramosi, in care
erau patru statui foarte frumoase, de-o desavarsita arta, de-o faima fara pereche, in stare sa
desfete nu numai pe omul acesta inzestrat si priceput dar chiar pe oricine dintre noi, pe care el ne
numeste profani ; una de marmora, a lui Cupidon, de Praxiteles (precum se vede am invatat,
facand cercetari auspra acestuui om, pana si numele artistilor) ; acelasi artist, cred, a facut si acel
Cupidon lucrat la fel care se afla la Thespiae si pentru care e vizitat Thespiae ; caci alt motiv de a-l
vizita nu ai. Pana si vestitul L. Mummius, desi a ridicat de acolo Thespiadele, care sunt acum in
Templul Fericirii, si celelalte statui profane din acea cetate, nu s-a atins de acest Cupidon de
marmora, fiindca era consacrat zeilor.

    Dar, ca sa ma intorc la acest sanctuar, era acolo aceasta statuie de marmora a lui Cupidon de
care vorbesc. De cealalta parte, un Hercule cu maiestrie lucrat in arama. Despre acesta se spunea,
cred, si desigur, asa e, ca este a lui Myron. Mai erau in fata acestor zei niste mici altare, care ar fi
putut arata oricui sfintenia sanctuarului ; erau pe langa acesta doua statui de arama nu prea mari,
insa de-o aleasa frumusete, cu infatisare si vesmant de fata, care, cu mainile ridicate, tineau
anumite lucruri sfinte puse pe cap dupa obiceiul fetelor ateniene. Lor li se spunea canefore. Toate
statuile despre care am vorbit, judecatori, le-a furat Verres de la Heius din sanctuar: n-a lasat zic,
nici una dintre ele, sau, ca sa fiu si mai lamurit, nimic altceva decat una de lemn veche de tot ; pe
aceasta Verres n-a vrut s-o aiba acasa la el.

    Pe numele zeilor si al oamenilor ! Ce este aceasta ? Ce fel de proces este acesta ? Ce inseamna
aceasta nerusinare ? Inainte ca tu sa fi furat statuile despre care vorbesc, nimeni n-a venit la
Mesina, investit cu puterea suprema, fara sa le fi vazut. Atatia pretori, atatia consuli au fost in
Sicilia si in timp de pace, dar mai ales in timp de razboi, atatia oameni de tot felul (nu vorbesc de
cei cinstiti, de cei cumsecade, de cei respectuosi fata de zei), atatia lacomi, atatia necinstiti, atatia
indrazneti, dar nici unul dintre ei nu si-a inchipuit ca este atat de strasnic, atat de puternic, atat de
renumit, incat sa indrazneasca sa ceara, sa ia sau sa se atinga de ceva din acel sanctuar. Va lua
Verres ce va fi mai frumos peste tot ? Nimanui afara de el nu-i va fi ingaduit sa aiba nimic ? Casa
acestui om, ea singura, va cuprinde bogatiile de pret ale atator case ? De aceea oare nu s-a atins de
ele nici unul din inaintasii lui, ca sa le prade el ? C. Claudius Pulcher a adus inapoi ce luase numai
pentru ca C. Verres sa poata fura ? Dar n-avea nevoie acel Cupidon de casa unui desfranat si nici de
stiinta unei curtezane ; se simtea bine in acel sanctuar stramosesc ; stia ca a fost lasat lui Heius de
catre stramosi ca o mostenire sfanta ; nu umbla dupa mostenitroul unei curtezane.

    Dar de ce ma pornesc cu atata inversunare ? Cu un singur cuvant voi fi redus la tacere : " Am
cumparat ", zice el. O zei, nemuritori, stralucita aparare ! Am trimis in provincie un negustor investit
cu puterea suprema si cu dreptul de viata si de moarte, ca sa cumpere toate statuile, picturile si
toata argintaria, tot aurul, tot fildesul, pietrele pretioase, sa nu lase nimanui nimic ! Caci aceasta
aparare, se pare, mi se pune in fata la orice invinuire : a cumparat. Mai intai, daca, asa cum doresti,
voi recunoaste impreuna cu tine ca ai cumparat - fiindca in toata aceasta parte a acuzatiei numai de
o astfel de aparare ai de gand sa te folosesti - te intreb : ce fel de tribunale socotesti tu ca sunt la
Roma, daca-ti inchipui ca cineva te va crede ca in timpul preturii si al conducerii tale ai cumparat
din toata provincia atatea lucruri asa de pretioase, intr-un cuvant toate lucrurile care s-au vadit de
oarecare pret ?

    Vedeti, grija inteleapta a stramosilor nostri, care nu banuiau nimic inca din abaterile de felul
acesta, insa prevedeau totusi ce se putea intampla in treburile particulare. Ei au socotit ca nici un
magistrat care ar fi plecat intr-o provincie investit cu puterea administrativa sau ca legat, nu va fi
atat de nebun incat sa cumpere argintarie (caci i se dadea din visteria statului), sau covoare (caci
ele i se puneau la dispozitie pe temeiul legilor) ; un sclav insa, de care ne folosim cu totii si care nu
e de popor, au gandit ca poate cumpara, dar au hotarat ca nimeni sa nu-l cumpere decat in locul
unuia care ar fi murit. Daca un sclav ar fi murit la Roma ? Ba nu, daca ar fi murit chiar acolo. Caci ei
n-au vrut sa-ti instalezi casa ta in provincie, ci sa implineasca o nevoie a guvernatorului in provincia
sa. Din ce pricina ne-au impiedicat cu atata grija de la cumparari in provincii ? De aceea, judecatori,
fiindca socoteau ca e furt, nu cumparare, atunci cand vanzatorului nu-i este ingaduit sa vanda in
toata libertatea. Isi dadeau seama ca in provincii, daca cel investit cu comandamentul suprem si cu
puterea administrativa ar vrea sa cumpere ce este in casa fiecarui om si daca acest lucru i-ar fi
permis, fiecare magistrat ar lua ce-ar voi, fie c-ar fi de vanzare, fie ca nu, si cu orice pret ar vrea.

    Va spune cineva : " Nu-l invinui in chipul acesta pe Verres, nu-i cerceta faptele cu asprimea
scrupulelor de altadata ; admite ca a cumparat fara a fi fost oprit de lege, numai sa fi cumparat
cinstit, sa nu-si fi insusit nimic abuzand de puterea lui, nimic fara voia proprietarului, nimic pe
nedrept ". Asa voi face. Daca Heius a avut ceva de vanzare, daca a vandut lucrul cu cat il pretuia,
nu te mai intreb de ce l-ai cumparat.

    Asadar ce trebuie sa facem ? Trebuie oare sa recurgem la dovezi intr-o asemenea chestiune ?
Trebuie, cred eu, sa cercetam daca Heius a avut datorii, daca a vandut ceva la licitatie. Daca a
facut-o, sa ne intrebam daca s-a gasit intr-o atat de mare incurcatura baneasca, daca l-au coplesit o
atat de mare lipsa si atata stramtoare incat sa-si jefuiasca sanctuarul, incat sa-si vanda zeii
mosteniti de la stramosi. Dar eu constat ca omul n-a facut nici o licitatie, ca n-a vandut niciodata
nimic afara de roadele sale si nu numai ca nu-i dator nimanui, dar are si a avut intodeauna bani din
belsug. Chiar daca toate acestea ar fi altfel decat le spun, tot n-ar fi vandut lucruri care de atatia ani
se aflau in familia sa si in sanctuarul stramosilor sai. " Dar daca a fost indemnat de vreo suma mare
de bani ? " Nu-i de crezut ca omul acela atat de bogat, atat de vrednic de cinste, sa fi pus banii mai
presus de pietatea sa si de amintirile de la stramosi. " Asa este ; si totusi oamenii sunt abatuti
uneori chiar si de la principiile lor de o suma mare de bani ". Sa vedem cat de mare a fost suma de
bani care a putut sa-l indeparteze pe Heius, un om foarte bogat, fara pic de lacomie, de la omenia
lui, de la respectul fata de stramosi, de la veneratia fata de zei. Tu i-ai poruncit, mi se pare, sa
inscrie chiar el in condicile sale ca toate aceste statui de Praxiteles, Myron, Polyclet, i-au fost
vandute lui Verres cu sase mii cinci sute de sesterti. Asa a trecut in ele...

    Ma bucura ca aceste stralucite nume de artisti, pe care cunoscatorii le ridica in slavi, au cazut
atat de jos dupa aprecierea facuta de Verres. Un Cupidon de Praxiteles o mie sase sute de sesterti !
De buna seama, de aici a iesit vorba : mai bine cumpar decat sa imprumut.

    Va spune cineva : " Ce ? tu pretuiesti lucrurile astea atat de mult ? " Eu, credeti-ma, nu le
pretuiesc in legatura cu mine si cu trebuintele mele. Cred totusi ca daca ele trebuie sa fie pretuite
de voi la atat cat sunt pretuite dupa judecata acelora care sunt pasionati de asemenea lucruri, la
atat cat se vand de obicei, la pretu lcu care s-ar putea vinde chiar acestea despre care-i vorba, daca
s-ar vinde fatis liber si, in sfarsit, la atat cat le pretuieste insusi Verres. Caci niciodata, daca ar fi
socotit ace, Cupidon numai la patru sute de dinari, nu s-ar fi expus sa ajunga din cauza lui in gura
oamenilor si sa-si atraga atata critica. In sfarsit, cine dintre voi nu stie la cat se pretuiesc lucrurile
acestea ? N-am avzut la o licitatie vanzandu-se cu patruzeci de mii se sesterti o statuie de arama nu
prea mare ? Ce ? Daca asa vrea sa numesc oameni care n-au cumparat mai ieftin sau au cumparat
chiar mai scump, oar en-as putea ? De fapt, in aceste lucruri masura valorii e in proportie cu
pasiunea pe care o ai pentru ele. E greu sa pui limita pretului, daca n-ai limitat pasiunea. Asadar, eu
vad ca Heius n-a fost impins nici de vointa sa, nici de vreo stramtoare baneasca de moment, nici de
marimea sumei oferite sa vanda aceste statui, ci ca tu, prin aceasta cumparare simulata, prin
violenta, prin intimidare, prin puterea ta oficiala si prin fascele calailor tai le-ai smuls si le-ai rapit de
la un om pe care poporul roman il incredintase impreuna cu ceilalti aliati nu numai puterii tale
supreme, dar si onestitatii tale.

    Ce-as putea dori mai mult, judecatori, in legatura cu aceasta acuzatie, decat ca Heius sa spuna si
el tot aceleasi lucruri ? Nimic, desigur, dar sa nu cerem lucruri pre grele. Heius e mamertin. Orasul
mamertin il lauda le Verres in mod oficial ca urmare a unei hotarari comune. Tuturor celorlalti
sicilieni omul acesta le este urat, numai mamertinii il iubesc. Iar conducatorul delegatiei care a fost
trimisa sa-i aduca laude lui Verres este Heius (intr-adevar, e cel dintai in orasul sau), pentru ca,
indeplinindu-si insarcinarea publica primita, sa nu vorbeasca despre nedreptatile savarsite impotriva
lui ca particular.

    Desi stiam acestea si ma gandeam la ele, am avut incredere in Heius, judecatori; l-am adus al
aprima parte a procesului si n-am facut totusi acest lucru cu riscul vreunui pericol. Caci ce ar putea
raspunde Heius, daca ar fi fost necinstit, daca n-ar fi fost cine este ? Ca acele statui erau la el
acasa, ca nu erau la Verres ? Cum ar fi putut spune asa ceva ? Sa zicem ca ar fi omul cel mai
nedemn si ar minti cu cea mai mare nerusinare, ; atunci ar fi putut spune ca acele lucruri le-a avut
de vanzare si ca le-a vandut cu pretul dorit de el. Omul acesta foarte vestit in orasul sau, care dorea
nespus de mult ca voi sa aveti o parere justa despre respectul sau fata de zei si despre demnitatea
sa, a spus mai intai ca el aduce laude lui Verres, in numele orasului, fiindca asa i se daduse
insarcinarea, apoi ca el n-avea acele lucruri de vanzare, nici n-ar fi putut fi convins vreodata cu nici
un pręt, de i s-ar fiingaduit sa hotarasca ce anume vrea, sa vanda acele lucruri care fusesera lasate
in sanctuar si incredintate familiei de stramosii sai.

    De ce stai asa, Verres ? Ce astepti ? De ce zici ca esti prigonit si atacat de orasele Centuripa,
Catania, Halaesa, Tyndaris, Henna, Agyrium si de celelalte orase ale Siciliei ? Mesina, a doua ta
patrie, cum spuneai de obicei, te hartuieste, Mesina ta, zic, sprijinitoarea crimelor tale, martora
desfranarilor, tainiuitoarea prazilor si furturilor tale. Iata, este aici barbatul cel mai de seama din
acest oras, trimis din tara sa ca reprezentant in acest proces, conducatorul celor ce-ti aduc laude,
care te lauda in numele orasului. Caci asa i s-a dat insarcinare si asa i s-a ordonat. Totusi, intrebat
despre corabie, tineti minte ce-a raspuns: ca ea a fost construita de lucratori angajati si platiti de
oras si ca la construirea ei a vegheat oficial un senator mamertin. Acelasi om recurge la voi,
judecatori, ca particular ; el se foloseste de aceasta lege, sprijin comun al aliatilor, in virtutea careia
se tine acest proces. Desi legea este in legatura cu reclamarea banilor furati, a caror lipsa n-o
resimte prea mult, ceea ce reclama, zice el, sunt odoarele sfinte ale stramosilor sai, zeii casei lasati
de stramosi ii cere el inapoi. Ai oare vreo rusine, vreun respect fata de zei, Verres, vreo teama ? Ai
locuit la Heius, la Mesina ; l-ai vazut aproape in fiecare zi aducand prinoase acestor zei in sanctuarul
sau ; el nu-si bate capul cu banii ; in sfarsit, nu cere inapoi lucrurile care au fost folosite nunai ca
podoaba ; pastreaza-ti caneforele, da-i inapoi statuile zeilor. Fiindca a spus acestea, fiindca atunci
cand i s-a ivit prilejul, ca aliat si prieten al poporului roman, s-a palns cuviincios inaintea voastra,
fiindca a ascultat mai mult decat de orice de constiinta sa, nu numai cand si-a reclamat zeii
parintesti, dar si in marturia sa, facuta pe baza de juramant, aflati ca a fost trimis la Mesina de
catre Verres unul dintre delegati, si tocmai acela care a vegheat oficial la construirea corabiei lui,
spre a cere senatului ca Heius sa fie infierat cu pedeapsa infamiei...

    Acum merita osteneala sa aflati, judecatori, cum cauta si cum scotocea el de obicei toate aceste
lcururi. Sunt niste frati din Cibyra, Tlepolemus si Hieron, dintre care unul cred ca se indeletnicea
obisnuit cu modelatul in ceara, celalalt e pictor. Acestia, daca nu ma insel, fiindca la Cibyra erau
banuiti de concetatenii lor ca jefuisera templul lui Apolo, temandu-se de un proces si de pedeapsa
legii, au fugit de la ei de-acasa. Cum il stiau pe Verres pasionat de arta lor de pe cand acesta - lucru
pe care l-ati aflat de la martori - venise la Cibyra cu inscrisuri fara valoare, fugind din patria lor, s-
au dus la el ca exilati (pe cand Verres se afla in Asia). El i-a tinut pe langa sine in timpul acela si, in
prazile si furturile savarsite ca legat, s-a folosit mult de serviciile si de sfaturile lor. Acestia sunt cei
despre care Quintus Tadius mentioneaza in registrele sale ca " din ordinul lui Verres le-a dat bani
pictorilor greci ". Pe acestia, fiindca ii cunoscuse bine si-i dovedise priceputi la treabam i-a dus cu el
in Sicilia. Dupa ce-au ajuns acolo, cu o uimitoare iscusinta (le-ai fi putut spune caini de vanatoare),
adulmecau toate obiectele de arta si le luau urma pas cu pas in asa fel incat gaseau prin anumite
mijloace unde se afla fiecare. Un lucru il descopereau prin amenintari, altul prin promisiuni, unul
prin sclavi, altul prin oameni liberi, printr-un prieten unul, altul printr-un dusman ; tot ce le placea
trebuia socotit pierdut. Cei carora li se cerea argintarie cizelata nu doreau nimic altceva decat ca
aceasta sa nu fie pe placul lui Hieron si al lui Tlepolemus.

    Este adevarat, fiti siguri, judecatori, faptul pe care vi-l voi povesti. Imi aminstesc ca Pamphilus
lilybetanul, prietenul si oaspetele meu, om de vaza, mi-a povestit ca, dupa ce acesta ii luase prin
abuz de putere un ulcior facut de mana lui Boethos de o minunata lucratura si de o mare greutate,
s-a intors acasa peste masura de trist si de tulburat, fiindca un vas ca acela, care ii fusese lasat de
tatal si de stramosii sai si de care se folosea de obicei la zilele de sarbatoare si lasosirea oaspetilor,
ii fusese furat. " Pe cand sedeam trist, zice el, vine in graba un sclav din templul Venerei ; imi
porunceste sa duc pe data la pretor cupele mele impodobite cu chipuri in relief. Am fost adanc
tulburat, zice ; aveam doua ; poruncesc sa fie scoase amandoua, ca sa nu mi se intample ceva si
mai rau, si sa fie duse odata cu mine la palatul guvernatorului. Cand ajung acolo, pretorul se
odihnea ; fratii aceia cibyrati se plimbau prin casa. Acestia, cum m-au vazut, zic : " Unde sunt
cupele, Pamphile ? " Le arat intristat ; ei le lauda. Incep sa ma plang ca nu voi mai avea nimic care
sa fie de vreun pręt, daca mi se vor lua si cupele. Atunci aceia, cand ma vad abatut : " Cat vrei sa
ne dai, ca sa nu ti se ia ? " Ca sa n-o mai lungesc, zice el, mi-au cerut o mie de sesterti. Am spus ca
le voi da. Intre timp il chema pretorul ; le cere cupele. " Atunci ei incep sa spuna pretorului ca au
crezut, dupa cum auzisera, ca-s cupele lui Pamphilus sunt de oarecare pręt, dar ca sunt niste lucruri
de nimic, nedemne sa le aiba Verres in argintaria sa. Pamphilus isi ia inapoi minunatele sale cupe...

    Dar, ca sa ne intoarcem la Lilybaeum, de care cuvantarea noastra s-a indepartat, este acolo un
anume Diocles, supranumit Popilius, ginerele lui Pamphilus, cel caruia i s-a luat ulciorul. De la
acesta Verres a furat toate vasele de pe un bufet indata ce au fost scoase la vedere. S-ar putea sa
spuna ca le-a cumparat; intr-adevar, de data aceasta, din cauza unui furt atat de mare, au fost
facute, cred, acte de vanzare. El a poruncit lui Timarchides sa evalueze argintaria la pretul cel mai
mic stabilit de cineva vreodata pentru darurile facute actorilor... Se imagineaza o proasta aparare
spunandu-se ca pretorul a cumparat toata aceasta argintarie. Totusi tocmai acest lucru nu poate fi
dovedit din registre. Daca in aceste registre pe car ele prezinti nu e scris cum ai cumparat ceea ce
ai, iar pe timpul cand spui cele mai multelucruri, nu aduci nici macar urma de registru, nu urmeaza
ca trebuie sa fii condamnat si dupa registrele prezentate, si dupa cele neprezentate ?

    Ai furat la Lilybaeum de la M. Caelius, cavaler roman, un tanar foarte dsitins, tot ce ai vrut ; n-ai
sovait sa furi toata mobila lui C. Cacurius, om activ, intreprinzator si deosebit de simpatizat ; ai
furat la Lilybaeum in vazuzl tuturor o masa foarte mare sifoarte frumoasa din lemn de cedru de la
Q. Lutatius Diodorus, care, prin mijlocirea lui Q. Catulus, a fost facut cetatean roman de catre L.
Sylla. Nu te tin de rau ca pe-un omcare merita din plin sa fie victima apucaturilor tale, pe
Apollonius, fiul lui Nico, din Drepanum, care acum se numeste A. Clodius, l-ai jefuit si l-ai pradat de
toata argintaria lui minunat lucrata...

    Diodorus, care a depus inainte ca martor in fata voastra, e din Malta. El locuieste la Lilybaeum de
mai multi ani, om vestit in tara lui, stralucit si cu trecere pentru meritele sale la acela unde s-a
stramutat. Despre acesta i se spune lui Verres ca are foarte bune vase de argint cizelate, intre care
niste cupe numite tericleene, lucrate de mana lui Mentor cu o arta desavarsita. Indata ce Verres a
auzit aceasta, s-a aprins atat de tare nu numai de dorinta de-a le vedea, dar, chiar de-a i le lua,
incat a chemat pe Diodorus la el si i le-a cerut. Acela, care tinea mult la ele, a raspuns ca nu le are
la Lilybaeum, ca le-a lasat la Malta la o ruda a sa. Atunci Verres trimite numaidecat oameni de
incredere la Malta ; scrie unor maltezi sa caute peste tot acele vase ; cere lui Diodorus sa trimita o
scrisoare rudei sale. I se parea ca timpul trece nespus de incet pana sa vada acea argintarie.
Diodorus, om cumpatat si curtator, care voia sa-si pastreze averea, scrie rudei sale sa raspunda
celor care venisera de la Verres ca trimisese argintaria la Lilybaeum cu putine zile inainte. Intre timp
dispare si el din provincie ; a preferat sa lupseasca putindin tara decat sa piarda, ramanand acolo,
acea argintarie minunat lucrata. Cand Verres a auzit acestea, a fost atat de tulburat incat tuturor li
se parea vadit ca si-a pierdut mintile, ca a turbat de manie. Fiindca nu-i putuse sustrage argintaria,
spunea ca vasele minunat lucrare ii fusesera furate lui de catre Diodorus ; ameninta intr-una pe
Diodorus in lipsa, tipa in gura mare in fata lumii, uneori de-abia isi tinea lacrimile. Am aflat din
piesele de teatru ca Eriphyla era stapanita de-o dorinta atat de patimasa incat, vazand un colan de
aur si pietre pretioase, pare-mi-se, inflacarata de frumusetea lui, a sacrificat viata barbatului sau.
Lacomia lui Verres e la fel cu a ei, ba chiar mai apriga si mai nebuna, pentur ca aceea cel putin
dorea ce vazuse, pe cand poftele acestui om erau atatate nu numai de ce vedea, ci si de ce auzea.

    El porunceste ca Diodorus sa fie cautat in toata provincia. Acela isi si mutase tabara din Sicilia si-
si luase cu el vasele. Ca sa-l recheme in vreun chip in provincie, omul nostru nascoceste un plan
chibzuit, daca asa ceva trebuie mai degraba numit chibzuinta decat nebunie. Pune pe unul din copoii
lui sa spuna ca vrea sa-l acuze de cri ma pe Diodorus din Malta. La inceput tuturor li se parea
uimitor ca e acuzat Diodorus, omul cel mai pasnic, cel mai in afara de orice banuiala nu numai de
crima, dar chiar si de vreo greseala oricat de mica ; pe urma se vazu bine ca toate uneltirile acelea
se datorau argintariei. Verres nu ezita sa dea ordin cca numele lui Diodorus sa fie trecut pe lista
acuzatilor si atunci a primit el pentru prima oara, cred o acuzatie impotriva unui absent. S-a aflat in
toata Sicilia ca se fac acuzatii de crima din aptima pentur argintarie cizelata, si nu numai ca se fac
astfel de acuzatii, dar sunt acuzati chiar cei absenti. La Roma, in vesminte cernite, Diodorus alerga
necontenit pe la protectorii si oaspetii sai, le povestea tuturor patania. Lui Verres i se trimit scrisori
pline de manie de catre tatal sau, precum si de catre prieteni, cu indemnul sa bage de seama ce
face cu Diodorus si pana unde impinge lucrurile : povestea e cunoscuta si-l pune intr-o lumina urata
; e nebun ; se va pierde prin aceasta singura acuzatie, daca nu va fi prudent. Verres inca isi mai
pretuia tatal, daca nu ca pe un parinte, cel putin ca pe un om ; pentru coruperea judecatorilor nu se
imbogatise inca destul ; era primul sau an de conducere si inca nu era, ca in cazul Sthenius, plin de
bani. Si astfel nebunia lui a fost intrucatva tinuta in frau nu de rusine, ci de teama si de frica. Nu
indrazneste sa-l condamne in lipsa pe Diodorus ; il scoate de pe lista acuzatilor, in acest timp,
Diodorus, cat a fost pretor amul acesta, aproape trei ani, a trebuit sa stea departe de provincia si de
casa lui. Nu nuami ceilalti sicilieni, dar pana si cetatenii riomani si-au zis ca, de vreme ce Verres
merge atat de departe cu lacomia lui, nu mai e chip sa creada cineva ca ar putea salva sau tine
acasa la el un lucru care i-ar placea ceva mai mult acestui om.

    Atunci fura Verres de la Cn. Calidius, un cavaler roman de seama si cu trecere, despre al carui fiu
stia ca e senator al poporului roman si judecator, niste vestite vase de argint impodobite cu capete
de caisori care fusesera ale lui Q. Maximus. Fara sa-mi dau seama, aici am nimerit-o rau, judecatori
; caci le-a cumparat, nu le-a furat ; mai bine n-as fi spus-o ; se va lauda si-si va juca in voie acesti
caisori. " Am cumparat, am dat bani". "Cred". "Se vor aduce aici chiar si registrele". "Merita
osteneala, arata registrele. Spulbera cel putin aceasta acuzatie in legatura cu Calidius, numai sa pot
vedea si eu registrele ". Insa de ce se plangea Calidius la Roma, ca desi facea comert in Sicilia de
atatia ani, numai de tine a fost atat de dispretuit, cu atata trufie privit, incat a fost jefuit la fel ca si
ceilalti sicilieni ? Daca cumparasesi, de ce sustinea ca-ti va reclama in justitie argintaria, de vreme
ce ti-o vanduse de bunavoie ? Apoi, ai fi putut sa nu i-o dai inapoi lui Cn. Calidius, mai ales cand
acesta e in legaturi de prietenie atat de stranse cu L. Sisenna, aparatorul tau, si cand le-ai redat-o
celorlalti prieteni ai lui Sisenna !...

    Lui Cn. Calidius, cavaler roman, i s-a ingaduit de catre toti ceilalti pretorisa aiba argintarie frumos
lucrata, i s-a ingaduit sa-si poata impodobi si pregati ospatul cu bogatiile casei sale, cand ar fi
invitat la el un magistrat sau vreun personaj mai de seama. In casa lui Cn. Calidius au fost multi
magistrati investiti cu puterea civila si militara : nu s-a gasit nimeni atat de nebun incat sa-i
sustraga aceas argintarie atat de stralucita si atat de vestita, nimeni atat de indranznet incat sa i-o
ceara, nimeni atat de nerusinat incat incat sa-i pretinda sa i-o vanda. Intr-adevar, e o trufie,
judecatori si o trufie de netagaduit ca un pretor sa spuna in provincia sa unui om demn de stima,
bogat, de mare vaza : " Vinde-mi vasele tale cizelate ". Caci asta inseamna ca zici : " Tu nu esti
vrednic sa ai lucruri care au fost atat de desavarsit facute : acestea sunt potrivite pentru demnitatea
mea ". Tu, Verres, mai demn decat Calidius ? Tu, care (ca sa nu compar viata, nici reputatia ta cu a
aceluia, caci nu trebuie comparate ; voi compara numai rangul prin care iti inchipui ca esti mai
presus decat el), fiindca ai dat agentilor electorali trei sute de mii de sesterti, ca sa fii proclamat
pretor, si trei sute de mii acuzatorului, ca sa nu-ti incurce socotelile, pentru acest motiv dispretuiesti
ordinul cavalerilor si-l privesti de sus ? Pentru aceasta ti s-a aprut nedemn ca un lucru care iti
placea sa fie mai degraba a lui Calidius decat al tau ?

    Trec acum nu la un furt, nu la un caz de lacomie sau act de pasiune, cu la o astfel de crima incat
mi se pare ca in ea sunt cuprinse si se inmanunche toate nelegiuirile, sunt pangariti zeii nemuritori,
slabite reputatia si prestigiul puterii poporului roman, jefuite si tradate legaturile de ospitalitate,
instrainati de noi prin ticalosia acestui om toti regii cu totul devotati noua si toate popoarele care se
afla sub conducerea si sub stapanirea lor.

    Stiti, nu-i asa, ca printii Siriei, tinerii fii ai regelui Antiochus, au fost de curand la Roma. Ei
venisera nu pentru domnia Siriei (caci pe acesta o aveau fara discutie cum o primisera de la tatal si
de la stramosii lor), dar socoteau ca regatul Egiptului le apartine lor si mamei lor Selene. Acestia,
dupa ce, impiedicati de greutatile prin care trecea republica, n-au putut obtine prin senat ceea ce
voisera, au plecat in Siria, in regatul parintesc. Unul dintre ei, anume Antiochus, a vrut sa faca o
calatorie prin Sicilia, si asa a venit la Siracuza pe cand acesta era pretor. Verres a socotit atunci ca a
dat norocul peste el, pentru a ajunsese in regatul si in puterea lui un om despre care auzise multe si
totodata banuia ca are cu sine multe lucruri deosebit de frumoase. El trimite omului destul de multe
daruri pentru trebuintele casei, untdelemn si vin cat credea el potrivit, chiar si grau atat cat sa-i fie
de ajuns, din dijmele primite. Apoi il chema si pe print la masa. Impodobeste bogat si stralucit sala
de mancare ; pune pe masa foarte multe si foarte frumoase vase de argint, dincare avea destule
(caci pe acestea de aur nu le facuse inca) si se ingrijeste ca ospatul sa fie randuit si pregatit cu de
toate. Ce sa mai spun ? Printul a plecat de acolo cu convingerea ca Verres este un om foarte bogat
si ca el a fost primit cu toate onorurile.

    Apoi el insusi il chema la masa pe pretor ; pune pe mas toate bogatiile sale, multa argintarie,
chiar si destule cupe de aur, care, dupa cum e obiceiul la regi si mai ales in Siria, erau impodobite
cu pietre pretioase foarte stralucitoare. Maiera acolo un vas de scos vin, taiat intr-o singura piatra
pretioasa foarte mare, in forma de lingura, cu coada de aur, despre care, cred, l-ati auzit vorbind pe
Q. Minucius, un martor destul de competent si destul de serios. Verres lua in maini fiecare vas in
parte, il lauda, il admira. Printul se bucura ca masa aceea e destul de placuta si de pretuita de catre
un pretor al poporului roman. Apoi, dupa ce s-au despartit, Verres nu s-a mai gandit la nimic
altceva, ceea ce insesi faptele au aratat limpede, decat cum sa-l faca pe print sa plece din provincie
jefuit si pradat. Trimite sa ceara vasele cele mai frumoase pe care le vazuse la print ; spune ca vrea
sa le arate mesterilor sai. Printrul, ca unul care nu-l cunostea, le dadu cu cea mai mare placere, fara
a banui nimic. Trimite sa ceara si lingura taiata in pietra pretioasa ; ar vrea, zicea el, s-o cerceteze
mai atent. I se trimite si aceasta.

    Ascultati acum cu atentie, judecatori, restul intamplarii despre care ati auzit si voi, pe care
poporul roman il va auzi nu acum pentur intaia oara si despre care s-a dus vestea si la neamurile
straine pana la capatul pamantului. Printii despre care vorbesc, aducand la Roma, ca sa-l puna in
Capitoliu, un candelabru impodobit intr-o maiestrita lucratura cu pietre pretioase scanteietoare,
fiindca gasisera templul inca neterminat, n-auputut nici sa-l lase acolo, nici n-au vrut sa-l arate si
sa-l scoata in fata multimii, pentru ca el sa apara si mai maret cand va fi asezat la timpul potrivit in
sanctuarul lui Iupiter Optimus Maximus, si mai stralucit cand frumusetea lui va ajunge proaspata si
neatinsa de vreo privire sub ochii oamenilor. Au hotarat sa-l duca cu ei inapoi in Siria, pentru ca,
atunci cand vor auzi ca statuia lui Iupiter Optimus Maximus a fost inaugurata, s atrimita soli care,
impreuna cu celelalte ofrande, sa aduca in Capitoliu si acel dar ales si deosebit de frumos. Faptul a
ajuns, nu stiu cum, la urechile lui Verres. Caci printul voise sau avea vreo banuiala, ci ca nu cumva
multi altii sa vada candelabrul mai inaintea poporului roman. Omul acesta cere regelui si il roaga cu
staruinta sa i-l trimita ; spune ca doreste sa-l cerceteze de aproape si ca nu va lasa pe nimeni altul
sa-l vada. Antiochus, care avea un suflet curat de copil, de-o noblete regeasca, n-a banuit nimic
despre necinstea lui Verres. El porunceste oamenilor sai sa-l duca invelit la palatul pretorului, in cat
mai mare taina. Dupa ce l-au dus acolo, si, indepartand panzele de pe el, l-au asezat in fata
pretorului, acesta a inceput sa strige ca lucrarea era demna de regatul Siriei, demna de un dar
regesc, demna de Capitoliu. Intr-adevar, avea acea stralucire pe care trebuia sa i-o dea pietrele sale
pretioase scanteietoare si foarte frumoase, era de-o astfel de varietate in lucrarile maiestrite de
amanunt incat arta parea ca se ia la intrecere cu bogatia materiei, de-o astfel de marime incat se
putea lesne intelege ca fusese facut nu pentru luxul oamenilor, ci pentru impodobirea unui templu
maret. Cand se parea ca-l privise de ajuns, servitorii se apuca sa-l ridice, ca sa-l duca inapoi. Verres
zice ca vrea sa-l mai priveasca o data si inca o data, ca nu s-a saturat inca de frumusetea lui. Le
porunceste sa plece si sa lase candelabrul acolo. Iata cum oamenii aceia se intorc atunci la
Antiochus cu mainile goale.

    La inceput printul nu se teme de nimic, nu banuia nimic. O zi, doua, mai multe ; nu i se aduce
inapoi. Atunci trimite oameni cu rugamintea, daca binevoieste, sa i-l dea inapoi. Verres le spune sa
revina mai tarziu. Printurlui lucrul acesta i se paru curios. Trimite din nou : nu i se restituie. Se duce
el insusi sa vorbeasca cu omul nostru : il roaga sa i-l dea inapoi. Inchipuiti-va obrazul omului ai
nemaipomenita lui nerusinare. Desi stia, fiindca auzise chair de la print, ca acest candelabru trebuie
pus in Capitoliu, desi vedea ca e pastrat pentru Iupiter Optimus Maximus si pentru poporul roman, a
inceput sa-l raoge si sa-i ceara foarte staruitor sa i-l daruiasca. Spunand printul ca este impiedicat
de la aceasta de lagamantul sfant fata de Iupiter Capitolius si de parerea oamenilor despre el,
fiindca multe popoare erau martore ca acea opera este un dar harazit divinitatii. Verres a inceput
sa-l ameninte cu cea mai mare inversunare. Vazand ca amanintarile nu-l misca mai mult decat
rugamintile, ii porunceste pe neasteptate sa plece din provincie, inainte de caderea noptii; zice ca a
aflat ca niste pirati din regatul lui vor veni spre Sicilia. Intr-o foarte numeroasa adunare in forul din
Siracuza (sa nu creada cineva din intamplare ca aduc o acuzatie necunoscuta si ca nascocesc o
plangere dupa simple banuieli de-ale oamenilor), in forul din Siracuza, zic, plangand si luand drept
martori zeii si oamenii, printul a inceput sa strige ca C. Verres i-a furat un candelabru impodobit cu
pietre pretioase pe care avea de gand sa-l trimita in Capitoliu si pe care ar fi vrut ca poporul roman
sa-l aiba, in templul cel mai stralucit, amintire a aliantei si prieteniei sale ; de celelalte lucrari de
arta in aur si pietre pretioase care, desi ale sale, se gasesc in mainile lui Verres nu e prea intristat :
dar ca i se rapeste aceasta opera e o nenorocire si o ticalosie. Cu toate ca inca dinainte in inima si in
cugetul sau si al fratelui sau, acest candelabru a fost consacrat divinitatii, totusi atunci, in acea
adunare de cetateni romani, el il da, il daruieste, il dedica si consacra lui Iupiter Optimus Maximus
si-l ia pe insusi Iupiter drept martor al vointei sale si al legamantului sau.

    Ce voce, ce palmani, ce forta ar putea sustine plangerea privitoare la aceasta singura vina ?
Printul Antiochus care a trait la Roma sub ochii nostri ai tuturora, aproape doi ani cu alaiul si
stralucirea unui rege, desi era prieten si aliat al poporului roman, descendent dintr-un tata, dintr-un
bunic, din stramosi foarte buni prieteni cu noi, regi foarte vechi si foarte straluciti, dintr-un regat
foarte bogat si foarte intins, a fost izgonit val-vartej dintr-o provincie a poporului roman. Te-ai
gandit oare la parerea pe care aveau sa si- afaca despre aceasta pooparele straine, la valva ce va
starni vestea acestei fapte a tale in regatele altora si in tarile cele mai indepartate, cand aveau sa
auda ca un print a fost jignit, ca un oaspete a fost jefuit, ca un aliat si un prieten al poporului roman
a fost alungat de catre un pretor al poporului roman in provincia sa ? Sa stiti ca numele vostru si al
poporului roman va fi pentru popoarele straine, judecatori, tinta unei uri inversunate, daca aceasta
cumplita nedreptate a lui Verres va ramane nepedepsita. Asadar, toti vor gandi, mai ales ca vestea
despre lacomia si poftele oamenilor nostri s-a raspandit peste tot ca aceasta nu e numai crima lui, ci
si a acelora care au incuviintat-o. multi regi, multe orase libere, multi particulari bogati si puternici
se gandesc fara indoiala sa impodobeasca Capitoliu asa cum cer demnitatea templului si renumele
statului nostru. Acestia, daca vor vedea ca sunteti adanc mahniti de furtul acestui dar regesc, vor
socoti ca iubirea si darurile lor sunt placute voua si poporului roman; daca, dimpotriva, vor auzi ca
ati trecut fara sa va pese peste aceasta ticalosie, desi e vorba de un rege atat de vestit, de un lucru
atat de pretios, de o nedreptate atat de groaznica, nu vor fi atat de nebuni incat sa cheltuiasca
osteneala, grija si bani pentru niste lucruri despre care nu cred ca va vor fi placute...

    Iar voua, judecatori, ce vi se poate parea mai nedemn sau mai intolerabil decat acest lucru ?
Oare Verres va tine acasa la el candelabrul lui Iupiter (lucrat din pietre sumpe si din aur) ? Acest
candelabru de fulgerarile caruia trebuie sa straluceasca si sa fie luminat templul lui Iupiter Optimus
Maximus va fi asezat in casa lui Verres la ospete, in care va arde flacara desfraurilor lui ticaloase ?
In casa acestui codos dezgustator peste masura, laolalta cu celelalte podoabe mostenite de la
Chelidon, vor fi puse podoabele Capitoliului ?...

    Acum ma adresez tie, Scipio, tie zic, tanar plin de distinctie si de mari insusiri ; tie iti cer si pe
langa tine starui cu tarie sa-ti indeplinesti datoria fata de neamul si de numele tau.

    De ce lupti pentru omul acesta, care a jefuit gloaria si cinstea familiei voastre, de ce vrei sa fie
aparat, de ce iau eu asupra-mi rolul tau, de ce indeplinesc eu indatorirea ta, de ce M. Tullius cere
inapoi monumentele lui P. Africanus, iar P. Scipio il apara pe cel care le-a furat ? Cand e datina
lasata din strabuni sa-si apere fiecare monumentele stramosilor in asa fel incat sa nu ingaduie nici
macar sa fie impodobite in numele altora, tu vei apara pe omul acela, care n-a adus o paguba
neinsemnata monumentului lui P. Scipio, ci l-a dat jos din temelii si l-a facut sa dispara. Asadar, pe
zeii nemuritori, cine oare va aparar amintirea lui P. Scipio dupa moartea lui, cine monumentele care
marturisesc despre virtutea lui, daca tu nu tii seama de ele si le parasesti si daca induri nu numai
faptul ca au fost jefuite, dar chiar il aperi pe jefuitorul si profanatorul lor ?...

    Ce poti apara, Scipio, maretia gloriei tale stramosesti, poti intr-adevar, ai toate insusirile pe care
soarta sau natura le imparte cu darnicie oamenilor ; eu nu-ti rapesc meritul unei indatoriri proprii ;
nu-mi doresc gloria altuia ; nu se potriveste cu discretia mea ca, atunci cand e viu si nevatamat P.
Scipio, un tanar in plina putere, sa ma dau drept protector si aparator al monumentelor lui P. Scipio.
De aceea, daca iei asupra ta apararea gloriei tale stramosesti, va trebui nu numai sa nu spun nimic
despre monumentele voastre, dar chiar sa ma bucur ca P. Africanus are dupa moarte norocul
deosebit ca onoarea lui sa fie aparata de cei care sunt din aceeasi familie, fara a avea nevoie de
vreun ajutor strain. Daca insa te impiedica prietenia pentru acest om, daca ceea ce cer de la tine vei
socoti ca nu e datoria ta, te voi inlocui eu in sarcina ce-ti revine si-mi voi insusi un rol despre care
credem ca este al altuia.

    Iti cer inapoi, Verres, monumentul lui P. Africanus ; las la o parte procesul sicilienilor pe care l-
am luat asupra mea ; sa nu se judece acum reclamatia privitoare la restituirea banilor luati pe
nedrept ; sa nu se tina seama de nedreptatile facute segestanilor ; sa fie insa pus la loc soclul lui P.
Scipio, sa se graveze pe el numele neinvinsului general ; sa fie repusa la locul ei foarte frumoasa
statuie cucerita la Cartagina. Acestea ti le cere nu aparatorul sicilienilor, nu acuzatorul tau, nu
segestanii, ci gloria lui P. Africanus.

    Nu ma tem ca judecatorul P. Servilius nu va pretui sarcina ce mi-am luat, el care, fiindca a
savarsit fapte foarte stralucite si mai ales fiindca ridica chiar acum monumente inchinate faptelor
sale de glorie, ocupandu-se staruitor de ele, va dori fara indoiala sa le incredinteze nu numai
urmasilor sai, ci si tuturor barbatilor bravi si bunilor cetateni spre a fi aparate, iar nu celor ticalosi
spre a fi jefuite. Nu ma tem ca tie, Q. Catule, al carui monument e cel mai insemnat si cel mai
stralucit din lume, nu-ti va fi pe plac ca pazitorii monumentelor sa fie cati mai multi cu putinta si ca
toti cei buni sa socoteasca drept o dtorie alor apararea gloriei altora. De fapt, de celelalte furturi si
ticalosii ale lui Verres sunt tulburat fara indoiala numai incat socotesc ca ele trebuie sa fie infierate ;
in cazul acesta insa sunt chinuit de o durere atat de mare incat nimic intr-atat nu mi se pare mai
nedemn, nimic mai de neingaduit. Va impodobi Verres cu monumentele Africanului casa lui, cloaca
de desfrau, de infamie si de dezonoare ? Va aseza Verres monumentul celui mai cumpatat si celui
mai neprihanit barbat, statuia Dianei fecioare, in casa in care viermuiesc fara incetare ticalosiile
prosituatelor si ale proxenetilor ? Acest furt in ldgatura cu Mercur tyndaritanul pare un singur cap de
acuzare si este infatisat de mine drept unul singur ; de fapt sunt aci mai multe, dar nu stiu cum le-
as putea deosebi si desparti unele de altele. Mai intai este un furt, fiindca a furat de la niste aliati o
statuie de mare pręt ; este un jaf din avutul statului, fiindca n-a stat la indoiala sa instraineze o
statuie apartinand poporului roman, luata din prada dusmanilor si ridicata in numele unui general al
nostru; este o crima de lezmajestate, fiindca a indraznit sa darame si indeparteze amintirile
stapanirii noastre, ale gloriei faptelor noastre razboinice ; este un sacrilegiu, fiindca a calcat in
picioare cele mai sfinte sentimente religioase ; este un act de cruzime, fiindca impotriva unui om
nevinovat, impotriva unui aliat si prieten al nostru, a nascocit un fel de chin nemaiauzit si unic...

    Aflati acum, judecatori, si despre lacomia, indrazneala si nebunia lui fara seaman, mai ales cand
a pangarit acele lucruri sfinte care nu numai ca n-ar fi fost ingaduit sa fie atinse cu mainile, ar nici
macar profanate in gand. Exista la catanieni un ssnctuar al zeitei Ceres, cinstit cu aceeasi veneratie
ca si la Roma, ca si in celelalte locuri, ca si aproape pe intreg pamantul. In fundul acestui sanctuar
era o statuie straveche a zeitei Ceres, despre care barbatii nu numai ca nu stiau cum arat, dar nici
macar ca se afla acolo. Caci barbatii n-au voie sa intre in sanctuar ; e obiceiul ca femei si fecioare
sa faca ceremoniile. Noaptea, pe ascuns, sclavii lui Verres au ridicat statuia din acel loc adanc
venerat si foarte vechi. A doua zi preotesele zeitei Ceres si conducatoarele acelui templu, femei in
varsta respectate si cunoscute, aduc fapta in fata magistratilor lor.

    Tuturor lucrul li se parea groaznic, nedemn, intr-un cuvant, un adevarat doliu. Atunci Verres,
tulburat de grozavia faptei ca sa indeparteze de la sine banuiala ueni astfel de crime, insarcineaza
pe-un oaspete al sau sa gaseasca pe cineva pe care sa-l acuze ca a savarsit ticalosia si sa faca totul
a acela sa fie condamnat pentru aceasta crima, spre a nu fi invinuit el insusi. Lucrul nu se amana
nici macar cu o zi. Caci dupa ce Verres a plecat din Catania, e denuntat un anumit scalv ; acesta e
acuzat, impotriva lui se aduc martori mincinosi. Pricina o judeca intregul senat potrivit legilor
catanienilor. Sunt chemate preotesele; li se cere sa spuna in sedinta secreta a senatului ce cred ca
s-a intamplat si cum a fost furata statuia. Ele raspund ca in lacas au fost vazuti scalvii pretorului.
Lucrul, care nici inainte nu era greu de inteles, datorita marturiei preoteselor a inceput sa fie
limpede ca lacrima. Se trece la vot. Sclavul nevinovat e achitat in unanimitate, pentru ca voi sa-l
puteti condamna si mai usor, printr-un vot unanim, pe acest om.

    Intr-adevar, ce ceri tu, Verres ? Ce spreti ? Ce astepti ? Ce zeu sau ce om socotesti ca te va ajuta
? Acolo unde oamenilor liberi nu le era ingaduit s intre nici macar pentru a se ruga, tu ai indraznit sa
trimiti sclavi spre a jefui un templu ? N-ai sovait s pangaresti acele lucruri de la care legile sacre te
obligau sa intorci pana si privirile ? Totusi in aceasta crima atat de ticaloasa si de nelegiuita n-ai
cazut nici macar ademenit de ochii tai. Caci ai dorit cu patima ceea ce nu vazusesi niciodata, te-ai
indragostit, zic, de ceea ce nici nu zarisesi mai inainte. Numai din auzite te-ai aprins de-o dorinta
atat de mare incat nici teama, nici respectul religios, nici puterea zeilor, nici opinia oamenilor n-au
infranat-o...

    Pe zeii nemuritori ! Ce fel de om acuz eu ? Ce fel de om urmaresc, aparand in numele legii
drepturile aliatilor nostri ? Asupra cui veti pronunta sentinta voastra prin vot secret? Delegatii
maltezi declara in mod oficial ca templul Iunonei a fost pradat ca acest om n-a lasat nimic in
sanctuarul venerat cu adanca religiozitate; acolo unde flotele dusmanilor au acostat adesea, unde
piratii obisnuiesc sa ierneze aproape in fiecare an, lacasul sfant, pe care nici un pirat nu l-a pangarit
mai inainte si nici un dusman nu l-a atins vreodata, a fost jefuit de Verres singur atat de cumplit
incat n-a ramas acolo absolut nimci. In asemenea conditii, va fi numit acum omul acesta un acuzat,
eu un acuzator si voi un tribunal ? El este, vezi bine, tinta unor acuzatii neintemeiate si e tarat in
judecata pe simple banuieli ! E vadit ca au fost furati zei, devastate temple, jefuite orase. Verres si-
a taiat orice mijloc de a tagadui vreuna din aceste crime si putinta de a se dezvinovati. In toate
privintele e dovedit vinovat de mine, e zdrobit de martori, e coplesit de propria-i marturisire, e
inlantuit in ticalosiile lui vadite, dar sta inca pe loc, si fara a rosti un cuvant, isi trece in revista
faptele impreuna cu mine.

    Mi se pare ca struiesc prea mult intr-unul si acelasi fel de acuzatii ; imi dau seama, judecatori, ca
trebuie sa preintampin oboseala pe car eurechile si spiritele voastre o incearca. De aceea voi trece
cu vederea multe lucruri ; insa pentru ceea ce am de gand sa va spun, inviorati-va atentia, va rog,
judecatori, pe zeii nemuritori, aceasi zei despre a caror veneratie vorbim acum de-atata timp, pana
cand voi aminti si voi infatisa o ticalosie a acestui om de care s-a cutremurat toata provincia...

    n-am sa va mai obosesc. Intr-adevar, inca de mult ma tem ca vorbirea mea sa nu para ca n-are
nimic a face cu practica obisnuit a tribunalelor si cu genul folosit zilnic in discursurile judiciare.
Numai atata spun, ca insasi aceasta Ceres, cea mai veche, cea mai venerata, strabuna tuturor
ceremoniilor religioase care se celebreaza la toate popoarele si neamurile, a fost rapita de catre C.
Verres din templul si salasul ei. Cei care ati ajuns la Henna ati vazut o statuie de marmora a zeitei
Ceres si, intr-un alt templu, una a Liberei. Ele sunt foarte mari si foarte frumoase, ins nu atat de
vechi. Mai era acolo una de arama, de marime obisnuita si lucrata cu neasemuita maiestrie, cu
facle, foarte veche, cu mult cea mai veche dintre toate care se afla in acel sanctuar. Pe aceasta a
furat-o si totusi n-a fost multumit cu atat. In fata templului zeitei Ceres, intr-o piata deschisa si
foarte intinsa, sunt doua statui, una a zeitei Ceres, cealalta a lui Triptolem, foarte frumoase si foarte
mari. Frumusetea le-a pus in primejdie, marimea lor le-a salvat, caci coborarea de pe piedestal si
transportarea lor pareau din cale-afara de anevoioase. In mana drepata a zeitei Ceres era o statuie
mare a Victoriei, foarte frumos lucrata. Verres a avut grija ca ea sa fie smulsa din statuia zeitei
Ceres si dusa la el.

    Ce inima mai are omul acesta acum cand i se reamintesc nelegiuirile, de vreme ce chiar eu,
amintindu-le, sunt nu numai tulburat pana in adancul sufletului, dar chiar ma cutremur in toata
fiinta mea ? Caci imi amintesc de templul, de locul, de cultul acela ; se perinda prin fata ochilor mei
toate ; ziua aceea in care, dupa ce venisem la Henna, preotesele zeitei Ceres mi-au iesit inainte cu
panglici si cu ramuri sfinte ; multimea locuitorilor si colonia romana in care, pe cand vorbeam,
izbucneau plansete si gemete atat de puternice incat jalea cea mai amara parea ca stapaneste tot
orasul. Nu de dijmele impuse prin silnicie, nu de jefuirea bunurilor, nu de judecatile nedrepte, nu de
desfraurile brutale ale acestui om, nu de violenta, nici de insultele cu care fusesera chinuiti si striviti
se plangeau toti oamenii fara pereche sa fie razbunate divinitatea zeitei Ceres, cultul ei vechi,
sfintenia tempului ei ; toate celelalte suferinte spuneau ca le rabda si nu le iau in seama. Aceasta
durere era atat de mare incat parea ca Verres a venit la Henna ca un al doilea Pluto si ca a dus de
acolo nu pe Proserpina, ci ca a rapit-o pe insasi Ceres.

    Intr-adevar, orasul acela pare a fi nu un oras, ci sanctuarul zeitei Ceres. Locuitorii din Henna cred
ca Ceres locuieste la ei, asa incat ei imi par a nu fi cetatenii acelui oras, ci toti preoti, toti slujitorii si
pontifi ai zeitei Ceres. Din Henna indrazneai tu sa iei statuia zeitei Ceres, din Henna te-ai silit tu sa
rapesti Victoria din mana zeitei Ceres, smulgand o zeita alteia zeite ?...

    Ce mijloc de-a scapa de condamnare ii mai ramane asadar aceluia care prin josnicia
sentimentelor i-a intrecut pe sclavi, prin cutezanta pe fugari, prin crima pe barbari, prin cruzime pe
dusmani ?

    i-ati auzut pe Theodorus, pe Numenius si pe Nicasio, delegati din Henna, declarand oficial ca au
de la concetatenii lor insarcinarea sa se duca la Verres si sa-i ceara inapoi statuia zeitei Ceres si pe
cea a Victoriei ; daca le vor obtine, atunci sa respecte vechiul obicei al locuitorilor din Henna si, desi
Verres pustiise Sicilia, totusi, fiindca ei primisera aceasta regula de purtare de la stramosi, sa nu
faca nici o depozitie oficiala impotriva lui, daca insa nu le va da inapoi, atunci sa se infatiseze la
tribunal si sa arate judecatorilor nedreptatile lui Verres, dar mai cu seama sa se planga de
profanarea religiei. Pe zeii nemuritori, nu nesocotiti, nu dispretuiti si nu priviti cu nepasare,
judecatori, aceste plangeri ale lor. E vorba de nedreptati impotriva aliatilor, e vorba de puterea
legilor, e vorba de bunul nume si de impartialitatea tribuanlelor.

    Toate aceste lucruri sunt de foarte mare interes, insa cel mai insemnat e urmatorul : de-o atat de
mare veneratie e stapanita toata provincia, o superstitie atat de puternica, starnita de fapta lui
Verres, a cuprins mintile tuturor sicilienilor, incat orice nenorocire s-ar intampla, in viata publica sau
particulara ar parea ca vine din cauza crimei acestui om. Ati auzit pe centuripini, pe agyrieni, pe
catanieni, pe etneni, pe herbiteni si pe mai multi altii povestind oficial ce pustietate e pe ogoare, ce
paragina, ce pribegie a plugarilor, cat de pustii, cat de salbaticite, cat de lasate in parasire sunt
toate. Desi acestea s-au intamplat din pricina multelor si feluritelor nedreptati ale lui Verres, totusi
in credinta sicilienilor cea mai mare insemnatate o are aceasta singura cauza : ci sunt de parere ca
prin profanarea zeitei Ceres orice cultura si orice roade ale pamantului su pierit in aceste locuri.

    Vindecati profanarile suferite de religia aliatilor nostri, judecatori, aparati-o pe a voastra. Caci
aceasta religie nu va e nici straina, nici indiferenta. Iar daca ar fi asa, daca n-ati vrea s-o adoptati,
ar trebui totusi sa doriti pedepsirea celui care a profanat-o. Dimpotriva insa, cand e vorba de o
religie comuna tuturor popoarelor si de ceremonii religioase pe care stramosii nostri,
imprumutandu-le si chiar aducandu-le da la neamuri straine, le-au cultivat cu pietate, cult pe care,
dupa cum de fapt si era, au vrut sa-l numeasca grecesc, cum am putea ramane, chiar daca am dori-
o, neglijenti si nepasatori ?...

    Ati audzit adesea ca Siracuza e cel mai mar esi cel mai frumos dintre toate orasele grecesti.
Acest oras este atat de intins, incat s-ar spune ca e alcatuit din patru orase foarte mari.

    Acum voi reveni la Marcellus, ca sa nu para ca am amintit aceste lucruri fara motiv. Dupa ce-a
cucerit prin forta armelor un oras atat de stralucit, n-a socotit ca e de folos pentru gloria poporului
roman sa ruineze si sa nimiceasca aceasta minune de frumusete, mai ales ca dinspre partea ei nu
se arata nici o primejdie. De aceea a crutat cu atata grija cladirile publice si particulare, pe cele
sfinte si pe cele profane, de parca ar fi venit cu armata sa le apere, nu sa le cucereasca. Cat
priveste podoabele orasului, a tinut socoteala si de drepturile victoriei si de datoriile omeniei.
Credea ca este un drept al victoriei sa duca la Roma ulte lucruri care puteau sa impodobeasca
orasul, insa o datorie de omenie sa nu jefuiasca de tot un oras pe care, cu deosebire, dorise sa-l
crute. In aceasta impartire a podoabelor, victoria lui Marcellus n-a cautat sa ia penturpoporul roman
mai mult decat a pastrat omenia lui pentru siracuzani. Cele ce au fost duse la Roma le vedem langa
templul Onoarei si al Virtutii, precum si in alte locuri sfinte. N-a pus nimic in locuinta sa, nimic in
gradinile sale, nimic in proprietatea sa de langa Roma ; a socotit ca,daca nu va duce acasa la el
podoabele cuvenite Romei, casa lui va fi o podoaba pentru oras. Iar la Siracuza a lasat foarte multe
lucruri alese, n-a profanat nici un zeu, nu s-a atins de nici unul.

    Puneti-l alaturea pe Verres, nu ca sa comparati un om cu un alt om, fiindca s-ar aduce jignire
dupa moarte unui astfel de barbat, ci ca sa comparati o perioada de pace si o vreme de razboi,
legile cu forta, adminsitrarea dreptatii cu folosirea sabiei si a armelor, sosirea cortegiului lui Verres
cu intrarea armatei victorioase a lui Marcellus.
    In Insula, despre care am vorbit maiinainte, exista un templu al Minervei. Marcellus nu s-a atins
de el, ci l-a lasat plin de podoabe. Acesta a fost jefuit si pradat de Verres intr-atat incat pare ca a
fost pustiit nu de vreun dusman obisnuit, care totusi ar fi respectat chiar si in razboi sfintenia religiei
si obiceiul pamantului, ci de niste talhari barbari. Era acolo o lupta de cavalerie a regelui Agatocle
minunat pictata in tablouri, iar cu aceste tablouri erau imbracati peretii sanctuarului. Nu era nimic
mai vestit decat acea pictura, nimic in Siracuza care sa fie socotit mai vrednic de vazut M.
Marcellus, desi celebra lui victorie transformase totul in lucruri profane, totusi, reinut de-un scrupul
religios, nu s-a atins de aceste tablouri. Verres cu toate ca din cauza unei paci indelungate si a
fidelitatii poporului siracuzan le primise ca pe niste lucruri sfinte si demne de veneratie, a furat toate
aceste tablouri ; peretii ale caror podoabe dainuisera atatea secole si scapasera de atatea razboaie,
i-au lasat goi si urati. Si Marcellus, care promisese, ca daca va cuceri Siracuza, va inchina doua
temple la Roma, n-a vrut sa impodobeasca ce-si pusese in gand sa cladeasca cu lucrurile pe care le
cucerise ; Verres, ca unul care era dator sa indeplineasca promisiuni facute nu Onoarei si Virtutii ca
acela, cu Venerei si lui Cupidon, si-a dat toata silinta sa jefuiasca templul Minervei. Acela n-a vrut
sa impodobeasca zeii cu prazi luate de la zei, acesta a dus podoabele fecioarei Minerva in casa unei
curtezane. Afara de asta, a mai ridicat din acelasi templu douazeci si sapte de tablouri foarte frumos
pictate, in care erau portretele regilor si tiranilor Siciliei si care incantau nu numai prin maiestria
pictorilor, ci si prin darul de-a evoca personajele si de-a le face cunoscute trasaturile. Si vedeti cu
cat mai crud decat de toti inaintasii sai a fost pentru siracuzani acest tiran, de vreme ce aceia au
impodobit totusi templele zeilor nemuritori, iar Verres le-a furat chiar monumentele si podoabele.

    Din partea mea sa te laude acum mamertinii, fiindca, din toata provincia, sunt singurii care
doresc sa scapi nevatamat, sa te laude si totusi asa incat sa te poata ajuta Heius, care e
conducatorul delgatiei, sa te laude asa incat sa fie pregatiti sa-mi raspunda la cele ce vor fi
intrebati. Si ca sa nu fie luati de mine pe neasteptate, ii fac atenti ca am de gand sa-i intreb daca
datoreaza o corabie poporului roman : vor recunoaste acest lucru ; daca au dat-o in timpul puterii
lui Verres ; vor spune ca nu ; daca au construit pe socoteala cetatii lor o corabie de transport foarte
mare pe care au dat-o lui Verres ; nu vor putea spune ca nu ; daca C. Verres a luat grau de la ei, ca
sa-l trimita poporului roman, la fel ca inaintasii lui : vor spune ca nu ; cati sodati sau cati corabieri
au dat timp de trei ani : vor spune ca n-au dat nici unul. Nu vor putea spune ca Mesina n-a fost
tainuitoarea tuturor furturilor si prazilor acestui om. Vor recunoaste ca foarte multe lucruri au fost
duse de acolo pe mult ecorabii, ca, in sfarsit, aceasta corabie foarte mare data de mamertini a
plecat incarcata impreuna cu Verres. De aceea din partea mea pastreaza-ti acesta lauda a
mamertinilor. Cat despre orasul Siracuza, unde au fost suprimate pana si sarbatorile scandaloase in
cinstea lui Verres, vedem ca nutreste fata de tine sentimente potrivite suferintelor pe care i le-ai
pricinuit. Intr-adevar, nu se cuvenea sa i se aduca onorurile zeilor celui care furase statuile zeilor.
Si, pe Hercule, siracuzanii ar fi tinut de rau pe buna dreptate daca, duap ce au indepartat din
calendarul lr o zi de sarbatoare foarte vestita si foarte sfanta, a fost cucerita de Marcellus, tot ei ar
celebra o zi de sarbatoare in umele lui Verres, desi acesta a rapit de la siracuzani ceea ce acea zi
nenorocita le lasase. Si vedeti, judecatori, nerusinarea si trufia unui om care nu numai ca instituit
acele rusinoase si ridicole serbari ale lui Verres din banii lui Heraclius, dar chiar a poruncit sa fie
desfiintte si cele ale lui Marcellus, astfel incat sa-l sarbatoreasca in fiecare an pe cel datorita caruia
isi pierdusera ceremoniile anuale si zeii stramosesti si sa suprime zilele de sarbatoare ale familiei cu
ajutorul careia recastigasera toate celelalte zile de sarbatoare. "

    

    

    
Filipica a II-a

    "Cum se face, care-i explicatia, senatori, ca de douazeci de ani incoace n-a

existat dusman al republicii care in acelasi timp sa nu-mi fi declarat mie razboi
? Nu-i nevoie s anuemsc pe nimeni, vi-i aduceti voi singuri aminte. Ei au fost
pedepsiti mai aspru decat doream eu. Ma mir insa de tine, Antonius, care le
imiti faptele fara sa te ingrozesti de sfarsitul ce l-au avut ! De ei ma mir mai
putin, diindca nici unul dintre dansii nu mi-a fist dusman din propria lui vointa,
ci eu i-am atacat spre binele statului. Tu insa nu ai fost jignit nici macar cu o
vorba, iar acum te dovedesti mai indraznet decat Lucius Catilina si mai furios
decat Publius Clodius. Tu m-ai atacat cel dintai, m-ai calomniat si ai socotit ca
aceasta lepadare de mine iti va servi drept recomandare in fata cetatenilor
nelegiuiti. Ce sa cred ? Ca am fost dispretuit ? Nu vad insa, in viata mea, in
reputatia mea, in actiunile mele, in putinatatea talentului meu ce-ar putea sa
nu-I placa lui Antonius. A crezut el oare ca ma paote injosi atat de usor in fata
Senatului? Dar daca senatorii au recunoscut multor barbati de seama ca s-au
dovedit administratori destoinci, mie mi-au atribuit salvarea statului.

    Sau a voit poatesa se intreaca cu mine in darul vorbirii ? Aceasta este, ce-i
drept, o facoare pe care mi-o fac. Caci ce poate fi mai cu priint si mai rodnic
decat a vorbi pentru mine si impotriva lui Antonius ? Lucrurile s-au intamplat,
cu siguranta, astfel : el a socotit ca nu poate dovedi celor asemenea siesi ca
nu este dusmanul patriei daca nu mi-ar fi si mie dusman. Maiinainte de a-i
raspunde la celelalte acuzatii, voi vorbi pe scurt despre prietenia pe care m-a
invinuit ca n-am respectat-o, invinuire ce o socot foarte grava.

    S-a plans, ca, nu stiu cand, m-am impotrivit intereselor sale. Dar puteam
oare sa nu ma impotrivesc unui strain cand era vorba despre un prieten intim,
sa nu ma impotrivesc reputatiei capatate nu prin merite, ci datorita varstei, sa
nu ma imotrivesc ueni nedreptati savarsite prin mijlocirea celui mai nedrept
chezas, si nu prin dreptul garantat de pretor ? Socot ca de aceea ai preferat
insulta, ca sa te recomanzi celor josnici, ca sa-si aduca toti aminte ca ai fost
ginerele unui libert si copii taisunt nepotii lui Quintus Fadius, un libert si el. Te-
ai supus insa felului meu de a vedea (caci asa ai declarat), cand veneai mereu
in casa la mine. Daca ai facut-o cu adevarat ti-ar fi servit de mult faimei si
cinstei tale. N-ai facut-o, si, chiar daca doreai s-o faci, nu te-ar fi lasat Curio.
Ai spus ca, pentru mine, ai renuntat sa candidezi ca augur. Vai, ce indrazneala
de necrezut, ce nerusinare, care trebuie data in vileag lumii intregi !

    Pe vremea lui Cneius Pompeius si Quintus Hortensius m-au desemnat augir
(nu se putea face propunerea de mai multi, desi fusesem dorit de intregul
colegiu), tu inca nu-ti achitasesi datoriile si credeai ca nu vei putea scapa de
ele in alt chip decat rasturnand regimul republican.

    M-am folosit oare vreodata de vreo binefacere a ta ? Ce binefacere ? Cu

toate ca am luat aupra-mi totdeauna chiar pe aceea pe care mi-a amintesti.
Am preferat sa marturisesc ca-ti sunt dator cu ceva, decat sa par ca nu sunt
destul de recunoscator., chiar fata de cel mai putin prudent. De care
binefacere insa vorbesti ? Ca nu m-ai ucis la Brundisium ? Ai fi ucis tu pe cel
ce insusi era invingator, care cum te falesti... cum te falesti tu mereu iti
acordase...iti acordase conducerea bandei de jefuitori si ai fi voit ca el sa fie
salvat si-ti poruncise sa vii in Italia ? Sa zicem ca m-ai fi putut ucide. Care alta
este, senatori, binefacerea faptuita de banditi decat sa poata declara ca au dat
viata acelora carora nu le-au rapit-o ? Daca aceasta ar fi binefacere, nicodata
aceia care au omorat pe cel care i-a salvat - tu insuti ii numesti pe acestia
barbati de seama - n-ar fi castigat o atat de mare glorie. Ce binefacere este ca
te-ai retinut de la o crima nelegiuita ? De altminteri, nici nu putea sa ma
bucure atat de mult faptul ca n-am fost ucis de tine, ca mai mult m-am
intristat ca ai fi putut savarsi nepedepsit aceasta crima. Dar s-o numim
binefacere. Mai mult decat atata nu se puta obtine de la un hot. La ce anume
te gandesti cand spui ca iti sunt nerecunscator ? nu trebuia oare sa ma plang
de nimicirea republicii, ca sa nu par nerecunoscator fata de tine ? Dar in acea
plangere trista si jalnica, insa folositoare mie pentru acest rang la care m-au
inaltat Senatul si poporul roman, ce povara, ce vorba nelalocul ei dusmanoasa
zic ei ca am rostit ? Intr-adevar, cat de cumpatat trebuie sa fie Antonius, cel
care, plangand, se abtine totusi de la jigniri ? Mai ales atunci cand tu risipisesi
tot ce-a mai ramas din averea statului, cand acasa la tine toate erau de
vanzare, supuse celei mai rusinoase targuieli, cand te sprijineai pe legi care
inca nu erau promulgate, cand inlaturasesi auspiciile in calitatea ta de augur si
dreptul de interpelare in calitate de consul, cand in chipul ei cel mai josnic te
inconjurasesi de oameni inarmati, cand zilnic comiteai marsavii in casa-ti rau
famata, inecat in vin si destrabalari. Iata-ma dar acum in aceasta situatie, de
parca ar fi in harta cu Marcus Crassus, cu car eam avut multe si mari rafuieli,
si nu cu un nemernic galdiator - cum te-as numi - despre care n-am pomenit
nimic cand m-am plans ce soarta e harazita republicii.

    Asadar, astazi il voi lamuri de cata binefacere a avut el parte de la mine

atunci. Acest necioplit a citit scrisoarea pe care zicea el ca am trimis-o eu.
Cine, dintre cei care cunosc catusi de putin comportarea oamenilor de treaba,
iscandu-se vreo suparare intre dansul si vreun prieten, a dat vreodata pe fata
si a citit altora o scrisoare trimisa lui de acel prieten ? Ce este aceasta decat
renuntarea in viata la insesi legaturile dintre oameni, renuntarea la contactul
cu prietenii care nu sunt de fata? Cate glume nu gasim adesea in scrisori, care
daca ar fi date pe fata, ar parea nesarate, si cate fapte serioase care nu
trebuie divulgate in nici un chip ? Atat fie zis despre neomenia ta. Luati seama
insa la nebunia-i nemaiauzita ! Ce ai sa-mi reprosezi. " oratorule ", ca sa te
asemeni cu Mustella Seianul sau cu Tiro Numidul ? Caci ei chiar si in acest
moment stau cu spadele scoase in fata Senatului. Atunci te voi considera si eu
elocvent cand imi vei demonstra in ce chip ai sa te aperi, aflandu-te intre
acesti cutitari. Si, in fine, ce-ai putea obiecta, daca as nega ca ti-am trimis
vreodata o scrisoare, cu ce proba m-ai putea convinge ? Oare cu scrisul, in
care ai o pricepere ce-ti aduce foloase ? Cum ai sa poti una ca asta? Caci
scrisoarea e scrisa de mana copistului meu. Detest acum pe profesorul tau
care - in schimbul unei plati atat de mari, cata voi arata indata - nu te-a
invatat sa fii priceput. Ce este insa mai josnic, nu pentru un orator, ci pentru
orice om, decat sa aduca adversarului o invinuire pe care, daca acesta ar
respinge-o, cel care l-a invinuit nu si-ar mai putea continua cuvantarea ? Eu
nu neg, ci dimpotriva, te invinuiesc nu numai de neomenie, dar chiar ca esti
nebun. Care cuvant din aceasta scrisoare nu este plin de respect, indatorire si
buna-cuviinta ? Toata invinuirea ta ar fi ca eu nu gandesc rau despre tine in
aceasta epistola, scriu ca unui cetatean, ca unui om de treaba, nu ca unui
ticalos, ca unui crimina. Eu nu voi da in vileag scrisoarea ta - desi eram
indreptatit s-o fac, fiindca m-ai jignit - scrisoare in care-mi ceri sa te las sa
rechemi pe cineva din exil, sa-ti dau ajutorul, si te jurai ca nu-l vei rechema
fara voia mea. Ai obtinut permisiunea mea. De ce sa ma impotrivesc
indraznelii tale, pe care n-o poate stapani nici autoritatea acestui Senat, nici
respectul datorat poporului, nici vreo lege ? Si de ce ma rugaidaca cel pentru
care ma implorai fusese rechemat printr-o lege data de Caezar ? E limpede ca
el a voit permisiunea mea pentru ca incuviintarea lui Antonius nu putea sa fie
valabila, intrucat exista o lege in aceasta privinta.

    Trebuind, senatori, sa spun doar cateva cuvinte despre mine si mai multe
impotriva lui Antonius, va rog sa ma ascultati cu bunavointa cand voi vorbi
despre mine, iar cand ma voi pronunta impotriva lui Antonius voi face-o astfel
incat sa-mi dati atentia cuvenita. Va mai rog, fiindca cunoasteti sfiala si
modestia mea atat in cuvantari, cat si in intraga mea viata, sa nu ganditi ca
astazi am uitat de mine, cand m-am hotarat sa-i raspund la provocarea lui.
Nu-l voi considera consul, dupa cum nici el nu mi-a dat consideratia datorata
unui fost consul. El insa nu este consul nici prin felul sau de a trai, nici prin
comportarea sa fata de stat, pe cand eu, fara putinta de tagada, sunt un fost
consul. Asadar, ca sa intelegeti ce fel de consul spune el ca este, aflati ca a
atacat consulatul meu. Consulat care, senatori, a fost al meu doar cu numele,
cand de drept a fost al vostru, in interesul tuturor. Oare ce an hotarat eu, ce
am svarsit, ce alta am indeplinit decat ceea ce-mi cereau sfaturile si
autoritatea ordinului senatorial ? Tu, om priceput, nu numai elocvent, ai
indraznit sa critici aceste fapte chiar in fata acelora dupa al caror plan si
hotarare au fost savarsite ? Cine insa s-a mai gasit sa critice consualtul meu,
in afara de tine si de Clodius ? Soarta lui Clodius iti este rezervata si tie, ca si
lui Curio de altfel, deoarece si asupra casei tale planeaza fatalitatea care s-a
abatut asupra unuia si asupra celuilalt. Deci, lui Antonius nu-i place consulatul
meu. A placut insa lui Servilius care muri deunazi, ca sa-l numesc pe el mai
intai dintre consularii acelei vremi ; i-a placut si lui Q. Catulus, al carui
prestigiu va trai vesnic in republica noastra, a placut si celor doi Luculli, lui
Hortensius, lui Curio, lui Piso, lui Glabrio, lui Lepidus, lui Vocatius, lui Figulus,
lui Silanus si lui Murena, care pe atunci erau consuli desemnati ; a palcut de
asemenea fostului consul Marcus Cato, a multe prevazatorul cand a plecat din
viata, dar n-a apucat sa te vada pe tine consul ! Ca sa nu mai vorbesc de
Cneius Pompeius care aproba intru totul activitatea mea ca consul. Acesta,
cand a dat cu ochii de mine, la intoarcerea lui din Siria, mi-a recunoscut
meritele de fata cu toti, m-a imbratisat, felicitandu-ma si zicandu-mi ca
datorita mie isi putea revedea patria. Dar de ce amintesc numai pe unii ?
Intregului Senat i-a placut atat de mult consulatul meu, incat n-a existat
senator care sa nu-mi aduca multumiri ca unui adevarat parinte si sa nu spuna
ca si-a recapatat adevarata viata, averea, copiii datorita mie...

    Antonius nu coboara astazi in oras... Pentru ce ? Isi serbeaza in gradina

ziua de nastere. Cine da ospatul ? Nu voi numi pe nimeni : ganditi-va la un
Formio, la un Gnatho si chiar la un Ballio. O, rusinoasa marsavie omeneasca !
O, nerusinare ! O, destrabalare! O, pofte josnice! Cand ai atat de aproape de
tine un senator fruntas, un cetatean distins, sa nu-i ceri sfatul in treburile
republicii si sa-l ceri acelora care n-au nici un fel de stare, ci o irosesc pe a ta ?
E limpede : consulatul tau a fost salvator iar al meu primejdios !

    Oare pana intr-atata ti-ai pierdut respectul si cinstea incat ai indraznit sa

rostesti asemenea cuvinte chia rin templul in care eu consultam Senatul, senat
care pe vremuri, pe cand era in floare, statea in fruntea intregului univers ? In
incinta acestuia ai cutezat sa asezi pe cei mai pierduti oameni, inarmati cu
spade. Ai indraznit de asemenea (dar ce nu indraznesti tu ?) sa zici ca, pe
vremea cand eram eu consul, Capitoliul a fost ticsit de sclavi inarmati.
Desigur, ii constrangeam pe senatori, ca sa aduca la indeplinire niste hotarari
nelegiuite. Acele fapte isi sunt sau nu cunoscute, o miselule (caci tu n-ai
cunostinta de nimic bun), daca le-ai rostit cu atata nerusinare in fata celor mai
de seama oameni ? Dar care dintre cavalerii romani, care tanar nobil in afara
de tine, care om din orice clasa sociala, neuitand ca este cetatean, n-a fost pe
colina Capitoliului cand senatul se afla in acest templu, sau cine nu si-a spus
numele - si nu erau nici destui scribi sau destule registre ca sa poata cuprinde
numele tuturora ?

    Erai insa asa de zapacit, ca te luptai singur cu tine in tot timpul discursului
tau. Nu numai ca vorbele pe care le rosteai nu aveau nici o legatura intre ele,
dar erau chiar fara rost si se bateau cap in cap, incat erai in harta mai mult cu
tine decat cu mine. Spuneai ca tatal tau vitreg a alunecat intr-o crima
groaznica si te plangeai ca a fost pedepsit. Ai laudat astfel ceea ce este numai
al meu si ai criticat intraga actiune a Senatului. Omul " elocvent " nu intelege
insa ca acela impotriva caruia isi ridica glasul este laudat de dansul, iar criticati
sunt cei pentru care pledeaza. Dar ce este aceasta fapta, nu-i zic indrazneala
(desi el doreste sa fie numit indraznet), aceasta nebunie (despre care nu vrea
sa se vorbeasca si in care ii intrece pe toti), nebunia de a pomeni despre colina
Capitoliului, cand forfoteau incoace si incolo, printre bancile noastre, oameni
inarmati, cand, o, zei nemuritori, in acest templu al Concordiei - in care pe
vremea cand eram eu consul au fsot rostite decrete salvatoare, sub imperiul
carora am trait pana acum - astaz stau adunati oameni cu sabiile scoase ?
Acuza Senatul, ii acuza pe cavaleri, care, pe atunci, erau una cu Senatul,
acuza toate clasele sociale, pe toti cetatenii si marturiseste ca, chiar in aceasta
clipa, ordinul nostru senatorial este inconjurat de itirieni. Tu rostesti cuvintele
cu atata nerusinare nu datorita indraznelii tale, ci pentru ca nu vezi colosala
nepotrivire al faptelor. Cu siguranta ca nu pricepi nimic ; caci ce este mai
deplasat decat a imputa altuia, ca foloseste arme pentru salvarea statului,
cand tu le ai pe cele care tintesc nimicirea acestuia ? Undeva, in cuvantarea
ta, ai avut chiar sa fii spiritual. O, zei binefacatori, nu ti se cuvenea decat
aceasta gluma, in care consta vina ta. Ai fi putut imprumuta putin spirit de la
sotia ta, comediana. " Armele sa faca loc binefacerilor pacii ". Oare atunci
armele n-au cedat locul pacii ? Iar mai apoi pacea a dat locul armelor tale. Sa
cercetam dar ce a fost mai bine : sa se dea arme criminalilor sau sa se
pastreze libertatea ? Cat despre versurile mele, nu mai vorbesc ; voi spune
doar pe scurt ca tu n-ai cunoscut nicicand versurile sau literatura ; eufatra a
ma departa vreodata de activitatea politica sau de prieteni, m-am indeletnicit
totusi , in ceasurile de ragaz, cu toate genurile literare, astfel ca vegherile si
scrierile mele sa aduca si ceva folos tinerimii si lauda numelui de roman. Dar
acestea n-au rost in clipa de fata ; sa vedem ce spun faptele, care sunt cu
mult mai importante.

    Ai afirmat ca am planuit uciderea lui Publius Clodius. Ce-ar fi zis lumea daca
el ar fi fost ucis atuncicand tu l-ai urmarit prin piata cu sabia scoasa, in vazul
poporului roman ? Ai fi dus oare pana la capat crima, daca el nu s-ar fi repezit
pe scarile unui librar, dosindu-se, zadarnicindu-ti astfel atacul ? Marturisesc ca,
in aceasta imprejurare, te-am partinit intr-atat cat nici tu nu vrei sa spui. Pe
Milo ins n-am putut sa-l ocrotesc, deoarece a ispravit mai inainte ca cineva sa
banuiasca ce va savarsi. L-am indemnat eu oare la crima ? Adica un astfel de
suflet avea Milo incat sa nu poata fi de folos republicii, fara un sfatuitor ? Sau
m-am bucurat eu cumva ? Trebuia, oare, ca eu singur sa fiu mahnit, cand
intreaga cetate clocotea de veselie ? Cu toate ca cercetarea mortii lui Clodius
nu s-a facut cu destula prudenta, caci de ce trebuia sa se cerceteze dupa o
noua lege uciderea unui om, cand se stabilise totul, cand totul se cercetase
conform procedurii legale ? Si cand nimeni n-a spus ceva contra mea dupa ce
s-a dezbatut procesul, te-ai gasit tu sa spui acum dupa atatia ani ? Ba, mai
mult, ai mai mai mult, ai mai indraznit sa zici, printr-o multime de vorba ca, la
interventia mea, Pompeius s-a lepadat de prietenia ci Caesar. Si din aceasta
cauza, din vina mea, s-a iscat razboiul civil. Aici te-ai inselat nu numai asupra
intamplarii in totalitatea ei, dar, ceea ce este mai important, ai incurcat si
data.

    Sub consulatul preadistinsului cetatean Marcus Bibulus, eu n-am trecut

nimic cu vederea ; toate urzelile mele n-au reusit decat sa-l indeparteze pe
Pompeius de unirea cu Caesar. In aceasta privinta, Caesar a fost mult mai
norocos, caci el a reusit sa-l indeparteze pe Pompeius de la intimitatea cu
mine. Mai tarziu insa, cand Pompeius se alipise cu totul de Caesar, zadarnic as
mai fi incercat sa-i despart. Era o nebunie a nadajdui si a da sfaturi. totusi, au
existat doua momente in care eu l-am sfatuit pe Pompeius impotriva lui
Caesar. As vrea sa vad daca esti in stare sa afli si aici vreun cusur : intai l-am
sfatuit sa nu se prelungeasca comanda suprema a lui Caesar pe inca cinci ani,
si al doilea, sa nu se permita promulgarea legii, sa se tina seama ca-i absent.
De l-as fiputut convinge macar in privinta uneia din aceste chestiuni, noi n-am
fi cazut nicicand in nenorocirile prezente. De asemeni, cand Pompeius
smulsese lui Caesar toate prerogativele, atat pe cele personale cat si pe cele
ale poporului roman, si dupa ce, mai tarziu, a inceput sa simta ceea ce eu
prevazusem cu mult inainte, caci vedem ca se declara patriei un razboi
nelegiuit, n-am pregetat o clipa de a fi slujitorul pacii, al bueni-intelegeri si al
linistii. Multora le sunt inca binecunoscute urmatoarele cuvinte ale mele : " O,
Pompeius, ce bine-ar fi fost sa nu fi facut niciodata alianta cu Caesar, ori, daca
ai facut-o, sa n-o fi rupt nicodata ! Ai fi dat astfel dovada de demnitate si
prevedere ". Acestea, o, Antonius, au fost intotdeauna parerile mele si despre
Pompeius, si despre republica, iar daca aceste pareri ale mele ar fi fost
ascultate, republica ar fi si astazi in picioare, in timp ce tu ai fi cazut, prin
propriile tale nelegiuiri, in mizerie si defaimare.

    Acestea sunt insa invinuiri vechi, cea mai proaspata fiind ca Caesar a fost
ucis dupa planul urzit de mine. Ma tem acum, senatorilor, sa nu credeti cumva
ca mi-am asigurat un complice, care sa nu se margineasca numai la a ma
impodobi cu propriile mele laude, dar sa ma copleseasca chiar cu altele
straine, ceea ce pentru mine este cu mult mai rusinos. Dar cine a auzit
pomenindu-se numele meu ca partas la savarsirea acestei fapte cunoscute de
toti ? Sau exista vreunul dintre asociati al carui nume sa nu se cunoasca ? Sa
nu se cunoasca, am zis ? Sa nu fi fost inca divulgat ? Mai curand as zice ca unii
se lauda ca s-ar numara printre complotisti - desi nu s-au numarat - decat ca
vreunul dintre complotisti sa nege ca a facut parte dintre acestia. Cat de putin
adevarat pare faptul ca, intre atatia oameni - parte necunoscuti in popor, parte
prea tineri si care, deci, n-ar fi trecut pe nimeni sub tacere - numele meu sa fi
putut fi ascuns ! Caci daca pentru eliberarea patriei ar dori faptuitori, eu as
impinge pe cei asemeni lui Brutus, care zi de zi nu aveau ochi decat pentru
portretul lui Lucius Brutus sau pentru al lui Ahalla ! Dar oamenii cu astfel de
stramosi cer mai degraba sfaturi de la straini decat de la ai lor, mai bine
dinafara decat din casa ! Mi s-ar da oare crezare daca as afirma ca barbatul
nascut dintr-o astfel de familie, care nu putea suferi nici dominatia, nici
stapanirea cuiva, acest barbat, pe nume Caius Cassius, mi-ar fi cerut sfatul ?
El, care, fara a cere sfatul barbatilor de seama, ar fi comis macelul in Cilicia, la
gurile Cydnus, daca Caesar s-ar fi oprit numai pe tarmul de dincoace si n-ar fi
debarcat, din prevedere, pe malul celalalt ? Oare trecerea de care ma bucur l-
a putut influenta pe Cneuis Domitius, care, pentru rascumpararea libertatii, n-
a fost miscat nici de uciderea tatalui sau, un barbat distins in toate privintele,
nici de omorarea bunicului sau, nici de pierderea propriei sale demnitati ? Sau
am convins eu pe Caius Trebonius, caruia n-as fi cutezat nici sa-i dau sfaturi ?
Si aceasta, deoarece republica ii datoreaza recunostinta, ca unuia ce a
considerat libertatea poporului mai presus de prietenia cu o singura persoana,
preferand sa fie distrugator al tiraniei decat partasul ei. A urmat oare planul
meu Lucius Tilius Cimber, betivul, pe care l-am apreciat mai degraba pentru
curajul de a fi pretins ca a savarsit acest omor, decat sa-l fi socotit vrednic de
a-l savarsi. L-am apreciat pentru ca uitase binefacerile de care s-a bucurat,
amintindu-si numai de patrie. De ce nu spune acelasi lucru despre cei doi
Servilii, despre Casca, ori despre Ahala ? Mai esti totusi de parere ca acestia
au fost influentati de autoritatea mea mai mult decat de dragostea lor de
patrie ? E lung sirul celorlalti, al oamenilor de treaba, ca sa-l pot urmari aici ;
si cu cat sirul lor este mai mare, cu atat aceasta e mai demn de statul nostru
si mai glorios pentru ei insisi.

    Amintiti-va numai in ce chip m-a invinuit omul acesta iscusit. " Indata dupa
uciderea lui Caesar, zicea dansul, Marcus Brutus a rostiti numele lui Cicero si,
ridicand in sus pumnalul insangerat, l-a felicitat pentru restaurarea libertatii. "
De ce m-a felicitat tocmai pe mine ? Fiindca cunosteam realitatea ? Ia seama,
se prea poate ca motivul pentru care m-a numit sa nu fi fost acela ca Brutus,
conducand o actiune asemanatoare cu cea infaptuita de mine altadata, a
crezut foarte nimerit sa ma ia pe mine chezas, el devenind astfel rivalul
laudelor mele. Numai tu, cel mai nebun dintre nebuni, nu intelegi ca, daca este
o vina de uciderea lui Caesar, fapt de care ma invinuiesti, vina este si faptul ca
m-am bucurat de uciderea lui Caesar ? Caci este oare vreo deosebire intre
autorul moral si faptas ? Sau una este ca am dorit sa se comita si alta sa ma
bucur de crima comisa ? Este oare vreunul, in afara de cei care doreau cu tot
dinadinsul ca Caesar as domneasca, este vreunul care sa nu fi voit sa se
savarseasca acest lucru, sau, dupa savarsirea lui, sa nu-l fi aprobat ?

    Deci toti sunt vinovati, caci toti oamenii cinstiti l-au ucis pe Caesar, fiecare
cum si cat a putut, unora le-a lipsit initiativa, altora curajul, altora ocazia
nimerita, dar vointa de a-l inlatura n-a lipsit nimanui. Dar asculati numai
marsavia acestui om, pe care mai curand l-as numi vita. El zice : " Marcus
Brutus, pe care-l dau pilda pentru cinstea lui, tinand sus in mana pumnalul
sangerand, a rostit numele lui Cicero ; trebuie inteles ca aici Cicero s-a aflat
printre complici ". Deci, tu ma numesti criminal numai pentru ca banuiesti ca
am stiut ceva, iar cel care avea in mana pumnalul picurand de sange este
aratat de tine ca model de cinste ? Fie, ramana aceasta marsavie numai in
vorbele tale, nu si in fapte, unde marsavia mi se pare ca este si mai mare.
Hotaraste odata, tu, consule, cum vrei sa fie socotita cauza Brutilor, a lui Caius
Cassius, a lui Cneius Domitius, a lui Caius Trebonius, si a celorlalti. Nu mai
duhni a drojdie, desteapta-te din betie ! Trebuie oare sa te atingem cu un
carbune aprins, ca sa te poti trezi, sa nu mai dormi cand se dezbate o cauza
atat de importanta ? Oare nu intelegi ca trebuie sa hotarasti daca oamenii care
ausavarsit aceasta fapta sunt ucigasi, sau aparatori ai libertatii ?

    Da-mi un pic de ascultare si impartaseste-te o clipa de cugetara unui om

treaz. Eu, care sunt prietenul lor intim ; dupa cum insumi marturisesc, iar
dupa cum ma invinuiesti tu, sunt complicele lor, eu tagaduiesc aceasta si afirm
cu hotarare ca, daca acestia nu sunt eliberatorii poporului roman, nici
conservatorii republicii, atunci, o spun raspicat, sunt mai multe decat niste
cutitari, mai mult decat niste ucigasi, mai mult decat niste paricizi, caci, ce-i
drept, e mai crud sa ucizi pe parintele patriei decat pe propriul tau parinte. Tu,
cel intelept si plin de demnitate, ce zici ? Daca sunt ucigasi de patrie, atunci de
ce ii numesti oameni onorabili, cetateni cinstiti, in Senat ca si in fata poporului
roman ? Pentru ce M. Brutus a fost scutit, la propunerea ta, de asprimea
legilor, ca sa poata lipsi din oras mai mult de zece zile ? pentru ce au fost
sarbatorite de Marcus Brutus jocurile apolinare cu o solemnitate
nemaipomenita ? Pentruce au fost fixate provincii lui Brutus si Cassius ? Pentru
ce le-au fost atasati chestori ? pentru ce li s-a marit numarul delegatilor ? Caci
toate aceste acte au fost savarsite prin mijlocirea ta. Prin urmare, acestia nu
sunt ucigasi. Dupa socoteala ta, ei trebuie sa considerati eliberatori, deoarece
a treia posibilitate nu exista. Te supar cumva ? Sau nu intelegi vorbele ce-ti
sunt adresate cu atata claritate ? Acestea sunt punctele cele mai de seama ale
concluziei mele, anume ca tu i-ai socotit ca foarte potriviti pentrumari premii,
deoarece au fost eliberati de orice invinuire d ecrima, tot prin tine. De aceea
combat ceea ce am sustinut : osa lescris ca, daca din intamplare o sa-i intrebe
cineva care e adevarul asupra invinuirii ce mi-ai adus, ei, stiindu-l, sa nu-l
tagaduiasca. Caci mi-e teama sa nu le par necinstit ca am fost acoperit sau ca,
poftit fiind, nu m-am prezentat, ceea ce, pentru mine, ar fi destul de rusinos.
Dar, o, preasfinte Iupiter, ce fapta mai mare, mai glorioasa, mai vrednica de
amintirea eterna a oamenilor s-a savarsit vreodata, nu numai in orasul nostru,
dar in oricare alta cetate de pe fata pamantului ? Tu ma numeri printre
complicii acestui plan, printre capii lui, tocmai cum de-a valma au fost bagati
ostasi romani in calul troian. Nu-ti aduc nici o mustrare, ci mai degraba-ti
multumesc si te felicit pentrucurajulcu care indeplineste acestea. Fapta este
atat de mare, incat ura ce vrei sa indrepti asupra-mi n-o voi aemui nici cand
cu gloria. Caci ce mai ramane bun pentru cei pe care te lauzi ca i-ai exilat ? Ce
loc este atat de pustiu si nelocuit de oameni, incat sa para ca n-o sa-i
primeasca ori n-o sa-i doreasca ? Ce barbati vor fi atat de grosolani, incat sa
nu socoata ca s-au bucurat de cea mai mare favoare in viata numai zarindu-i ?
Ce urmasi vor fi atat de nerecunoscatori, ce scrieri atat de ingrate ca sa nu
treaca in nemurire gloria acestora ? Inscrie-ma atunci si pe mine printre
acestia.

    Unsingur lucru ma tem ca n-ai putea sa-l faci de crezut : nu cumva sa nu te

aprobe nimeni. Caci de-as fi fost printre ei, n-as fi inlaturat din republcia
numai pe tiran, ci si tirania, si daca, precum se spune, aceasta ar fi fost opera
mea, atunci n-as fi jucat numai un act, ci piesa intreaga. Desi, daca este o
vina sa fi dorit ca Caesar sa fie ucis, ia seama, rogu-te, o, Antonius, la ceea ce
se va intampla cu tine, care ai urzit planul uciderii impreuna cu Trebonius, in
orausl Narbona, lucru ce vad ca-i binecunoscut. Din pricina adeziunii tale la
acest plan, ai fost chemat deoparte de Trebonius, chiar in momentul in care
ucideau pe Caesar. Eu insa te laud ca ai putut cugeta candva de bine (observa
cat de prietenos iti vorbesc), iti multumesc ca n-ai divulgat fapta, te iert ca n-
ai savarsit-o. Uciderea cerea un barbat. Daca cineva te-ar chema in fata
judecatii si, folosind dictonul lui Cassius, te-ar intreba : " In folosulcui s-a
savarsit fapta ? " Ia seama atunci sa nu te incursi. Desi spui ca acea fapta s-a
comis spre binele tuturor celor ce nu mai voiau sa fie sclavi, ea a fost savarsita
mai ales spre binele tau personal, care nu numai ca nu esti sclav, dar chiar
domnesti si te-a scapat de o insemnata datorie baneasca, pe care ai acopetit-o
furand din tezaurul zeitei Ops o suma insemanta, falsificand registrele, atunci
cand in acel templu au fost aduse sumedenie de bogatii din casa lui Caesar,
casa ce era o masina care producea din plin comentarii si registre false,
atribuiri rusinoase de ogoare, conduceri de orase, banchete, biruri... Ce alta
te-ar fi putut ajuta sa scapi de datorii, decat omorarea lui Caesar ? Nu pricep
de ce pari tulburat ? Te ingrozesti oare la gandul ca nu cumva sa se intrevada
ca vina te vizeaza pe tine ? Te scap eu de teama : nimeni nu va crede
vreodata ca nu este in firea ta sa aduci servicii patriei. Republica are, pentru
aceasta preafrumoasa fapta, barbati de seama, ilustri ; iti spun acestea numai
ca sa te bucuri. Nu te invinuiesc ca ai savarsit-o.

    Am raspuns pana acum la invinuirile cele mai grave, la cele de crima ;
ramane sa raspund la celelalte.

    Mi-ai reprosat intregul timp petrecut in tabara lui Pompeius. Intr-adevar,

asa ar fi daca, precum am aratat, in acea vreme, asa au cerut planul pus la
cale si autoritatea mea, astazi ti ai fi sarac, iar noi liberi si statul n-ar fi pierdut
atatia comandanti si atatea trupe. Marturisesc insa ca am fost atat de mahnit,
caci prevedeam cele ce s-au intamplat, cum ar fi fost si ceilalti cetateni
cumsecade daca ar fi prevazut acelasi lucru. Ma durea, ma durea cumplit, o,
senatori, ca republica, salvata odinioara prin planurile voastre si ale mele, ava
sa fie nimicita atat de repede. Si nu eram atat de neinformat sau necunoscator
al faptelor incat sa-mi frang sufletul din dorinta de a ramane in viata - care
viata, ramanandu-mi, ma incarca de amaruri, iar pierzand-o, scapam de toate
necazurile. Doream sa traiasca fruntasii, fala republicii, atatia fosti consuli,
atatia fosti pretori, onorabili senatori, si pe langa acestia toata floarea
tinerimii, pe atunci armata celor mai buni cetateni, care, dac-ar mai trai chiar
in conditii de pace nedreapta (si mie orice conditii de pace cu cetatenii tarii mi
se pareau mai utile decat un razboi civil), am avea si astazi republica. Daca
parerea mea ar fi fost luata in seama si nu mi s-ar fi impotrivit, manati de
nadejdea victoriei, mai ales aceia a caror viata am aparat-o, ca sa las la o
parte altele, tu, de buna seama, n-ai mai fi fost in acest ordin senatorial, ba n-
ai mai fi ramas nici macar in orasul nostru. Ma mai invinuiesti ca discursul meu
imi instraina bunele sentimente ale lui Pompeius. Dar oare pe cine a indragit el
cel mai mult ? Cu cine avut-a el mai des intalniri si consfatuiri ? Ceea ce era
intr-adevar important, ori de cate ori nu ne intelegeam in problemele de
seama ale republicii, este ca tocmai atunci persistam in acea stransa prietenie.
Si el stia ce simteam si gandeam eu, pentru sau contra, si eu stiam ce gandea
si simtea el.

    Eu ma gandeam in primul rand la siguranta cetatenilor, ca sa ne putem

gandi apoi la demnitatea lor, el se gandea mai intai la demnitatea prezenta
decat la siguranta. Cum fiecare dintre noi stia ce urmarea celalalt, tocmai de
aceea neintelegerea dintre noi era suportabila. O stiu prea bine cei ce l-au
urmat in retragerea de la pharsalos la Paphos. El n-a pomenit niciodata de
mine decat cu cinste si cea mai prietenoasa afectiune, subliniind, prin aceasta,
ca eu am vazut mai clar si el a avut o tinta mai inalta. Si tu indraznesti sa ma
tot urmaresti in numele acestui barbat, caruia marturisesti singur ca eu i-am
fost prieten, iar tu ucigas ?

    Dar sa nu mai vorbim despre acel razboi, in care tu ai fost prea norocos.
Nu-ti voi vorbi nici despre glumele de care ai amintit ca m-am folosit in tabara
lui Pompeius. Era, ce-i drept, foarte multa ingrijorare in acea tabara, dar
oamenii, cu toate ca sunt uenori in situatii tulburi, totusi, oameni fiind, isi mai
desfata cateodata inima. Criticandu-mi pe de o parte intristarea, iar pe de alta
gluma, aduci un argument puternic ca am fost cumpatat si intr-na si in
cealalta...

    Ca sa aduni laolalta toate acestea, om smintit ce esti, ai declamat zile

intregi de-a randul intr-o vila straina ? Desi tu te indeletnicesti cu declamatia,
dupa cum confirma cei mai apropiati prieteni ai tai, ca sa-alungi mirosul
vinului, nu ca sa-ti perfectionezi talentul. Dar tu ai si un profesor de glume, un
om cum nu se paote mai spiritual, numit, dupa chibzuinta ta si a tovarasilor tai
de bautura, retor, caruia ii ingadui sa spuna orice impotriva ta ! Este insa
usuratic a spune glume contra ta si alor tai. Vezi ce deosebire este intre tine si
bunicul tau ; el vorbea cat se poate de calculat, ceea ce folosea cauzei lui, iar
tu rostesti din goana vorbe ce nu se potrivesc de fel cauzei tale...

    Vrei oare sa incepem a ne spiona chiar din varsta copilariei ? Ma invoiesc si

cu asta ; deci, sa incepem cu inceputul inceputului. Mai tii minte ca te
ruinasesi inca de copil ? " Asta-i vina tatei ", vei spune. Da, fie,caci apararea-ti
este este plina de pietate. Cu indrazneala ta, ai stat intre cele 14 siruri de
banci, in loc sa te fi asezat alaturi de cei ruinati, in locurile fixate dupa legea
lui Roscia, chiar daca acestia decazusera din vina sortii si nu dintr-a lor. Ai
imbracat apoi toga virila, pe care in scurt timp ai schimbat-o cu haina femeilor
usoare. La inceput au fost o curtezana de rand, cu o plata fixa pentru
desfranare - nu mica. Curand a intervenit insa Curio, te-a smuls din balaceala
cu desfranatele si te-a pus in randul oamenilor asezati, imbracandu-te in asa-
zisa haina a matroanelor cinstite, printr-o casatorie statornica. Nici un copil de
casa, cumparat pentru placere, n-a fost candva atat de supus stapanului sau
cum ai fost tu Curio. De cate ori te-a azvarlit taica-sau afara din casa, de cate
ori n-a pus sclavi de paza ca sa nu-i treci pragul si totusi, tu, favorizat de
intuneric si indemnat de pofte, lacom de castig, patrundeai in casa prin
acoperis. Dar casa n- putut suporta multa vreme aceste destrabalari. Stii oare
ca vorbesc de fapte pe care le cunosc perfect ? Aminteste-ti de timpul cand
tatal lui Curio zacea in pat jelindu-se, si fiul sau, cazandu-mi la picioare, ma
ruga cu lacrimi, recomandandu-mi-te, sa te apar impotriva tatalui sau, daca i-
ar cere cei 600.000 sesterti, cat spunea ca a pus gaj pentru tine. Aprins de
dragoste pentru tine, zicea ca e gata sa porneasca in exil, pentru ca n-ar putea
suporta despartirea de tine. In acea vreme, eu am potolit, ba chiar am
inlaturat, marile necazuri ale acestei familii deosebit de infloritoare. L-am
convins pe tata sa achite datoria fiului, sa readuca pe calea cea buna, prin
mijlocirea averii sale, pe tanarul care promitea vioiciune si talent, iar prin
puterea si dreptul sau de parinte sa-l opreasca nu numai de la intimitatea, dar
chiar de la orice intalnire cu tine. Cand iti aminteai perfect ca acestea sunt
faptele savarsite de mine, ai mai fi indraznit sa ma provoci cu ocari, daca nu
te-ai fi bizuit pe sabiile care le vedem ?

    Sa lasam acum desfranarile si destrabalarile tale, caci sunt unele pe care eu
nu cutez nici macar sa le rostesc. Pe cat esti de obraznic, nu suporti sa uzi de
la un dusman, fie el cat de plin de cuviinta, cele ce ai facut tu. Dar haisa vedeti
alta latura a vietii sale, pe care o voi dezvalui in treacat. Caci ma zoreste
gandul la cele ce a faptuit in vremea razboiului civil, cand asupra statului s-au
abatut cele mai crancene nenorociri, si la cele ce faptuiesti zilnic. Desi aceste
fapte va sunt mai cunoscute decat mie, eu va cer totusi sa ma ascultati cu
atentie, ceea ca vad ca si faceti. Caci in astfel de cazuri este necesara
cunoasterea amanuntita a faptelor, pentur ca pana si pomenirea lor sa zguduie
sufletele, desi eu as zice sa trecem peste intervalul dintre copilarie si
adolescenta, ca sa nu ajungem prea tarziu la varsta maturitatii. In vremea
tribunalului, Antonius, torta tuturor incendiilor, care aminteste binefacerile sale
fata de mine, era cel mai apropiat prieten al lui Clodius, in casa caruia se
uneltea pe ascuns. El intelege foarte bine ce o sa spun. Dupa aceea a pornit
spre Alexandria, fara voia Senatului, impotriva vointei republicii, imotriva
auspiciilr. El avea, in schimb, conducator militar pe Gabinius, cu care lesne
putea savarsi orice. Cand si in ce chip s-a intrors acasa din Alexandria ? Din
Egipt a preferat sa se indrepte spre indepartata Gallie decat spre Roma. Dar
unde acasa ? Caci, pe cand fiecare isi avea casa lui, a ta nu era nicaieri. Dar ce
vorbesc eu de casa ? Se afla pe pamant alt locsor unde sa-ti pui piciorul ca la
tine acasa, in afara de unul singur, la Misenum, pe care-l tineai cu ajutorul
tovarasilor sai, asa cum tin spaniolii orasul industrial Sisapone.

    Din Galia ai venit la Roma ca sa candidezi la chestura. Indrazneste sa spui

ca ai venit mai intai la maica-ta si apoi la mine. Primisem mai inainte o
scrisoare de la Caesar, ca sa-ti ingadui sa-mi dai satisfactie ; de aceea nici
macar n-am permis sa-mi vorbesti de impacare. Dupa aceea, am fost
respectat de tine si tu ai fost in atentia mea pentru capatare chesturii. In
aceasta vreme, in for, ai incercat sa-l ucizi pe Publius Clodius cu aprobarea
poporului roman si, pe cand incercai sa savarsesti aceasta fapta fara sa te
sileasca nimeni, nici eu, totusi te tot faleai ca nu ma vei impaca altfel pentru
injuriile tale, decat omorandu-l pe Clodius. Si tare ma mir de ce spui acuma ca
Milo ar fi savarsit crima la indemnul meu, cand pe tine, care te laudai cu
aceasta, nu te-am indemnat niciodata. Daca ai fi staruit, eu preferam sa
atribui fapta bravuriitale, si nu recunostintei fata de mine. Cumai ajuns
chestor, pe data ai dat fuga la Caesar, fara vreun decret senatorial, fara
tragere la sorti, fara lege. Caci socoteai ca acesta este unicul refugiu, unica
posibilitate de a scapa de saracie, de datorie, de nevolnicie a celor care si-au
pirdut ratiunea de a trai. De acolo, dupa ce te-ai saturat de ofertele lui si de
jafurile savarsite de tine - te-ai grabit sa ajungi la tribunal, ca sa poti, in
aceasta magistratura, sa fii asemeni lui Curio, barbatul tau.

    Acum ascultati, rogu-va, atat marsaviile si nelegiuirile savarsite contra lui

insusi si contra demnitatii lui de om, cat si pe cele comise in chip josnic si fara
masur acontra noastra, a bunurilor noastre si chiar contra intregii republici.
Caci veti afla ca inceputul tuturor relelor se trage din crima lui Antonius. Pe
cand voi, senatori, doreati, la calendele lui ianuarie, pe vremea consulilor
Lucius Lentius si Caius Marcellus, sa sprijiniti republica ce aluneca spre cadere
si voiati sa-l sfatuiti de bine chiar pe Caius Iulius Caesar, daca ar fi avut
mintea intreaga, atunci acest Antonius opuse planurilor voastre un tribunal
vandut si incredintat lui Caesar, isi supuse gatul securii lui, de care au cazut
multi oameni cu greseli mai mici. Nefiind inca stinse toate luminile, intregul
Senat a votat decretul impotriva ta, o, Antonius, precum se obisnuieste, dupa
datina stramoseasca, a se decreta impotriva unui dusman care a imbracat
strai de pace. Si tu ai indraznit, in fata sentorilor, sa ridici glasul impotriva
mea si sa socoti dusmanul republicii, cand acestia ma considerau salvatorul
ei ? Pomenirea acelei crime s-a stins, dar memoria nu a fost distrusa. De
aceasta nenorocita interventie a ta se va pomeni cat va dainui neamul
omenesc, cat va dainui numele poporului roman - care va fi cu adevarat
vesnic, daca tu il vei lasa in pace.

    Nu ai ingaduit macar sa se vorbeasca cu tine despre autoritatea Senatului,

despre ceea ce Senatul lucra cu dragoste si hotarare, cand tu singur, brabat
tanar fiind, ai impiedicat intregul ordin senatorial sa dea decrete pentru
esalvarea republicii - si nu numai o data, de mai multe ori. Dar ce alta se
dezbatea in Senat, decat ca tu sa nu-ti indeplinesti scopul de a nimici ori
rasturna din temelie republica ? Cand pe tine nu te-au putut clinti dintr-o
hotarare vanduta si instrainata nici capii cetatii rugandu-te, nici cei mai in
varsta sfatuindu-te, nici intregul Senat hotarand, atunci, dupa ce se
incercasera multe mai inainte, ai fost insemnat cu fierul cum putini fusesera
mai inainte si dintre care nu scapase nici unul cu viata. Atunci Senatul a dat
consulilor si celorlalte puteri si autoritati arme impotriva ta - si n-ai fi scapat
de ele daca n-ai fi dat fuga in lagarul lui Caesar.

    Tu, tu, ti-o spun, o, Antonius, ai dat cel dintai ocazia lui Caesar sa
porneasca razboiul impotriva patriei, lui Caesar, care voia sa tulbure toate.
Caci ce altceva se spunea, ce pretext aducea planul sau nebunesc, decat ca
opozitia ta nu fusese luata in seama, ca drepturile ce le aveau tribunii fusesera
calcate ca Antonius fusese ingradit de senat ?

    Las la o parte aceste false si usuratice motive, toata lumea stiind ca nimeni
nu poate avea motiv intemeiat a lua aarmele contra patriei sale. Dar sa-l
lasam in pace pe Caesar. Tie trebuie sa-ti atribuim, fara indoiala, vina unui
razboi care a adus atatea nenorociri. Cauza n-a fost alta decat persoana ta. O,
nefericite, daca intelegi acestea, si cu atat mai nefericit dca nu intelegi ca ele
vor fi scrise spre a fi transmise tuturor veacurilor, ca nu cumva posteritatea sa
uite aceasta fapta ; consulii au fost alungati din Italia si cu ei Cneius
Pompeius, podoaba luminoasa a poporului roman, au fost mai expulzati toti
consularii carora sanatatea le ingaduia sa ia calea luptei sau a fugii, au mai
fost alungati pretorii, fostii pretori, tribunii poporului, o mare parte din
senatori, toata floarea tinerimii, intr-un cuvant toata republica a fost expulzata
si indepartata de la asezamintele ei. Dupa cum originea arborilro se afla in
seminte, tot asa tu ai fost samanta acestui razboi plin de jale. Plangeti ca in
trei randuriau fost nimicite armatele poporului roman : Antonius le-a nimicit.
Plangeti pe cei mai de seama cetateni ; Antonius ni i-a rapit. Autoritatea
acestui ordin senatorial a fost stirbita : Antonius a stirbit-o. Toate, in fine, pe
care le vedem dupa acest prapad - si ce prapad am vazut !- daca vom chibzui
cu dreptate, vom afla ca toate s-au intamplat din vina lui Antonius.

    Dupa cum Elena a fost cauza nimicirii Troiei, asa si acesta a fost cauza
razboiului, pacostea statului si cauza nimicirii republicii. Celalalt timp al
tribunatului sau este asemanator inceputului. El a facut tot ceea ce Senatul
luase masura sa nu poata fi facut atata timp cat republica mai exista inca.
Cautati totusi crima lui intr-o crima...

    Criticarea celorlalte fapte ale sale, o, senatori, este grea si primejdioasa. S-

a perfectionat in lupta, s-a indestulat cu singele cetatenilor, care intru nimic nu
semanau cu el ; a fost fericit, daca poate exista fericire in vreo crima. Dar
pentru ca vreau sa fiu atent cu veteranii care te-au urmat cand cautai un
comandat - desi cauza soldatilor este cu totul alta decat a ta nu voi spune
totusi nimic despre felul acestri razboi, ca sa nu starnesc invidie. Din Tesalia
te-ai intors victorios cu legiunile, la Brundisium. Acolo nu m-ai ucis. Mare
binefacere, caci recunosc ca puteai sa ma ucizi. Cu toate ca nici unul dintre cei
care se aflau astunci cu tine nu era de alta parere decat ca trebuie sa fiu
crutat. Pentru ca dragostea de patriei este atat de puternica, incat eram socitit
sacru chiar si de catre legiunile tale, care isi aminteau bine ca eu salvasem
republica. Admite insa ca mi-ai dat viata pe care nu mi-ai luat-o si ca astazi o
am de la tine, pentru ca n-a fost rapita de tine. Imi era permis oare, fata de
insultele ce mi-ai adresat, sa mai consider aceasta o binefacere, asa cum o
consideram, mai ales cand stiam ca tu vei auzi aceasta ?... Dar sa lasam la o
paerte aceste nelegiuiri, care sunt de o neinchipuita indrazneala. Sa vorbim
mai degraba despre chipul cel mai josnic in care si-a vadit usurinta.

    Tu om cu astfel de gatlej, cu astfel de coaste si o putere fizica de gladiator,

ai inghitit, la nunta Hippiei, atata vin, incat a doua zi varsai in fata norodului.
O, ce fapta oribila - nu de vazut, dar chiar numai de auzit. Cine n-ar fi socotit
rusinoasa aceasta fapta, chiar de s-ar fi intamplat sa fie numai la masa ta
obisnuita, intre cupele-ti uriase ? Dar tu, comandantul cavaleriei la o adunare
a poporului roman, indeplinind un serviciu public, la care i-ar sedea urat chiar
numai sa ragaie, tu iti umplusesi pieptul si intregul cort cu resturi de mancare
imbibate cu vin. Cum, insa, el singur recunoaste ca acestea sunt murdariile
sale, sa trecem acum la faptele-i mai frumoase.

    Caersar se intorcea fericit din Alexandria, dupa cum i se parea lui ; dupa
socoteala mea insa, cine este dusmanul republicii nu poate fi fericit.
Adunandu-se lumea in fata templului lui Jupiter Stator, bunurile materiale ale
lui Cneius Pompeius - o, nenorocitul de mine, caci nu mai am lacrimi , iar
durerea imi sta infipta adanc in inima - bunurile, zic, ale marelui Pompeius au
fost scoase la mezat si strigate pe rand de glasul groaznic al crainicului. In
aceasta situatie cum n-a mai fost alta, cetatea, uitand de supunere, a gemut
adanc. A gemut, cu toate ca inimile erau inrobite. Desi groaza domnea
pretutindeni, totusi geamatul de jale al poporului roman a fost liber. In vremea
aceastatoti asteptau, curiosi sa afle care va fi omul de nelegiuit, atat de
nebun, atat de invrajbit cu zeii si cu oamneii, incat sa indrazneasca sa se
apropie de aceqa criminala licitatie. In afara de Antonius nu s-a gasit nimeni
dintre cei care stateau in jurullancii ...

    Prin urmare, indata ce inghitise la repezeala bunurileacestui barbat, sarea

de bucurie ca un comediant ; sarac lipit pana atunci, a ajuns pe neasteptate
bogat. Dar, dupa cum zice versul nu stiu careui poet : averea lesne castigata,
lesne se iroseste ". Este de necrezut, aproape ca pare o poveste cum a putut
risipi atat de mlte bogatii, numai in cateva luni, ci in cateva zile. Ce nu se afla
in aceasta casa ? O insemnata cantitate de vin, o si mai mare cantitate de
argintarie de prima calitate, vesminte scumpe, multa sei aleasa mobila din
multe locuri adusa, ca in casa unui om nicidecum risipitor, ci instarit.Ce
Caribda a fost mai lacoma ? Caribda spun, care, daca a existat vreodata, apoi
a fost un balaur : un ocean nu cred ca ar fi putut sa inghita cu atata
repeziciuneaveri atat de imprastiate, asezate in locuri atat de indepartate.
Nimic nu era incuiat, nimic nu era sub sigiliu, nimic nu era inventariat. Pivnite
intregi au fost daruite celor mai nemercini oameni ; pe unele le jefuiaru
comediantii, pe altele comendienele ; casa era ticsita de jucatori cu zarul si de
oameni beti ; zilede-a randul se bea, si in mai multe casedeodata. Deseori se
mai adaugau si pierderile la joc, caci joculnu-i totdeauna norocos. De-ai fi
vazut cum cuverturile de purpura ale lui Cneius Pompeius ajunsesera in odaile
sclavilor !... Sa nu va mirati deci ca acele avutii au fost irosite atat de repede.
O asemenea nemernicie ar fi putut sfasia, in graba, orase sau regate intregi,
ce sa mai spun despre injghebarea unui singur om, oricat de mare ar fi fost.
Tot el i-a rapit si casele si gradinile. O, indrazneala fara margini ! Cum ai
cutezat sa patrunzi si sa traiesti in casa, in sacra incapere a aceluia, si sa
infatisezi penatilor figura ta murdara? Nu te rusinezi ca de atata vreme te
servesti de aceasta casa, pe care odinioara nimeni nu putea sa o priveasca, sa
treaca pe langa ea fara lacrimi, casa in care nimic nu poate sa-ti fie placut,
oricat de nesimtitor ai fi? Te puteai amagi oare ca intri in casa ta, chiar cand in
sala de intrare dadeai cu ochii de tribunele si trofeele adunate acolo ? E cu
neputinta !

    Desi fara minte si fara simtire cum esti, te cunosti totusi pe tine insuti, iti
cunosti faptele si pe ai tai, si niciodata, cred, treaz sau dormind, nu te poti opri
de la un gand bun. Oricat de violent si furios ai fi - si esti destul! - ar trebui ca,
atunci cand ti se infatiseaza chipul acestui barbat unic, sa sari din somn
ingrozit, iar daca esti treaz, sa te infricosezi. Mie mi-e mila pana si de peretii si
de acoperisul acelei case. Caci ce alta a vazut vreodata aceasta casa decat
cinste, respect, obiceiuri curate si disciplina cea mai dreapta? Caci a fost acel
barbat, o, senatori, dupa cum stiti, pe cat de stralucit in viata publica, pe atat
de admirat in casa si nu trebuie sa fie laudat mai mult cu faptele lui publice
decat cu cele private. Acum, in locuinta lui, in camerele de culcare sunt
stabilimente, in salile de mese sunt tarabe. Antonius o neaga acum. Nu-l mai
intrebati: a devenit cumpatat. Luandu-i cheile, dupa legea celor douasprezece
table, Antonius a poruncit comendianei sale sa-si ia ce-i al sau si sa plece. Ce
cetatean respectat si respectabil, in viata caruia nu se gaseste altceva decat
divortul sau de comediana! Si ce des rosteste el vorbele consul si Antonius. Ar
trebui sa zica: consul si desfranat, consul si ticalos. Caci ce alta este Antonius?
Daca demnitatea s-ar ilustra prin nume, atunci cred ca unchiul tau ar putea
zice: "eu am fost odata consul si Antonius"...

    Dar las la o parte greselile care nu sunt proprii acelora impreuna cu care ai
zdruncinat republica. Ma intorc la rolul tau, adica la razboiul civil, care s-a
iscat, s-a aprins si s-a dezlantuit datorita uneltirilor sale. Desi n-ai luat parte la
acest razboi, din cauza lasitatii sau, poate, din cauza desfranarilor tale, caci
gustasesi sange de cetatean roman, sau mai degraba il sorbisesi, cand ai fost
in batalia de la Pharsalos luptand inaintea stegarilor. Ucisesesi acolo pe L.
Domitius, cel mai stralucit si cel mai de seama barbat, si pe langa acesta, pe
multi altii care fugisera din batalie, si macelarisesi in chipul cel mai crud,
urmarind pe unii pe care Caesar i-ar fi iertat, cum o mai facuse si alta data.
Care a fost atunci motivul ca, dupa asemenea bravuri, nu l-ai urmat pe Caesar
in Africa, mai cu seama ca razboiul inca nu se terminase? Si ce rang ai obtinut,
chiar sub puterea lui Caesar, dupa intoarcerea lui din Africa? Printre ce oameni
te-i numarat? Tu, care fusesesi chestorul acestui general, comandantul
cavalerilor aceluiasi dictator, campionul razboiului, autorul cruzimilor, tovaras
de prada cu el, care fusesesi fiul sau prin testament, asa cum singur spuneai,
ai fost dat in judecata de Caesar pentru banii imprumutati la casa, la gradinile
ce i le datorai prin confiscare. De la inceput ai raspuns de-a dreptul furios si,
ca sa nu zici ca sunt pornit impotriva-ti, ii spuneai vorbe oarecum si anume:
"Caesar cere bani de la mine? De ce sa nu cer eu de la el? A castigat el victoria
fara mine? Cu siguranta ca n-ar fi putut. Eu i-am oferit pretextul razboiului
civil, eu am promulgat legile primejdioase, eu am indreptat armele impotriva
consulilor si generalilor poporului roman, impotriva Senatului si poporului
roman, impotriva zeilor stramosesti, a altarelor si caminelor, a patriei chiar. A
invins oare numai pentru dansul? Daca fapta criminala este comuna, de se sa
nu fie comuna si prada?"

    Tu-ti cereai dreptul, dar ce are a face? El avea mai multa putere. Si astfel,
fara sa ia in seama vorbele tale, Caesar trimise ostasi si la tine, si la bunurile
tale, cand, pe neasteptate, ai adus acel vestit registru-inventar. Ce ras a fost
cand oamenii au vazut un registru atat de mare, cu popsesiuni atat de multe si
de variate, din care cel ce le-ar fi cumparat n-ar fi putut zice ce-i al sau decat
o parte din Misenum, incolo nimic. Aspectul acelui mezat era detestabil: cateva
din hainele lui Pompeius , si acelea patate, cateva cioburi din argintarie, niste
sclavi zdrentarosi, incat ma durea inima la vederea a aceea ce mai ramasese.
Printr-un decret al lui Caesar, mostenitorii lui Lucius Rubrius au oprit aceasta
vanzare la mezat. Buimacul (Antonius) ramase intepenit, nu mai avea incotro
s-o ia. Ba inca se spunea ca, in acele clipe chiar, a fost prins acasa la Caesar
un ucigas cu pumnalul in mana, trimis de el (de Antonius); despre care fapta
Caesar s-a plans in Senat, invinuindu-te pe fata. Plecand Caesar in Spania, iti
acorda, din cauza saraciei tale, un ragaz de cateva zile ca sa platesti. Nici
macar atunci nu l-ai urmat. Tu gladiator atat de incercat, asa de repede ai
ajuns la baston? Sa se mai inspaimante cineva de acest om, care a fost asa de
las cu partidul sau si cu averile sale!...

    Dar, o senatori, pentru ca discursul meu sa nu treaca cu vederea cumva cea

mai stralucita din numeroasele fapte de arme ale lui Antonius, sa ne oprim la
Lupercalii. Nu se preface, o, senatori, se vede limpede ca e miscat, asuda, s-a
facut galben la fata. La urma urmei, faca orice pofteste, numai sa nu verse,
asa cum a facut in gradina Minucia. Exista ceva ce poate fi invocat in apararea
unei marsavii atat de mari? Vreu sa-l ascult, ca sa vad rolul platii uriase
acordate mascariciului. Colegul tau se afla se afla la tribuna, asezat pe un tron
de aur, imbracat in toga de purpura, cu cununa de cap. Te-ai urcat si tu la
tribuna, te-ai apropiat de un scaun si ai infatisat o coroana (erai ca un
Lupercus-actor la serbarile licentioase), desi se cuvenea sa-ti amintesti ca esti
consul. Un geamat s-a raspandit in tot forul. De unde coroana? Caci n-o
ridicasesi ca pe un obiect pierdut de pe jos, ci o adusesesi de acasa pentru
vreo crima indelung premeditata. Tu asezai coroana pe capul lui Caesar, in
plansetele poporului, iar cand el o respingea, poporul aplauda. Deci tu singur
te-ai gasit, ticalosule, sa fii adeptul regalitatii si voiai sa-l ai stapan pe cel pe
care-l aveai coleg de consulat si, prin aceasta, incercai sa vezi cat poate rabda
poporul roman. Incercai chiar sa dobandesti mila lui Caesar, te aruncai rugator
la picioarele lui, cerandu-i - ce? Sa fii scalv? Puteai s-o ceri numai pentru tine,
care iti duceai astfel traiul de copil, ca sa poti sluji si sa induri toate cu
usurinta; nu primisesi insa aceasta insarcinare din partea noastra si a
poporului roman. O, ce stralucita a fost cuvantarea ta, atunci cand, gol-golut,
ai vorbit poporului! Ce poate fi mai murdar, mai dezgustator si mai vrednic de
cea mai grea pedeapsa decat o asemenea cuvantare? Oare asteptai sa te
strapunga cu sabia? Daca in fiinta ta se mai gaseste un pic de simtire, atunci
acest discurs trebuia sa te sfasie, sa te raneasca de moarte. Desi ma tem sa
nu stirbesc gloria celor mai de seama barbati, voi spune totusi ceea ce am de
spus coplesit de durere. Caci ce poate fi mai degradant decat faptul ca cel care
a asezat coroana traieste, cand toti marturisesc ca pe drept a fost ucis, cel
care a aruncat-o? Antonius insusi a poruncit sa se scrie in analele festive, la
Lupercalii, ca, din ordinul poporului, consulul Marcus Antonius a predat regatul
dictatorului C. Caesar, dictator pe vecie, si ca Caesar l-a refuzat? Acum, acum
nu ma mai mir catusi de putin ca te nelinisteste ragazul de pace, ca urasti nu
numai Roma, dar chiar si viata ei, ca traiesti alaturi de cei mai nemernici hoti,
nu numai din zori si pana seara, ci si de seara pana in zori. Caci unde poti tu
sa te asezi in pace? Ce loc poti avea tu in limita legilor, legi pe care ai facut tot
ce-ai putut ca sa le nimicesti prin instaurarea stapanirii regesti? De aceea oare
a fost izgonit Lucius Tarquinius, au fost ucisi Spurius Casius, Spurius Maelius si
Marcus Manlius, ca acum, dupa atatea veacuri, Marcus Antonius sa puna iarasi
un rege in fruntea Romei?...

    Dar sa ne intoarcem la raita pe care ai dat-o prin Italia... Ai asezat o colonie

la Casilin, unde mai infiintase una si Caesar. Cand mi-ai cerut sfatul printr-o
scrisoare, daca ai dreptul sa infiintezi o colonie noua la Capua, unde exista
deja o colonie, ti-am raspuns ca si in privinta celei de la Casilin. Anume, ti-am
spus ca, dupa lege, nu se poate infiinta o colonie noua acolo unde exista una
nevatamata, intemeiata in urma prevestirilor; ti-am raspuns insa in scris ca se
pot infiinta noi colonii acolo unde nu sunt de loc. Dar tu, nemai incapandu-ti in
piele de atata obraznicie, calcand orice drept al prevestirilor, ai infiintat o
colonie la Casilin, unde mai exista una, intemeiata cu putini ani mai inainte,
numai ca sa inalti un steag si sa insemni ogorul, inconjurandu-l cu plugul, al
carui brazdar aproape ca a taiat poarta Capuei, si sa micsorezi astfel teritoriul
unei infloritoare colonii. De la aceasta incalcare a legilor sacre ai alergat in
zbor la Casina., mosia lui Varro, cel mai de treaba si mai cinstit barbat. Cu ce
drept? Cu ce obraz? Cu acelasi, vei raspunde, cu care te-ai napustit asupra
bunurilor mostenitorilor lui Lucius Rubruis sau ai lui Lucuis Turselius, sau
asupra atator si atator posesiuni ale altora. Iar daca sunt luate de la lance, sa
aiba valoare licitatia, sa aiba tarie registrele, ale lui Caesar, nu ale tale, in care
esti inscris ca datornic sau esti eliberat de datorii. Dar cine zice ca a vandut
ogorul lui Varro de la Casina? Cine a vazut lancea folosita la acea vanzare?
Cine a auzit glasul crainicului? Tu zici ca ai trimis pe cineva la Alexandria ca
sa-l cumpere de la Caesar, caci - ce e drept - era lucru mare sa-l astepti chiar
pe el. Dar cine a auzit-a vreodata sa fi fost proscrisa vreo parte din averea lui
Varro? Salvarea unuia nu i-a interesat pe mai multi. Cum? Daca insusi Caesar
ti-a scris sa le dai inapoi, ce cuvinte se pot gasi, ce se poate spune despre o
asemenea nerusinare? Da putin la o parte sabiile pe care le vedem si vei
pricepe ca alta este cauza licitatiei facute de Caesar, si alta increderea si
indrazneala ta. Caci din acea locuinta nu numai proprietarul te va alunga, dar
chiar orice prieten, orice vecin, orice oaspete, orice procurator care ingrijeste
de bunul altuia.

    Si cate zile in sir a benchetuit intr-un chip dezgustator in acea vila! De pe al
noualea ceas al zilei incepeau sa bea, sa joace, sa verse. O, sarmana casa, cat
de putin semeni cu stapanul tau! Cu toate ca nu aflam chip sa zicem ca si
aceasta ar fi un stapan, atat de mare este deosebirea. Varro dorise ca acea
casa sa fie un loc pentru studiile sale, nu pentru poftele detracatilor. Ce
cuvinte marete se rosteau altadata in acea vila! Cu cugetari! Ce scrieri se
compuneau: legile poporului roman, memoria stramosilor, intreaga cugetare
filozofica, temeiurile oricarei discipline. De cand tu erai chiriasul, nu
proprietarul casei, toate salile rasunau de glasurile betivilor, podelele inotau in
vin, peretii picurau, bastarzii stateau alaturi de copii legitimi, femei josnice
intre mame serioase...
    Va sa zica tu respecti memoria lui Caesar si-l iubesti numai mort? Caci ce
onoare mai mare a capatat el decat aceea de a avea un altar sacru, o statuie,
un templu, un slujitor? Deci, dupa cum cate un preot aveau si Iupiter, si
Marte, si Quirinus, tot asa si divul Iulius-Caesar are acum un preot, pe
Antonius. Ce mai stai? Pentru ce nu faci inaugurarea? Ia-ti o zi, alege pe
cineva sa-ti faca inaugurarea. Suntem colegi, nimeni nu va refuza. Or, de doua
ori blestemat, o data ca esti preotul unui tiran, a doua oara ca esti preotul unui
mort! Te mai intreb o data: oare nu stii ce zi e astazi? Nu stii ca ieri a fost, in
circ, a patra zi a jocurilor romane? Nu stii ca tu insuti ai adus poporului vestea
ca se va adauga acestora a cincea zi, pentru Caesar? Atunci, cum de nu ne-am
imbracat in haina de sarbatoare? Pentru ce nu ingaduim sa se acorde lui
Caesar onoarea hotarata de tine, prin legea ta? Ai ingaduit sa se pangareasca
ziua prin adaugarea altor rugaciuni publice si n-ai mai vrut sa pangaresti
altarele de jertfa? Sau inlatura de tot venerarea, sau pastreaza-i-o intreaga.
Ma intrebi daca mi-ar placea sa am altare, temple si un slujitor sacru. Mie nu-
mi place nimic din toate acestea. Dar tu, care pretinzi ca aperi faptele lui
Caesar, cum se face ca pe unele le aperi, iar pe altele nici nu-ti pasa? Doar nu
vei fi vrand sa spui ca toate sunt cantarite dupa cum ai planuit tu si nu dupa
cum cere prestigiul lui Caesar? Ei bine, ce ai de zis la toate acestea? Caci eu
astept cuvantarea ta. L-am cunoscut pe unchiul tau ca pe un orator de frunte,
pe tine insa te stiu sarac in darul vorbirii. Unchiul tau n-a vorbit niciodata
dezbracat in fata adunarii, pieptul tau gol insa l-am vazut. Vei raspunde oare
la toate acestea, sau nu vei indrazni nici macar sa deschizi gura? In
cuvantarea mea atat de lunga vei gasi macar un singur cuvant caruia sa crezi
ca esti in stare sa-i raspunzi?

    Dar sa lasam la o parte faptele trecute. Apara, daca poti, o singura zi, una
macar, ziua de astazi, aceasta clipa in care-ti vorbesc. Pentru ce palatul
Senatului este ingradit cu cununa de ostasi, pentru ce slujitorii tai ma asculta
cu sabiile scoase? Pentru ce nu stau deschise portile templului Concordiei?
Pentru ce cobori in for oameni din toate gintile, barbari si itirieni cu sulite? El
zice ca face aceasta pentru propria sa protectie. Dar nu-i oare de o mie de ori
mai bine sa pieri decat sa nu poti trai in cetatea ta fara protectia garzii
inaintate? Crede-ma, nu-i buna de nimic aceasta pavaza. Trebuie sa fii ingradit
de dragostea, de bunavointa cetatenilor, nu de arme. Poporul iti va smulge
aceste arme si le va intoarce impotriva ta, atunci, o, cand vom fi salvati! Dar
oricum ai proceda cu noi, nu poti vesnic izbandi, crede-ma, cu planurile pe
care le nutresti acum. Caci sotia ta, pe care o zugravesc fara a avea catusi de
putin intentia s-o insult, nu este deloc zgarcita; prea de multa vreme ia a treia
pensie din sudoarea poporului. Are insa poporul roman cui sa dea carmuirea
republicii. Acolo unde se gasesc cei vrednici, acolo este si toata protectia
statului sau chiar intreaga republica, care pana acum doar s-a razbunat, dar n-
a intrat inca in drepturile sale. Republica are cu siguranta tineri alesi si
pregatiti aparatori. Sa se bucure de acest ragaz; vor fi chemati de republica
atunci cand vor fi necesari. Dulce si salutar este numele pacii, este insa mare
distanta de la pace la sclavie. Pacea este o libertate fara grija, pe cand sclavia
este cel mai mare dintre toate relele, care rau trebuie inlaturat nu numai cu
razboi, dar chiar prin moarte.
    Aminteste-ti, asadar, Antonius, de ziua in care ai inlaturat dictatura si adu-ti
inaintea ochilor bucuria de atunci a Senatului si a poporului roman. Compar-o
cu lacomia ta de bani si a alor tai. Atunci abia vei intelege ce deosebire este
intre acaparare si lauda. Dar dupa cum din cauza unei prea indelungate boli
simturile se atrofiaza de nu mai simti gustul mancarii, tot asa si desfranatii,
zgarcitii si criminalii nu mai simt adevarata lauda. Daca insa gloria nu te poate
face sa actionezi drept, nici macar teama nu te poate departa de la faptele
cele mai josnice? De judecati nu te mai temi. Nu stiu insa daca din pricina
inocentei sau a violentei nu intelegi de ce ar trebui sa se teama cel ce nu se
teme de judecati? Caci daca n-ai teama de barbati potentati, de cetatenii de
frunte, pentru ca sunt opriti cu armele sa se atinga de tine, crede-ma ca pana
si ai tai nu te vor rabda mult timp. Ce viata este insa aceasta, sa te temi de ai
tai zi si noapte? Daca nu cumva ii vei fi avand obligati prin binefaceri mai mari
decat i-a avut Caesar pe unii dintre aceia de catre care a fost ucis; sau crezi ca
daca trebuie sa te comparam cu Caesar in privinta vreunei fapte? El a avut
talent, dreapta judecata, memorie, insusiri literare, ravna, cugetare,
sarguinta; savarsise in razboi fapte de arme care, desi aducatoare de
nenorociri pentru republica, sunt totusi mari. S-a gandit multi ani la regat si cu
mare stradanie, cu mari primejdii a infaptuit cele ce gandise. Induplecase
multimea nepriceputa prin darnicie impartire de bani, ospete, pe ai sai cu
premii, iar pe dusmani ii supusese prin apartenenta blandetii. Dar la ce bun sa
mai insir atatea? Adusese in libera cetate obisnuinta inrobirii, prin teama
inspirata sau prin rabdarea cetatenilor.

    Eu nu pot sa te compar cu Caesar numai in pofta de a domni, dar in

celelalte fapte nu, in nici un chip nu poti fi comparat. Intre multele altele rele,
intiparite de Caesar cu fierul rosu pe spatele republicii, este totusi ceva bun,
invatat acuma de popor. Anume, increderea ce trebuie s-o aiba in fiecare, cu
cine sa conlucreze, de cine sa se pazeasca. Tu nu cugeti la acestea, nu intelegi
ca este destul pentru barbatii de stat ca au aflat ce frumoasa fapta, ce placuta
binefacere, ce faima glorioasa este a ucide un tiran? Oare crezi ca oamenii
care nu l-au suportat pe Caesar te vor suporta pe tine? Crede-ma, vor alerga
pe intrecute la treaba asta si nu vor mai zabovi asteptand ocazia nimerita.
Priveste, rogu-te, inapoi, Marcus Antonius, la republica si apreciaza pe cei din
care te-ai nascut, nu pe cei cu care traiesti. Cu mine poarta-te cum vei vrea,
intoarce-ti insa atentia catre republica. Vezi-ti de tine insuti, caci eu voi
marturisi despre mine insumi. Tanar, am aparat republica, batran, nu o voi
parasi; am dispretuit sabiiile lui Catilina, nu ma tem de ale tale. Mi-as da, cu
multa placere, chiar viata, daca prin moartea mea ar putea fi restabilita
libertatea Romei, pentru ca durerea poporului roman sa faca o data ce de mult
se caznea sa infaptuiasca. Caci, daca acum aproape douazeci de ani am spus,
chiar, in acest templu, ca nu poate fi prematura moartea unui fost consul, cu
atat mai vartos voi nega acum ca batran. Acum, ce-i drept, o, senatori, dupa
ce mi-am facut datoria, trebuie sa doresc moartea. Din doua motive o doresc:
intai ca, murind, sa las poporul liber - mai mult nu mi se poate acorda nici din
partea zeilor nemuritori - al doilea, ca fiecaruia sa i se intample dupa cum va
binemerita de la patrie".

Pro Sexto Roscio Amerino (fragmente)

    

    " Cred ca va mirati, judecatori, de ce, atunci cand atatia oratori si oamenii
cei mai de seama sed locului, m-am ridicat eu mai degraba, care nici prin
varsta, nici prin talent, nici prin autoritate nu ma pot compara cu cei care sed.
Toti acestia pe care-i vedeti ca-l asista in acest proces pe acuzat socotesc ca
nedreptatea pusa la cale printr-o crima nemaipomenita trebuie sa fie
impiedicata, dar s-o impiedice ei insasi nu indraznesc din cauza vitregiei
vremurilor. Asa se face ca asista, fiindca asculta de datoria lor, dar tac, fiindca
se pazesc de primejdie. Cum oare ? Sa fiu eu cel mai indraznet dintre toti?
Nicidecum. Sa fiu eu oare mai saritor la nevoie decat ceilalti ? Nici de aceasta
lauda nu sunt doritor, incat sa vreau a o rapi altora. Atunci ce motiv m-a
indemnat mai mult decat pe ceilalti sa iau asupra-mi cauza lui Sextus
Roscius ? Acesta ; daca unul dintre cei pe care ii vedeti ca asista ar fi vorbit ,
daca vreunul din cei care au mare autoritate si foarte mare prestigiu ar fi spus
un cuvant despre treburile publice, ceea ce in acest proces e necesar, s-ar fi
socotit ca a spus mai multe decat a spus. Eu insa, chiar daca voi spune liber
tot ce am de spus, cuvintele mele nu vor putea totusi in nici un chip sa iasa de
aici si sa se raspandeasca in public la fel ca ale lor. Apoi, vorba celorlati nici nu
poate ramane necunoscuta din cauza pozitiei lor sociale si prestigiul lor si nici
nu li se poate scuza, din cauza varstei si intelepciunii lor, vreo vorba la
intamplare. Daca eu voi spune vreun cuvant mai liber, el sau va putea ramane
necunoscut, fiindca n-am intrat inca in cariera politica sau va putea fi iertat din
cauza tineretii mele. Desi din statul nostru a disparut acum nu numai obiceiul
de a ierta, ci si obiceiul de a mai cerceta o pricina.

    Se mai adauga si motivul ca celorlalti, poate, li s-a cerut sa ia cuvantul in

asa fel incat sa considere ca pot sa faca cum vor, fara a incalca vreo obligatie.
Pe langa mine au staruit oameni care atat prin prietenia lor cat si prin binele
facut mie si prin numele lor au mare pret in ochii mei ; bunavointa lor fata de
mine eram dator sa n-o uit, autoritatea lor sa n-o nesocotesc, dorinta lor sa n-
o trec cu vederea.

    Din aceste motive m-am infatisat eu ca aparator in acest proces, nu fiindca

am fost ales ca singurul care ar fi putut vorbi cu cel mai mare talent, ci fiindca
am ramas singurul care putea vorbi cu cea mai mica primejdie, si nu pentru ca
Sex. Roscius sa fie aparat printr-un ajutor suficient de puternic, ci ca sa nu fie
de-a dreptul parasit.

    Poate ca ma intrebati de ce aceasta groaza, de ce aceasta frica atat de

mare care ar impiedica atatia si astfel de oameni sa apere, asa cum
obisnuiesc, persoana si averea altuia. Nu-i de mirare ca n-o stiti, fiindca
acuzatorii anume n-au facut nici o mentiune la pricina care a pus in miscare
acest proces.

    Care este aceasta pricina ? Bunurile tatalui lui Sex. Roscius acesta, in
valoare de sase milioane de sesterti, pe care tanarul cel mai puternic, poate
din orasul nostru in acest timp, L. Cornelius Chrysogonus, zice ca le-a
cumparat cu doua mii de sesterti de la barbatul cel mai curajos si cel mai
ilustru, L. Sylla, pe al carui nume il rostesc cu tot respectul.

    El va cere, judecatori, ca, de vreme ce a intrat fara nici un drept in averea
atat de bogata si frumoasa a altuia si de vreme ce viata lui Sex. Roscius i se
pare ca-l impiedica si-l stinghereste in folosirea ei, sa-i scoateti din suflet orice
indoiala si temere ; atata timp cat Roscius este in viata, nu crede ca poate
pastra proprietatea atat de mare si de bogata a acestui nevinovat ; daca el ar
fi condamnat si izgonit, spera ca ar putea risipi in desfrau ceea ce a dobandit
prin crima. Ghimpele acesta, care-l sacaie si-l chinuie ziua si noaptea, cere el
sa i-l scoateti din suflet si sa va declarati ajutoarele lui la aceasta prada a sa
atat de ticaloasa. Daca vi se pare dreapta si cinstita aceasta cerere, judecatori,
eu va prezint la randu-mi o cerere scurta si, dupa convingerea mea, putin mai
dreapta.

    Mai intai, ii cer lui Chrysogonus sa se multumeasca cu averea si bunurile

noastre, dar sa nu ne ceara sangele si viata. Apoi, va cer voua, judecatori, sa
rezistati crimei celor indrazneti, sa usurati nenorocirea celor nevinovati si sa
inalturati prin procesul lui Sex. Roscius o primejdie care e indreptata impotriva
tuturor. Iar daca se va gasi vreun motiv de acuzare, sau banuiala vreunei
fapte, sau vreun lucru oricat de mic pentru care sa se creada ca ei au avut
vreun temei in deschiderea acestui proces, in sfarsit, daca in afara de aceasta
prada de care am vorbit veti gasi vreun alt motiv, nu ne opunem ca viata lui
Sex. Roscius sa fie lasata prada poftei lor. Dar daca nu e vorba de nimic
altceva decat ca acelora carora nimic nu le e de ajuns sa nu le lipseasca nimic,
daca in acest moment batalia se da numai ca la acea grasa si de pomina
pradaciune sa se adauge, ca o incoronare, condamnarea lui Roscius, oare intre
multele ticalosii nu e cea mai mare aceea ca tocmai voi ati fost intre oamenii
potriviti ca ei sa dobandeasca, prin hotararile si juramantul vostru, ceea ce
mai inainte obisnuiau sa dobandeasca singuri, prin crima si sabie ?

    E oare cu putinta ca niste asasini si niste gladiatori sa va ceara voua, care
ati fost alesi dintre cetateni in senat si dintre senatori in acest consiliu datorita
severitatii vietii voastre, nu numai de a inceta sa se mai teama de voi pentru
ticalosiile lor si sa se ingrozeasca, dar chiar sa iasa din acest proces incarcati si
imbogatiti cu prazile lor ?

    Despre aceste fapte atat de grave si de grozave inteleg ca nu pot nici sa

vorbesc destul de usor, nici sa ma plang destul de tare, nici sa strig destul de
liber. Caci usurintei vorbirii ii pune stavila lipsa talentului meu, vehementa
varstei, libertatii vremurilor. La aceasta se adauga temerea mea extraordinara,
pe care mi-o impune timiditatea firii mele, prestigiul vostru, forta adversarilor
si primejdiile care il ameninta pe Sex. Roscius.

    De aceea, va rog si va implor, judecatori, sa ascultati cu atentie si cu

binevoitoare indulgenta cuvintele mele. Bizuindu-ma pe buna-credinta si pe
intelepciunea voastra, imi dau seama ca am luat asupra mea o povara mai
mare decat pot duce. Aceasta povara, daca mi-o veti usura intrucatva, o voi
purta cum voi putea, cu tot zelul si cu toata ravna, judecatori. Dar daca, ceea
ce nu cred, voi fi parasit de voi, n-am sa ma descurajez si voi purta mai
departe sarcina ce am luat asupra-mi, atat cat o voi putea duce, iar daca n-o
voi mai putea duce, prefer sa cad sub povara datoriei sa azvarl din rea
credinta sau sa las jos din slabiciune de suflet ceea ce mi s-a pus o data pe
umeri cu incredere.

    Pe tine, M. Fannius, te rog mult de asemeni sa te arati in acest moment, si

fata de noi, si fata de poporul roman, asa cum te aratai si mai inainte fata de
interesul public, cand prezidai ca judecator procese de acest fel.

    Vezi cata lume s-a adunat la acest proces ; iti dai seama care sunt
asteptarile tuturor oamenilor, cat de mare e dorinta lor de-a se da sentinte
neinduplecate si aspre. Dupa o lunga trecere de vreme, acesta e primul proces
de asasinat, cand in acest timp, s-au comis cele mai ticaloase si cele mai mari
omoruri ; toti spera ca aceata cercetare asupra unor ticalosii evidente si a
sangelui zilnic varsat va fi in totul demna de pretura ta.

    In acest moment, noi care vorbimin aparare folosim acelasi strigat de
indignare de care se folosesc de obicei acuzatorii in celelalte procese.

    Iti cerem, M. Fannius, si va cerem voua, judecatori, sa pedepsiti cat mai

aspru ticalosiile, sa rezistati cat mai barbateste celor mai indrazneti oameni si
sa va ganditi ca, daca in acest proces nu veti arata care e atitudinea voastra,
pofta de averi, crima si indrazneala oamenilor se vor dezlantui pana acolo
incat nu numai intr-un ascuns, dar si aici, in for, inaintea tribunalului tau, M.
Fannius, la un pas de voi, judecatori, printre bancile acestea pe care stati, se
vor savarsi omoruri...

    Si ca sa puteti intelege mai usor ca faptele care s-au intamplat sunt mai
ticaloase decat cum vi le infatisez eu, va voi expune cum s-au petrecut de la
inceput lucrurile, ca prin aceasta sa puteti cunoaste mai usor si nenorocirile
acestui om cu totul nevinovat, si ispravile indraznete ale acelora, si nefericirea
republicii.

    Sex. Roscius, tatal clientului meu, a fost cetatean al municipiului Ameria.

Era fara indoiala si prin neamul lui, si prin renumele lui, si prin averea lui,
omul cel mai de frunte nu numai din orasul sau, dar si din imprejurimi, si in
acelasi timp se bucura de mare trecere si avea relatii cu cel mai de seama
lucru, sau averea, luata cu forta, i-o stapanesc niste hoti din neamul lui ;
numele si viata nevinovatului sunt aparate de oaspetii si de prietenii tatalui...

    Avea o veche dusmanie cu doi Roscii din Ameria, dintre care pe unul il vad
sezand pe banca acuzatorilor, despre celalalt cred ca stapaneste trei
proprietati la tara de-ale acestuia, dusmanie care, daca s-ar fi putut pazi tot
pe-atata cat se temea de obicei, acum ar fi in viata. Si de fapt nu se temea
degeaba, judecatori. Caci acesti doi T. Roscii, dintre care unul are porecla de
Capito, iar acesta care e prezent se numeste Magnus, sunt oameni de aceeasi
speta : unul e socotit vechi si vestit gladiator, care a reputat foarte multe
victorii, iar cel de fata frecventeaza de curand scoala de gladiatori ; inainte de
aceasta lupta era, pe cat stiu, un incepator; acum l-a intrecut lesne pe
maestrul sau prin crima si indrazenala.

    Intr-adevar, pe cand acest Sex. Roscius se afla in Ameria, iar acest T.

Roscius la Roma, pe cand fiul era tot timpul pe mosie, caci se dedicase, dupa
voia tatalui sau, gospodariei si vietii de la tara, iar acesta era adesea la Roma,
iata ca Sex. Roscius a omorat aproape de Baia Palacina, cand se intorcea de la
o cina. Sper ca din insusi acest fapt e clar spre cine se indrepata banuiala
ticalosiei. Dar daca faptele insesi nu vor face sa fie clar ceea ce pana acum e
doar o banuiala, socotiti-l la sfarsit pe clientul meu vinovat.

    Dupa uciderea lui Sex. Roscius, cel dintai care aduce vestea la Ameria este
un oarecare Mallius Glaucia, un om sarac, libert, client si obisnuit al casei
acestui T. Roscius ; si aduce vestea nu la casa fiului, ci a lui T. Capito,
dusmanul ; desi Roscius fusese omorat dupa prima ora a noptii, in zorii zilei
vestea aceasta a ajuns la Ameria ; timp de zece ore de noapte, Glaucia a
strabatut in zbor cu o teleaga 56.000 de pasi pentru ca nu numai sa aduca el
cel dintai dusmanului vestea mult dorita, dar sa-i arate sangele proaspat-
proaspat al grumazului si arma smulsa cu putin mai inainte din corpul lui.

    A patra zi dupa ce s-au intamplat acestea, faptele sunt aduse la cunostinta
lui Chrysogonus in lagarul de la Volaterrae ; i se arata marimea averii ; i se
atrage atentia asupra calitatii pamanturilor. Roscius a lasat 13 proprietati, care
aproape toate dau spre Tibru, asupra lipsei de mijloace si izolarii fiului ; iti
spun ca, de vreme ce tatal lui, Sex. Roscius, un om cu atata vaza si trecere,
fusese omorat fara nici o greutate, e foarte usor ca omul asta, care nu se
pazeste, care traieste la tara si e necunoscut la Roma, sa dispara. La treaba
aceasta promit ca-si vor da concursul. Ca sa nu starui prea mult, judecatori,
invoiala se incheie.

    Pe cand nu se mai vorbea de nici o proscriptie, pe cand chiar si cei care se
temusera mai inainte se reintorceau acasa si socoteau ca au scapat de
primejdii, se trece pe listele de proscriptii numele lui Sex. Roscius, sustinatorul
cel mai infocat al nobilimii ; adjudecarea bunurilor lui se face in favoarea lui
Chrysogonus ; trei proprietati, cele mai frumoase chiar, sunt date in deplina
proprietate lui Capito, pe care el le si stapaneste astazi ; asupra celorlate averi
se arunca acest T. Roscius in numele lui Chrysogonus, cum declara el insusi.
Averile acestea au fost cumparate cu 2000 de sesterti. Stiu bine ca toate
acestea s-au facut fara stirea lui L. Sylla...

    Intre timp, acest T. Roscius, om foarte cumsecade, mandatarul lui

Chrysogonus, vine la Ameria, intra in proprietatile lui Sex. Roscius si-l alunga
gol afara din casa, izgonindu-l departe de vatra parinteasca si de penatii
caminului pe care acest nefericit, coplesit de jale, care inca nu implinise cele
cerute de datina la moartea tatalui sau, pe cand dansul se face stapan pe-o
avere imensa. Un ins lipsit de toate celea cat traise dintr-ale sale devenise,
cum se intampla de obicei, fara nici o masura : cara acasa la el multime de
lucruri sub ochii tuturor, punea la o parte pe furis si mai multe, dadea o
multime ajutoarelor lui, din plin si la toti din jur ; ce mai ramanea scotea la
licitatie si vindea.

    Aceste fapte li s-au parut amerienilor atat de urate ca in tot orasul era
numai plans si gemete. Intr-adevar, multe le treceau prin fata ochilor :
moartea naprasnica a unui om in toata puterea, mizeria cea mai revoltatoare a
fiului lui, caruia dintr-atata avere acest talhar blestemat nu-i lasase nici macar
o poteca de trecere la mormantul tatalui lui, cumpararea scandaloasa a
bunurilor, stapanirea lor, furturile, jafurile, darurile. Nu era om care sa nu
prefere a infrunta totul decat sa vada pe T. Roscius lafaindu-se in averea lui
Sex. Roscius, omul cel mai bun si cel mai cinstit, si stapanind-o.

    Asadar, se da pe data o decizie a decurionilor ca primii zece sa plece la

Sylla si sa-l informeze ce fel de om a fost Sex. Roscius sa se planga de crima
si nedreptatile acestora, sa-l roage sa hotarasca a fi respectate faima celui
mort, si averea fiului nevinovat. Luati, va rog, cunostinta de decretul insusi :
Decretul decurionilor. Delegatii ajung la tabara. Se intelege, judecatori, ceea
ce am spus si mai inainte, ca aceste crime si ticalosii s-au facut fara stirea lui
L. Sylla. Caci imediat Chrysogonus in persoana ii intampina si insarcineaza pe
deasupra cativa oameni de vaza sa le ceara sa nu se prezinte lui Sylla si sa le
promita ca Chrysogonus va face tot ce vor dori. Se temuse pana intr-atata
incat ar fi prefereat sa moara decat ca aceste lucruri sa ajunga la urechile lui
Sylla. Acesti oameni din alte vremuri, care si-i inchipuiau si pe altii dupa ei,
deoarece Chrysogonus ii asigura ca va sterge numele lui Sex. Roscius din
listele de proscriptii si ca va restitui fiului sau pamanturile in deplina
proprietate, si deoarece T. Roscius Capito, care era printre cei zece delegati,
garanta ca se va face asa, l-au crezut. S-au intors la Ameria fara sa mai
prezinte reclamatia. Mai intai oamenii acestia au inceput sa intarzie lucrurile si
sa le amane de pe o zi pe alta, apoi, procedand ceva mai incet sa nu faca
nimic si sa insele cu promisiuni ; in cele din urma, ceea ce s-a inteles usor,
incepura sa intinda curse vietii acestui Sex. Roscius si sa se convinga ca nu pot
stapani o avere straina, daca proprietarul ei e viu si nevatamat.

    De indata ce acesta si-a dat seama de cele puse la cale, s-a refugiat, dupa
sfatul prietenilor si rudelor, la Roma si s-a dus la Caecilia - pe al carei nume il
pronunt in semn de respect - cu care tatal sau era in cele mai bune relatii ; la
aceasta femeie staruie si acum, judecatori, dupa socotinta neclintita a tuturor,
ca un exemplu pentru noi, urmele vechilor indatoriri. Ea l-a primit in casa ei pe
Sex. Roscius, lipsit de orice mijloace, zvarlit din casa lui, alungat din averea
lui, si i-a dat ajutor oaspetelui obijduit, care nu mai avea, dupa parerea
tuturor, nici o speranta. Prin bravura ei, prin cinstea si prin straduinta ei, s-a
ajuns ca acesta sa apara mai degraba viu printre acuzati decat ucis printre
proscrisi.

    Caci dupa ce acestia au inteles ca viata lui Sex. Roscius e pazita cu cea mai
mare strasnicie si ca nu mai dispun de nici o posibilitate de a comite crima, au
facut planul criminal si indraznet sa-l denunte ca ucigas al tatalui sau, sa
gaseasca pentru acesta un acuzator rutinat, care sa poata spune ceva despre
o fapta care nu se intemeia pe nici o banuiala, in sfarsit, fiindca de arma
acuzarii nu putea uza, sa uzeze drept arma de imprejurarile politice. Oamenii
nostri isi spuneau asa : " Fiindca de atata vreme nu s-au mai tinut procese,
acuzatul care va fi adus primul in fata judecatii are sa fie neaparat condamnat
pe de alta parte, datorita trecerii lui Chrysogonus, el nu va avea aparatori,
nimeni nu va spune o vorba despre vanzarea averilor si despre aceasta
cardasie ; insasi acuzatia de patricid si atrocitatea invinuirii vor face ca acest
Roscius sa fie indepartat fara nici o greutate, fiindca nu va fi aparat de nimeni
"... Indemnati de acest gand, mai bine zis de aceasta nebunie, v-au dat voua
sa injunghiati un om pe care, desi au dorit-o, nu l-au putut ucide ei.

    Ce sa deplang mai intai, judecatori, sau de unde sa incep mai intai, sau ce
ajutor, sau de la cine sa cer ajutor ? Sa implor sprijinul zeilor nemuritori, sau
pe al poporului roman, sau pe al vostru, care in aceasta imprejurare aveti
puterea suprema ? Tatal a fost ucis miseleste, casa impresurata de dusmani,
bunurile luate, uzurpate, pradate, viata fiului primejduita si adeseori expusa
loviturilor cu arma sau curselor. Ce crima pare ca a ramas neincercata dupa
atatea ticalosii ? Totusi ei le pun varf prin alta nelegiuire si le sporesc,
inventeaza o acuzatie de necrezut, isi procura martori si acuzatori cu banii
acestui Sex. Roscius, creeaza acestui nefericit o asemenea situatie incat sa n-
aiba de ales decat sau sa-si intinda gatul loviturilor acestui T. Roscius, sau sa-
si piarda in chipul cel mai rusinos viata, cusut intr-un sac. Au crezut ca-i vor
lipsi aparatorii, si ei lipsesc ; dar un om care sa vorbeasca liber, care sa-l
apere cinstit, ceea ce in acest proces e de-ajuns, nu lipseste, fiti siguri,
judecatori, de vreme ce eu mi-am luat aceasta indatorire... "

    Intr-adevar, cine e atat de las ca sa poata tacea si trece cu vederea aceste

fapte odata ce le-a vazut ? Pe tatal meu l-ati omorat, desi nu fusese proscris;
dupa ce l-ati omorat, l-ati trecut in randul proscrisilor ; pe mine m-ati gonit cu
forta din casa mea ; averea mea o stapaniti. Ce mai vreti ? Ati venit inarmati
pana si spre aceste banci ale judecatorilor, ca sa injunghiati aici, ori sa-l
condamnati pe Sex. Roscius ?

    Trei sunt obstacolele, care, pe cat pot judeca eu, stau in acest moment in
fata lui Sex. Roscius : acuzatia adversarilor, indrazneala lor si puterea lor. Cu
plasmuirea invinuirii s-a insarcinat acuzatorul Erucius, indreazenala e
reprezentata la cererea lor, de Roscii, iar Chrysogonus, cel care poate cel mai
mult, lupta prin puterea de care dispune. Imi dau seama ca trebuie sa vorbesc
despre toate lucrurile acestea. Ce urmeaza de aici ? Nu voi vorbi despre toate
in aceeasi masura, pentru faptul ca primul tine de obligatia mea, pe celelalte
doua insa poporul roman vi le-a impus voua ; eu trebuie sa risipesc invinuirea,
voi sunteti datori, pe de o parte, sa tineti piept indraznelii, pe de alta, sa
stingeti si sa innabusiti cat mai repede abuzul de putere primejdios si
intolerabil al unor oameni de acest soi.

    Sex. Roscius e acuzat ca si-a omorat tatal. Criminala si nelegiuita fapta, zei
nemuritori, si atat de grozava incat se pare ca o singura ticalosie cuprinde intr-
insa toate crimele ! Intr-adevar, daca pietatea e ranita, precum se spune de
catre intelepti adeseori numai cu privirea, ce pedeapsa destul de strasnica se
va gasi pentru acela care-si va fi ucis parintele, pentru care legile divine si
omenesti il obliga sa moara el insusi, daca ar fi nevoie.

    Sex. Roscius si-a ucis tatal. Ce fel de om este el ? E vreun tinerel corupt,
impins la rele de oameni stricati ? Are mai mult de patruzeci de ani. Sa fie
atunci un vechi asasin, un om indraznet si trait printre crime ? Dar acest lucru
nu l-ati auzit spunandu-se nici macar de catre acuzator. Atunci pe acest om l-
au dus la crima, fara indoiala, desfraul, marile imprumuturi facute, patimile lui
nepotolite. Despre desfrau l-a dezvinovatit Erucius, cand a spus ca n-a luat
aproape nicodata parte la vreo petrecere. Datorii, apoi, n-a avut niciodata. Ce
patimi, in sfarsit, poate sa aiba un om care, asa cum acuzatorul insusi il
invinovateste, a locuit mereu la tara si a trait ocupandu-se cu agricultura !
Acest fel de viata e indeosebi straina de patimi si legata de indatoriri.

    Ce motiv l-a indemnat atunci pe Sex. Roscius la aceasta nebunie grozava ?

    " Taica-sau nu-l iubea ", zice Erucius. Taica-sau nu-l iubea ? Din ce cauza ?
Trebuie sa fi fost, intr-adevar, o cauza indreptatita, puternica si vadita. Caci
asa cum e de necrezut ca fiul sa-si fi omorat tatal fara foarte multe si foarte
puternice motive, tot astfel e neverosimil ca fiul sa fi fost urat de tatal lui fara
motive numeroase, puternice si impuse de imprejurari.

    Iti inchipui oare cu ce pasiune si cu ce pricepere se ocupa acest Sex.

Roscius de treburile campului ? Dupa cum aud de la acesti vecini ai lui, oameni
cumsecade, tu nu esti mai mester in meseria ta de acuzator ca el intr-a sa.
Dar fiindca asta e voia lui Chrysogonus, care nu i-a lasat nici o proprietate, n-
are decat sa uite aceasta profesiune si sa renunte la ocupatia lui de predilectie.
Desi asta e o nefericire si o rusine, o va suporta linistit, daca ar putea cu
ajutorul vostru sa-si pastreze viata si reputatia. Ceea ce insa nu se poate
suporta e ca, daca a cazut in aceasta nenorocire din cauza calitatii
pamanturilor, a numarului lor si a faptului ca le-a cultivat cu pasiune, aceasta
tocmai sa fie paguba lui, ca si cum ar fi prea mica nefericirea ca le-a cultivat
pentru altii si nu pentru el, daca nu i s-ar face o crima din faptul insusi ca le-a
cultivat.

    Desigur, Erucius, ca ai fost un acuzator ridicul, daca te-ai fi nascut in acele

vremi cand unii erau chemati de la coarnele plugului ca sa fie facuti consuli.
Intr-adevar, daca socotesti ca este o rusine ca cineva sa conduca muncile
campului, desigur ca ai socoti ca pe-un om foarte nevrednic si de rand pe acel
Atilius, pe care trimisii senatului l-au gasit semanandu-si campul cu mana lui.
Dar, pe Hercule, stramosii nostri gandeau cu totul altfel despre acela, si despre
ceilalti barbati asemenea lui, si astfel, dintr-un stat atat de mic si atat de slab,
ei ne-au lasat noua statul cel mai mare si mai infloritor. Caci ei isi cultivau cu
ravna ogoarele, nu cautau cu lacomie sa puna stapanire pe ale altora ; prin
aceasta ei au marit statul, acest imperiu si faima poporului roman, soprindu-l
cu pamanturi, cu orase, cu neamuri. Nu spun aceste lucruri fiindca ele ar fi de
comparat cu ceea ce cercetam noi acum, ci ca sa se inteleaga ca, daca pe
vremea stramosilor nostri oamenii cei mai mari si cei mai vestiti, care trebuiau
sa stea tot timpul la carma statului, isi cheltuiau ceva din munca si timpul lor
cu lucrarile campului, ar trebui sa i se ierte aceasta unui om care declara ca e
agricultor, de vreme ce a trait tot timpul la tara, de vreme ce, mai ales, nimic
nu-l bucura mai mult pe tatal sau, nimic nu-i era lui insusi mai placut si, de
fapt, nimic mai de lauda n-ar fi putut face.

    Asadar, Erucius, ura inversunata pana la culme a tatalui fata de fiul lui se
arata din faptul ca-l lasa sa traiasca la tara. Mai ai ceva de spus ? " Am
desigur, zice el caci tatal avea intentia sa-l dezmosteneasca " . Te ascult ;
acum spui ceva care e in legatura cu dezbaterea, caci cele spuse mai inainte,
cred ca admiti tu insuti, sunt fara importanta si fara rost. " Nu mergea cu tatal
sau la ospete " . De buna seama, deoarece nici la oras nu venea decat foarte
rar.

     Aproape nimeni nu-l invita acasa la el. Nu-i de mirare, deoarece nu locuia
in oras si n-avea cum sa invite si el la randul lui...

    Dar primesc sa treci peste lucruri pe care, de vreme ce le tii sub tacere,
admiti ca nu exista. Cel putin acest lucru esti dator sa-l limpezesti : ca a vrut
sa-l dezmosteneasca. Ce dovada aduci prin care sa credem ca a existat
aceasta intentie ? De fapt, nu poti spune nimic. Imagineaza cel putin ceva
potrivit, ca sa nu se vada ca faci ceea ce si faci pe fata : ca-ti bati joc " A vrut
sa-si dezmosteneasca fiul " Din ce cauza ? " Nu stiu ". L-a dezmostenit ? " Nu
". Cine l-a impiedicat ? " Avea de gand ? " Cui i-a spus ? "Nimanui". Ce altceva
inseamna a abuza de instanta de judecata, de legi si de autoritatea voastra
pentru asigurarea unui profit si satisfacerea poftelor, decat sa acuzi in acest
mod si nu numai sa arunci o invinuire pe care n-o poti dovedi, dar nici macar
sa incerci a o face ?

    Nu e nimeni dintre noi, Erucius, care sa nu stie ca nu porti nici o dusmanie
lui Sex. Roscius. Toti vad din ce motiv te prezinti aici ca adversar al lui. Ei stiu
ca ai fost adus aici cu banii lui. Ce mai putem spune ? Trebuie totusi ca, oricat
de lacom esti de castig, sa tii seama ca atat parerea acestor judecatori cat si
legea Remmia trebuie sa aiba vreo valoare.

    E util sa existe in stat acuzatori multi, pentru ca indreazneala sa fie infranta
prin teama. Dar e util de asemenea ca totusi sa nu fim bataia de joc a
acuzatorilor. Un om e nevinovat, dar desi e in afara de orice vina, nu e totusi
in afara de banuiala. Si desi aceasta e o nenorocire, totusi l-as putea
intrucatva ierta pe cel care acuza. Daca ar avea de spus ceva care sa aduca
macar a vina si a banuiala, n-ar parea ca-si bate joc pe fata si calomniaza cu
buna stiinta.

    Motivul pentru care noi toti ingaduim cu usurinta sa existe cat mai multi
acuzatori este ca, daca un nevinovat este acuzat, el poate fi achitat, iar daca
un vinovat nu este acuzat, nu poate fi condamnat. Dar e mai bine ca un
nevinovat sa fie achitat decat ca un vinovat sa nu fie chemat in fata judecatii.

    Gastelor li se da de mancare pe spezele tuturor si cainii sunt hraniti in

Capitoliu, ca sa dea de veste daca vin hotii. Dar aceste animale nu pot distinge
daca sunt hoti ; ele dau numai de veste daca cineva a intrat noaptea in
Capitoliu si, fiindca aceasta de de banuit, desi sunt animale, totusi gresesc mai
degraba din prea mare prevedere. Daca insa cainii latra in timpul zilei, atunci
cand cineva vine sa se inchine zeilor, cred ca li se rup picioarele, fiindca sunt
aprigi chiar si atunci cand nu exista nici o banuiala. Exact la fel se intampla si
cu acuzatorii. Unii dintre voi sunteti gaste care tipa numai, dar nu pot face
rau ; altii sunt caini care pot sa si latre, si sa muste. Vedem ca vi se da de
mancare ; voi insa trebuie sa va repeziti mai ales la cei care merita. Acesta
este indeosebi lucrul cel mai palcut poporului. Apoi, daca vreti, latrati chiar si
atunci cand este probabil ca cineva a comis vreun rau, cand banuiti ceva. Si
asta se poate admite. Dar daca veti ajunge sa acuzati pe cineva ca si-a ucis
tatal si nu veti putea spune de ce si in ce mod, si veti latra numai fara nici un
motiv de banuiala, desigur nu va va rupe nimeni picioarele, dar, daca-i cunosc
bine pe acesti judecatori, litera aceea pe care o urati cu totii intr-atata incat
urati chiar si numele de Kalende va vor aplica-o atat de tare pe frunte incat
dupa aceea nu veti putea auzi decat nenorocul vostru...

    Face, judecatori, daca ati fost atenti, sa observati nepasarea acestuia in

acuzarea lui. Cred ca atunci cand a vazut pe oamenii acestia asezati pe bancile
apararii, s-a intrebat daca cutare sau cutare va apara; pe mine nici macar nu
m-a banuit, fiindca pana acum n-am pledat in nici o cauza publica. Dupa ce a
aflat ca nu va vorbi nimeni dintre cei care pot si obisnuiesc sa pledeze, a
inceput sa fie atat de nepasator incat se aseza oricand ii trecea prin minte, se
plimba apoi incoace si incolo, uneori isi comanda sclavul ca sa-i comande
probabil cina, intr-un cuvant se arata fara nici o jena fata de plenul vostru si
fata de acest public, ca si cum ar fi fost in deplina singuratate.

    In sfarsit, si-a facut incheierea, s-a asezat ; m-am ridicat eu. S-a parut ca
respira usurat, fiindca nu vorbea altcineva. Am inceput sa vorbesc. Am
observat, judecatori, ca mai inainte si pana in momentul in care am rostit
numele lui Chrysogonus, omul nostru s-a ridicat deodata si a parut mirat. Am
inteles ce-l izbise. L-am numit a doua si a treia oara. Dupa aceea oamenii lor
nu mai conteneau sa alerge incoace si incolo, ca sa-l anunte, cred, pe
Crysogonus ca este unul in orasul nostru care indrazneste sa vorbeasca contra
vointei aceluia, ca procesul se desfasoara altfel decat a crezut el, ca se da pe
fata cumpararea averilor, ca clica e foarte rau atacata, ca trecerea si puterea
lui nu sunt luate in seama, ca judecatorii asculta atent, ca publicului fapta i se
pare o ticalosie. Fiindca ai fost dezamagit, Erucius, si fiindca vezi ca toate s-au
rasturnat, ca procesul in apararea lui Sex. Roscius e pledat, daca nu destul de
bine, macar in mod liber, fiindca iti dai seama ca pe cel pe care il socoteai
parasit si vezi ca cei care sperai ca-l vor da pe mana ta il judeca, arata-ne din
nou acea preacunoscuta abilitate si pricepere a ta, marturiseste ca ai venit aici
sperand si socotind ca va fi vorba de-o actiune banditeasca, nu de-o judecata.

    E vorba de un proces de patricid ; de catre acuzator nu s-a indicat nici un

motiv pentru care fiul si-ar fi omorat tatal !

    In delictele de foarte mica importanta si despre vini mai usoare, care sunt
atat de dese si aproape zilnice, se cerceteaza mai cu seama si in primul rand
care a fost cauza delictului. La o crima de ucidere a parintelui, Erucius
socoteste ca aceasta nu trebuie sa fie cercetata. La o astfel de crima,
judecatori, chiar atunci cand multe cauze duc la aceeasi concluzie si parca se
acorda intre ele, totusi nu se da orbeste crezare faptelor, nici nu se cantaresc
fara presupuneri, fara temei, nu se ia in seama un martor nesigur, nici nu se
judeca invinuirea dupa talentul acuzatorului.

    E nevoie sa se arate, pe de o parte, nemeroase ticalosii comise mai inainte

de acuzat, viata cu totul depravata a insului ; pe de alta, indrazneala lui
extraordinara, si nu numai indrazeneala, dar furia nemasurata si nebunia lui.
Si chiar daca toate acestea se dovedesc, trebuie sa existe urme vadite de
crima : unde, in ce chip, cu ajutorul cui, in ce moment ticalosia a fost comisa.
Daca nu exista multe si evidente probe de acest fel, o fapta atat de criminala,
atat de cruda, atat de nelegiuita, nu este de crezut. Caci forta sentimentelor
de omenie e foarte mare ; legaturile de sange au mare putere, insasi firea
protesteaza in contra banuielilor de acest fel ; este o prevestire de rau
neindoielnica si o monstruozitate sa existe vreo fiinta cu infatisare si chip de
om care sa intreaca pana intr-atata in cruzime fiarele incat sa rapeasca in
chipul cel mai ticalos zilele acelora datorita carora el a vazut dulcea lumina a
zilei, cand si fiarele sunt unite intre ele prin legaturi impuse de nastere, de
cresterea lor si de firea lor insasi...

    Nu vedeti oare ca pe cei despre care poetii ne spun ca si-au pedepsit
mama, ca sa-si razbune tatal, ii muncesc Furiile, care nu-i lasa sa stea o clipa
locului, fiindca nu s-au putut pastra nepatati de crima, desi se spune ca au
facut-o din porunca si dupa oracolele zeilor nemuritori? Asa este, judecatori :
sangele mamei si al tatalui constituie o legatura puternica, impusa de fire si
sfanta. Cine se pateaza cu o picatura dintr-insul nu numai ca nu se poate
spala, dar aceasta pata patrunde pana in adancul sufletului lui si-l duce la furie
nemasurata si la pierderea mintilor. Sa nu credeti ca cei care au comis vreo
ticalosie sau vreo crima ar fi chinuiti si ingroziti de Furii cu faclii arzatoare, asa
cum vedeti adesea in piesele de teatru. Miselia si groaza de sine chinuie mai
mult pe fiecare, crima lui il uimeste si il innebuneste, gandurile lui vinovate si
constiinta raului il ingrozesc. Acestea sunt pentru nelegiuiti Furiile care nu se
dezlipesc de ei si de casa lor : ele cer zi si noapte fiilor celor mai criminali sa-si
ispaseasca vina uciderii parintilor.

    Aceasta grozavie a nelegiuirii face ca ea sa nu poata fi crezuta, daca omorul

nu se infatiseaza ca un lucru palpabil, daca nu se arata tineretea imorala a
faptasului, viata lui patata de toate ticalosiile, banii risipiti cu nerusinare si in
dispretul lumii, indrazenala lui nestavilita si un curaj orbesc, care nu e departe
de nebunie. Trebuie sa se mai adauge la aceasta ura fata de parinte, teama de
pedeapsa din partea lui, prietenii ticalosi, sclavii complici, un moment potrivit,
un loc bine ales in acest scop ; as zice ca judecatorii trebuie sa vada mainile
stropite de sangele parintelui ca ei sa poata crede ca s-a facut o atat de
grozava si de cruda crima.

    De aceea, cu cat o asemenea fapta e mai putin de crezut, daca nu se arata
in mod clar, cu atat mai aspru trebuie sa fie pedepsita daca se dovedeste ca a
fost comisa.
    Daca, prin urmare, din multe lucruri se poate vedea ca stramosii nostri au
intrecut celelalte neamuri nu numai prin puterea armelor, dar si prin chibzuiala
si intelepciune, apoi aceasta se arata indeosebi prin faptul ca au gasit
impotriva nelegiuitilor o pedeapsa unica. In aceasta privinta va rog sa luati
seama cat de mult i-au intrecut ei prin intelepciune pe cei care sunt considerati
de altii ca cei mai intelepti oameni.

    Cea mai inteleapta cetate, atata timp cat a avut suprematia asupra altora,
se zice ca a fost Atena ; apoi cel mai intelept om din aceasta cetate se zice ca
a fost Solon, cel care a dat atenienilor legile de care se folosesc si azi. Acesta,
fiind intrebat pentru ce n-a stabilit nici o pedeapsa in contra celui ce si-ar fi
omorat parintele, a raspuns ca el a socotit ca nimeni n-are sa faca o asemenea
fapta. Se zice ca a procedat intelept, nehotarand nimic despre o crima care nu
se mai faptuise vreodata, ca sa nu para ca mai mult da o idee cuiva decat ca o
interzice. Cu mult mai intelept au procedat stramosii nostri. Acestia, dandu-si
seama ca nu exista nimic, oricat de sfant ar fi, care sa nu fie vreodata pangarit
prin indrazneala, au nascocit o pedeapsa fara seaman impotriva paricizilor,
pentru ca, daca unii n-ar fi putut fi tinuti de firea lor insasi in marginile
indatoririlor, sa fie impiedicati de la savarsirea ticalosiei prin grozavia
pedepsei. Au hotarat ca vinovatul sa fie varat intr-un sac de piele cusut la
gura, si asa sa fie afundat intr-o apa.

    Minunata intelepciune, judecatori ! Nu vi se pare oare ca ei au exclus si au

indepartat din natura pe omul caruia i-au rapit cerul, soarele, apa si pamantul,
asa incat cel ce si-a omorat parintele din care s-a nascut sa fie lipsit de toate
elementele din care se zice ca s-au creat toate lucrurile ? Ei n-au vrut sa le
arunce trupul prada animalelor, pentru ca nici macar ele, atingandu-se de o
asemenea crima, sa nu se faca mai crude ; nu i-au aruncat asa, goi, in apa, ca
nu cumva, dupa ce-ar fi fost dusi in mare, sa pangareasca elementul care se
crede ca purifica tocmai tot ce a fost pangarit ; in sfarsit, nu le-au lasat o
particica macar din ce e mai fara de pret si mai de rand.

    Intr-adevar, ce este atat de comun ca aerul de respirat pentru cei vii,

pamantul nostru pentru morti, marea pentru trupurile batute de valuri, tarmul
pentru cele aruncate la mal ? Ei traiesc, cat pot sa mai traiasca, fara sa poata
sorbi din vazduh o gura de aer si mor fara ca pamantul sa le atinga oasele ;
sunt batuti de valuri fara ca apa sa-i spele vreodata ; sunt aruncati pe tarm
fara ca dupa moarte sa-si gaseasca linistea fie si pe stanci... Nu te intreb de ce
Sex. Roscius si-a omorat tatal, te intreb in ce chip l-a omorat ? Atat te intreb,
C. Erucius, in ce chip ?

    Cum l-a omorat ? L-a izbit el insusi sau a pus pe altii sa-l ucida ? Daca sustii
ca el insusi, el nu era la Roma. Daca zici ca a facut-o prin mijlocirea altora,
intreb care sunt acestia ? Sclavi sau oameni liberi? Daca au fost oameni liberi,
care au fost ei ? De acolo din Ameria, care sunt acestia ? De ce nu sunt
numiti? Daca din Roma, de unde ii cunostea Roscius, care de multi ani nu mai
venise la Roma si niciodata n-a stat aici mai mult de trei zile ? Unde i-a intalnit
? Cum s-a inteles cu ei? Cum i-a convins? "Le-a dat bani ". Cui i-a dat, prin
cine i-a dat ? De unde sau cat a dat ? Oare nu prin astfel de urme ale unei
crime se ajunge de obicei la vinovatul principal al delictului ? In acelasi timp,
reaminteste-ti cum ai zugravit viata acestui om: ziceai ca era un salbatic si un
badaran, ca n-a vorbit niciodata cu nimeni, ca n-a locuit niciodata in oras. Trec
cu vederea ceea ce in aceasta descriere a ta ar fi putut fi pentru mine cel mai
puternic argument spre dovedirea nevinovatiei lui Roscius, anume ca in
climatul moral al taranilor, cu traiul lor simplu si cu aceasta viata aspra si
nerafinata a lor, nu se intampla de obicei asemenea ticalosii. Asa cum n-ai
putea gasi orice fel de cereale si orice fel de arbore pe orice teren, tot astfel nu
orice crima se iveste indiferent de felul de viata. La oras apare dezmatul, din
dezmat e firesc sa se nasca lacomia, din lacomie sa ia avant indrazneala,
dintr-aceasta se nasc toate crimele si ticalosiile ; in schimb viata la tara, pe
care tu o numesti rudimentara, e o lectie de economie, de harnicie si de
dreptate...

    Ma intorc la tine acum, Erucius. Trebuie sa fim intelesi : daca aceasta
ticalosie il priveste pe Roscius, ea a fost savarsita cu mana lui, ceea ce tu negi,
fie prin mijlcirea unor oameni liberi sau a unor sclavi. Oameni liberi ? Tu nu
poti arata nici cum i-a putut gasi, nici cum i-a putut determina la aceasta, nici
unde, nici prin cine, nici ce sperante sau ce bani le-a dat. Eu, dimpotriva, arat
nu numai ca Sex. Roscius n-a facut nimic din toate acestea dar nici macar nu
putea face fiindca de multi ani nu mai fusese la Roma si nici nu si-a parasit
vreodata pamanturile fara vreun rost. Nu-ti ramane, se pare, decat sa dai vina
pe sclavi, si prin aceasta sa te refugiezi ca intr-un port, dupa ce ai esuat cu
celelalte incercari de a crea suspiciuni ; aici insa te izbesti de o astfel de stanca
incat vezi nu numai ca acuzatia ta este departe de a-l atinge pe Roscius, dar iti
dai seama ca toata banuila cade asupra voastra...

    Ma tem sa nu va plictisesc, judecatori, sau sa par ca n-am incredere in

puterea voastra de patrundere, vorbind prea mult despre lucruri atat de
evidente. Acuzatia lui Erucius a fost, cred, in intregime zdrobita, afara de cazul
ca asteptati sa risipesc acele afirmatii despre instrainarea de bunuri publice si
despre alte lucruri de acelasi fel, necunoscute si noi pana in acest moment
pentru noi, nascocite de cei care ne invinovatesc. Mi s-a parut ca Erucius le
declama, luandu-le din alt discurs, pe care il pregateste impotriva altui acuzat,
in asa masura nu se potriveau nici cu acuzatia de paricid, nici cu persoana
celui care se apara. Pentru ca el nu a facut decat afirmatii, e suficient sa le
resping si eu, tagaduind doar. Daca isi mai rezerva ceva de spus cand se vor
audia martorii, ma va gasi si atunci, ca si in restul procesului, mai pregatit
decat credea...

    Sa incetam odata a mai cerceta vorbe goale : sa cautam crima acolo unde
ea se afla si se poate descoperi. Vei intelege atunci, Erucius, pe cate banuieli
trebuie sa se sprijine o organizatie intemeiata, desi eu n-am sa vorbesc despre
toate, ci voi atinge usor pe fiecare. Si de fapt nici acest lucru nu l-as face, daca
n-ar fi necesar. Dovada ca o fac fara voia mea va fi ca nu voi starui mai mult
decat o cer salvarea lui Roscius si obligatia pe care mi-am luat-o.

    Tu nu gaseai nici un motiv la Sex. Roscius. In schimb, eu gasesc la T.

Roscius, de vreme ce te infatisezi si declari pe fata ca ne esti adversar. Despre
Capito vom vedea mai tarziu daca, precum aflu ca s-a pregatit, se va infatisa
ca martor ; atunci va afla si despre alte vitejii de-ale sale, despre care nici
macar nu banuieste ca am auzit. Vestitul L. Cassius, pe care publicul roman il
socotea cel mai drept si mai intelept judecator, avea obiceiul ca, la procese, sa
puna necontenit intrebarea : " Cui i-a folosit ? " Asa sunt oamenii : nimeni nu
incearca sa comita o crima fara o speranta de castig. Cei care se vedeau
primejduiti fugeau si se temeau grozav de acest anchetator si judecator,
pentru ca, desi era iubitor de adevar, totusi prin firea lui parea ca e mai
aplecat spre severitate decat spre mila. Eu, desi instanta noastra are in frunte
pe omul cel mai energic in infruntarea indraznelii si pe cel mai omenos fata de
nevinovatie, as suporta totusi cu usurinta sa vorbesc despre Roscius, fie in fata
acelui judecator, care ancheta cu cea mai mare asprime, fie in fata unor
judecatori dupa modelul lui Cassius, de numele carora se infricoseaza si astazi
cei care trebuie sa pledeze.

    Cand in acest proces ar vedea ca cei acuzatori sunt stapanii unei imense
bogatii, pe cand acest Roscius traieste in cea mai mare mizerie, n-ar mai pune
desigur faimoasa intrebare : " Cui i-a folosit ? ", ci, chestiunea fiindu-le clara,
ar insoti banuiala de crima mai degraba cu pradaciunea decat cu mizeria, ce sa
spun, daca - se mai adauga ca mai inainte erai un om sarac, ca esti un lacom,
ca esti un om indraznet, ca ai fost cel mai mare dusman al celui ucis ? Mai
trebuie oare sa se cerceteze motivul care te-a indemnat la o asemenea crima ?
Ce se poate oare nega din cele spuse de mine ? Saracia insului este de asa fel
ca nu se poate acoperi, ba chiar cu cat se ascunde mai mult, cu atat se arata
mai clara. Lacomia ti-o arati prin faptul ca ai intrat in cardasie cu un om cu
totul strain, de dragul averilor cuiva din acelasi oras si ruda cu tine. Cat este
de indraznet - ca sa trec peste alte fapte - poate sa vada toata lumea dintr-
aceea ca din toata asociatia, adica dintre toti asasinii, numai tu te-ai gasit sa
te infatisezi aici impreuna cu acuzatorii, si numai sa-ti arati fata, daar s-o
expui privirilor. Ca ai fost in dusmanie cu Sex. Roscius si ca ai avut cu el mari
neintelegeri in privinta averii, asta nu poti sa n-o recunosti.

    Ramane, judecatori, sa ne intrebam care din doi a ucis pe Sex. Roscius : cel
care prin moartea acestuia s-a umplut de bogatii sau cel care a ajuns in
saracie ? Cel care mai inainte de aceasta era sarac, sau cel care dupa aceea a
ajuns cel mai sarman om ? Cel care, aprins de lacomie, se napusteste
dusmanos in contra alor sai, sau cel care a trait intotdeauna asa incat n-a
cunoscut nici un fel de profit, ci numai rasplata dobandita prin munca lui ? Cel
care este cel mai indraznet dintre toti licitatorii de bunuri, sau cel care din
neobisnuinta cu forul si cu judecatile se teme nu numai de bancile acestea, dar
de orasul insusi. In sfarsit, judecatori, ceea ce dupa parerea mea priveste
indeosebi procesul nostru, l-a ucis mai degraba dusmanul lui, sau fiul lui ?

    Daca tu, Erucius, ai fi putut gasi la acuzat atatea si atat de puternice

motive, cat de mult ai mai vorbi ! Cum te-ai mai fali ! Pe Hercule, ti-ar lipsi
mai mult timpul decat cuvintele...

    Vad, prin urmare, ca sunt foarte multe motivele care puteau sa-l determine
pe acest om la crima. Sa vedem acum ce posibilitati de-a o infaptui avea ?
Unde a fost ucis Sex. Roscius? La Roma... Dar ce are a face. Erau multi altii
acolo. Ca si cum ar fi vorba sa stim acum cine dintr-o multime atat de mare a
ucis si ca si cum intebarea n-ar fi fost aceasta : de catre cine oare e mai
verosimil sa fi fost ucis cel care a fost ucis la Roma, de cel care se afla mereu
la Roma in aceasta vreme, sau de cel care de multi ani nu mai fusese la
Roma ?

    Haide acum sa analizam si celelalte posibilitati. Erau pe atunci, asa cum ne-
a spus Erucius, o multime de banditi, si oamenii erau ucisi fara teama de
pedeapsa. Ei bine ! Multimea aceasta din cine se compunea ? Banuiesc ca sau
din cei care umbalu dupa averile altora, sau din cei care erau tocmiti de catre
acestia ca sa ucida pe cineva. Daca te gandesti la cei care ravneau la averile
altora, atunci tu, care te-ai imbogatit din averea noastra, esti printre ei ; daca
te gandesti la aceia carora cu un nume mai bland li se spune " percusori ",
cauta sa vezi sub protectia cui si in clientela cui sunt ei : vei gasi, crede-ma,
un ins din gasca ta. Tot ce tu vei gasi de spus in contra noastra, pune fata in
fata cu apararea noastra : astfel cauza lui Sex. Roscius va fi foarte usor
comparata cu a ta. Ai sa spui : " Ei si, ce daca eram adesea la Roma ? " Iti voi
raspunde : " Dar eu n-am fost deloc. ", " Marturisesc ca am fost licitator de
averi, dar si multi altii erau ". " Dar eu, cum tu singur sustii, sunt cultivator de
pamant si om de la tara ". " Nu urmeaza ca, daca am fost in sleahta cutitarilor,
sunt un cutitar". "Dar eu, care nici macar n-am cunoscut vreun cutitar, sunt
departe, vezi bine, de asemenea acuzatie ". Se pot spune multe lucruri din
care sa se vada ca tu ai avut posibilitatea savarsirii crimei, dar trec peste ele,
nu numai fiindca nu te acuz cu placere, dar mai ales fiindca, daca as voi sa
vorbesc despre acele crime care s-au savarsit in acelasi mod cu cea prin care
Sex. Roscius a fost ucis, ma tem ca discursul meu sa nu para ca priveste pe
multi altii.

    Sa vedem acum pe scurt, cum am vorbit si despre celelalte faptele pe care
le-ai savarsit tu, T. Roscius, dupa moartea lui Sex. Roscius. Ele sunt atat de
vadite si de limpezi, judecatori, incat, pe legea mea, vorbesc despre ele fara
sa vreau. Caci ma tem, T. Roscius, sa nu par ca, oricat de ticalos esti, am vrut
in asa masura sa salvez pe clientul meu incat nu te-am crutat deloc. Dar daca
ma tem de aceasta si daca doresc sa te crut, in masura in care as putea-o face
fara sa-mi calc cuvantul, ma intorc din nou si-mi schimb gandul, caci imi apare
in minte nerusinarea ta. E cu putinta, atunci cand ceilalti complici ai tai fugeau
si se ascundeau, spre a se crede ca acest proces nu priveste pradaciunea lor,
ci crima de care este acuzat acest om, ca tu sa fi cerut sa ti se incredinteze
rolul de a aparea la proces si de a sta alaturi de acuzator ? Prin aceasta nu vei
castiga nimic altceva decat indrazneala si nerusinarea ta vor fi cunoscute de
toata lumea. Dupa uciderea lui Sex. Roscius, cine aduce primul vestea in
Ameria ? Mallius Glaucia, pe care l-am pomenit mai inainte, clientul si omul
tau de casa. Ce rost avea ca el cel dintai sa aduca vestea, fiindca, daca nu
facusesi un plan despre moartea si averea aceluia si daca nu te invoisesi cu
nimeni in privinta crimei si rasplatirii ei, pe tine aceasta te privea mai putin
decat pe oricare. " Mallius a adus vestea din initiativa lui ". Intreb : Ce interes
avea ? Poate ca, venind la Ameria pentru un alt motiv decat acesta, a fost o
intamplare ca el anuntase primul ce auzise la Roma ? De ce venise la Ameria ?
" Nu pot sa ghicesc ", zice T. Roscius. Am sa aduc astfel lucrurile incat n-are sa
fie nevoie de ghicit. De ce l-a anuntat mai intai pe T. Roscius Capito ? Cand la
Ameria erau casa lui Sex. Roscius sotia si copii lui, vecini si rude cu care traia
foarte bine, cum se face ca acest client al tau, vestitorul crimei tale, l-a
anuntat mai intai pe T. Roscius Capito ?

    A fost omorat pe cand se intorcea de la cina ; nu se lumina de ziua si s-a

aflat la Ameria. Ce inseamna aceasta goana extraordinara ; aceasta iuteala si
graba atat de mare ? Nu intreb cine l-a lovit ; n-ai de ce te teme, Glaucia ; nu
te caut sa vad daca ai avut asupra ta pumnalul, nu te socotesc : cred ca asta
nu e datoria mea : fiindca stiu din indemnul cui a fost ucis, nu ma intereseaza
sa stiu cu mana cui. Retin doar un singur lucru, pe care mi-l ofera crima ta
neindoioasa si evidenta faptelor. Unde si de la cine a aflat Glaucia ? Cum a
stiut atat de repede ? Sa zicem ca a auzit imediat : ce l-a silit sa bata atata
drum intr-o singura noapte ? Ce nevoie atat de mare il gonea, pentru ca daca
se ducea la Ameria de voia lui, sa plece din Roma la acel ceeas si sa nu se
odihneasca o clipa toata noaptea ?

    Oare trebuie sa cautam argumente si sa facem presupuneri chiar si atunci

cand faptele sunt atat de evidente ? Nu vi se pare oare, judecatori, ca vedeti
cu ochii vostri ceea ce ati auzit ? Nu vedeti pe acel nefericit, nestiutor ce-l
astepta, care se intorcea de la o cina ? Nu vedeti cursele intinse, atacul
neprevazut ? Nu va apare in fata ochilor Glaucia savarsind omorul ? Langa el
sta acest T. Roscius ? Nu urca el cu mana lui in car pe acest Automedon,
vestitorul celei mai infioratoare crime si al celei mai nelegiuite victorii ? Nu-l
roaga el sa nu doarma in noaptea aceea, sa se sileasca de hatarul lui sa-l
anunte cat mai degraba pe Capito ?

    Pentru ce voia ca cel dintai sa afle Capito ? Nu stiu. Vad doar ca acest
Capito este partas cu el la averea lui Roscius. Vad ca, din cele treisprezece
proprietati, el stapanete trei, si pe cele mai frumoase. Aflu pe langa aceasta ca
nu e prima data cand o banuiala asemanatoare cade asupra lui Capito ; multe
sunt cununile infame ale victoriilor lui, totusi cea dintai cununa impodobita cu
panglici este aceasta care i se aduce de la Roma ; nu exista metoda de-a
omori un om cu care el sa nu fi omorat cativa, pe multi cu pumnalul, pe multi
altii prin otrava. Pot chiar sa arat pe cineva care n-avea 60 de ani, pe care el,
impotriva obiceiului stramosesc, l-a aruncat de pe pod in Tibru. Daca el se va
infatisa aici, sau mai bine zis cand se va infatisa - caci...stiu bine ca se va
infatisa - va auzi...toate aceste lucruri.

    Unul a trimis, indata dupa omor, un vestitor inaripat la Ameria, la tovarasul,

mai bine zis, la maestrul sau, pentur ca, chiar daca toti ar fi dorit sa se prefaca
ca nu stiu cui apartine ticalosia, totusi sa puna el insusi crima sa neindoioasa
sub ochii tuturor. Celalalt, daca s-a mai pomenit asa ceva, are de gand sa
depuna marturie contra lui Sex. Roscius, ca si cum ar fi vorba ca noi sa
trebuiasca sa credem ce a spus el, si sa nu pedepsim ce-a facut el. Dupa o
traditie din batrani, s-a prevazut ca si oamenii cei mai de vaza, chiar si in
chestiunile foarte marunte, sa nu depuna marturie intr-o chestiune personala.
Scipio Africanul, care pana si prin numele sau ne arata ca a supus a treime din
suprafata pamantului, n-ar fi depus totusi marturie, daca ar fi fost vorba de-o
chestiune personala, caci - imi vine...greu sa spun aceasta despre un astfel de
barbat - daca ar fi...vorbit, n-ar fi fost crezut. Priviti acum cat de mult s-au
rasturnat toate si s-au schimbat in rau ; desi e vorba despre averi si despre un
omor, licitatorul bunurilor si criminalul, adica acela care este chiar cumpartorul
si posesorul acestor bunuri despre care este vorba si in acelasi timp a pus la
cale omorarea omului despre a carui moarte se face cercetarea, are de gand
sa se prezinte ca martor.

    Ei bine, ce ai de spus tu, omule cel mai cumsecade ? Asculta-ma : vezi sa
nu dai de bucluc ! E vorba de interesul cel mai mare al tau. Ai facut multe
crime, multe acte de indrazneala, multe ticalosii, dar si o prostie foarte mare -
desigur dupa capul tau, nu dupa ideea lui Erucius : n-aveai nevoie sa te
infatisezi aici. Caci nimeni nu foloseste un acuzator mut sau un martor care se
ridica de pe banca acuzatorului. Pe langa aceasta, pornirea voastra patimasa
ar fi fost totusi putin mai ascunsa si mai invaluita. Acum ce ar dori sa afle
cineva de la voi, cand cele ca faceti sunt asa incat se pare ca le faceti ca si
cum noi ne-am stradui sa le faceti contra voastra insiva ? Sa vedem acum,
judecatori, ce a urmat indata dupa aceea.

    Moartea lui Sex. Roscius este adusa la cunostinta lui Chrysogonus la

Volaterrae, in tabara lui L. Sylla, a patra zi dupa ce acela a fost ucis. Ne mai
intrebam si acum cine a trimis pe vestitor ? Nu este oare limpede ca acelasi ins
care l-a trimis la Ameria ? Chrysogonus ia masuri ca bunurile aceluia sa fie
imediat puse in vanzare ; nu cunostea nici omul, nici averea lui. Atunci cum i-a
venit ideea sa puna mana pe proprietatile unui om necunoscut, pe care nu-l
vazuse absolut niciodata ? Cand auziti de vreun asemenea lucru, de obicei voi,
judecatori, va spuneti imediat : " Trebuie sa-l fi anuntat vreun locuitor din
acelasi orasel, sau vreun vecin, caci acestia de cele mai multe ori dau
informatii, prin ei cei mai multi se descopera ". Aci n-aveti de ce sa va folositi
de presupuneri. Caci eu n-am sa fac o discutie in felul urmator : " Este
verosimil ca Roscii au prezentat lui Chrysogonus chestiunea, caci, ei erau si
mai inainte in relatii de prietenie cu Chrysogonus ; desi Roscii aveau vechi
patroni si raporturi de ospitalitate mostenite de la stramosii lor, au incetat sa-i
mai cultive si sa-i mai onoreze pe toti acestia si s-au pus sub protectia si in
situatia de clienti ai lui Chrysogonus ".

    Pe drept cuvant as putea spune toate acestea, dar in aceasta cauza nu e
nevoie de presupuneri ; stiu sigur ca ei nu tagaduiesc ca Chrysogonus a ajuns
la aceste bunuri prin indemnul lor. Daca vedeti cu ochii vostri pe cel care a
primit partea cuvenita denuntatorului, mai puteti oare sa va intrebati,
judecatori, cine a fost denuntatorul ? Cine sunt asadar cei carora Chrysogonus
le-a dat o parte din aceste bunuri ? Cei doi Roscii. Mai este oare cineva afara
de ei ? Nu este nimeni, judecatori. Asadar, mai este vreo indoiala ca cei care
au obtinut din partea lui Chrysogonus o parte din prada sunt cei care i-au
oferit aceasta prada ?

    Sa examinam acum fapta Rosciilor dupa felul de a judeca al lui

Chrysogonus. Daca in aceasta batalie Roscii n-au facut nimic de seama, de ce
au fost recompensati cu atat de mari rasplati ? Daca n-au facut nimic altceva
decat ca i-au adus la cunostinta intamplarea, oare nu era destul sa le
multumeasca, si in fine, ca sa fie foarte generos, sa le arate o cinstire oarecare
? Pentru ce i se dau imediat lui Capito trei domenii atat de rentabile ? Pentru
ce pe toate celelalte le stapaneste acest T. Roscius in tovarasie cu
Chrysogonus ? Oare nu e limpede, judecatori, ca Chrysogonus a acordat
Rosciilor aceste prazi de razboi in deplina cunostinta de cauza ?

    Printe cei zece decurioni vine ca delegat in tabara Capito. Cunoasteti-i

intreaga viata, firea si moravurile din chiar atitudinea lui in aceasta delegatie.
Daca nu veti fi inteles, judecatori, ca nu exista indatorire, ca nu exista lege,
oricat de sfanta si neintinata, pe care ticalosia si perfidia lui sa n-o fi pangarit
si sa n-o fi zdruncinat, atunci socotiti-l drept omul cel mai cumsecade. El isi da
silinta la Sylla sa nu fie informat despre aceste lucruri, comunica lui
Chrysogonus planurile si intentia celorlalti delegati, il sfatuieste sa ia seama ca
afacerea sa nu iasa la lumina, ii arata ca, daca vanzarea bunurilor va fi
anulata, Chrysogonus va pierde o mare avere, iar el risca sa-si piarda viata. Pe
acela il atata, pe acestia, care fusesera trimisi impreuna cu el, ii insela ; pe
acela il sfatuia sa se pazeasca, acestora le dadea perfid sperante false ; cu
acela facea planuri contra acelora, planurile acestora le comunica aceluia ; cu
acela se invoia despre partea de castig, acestora le taia orice putinta de a
ajunge la Sylla, folosind cutare sau cutare motiv de intarziere. In sfarsit, din
indemnul, prin influenta, prin interventia lui, delegatii nu s-au mai prezentat la
Sylla. Amagiti prin cuvantul dat sau mai bine zis prin lipsa de cuvant a
acestuia, ceea ce veti putea cunoaste chiar de la dansii, in caz ca acuzatorul,
va voi sa-i cheme ca martori, in loc de un rezultat sigur, ei s-au intors acasa
cu sperante desarte. Daca in chestiunile particulare cineva implinea un mandat
nu numai cu rea-credinta, pentru profitul sau interesul sau, ci chiar mai
neglijent decat se cade, stramosii nostri socoteau ca s-a incarcat de cea mai
mare rusine. De aceea actiunea privitoare la un mandat nu e mai putin
infamata ca cea privitoare la furt, pentru ca socotesc eu, in chestiunile la care
nu puteam participa in persoana, in locul actiunii proprii noi recurgem la buna-
credinta a prietenilor. Pe care cine o violeaza acela ataca mijlocul de aparare
comun tuturora si, pe cat e in puterea lui, tulbura convietuirea in societate.
Caci noi nu putem face totul prin noi insine, unul este mai folositor in cate o
privinta, altul intr-alta. De aceea se leaga prieteniile, pentru ca interesul
comun sa se asigure prin servicii reciproce. Pentru ce-ti iei o insarcinare, daca
ai de gand s-o neglijezi sau s-o intorci spre interesul tau ? Pentru ce te oferi si,
prefacandu-te ca ma servesti, ma stingheresti si ma impiedici ? Nu te
amesteca ; am sa recurg la altcineva. Iti iei sarcina unui serviciu pe care crezi
ca-l poti indeplini : acest lucru pare foarte greu acelora care nu sunt ei insisi
neseriosi.

    De aceea, prin urmare, aceasta vina este infamata, pentru ca ea violeaza
doua lucruri si cele mai sfinte : prietenia si buna credinta. Caci aproape nimeni
nu da o insarcinare altcuiva decat unui prieten si nu se increde decat in acela
pe care-l crede de buna credinta. Asdar, este o foarte mare ticalosie sa rupi
prietenia si sa inseli pe cineva care n-ar fi fost pagubit, daca nu s-ar fi
increzut. Cum adica ? Cine in lucrurile cele mai neinsemnate isi uita indatorirea
trebuie sa fie condamnat printr-o sentinta cu totul infamanta, iar intr-o
chestiune atat de grava cand cel caruia i s-au incredintat si i s-au dat in paza
reputatia unui om mort si averile unui om viu pateaza numele mortului si duce
in mizerie pe cel viu, un asemenea om se mai poate oare numara printre
oamenii cinstiti si macar printre oameni ? In chestiunile cele mai neinsemnate
si particulare, chiar si neglijenta in indeplinirea unui mandat constituie motiv
de vina si actiune infamanta, pentru aceea ca, daca judeci bine, poate sa fie
neglijent cel care a incredintat mandatul, nu cel care l-a primit : intr-o atat de
importanta actiune, incredintata de catre o autoritate publica, cel care nu din
neglijenta a adus paguba vreunui interes particular, ci a profanat din perfidie
caracterul sacru al delegatiunii insesi si a pangarit-o, oare cu ce pedeapsa va
fi, in sfarsit, pedepsit sau prin ce sentinta va fi condamnat ?

    Daca Sex. Roscius i-ar fi dat cu titlu personal mandatul sa trateze cu

Chrysogonus aceasta chestiune si s-o transeze, si daca, primind aceasta
insarcinare, Capito si-ar fi pus in joc, considerand ca este necesar, cuvantul lui
de onoare, oare daca el si-ar fi facut un cat de mic profit din aceasta afacere,
n-ar fi condamnat prin decizia arbitrului sa restituie suma si nu si-ar pierdc
orice cinste ?

    Acum nu Sex. Roscius i-a dat mandat asupra acestei chestiuni, ci lucru mult
mai grav, insasi persoana lui Sex. Roscius, reputatia lui, viata si averile lui au
fost incredintate printr-un mandat de catre decurioni, prin decizie publica, lui
T. Roscius ; si dintr-acestea T. Roscius nu a tras nu stiu ce neisemnat profit, ci
l-a izgonit cu totul din averea lui pe acest Roscius, si-a rezervat el singur trei
domenii, a tinut cont de vointa decurionilor si a tuturor cetatenilor municipiului
tot atat de putin ca si de cuvantul sau de onoare.

    Vedeti dupa aceea si celelalte fapte ale lui, judecatori, ca sa intelegeti ca nu

se poate inchipui vreo ticalosie cu care acesta sa nu se fi pangarit...

    Dar T. Roscius n-a inselat un tovaras intr-o afacere de bani, ceea ce, desi ar
fi grav, totusi se pare ca s-ar mai putea suporta in vreun fel, ci a indus in
eroare, a amagit, a dezertat de la datorie, a predat adversarilor si a inselat
prin tot felul de inselaciuni si perfidie noua oameni foarte onorabili, tovarasi cu
aceeasi misiune, in aceeasi delegatie, cu aceleasi obligatii si insarcinari.
Acestia, neputand banui ceva despre ticalosia lui, n-au avut de ce se teme de-
un tovaras cu aceleasi obligatii, n-au vazut perversitatea lui si au dat crezare
vorbelor lui desarte. Iata de ce acei oameni foarte cisntiti sunt socotiti acum ca
au fost prea putin prevazatori si grijulii, iar acesta, care mai intai a fost un
tradator si apoi un dezertor, care mai intai a destainuit adversarilor planurile
tovarasilor lui si apoi a intrat chiar in cardasie cu ei, ne mai si infricoseaza si
ne ameninta, dupa ce s-a ales cu trei proprietati, recompense ale crimei sale.
Intr-o asemenea viata, printre atatea si atat de mari ticalosii, veti gasi,
judecatori, si crima care se cerceteaza acum...

    Si fiindca ati cunoscut buna credinta a maestrului, aflati acum despre
spiritul de dreptate al discipolului. Am spus mai inainte ca de mai multe ori li
s-au cerut doi sclavi ca sa fie supusi la cercetari. Tu, T. Roscius, ai refuzat tot
timpul. Te intreb : " Oare cei care-ti cereau nu erau vrednici sa obtina aceasta,
sau cel pentru care cereau nu te interesa, sau lucrul insusi ti se parea
nedrept ?? " Cereau oamenii cei mai de vaza si cei mai corecti din orasul
nostru, pe care i-am si numit mai inainte ; ei au trait in asa fel si sunt astfel
considerati de catre toata lumea incat nu e nimeni care sa creada ca un lucru
pe care-l spun ei nu este drept. Cereau apoi pentru omul cel mai nenorocit si
cel mai nefericit, care ar fi dorit sa fie el insusi supus la chinuri numai sa se
faca cercetari despre moartea tatalui sau. In sfarsit, ti se cerea un aaemenea
lucru incat intre a-l refuza si a recunoaste crima nu era nici o deosebire. Daca
este asa, te intreb, din ce cauza ai refuzat ? In momentul uciderii lui Sex.
Roscius au fost acolo. In ce ma priveste, nici nu-i acuz, nici nu-i dezvinovatesc
pe sclavi. Vad insa ca va opuneti ca ei sa fie cercetati, si aceasta imi pare
suspect ; daca ei sunt la atata pret in ochii vostri, trebuie cu siguranta sa stie
ceea ce ar fi primejdios pentru voi, daca ar vorbi. " Este nedrept ca sclavii sa
fie anchetati, sa depuna contra stapanilor lor. " Dar nici nu se ancheteaza spre
a obtine declaratii in contra stapanilor, caci ziceti ca voi sunteti stapanii. " Sunt
pe langa Chrysogonus ". Asa mai cred. Chrysogonus este atat de incantat de
cultura lor literara si de distinctia lor incat, printre tinerii lui sclavi, versati in
toate placerile si in toate rafinamentele si alesi din cele mai elegante case,
vrea sa traiasca si oamenii acestia, niste salahori aproape, care nu stiu decat
ce-au invatat si ei la Ameria de la un gospodar de la tara...

    Cum asa ? Chrysogonus nu vrea ca scalvii sa fie supusi cercetarilor, ca sa-si

ascunda crima lui ? Nu, nicidecum, judecatori. Nu cred ca toate se potrivesc
tuturor. Eu, in ce ma priveste nu-l banuiesc de asa ceva pe Chrysogonus. Si
acest lucru nu acum pentru prima data m-am gandit sa-l spun. Va amintiti ca
de la inceput mi-am impartit pledoaria astfel : a) impotriva acuzatiei a carei
intreaga argumentare a fost lasata in sarcina lui Erucius si b) impotriva
indraznelii, rol care a fost repartizat Rosciilor. Tot ce priveste ticalosia, crima,
omorul va fi numai pe seama Rosciilor. Despre trecerea si puterea lui
Chrysogonus nu spun decat ca ea ne sta impotriva, ca nu se poate in nici un
chip tolera si ca voi, deoarece vi s-a dat putinta, sunteti datori nu numai s-o
anulati, ci si s-o pedepsiti.

    Parerea mea este ca cine vrea sa se faca cercetari asupra acelora despre
care se stie sigur ca au fost de fata atunci cand s-a savarsit omorul, acela
doreste sa se afle adevarul : iar cine refuza acest lucru, acela, desi nu
indrazneste sa-si marturiseasca prin cuvinte fapta ticaloasa, in realitate o
marturiseste.

    Vin acum la acel nume de aur al lui Chrysogonus, nume sub care s-a ascuns
toata banda. Despre el, judecatori, nu stiu nici cum sa vorbesc, nici cum sa
tac. Intr-adevar, daca tac, las la o parte ce e mai important, iar daca vorbesc,
ma tem ca nu numai el se va socoti atacat, ceea ce nu ma intereseaza, dar si
altii, mult mai multi. Desi, in realitate, mi se pare ca nu trebuie sa vorbesc
prea mult despre cauza comuna licitatorilor de bunuri. Caci cauza aceasta a
noastra e de fapt noua si speciala, cumparatorul bunurilor lui Sex. Roscius este
Chrysogonus. Mai intai sa vedem sub ce motiv au fost vandute averile acestui
om, sau in ce chip au putut fi vandute. Nu pun aceasta intrebare ca sa spun ca
revoltator e ca averile unui om nevinovat sa fie vandute - daca se vor auzi
aceste vorbe si daca vom vorbi deschis, Sex. Roscius n-a fost un om atat de
important in orasul nostru ca sa fie el cel mai plans dar cu aceasta intreb :
Cum au putut fi vandute aceste bunuri chiar dupa aceasta lege despre
proscripiuni - fie legea Valeria, fie legea Cornelia, caci nu le cunosc si nu le
stiu, dar dupa aceasta lege ? Se spune ca acolo sta scris : sa fie vandute fie
bunurile acelora care au fost proscrisi - printre care Sex. Roscius nu se afla -
fie ale acelora care au fost ucisi in formatiile militare ale adversarilor. Atata
timp cat au existat formatii militare, el a fost in randurile lui Sylla. Dupa ce am
renuntat la lupte, el a fost ucis in deplina pace, la Roma, pe cand se intorcea
de la cina. Daca a fost ucis dupa lege, recunosc ca si bunurile lui au fost
vandute dupa lege. Dar daca e dovedit ca a fost ucis impotriva tuturor legilor,
nu numai cele vechi, dar chiar si cele noi, intreb cu ce drept, in ce chip sau
dupa ce lege au fost vandute bunurile ?

    Ma intrebi, Erucius, in contra cui spun acestea ? Nu impotriva cui vrei si
crezi tu. Caci pe Sylla cuvantarea mea l-a scos din cauza de la inceput, iar
virtutile lui exceptionale, totdeauna. Eu afirm ca toate acestea le-a facut
Chrysogonus ; a mintit, a nascocit ca Sex. Roscius a fost un rau cetatean, a
spus ca el a fost omorat in randurile adversarilor, n-a permis ca L. Sylla sa fie
informat despre aceste lucruri de catre delegatii din Ameria. In sfarsit,
banuiesc chiar ca aceste bunuri n-au fost deloc vandute, ceea ce, daca-mi veti
permite, se va vedea dupa aceea, judecatori.

    Cred ca in lege se fixeaza data pana la care sa se faca proscriptiuni si

vanzari: 1 iunie, fara indoiala. Ni se spune ca omul nostru a fost ucis si ca
averile lui au fost vandute cateva zile dupa aceasta. Desigur ca aceste bunuri
sau n-au fost deloc trecute, registrele publice au fost falsificate in vreun fel,
caci este clar ca, dupa lege cel putin, bunurile nu puteau fi vandute.

    Iata ce-l intreb eu pe Chrysogonus, in numele meu, lasand la o parte pe

Sex. Roscius : mai intai de ce au fost vandute averile acestui om care nici
proscris n-a fost, nici n-a fost ucis in randurile adversarilor, de vreme ce legea
numai impotriva acestora a fost facuta ; apoi de ce au fost vandute la catva
timp dupa termen, termen care a fost dinainte fixat prin lege ; apoi pentru ce
au fost vandute pe un pret atat de mic ? Daca, precum fac de obicei libertii
necinstiti si rai, va voi sa puna toate aceste pe seama patronului sau, nu va
reusi nimic. Nu exista om care sa nu stie ca multi au savarsit fapte, unele fara
aprobarea, altele fara stirea lui L. Sylla, din cauza ocupatiilor lui importante...

    Cei care-si au casa in regiunea salentinilor si in Bruttium, de unde abia pot

afla vreo veste de trei ori pe an, socotesc ca au o casa potrivita si bine
oranduita. Celalalt coboara din palatul Romei, si pe langa aceasta mai multe
proprietati, toate foarte frumoase si in apropiere. Casa ii este plina de vase de
Corint si de Delos, printre care se afla faimosul cuptor automat, pe care l-a
cumparat mai deunazi cu atatia bani incat trecatorii care-l auzeau pe crainic
evaluandu-l credeau ca se vinde o mosie. Pe langa aceasta, cata argintarie,
cizelata, cate covoare, cate tablouri, cate statuete, cata marmora credeti ca
are ? Desigur, atata cat se poate ingramadi intr-o singura casa in vreme de
tulburari si pradaciuni de la multe si alese familii. Ce sa mai spun cati sclavi de
casa are si cat de felurite le sunt indeletnicirile ? Las la o parte meseriile
obisnuite, bucatarii, leticarii, brutarii ; pentru desfatare a sufletului si auzului
are atatia oameni incat tot locul din jur huieste ziua de cantec de glasuri, de
coarde si de flaute, noaptea de zgomotul ospetelor. Cu o asemenea viata,
judecatori, ce cheltuieli zilnice credeti ca se fac, ce risipa si ce ospete ! Vezi
bine, ospete alese ca la o asemenea casa, daca aceasta trebuie sa fie socotita,
casa si nu mai degraba o oficina a coruptiei si o locanta a tuturor ticalosiilor.

    Iar pe el, judecatori, il vedeti cum zboara pretutindeni prin for, cu parul
frumos aranjat si pomadat, insotit de o mare multime de cetateni in toga ;
vedeti cum priveste de sus pe toata lumea, cum crede ca pe langa el nimeni
nu e om, cum se crede singurul fericit, singurul puternic. Daca as vrea,
judecatori, sa amintesc ce face si ce incearca el, ma tem ca cineva mai
nestiutor sa nu creada ca am vrut sa atac partidul nobilimii si victoria lui. Desi
am dreptul sa pot critica, daca nu-mi place ceva la acest partid, caci nu ma
tem ca cineva sa creada ca am avut sentimente ostile fata de cauza nobilimii...

    Sex. Roscius socoteste ca nimic dintr-acestea nu e revoltator, nu acuza pe

nimeni, nu se plange intru nimic de rapirea averii lui. Necunoscator al
moravurilor actuale, cultivator de pamant, om de la tara, el crede ca tot cea ce
voi ziceti ca s-a intamplat datorita lui Sylla, s-a facut dupa obicei, dupa lege,
dupa dreptul gintilor. Nu doreste decat sa plece de aici achitat de vina si
eliberat de o acuzatie nelegiuita. Daca ar fi scutit de aceasta groaznica
banuiala, declara ca se lipseste cu sufletul linistit de toate bunurile lui. El iti
cere si te roaga, Chrysogonus, ca, daca din marea avere parinteasca n-a
trecut nimic pe seama lui, daca nu te-a fraudat cu nimic, daca ti-a numarat si
ti-a cantarit totul, daca ti-a dat si haina de pe el si inelul din deget, daca din
toata averea lui nu s-a salvat decat pe sine insusi, gol, si nimic altceva pe
deasupra, te roaga zic, sa faci sa i se ingaduie unui nevinovat sa-si duca viata
in saracie, din ajutoarele prietenilor.

    Pamanturile mele le stapanesti tu, eu traiesc din mila altora : admit,

deoarece m-am impacat cu acest gand si fiindca este necesar. Casa mea iti sta
deschisa, pentru mine este inchisa : suport. De sclavii mei de acasa - foarte
multi - te folosesti tu, eu n-am nici un sclav: indur si cred ca trebuie sa indur.
Ce vrei mai mult? De ce ma urmaresti? De ce ma ataci? Prin ce socotesti ca
vointa ta e jignita? Prin ce stau eu in calea intereselor tale? La ce ma opun?
Daca vrei sa omori un om ca sa-l jefuiesti, l-ai jefuit. Ce vrei mai mult? Daca
vrei sa-l omori din dusmanie, ce dusmanie vrei sa poti sa ai fata de cel caruia
i-ai luat in stapanire pamanturile mai inainte de a-l cunoaste? Daca vrei sa-l
omori de frica, oare ti-e frica de ceva din partea unui om pe care-l vezi ca nu
poate sa inlature o atat de grozava nedreptate? Dar daca, pentru ca bunurile
care au apartinut lui Sex. Roscius au devenit ale tale, de aceea vrei sa-l
distrugi pe acest fiu al lui, oare nu arati ca te temi de un lucru de care tu mai
putin decat toti ceilalti ar trebui sa te temi : sa nu se dea odata inapoi copiilor
bunurile proscrisilor?...
    Dar daca nu obtinem de la Chrysogonus, judecatori, sa se multumeasca cu
averea noastra, dar sa nu ne ceara viata, daca nu poate fi induplecata, dupa
ce ne-a luat tot ce era al nostru, sa nu doreasca a ne rapi si aceasta lumina a
zilei care este a tuturor, daca nu-i de ajuns sa-si potoleasca lacomia cu averea
noastra decat daca cruzimii lui i se ofera si sangele nostru, lui Sex Roscius, ca
si republicii, nu-i mai ramane decat un singur refugiu, o singura speranta :
bunastarea voastra de altadata si indurarea. Daca acestea mai exista, putem fi
inca salvati. Dar daca aceasta cruzime, care s-a vazut in aceasta vreme in
viata publica, a schimbat sufletele voastre - ceea ce ... desigur nu este posibil
facandu-le mai aspre si mai neinduplecate, s-a terminat, judecatori ; ar fi mai
bine sa ne ducem zilele printre fiare decat sa traim in mijlocul unor grozavii
atat de mari.

    Oare pentru aceasta ati fost salvat, pentru aceasta ati fost oare alesi
judecatori, ca sa-i condamnati pe cei care licitatorii si ucigasii nu i-au putut
injunghia?

    Cand dau o batalie, bunii comandanti de osti fac de obicei asa : aseaza
soldatii in locul prin care cred ca vor fugi dusmanii, pentru ca, daca unii ar fugi
intr-acolo din linia de lupta ; ei sa cada asupra lor pe neasteptate. Desigur,
acesti cumparatori ai averilor cred la fel : ca voi, astfel de barbati, sedeti aici
ca sa-i prindeti pe cei care le-au scapat din mana. Fereasca zeii, judecatori, ca
acest consiliu de judecata, pe care stramosii au hotarat sa-l numeasca consiliu
public, sa fie socotit o fortareata a licitatorilor.

    Nu intelegeti oare, judecatori, ca nu e vorba de nimic altceva decat ca fii

celor proscrisi sa fie in orice mod inlaturati si ca se cauta inceputul acestui
lucru sa se faca prin calcarea juramantului vostru de credinta si prin
primejduirea lui Sex. Roscius ? Mai exista vreo indoiala asupra crimei, cand de
o parte vedeti un licitator, un dusman, un cutitar, care in acelasi timp e si
acuzator, iar de cealalta, un om lipsit de toate, un fiu iubit de-ai sai, caruia nu
numai ca nu i s-a putut gasi vreo vina, dar nici macar ceva ce-ar fi dat de
banuit ? Ce altceva oare vedeti ca sta in calea vietii lui Rosicus decat ca averile
tatalui sau au fost vandute ?...

    Se cuvine ca oamenii intelepti care dispun de aceasta autoritate de putere

de care dispuneti voi sa vindece in primul rand relele de care statul suferea
mai mult. Nu e nimeni dintre voi care sa nu stie ca poporul roman, considerat
alta data ca cel mai bland fata de dusmani, sufera astazi de cruzimea care se
exercita asupra propriilor fii. Indepartati aceasta cruzime din viata publica,
judecatori, nu ingaduiti sa mai dainuiasca in aceasta republica. Nenorocirea
este nu numai ca ea a nimicit in chipul cel mai salbatic atatia cetateni, dar ca,
prin obisnuinta cu nenorocirile, a luat si celor mai blanzi oameni sentimentul
de mila. Caci atunci cand vedem sau auzim ca in fiecare ceas se intampla vreo
salbaticie, chiar si cei care suntem mai blanzi alungam din sufletele noastre,
din cauza necontenitelor nenorociri, orice simt de omenie ".
 NICOLAE IORGA (1871 - 1940)

Una din cele mai stralucite personalitati ale tarii noastre - istoric si scriitor, profesor si orator,
om politic si barbat de stat - a fost Nicolae Iorga. Nicolae Iorga a fost considerat "astrul culturii
noastre", un "luceafar al culturii romanesti" si unul dintre cei mai puternici oratori ai natiei
romane".  :: mai multe despre Nicolae Iorga

"Pentru a capata dreptul nostru intreg..."

"Veacul acesta este veacul democratiei..."
Cum se scrie istoria? Lectie de deschidere (1898), tinuta la Universitatea din Bucuresti

"Pentru a capata dreptul nostru intreg..."

    Onorata Camera, as fi dorit sa infatisez in alta atmosfera, o atmosfera de

liniste si de pace, de imbarbatare, lucrurile pe care am intentia sa le spun cat
de sincere si, intrucat este in puterea mea, de folositoare. S-au spus vorbe
foarte grele in putinele zile ale acestei sesiuni; nu voi sa repet nimic din
vorbele grele cari s-au spus, nici sa adaug cele tot asa de grele care s-ar mai
putea spune.

    In criticile aduse inaintea d-voastre, au fost unele pe care o viata intreaga
le-am facut si eu, din toata convingerea sufletului meu, fara un singur interes
politic ci numai cu gandul ca s-ar putea atrage din timp atentiunea unei
societati intregi asupra marelui pericol catre care mergem. Imprejurarile au
facut aceasta instiintare nu si-a atins scopul. Nu zic ca a fost rea vointa. In
acesti cincisprezece-douazeci de ani, de cand dureaza rostul vietii mele
publice, stau in mijlocul unor oameni cari apreciaza nevoile noastre poate tot
asa ca si mine, dar sunt legati de lucruri de care eu, din fericire, nu eram
legat. In acesti ani de lunga, obositoare si dureroasa propaganda vana, in
mijlocul uneia din cele mai inteligente societati politice, am avut o singura
parere de rau pe care o voi purta pana la sfarsitul zilelor mele, una care nu se
poate indrepta prin invinuiri impotriva nimanui, ci va ramane ca un sentiment
ce va roade numai adancul inimii mele; ca nu am avut destula pricepere,
destula putere de munca, destul talent de a castiga oameni imprejurul meu, ca
sa fiu mai folositor de cum am fost in prevenirea lucrurilor grozave care
credeam ca se vor intampla, si pe care as fi dorit sa nu le vad cu ochii.

    Nu voi repeta cele ce am spus o viata intreaga. [...] Astazi, cand la spatele
nostru sta suferinta tarii, cand strainul este pe pamantul nostru, nu as aduce
nici una din invinuirile pe care le-am adus alta data. Ele s-au coborat in
sufletul fiecaruia si acolo fac o opera fecunda. Si blestemat ar fi omul in
sufletul caruia cuvintele care au zburat odinioara in zadar nu s-ar preface in
puterea care intinereste si insanatoseaza si care pune pe fiecare la dispozitia,
nu a prietenilor sai politici, ci a neamului si a tarii sale.

    Nu le voi aduce aceste invinuiri si din doua alte puncte de vedere, pe langa
acela care este mai mult de ordine sentimentala. Nu voi aduce inainte nici o
invinuire, pentru ca in parerea mea nu este vorba de greseli mici, individuale
sau apartinand unei grupari, care sa sustina judecata, sa fie condamnate; este
vorba de drumul gresit al unui intreg regim, care se ispraveste, pe care noi am
fi voit sa-l vedem izbavindu-ne prin cainta noastra si pe care il vedem zdrobit
sub aspra lovitura a unei fatalitati, care vine asupra-ne. Un nou regim incepe:
el nu inlatura nici o bunavointa, nici un patriotism, nici un ideal, dar inlatura
hotarat toate ratacirile si toate pacatele trecutului.

    In ce priveste vechiul regim, nici o adunare deliberativa de pe lume nu-l

poate judeca astazi sau maine. Ca toate regimele care se ispravesc el se
gaseste astazi in asteptarea judecatii generatiunilor cari vor aprecia opera lui.
Si nu este timpul pentru istoric a cerceta, a fixa, cine este mai vinovat si cine
mai putin vinovat! Cred ca sentinta aceasta venind foarte tarziu, nici unul
dintre noi nu va fi in viata in clipa hotararii depline asupra jumatatii de veac
care a precedat nenorocirea de astazi. Vom fi murit toti cand aceasta sentinta
se va rosti. Doresc insa sa nu se bucure in mormantul lor acei cari au mai
putina vinovatie, ci doresc numai ca acei care sunt mai vinovati chiar, sa aiba
tarana lor mai usoara decat pacatele pe care vremea le-a gramadit pe umerii
lor.

    Si cu nici un pret nu as consimti sa analizez aceste greseli ale unui neam
intreg si din alt punct de vedere. Dintr-un punct de vedere ce ar putea sa mire
pe multi, cari nu au urmarit de aproape si nu au apreciat cu dreptate
activitatea ce am incercat sa desfasor. In aceasta tara au lipsit doua lucruri - o
lipsa care ne-a adus aci - si tocmai acele doua lucruri care sunt indispensabili
intr-o societate omeneasca. Am voit noi sa lipseasca, toti, pana la alegatorul
cel din urma, care nu si-a facut datoria si care putea sa si-o faca. Aceste doua
lucruri mari sunt: libertatea si autoritatea.

    Am trait un regim constitutional fara libertate jos si fara autoritate sus,
lucruri cu totul neaparate, fiindca nu poate sa existe o autoritate pe care sa nu
o recunoasca, sa nu o aclame jos libertatea, si nu poate sa existe libertate pe
care sa nu o coordoneze, sa nu o intrebuinteze spre un scop folositor
poporului, spre o singura tinta nationala, autoritatea. Ne vom convinge tot mai
mult de adevarul acesta.

    Au fost oameni de isprava in tara aceasta pana in momentul chiar cand nu
am putut-o scapa de ce am fi dorit sa o scapam. Sunt si aici si in afara de
incinta Parlamentului. Cunosc tara aceasta pe care ca un drumet sarac am
strabatut-o de atatea ori. Poate la putine popoare exista atatia oameni cinstiti,
cati exista in acest popor roman. Am fost insa in fata primejdiei firul de nisip,
in loc sa fim granitul pe care sa nu-l poata nimic sfarama, fiindca ne-a lipsit
libertatea, care da numai elementele puterii, si fiindca ne-a lipsit si
autoritatea, care poate sa stranga aceste elemente in forma imposibil de
sfaramat.

    Trebuie sa ne punem la lucru. Cei de sus, oamenii cari au avut contact cu

autoritatea, vor avea o mare datorie: aceea de a nu cere respect fata de o
autoritate care s-a facut totdeauna respectabila si care este intrupata in
persoane a caror chemare pentru anumite situatiuni sa fie indiscutabila [...].
Fiecare om la locul lui! Sunt convins ca, daca astfel putini se vor cobori mult
mai jos, atatia se vor ridica, in aceasta tara, liberata si curatita de straini, mult
mai sus.

    Iar noi, care am framantat viata morala a acestui popor si carora ne pare
rau ca imprejurarile ne-au prins prea repede, ca opera nu a fost dusa atat de
departe cum se putea duce in alte imprejurari, vom merge jos, nu pentru a
raspandi critica la capatul careia nu este in fiecare moment o perspectiva catre
indreptare, ci acel indemn perpetuu catre subordonarea libertatii la autoritatea
legitima si respectabila.

    Si cand lucrurile sunt asa, de ce sa insistam asupra unei situatii a carei
durere nu se poate cuprinde in cuvinte, si care ar fi profanata atunci chiar cand
am cauta cuvintele prin care credem ca s-ar putea exprima? Sa ne convingem
de un lucru: vorbind multe aici, putem sa stabilim legatura intre persoana sau
intre gruparea noastra si aceasta suferinta, dar suferinta, ea insasi, desfid sa
se gaseasca un om care sa fie in stare a o intrupa prin grai.

    Sa ne gandim si la aceea ca, in momentele acestea, nu ne vedem numai noi

pe noi, desi poate ne dam aceasta iluziune, ci privirile multora se indreapta
catre aceasta Adunare. Cine ar crede ca in aceste priviri este numai necaz,
numai rautatea care cauta sa osandeasca, si nu, in acelasi timp, si un duios
ochi de frate, care se indreapta catre aceia care i-au fost capetenii, cerand un
sfat in momentul cand inima fiecaruia se rupe si mintea nu gaseste drumul pe
care trebuie sa se mearga pentru indreptare, s-ar insela.

    Se uita, de fapt, multi cu incredere, cu dorinta sa fim mai buni; se uita toti
cu credinta ca, daca vom voi, suntem in stare sa fim mai buni. Si atunci
trebuie sa ne gandim la ei toti, la acei care asteapta de la noi un raspuns, la
acele sute de mii de oameni acoperiti in nenorocirea cu laurii gloriei, precum
exploatatorii descoperirilor industriale de pretutindeni, acaparatorii lor sunt
acoperiti de rusine pentru insesi mijloacele prin cari si-au castigat biruinta.

    Nici o biruinta omeneasca nu valoroasa, in adevar, decat prin doua

elemente; prin cat suflet a fost pus intr-insa si prin cat suflet se aduce de la
dansa inapoi acasa, si deci exploatatorii de masini vor vedea ce le va aduce la
urma executia care le-a dat iluzia ca au supus jumatate din nenorocita Europa.

    Se indreapta catre noi in acelasi timp privirile pline de o rugaciune tacuta
ale unui popor sfios, care veacuri intregi n-a gasit atat de adeseori cuvinte
mari pentru suferintele lui, dar care le-a simtit cu atat mai adanc, cu toata
gura sa muta.

    Se mai indreapta insa asupra noastra ochiul de ura al strainului, care vrea
sa stie cum suferim de rana pe care a facut-o, si acestui strain, la urma,
trebuie sa-i raspundem. Trebuie sa-i raspundem ca, oriunde am fi, oricum am
fi, suntem hotarati sa mergem pana la capat, in credinta ca, daca s-a ridicat
vreodata o religie pe lume, daca s-a vorbit de dreptate si ideal, nu se poate cu
nici un chip ca, si inaintea celei mai salbatice forte organizate, sa piara
drepturile unui popor de a trai pe pamantul in care nu este un fir de tarana
care sa nu fie acoperit de cel mai nobil sange.

    [...]

    D-lor, spre noi se uita astazi o ostire, ostirea Romaniei, care este
moraliceste intreaga, este mai mare chiar decat in momentul cand intaiul
detasament a sfaramat cu patul pustii piatra de nedreptate la granita. Atunci,
om viu langa om viu, ea reprezenta numai puterea fizica si increderea in
biruinta; astazi cei vii aduc cu dansii mostenirea sufleteasca a celor cari au
murit pe campul de lupta. Precum noi lasam la altii averea si numele nostru,
aceia cari cad pentru tara si viitorul neamului isi lasa sufletul intreg, atat de
mare cum era in momentul sacrificiului lor, acelora in mijlocul carora cad. Tot
sufletul ostirii romanesti se gaseste in acei cari se intorc astazi coplesiti de
numar, cum au fost coplesiti soldatii lui Stefan strabunul, si gata ca si dansii sa
se intoarca asupra biruitorilor. Cel din urma soldat cu haina sfasiata de
suferintele si rabdarile indelungate fata de asprimea naturii si de cruzimea
dusmanului aduce in faptura lui morala pe toti aceia pe cari nu-i vom mai
vedea aevea niciodata.

    Si niciodata steagul romanesc n-a fost mai mandru decat in momentul cand
a aratat celei mai superbe alcatuiri militare din Europa ca pot merge tarani
fara scoala, fara arme moderne inaintea ostirilor inzestrate cu tot ce o cultura
grozava si inversunata da sclavilor inarmati cari o reprezinta. [...]

    Nu am intrat in acest razboi cu pretentiunea de a dovedi sub raportul militar

mai multa forta decat altii. Am intrat in razboi cu hotararea de a da tot ce
avem in acest moment pentru a capata dreptul nostru intreg. Pentru atat, si
pentru mai mult nu. Si daca in cursul acestui razboi am dovedit inca o data pe
atatea locuri ale campului de lupta ca sufletul omenesc ramane totdeauna
superior mijloacelor pe care intamplarea poate sa le puna la dispozitie, am
scris nu numai un capitol in istoria razboaielor, ci unul in dezvoltarea
moralitatii omenesti. Si, daca sunt timpuri imorale, este imposibil ca omenirea
sa nu-si vina in fire si sa nu fixeze pentru fiecare acea judecata care se cuvin
devotamentului, sacrificiului, jertfei de sine, de care fiecare a fost capabil.

    Cine va fi putut spune sau scrie ca armata noastra, oricate neajunsuri i-au
venit din partea unor elemente pentru care ea insasi nu este raspunzatoare, ca
aceasta sfanta armata nu si-a indeplinit datoria ei, nu numai fata de tara, de
tara de acum dar fata de una din cele mai glorioase mosteniri si fata de
generatiile cari ne asteapta pentru a ne judeca, cine va spune ca taranul
roman a scazut catusi de putin fata de stralucita vitejie care i-a fixat in
generatiile precedente un rang intre natiuni, aceia nu numai ca savarsesc un
act de nepatriotism, dar si un act de nedreptate fata de partea cea mai
sanatoasa, mai plica de fagaduieli si de viitor a neamului nostru.

    Armata noastra in imprejurarile de fata reprezinta un popor intreg. In afara

de cei care se lupta, de cei care ii ajuta, fiecare cu tot ce poate, in afara de
acei cari intovarasesc fiecare lupta cu suferinta lor, cu adanca vibratiune a
fiintei lor intregi, in afara de ei toti nu exista popor romanesc. Poporul
romanesc se cuprinde in cei cari tin arma in mana, in cei cari le dau tot
sprijinul pentru a o putea intoarce impotriva dusmanului si in acei cari traiesc
numai spre a admire acest eroism, a-i culege roadele pentru popor si a da
mana de ajutor care este trebuitoare pentru a garanta victoria.

    In acest popor partea cea mai vrednica de iubire si partea cea mai putin
indreptatita este taranul nostru. Din gura regelui am auzit o fagaduiala, care
este a treia fagaduiala, - a patra nu se poate: dupa a treia vine fapta. Am
auzit deci pentru a treia oara din gura suveranului [...] fagaduiala ca
taranimea romana nu va fi straina pe pamantul pe care sangele celor mai de
aproape alor sai l-au sfintit din nou prin sacrificiul lor.

    Nu se poate ca soarta sa fi colaborat intr-un chip mai vizibil pentru

dreptatea taranului decat in acest razboi. Daca razboiul nostru s-ar fi purtat
numai pe plaiurile Ardealului, nu ar fi fost din nou, cum este acum, din cel mai
departat colt al Olteniei pana in apropierea noastra, o noua framantare a
acestei tarane si a acestui sange.

    Nu am fi vrednici de tot ce s-a facut pentru noi daca pentru a usura destul
de greaua vinovatie pe care o avem cu totii, maine chiar nu am primi pe
soldatii nostri, dupa biruinta operei de dreptate, dupa eliberarea teritoriului
nostru, dupa intregirea teritoriului neamului nostru, nu numai cu florile culese
in acest pamant, ci si cu darul insusi al pamantului hranitor pe care ei il
muncesc.

    Sa-mi dati voie acum sa ma gandesc la acei cari ne urmaresc, de departe,

sau de aproape - caci, chiar daca sunt departe, ne vad totusi prin mijloacele
lor destul de aproape - la cei cari vor sa constate, cum am spus, ceas de ceas,
inraurirea biruintei lor asupra sufletului nostru. Sa ne gandim la aceia cari, fara
a fi provocati in interesele lor politice sau chiar economice, au alergat in
numele culturii si civilizatiei omenirii din fundul Germaniei stramtorate pentru
ca, prin hoardele turcesti, prin bulgari, prin violenta navala maghiara nu numai
sa apere nedreptatea unde se gaseste, pe pamantul de robie si lacrimi a
Ardealului, dar sa implante aceeasi suferinta, aceeasi durere, aceeasi umilinta
pe pamantul acelora cari s-au ridicat ca sa inlature dincolo nedreptatea. S-au
strecurat pe lume multe cuceriri, dar nici una n-a indraznit sa porneasca fara
sa aiba constiinta ca serveste un drept si ca urmareste ridicarea omenirii. Sa
pleci insa de acasa tulburand lumea intreaga, ca sa ai o mai mare parte la
preda materiala a pamantului, sa nu te multumesti cu aceasta cand arunci zeci
de milioane de tineri nevinovati, plini de bunatate, de iubire, de energie in
sufletul lor, intr-un mormant pe care toata mizerabila presa de justificare care
ar urma dupa razboi nu va fi in stare sa-l inchida, sa culegi tot ce omenirea
are mai abject ca origine, mai degradat ca vicii, mai rapace si mai calator de
orice simtaminte omenesti, pentru a le arunca pe acest bun pamant ospitalier,
care a fost jumatate de mie de ani zid de aparare pentru crestinatate si cultura
aparute cu trupuri romanesti pana astazi, este unul din acele acte de nebunie
istorica de pe care cea mai rafinata filozofie politica nu poate curati pecetea de
sange inchegat a crimei neispasite. Victoria criminalilor are in ea insa si
sanctiunea ei, ori daca este un om, ori daca este o natiune, cea din urma
cautatura a jertfei este si cea mai cruda osanda a ucigasului. Vor putea sa se
bucure de tara noastra distrusa pana la Milcov astazi; vor putea sa se bucure
de pieirea onestei opere de civilizatie pe care am indeplinit-o in Dobrogea; [...]
vor putea sa se bucure de soldatii nostri, coborati in pamantul care ii inconjura
astazi cu toata calda lui iubire parinteasca; vor putea sa se bucure de
steagurile noastre tarate in noroiul cruzimii lor infame; vor putea sa se bucure
de stapanirea peste acele rude, frati, prieteni de aproape cari sunt smulsi, de o
bucata de vreme, nu numai de la ajutorul nostru, dar de la insasi, cunoasterea
suferintelor lor, pe cari nu le putem vedea. De un singur lucru nu trebuie sa se
bucure; nu trebuie sa se bucure ca au putut scadea cu catusi de putin energia
noastra sufleteasca.

    Domnilor deputati, in trecutul nostru multi oameni au suferit. Daca suntem

ceva, nu suntem prin biruinta stramosilor nostri, ci suntem ceva numai prin
suferinta lor. Toate puterile noastre nu sunt altceva decat jertfa lor, stransa
laolalta si prefacuta in energie. Si unul dintre acesti stramosi, mare, fiindca a
fost nenorocit si el, intr-o clipa de suprema restriste, cand i se zicea: lasa tara
si du-te sub jug, el, Gheorghe Stefan, din partile unde lupta ostasii nostri la
Oituz, a strigat: decat sa plec pentru totdeauna de aici, "mai bine sa ma
manance cainii pamantului acestuia". Au trecut trei veacuri de la 1650, cand
Gheorghe Voda Stefan spunea celor vechi aceasta hotarare a sa si fata de care
nici noi nu puteam spune altceva decat: "sa ne manance cainii pamantului
acestuia mai curand decat sa gasim fericirea, linistea si binele din gratia
strainului dusman. [...] In coltul acesta unde ne-am strans, sa pastram cu
scumpatate samanta de credinta, si vom vedea si noi la randul nostru,
disparand negura stapanirii straine si vom putea zice ca Petru Rares, fiul lui
Stefan, ca "vom fi iarasi ce am fost, si mai mult decat atata".

"Veacul acesta este veacul democratiei..."

    Onorata Camera, n-am intentia sa tin un discurs, mare sau mic, si-mi dau
eu seama ca, cu cat mai repede se va vota legea, cu atat mai repede se va
aduce un bine poporatiei rurale, care asteapta foarte multe de la noi si e bine
sa-i dam macar ceva.

    Prin urmare, nu dorinta de a iesi din nou la iveala ma face sa iau cuvantul,
ci o fac pentru a scoate la lumina cateva puncte cari mi s-au parut ca nu au
fost scoase la lumina pana acum si, daca vorbesc, este numai pentru a da
aceste lamuriri subsidiare, iar nu pentru a prelungi dezbaterea aceasta si nu
pentru a face ca legea, care cuprinde o suma de parti bune, sa se voteze o
clipa mai tarziu de cum ar trebui.

    D-lor, de la inceput trebuie sa spun ca nu-mi fac ideea pe care si-au facut-o
cativa din predecesorii mei la aceasta tribuna, cu privire la valoarea istorica a
momentului acestuia si la valoarea superioara a legii pe care o avem inaintea
noastra.

    Se face greseala de a se pune alaturi imprejurarile acestea din 1907, cu

imprejurarile din 1864 si de a se introduce din nou in dezbaterea de astazi
anumite elemente cari figurau si in dezbaterile de acum patruzeci de ani.

    In 1864 s-a rezolvat, cu multa vitejie pentru imprejurarile de atunci, criza
agricola. Solutiunea chestiunii rurale era atunci un moment istoric in cel mai
deplin inteles al cuvantului.

    Timp de trei ani de zile, nu cele doua partide, pentru ca nu existau pe

atunci, dar cele doua curente forma asupra legii rurale, care trebuia sa se
voteze, se luptau si, neputand sa se inteleaga, s-a ajuns la lovitura de stat
propusa de Kogalniceanu si decretata de Voda Cuza. La 1864 chestia rurala
era pusa in intregimea ei. Pana la aceasta data, multumita indoitului abuz pe
care-l prezentau deosebite ordonante domnesti mai vechi si Regulamentul
Organic, multumita acestor abuzuri, s-a ajuns la urmatoarea situatie:
proprietarul avea asupra mosiei lui un drept care nu semana cu proprietatea
absoluta, un drept care ingaduia inca taranului sa lucreze un pamant potrivit
cu puterile sale de munca, ingaduia deci taranului sa se bucure pe deplin de
dreptul sau de folosinta.

    Taranul cere sfaramarea clacii si o imbunatatire a situatiei lui. La cererea in

chip nelamurit, cum le-a cerut si astazi. Stapanul, din partea-i, ar fi dorit ca sa
capete un drept de proprietate formata pe restul mosiei lui.

    Au rezultat dezbateri indelungate intre anii 1862 si 1864. Din dezbaterile
acestea a iesit o lege, care nu este buna in intregimea ei; nu era o lege care
sa indrumeze pe taran pentru viitor; nu o lege care sa-i permita o dezvoltare
mai departe; nu o lege care sa intemeieze o proprietate taraneasca mica, si
mai putin una care sa faca a se naste proprietatea mijlocie, ci era numai o lege
beteaga, cum sunt toate legile care au fost decretate in imprejurarile in cari a
fost decretata legea de la 1864.

    Dar in 1864 s-a discutat chestia rurala in intregul ei; in 1864 s-a prefacut
dreptul de servitute al taranului intr-un drept de proprietate deplina asupra
unei bucati de pamant . Pe de alta parte, ceea ce a ramas proprietarului a
ramas fara sarcini si a ajuns proprietatea lui nu in sens "roman", cum s-a zis,
ci in sensul obisnuit in apusul Europei.

    O generatie intreaga, inflacarata de cuvantul de libertate, caci pe atunci

libertatea se credea a fi mai presus decat buna stare economica si siguranta
vietii materiale, acea generatie s-a luptat de pe la 1840 pana la 1864, si ea a
dat aceasta lupta mare intre 1862 si 1864, si ea a izbutit sa impuna punctul ei
de vedere.

    Deci, a vorbit de jignirea marii proprietatii ca un motiv care trebuie sa ne

impiedice in momentul de fata de a lua masuri energice in ce priveste
restabilirea unei proportii mai normale intre castigul uneia si al celeilalte clase,
care participa la viata noastra agricola, aceasta mi se pare o foarte mare
greseala.

    Vedeti, nu fac apararea proiectelor guvernului. Au fost foarte bine aparate si

fara mine. Dar, daca insist asupra acestor lucruri, este pentru ca intrevad o
alta lupta politica in viitor, lupta mai indrazneata, care sa aduca in adevar o
atingere marii proprietati. Si in felul cum se prezinta aceasta mare proprietate
in momentul de fata, ea nu-mi provoaca in genere nici simpatia si nici
respectul.

    S-a adus inainte apoi argumentul calcarii Constitutiei. Argumentul acesta a

servit si ca baza a tranzactiilor care s-au facut intre amandoua partidele. S-a
cautat a se evita orice aparenta ca s-ar calca Constitutia, si s-a cetit cu acest
prilej prea adesea din articolele Constitutiei, acela care consfinteste
proprietatea.

    Toata lumea stie insa ce inseamna Constitutia noastra; toata lumea stie ca
aceasta Constitutie nu rezulta dintr-o lunga lupta pe care sa o fi purtat
inaintasii nostri, ca aceasta Constitutie nu rezulta dintr-o dezvoltare proprie,
nu este un produs al solului si neamului acestuia. Si nu este nici macar o inalta
opera de intelepciune politica. Am adus aceasta Constitutie impreuna cu alte
lucruri din strainatate intr-un moment de incarcatura politica, intr-un moment
de schimbare de regim. Ne-a trebuit o Constitutie bunisoara in cel mai scurt
termen, si stie toata lumea ca am luat una straina, ca ea s-a tradus, si,
adaugam, s-a tradus rau, si ca aceasta este Constitutie pe care o avem acum.

    De o parte si de alta se gaseau reprezentanti vigurosi ai celor doua pareri.

De o parte Kogalniceanu, cea mai limpede minte politica ce a existat la noi
tara, impodobit cu toate cunostintele teoretice si chiar cele practice. Lucru rar
astazi... Caci unul din pacatele timpului nostru este ca oamenii de teorie se
gasesc de o parte si oamenii de practica de alta.

    Kogalniceanu era mare istoric, cu mare scriitor in beletristica, cu toate ca,

ea este mai putin cunoscuta decat opera lui de istorie. Dar el era si un
proprietar de mosie, care cunostea perfect mosia lui, care avea, prin urmare,
aceleasi cunostinte ca si cel mai bun agricultor din tara noastra pe vremea
aceia. El a mai fost si unul din incepatorii industriei noastre si, in sfarsit, el
avea, din sederea-i in strainatate, cunostinta perfecta a imprejurarilor agrare
apusene. Petrecuse in Germania nu numai in calitate de student, dar si in
aceea de om matur la minte, care a mers la fata locului ca sa vada cum s-a
facut dezrobirea taranului in Prusia.
    Pe de o parte, deci, pentru reforma era Kogalniceanu. Contra reformei era
proprietarul mare efectiv, care venea de la mosie de-a dreptul, care stia ce
inseamna o stapanire de pamant, nu numai pentru castig, dar si pentru suflet
si inima. Si proprietarii aceia purtau frumoase nume domnesti. Unul era fiul lui
Voda Ghica, intaiul domn national din Tara Romaneasca, la 1822, Dimitrie
Ghica; iar celalalt, fiul lui Mihail Sturza, acel excelent gospodar, care, in
conditiuni politice mai bune sau mai rele, a stapanit Moldova mai multi ani de
zile. Prin urmare, de o parte Gr. M. Sturza, fiul lui Voda Sturza, iar pe alta
parte D. Ghica, alt fiu de domn, - acestia purtau atuncea lupta pentru
proprietate.

    Si va spun ca lupta s-a dat cu toata seriozitatea, in unele moment s-a dat
chiar cu toata inversunarea, si sunt pagini glorioase in analele elocventei
parlamentare acelea in cari se cuprind cuvantarile tinute de o parte si de alta.
[...]

    Prin urmare, sa nu confundam vremurile de la 1864 cu cele de acum. Nu

este un lucru injositor cand o generatie se recunoaste de acum. Nu este un
lucru injositor cand o generatie se recunoaste a fi mai mica decat alta
generatie. Asa s-a intamplat; imprejurarile au fost asa. Poate pentru ca azi
cresterea noastra e mei formalista... In sfarsit, in ultimele generatii nu se
ajunge la inaltimea pe care o avea generatia de la 1864.Si rezultatul se vede.
Legea de la 1864 era un pas imens fata cu imprejurarile de atunci, fata cu
taria marilor proprietari din acele momente, oameni cari reprezentau o clasa,
ce dispuneau de toate mijloacele de actiune din aceasta tara. Iar cand noi, in
1907, venim numai cu lege de tocmeli agricole, care impiedica abuzurile cu o
lege care, sa spunem cuvantul, se indreapta impotriva barbariei elementare,
care este in momentul de fata norma intre proprietari si tarani, n-avem a face
cu o lege de inovatie, ci numai cu o lege politieneasca.

    Insa cand avem a face numai cu o lege care asigura, in conditii foarte
potrivite si pentru interesele proprietarilor, imasuri pentru tarani si inchide prin
urmare o portita catre rascoale viitoare, cu o lege care asigura pe sateni
contra oarecaror drepturi medievale, care au iesit pe usa si au intrat pe
fereastra, - au iesit pe usa prin legea de la 1864 si au intrat pe fereastra din
cauza conditiilor impuse si pe urma vietii economice si taranului, cand avem a
face numai cu o astfel de lege, care aduce o oarecare usurare, in ceea ce
priveste traiul material sateanului, trebuie sa privim mai modest lucrarile la
cari colaboram in acest moment.

    Nu e bine niciodata sa intrebuintam nume prea mari pentru lucruri cari nu le
corespund, pentru ca, precum zicea un scriitor englez, daca numele acelea
mari le-am cheltuit pentru ceva mai mic, nu mai stim ce cuvinte sa mai
intrebuintam cand lucrurile mari apar la randul lor.

    Dar, desi felul cum e pusa problema azi este fara indoiala inferior acelui din
1864 desi capitalul de vijelie pe care-l au luptatorii de astazi este un capital
mai mic decat cel de atunci, totusi o parte din argumentele de la 1864 s-au
intors si acum, si este de mirare cum se mai intrebuinteaza argumentele
acelea.

    Este foarte natural sa se intrebuinteze atunci, fiindca chestiunea se

prezenta in mod larg, ca o lupta de clase. Pe cand acuma avem de a face cu
doua partide cari reprezinta amandoua clasa proprietarilor, clasa arendasilor,
clasa functionarilor, clasa intelectualilor, clasa celor cari stau mai bine, si nu
reprezinta clasele sarace din aceasta tara. Si ca dovada ca este asa, e ca
aceste doua partide au stat de vorba, s-au inteles chiar asupra unor parti din
lege, ceea ce ar fi fost cu totul imposibil daca ele ar fi reprezentat clase sociale
deosebite, cu traditii separate fiecare. Caci, cand un partid corespunde unei
realitati, el are un program, si acest program se executa in masura
imprejurarilor si el nu poate, in nici un caz sa fie cedat adversarilor.

    E foarte frumos sa se ajunga la armonie absoluta, nimeni nu zice nu. Dar
asa sunt facute lucrurile omenesti, incat intelegeti ca o armonie ca aceasta nu
se poate face decat in dauna chestiunii de care este vorba.

    Prin urmare inteleg, fara sa-l aprob insa, "acordul". Astazi cele doua directii,
reprezentand aceleasi clase sociale si aceleasi categorii actuale, se intelege
foarte bine cum s-au putut intelege amandoua partidele.

    Dar la 1864 lucrul acesta ar fi fost absolut exclus. Atunci lupta care era o
lupta foarte fireasca si foarte inasprita, o lupta in care nu puteau sa intervie
nici acorduri, nici tranzactii. Are un caracter in adevar tragic lupta aceia de la
1864, si se putea, deci, sa se amestece in discutie si anumite puncte de
vedere cari azi nu au acelasi rost.

    Nu este de mirare, astfel, ca, la 1864, in acuzatiile pe cari le aduceau

reactionarii fata de ideea reformelor, se intrebuintau argumentele cele mai
ieftine: ale reactionarismului sau ale socialismului.

    Vedeti, tot ceea ce s-a spus despre aceasta in Camera in cursul discutiei, cu
privire la proiectul de fata, toate aceste lucruri s-au spus si in 1864; numai ca
atunci s-au spus cu mai multa dreptate.

    Iata, in acea discutie, cutare zice: "Inflacaratele instigatii"; un altul cere sa

se respecte "pactul social"; al treilea pronunta cuvantul de "socialist", ba chiar
de "comunist", cuvant care nu s-a intrebuintat astazi: "stilul si tendintele
comuniste"; un al patrulea striga ca este vorba de "exproprierea proprietatii" si
asa mai departe.

    Si, pe de alta parte, la 1864 era lucru fireasca sa se vorbeasca in teorie

generala de marea proprietate, sa se arate reforma ca un atac impotriva acelei
mari proprietati cu toate ca, precum spuneam, atunci marea proprietate, in
adevaratul inteles al cuvantului, nu exista inca. Acum insa cred ca nu putem
porni de la parerea ca se ataca marea proprietate. Atunci era o iluzie in jurul
careia s-a lupta; cred insa ca acum iluziunea aceasta nu mai dainuieste.

    Ce inseamna, in adevar, a vorbi de un atac impotriva marii proprietati? Ce

inseamna chiar marea proprietate? Marea proprietate este un singur lucru, ori
reprezinta lucruri deosebite? Exista o mare proprietate de cultura nationala,
exista o mare proprietate rezultata din munca, o mare proprietate care
intereseaza neamul intreg. Exista o mare proprietate gospodareasca care sta
la mosie, care intrebuinteaza puterile taranilor, dar cruta puterile lor; exista o
mare proprietate care reprezinta forma cea mai fireasca pentru asocierea lor si
pentru pastrarea taranimii. Ei bine, de aceasta mare proprietate fara indoiala
ca nu ar trebui sa se stinga nimeni.

    Insa stim foarte bine ca in momentul de fata avem a face mai ales cu alta
mare proprietate, care nu rezulta totdeauna dintr-o munca indaratnica si nu
aduce servicii servicii reale, nationale, generale. Iata, in Franta e o mare
proprietate creata dupa 1789, cand s-au facut confiscari cari au creat mica
proprietate, si din lupta intre micii proprietari noi, a rezultat o noua proprietate
mare [...].

    Proprietatea noastra are o indoita origine. Sau e proprietate de mostenire,

intamplatoare, sau de cumparat. Si cea din urma e creata in imprejurari cari
nu sunt totdeauna normale, ea deriva deseori din arendasie, iar in ce priveste
arendasia, voi cita cuvintele unui om care o caracteriza foarte plastic, acum
patruzeci de ani, vorbind de cutare strain care, venit aici cu un betisor in
mana, devenea arendas, in imprejurari destul de dubioase. Prin urmare,
aceasta e o mare proprietate care e cu mult mai putin simpatica si respectabila
decat proprietatea cealalta.

    Mai e si o mare deosebire intre proprietatea mare efectiva si proprietatea

mare fictiva. Cea efectiva, care e cum am descris-o, e si aceea pe care o
intalnesti in cele mai multe din tarile apusene.

    A noastra e reprezentata, ca si in originea ei partiala, si in manifestarea-i

zilnica, in mod deosebit prin arendasie, si rapace care au comercializat solul si
au adus astfel efectele cele mai dezastruoase.

    Cand marea proprietate se prezinta in asemenea conditiuni nu e, deci, de

ajuns argumentul ca se loveste in marea proprietate pentru a impiedica o
reforma care, de fapt, nici nu loveste in aceasta mare proprietate.

    Dar se aduce aminte si argumentul ca marea proprietate romaneasca

asigura un export mare in strainatate si ca, prin urmare, nu trebuie sa se
atinga cineva de aceasta mare proprietate, pentru ca se pericliteaza exportul
nostru, bogatia noastra.

    Ei bine, nu este vorba numai de cantitatea granelor trimise peste granita;
nu este vorba numai de pretul capatat pentru aceste grane, ci este vorba si de
intrebuintarea care se da banilor acestui pret. Fara indoiala ca marea
proprietate nu intrebuinteaza cea mai mare parte din pretul capatat pentru
vanzarea granelor in tot cuprinsul tarii si intr-un fel care sa fie folositor
bogatiei noastre nationale. Se stie ca o parte din banii acestia se cheltuiesc in
calatorii prin strainatate, in petreceri indelungate pe alte meleaguri de catre
proprietari care sunt absenteisti de preferinta sau absenteisti de profesie. Se
stie, iarasi, ca o mare parte din banii cari se iau pe grane se cheltuieste, in
adevar, aci in tara, dar nu pe cheltuiala folositoare poporului si avutiei
nationale, ci cheltuielile se fac cu lucruri de lux, se procura in cea mai mare
masura din strainatate, si merg prin urmare, sa alimenteze exportul nostru
dezastruos fata de tarile industriale din apus.

    Se zice d-lor, ca si unii din barbati cari au colaborat la alcatuirea Constitutiei
in 1866 au aratat in repetate randuri in cuvinte foarte putin parlamentare,
lipsa de respect fata de acest "pact fundamental". Prin urmare, cu atat mai de
graba este ingaduit cuiva care nu face parte din generatia de atunci, care nu
face parte din generatia de atunci, care n-a asistat la proclamarea Constitutiei,
care n-a fost de fata la momentele de bucurie pentru ca ajunsesem si noi in
randurile neamurilor constitutionale; - este ingaduit, zic, cuiva din generatia
de astazi sa nu aiba un deosebit respect pentru Constitutia de la 1866.

    Vedeti, o Constitutie este haina pe care si-o ia un popor intr-un anume

moment, sau pe care i-o da clasa conducatoare in momentul acela. Nu
urmeaza, insa, ca ea trebuie sa ramaie vesnica si, in cazul nostru, deoarece
haina s-a potrivit, de bine de rau, la 1866, sa se potriveasca si la 1907. In alte
tari stie toata lumea cum se procedeaza: o Constitutie se revizuieste, de
exemplu, cand este vorba de o schimbare a colegiilor electorale - si a noastra
s-a revizuit din acest punct de vedere; o Constitutie se revizuieste cand se
aduce o schimbare puterilor statului. Dar nu se revizuieste cand se aduce o
schimbare puterilor statului. Dar nu se revizuieste pentru anume percepte de
metafizica politica, ce se gasesc cuprinse in Constitutie. Ei bine, in fiecare
Constitutie exista si prescriptii pur teoretice, cari sunt, in ultima esenta,
imprumutate din metafizica politica a oamenilor veacului al XVIII-lea.

    Si un articol de metafizica politica care, desigur, si acela de care s-a lovit
Partidul liberal - exagerandu-se lovitura - acum cand era vorba de reformare.
Pentru aceea el a intins mana adversarilor si s-au facut tocmeli asupra
tocmelilor, pentru ca sa se ajunga in urma la un acord de care sunteti chemati
a va bucura acuma.

    Nu numai ca Constitutia nu formeaza o piedica pentru ce ni se prezinta

astazi, dar, n-aveti grija, ea nu e o piedica serioasa nici pentru prefaceri mult
mai largi si in sens mult mai democratic decat acela cari s-au propus acum, ca
o picatura de usurare ce s-ar pune pe buzele arse de sete ale taranilor.

    Si, iarasi, nu pot sa plec in discutarea legii din punctul de vedere al libertatii
tocmelilor sau al oricarei alte libertati.

    "Libertatea" face parte si ea din patrimoniul veacului al XVIII-lea. Oamenii

din acel veac au avut aceasta iluzie ca libertatea este supremul bine. Odata ce
o tara isi capata libertatea, ea sta minunat in toate privintele... Si un rasunet
din aceasta teorie, rasunet mai mult sau mai putin sincer, l-am auzit in cursul
discutiei de astazi chiar; la 1864 s-a zis: taranul si-a capatat libertatea si
demnitatea personala. Si de atunci nu-i mai trebuie nimic.
    Ii este sete? Sa bea libertate. Ii este foame? Sa manance demnitate
personala. Caci, d-lor, indata ce are libertate personala si demnitate, bietul
roman are tot ce-i trebuie.

    Asa ar fi, d-lor, daca taranul ar fi un animal metafizic. Insa, din nenorocire,
el este un animal real, foarte bland in unele cazuri, si foarte infricosator
uneori, cand te face sa vii cu legi fara sa vrei. Le dai nu-i vorba mai putine
decat era vorba, dar tot trebuie sa le dai.

    Deci, d-lor, sa nu mai vorbim, intre alte lucruri vechi, de libertate si de...
demnitate. Nici un cugetator sau barbat politic din Europa intreaga nu mai
vorbeste in acest sens de libertatea tocmelilor, Caci nu este libertate intre un
individ inarmat pana in dinti si o biata fiinta care nici puterea bratelor n-o are
pentru a se apara.

    Vedeti, d-lor, este asa de mare puterea paturii suprapuse, care se razima
pe bogatie [...] este asa de mare deosebirea intre plutocratia de sus si intre
nenorocitul de la tara, incat acest nenorocit are dreptul, impotriva tuturor
teoriilor de libertate sa fie ajutat (si am vazut ca s-au intrebuintat inca de altii
cuvintele si mai putin nobile, si mai plastice decat acesta), el are dreptul de a
fi dadacit de acest stat roman, care s-a intemeiat pe munca lui si care nu prin
munca lui multumita poate sa fie sustinut si mai departe.

    Sa faca bine deci, Libertatea sa se duca in tara de unde a plecat. Sa se duca
sa intampine acolo alte teorii si alte resturi ale trecutului, sa calatoreasca
inapoi spre veacuri strecurate. Veacul acesta nu este un veac de formalism si
de idei metafizice, umanitare, filozofice. Veacul este veacul democratiei, al
democratiei rezemate pe realitate, si de la aceasta trebuie sa plece
intotdeauna. Si evident ca impotriva realitatii ce striga, toata libertatea de pe
lume si cea mai inalta conceptie filozofica a proprietatii si cea mai feriseica
teorie a Constitutiei si orice alte reguli abstracte n-au pret. Astfel, sa-mi dati
voie sa plec de la aceasta realitate, sa culeg invataminte pe cari ni le-a dat
realitatea cu privire la chestia taraneasca. [...]

    Iata, de exemplu: s-a spus de la aceasta tribuna ca taranimea noastra,

dupa datele statistice, merge foarte bine. Este foarte imbucurator daca e asa
in adevar si taranul inoata in fericire; nu ramane atunci decat sa facem schimb
cu el; sa-l lasam sa treaca in locul nostru, iar noi sa luam locul lui.

    S-a zis, tot cu statistica, si ca recrutarea da rezultate tot mai

imbucuratoare. Cum nu! Insa aspectul armatei noastre de la un timp incoace
nu prea este in sprijinul acestei pareri. Soldatii nostri sunt vadit atinsi de
anumite boli ale mizeriei, de anumite din acele boli grozave ce se intalnesc
numai in tarile unde nu exista o igiena publica, decretata de stat, in folosul
clasei celei numeroase. Si aceste boli sunt evidente, nu numai in aspectul
taranimii in genere, ci si in aspectul celui mai viguros element al taranimii, acel
element ce se alege pentru oaste.
    Asemanati, va rog, un regiment de soldati de ai nostri cu unul din ostile
vecine, si veti vedea deosebirea intre vigoarea si fata plina de sanatate a
acestora din urma si intre trupurile si figurile de impaludati sau de candidati de
pelagra ale soldatilor nostri.

    Si, oricum, statisticile nu trebuiesc invocate pentru a ascunde o stare

nenorocita. Ele sunt bune pentru altceva: pentru a culege elementele
trebuincioase indreptarii, nu pentru a trage perdeaua iluziei sau lasitatii in
ceea ce priveste situatia reala si masurile de luat.

    Dar n-avem nevoie de toate argumentele acestea. Este unul si bun pentru
groaznica mizerie de azi: rascoalele din 1907.

    D-lor, taranimea noastra nu are poate prea multe alte insusiri, dar una o
are in gradul cel mai inalt. Taranimea...

    Deci, rascoalele acelea din martie au pus in evidenta starea taranimii. Si sa

nu mi se spuna ca aceasta punere in evidenta prin rascoala nu are valoare.
Pentru ca nu exista taran in Europa, care sa fie mai cu minte si mai sfios,
decat cum sunt taranii nostri. In alte regiuni, taranii au alte insusiri; ei sunt
darji, sunt chiar brutali. Si nu aveti decat sa va uitati la caricaturile franceze si
germane, cari, atunci cand infatiseaza pe tarani, ii prezinta totdeauna sub o
infatisare violenta, aspra.

    Pe taranul nostru il stim bine ca nu este asa. Un taran, care de secole
intregi sufera o impilare sistematica, evident ca, bietul, numai darz si obraznic
nu este si ca peste drepturile lui nu trece.

    [...]

    Si daca taranul acesta bun si bland, taranul acesta care pleaca fruntea
inaintea oricarei puteri legiuite si nelegiuite, se hotaraste sa faca ceea ce a
facut asta primavara, aceasta inseamna mare lucru. Mie nu-mi trebuiesc nici
statistici, nici teorii; am inaintea mea faptul patent ca s-a sculat cel mai supus
om de pe fata pamantului. Si aceasta inseamna ca trebuie sa-i dai dreptatea
toata omului acesta supus, si anume potrivit cu jertfa sa si cu indelungata sa
suferinta.

    Si, iata, eu legea d-voastra o votez in principiu, o sa votez luarea in

considerare, o sa votez si multe puncte; mi-ar fi placut sa o pot vota in
intregime. Se pare chiar ca aceasta lege este deosebit de atragatoare prin
faptul ca vine de la doua partide; vedeti, este un monstru in domeniul legilor:
un copil cu doi parinti, cu doi tati. Deci, legea d-voastre e foarte interesanta si
prin aceasta caracteristica bipaternala. Insa e necontestat, pe de alta parte,
ea, castigand inca un parinte, ea a pierdut anumite caractere esentiale.

    Eu zic: aceasta lege e putin; d-voastre singuri stiti cat puteti da. Pe mine
insa nu m-a multumit, si pe tarani nu-i va putea multumi. Si parca prevedeti
aceasta cand ziceti: Dam acum atat, si, daca se vor mai obraznici, vom scoate
tunul.

    Va spun ca nu aveti dreptate. Legea aceasta poate fi acceptata, daca e un

punct de plecare, daca faceti o anumita experienta si daca sunteti hotarati a
merge mai departe, daca voiti a inaugura unul din largile capitole ce sunt
chemate a forma marea noastra politica agrara, care pana acum ne-a lipsit, si
totusi e absolut necesara pentru conservarea si dezvoltarea tarii. Dovada a
fost facuta. S-a rasculat oaia noastra si a sangerat, si in unele sate a curs si
sangele mielului, acolo unde se distrau anumite persoane cu salve de pusti cari
loveau copii nevarstnici si nevinovati. A curs destul sange pentru ca acum sa li
se dea cat de mult, si mai ales, pentru ca sa nu se iveasca nici o protestare in
sensul de: mai putin!

    Caci ceea ce ar fi dat in adevar nota morala a vremii, era sa nu se fi gasit

nimeni care sa nu spuna: dati mai mult!

    Am constatat o realitate. Sa trecem la o alta realitate, aceea de la vecini,

care si ea trebuie sa ne preocupe.

    Cand, d-lor, intr-o parte atmosfera e ceva mai deasa si in alta parte ceva
mai rara, se creeaza un curent bland, care se poate asemana cu imprumuturile
firesti pe care un popor le trage de la un alt popor. Dar cand deosebirea
aceasta e prea mare intr-o parte si alta a atmosferei, atunci vin curentele
furtunoase, vin acele vijelii, cari sunt in stare sa dezradacineze un neam
intreg.

    Prin urmare, cand hotaram cu privire la chestia taraneasca, nu trebuie sa ne

inspiram numai de la mizeria de aci, de la mizeria animalica si africana de la
noi, da, animalica si africana, fiindca noi avem boalele testamentului vechi,
boalele salbatice si primitive, avem pe cei 40.000 de pelagrosi.

    (o voce: 158.000!)

    Persoanele cari sunt de parere ca se da prea mult, ar merita sa vada,

venind aci in dealul Mitropoliei, deputatiunea pelagrosilor romani, cari sa-si
exprime si ei punctul lor de vedere.

    Prin urmare, nu trebuie sa plecam numai de la aceasta realitate de

salbaticie, ci sa plecam si de la situatia vecinilor.

    Ne deosebim de ei prin rostul marei proprietati.

    D-lor, noi am avut boieri odinioara. A fost un moment cand Stefan cel Mare
s-a batut si cu bratul boierilor, dar nu numai cu boierii. Si am auzit, mai ieri, in
culoare, spunandu-se un lucru fals in aceasta privinta, vedeti, d-lor, spunandu-
se un lucru fals in aceasta privinta, vedeti, d-lor, sunt aci si ca sa rectific
erorile istorice.

    Se spunea ca fara proprietate mare un popor nu se poate apara si mentine.

Razboaiele lui Stefan cel Mare n-au fost purtate insa, cum am zis, numai cu
boieri, ci au fost purtate si cu taranii. Si cand Stefan cel Mare a fost batut la
Razboieni, a fost batut fiindca ramasese numai cu cei dintai. Este adevarat ca
boierii acestia au fost niste splendizi ostasi, cari au pierit pana la unul in lunca
de la Valea Alba. Dar, iata, cand n-au fost taranii, a venit infrangerea. Cand la
Podul Inalt insa au luptat si taranii langa Stefan cel Mare, el a iesit invingator.
Apoi, s-a ridicat in domnia lui un alt rand de boieri din tara moldoveneasca,
dar pana atunci pamantul acesta romanesc al Moldovei a fost aparat si mai
departe, nu cu fortele boieresti slabite, ci, inainte de toate, cu virtutea
indaratnica a taranilor, a taranilor proprietari de pamant.

    Caci cu proprietatea de pamant a taranului incepe epoca de vitejie la noi.

Iar cu pieirea proprietatii mici a taranului incepe rusinea si umilinta noastra.
Acesta este adevarul istoric.

    Astfel, nu pe marea proprietate singura se poate razima dezvoltarea unui

neam, ci ea se razima mai ales pe buna stare si fericirea stratului celui mai
numeros si mai muncitor din poporatia tarii. Pe aceasta, si nu pe altceva.

    Evident ca anumite clase superioare pot sa aiba stralucirea care lipseste

claselor poporului. Dar numai cu aceasta nu se face nimic. Nu numai cu coiful
stralucitor al eroului se castiga bataliile, ci cu trupul vanjos care poarta pe
capul sau acest coif stralucitor. [...]

    Noi am avut, deci, boierii nostri. Boierii acestia negresit ca nu au fost domni
de pamant in sensul apusean al cuvantului. E absolut fals ca noi am avut o
feudalitate si ca feudalitatea ar fi venit din cucerire.

    D-lor, mandria noastra e aceasta, ca pe pamantul romanesc nu s-a facut o

cucerire din care sa rezulte toate lucrarile urmatoare. La noi imprejurarile au
fost de fapt acestea:

    Sate traind slobode. Toti cati locuiesc intr-un sat se trag din acelasi
stramos. Statul e judecat de un batran, care se cheama "jude". Si o vale
intreaga se aduna la razboi sub un Voievod.

    Viata mai frumoasa si mai buna decat aceasta nici nu se poate inchipui.

    Pe urma s-au intemeiat Principatele, Domniile.

    O sa vedeti ca nu fac istorie, deci numai un moment, ca sa se inteleaga mai

bine anumite puncte.

    Au venit deci Domnii. [...]

    Ei au intervenit in viata aceasta de sate fericite de la inceput. Au intervenit,

insa in ce sens?

    In sensul acela ca au dat unora dintre tovarasii lor de lupta doar dreptul pe
care Domnul insusi il avea asupra fiecarui sat.

    Domnul insa n-avea decat dreptul pe care il avusese inainte Voievodul

conducator si aparator.

    Dreptul acesta consista in dijma, in oarecare plocoane, consista de

asemenea in trimiterea unor dregatori, de ex. pentru judecati etc.

    (Catre I. Bratianu, care intrerupe):

    ...Crezi ca mi-ar fi parut rau a fi si eu in comisiune? Poate ca as fi putut si

eu fi de folos cu sfaturile mele, desi fara indoiala ca n-as fi lucrat intr-o
comisiunea care avea voie numai atat sa lucreze si nu mai mult. Prin urmare,
nu parerea de rau ca n-am fost si eu pus in comisiune ma face sa spun ceea ce
spun acum. As fi fost bucuros sa laud o mare si larga opera de reforme, care si
fara participarea mea sa intemeieze tara noastra, cum zic, pentru toate
timpurile.

    Deci, daca nu votez mesajul pentru partea care este relativa la reformele
agrare, am expus in parte motivele. Dar mai sunt si altele.

    In vremea tulburarilor taranesti, cand domnea spaima aceea, care mi se

pare in mare parte copilaroasa, ca vor intra in Bucuresti taranii si se vor uni cu
mahalagii ca sa dea foc cutaror cladiri - fara indoiala ca spectacolul pe care l-
au dat atunci orasele a fost de cel mai mare ridicol, caci fara indoiala primejdia
era cu mult mai mica, iar felul apilpisit cum s-a manifestat aceasta spaima va
constitui, cand se va scrie istoria acestor timpuri, un foarte curios si ridicol
capitol - atunci cand in incinta acestei Camere sefii deosebitelor partide si-au
cazut de gat si si-au plans in jiletca, recunoscadu-si pacatele (ma intreb daca
le-ar mai recunoaste acum si daca nu le este rusine ca le-au recunoscut atunci
si daca, recunoscandu-si pacatele sub influenta spaimei, n-au facut o mare
greseala politica), s-a crezut de nevoie sa se dea un manifest catre tara in
numele regelui, pe garantia suveranului. Lucru e contrar Constitutiunei, dar de
natura sa bucure pe toti aceia care doresc libertatea clasei taranesti din lantul
de acum, fiindca taranul n-ar fi crezut asigurarea facuta numai de un partid
sau altul. Ceea ce a salvat intrucatva situatiunea a fost numele acesta al
regelui, pus in josul manifestului, fiindca, vedeti, taranul a cerut in toti timpii
un stapanitor care sa stapaneasca; vasazica, daca in imprejurarile acelea s-a
dat manifestul larg din martie trecut, curand, desigur, ca acei cari au pus sa-l
afiseze s-au cait de o parte din lucrurile cuprinse intr-altul si au vazut ca este
imposibil ca sa prefaca in proiecte de legi toate indrumarile cuprinse in
manifestul regal. Si dovada am avut-o, caci manifestul regal cuprinde in sine
mai mult fagaduieli decat cuprinde indepliniri de fagaduieli proiectele de legi
cari au fost infatisate - s-au infatisat sase - si dupa aceea, cand ne-am adunat
din nou si asteptam ca suveranul sa enunte toate proiectele de legi care
fusesera prezintate cemisiunii pentru studierea reformelor, ne-am trezit ca in
cea mai mare parte nu sunt numite si ni se fagaduiesc numai doua proiecte,
acela asupra invoielilor agricole si acela asupra casei rurale.
    Prin urmare, d-lor, atata, fara indoiala, nu este de natura sa mula
multumeasca pe cineva care vrea binele intreg si desavarsit, realizat fie si prin
mijloace eroice. Aceasta este o retragere, aceasta este o ciuntire a unei parti
din program, aceasta este o parasire a unei opere legislative indeplinite pana
la un oarecare punct, si daca vom da numai doua proiecte de reforma si
anumite imprejurari vor impiedica de a se da celelalte, se poate zice ca n-am
facut mult.

    Proiectele acestea sunt asa de legate intre ele si deosebitele capitole ale
reformei sunt asa de strans unite unele cu altele, incat nu poate cineva sa dea
casa rurala si invoielile agricole fara sa indeplineasca in acelasi timp prin lege
toate celelalte fagaduieli cuprinse in manifestul regal. Pe urma inca ceva: legile
acestea au fost atacate imediat, cum era firesc intr-o tara in care se creeaza
legi pentru scopurile speciale ale unui partid impotriva celuilalt partid. Prin
urmare, era natural ca aceste legi sa fie atacate de partidul opus. O lege
prezentata de liberali trebuie neaparat sa fie o lege rea pentru conservatori,
precum o lege prezentata de conservatori trebuie sa fie prin insusi faptul
acesta rea pentru liberali. Acesta este un vechi obicei, care a cauzat toate
nenorocirile si care va mai cauza si altele.

    Pe ce se reazima proprietatea d-voastra, care ne sileste azi la fel de fel de

amagiri, la fel de fel de slabiciuni si la fel de fel de amagiri, la fel de fel de
slabiciuni si la fel de fel de potriviri marunte, pe ce se reazima, decat pe aceste
2 acte; pe unul care pleaca de la Kiseleff, fiind o expropriere a taranilor, si pe
a doua expropriere, care este impusa de un domn ce a fost scos din domnie
dupa cateva luni de zile tocmai pentru "uzurparea aceasta de putere"? Dar se
poate sa acceptam noi acest punct de vedere al legalitatii?

    D-lor, ceea ce nu-mi place in aceasta lege, e mai intai, lipsa unui principiu
nou. Legea cuprinde masuri bune, desigur, si daca se va aplica in partile
posibile, va produce si rezultate fericite.

    Nu merg asa de departe incat sa spun, ca un orator care m-a precedat, ca
de aici incolo nu vor mai fi rascoale.

    Numai Dumnezeu stie ce se va mai petrece in mintea acelor fiinte

nedreptatite si intunecate. Garantii de acestea nu se pot da. Sunt insa in lege -
o spun - si masuri bune.

    Dar pacatul cel mai mare, e cum am mai afirmat, ca legea nu pleaca de la
un principiu nou, ci tot de la motivele vechi: de oportunitate si de pomana.

    Legea nu zice altceva decat ceea ce se zice in precedentele invoieli agricole,

facute tot pe aceasta tema: "sa nu lasam ca omul sa piara; sa facem asa incat
ea sa poata trai de azi pe maine".

    Aceasta insa nu e un principiu, ci trebuie un principiu nou, care sa

serveasca de baza unei noi legislatii agrare.
    (O voce: Casa rurala).

    Nici Casa rurala nu introduce un principiu suficient. Sa cautam deci aiurea.

Proprietatea cea efectiva poate fi sfanta, dar numai cea efectiva. Nu-mi trebuie
proprietatea mare reprezentata prin arendasi, nici proprietate mare
reprezentata prin stat, care nu stie sa faca gospodarie buna, nici cea
reprezentata prin stabilimentele de binefacere, care se conduc in felul pe care
il stim, si folosesc bolnavilor, dar si unor persoane cari nu sunt bolnave deloc.
Las la o parte chestia domeniilor Coroanei, dar sunt societatile de asigurare,
cari nu au dreptul sa stapaneasca si totusi stapanesc.

    Si mai intreba cineva, cu toata durerea de inima, cand vorbea de reforme:
toate bune, dar de unde iei bani?

    Banii se iau din disponibilitati, si toate acestea sunt disponibilitati.

    Dar mai sunt si altele. Proprietarul care isi mananca banii in strainatate,
care nu indeplineste nici un rol la mosia lui, care are polite in buzunarele
tuturor bancherilor din Moldova, nu trebuie sa fie crutat pentru motivul ca
arata credinta catre un anume partid politic. Ori sa plateasca ce datoreste, ori
sa nu mai incurce lumea degeaba, si mosia lui sa fie scoasa in vanzare si
vanduta acelora cari muncesc pamantul si au dreptul sa zica ca din aceasta
munca rezulta pentru dansii un drept.

    D-lor, eu inteleg turburarea din acest an ca o strasnica furtuna de

primavara. Stiti care este efectul unei zapezi de martie. Acela care este voinic,
merge si mai darz prin zapada aceasta noua, care se va topi in curand, dar
pacatosul care este menit sa nu traiasca, tuseste cateva saptamani isi moare.

    Ei bine, sa nu tinem in viata astfel de creaturi fara valoare economica, cari,
de altminterea, toata viata lor si-au consacrat-o pentru a-si gati o moarte
prematura. Sa-i lasam sa moara, sa le facem chiar caritatea de a-i ajuta in
aceasta, stiti, o usoara injectie de somatie de la Credit, care i-ar face sa treaca
mai curand intr-o lume mai buna.

    Deci, pe de o parte, intrebuinteaza disponibilitatile si, pe de alta parte,

inlatura inutilitatile! Si atunci, intrebuintand disponibilitatile si inlaturand
inutilitatile, ai bani ca element prim pentru politica aceasta agrara larga.

    Schimbari ca acestea s-au facut si in alte tari si trebuie sa se faca si la noi.

Si, d-lor, va voi spune un lucru. Taranul cere ceva in momentul de fata. Caci
trebuie sa plecam si de la ce cere el. Stiti cum trebuie sa fie pentru noi
taranul? Ca un copil bolnav. Si cand are cineva un copil bolnav, care i se
apropie de moarte, o sa caute, o sa cautati d-voastre, cand v-o cere un lucru,
si cand stiti ca, dandu-i acel lucru s-ar putea insanatosi, sa vedeti de este bine
sau nu pentru educatia lui a i se da acel lucru? Dar i-ati da tot ce vrea, numai
sa scape! Prin urmare, noi trebuie sa plecam si de la ceea ce taranul doreste in
sufletul lui. Caci in reforme nu se lucreaza numai cu paragrafe de legi, si mai
ales in timpurile noastre, cari sunt timpuri de viata, nu de formule.
    Sa plecam iarasi, deci, de la realitate; taranimea sa fie tratata si asa cum
cere ea sa fie tratata. Ce cere taranul? El zice: "dati-mi pamant". Cere
pamantul nu numai decat proprietate deplina, ci asa cum oraseanul cere
functia; caci, precum pentru orasan mijlocul de trai este egal cu: functie, tot
asa pentru taran mijlocul de trai este egal cu: pamant. In aceasta privinta este
cunoscuta anecdota unui politician moldovean, care s-a prezentat primului
ministru de pe vremuri, ca sa i se dea o functie. Stiti ce i s-a spus: nu avem
nici o functie decat aceea de medic de plasa. Si el, care era capitan in rezerva:
"daca n-aveti alta, o primesc si pe asta" (Ilaritate). Caci nu-i ardea de cutare
sau cutare functie, ci de leafa, de bani, de paine.

    Ei bine, d-lor, in vremurile cele vechi, cari au fost asa de categorisite de la
inaltimea acestei tribune si asupra carora s-a cautat a se inchide inca o data
capacul de piatra al mormantului vesnic, in vremurile acele vechi se
recunostea, intre alte drepturi, taranilor si acela ca, atunci cand proprietarul
nu putea sa-si caute singur de mosie si o arenda, in randul intai sa se
infatiseze obstea locuitorilor. Si erau oameni asa de siguri de dreptul lor, incat
in momentul acela cand isi dadeau seama ca mosia a fost arendata, se
infatisau si scoteau afara pe arendas. Si sunt acte tiparite in colectiunea pe
care ati impartit-o d-voastre, care dovedesc ca in mijlocul anului agricol taranii
veneau si izgoneau pe arendas. Si a trebuit ca domnul sa le spuna ca, desi au
dreptate, insa sa faca bine a cere dreptul lor inainte de Sf. Gheorghe, inainte
de a se incepe in adevar munca agricola.

    Nici in timpul de astazi sa nu se poata veni cu o lege de acest fel, care ar fi

dreapta si efectiva? Caci taranul plateste, d-lor; am vorbit adesea cu atatia
mari proprietari, si toti mi-au spus ca nu cunosc mai bun platnici decat taranii,
si mai cinstiti. Prin urmare, nu este acum vremea sa se hotarasca odata
chestiunea aceasta a arendei in acest sens? Si nu in altul. Caci, iata, eu
stateam pe banca aceea si admiram usurinta vorbei, deprinderea de a infrunta
furtunile Camerei, ale unui orator imbatranit in aceasta cariera. Si, d-lor, pe
incetul glasul era asa de dulce, incat legana si aproape te adormea. La un
anume moment insa ma ridicai: mi s-a parut ca s-a petrecut ceva neobisnuit,
ca s-au spus vorbe de acelea inaintea carora te revolti fara sa vrei. Ce era? Se
facea aici elogiul arendasiei. Un lucru asa de neinchipuit! Orice tara care are
arendasie cata sa scape de dansa, iar noi sa ne prapadim dupa arendasi? Noi
sa spunem ca oamenii mari de-ai nostri au iesit din arendasi? Poate ca altfel
fiul arendasului n-ar fi fost nici poet, nici muzician! Si deci n-ai decat sa te faci
arendas ca sa fii sigur ca fiul tau, are sa fie om de talent? Dar, pentru numele
lui Dumnezeu, unde a mai gasit si conceptia aceasta?

    Socot ca arendasia este inutila in momentul de fata. [...]

    Si noi sa facem elogii arendasiei, s-o cantam, sa scriem "Arendasia"

romana? Pentru numele lui Dumnezeu!

    Acesta era insa momentul cand puteam sa cerem arendasilor astfel de

conditiuni, asa incat aceasta clasa sa nu se mai ridice si, prin urmare, sa stea
deoparte: taranul bun gospodar si, de alta parte, proprietarul bun gospodar -
singuri.

    D-lor, am spus ca legea aceasta greseste fiindca nu pleaca de la un pricipiu

nou, si adaug ca ea mi se pare gresita si in ceea ce priveste unele parti
esentiale ale ei.

    Iata anume ce nu-mi place mai mult:

    Nu-mi place ca sunt doua regimuri, unul pentru proprietar si altul pentru
taran. Taranul, pentru anume calcari, merge la temnita, "fara circumstante
atenuante" inca, iar proprietarul, pentru calcari de acelasi fel, platea la inceput
500 lei. Pe urma s-a schimbat si s-a stabilit ca el va plati de la 200 la 500 lei.

    In al doilea rand, nu ma pot impaca cu forma cea noua care s-a stabilit in
ceea ce priveste izlazurile, forma in care se ingaduie a se refuza izlazul unor
anume categorii de tarani si se lasa la amabilitatea si filantropia proprietarului,
fara nici o sanctiune reala, oferta gratioasa a izlazului ce poate vinde in conditii
nespus de favorabile. [...]

    Nu trebuie sa va ascundeti, ci sa spuneti deslusit ca introduceti un regim de

maximum si minimum. El a fost de altminterea, si in alte vremuri. Cineva zicea
ca l-a gasit numai pe vremea revolutiei franceze si ca atunci nu a dat rezultate
bune. Dar, d-lor, Imperiul bizantin, Imperiul turcesc au trait cu acest regim;
noi am pus maximum si minimum de cate ori am vrut si, daca in timpul
revolutiei franceze, masura nu a tinut mai mult, este ca nu mai era nici un
interes ca ea sa se mentina in imprejurari normale. Ceea ce nu-mi place mie in
acest regim nou este insa ca se ia ca baza tocmai pretul anilor din urma. Insa
se stie ca acesti ani din urma, mai ales in Moldova, au fost ani de spoliatiune.
Acestia se vesnicesc acum!

    Apoi, d-lor, eu inteleg o lege, care, in aplicarea ei, sa se razime pe organe

noua si reale, capabile de a aduce o indreptare.

    Legea aceasta insa, care cuprinde o multime de lucruri bune, in seama cui
cade cand e vorba sa se aplice? Intai gasim pe primar. Daca veti face, veti
inventa sau crea alti primari, - da. Sa inventati, sa creati deci mii de primari,
cati sunt de nevoie. Vi-i poate da legea cea noua, comunala, pe care o
pregatiti? Dar cu acestia nu, caci eu sunt o adevarata nenorocire, iar pe alocuri
adevarate brute.

    

    Al doilea: secretarul comunal. Dar acesta este prin multe locuri un biet
nenorocit, care nu s-a putut plasa la oras si care vine la sat ca un explorator.
Dar mai ieri chiar am primit o plangere de la niste tarani, cari imi spuneau ca
in satul lor se plateste timbru de 2 si 3 lei pentru fiecare declaratiune de
nastere si moarte. Individul acesta este chemat sa aplice legea?!
    Mai departe, judecatorul de ocol. Noi suntem insa, d-lor, o tara de oligarhie.
Stiti cat de slab este judecatorul in aceasta prima treapta a lui fata de toate
maririle oligarhiei! O sa aiba el putere sa reziste unui latifundiar, care
stapaneste mosii in doua-trei judete si care conduce in mare parte politica
acestei tari? Dar omul se va face mic de tot inaintea lui...

    Iata, chiar noi, oameni cu cultura moderna, cu simt de chemarea si

demnitatea noastra, si parca nu am cuteza sa ne ducem la astfel de satrapu
latifundiari, ca sa-i punem in urmarire...

    Se vorbeste, in al patrulea rand, in lege, de inspectorii agricoli. Nu stiu

conditiile in care vor fi numiti acesti inspectori agricoli. Dar nu inteleg un
inspector agricol in afara de organizatia agricola cea mare [...]. Sa fie
inspectorii oameni cari nu se pleaca dupa vantul influentei politice, oameni
carora nu le poti bate din picior si carora nu poti sa le strecori bacsisul in
buzunar? Dar trebuie atunci conditii si garantii precise!

    Vine la rand acum comisiunea regionala... Ea este formata din doi tarani,
doi proprietari si inspectorul agricol.

    In inspectorul agricol nu am nici o incredere, iar proprietarii vor servi

interesele lor, fara indoiala. Cei doi tarani? Apoi, d-lor, daca am zice sase, si
tot nu vor fi in stare sa existe presiunii celor doi proprietari sau numai unui
singur proprietar. Si in aceasta comisiune nu vor intra proprietarii cei mici tot
cei mari, cei puternici, cari stiu cum pot sa invarteasca pe altii.

    Si, in sfarsit, Parlamentul d-voastre agricol, Casatia, Contenciosul d-voastre

agricol de la Bucuresti.

    Am constatat ca membrii acestui nou Parlament au lefuri foarte frumoase.

Se vor gasi, fara indoiala, atatia candidati pentru asemenea lefuri, cu care
oamenii vor fi asigurati pentru multi ani de zile. Caci, chiar daca pe unul il
loveste damblaua in exercitiul functiunii sale, el ramane pana la sfarsit; nu e
nici un motiv sa fie scos inainte de numarul de ani fixat, oricat de prapadit ar
ajunge. Bun! Dar, intreb, dupa ce criterii se vor numi aceste persoane?

    Alta chestie - asa e? -, si, pana ce chestia nu este rezolvata, pana atunci
am durerea - si stiu ca durerea mea nu face paguba nimanui, - am durerea ca
nu cred nici in Contenciosul d-voastre de la Bucuresti.

    Aceasta nu insemneaza ca doresc ca legea sa ramana rea, cum se doreste

de adversarii partidului d-voastre. Eu as fi dorit ca legea sa fie pe zece parti
mai buna de cum este. Si doar d-voastra le puteti face si mai bune, caci
sunteti in masura a face legi, din nenorocire, nu le pot face acum (ilaritate),
iar adversarii d-voastre au facut o lege si mai rea decat a d-voastre.

    Deci, cu draga inima as fi primit o lege larga din mainile d-voastra, cu draga
inima, desi am asupra d-voastre un mare necaz vechi, pentru chipul salbatec
cum ati facut represiunea rascoalelor... Dar legea nu e deplina.
    D-voastre insa veti mai stapani tara, ani de zile. Ei bine, va doresc sa faceti
experienta cu legea neindestulatoare de azi si va doresc ca tot d-voastre, apoi,
in cursul anilor de stapanire ce veti mai fi avand, sa incepeti politica agrara
cea noua, intemeiata pe alte principii si care sa dea o noua viata economica
Romaniei.

    

Cum se scrie istoria? Lectie de deschidere (1898), tinuta la Universitatea din Bucuresti

Aceasta e o intrebare care ar trebui sa preocupe indeosebi pe ascultatorii

cursurilor de istorie, daca invatamantul nostru superior ar fi chemat sa produca
cercetatori originali. Pana acuma, de adevarat, nu s-a prea crezut ca acesta e
scopul Facultatii de litere. Regulamentele si programele tintesc la desavarsirea
culturii generale capatate in licee, la inmultirea numarului celor care poseda o
ignoranta omniscienta. Cu aceasta directie s-au format profesori secundari de o
mediocritate convenabila; cu durere, insa, e silit cineva sa constate ca numarul
lucratorilor stiintifici iesiti din universitatile noastre e cu totul fara insemnatate.
Daca nu pe toate terenurile, in istorie, desigur, regresul fata de ceea ce se
producea alta data e incontestabil. Autodidactii entuziasti de odinioara, ducandu-
se, nu lasa decat locuri goale.

    Ar fi o copilarie sa se puna macar intrebarea daca aceasta indreptare a

studiilor superioare aduce vreun folos, afara numai daca s-ar socoti astfel
plasarea mai usoara, capatuirea mai grabnica a unui licentiat gata sa primeasca
leafa oricariei catedre.

    E adevarat ca, in timpurile din urma, impartirea facultatii in trei sectii:
filologica, filosofica si istorica, a deschis - intr-un chip nedibaci si necomplet -
posibilitatea unor studii mai putin intinse, dar mai intensive, a indrumat lucrurile
spre acea specializare care singura permite munca independenta. Pana la
desavarsirea lucrului, desavarsire pe care trebuie sa o doreasca din toata inima
cel mult, o cetire dezordonata si dezorientatoare sunt acestui popor, un lucru se
poate face, chiar in acest conditii. Anume: a se intipari in mintea studentului ca
stapanirea manualelor, dibacia pedagogica si, cel mult, o cetire dezordonata si
dezorientatoare sunt un scop nevrednic pentru viata unui om de cultura
universitara; a i se recomanda necurmat o munca personala, care e implinirea
unei datorii si un izvor de placeri intelectuale; a-l deprinde (pe cat se poate
pentru un student asa de ocupat) cu metoda si a-i indrepta astfel cei dintai pasi
de cercetator.

    Iata de ce am crezut de cuviinta sa vorbesc in intaia lectie a acestui an despre

felul cum se scrie istoria. Nu e destainuirea unui mare secret, dar calea aceasta
simpla nu se descopere de la sine.

    Pentru un om din lumea veche raspunsul era usor. Inainte de toate, se cere
istoricului talent literar. Cel ce poseda acest talent se va adresa la cateva
izvoare, al caror numar atarna de la gradul de dezvoltare al constiintei sale, le va
supune criticei, daca gaseste de cuviinta, si va turna acest material intr-o forma
artistica. Cum vedeti, multe din cerintele istoriografiei moderne se gasesc in
generalitatea lor si aici; deosebirea insa sta intr-aceea ca insemnatatea literara a
operei primeaza, ca insusirile celelalte se recomanda, dar nu sunt indispensabile,
ca lipsa lor nu determina nulitatea istorica a lucrarii. Pentru a lamuri lucrul
printr-un exemplu, antichitatea prefera pe Tit-Liviu lui Polibiu, si aceasta ar
insemna astazi sa pui compilatia fara valoarea a lui Lamartine, de pilda "Histoire
de la Turquie" inaintea operelor istorice bine documentate si de o critica severa
ale lui Zinkeisen si Hammer, fiindca acestea nu sunt frumoase si cealalta e
"numai" frumoasa.

    Amestecata cu o alta tendinta, cea morala, inaugurata de Plutarh, aceasta

directie a stapanit istoria pana in pragul secolului nostru, pe tot timpul influentei
fara hotare a spiritului antic, pus la moda de Renastere. Istoricii artisti si
moralistii istorici ocupa locurile de frunte; ei produc operele care se cetesc, ei
reprezinta genul. Eruditii, cari gramadesc materialele istoriei ce se scrie astazi,
nu ies din obscuritate, si rezultatele lor patrund numai falsificate de lipsa de
critica si studiul superficial al celor pentru care se rezerva titlul de istorie.

    Cu secolul nostru de realism in actiune si cugetare, lucrul s-a schimbat cu

desavarsire. Talentul literar e util - de concluziile moralizatoare nu mai e vorba,
nici de "demnitatea istoriei" -, adevarul e indispensabil. Pe cand alta data
intrebarea: "Cum se scrie istoria" insemna in randul intai "Cum se face o opera
istorica frumoasa" sau "Cum trebuie prezentate faptele pentru a produce un
efect moralizator"; acuma printr-insa se intelege: "Cum se poate face istoria
adevarata sau cat se poate de adevarata? Cum se pot zugravi lucrurile asa cum
au fost, intrucat reconstituirea e iertata istoricului?"

    Lucrurile ce se petrec in natura si viata omeneasca, in afara de faptele

istorice, au acest caracter ca sunt necontenit observabile. Botanistul poate studia
oricand dezvoltarea unei plante; fizicul, depunerea de roua. Nu doar ca exista o
planta tip, ca roua se depune intotdeauna cu aceleasi amanunte. Dar pe
cercetatorul in stiintele naturale nu-l intereseaza particularitatile schimbatoare
ale faptului, ci generalitatea lui "fenomenul" abstract. Istoricul nu poate
descoperi asemenea generalitati in faptele istorice, si daca s-ar putea prinde
chiar, ele nu-l intereseaza. Cum s-ar putea determina si studia o categorie
stiintifica numita: revolutie, dezvoltare de dinastie etc.? Si ce interes ar avea, din
punctul lui de vedere, sa faca acest studiu, care e sociologic? El vrea sa stie cum
a fost Revolutia franceza din 1789 sau cea engleza din 1642, cum s-a dezvoltat
dinastia caroligiana sau cea capetiana.

    Dar acesta e un fapt unic, care "a fost" si nu poate fi adus din nou pentru
observare sub ochii invatatului. Faptele istorice, a spus Schlozer, se intampla si
se pierd iarasi, ca brazdele pe care o corabie le taie in mare. Nu cu totul. Nici
evenimentele naturale obisnuite nu dispar in adevar fara de urma. Dar acest
efect nu se poate analiza cu o asa de mare precizie si siguranta, incat partea
fiecarui fapt marunt sa se poata urmari in rezultatul total. Deci ele nu pot fi
studiate in chip inductiv, prin cercetarea acestui rezultat. Faptele istorice lasa
insa, in parte, o urma sau urme, care se pot observa si direct. Omenirea, care a
trait, a lasat "monumente" de tot felul: cladiri, statui, tablouri, monede, vase,
ustensile, morminte, in sfarsit "urme scrise".
    Pentru a ne apropia deci de cunoasterea unui eveniment istoric, stapanim tot
complexul de urme pe care l-a lasat acel eveniment. O cunoastere insuficienta a
materialului da un adevar necomplet, si cartea care cuprinde un asa fel de
adevar e o carte fara durata. Iar acela care intreprinde opera fara pregatirea
aceasta, anevoioasa, dar indispensabila, pacatuieste sau prin inconstienta sau, si
acesta e mai arareori cazul, prin neonestitate.

    Cum se pot afla aceste urme? O parte dintr-o stiinta mai vasta, "bibliografia",
se insarcineaza cu procurarea mijloacelor de informatie. "Bibliografia istorica" are
ca tinta sa deie cercetatorilor, intr-o ordine metodica, insirarea "izvoarelor", a
urmelor directe ale evenimentelor adeca, precum si a cartilor scrise pe baza
acestor izvoare si a lucrarilor care trateaza despre monumentele nescrise, pe
care le studiaza stiintele auxiliare ale istoriei. Exista bibliografii istorice
nenumarate, de la bibliografiile istorice generale pana la cele mai speciale si
marginite. Unele cuprind critica, altele sunt pure cataloage. Bibliografii ale
bibliografiilor dau, in sfarsit, lista, stiintific ordonata, a deosebitelor repertorii.

    Asa poate sti cineva insa numai o parte din ce s-a scris asupra subiectului.
Bibliografiile istorice sunt necomplete din doua cauze: intai, ele nu cuprind o
buna parte din literatura istorica; articolele, comunicatiile si notitele care nu
formeaza lucrari independente, unitati bibliografice in sensul ordinar al
cuvantului. Apoi ele lasa de-o parte izvoarele netiparite, de care uneori sunt pline
bibliotecile si arhivele, depozitele adeca unde se pastreaza cartile si actele
inedite.

    Pentru a se informa asupra lucrarilor stiintifice care n-au aparut deosebit sau
numai deosebit, se ajuta, cineva de tablele anuale, quinquenale etc., ale
revistelor mai raspandite. Unele din acestea dau apoi in fiecare numar indicatia
articolelor aparute in o parte din celelalte, asa ca rezuma pana la un punct
literatura periodica a istoriei. In sfarsit s-au incercat bibliografii anuale ale
periodicelor.

    Pentru izvoarele inedite exista uneori indreptare, neaparat necomplete. Astfel

cartile lui Oesterley, pentru intreaga literatura istorica, notitele din Potthast,
pentru veacul de mijloc, publicatia lui Langlois si Stein, pentru istoria Franciei.
Calauze pentru biblioteci si arhive cuprind notite mai mult sau mai putin precise
asupra fondurilor ce cuprind. In sfarsit, unele arhive italiene (Venetia, Perugia,
Lucca, Neapole) au cataloage de multe ori amanuntite, ale despartirilor sau chiar
pieselor ce pastreaza. Iar, cat despre biblioteci, cele mai importante din lumea
intreaga si-au publicat cataloagele.

    Lucrarea de informatie cere multa rabdare si staruinta. Toate aceste izvoare

trebuie vazute, notite se iau pe foi, care se aseaza pe urma metodic (la o munca
stiintifica serioasa, cu izvoarele inaintea sa, nu e de gandit, caci ele sunt prea
multe). Eruditul are acum tot materialul adunat. Ce-i ramane?

    Dupa opera de munca, vine acum opera de inteligenta. Acest vorbeste in

chipuri deosebite asupra aceluiasi fapt; el e mai intotdeauna necomplet. Trebuie
deci unificat, impacat prin critica. Se fixeaza un rang intre izvoare; cele
nesemnificative se elimineaza. Se tine seama, pentru fiecare din ele, de cauzele
care au putut modifica adevarul intr-insele, de greselile copistilor (critica
paleografica), de particularitatile limbii si de colorarea pe care o are un anumit
cuvant, o anumita expresie la cutare cronicar (critica filologica). Fiindca nu
dorinta de a transmite adevarul a insufletit in total, si numaidecat. Unul a vrut sa
inalte pe un protector sau un prieten, sa creasca gloria poporului sau.
Invingatorul dintr-un izvor devine invinsul din altul; nu stim cum vor fi vorbit.
Persii de Marathon si Salamina, si istoricii unguri fac din batalia de la Baia o
victorie pentru regele Matias. Falsificatia adevarului atinge actul diplomatic ca si
cronica: daca pentru istoria relatiilor dintre Anglia si Franta ar fi ramas numai
unele acte oficiale ale Curtii engleze, s-ar fi putut crede ca regii Angliei au domnit
si dincolo de canal pana in secolul trecut. Un pretendent la Coroana Bosniei se
intitula rege al Bosniei si Valahiei. Dar afara de minciuna constienta, exista
greseala. Cutare a fost rau informat, cutare n-a priceput informatia: lipsuri de
stiinta si lipsuri de inteligenta destule. Chiar la oamenii cari au fost in aceeasi
situatie fata cu evenimentul, ramane influenta personalitatii proprii de eliminat
pentru critic. E acelasi tablou cu alte colori.

    Critica e facuta, istoricul are credinta sa asupra faptului, si-a format

convingerea. Ramane s-o spuie, si aici incepe opera de arta si de talent. Munca,
inteligenta si talent; toate trei trebuie sa le aiba adevaratul istoric. Dar insusirea
speciala a istoricului, de insusirea exclusiva a lui, cum cred sau voiesc sa creada
unii generalizatori, de "memorie", nu va veti mira ca nu vorbesc; caci prostia e o
putere impotriva careia, a zis un poet, si zeii lupta in zadar. In orice opera de
arta apartinand literaturii se deosebesc doua elemente, care amandoua trebuie
sa infatiseze un aspect armonic. Exista o armonie estetica a subiectului pe langa
armonia estetica a stilului, a formei. Un stil frumos, nu da singur operei pe care o
imbraca caracterul de frumusete estetica, precum frescele sau statuile nu
formeaza singure frumusetea unei cladiri.

    Pentru ca o opera istorica sa implineasca conditia frumusetii, autorul ei trebuie

sa-si unifice, sa-si intregeasca materialul adunat si cernut prin critica. Izvoarele
nu dau tot; din ceea ce dau ele, insa, istoricul isi poate reprezenta, mai mult sau
mai putin adecvat, faptul intreg. Aceia a caror viata constituie cuprinsul istoriei,
au fost oameni si din cunoasterea felului de a cugeta si simti al omului, fel care
nu s-a schimbat atata cum se crede de unii in decursul veacurilor, se
desavarsesc si se lumineaza datele izvoarelor. Evenimente similare ajuta si ele la
intelegerea lucrului petrecut. Antecedentele urmarite, faptele concomitente
proiecteaza apoi lumina lor asupra-i. Razimat pe toate aceste adevaruri, istoricul
adevarat isi infatiseaza faptul, il creeaza din nou, "in sine", prin "fantezie".

    In aceasta recreare a trecutului, el trebuie sa fie insa cu multa paza. Daca,
precum am spus, mecanismul gandirii si generalitatea sentimentelor nu se prea
schimba, epocile isi au fiecare deosebite medii intelectuale, se misca in
atmosfere deosebite de idei. Pe urma, o identitate absoluta a sentimentelor in
doua timpuri n-a fost niciodata. Cu drept cuvant s-a imputat istoriografiei
secolelor precedente "lipsa de simt istoric", dispozitia de a vedea in toata istoria
motive analoage cu acelea care determinau viata omenirii in timpul cand se
scriau operele. Astfel, pentru Herodot, de pilda, viata barbarilor era numai un
grad inferios al vietii elenice, si nu o viata cu totul deosebita. Pentru un om din
veacul al XVIII-lea, inceputurile entuziaste ale religiilor, sectarismul fervent si
sincer al neofitilor era confundat cu setea de placeri si de dominatie, cu ipocrizia
cucernica de care erau insufletiti in acel veac reprezentantii lui Dumnezeu pe
pamant. Acel mare cuvant de credinta al cruciadelor, acea indignare a omului
convins de adevarurile crestinismului impotriva celor ce profanau prin stapanirea
lor Mormantul Mantuitorului erau niste farse inscenate de calugari sarlatani.
Adanci greseli, care fac din cetirea lucrarilor pe care le deformeaza o sarcina
neplacuta si iritanta. Fara o facultate de comprehensiune larga si toleranta nu
poate exista un istoric vrednic de acest nume si, deci spiritele inguste, oricat de
puternice ar fi ele, nu sunt potrivite niciodata pentru studii de aceasta natura.

    Acuma, cand istoricul are faptul inaintea ochilor, intreg si nefalsificat prin
reminiscente de ale prezentului, ii ramane sa-l comunice altora prin scris.

    Stilul in istorie a suferit dese variatii. Pentru a vorbi numai de timpuri mai
apropiate, secolul trecut atribuia acestui stil insusiri anumite de "demnitate",
care nu se mai cer de multa vreme. Istoria era inca numai zugravitoarea eroilor,
si acestia apareau cu conturul neaparat pe scena. Amanuntele care determina si
coloreaza figura personagiilor erau inlaturate fara de mila. Vechea istorie nu
cunostea decat generalitatile maiestoase, caracteristicile solemne, declamatiile
grave si stilul convenabil.

    Cu totul astfel astazi. Se prefera stilul nervos, imbracand fapte multiple, care
trebuie sa fie inainte de toate caracteristice. Traditia retorica s-a pastrat numai
in unele tari ca Italia sau Spania. Umflatura se intalneste aiurea numai in
lucrarile unor diletanti. Stilul e sobru, dar vioi, caracterizarea bogata si
indrazneata.

    Cum vedeti, multe sunt conditiile pe care trebuie sa le intruneasca istoricul, si

e greu sa le intalnesti reunite la acelasi om. De aceea nu toti cei ce scriu istoria
sunt istorici. Pe langa acestia sunt diletantii si popularizatorii care n-au baza
materiala de nevoie sau nu supun la critica "proprie" izvoarele. Operele lor n-au
decat o insemnatate personala pentru cei dintai, educativa pentru ceilalti.
Dimpotriva, raman foarte utile lucrarile acelora cari, lipsiti de facultatea artistica,
poseda insusirile ce raman. Acestia sunt eruditii, lucratorii harnici, de a caror
munca pregatitoare publicul intins nu-si da macar seama. Ei ajuta sarcina
viitorului istoric, prin temeliile obscure ale cladirii ce se va inalta mai tarziu de
catre istoric, care si el, la randul lui, nu poate fi complet, dar nu e insusi un
erudit!

    In randurile rare ale istoricilor nu poate patrunde orisicine. O folositoare viata
intelectuala de erudit o pot trai insa toti cei ce au inteligenta si-i simt dorinta de
lucru. De-ar iesi multi ca aceia si dintre domniile voastre!
 NICOLAE TITULESCU (1882 - 1941)

Cel mai de seama diplomat roman s-a nascut la 4 martie 1882 la Craiova. Tatal sau, Ion
Titulescu, avocat, s-a numarat printre reprezentantii autoritatilor din Craiova fiind, rand pe
rand, prefectul jud. Dolj, presedintele Curtii de Apel din Cetatea Baniei si deputat in parlament
sub guvernul lui Ion Bratianu. Din pacate, el moare cand fiul sau abia implinise un an si
jumatate. :: mai multe despre Nicolae Titulescu

"Dinamica Pacii"
Progresul ideii de pace
 

"Dinamica Pacii"
 In interesanta lucrare a lui Woolf "International Government", aparuta in timpul
razboiului, inainte de constituirea Societatii Natiunilor, exista un pasaj de care
imi amintesc mereu si pe care, ingaduiti-mi, sa-l redau pe scurt:

    "Fiecare din noi s-a nascut sa fie "realist", fie un "idealist insuportabil" cei din
urma fiind usor de recunoscut dupa manifestarile lor ciudate".

    "In prima categorie vom cuprinde, pe langa acei domni care scriu articole de
fond din ziarele noastre, pe Trasimac, Cleon, Pilat din Pont si altii. In a doua
categorie se situeaza Socrate, Platon, Voltaire et id genus omne. Pe langa
aceasta mai constatam un fapt interesant si anume ca realistul de maine
pledeaza aproape intotdeauna pentru un tel pentru care idealistul de astazi este
luat in ras sau spanzurat".

    M-am intrebat adesea dacs acestor doua categorii nu ar trebui sa li se mai

adauge o a treia, aceea a "idealistilor infaptuitori". Inteleg prin acestia pe acei
barbati care, asemeni ganditorilor puri, tind spre absolut, dar sunt, in acelasi
timp, siliti, sa-si asume raspunderea unor insarcinari politice. Ei trebuie sa
recunoasca, de aceea, ca desi orice ideal este in sine o realitate in devenire,
transpunerea sa in materia se poate infaptui numai tinand seama de toate
elementele dependente care conditioneaza comunitatea umana la un moment
dat si sa recunoasca, totodata, ca legea triumfului oricarui ideal este legatura sa
constanta cu timpul.

    Va marturisesc ca raspunsul meu la aceasta intrebare este cu totul afirmativ.

Astfel n-as putea intelege cum de nu s-ar putea disciplina fortele antagoniste
care actioneaza in lume. Va marturisesc de asemenea ca credinta mea in
existenta acestei a treia grupe de care pomeneam - si in care cuprind, asa cum
banuiti dv., pe creatorii actualei organizatii a pacii - este confirmata de faptul ca
ii vad pe acestia expusi la atacuri atat din partea idealistilor cat si din partea
realistilor de astazi.
    Primii ii acuza ca n-au realizat nimic, pentru ca raman in permanenta legati de
mentalitatea din trecut, iar ceilalti le imputa ca ar fi vizionari si ca substituie
realitatilor politice cuvinte condamnate pentru totdeauna sa ramana fara
rezultat.

    Aceste atacuri atat de diferite sub raportul cauzelor si totusi atat de

concordante sub raportul telurilor si concluziilor, mi se pare ca n-ar trebui sa
produca in nici un caz un sentiment de confuzie, ci mai degraba un sentiment de
echilibru, deoarece ele confirma ideea ca omenirea merge inainte fara sa incerce
aventura, ci in pas lent ca sa lase timp gandirii sa cunoasca atat miscarea cat si
tendinta conditiilor.

    Poate ca in lume nu e inca pace, insa omenirea merge in intampinarea ei.

Pacea este in realitate un fenomen de miscare. Ea este ceva viu care se
infaptuieste treptat. Pacea nu este nici odihna, nici delasare. Pacea este numai
un scop, o directie! Dar, in directia aceasta realizarea este deja conturata iar
drumul ca si parcurs, de indata ce s-a pornit pe el.

    Totul depinde de faptul ca ritmul progresului sa fie asigurat.

    Daca am vrea sa miscam un obiect catre un punct determinat, fara sa-l

zdruncinam, de ce factori ar trebui sa tinem seama? De patru: 1) rezistenta la
frecare; 2) forta care da nastere miscarii; 3) eliminarea oricarei forte care ar
putea impiedica miscarea; 4) timpul.

    Dinamica pacii este supusa acelorasi legi.

    Rezistentei la frecare ii corespunde organizarea pacii prin legile internationale;

fortei care imprima miscarea, ii corespunde cea mai mare forta a lumii, adica
gandirea; eliminarii fortei contrare care ar putea impiedica miscarea initiala, ii
corespunde necesitatea de a situa legea internationala recunoscuta, deasupra
oricarei necesitati subiective, oricare ar fi forma pe care ar imbraca-o aceasta;
ramane, in sfarsit, timpul, factor comun, care singur, in sistemul ritmului va
putea aduce contopirea intereselor contrarii care caracterizeaza evolutia.

    Exista, in actuala situatie din lume elemente care ar putea asigura un progres
normal al relatiilor dintre oameni spre acel stadiu in care forta brutala isi va
pierde din ce in ce mai mult preponderenta in reglementarea conflictelor dintre
natiuni?

    Sincer, cred ca da, insa cu conditia de a ne patrunde de semnificatia - as

spune de valoare simbolica - a realizarilor dobandite, si de a ne supune marilor
obligatii pe care ele ni le impun.

    De la razboiul cel mare incoace, ne complacem prea mult in psihologia

fauritorilor de lumi noi. Suntem prea dispusi sa consideram realizarile de pace
din ultimii zece ani ca lucrari care, in sine, reprezinta si inceputul si sfarsitul. Ca
urmare a acestei intelegeri partiale a situatiei ne gasim adesea neinarmati in fata
valului crescand al scepticismului nimicitor, daca consideram ca nu-i puteam
opune acestuia decat fragilitatea unor creatii pripite, mai mult sau mai putin
artificiale.

    Orice am spune, nici Societatea Natiunilor, nici pactul Kellogg, nici vreun alt
pact similar, nu reprezinta inceputuk unei noi randuieli a lumii sau sfarsitul celei
care a fost. Ele sunt rezultatul unei lungi evolutii si, in consecinta, inceputul
uneia noi. Pe plan politic ele reprezinta organizatia juridica a unei comunitati
internationale cum a existat si inainte in domeniul cultural, economic si social.

    Esti de-a dreptul surprins sa constati cat de mult, initiativa celor interesati, a
internationalizat lumea care a pornit razboiul cel mare.

    Acorduri in cele mai variate probleme; organizatii permanente de export, care

activeaza in parte alaturi de administratiile de stat, in parte independent de
acestea sub forma de Congrese sau Conferinte, stau marturie a infaptuirilor
precise si foarte inaintate a unei multilaterale si active comunitati internationale.
Aceasta comunitate ajunsese atat de lozinca ei: "Capitalul, fiind international, nu
va ingadui razboiul", ne-a adormit intr-o multumire deplina.

    Insa evenimentele ne-au rapit brusc aceasta iluzie.

    Ce inseamna aceasta? Ca ne-am inselat cu privire la orientarea acestei

miscari? Nicidecum! Ne-am inselat doar asupra presupunerii ca o astfel de
comunitate internationala si-ar fi putut asigura singura existenta, daca cel mai
important factor psihologic, factorul politic, ii scapa de sub influenta.

    Din punct de vedere politic, la izbucnirea razboiului, care era situatia in lumea
internationalizata in atat de multe privinte?

    Lumea care nu mai recunostea frontierele, in dorinta de a efectua schimburi

de marfuri cat mai numeroase, era impartita in state considerate niste puteri
absolute si nelimitate, constiente de sine, cu constitutii si guverne proprii.
Aceasta conceptie era totusi o victorie a libertatii fata de atotputernicia
feudalismului, cu atat mai mult cu cat se infaptuise separarea dintre stat si
biserica. Nazuinta catre centralizare corespundea unei mari necesitati, mai ales
pentru ca ea asigura statului o deplina independenta fata de acele corporatii
autonome prin care fortele reprimate ale trecutului ar fi putut sa mai apara. Pe
de alta parte, nu este mai putin adevarat ca privita din punct de vedere
international, aceasta conceptie asupra statului aduce cu sine dreptul de a purta
razboaie, ca un atribut nelimitat al suveranitatii.

    Astfel a luat fiinta, in zilele noastre si sub ochii nostri, o contradictie izbitoare
intre realitatea social-economica si conceptia politica.

    Din aceasta contradictie a iesit razboiul cel mare.

    Organizatia internationala a pacii, pe care si-a dat-o lumea in ultimii zece ani,
urmareste sa puna capat acestei contradictii.

    Daca privim lucrurile sub acest aspect, suntem in masura sa intelegem mai
bine, critica pe care au provocat-o noile legi. Din acest punct de vedere putem fi
linistiti si in privinta completarii pe care o reclama aceasta organizatie: de indata
ce razboiul a fost ingradit ca institutie legala, lumea capata mai multe
perspective pentru ea insasi si manata de o crescanda comunitate de interese,
gaseste in creatiile juridice si abstracte, substanta vie care sa umple golurile
ramase.

    Pentru a impiedica razboiul ca fenomen social, trebuie sa incepem prin a-l

desfiinta ca institutie legala. Spre acest prim ideal trebuie sa tinda noile legi
internationale despre pace.

    In ce masura a fost atins acest scop, pana acum?

    Pentru a ne da seama de aceasta sa cercetam deopotriva critica realistilor de

astazi, si pe cea a idealistilor. Vom cita numai cele mai importante argumente,
asa cum au fost expuse de cei mai buni vorbitori. Sa le analizam afirmatiile. Este
o metoda mai sigura decat de a ne asculta pe noi insine. In felul acesta vom
intelege mai usor si mai exact necesitatea reluarii vechiului proces prin care
lumea contemporana se grabeste sa considere ca ceva terminat, ceea ce ar
putea sa reprezinte numai o realizare istorica.

    Presupun ca latura tehnica a problemei este cunoscuta si de aceea ma voi

multumi sa amintesc doar ca orice litigiu care ameninta sa rupa legaturile dintre
doua state, trebuie supus spre judecare in mod obligatoriu prin intermediul
Societatii Natiunilor, fie unei comisii de arbitraj, fie Consiliului Societatii
Natiunilor. Aceasta din urma va incerca sa mijloceasca o intelegere intre cele
doua parti. In orice caz, nici un stat nu poate recurge la razboi mai inainte de trei
luni de la data publicarii raportului. Aceasta este esenta Pactului Societatii
Natiunilor.

    Statele declara solemn in numele popoarelor lor ca condamna razboiul ca

metoda de rezolvare a conflictelor internationale si renunta la el atat timp cat el
reprezinta un instrument de politica nationala in relatiile dintre ele.

    Aceasta este esenta tratatului care s-a semnat la Paris la 27 august 1928 si
care este cunoscut sub numele de Pactul Kellogg, Pactul Briand-Kellogg sau
Conventia de la Paris.

    Ce spun realistii de astazi despre aceasta noua organizare?

    Primul aspect important este ca recunosc ca rezolvarea problemei razboiului

ca institutie legala, poate influenta razboiul ca fenomen social si ca legislatia
internationala, in anumite conditii exprese, pe care se silesc sa le indice cu
precizie, poate servi ca baza pentru o pace durabila.

    Al doilea aspect interesant pe care trebuie sa-l semnalam este ca pactul
Societatii Natiunilor este mai bine vazut de ei decat pactul Kellogg. Aceasta
realitate este interesanta insa explicatia psihologica este mai importanta.
Societatea Natiunilor are la activul sau o activitate de peste 10 ani. Zece ani nu
insemneaza nimic intr-un proces de dezvoltare. Si totusi putem spune ca 10 ani
de practica sunt suficienti pentru a permite o apreciere mai buna decat aceea pe
care o formulam despre lucruri care au o vechime de numai cateva luni.

    Factorul timp joaca un rol atat de puternic - si aici ma refer la cei mai severi
dintre criticii realisti - incat acestia nu numai ca recunosc ca crearea unei comisii
permanente de arbitraj international, legata de sistemul de acorduri, micsoreaza
simtitor pericolul de razboi, dar merg pana intr-acolo incat amintesc in mod
elogios de pactul din 1924 care are si el o vechime de 5 ani. Si aceasta in ciuda
greutatilor ivite cu definirea notiunii de agresor. In acelasi timp se admite ca
meritul nepieritor al acestei incercari - invechita astazi - se bazeaza pe faptul de
a fi stabilit un punct de vedere a carui autoritate se va impune oricarei actiuni
viitoare, de la care nu se va putea abate nimeni.

    Pe de alta parte, nimeni nu este inclinat sa acorde Pactului Kellogg

circumstante atenuante si nimeni nu se sfieste sa considere aceasta noua
incercare drept un act a carei valoare nu va depasi niciodata caracterul unei
bunavointe si care, practic vorbind, nu poate fi considerat un progres.

    Deoarece pentru moment, repet, problema consta in a desfiinta razboiul ca

institutie legala, imi permit sa va expun, in aceasta privinta, o parere diametral
opusa.

    Critica pe care realistii de astazi o aduc Societatii Natiunilor se poate grupa in

doua puncte principale:

    Pactul ingreuneaza izbucnirea razboiului, dar nu exclude razboiul ca institutie

legala in cadrul dreptului gintilor; pactul nu contine o solutie obligatorie pentru
rezolvarea litigiilor internationale, si nici vreo solutie pentru orice litigiu, fara
deosebire.

    Prin Conventia de la Paris s-a remediat prima greseala care se imputa

Societatii Natiunilor.

    Pactul Societatii Natiunilor nu exclude razboiul in toate cazurile. Dupa parerea

juristilor, patru zunt cazurile in care razboiul continua sa existe ca institutie
legala: primul este acela in care un stat declara razboi in temeiul unui arbitraj, al
unei hotararia Consiliului sau al unui raport unanim a acestuia (sau al unei
rezolutii votate de Adunarea generala a Societatii Natiunilor, cu majoritate
necesara impotriva unuia sau a mai multor state, care nu s-ar supune hotararilor
luate). Dar aceasta dupa expirarea unui termen de trei luni.

    Al doilea caz este acela al unui stat care recurge la razboi, deoarece Consiliul
n-a putut ajunge la o hotarare adoptata in unanimitate sau Adunarea n-a votat o
rezolutie cu majoritatea necesara. In acest caz pactul prevede ca statele isi
rezerva dreptul sa actioneze asa cum vor crede de cuviinta pentru mentinerea
dreptului si justitiei.

    Al treilea caz se produce cand "un diferend intre parti este considerat de una
din ele ca apartinand dreptului sau intern si este confirmat de Consiliu, ca atare";
intr-un asemenea caz Consiliul nu intervine iar pactul nu interzice razboiul.
    Al patrulea caz este acela al unui conflict intre un stat membru al Societatii
Natiunilor si un stat nemembru, care nu accepta sa supuna litigiul hotararii
Societatii Natiunilor. In acest caz statul membru este liber sa aleaga calea
razboiului.

    Acestea sunt ceea ce s-ar putea numi carentele pactului Societatii Natiunilor.
Ele sunt atat de numeroase si de asemenea amploare ca in curand se va
constata ca este foarte redus domeniul in care razboiul este cu adevarat
desfiintat prin pact.

    Daca retinem toate acestea putem mai bine aprecia ce ar insemna din punct
de vedere practic si juridic nu pactul Briand-Kellogg sau pactul Societatii
Natiunilor, luate separat, ci alaturarea si suprapunerea acestor doua intelegeri.

    Pentru marea majoritate a Natiunilor care sunt in acelasi timp si semnatarele

celor doua pacte, Conventia de la Paris insemneaza nici mai mult nici mai putin
decat renuntarea la razboi in cele patru cazuri pentru care pana acum a existat o
reglementare legala.

    Pactul Kellogg poate fi deci invocat inaintea Consiliului Societatilor Natiunilor

sau a Arbitrajului de la Haga ca sa se combata dreptul legal la razboi, asa cum
rezulta el din prevederile Pactului Societatii Natiunilor.

    Acest torent de vorbe de o uimitoare simplitate cum este considerat de unii

Pactul de la Paris, insemneaza, tradus in limbajul dreptului international,
urmatoarele obiective practice:

    a) Interzicerea razboiului pentru membrii Societatii Natiunilor in cele patru

cazuri, in care pactul din 1919 n-a reusit sa limiteze dreptul legal la razboi.

    b) Extinderea renuntarii la dreptul legal de a purta razboi si la statele care nu

sunt membre ale Societatii Natiunilor.

    c) Obligatia de a nu se opune in viitor masurilor luate de Societatea Natiunilor

pentru evitarea razboiului; caci daca exista o solidaritate legal organizata in
vederea unei actiuni, asa cum o prevede art.16 al Pactului, atunci exista cel
putin si o solidaritate din partea tuturor semnatarilor Pactului Kellogg de a nu se
opune primei obligatii, care nu este altceva decat realizarea celei de-a doua. Si
aceasta nu pe timp limitat, ci pentru totdeauna, deoarece atat retragerea cat si
denuntarea nu sunt prevazute in Pactul Kellogg.

    Trebuie sa recunoastem ca in ciuda pactului Kellogg, razboiul mai este posibil

in trei cazuri: legitima aparare; violarea tratatelor de una sau mai multe din
puterile semnatare si, in sfarsit, necesitatea de a se acorda mai multa autoritate
prevederilor art.16 din Pact.

    In cadrul acestor limite, razboiul ramane valabil fie in cazul legitimei aparari,
care pe de o parte nu a fost desfiintata nici in viata individului izolat, fie ca o
sanctiune a colectivitatii impotriva acelora care au incalcat legile recunoscute, si
care reprezinta, dupa parerea multora, cel mai eficace mijloc de a le asigura
respectarea aplicarii.

    Acum 10 ani, comunitatea internationala aducand pentru prima data in

discutie, sub forma unei actiuni politice a tuturor statelor, fara deosebire,
problema dreptului de a declara razboi, a tratat destul de timid aceasta
problema. Ea s-a limitat atunci numai la posibilitatea de a ingreuna izbucnirea
razboiului, neavand curajul sa-l declare nelegal. Cinci ani mai tarziu, gratie
eforturilor care au dus la incheierea protocolului din 1924, s-a ajuns la calificarea
razboiului de agresiune, drept crima. Iar dupa zece ani razboiul este pus in afara
legii. Nu, nu sunt cuvinte goale si rasunatoare, cuvintele pe care le-au adresat
omenirii semnatarii pactului de la Paris. Ele sunt realitati vii care inchid un ciclu
din care se va forma un altul mai nou si mai larg.

    Pe de alta parte, este adevarat ca Pactul Kellogg, nu schimba cu nimic

reglementarea pasnica a conflictelor internationale asa cum a fost stabilita prin
Pactul Societatii Natiunilor. Dar daca Pactul Kellogg, a completat in mod fericit
Pactul Societatii Natiunilor, in privinta renuntarii la dreptul legal de a purta
razboi, el trebuie completat la randul lui, in privinta aplanarii pasnice a
conflictelor, cu toate legile internationale pe care le-a randuit omenirea in
temeiul pactului Societatii Natiunilor si in urma activitatii neobosite a acesteia.

    Este o satisfactie sa constati ca propunerile comitetului de securitate si

arhibraj, asa cum s-a hotarat intr-a noua Adunare generala, au fost primite
favorabil si sunt considerate ca un progres efectiv fata de Protocolul din 1924.

    Dar, se spune: nu exista rezolvare obligatorie si legala pentru toate

problemele juridice, tinand seama de posibilitatea si de jocul rezervelor si nu
exista o instanta recunoscuta pentru aplanarea conflictelor de natura politica.

    In privinta primei obiectii, sunt de acord sa recunosc, ca, pentru moment,
problema rezervelor poate stanjeni sistemul de arbitraj international in privinta
chestiunilor de natura juridica.

    Precizez "pentru un moment", deoarece, conform legii evolutiei, notiunea de

arbitraj in relatiile internationale isi croieste un drum din ce in ce mai larg. De
altfel si criticii recunoscuti, care formuleaza astfel de obiectiuni, sunt de acord ca,
prin noi eforturi, se va ajunge, pe calea arbitrajului, la aplanarea pe cale pasnica
a tuturor problemelor juridice si la executarea aproape singura a deciziilor
pronuntate.

    Eu nu pot sa admit ca nu exista o instanta recunoscuta pentru aplanarea

conflictelor de natura politica. Dimpotriva, sustin ca nu poate exista un conflict,
nici acum, nici in viitor, nici in realitate, nici inchipuit, ca nu exista un conflict
latent sau unul deschis, care sa nu-si gaseasca judecatorul pe baza unei legi
internationale, recunoscute si exercitata de marea majoritate a statelor, care
alcatuiesc Societatea Natiunilor.

    Sunt insa critici care se ridica chiar impotriva acesteia: ca ar fi incapabila sa

aplaneze conflictele si, mai putin inca, de a le impiedica; ca in toate cazurile ar fi
stingherita din cauza calitatii necorespunzatoare a dreptului pe care este nevoita
sa-l aplice.

    Unde am ajunge daca fiecare din noi ar substitui judecatorul fixat de

comunitatea internationala, prin judecatorul pe care il prefera sau daca ar inlocui
dreptul stabilit de comunitatea internationala cu propiul sau drept?

    Departe de mine gandul de a combate critica formulata impotriva permanentei

evolutii, pe care o reprezinta institutia de la Geneva; ea n-are nevoie de
apararea mea. Voi spune doar atat:

    Chiar daca Societatea Natiunilor ar avea toate lipsurile care i se reproseaza tot
n-am putea s-o inlocuim cu altceva. Ea este rezultatul unei intelegeri intre 54 de
state. Organizarea ei nu trebuie adusa mereu in discutie, caci riscam sa pierdem
si putinul care s-a obtinut. Ca sa asezam relatiile internationale pe baze juste si
folositoare asa cum este de dorit, trebuie sa actionam in interesul Societatii
Natiunilor si in limitele normelor ei constitutive.

    Numai in cadrul Societatii Natiunilor si in cadrul legilor ei se poate realiza

dinamica miscarii. In afara Societatii Natiunilor si impotriva ei se realizeaza
numai dinamica prabusirii. Intre o organizare defectuoasa pentru mentinerea
pacii si razboi, eu aleg pe prima. Da la semnarea Conventiei de la Paris, nu mai
este posibila o alta alegere.

    Daca spun aceasta, nu ma multumesc sa repet public o obligatie asumata

legal. Imi exprim profunda convingere ca razboiul niciodata, dar absolut
niciodata, nu va mai insemna rezolvarea unui conflict. In cel mai bun caz, intr-un
razboi victorios, se vor schimba numai datrele problemei; nemultumitul de maine
este substituit nemultumitului de azi. Unui razboi purtat in numele dreptatii, ii va
urma un alt razboi in numele dreptatii. Si asa mereu, fara sfarsit. Cu ce pret? Cu
un pret neinchipuit de mare pe care trebuie sa-l plateasca toata omenirea pentru
interesele personale ale unuia sau mai multor dintre membrii ei.

    Daca compar opera practica a organizatorilor de azi ai pacii cu critica pe care

realistii de azi o aduc acestei opere, constat ca cei dintai pun pacea mai presus
de orice si, totodata, lasa in seama timpului sa precizeze conditiile justitiei
obiective. Cei din urma pun justitia subiectiva mai presus de toate si, crezand ca
slujesc pacea ca niste realisti, creeaza conditiile psihologice pentru un nou
razboi, care le poate aduce, tot atat de bine, victoria sau ruina.

    Daca insa realistii de astazi recunosc, cel putin, ca razboiul poate fi influentat
prin legile internationale, intocmite, bine inteles, conform conceptiei lor, ce sa
mai spunem despre idealistii de astazi, care neaga orice eficacitate organizatiei
actuale, pentru ca nu desfiinteaza suveranitatea fiecarui stat si nu alunga
sentimentul national?

    Cat timp nu se reglementeaza aceste probleme fundamentale, se pare ca

suntem condamnati sa ne consumam pasiunile pentru incheierea de tratate
impotriva razboiului si veniturile pentru pregatiri de razboi.

    Am nutrit intotdeauna o profunda simpatie pentru idealisti si recunosc cu

placere ca in formulele lor generoase se oglindeste realitatea de maine spre care
nazuim noi toti, mai mult sau mai putin constient.

    La un moment dat cand miscarea inainteaza atat de incet incat ai impresia ca
bate pasul pe loc, idealistii se expun pericolului unic de a fi sustinuti sau atacati
pentru ideile pe care le sustin. Iar atunci cand ti se pare ca traieste din plin,
pentru idealisti exista un alt pericol acela de a fi intrebati asupra posibilitatii de
aplicare practica a ideilor lor, asupra metodelor prin care inteleg sa le realizeze.

    Nici cel mai intelept reformator nu este decat un individ, ingradit de timp si
spatiu iar materia, asupra careia isi exercita influenta, constituie o lume
concreta, asa cum a faurit-o istoria; aceasta inseamna ca sunt oameni in care se
perpetueaza fortele trecutului si in care se dezvolta lent fortele care pregatesc
viitorul.

    Sa fie oare suveranitatea statelor o piedica in calea pacii? S-ar putea
intampla, deoarece razboiul, chiar daca o recunoastem sau nu, este rezultatul
unei certe structuri social-politice. Insa a recomanda in conditiile actuale abolirea
independentei nationale drept leac pentru pacea vesnica, inseamna nu numai sa
recomanzi o reteta, inadmisibila, ci sa arunci lumea in haos si anarhie, daca s-ar
porni pe un asemenea drum; pentru ca nu cunoastem noua organizatie, care ar
trebui sa stapaneasca atunci, nici ca o realitate, nici macar sub forma de proiect.

    Sa fie oare sentimentul national o piedica in calea pacii? Si asta este posibil,
deoarece reactiile pe care le produce, sunt leac pentru o pace vesnica,
distrugerea sentimentului national, nu este numai o imposibilitate, ci si a lipsi pe
om de cel mai insemnat suport al individualitatii lui actuale.

    Prin urmare, daca independenta statelor si sentimentul national nu pot si nu

trebuie sa fie abolite, ele pot fi dirijate in asa fel incat sa aiba conjuctura actuala,
o participare folositoare, fara exagerari, care sa constituie o amenintare pentru
pace. Legile internationale create pentru organizarea pacii raspund acestei
directive. Lupta culturala trebuie sa slujeasca acestui scop, care este menit sa
modifice psihologia umana, prin introducerea treptata in constiinta a instinctelor
sufletesti, inca insuficient de conturate. Desigur ca aceasta lupta culturala ne va
dezvalui slabiciunile, conditiile si limitele primelor succese ale comunitatii
internationale, in lupsa ei pentru pace. Dar a face lumea sa creada, ca de 10 ani,
este purtata cu vorba, a prezenta lumii drept un miraj ceea ce s-a obtinut prin
eforturi comune ale tuturor statelor, fara deosebire, nu este numai periculos, dar
si inexact.

    Ce au devenit, in realitate, in ultimul timp notiunile clasice de suveranitate si

independenta a statelor, mai ales sub influenta ultimei legislatii pentru
organizarea pacii? Pentru acel care vrea numai sa auda, ele stau la fel de
neclintite ca din totdeauna. Dar pentru cel care poate sa vada, ele si-au plecat
capetele.

    De fapt, nimic nu este mai interesant decat eforturile depuse pentru a se gasi
o tehnica adecvata dreptului international, de cand vechile notiuni se ciocnesc cu
realitatile, pe care le reprezinta noile legi de organizare a pacii.

    Juristii, mai independenti decat politicienii isi dau toata silinta sa-si adapteze
stiinta lor noilor realitati.

    Nu este in intentia mea sa comentez preocuparea juristilor din sec. al XX-lea
care trebuie sa gaseasca o alta formula pentru a inlocui constructia juridica a
relatiilor internationale asa cum a fixat-o Grotius la inceputul secolului al XVII-
lea. Opera isi continua drumul si se va incheia atunci cand toate consecintele
marelui razboi - si nu numai o parte din ele - vor fi fost infaptuite.

    Suveranitatea statelor, care altadata era inteleasa ca o putere absoluta, incat

unele minti se credeau indreptatite sa nege, in general, existenta unui adevarat
drept international, este astazi indeobste considerata ca o vointa care se
autolimiteaza in virtutea propriei sale independente.

    Nu vreau sa ma opresc la obiectiunile pe care o astfel de conceptie le trezesc

juristilor progresisti pentru care suveranitatea reprezinta doar autoritatea de a se
putea misca liber in limitele fixate de drept, adica o oarecare competenta proprie
guvernelor in baza dreptului international.

    As dori, dimpotriva, sa precizez conceptia pe care o au cei mai multi dintre
politicienii de astazi.

    Cele trei elemente care caracterizeaza comunitatile sociale, si care au

dobandit personalitate deplina, sunt: legea, autoritatea, puterea. Astazi ele
toate, se intemeiaza pe notiunea de stat. Prin mijlocirea statului, aceste trei
elemente se proiecteaza pe arena internationala.

    Inlauntrul actualei organizatii a comunitatii internationale, nu exista loc pentru

un suprastat. Acesta este inlocuit printr-o asociere voluntara a statelor
independente, care-si iau obligatia de a se supune legilor stabilite de ele insile, in
virtutea propriei lor suveranitati.

    Este interesant de remarcat ca actuala notiune de comunitate internationala

se aseamana in unele privinte cu notiunea pe care o defineste Kant in lucrarea sa
"Eseuri asupra pacii vesnice" in care demonstreaza ca pacea nu se poate sprijini
pe un singur stat, ci numai pe o asociatie de state.

    De aceea dreptul international apare astazi, pentru toti, mai ales o lege de
coordonare, nu de subordonare, iar pozitia fiecarui stat in parte, fata de celelalte
state o pozitie de independenta, nu de dependenta.

    Legislatia care carmuieste astazi statele se poate imparti in doua sfere

distincte dar unite totusi intre ele: dreptul intern, ca expresie a puterii statului
fata de supusii sai; dreptul international ca expresie a unei intelegeri intre puteri
libere si egale. Ambele grupe au un continut diferit, dar dreptul international
manifesta tendinta crescanda de a se extinde la domenii care initial apartineau
dreptului intern. Aceasta este o conceptie indeobste recunoscuta.
    Sa recunoastem cel putin, ca momentul este rau ales.

    Mi se va raspunde, insa, ca razboiul nu se poate ingradi facand legi impotriva

lui, ci inlaturand cauzele care ii dau nastere.

    Desigur, cauzele razboiului trebuie studiate cu grija si cautate masuri eficace

de aparare.

    Dar ar fi o ciudata eroare de metoda sa se creada ca studierea cauzelor

razboiului ar trebui sa preceada abolirea acestuia ca stare ilegala in sine, oricare
i-ar fi cauzele sau scopul.

    In interiorul statelor crima a fost starpita nu prin studii de criminologie, care
aveau ca scop sa puna in evidenta cauzele crimei, ci prin legi care pedepsesc
crima ca atare.

    Intotdeauna si in toate formele societatii, codul penal a precedat studiul crimei

ca fenomen social. Fara indoiala una este legata de cealalta dar intotdeauna
legislatia a avut intaietatea.

    Insa, mai departe, mi se va raspunde: Cum poate legea, in conditiile actuale,

sa lupte impotriva revenirii razboiului, oricat ar fi ea de severa?

    In fond, aici este vorba de valoarea legilor internationale.

    Desigur ca nimeni nu-si inchipuie ca o pace vesnica se poate asigura pe

pamant numai prin aceea ce s-a infaptuit pana acum.

    Aceasta ar insemna sa crezi ca sarcina, pe care omenirea este chemata sa o

indeplineasca in decurs de cativa ani, a fost infaptuita prin niste simple iscalituri.

    Pe de alta parte s-ar putea contesta ca legislatia internationala este cel mai
important factor in realizarea scopului urmarit? Inainte de a se trece la o alta
intrebare, trebuie sa raspunda clar si categoric la aceasta. Daca legislatia
internationala nu-si va indeplini misiunea de a asigura pacea, atunci la ce alta
metoda s-ar putea recurge, in afara de forta.

    Insa daca aceasta din urma trebuie exclusa ca inadmisibila, ce alta lege
internationala ar trebui creata, daca nu aceea care desfiinteaza dreptul la razboi
ca institutie legala? Desigur, trebuie create legi in diferite domenii: economic,
cultural, financiar, militar, politic. Fiecare din aceste legi are conditii precise de
care depinde realizarea. Dar ca regula generala, toate aceste legi pot fi elaborate
numai intr-o colectivitate care crede in pace.

    Cum pot ele sa devina realitate, daca increderea in legea fundamentala, care
serveste de baza tuturor celorlalte pe care le dorim, este sistematic subminata?
Cum ar putea ele sa devina posibile, daca noi negam eficacitatea legii
internationale ca atare. Suntem antrenati intr-un infernal cerc vicios din care
putem scapa numai printr-un act al ratiunii sau printr-o catastrofa.
    Ce se reproseaza legislatiei internationale? Posibilitatea de a fi incalcata? Dar
care lege nu poate fi incalcata? Si de cand isi pierde o lege caracterul ei ca atare,
daca a fost violata?

    Lipsa de sanctiuni? De ce fel de sanctiuni este vorba? Sanctiuni aplicate prin

forta? Acestea sunt, desigur, cele mai eficiente si in vederea unor anumite
scopuri ele sunt de neinlaturat. Nu se poate spune ca nu exista dintre acestea.
Este adevarat ca ele nu au caracterul unei interventii automate, asa cum se
petrece in interiorul unui stat. Dar s-ar putea ajunge fara intarziere, suprastatul,
dupa modelul statelor nationale. E posibil asa ceva? Dar astazi nu ar fi el creat
prin legi internationale, care sufera de aceleasi lipsuri care se reproseaza legilor
deja existente?

    Intrucat aplicarea sanctiunilor dupa modelul vietii interne al unui stat, nu este
posibila sau ar putea fi aplicate numai prin legi care ar suferi aceleasi erori
organice ca si legile deja existente, ajungem la concluzia nu numai ca nu s-a
infaptuit nimic, dar ca nu se poate intreprinde nimic pe cale pasnica, nici azi, nici
maine, niciodata.

    Nu cunosc o eroare mai primejdioasa sau o influenta mai nefasta decat
supraestimarea puterii magice a eficacitatii legislatiei interne, si transpunerea ei
in domeniul legislatiei internationale, pentru a justifica cele mai inselatoare
concluzii.

    Aceasta inseamna o superficialitate antropomorfa dusa pana la cel mai inalt

grad.

    Nu, nici macar in viata interna a unui stat legea nu-si bazeaza autoritatea si
eficienta pe aplicarea brutala a fortei ci pe solidaritatea creata de necesitatile
sociale comune care in momentul cand devine constienta, se exprima sub forma
de legi. Cei interesati se supun la ceea ce se numeste lege din momentul cand
ajung la convingerea ca este in interesul lor sa o faca, pentru ca daca nu s-ar
supune, spiritele ar reactiona, ceea ce le-ar dauna mai mult decat supunerea in
fata legilor. Aceasta reactie se manifesta diferit de la caz la caz, si deosebit
pentru fiecare participant si care nu poate fi, nicidecum, confundata cu reactia
prin forta, constituie sanctiunea.

    Atat dreptul intern cat si dreptul international au, asadar, o sursa unica:
constiinta juridica a popoarelor, care acorda caracter obligatoriu regulilor
izvorate din solidaritatea lor. Legile interne, obiceiurile, tratate nu sunt decat
dovada unui drept preexistent.

    Comunitatea internationala este la randul ei si o societate concreta care se

misca intr-un ritm mai lent decat un stat de sine statator. Ea nu are inca o
personalitate deplina, care se dezvolta ca orice alta grupa sociala, pe de o parte
prin inmultirea relatiilor care-i stau la baza, pe de alta parte, prin cristalizarea
celor care exista intr-o forma legala.

    Legile internationale nu sunt deci structural deosebite de cele interne; ele sunt
simple realitati sociale transpuse in stadiul de constiinta.
    Eficacitatea unei legi oarecare, ori de unde am luat-o, nu se bazeaza exclusiv
pe sanctiunea prin forta.

    Exista o putere care sta mai presus de forta si aceasta este constiinta
solidaritatii umane. A sustine aceasta nu inseamna a te juca cu cuvintele, ci
inseamna a lua contact cu unica realitate vie care exista si care, este considerata
inexistenta, pentru ca se crede ca poate fi incalcata fara nici un pericol; pentru
ca nu i s-au analizat consecintele categorice; pentru ca ea ramane ascunsa
tuturor celor care cred ca viata consta numai din lucruri care pot fi numarate,
masurate sau cantarite.

    Aceasta este punctul hotarator care determina dinamica pacii, limitele si

mecanismul ei care ii permite sa se dezvolte pana la infinit prin realizari
succesive.

    In opera actualilor organizatori ai pacii este exprimat aproximativ tot ce a

ajuns la stadiul de maturitate, in constiinta publica de azi. Din aceasta cauza
opera rezista cu succes tuturor criticilor care i se aduc atat dintr-o parte cat si
din alta. Conducatorii statelor nu si-ar fi indeplinit misiunea daca n-ar fi
recunoscut regulilepe care constiinta publica le-a cerut cu hotarare. Dar ei si-ar
incalca si mai mult datoria daca s-ar stradui sa creeze reguli care inca nu exista,
sau mai ales care sunt in contradictie cu sentimentul general; noile norme
trebuie pregatite cu rabdare, in sensul indicat de regulile care au fost acceptate
pana acum.

    Lumea are in fata ei posibilitati nelimitate. Dar nimic nu poate fi efectiv

realizat atat timp cat nu vom recunoaste semnificatia deplina a tot ce am realizat
pana astazi si atat timp cat nu suntem patrunsi de importanta legii fundamentale
a dinamicii pacii.

    "Prudenta fata de realizarile noi, credinta ferma in tot ce s-a realizat".

    Gandirea are sarcina sa realizeze tot ce exista, sa hotarasca tot ce mai poate
fi facut, sa prevada ce va fi. Trebuie sa retinem ca dinamica gandirii are un ritm
mai lent decat dinamica sentimentului.

    Pentru ca evolutia se infaptuieste prin mase, nu prin indivizi.

    Lumea vrea pace! Dar vrem sa fim sinceri: atat timp cat omenirea se
gandeste la pace, ea se si intreaba daca aceasta dorinta va putea deveni
vreodata o realitate durabila.

    Dar, tocmai in momentul cand ne dam seama ca pacea poate fi obtinuta

numai printr-o legislatie internationala; in momentul cand recunoastem ca
aceasta nu reprezinta altceva decat fapte sociale transpuse in constiinta; in
momentul cand avem nevoie in cel mai inalt grad de fortele care au descoperit
aceste fapte si care lucreaza la fixarea lor in constiinta, constatam ca gandirea a
ramas ceva mai in urma.
    De ce ramane gandirea in urma? Pentru ca ea este ingradita de tot ce a
inradacinat adanc in ea, un trecut indelungat.

    Si totusi gandului ii revine obligatia de a indeparta din aceasta mostenire care
trezeste in noi sentimente contradictoriica speranta si teama, spaima si
insufletirea, tot ceea ce nu merge in pas cu ratiunea.

    Este razboiul de temut pentru ca pare unora cel mai sigur mijloc de a obtine
avantaje subiective? Gandirii ii revine sarcina de a dovedi ca in realitate este
vorba de o amagire, ca dintre toate indeletnicirile proaste, razboiul este cea mai
proasta indeletnicire.

    Este razboiul de temut, deoarece diferite motive il fac de neinlaturat?

Gandirea este aceea care trebuie sa faca si pe politician si pe omul de stiinta sa-
si uneasca mainile in aceasta cruciada impotriva raului.

    Este razboiul de temut, deoarece el ramane, orice am incerca un destin de

neinlaturat? Gandirea trebuie sa cerceteze de ce ar trebui sa fie asa.

    Cine poate sa ne dovedeasca aceasta? Istoria.

    Care este temeiul? Natura umana a carei lege este lupta.

    Istoria expune doar simpla legatura dintre conflict si solutionarea lor pe calea
armelor; din aceasta nu se poate formula o lege a naturii.

    In ceea ce priveste lupta insasi, este adevarat ca ea reprezinta o lege a

naturii. Viata intreaga este o lupta; lupta cu sine, lupta cu semenul tau, in sanul
colectivitatii, sau in cadrul statului.

    Dar lupta nu reclama cu necesitate distrugerea fizica a aproapelui.

    Si ce camp de batalie mai bun s-ar putea imagina, pentru a satisface inclinatia
naturala a omului spre lupta, decat o campanie impotriva tuturor prejudecatilor,
a tuturor superstitiilor, a tuturor ereziilor care ne tulbura sufletele, pentru a
putea descoperi apoi dupa fiecare batalie, in domeniul nelimitat al luptei pentru
idei, nu moartea, ci noi ratiuni de viata.

    Viitorul trebuie sa fie opera noastra!

    Pentru a putea infaptui aceasta, omul trebuie sa-si indeplineasca misiunea

care ii revine, aceea de a nu ramane inactiv la ceea ce i-a fost destinat de
natura.

    Fie ca omul politic sa-l asculte pe nemuritorul poet, care spune: lasati-ne sa
ne incercam posibilitatile sa parcurgem cu ratiunea, in sens invers, drumul pe
care ne conduce natura; lasati-ne sa transformam opera de necesitate, intr-o
opera a vointei libere; lasati-ne sa ridicam necesitatea fizica la rang de
necesitate morala.

Progresul ideii de pace

    Cum as putea sa va exprim mai bine, domnule Rector, recunostinta mea
pentru cuvintele prea binevoitoare cu care m-ati prezentat acestei distinse
adunari si cum as putea sa va multumesc mai bine, doamnelor si domnilor,
pentru calduroasa dv. primire decat incepand conferinta mea printr-un act de
sinceritate, printr-o adevarata marturisire?

    Marturisesc ca am avut ezitari sa primesc amabila invitatiune de a vorbi azi

in fata dv.

    Va voi spune numai doua din ratiunile care m-au facut sa ezit.

    Prima deriva din faptul ca sunt chemat sa fac, timp de o ora in limba
engleza o conferinta in stil universitar. Grea incercare pentru cineva care acum
cativa ani nu cunostea o vorba din limba lui Shakespeare si risca sa moara de
sete pentru ca nu stia cum se cere, pe englezeste, un pahar cu apa! Pentru a
invinge aceasta ezitatie si a-mi da curaj m-am gandit la multe lucruri
incurajatoare. Intre altele, mi-am spus: la Cambridge lumea trebuie sa aiba
spiritul international! Ei vor fi voiosi sa impuna urechilor lor un sacrificiu egal
cu cel ce impun eu gurii mele si astfel, ca buni oameni de stiinta, sa aiba
satisfactia de a constata ca, o data mai mult, legea compensatiunii universale
a operat!

    A doua ratiune de ezitare este de un ordin mai substantial. Am vorbit in

multe tari, indeosebi in tara dvs., am vorbit in multe mediuri, dar n-am vorbit
niciodata la Cambridge. Cum trebuie sa vorbeasca cineva la Cambridge? Iata o
chestiune care m-a torturat mult inainte de a veni aici! Desigur, nu trebuie sa
vorbesc ca un diplomat; aceasta am realizat-o imediat. Si n-as putea sa o fac
deoarece nu sunt unul din natura! Dar cum trebuie vorbit la Cambridge? Si
dupa multa rasgandire mi-am spus: in care din activitatile mele am ramas mai
mult eu insumi, daca nu in aceea de profesor universitar? Ei bine, voi vorbi la
Cambridge asa cum as vorbi studentilor mei la Bucuresti.Cer iertare
eminentilor profesori aici prezenti, daca le spun ca ei imi inspira mai putina
teama decat studentii!

    Profesorii au experienta vietii: ei sunt indulgenti! Studentii, dimpotriva, in

aspiratia lor catre absolut, sunt in toate tarile cei mai teribili judecatori!

    De aceea, stiu bine ca pentru aceasta conferinta rasplata care mi-ar face
cea mai mare placere e un lucru greu, foarte greu de obtinut. Ea ar consista in
certitudinea pentru mine de a sti ca o data conferinta terminata, studentii de la
Cambridge nu vor spune altora: "Ministrul Romaniei a voit sa ne vorbeasca ca
un profesor. Foarte bine! Din fericire, pentru noi, el este insa profesor la
Bucuresti, iar nu profesor la Cambridge".

    Dar daca am avut ezitari de a veni sa va vorbesc asta-seara nu am nici una

pentru a va raspunde la intrebarea care face obiectul prezentei conferinte: "A
progresat realmente pacea in ultimii ani si, daca da, prin ce mijloace?"
    In ciuda aparentelor, in ciuda actualei fragilitati, pacea a progresat in ultimii
zece ani, si aceasta datorita exclusiv actiunii constante a Societatii Natiunilor.

    Aceasta este un crez pentru mine. Un crez fara de care n-as putea rezista
greutatilor vietii. Dar nu e un crez orb. El e produsul imbinarii a doua facultati:
instinctul, profet al viitorului si ratiunea, calauza a prezentului.

    Cum am ajuns la acest crez? Aceasta as dori sa va explic.

    Ce este pacea?

    Este ea un cuvant? In asemenea caz, asistam la triumful pacii, caci

niciodata nu s-a vorbit asa de mult de pace, ca de la marele razboi incoace. S-
a vorbit chiat atat de mult de ea, incat unele spirite critice au asemanat pacea
cu sanatatea: nu vorbesti de ea decat cand esti pe punctul sa o pierzi!

    Este pacea, dimpotriva o simpla organizare legala contra razboiului? Si in

acest caz asistam la o adevarata ascensiune a pacii organizate.

    Este insa pacea, mai presus de toate, o stare de spirit? In asemenea caz,
trebuie sa recunoastem in deplina sinceritate ca spiritul pacific nu a inaintat cu
acelasi pas accelerat ca organizarea legala a pacii, ba trebuie chiar sa
recunoastem ca de catva timp asistam la un regres al spiritului pacific.

    Ei bine, daca pacea, vazuta prin prisma eternitatii, este si nu poate fi
altceva decat o stare de spirit, ea este azi, pe taramul realizarii practice, in
acelasi timp, toate cele trei lucruri de care v-am vorbit. In adevar, pacea este
azi o stare de spirit ca scop, o organizare legala ca instrument si un strigat al
inimii, adica o expresie prin cuvant, ca mijloc de a implanta in constiinta
universala imperioasele ei comandamente.

    Cum s-ar putea cladi edificiul pacii fara sprijinul maselor? Si cum poti
convinge masele daca nu prin cuvant?

    O doctrina - istoria o dovedeste - nu se poate impune decat prin spada sau
cuvant! Eu, unul, prefer cuvantul. Ironiile pot sa continue asupra "vorbariei
inutile de la Geneva". Sa nu uite domnii realisti ca atata vreme cat popoarele
isi vorbesc unele altora, ele nu recurg la arme! Daca n-ar fi decat aceasta, si
tot e un castig.

    Din momentce scopul ce urmarim este pacea in inima oamenilor, sa ne

intrebam care sunt cauzele instabilitatii spiritului pacific, ce observam
actualmente? Chestiunea este importanta nu numai pentru ca, daca
cunoastem cauzele, avem o indrumare pentru a remedia defectele, dar si
pentru ca, examinandu-le de aproape, putem intelege de ce considerabilul
progres al pacii din ultimul timp n-a fost perceput. Nelinistea actuala datorita
unor cauze speciale produce o eclipsa mintala temporara, de natura de a ne
impiedica sa vedem progresele reale ale pacii.
    Care sunt cauzele care impiedica azi ca pacea sa domneasca in spirite?

    Pentru mine, ele sunt patru la numar.

    Prima cauza o constituie lipsa de intelegere intre fostii aliati pentru a

rezolva anumite chestiuni speciale.

    Aceasta creeaza nu numai incredere de ambele parti, dar face ca statele

care au iesit din razboi cu mari pierderi teritoriale sa-si intoarca privirile catre
una sau alta din marile puteri cu speranta de a crea, prin suprapunerea
reclamatiunilor reciproce, un fel de alianta naturala.

    A doua cauza o constituie consecintele psihologice ale razboiului. Nu trebuie

sa uitam ca cei pe care-i numeam pana ieri si pe care nu-i mai numim azi,
astfel: "invinsii" sunt natiuni puternice si mandre. Ele nu se pot consola de
faptul ca au pierdut razboiul. Suferintele lor trebuiesc pricepute. Eele explica
multe din reactiunile fostilor invinsi. Cel mai mare omagiu ce pot aduce acestor
natiuni consta in a le spune, impreuna cu poetul latin Terentiu: "nihil
humanum a me alienum puto". Dar tin sa adaug ca daca suferinta poate
explica, ea nu poate si justifica o reactiune periculoasa. Necesitatile pacii
trebuiesc puse mai presus de toate!

    A treia cauza rezida din faptulo ca de la razboi incoace Europa nu mai
prezinta o unitate din punct de vedere al doctrinei sociale. Inainte de razboi
erau frontiere, dar toate statele erau bazate pe proprietatea individuala si pe
respectul contractului. Desigur, orice natiune are dreptul sa se organizeze, la
ea acasa, asa cum vrea. Nu e insa mai putin adevarat ca din punctul de vedere
al dreptului constitutional si al ordinii sociale Europa reprezinta astazi abia
jumatate din ceea ce era inainte de razboi. Nu e mai putin adevarat ca aceasta
juxtapunere, pe acelasi continent, a doua doctrine sociale, care se impaca
intre ele ca apa si focul, este o cauza de neliniste, de frictiuni si de regretabile
interferente.

    In fine, a patra cauza, care explica dupa mine regresul spiritului pacific,
este criza economica.

    Aceasta criza e teribila si generala. De unde provine?

    Raspunsul e simplu.

    Marele razboi a fost o nebunie. Marele razboi a fost o crima contra

umanitatii. Cum ne-am putea deci astepta ca dupa zece ani de la incetarea lui
lucrurile sa intre in ordine? Acum, legile economice pe care le-am violat fara
incetare atatia ani in sir se razbuna si, la randul lor, par a nu se preocupa prea
mult de subredele noastre constructiuni politice.

    Un pretext de desperare, pentru unii! O mare lectie de intelepciune, pentru

altii! Sa fim printre acestia din urma. Dar cum? Facand toate sfortarile posibile
pentru a pricepe.

    Observati, mai intai, ca criza economica ce dateaza de la razboi, desi n-a

devenit vizibila in ultimul timp, implica si o criza a statului...

    Mai mult ca oricand, epoca ce traim e un amestec de adevaruri vechi,

destinate sa moara, si de adevaruri noi, inca neindeajuns de clare.

    Ca sa vorbesc numai de notiunea de stat de pilda, noi nu stim bine azi daca
statul trebuie sa ramana statul-jandarm dinainte de razboi, cu o singura
atributiune: mentinerea ordinii; daca el trebuie sa continue a fi statul tuturor,
cum a fost in timpul razboiului, sau daca el trebuie sa devina un compromis
intre aceste doua conceptii, si daca e asa, ce fel de compromis practic si
concret?

    Rog a observa, apoi, ca printre trei cauze ce am mentionat ca exemplificand

actualul regres al spiritului pacific, proiectate pe actuala criza economica, dau
nastere la o stare de lucruri cu adevarat ingrijoratoare.

    Acei care au pierdut razboiul si au avut sa incerce suferintele crizei

economice, au numai un strigat: "Suferim din cauza mutilarii tarilor noastre
pentru ca nu mai constituim unitati economice, ca inainte de razboi, Restituiti-
ne teritoriile! Anulati datoriile din tratate! Revizuirea tratatelor, statu quo
antebellum, iata ce ne trebuie"!

    Aceia care, asa zis au castigat si incearca aceleasi suferinte ca cei care l-au
pierdut, raspund: "Niciodata! Daca pierdem ceea ce ororile razboiului ne-au
adus, de ce ne-am batut?"

    Si pe deasupra acestui tumult de reclamatiuni si contrareclamatiuni, acei

care au o doctrina politica sau sociala contrarie acelei a majoritatii statelor
europene, nu inceteaza de a declara: "Tot raul provine din alcatuirea ordinei
voastre politice si sociale! Schimbati-o! Iata remediul".

    Tabloul e intunecat, o marturisesc. Cu cat intrati mai mult in detalii, cu atat

apare mai intunecat. Cu cat veti adanci mai mult particularismele nationale, cu
atat situatiunea apare mai imposibila.

    Si atunci va intreb: In intunericul in care lumea pare cufundata, care este
lumina, oricat de slaba ar fi ea, care tine azi vie flacara sperantei, daca nu
lumina de la Geneva? Degeaba veti cauta-o aiurea, n-o veti gasi!

    Si va spun acestea, nu in virtutea unui misticism care se satisface usor cu o

iluzie. Va spun aceasta pe baza unei convingeri castigata in numerosii ani cat
am lucrat la Societatea Natiunilor. Am avut onoarea sa reprezint tara mea la
Adunarile Societatii Natiunilor, am fost membru al conciliului si recent s-a facut
tarii mele cinstea ca sa fie ales presedinte al adunarii. Cred ca pot dar vorbi de
Societatea Natiunilor ca de o parte a propriei mele vieti. Stiu bine ca reprezint
numai o tara asa-zis, "mica" - eu prefer sa zic: inca tanara! Dar daca tarile nu
sunt egale in putere si in experienta, oamenii politici pot fi egali in dragostea si
grija lor pentru pace. Si toate tarile asa-zise mici cunosc mai bine exigentele
pacii ca tarile mari, pentru ca ele se tem mai mult de razboi si sunt mai
expuse.

    La Geneva am realizat doua convingeri adanci. Prima este ca nu exista

dificultate derivand din relatiunile intre oameni care sa poata rezista unirii si
cooperatiei internationale. A doua este ca nicaieri nu am vazut cooperatia
internationala lucrand mai eficient ca la Societatea Natiunilor.

    In adevar, daca pacea este inainte de toate o stare de spirit, care este
semnul vizibil al realizarii ei, daca nu asociatia intre popoare cu interese opuse
pentru atingerea unui tel comun? Daca o asemenea asociatie intre popoare cu
interese opuse nu este facuta in cadrul general al Societatilor Natiunilor, ea
poate servi alte scopuri decat pacea. Aliantele intre invingatori si invinsi facute
in afara de Societatea Natiunilor pot da de gandit, caci istoria ne dovedeste ca
razboiul nu impiedica pe ex-inamici de a deveni aliati, in vederea unui nou
razboi. [...]

    "O stare de spirit are o valoare in masura in care e sprijinita de ratiune.

Cand este contrazisa de ratiune, o stare de spirit poate constitui un pericol: ea
nu se poate insa niciodata transforma intr-un izvor de drept".

    Printre cele patru cauze ce am mentionat si care explica dupa mine regresul
actual al spiritului pacific, criza economica ocupa locul intai. Foamea poate
aduce relele; foamea nu poate aduce pacea in inimile omenesti.

    Cum se prezinta situatia actuala a lumii?

    De o parte, statele industriale, care sufera de somaj din lipsa de debuseuri.
De alta, statele agricole, lipsite de utilajul economic necesar si cun un standard
de trei foarte redus.

    Ce impiedica pe cele dintai sa lucreze pentru cel de-al doilea? Lipsa de
credit? Ce explica lipsa de credit? Lipsa de incredere. "Atata vreme cat aceasta
problema nu e rezolvata, atata vreme cat toate statele nu vor pune in comun
dupa un plan rational, capacitatile lor reciproce de productie si de consumatie,
pacea va fi in constant pericol".

    Nu veti realiza niciodata ce impresie de descurajare aduce cand se intoarce

la el acasa acel care, plecat dintr-o tara unde capitalul lipseste, vine in tarile
unde capitalul e atat de abundent incat devine steril! De ce sa indic prin nume
proprii tarile din occidentul Europei, unde abundenta de capital e asa de mare,
incat el produce numai 1% pe an sau nimic!

    Urcati-va in tren si faceti cca o mie de mile spre rasarit. Veti gasi tari unde
banul e asa de rar, incat dobanda exagerata de 10 la suta ar fi considerata de
debitori ca o binevcuvantare.
    Si toate acestea din lipsa de incredere!

    Rog sa realizati, dar sa realizati bine, ca acela care in Occident isi inchide
banul din lipsa de incredere, face cea mai rea socoteala, caci nu numai nu-l
transforma in capital productiv, dar il pastreaza pentru a-l pastra ulterior, in
impozite, in cazul unui nou razboi, sau in contributie fortata, in caz de tulburari
sociale. Caci ce poate aduce mizeria economica daca nu razboiul sau
dezordinea?

    Rog sa realizati, dar sa realizati bine, ca creditul fata de cel care-l merita,
nu este azi numai un izvor de profit: "el este un izvor de pace!"

    Problema e grea, dar e departe de a fi insolubila. Cine merita credit?

Judecati dv. singuri, statele care il cer, din punct de vedere al bogatiilor lor
nationale bineinteles, dar mai ales din punct de vedere al puterii lor de lucru,
al sobrietatii si al scopurilor productive ce urmaresc.

    Stiu inca ca aci, in Marea Britanie, aveti un fel de timiditate de a judeca

singuri acesti factori, In schimb, cand acesti factori sunt certificati de
Societatea Natiunilor, o credeti pe cuvant.

    Ei bine, Societatea Natiunilor poate juca un mare rol in rezolvarea crizei
economice. Daca lipsa de credit se explica prin lipsa de incredere, apartine
Societatii Natiunilor sa examineze la cererea statelor interesate, care e
situatiunea lor reala, sa recomande ce trebuie sa faca ele pentru a pune
lucrurile in ordine, sa certifice ca cutare stat, pentru cutare scop productiv ce
vrea sa atinga, merita increderea. Imediat capitalul, azi steril, devine
productiv, si statul care l-a primit isi restaureaza viata lui economica.

    Trecutul Societatii Natiunilor, in materie economica si financiara, ma

autoriza sa cred ca daca serviciile Societatii Natiunilor sunt utilizate, "dar la
timp", multe din greutatile actuale vor dispare.

    De altfel, chestiunile economice au fost pe primul plan al discutiunilor

adunarii a XI-a si chestiunea rezolvarii crizei agricole a fost de aproape
cercetata.

    Din punct de vedere al crizei economice avem dar si o solutie: cooperatia

internationala si instrumentul adevarat: Societatea Natiunilor.

    Raman celelalte motive de neliniste.

    Ele pot fi toate rezumate in formula: intarzierea de a se da o solutie la

problema de un lung sir de ani cercetata de organele internationale.

    Doua din ele intereseaza indeosebi opinia publica internationala: problema

dezarmarii si problema punerii in armonie a Pactului Societatii Natiunilor si
obligatiunile Pactului Kellogg.
    Cum aceste probleme au multe laturi tehnice, cum solutionarea lor, e drept,
a intarziat, nimic mai natural ca lumea sa spuna: nu se face nimic pentru
pace, uitand de altfel tot ce s-a facut.

    

BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA (1858 - 1918)

B. St. Delavrancea a fost nu numai un scriitor binecunoscut, un prozator si dramaturg de valoare, ci

si un jurist si avocat de exceptie, un politician renumit si un orator eminent, poate cel mai mare
orator roman.  :: mai multe despre Barbu Stefanescu Delavrancea

Cum influenteaza studiile clasice si filosofice cerebratiunea unui elev si cum influenteaza stiintele
pozitive? Cum influenteaza studiile clasice si filosofice cerebratiunea unui elev si cum influenteaza
stiintele pozitive?
Pledoaria lui Delavrancea inaintea Curtii de Jurati din judetul Ilfov

Cum influenteaza studiile clasice si filosofice cerebratiunea unui elev si cum influenteaza stiintele
pozitive? Cum influenteaza studiile clasice si filosofice cerebratiunea unui elev si cum influenteaza
stiintele pozitive?

    Discurs rostit in Camera la 4 februarie 1898, la Reforma Invatamantului

(fragmente)

    

    D-lor deputati, se discuta de atatea zile ţi nu ne miram ţi nu ne obosim; cu

totii ne dam seama de extraordinara importanta a proiectului de lege in
discutie.

    Cand reformezi invatamantul unui popor, hotarasti din prezent despre

viitorul lui, si esti de pe acum raspunzator de ceea ce prevezi ca se va
intampla, ca o serie de urmari ale unei reforme discutabile.

    Ne dam seama de marea noastra raspundere, iaca de ce se discuta cu atata

seriozitate ţi se asculta cu atata cuviinta.

    D-lor, de la 1864 si pana astazi toti am crescut sub imperiul aceleiasi legi,
modificata putin, neaplicata in parte. Acestei legi datoram cultura, conttiinta,
demnitatea si onoarea de a vorbi in Parlament (Aplauze).

    Da, acestei legi, spiritului ei si avantului autorilor ei suntem datori

recunostinta, toti Girboviceni, Bienii, Savenii, toti cari, ca si mine, am
beneficiat de institutiile culturale ale vremii. Si daca socotiti ca a sosit ceasul
ca sa inmormantam aceasta mare lege, sa ne despartim de ea cu solemnitatea
cuvenita, cu onorurile meritate de puterea ei de odinioara, cu pietatea unei
generatiuni care gaseste in sufletul ei nobletea recunostintei si conceptia
deplina a unei inalte justitii.

    Chiar de suferintele ce ne-a cauzat aceasta lege sa ne amintim cu

seninatate daca nu cu placere. Am suferit de ziduri umede, de brutalitatea
unor profesori ignoranti si rai - a unora, caci multi au fost si intelepti si invatati
- am suferit de carti gresite, de atmosfera imbacsita in toate sferele ei, dar de
legea aceasta am profitat, invingand obstacole mari cu unelte inferioare ţi am
ajuns sa avem dreptul de a hotari, noi, de soarta ei si a culturii neamului
romanesc. (Aplauze)

    Suferintele noastre sa fie binele noilor generatiuni, sa le crutam lor ceea ce

a trebuit sa induram noi, sa ingrijim de sanatatea lor, noi, slabanogii unei
educatiuni gresite, sa rascumparam pentru tara greselile ce s-au comis cu noi,
prin grijea, mintea si dragostea cu care sa-i preparam sperantele ei viitoare.
(Aplauze)

    Fireste, timpul cere o lege mai buna. Conditiile actuale impun un pas
inainte.

    Dar - o prima indoiala - nu vi se pare dvs. ca trecerea de la legea din 64 la

o alta asa de deosebita este o trecere brusca, revolutionara?

    Sa cumpanim cuvantul, ce pare prea greu. Sunt revolutiuni morale, fara nici
un fel de manifestare concreta, revolutiuni linistite, cari adeseori produc in
omenire efecte mai mari si mai durabile decat cele mai sangeroase revolutiuni.
Primele sunt patrunse de puterea noastra de judecata, cel din urma excita
sentimentalitatea si tulbura, grav uneori, imaginatiunea noastra.

    In fond, si unele si altele sunt cauzate de puternici cari se opun d-a
recunoaste cuceririle spiritului uman sau, cari impun forme si institutiuni de
cari spiritul uman este inca departe.

    Mi se pare ca trecerea de la legea din 64 la cea de astazi este violenta,

revolutionara, mi se pare ca azvarliti puterea intelectuala a tarii dintr-o cale
intr-alta cu alta directiune, mi se pare ca rupeti firul unei culturi pentru a
incepe altul, fara motive de o ordine prea superioara.

    S-apoi, n-ar fi trebuit ceva mai indelungate si mai adanci meditatiuni inainte
de a lua o hotarare asa de grava? Cultura o dorim, o vroiam nu ca scop, ci ca
mijloc de existenta, cu o mare speranta cu cultura ne va dreptul ti putinta unei
existente indefinite si mai norocoase decat cea pe care a avut-o pana acum
poporul roman. Si nu e vorba d-a rezista in razboaie si d-a exista prin victorii
sangeroase. Sunt alte razboaie ascunse, continui, adanci, daca nu s-ar fi
compromis cuvantul, as fi zis "oculte" (rasete), razboaiele economice si
intelectuale, cari surpa existenta unui popor, pentru ca in cele din urma,
negasind in el destula energie morala, sa-l stearga din harta si amintirea lumii.

    Si cum organizam energia morala ti intelectuala, aceasta suprema forta de

rezistenta ti existenta a poporului, firette ca atarna de la reforma
invatamantului public si de la buna intrebuintare a timpului. Timpul e cel mai
mare reformator. A profita de fiece clipa a timpului, a nu ramane in urma lui, a
sti sa combini ceea ce este a lui cu ceea ce este al unui popor, au fost
preocuparile oamenilor cari au condus cu succes destinele popoarelor. In afara
de noi, timpul, in concordanta cu legile naturii, darama inaltimile, umple
golurile, preschimba tot, abia lasand urme din maririle trecute, slabe amintiri
din ceea ce odinioara smulgea admiratiunea unei lumi disparute. Astazi
savantii, coprinsi de pasiunea adevarului, se duc in pustiuri pentru a descifra
gloria atator uimitoare cetati in cateva pietre, in cateva coloane sfaramate,
singurele urme a ceea ce a fost si n-are sa mai fie. (Aplauze)

    Ceea ce facem astazi determina ceea ce vom fi intr-un viitor departat, si

daca opera noastra este gresita, timpul va spori greteala noastra
fundamentala, pentru a ne pedepsi ca pe niste indrazneti ce n-am tinut
socoteala de natura omeneasca si de adevaratele noastre probleme
intelectuale.

    Lasand la o parte preocuparile de scoala propriu-zis, ar trebui sa vedem ca

sunt griji de o ordine superioara, cari ne pun pe ganduri si ne dau dreptul de a
supune Parlamentului meditatiunile si convingerile noastre.

    D-lor, reforma invatamantului secundar si superior constat cu placere ca se

sprijina pe doi stalpi puternici, pe doi stalpi ce par necesari: omul de stiinta
pozitiva, ministrul, si omul de conceptiune filozofica si sociologica, raportorul.

    In urma unei asemenea constatari, criticile mele vor avea forma indoielii si,
mai corect, sunt pentru mine convingeri, adanci, sa fie pentru dvs. indoieli
serioase. Nu forma oratorica nici mai putin fineta oratorica. Din copilaria
noastra, d. ministru al instructiunii publice a fost o iluzie, o frumoasa iluzie de
liceu, si astazi nu este o deziluzie de Parlament. Pe d. raportor l-am cunoscut
intr-un moment greu pentru partidul national-liberal. Se cerea valoare,
energie, devotament, jertfa. L-am cunoscut la 1888, si cu d-sa am intrat in
focul cel mai viu, invatand a lupta cu un om preparat de a invinge.

    Intelegeti, dar, ca respectul si consideratiunea ce sincer port si unuia si

altuia imi vor da moderatiunea cuvenita intr-o discutiune care, prin obiectul ei,
poate suporta orice pasiune de idei, dar nu orice patima personala. [ ... ]

    D-lor, ce conceptiune avem noi despre misiunea liceului? Credeti ca din

liceu un tanar de 19 ani trebuie sa iasa savant in limbile clasice si filologice, in
filozofie sau in stiinte fizice, naturale si matematici? Daca asa ceva credeti,
atunci puteti bifurca si multiplica mai departe ramurile liceale, si invatati din
liceu nu veti izbuti sa scoateti. Veti scoate, voind de timpuriu, pedanti la varsta
iluziilor si incapabili pentru toata viata de a concepe existenta intr-o sinteza de
oameni cu minte. (Aplauze)

    Misiunea liceului este alta; sa dea o tinerime cu o cultura integrala, cu toate

facultatile, in echilibru prin studiile variate ale clasicismului si ale stiintelor
pozitive, preparati de a se specializa in universitate, cu atat mai bine cu cat au
sosit acolo oameni complecti printr-o educatie complecta.

    Sosesc, d-lor, la o intrebare de o exceptionala insemnatate. Cum

influenteaza studiile clasice si filozofice cerebratiunea unui elev si cum
influenteaza stiintele pozitive? Ce rol au unele si ce rol au cele din urma asupra
preparatiunii si formarii intelectuale?

    Stiintele, atat cat se pot preda in liceu, in buna parte se reduc la o

nomenclatura destul de neplacuta, la o enumerare de fenomene constatate de
altii, clasificate de altii. Elevul trebuie sa le retina asa cum au fost determinate
de altii. De la el, nimic. Tot ceea ce i se cere e sa le inteleaga, mai adeseori le
va invata, fara intelesul lor adevarat si complect. Constatarile stiintifice se
impun inteligentei elevului cel putin cu aceeasi neindurare ca si suratele
"Coranului" unui bun mahomedan. Discutia faptelor si a fenomenelor?

    Ce sa discute? Ceea ce nu e discutabil? In liceu nu se pot preda marile

probleme stiintifice, marile ipoteze, nici istoria si evolutiunea spiritului uman,
in conceptia generala ti filozofica a naturii.

    D-lor, chiar in stiintele matematice, a face o demonstratie de geometrie, de

exemplu, nu va sa zica a pune in actiune puterea de producere a inteligentei,
ci tot puterea de retinere. Intr-o demonstratiune nu rationezi...(Intreruperi).

    Va rog, asteptati; surasul catorva savanti de aici este usor de invins. Intr-o
demonstratiune nu rationezi tu, elevul, ci reproduci un rationament alcatuit de
altul, si pe care adeseori omenirea il repeta de secole, de multe secole, fara a-l
putea schimba intru nimic.

    De la Euclid si pana astazi, aceleasi teoreme fixate intr-o forma admirabila,
intr-o dialectica deductiva, de o claritate uimitoare, fata de care nu-ti este
iertat altceva decat a le repeta precis, cu o singura conditie, sa le intelegi in
aceasta repetitie, prin care omenirea iti arata necontenit admiratiunea sa
nemarginita pentru sublima antichitate.

    (Gr. M. Sturdza. Dar aplicarea acestor legi, ce zici?)

    Da, da, Maria-ta, eu am citit "legile fundamentale ale universului", datorite

mariei-tale.

    Dar cand se ridica cineva la aceasta filozofie profunda a universului? Atunci

cand a albit in speculatiuni de inalta ţtiinta, ţi maria-ta ai albit pana ai ajuns la
sinteza lumei... (Ilaritate. Aplauze).
    Recunosc o deosebire intre stiintele fizice si naturale si intre matematici.
Cele dintai, oricat de fermecator le-ar expune un profesor, memoria va juca
rolul principal in deprinderea lor; pentru matematici ti se cere mai mult
priceperea decat memoria. Insa ţi fata de unele, ţi fata de celelalte, facultatile
intelectuale ale elevului sunt tinute intr-un fel de "pasivitate", caci ori trebuie
sa repete o constatare de fapt, ori se margineste a repeta un rationament bine
determinat de altii, care nu poate fi intru nimic schimbat, nici in forma lui
generala, nici in desfasurarea fatal logica ţi ţtiintifica. Ţi nu aţ putea preciza
daca rationamentul unui copil s-ar dezvolta prea mult prin repetarea stricta a
rationamentului altuia, dar sunt sigur, convins de ultimele experiente
psihologice, ca memoria, memoria mecanica, aceea cu cari trebuie sa retii
intreaga masa de nume proprii, de date, de cifre, de clasificatii obositoare,
aceasta memorie scade prin exercitii mecanice.

    Ce influenta au, cum lucreaza studiile clasice, literare si filozofice asupra
creierului unui elev, si anume, care parte sufleteasca se dezvolta mai mult prin
aceste speculatiuni intelectuale?

    D-lor, nu tagaduiesc ca o parte din studiul limbilor asa zise moarte pune la
contributie memoria si adeseori oboseste mintea copiilor, dat fiind metoda
intrebuintata, metoda insuficienta si invechita. La noi, ma grabesc a adaoga ca
dificultatile cresc prin faptul ca nu avem, in general, un corp profesoral destul
de preparat. Gramatica, cu formele ei multe, nesfartitul sir de exceptiuni ce se
dau spre memorizare, sintaxa de multe ori surprinzatoare pentru cei deprinti
cu o disciplina mai putin severa si mai putin complicata a limbilor vii, toate
acestea sunt dificultati mari de invins. Dar nu aceasta gimnastica a mintei este
partea importanta de clasicism. Ceea ce hotaraste despre imensa importanta a
clasicitatei este acel frumos, senin, inalt, de o intelectualitate incomparabila, in
raport cu cele mai desavarsite creatiuni moderne, in care sentimentalitatea, de
multe ori nemasurata, joaca rolul dominant.

    Si apoi, in fata unei pagini frumoase, in fata unui adevar moral si etern,
sufletul nostru este liber; nimeni nu-l poate determina serios si de mai inainte
modul de a intelege si felul de a admira. Puterea noastra intelectuala are o
amplitudine indefinita de a se miţca ţi dezvolta. Simtim cum putem noi,
intelegem in felul nostru de a cerebra, ne avantam, dupa puterile si tendintele
noastre, dar si simtirea, si inteligenta, si avantul nostru dobandesc calitati si
forte noi nu pentru a uita realitatea, ci pentru a o privi de la acele inaltimi cari
te prepara pentru viitoarele sinteze cand vei ajunge om desavarsit. Facultatile
noastre sufletesti sunt libere, iar nu incatusate intr-un rationament determinat
in forma generala si de desfasurarea lui inmutabila, facultatile noastre sunt
atatate la o "activitate" intima. Sufletul nostru de copil inca in studiile clasice si
filozofice este liber, activ, as putea zice ca se deprinde cu acele operatiuni
intime cari intra in sfera creatiunilor.

    Intre un fenomen natural pe care-l afirma elevii, fiindca l-au constatat altii,
intre un rationament de matematici pe care-l transcriu elevii fiindca l-au
determinat altii, si intre cea mai usoara incercare literara, bunaoara descrierea
satului natal, este o mare deosebire. Aceasta simpla proba din urma face pe
elev sa se adreseze constiintei lui, sa-ti puna in miscare si in ordine impresiile
lui, perceptiunile lui, intreaga lui masina intelectuala in deplina ei
personalitate.

    Iata de ce cei mai ilustri cugetatori au ajuns la deosebirea urmatoare:

invatamantul ţtiintific, utilitar - vorbesc despre ceea ce se poate preda intr-un
liceu - dezvolta si disciplineaza inteligenta, restrangand-o insa la "pasivitate";
studiile clasice literare si filozofice atata si dezvolta "activitatea" intelectului,
preparand "personalitatea" fiecaruia.

    Sa nu se zica: voi da in traduceri cele mai insemnate opere ale antichitatii.
Creatiunile lumei vechi nu se pot citi ca niste romante moderne. Cand te
opresti o saptamana pe o pagina in original pentru a intelege, in aceea munca
necesara ne apropiem de inspiratiunea lumei disparute, patrundem misterele
unor ganduri fara de seaman, descoperim misterele marelui echilibru intre
forma si fond, ne preparam astfel forta noastra de a crea in limba noastra
proprie. (Aplauze).

    S-a sustinut aici, de catre simpaticul si tanarul nostru coleg, d. Saveanu, un

profesor distins si care a debutat ata de bine in Parlament, ca antichitatea,
frumoasa antichitate, nu ne deprinde cu metoda intuitiva, caci ea nu cunoaste
decat pe cea deductiva. O nedreptate. Lumea antica a cunoscut si pe una, si
pe cealalta. Conceptiunea stiintifica a lui Democrit se adevereste astazi. Galien
aplicase deja vivisectiunea.

    Ce lipsea, ca metode, celei mai marete Academii, scoalei din Alexandria?
Observatia cea mai severa, ajutata de instrumentele cuvenite, experienta cu
tendinta actuala de a verifica si explica fenomenele naturale, deductia si
inductia, tot gasim in acest vast laboratoriu al inteligentei, al constiintei
umane.

    Am ascultat cu placere elogiul stiintei facut de d. Saveanu. Aţ fi voit sa stiu

daca ar fi izbutit sa faca un astfel de elogiu, fara o cultura clasica si filozofica.
Mi-am adus aminte de idealul stiintei, de visul fericit al ei din discursul marelui
Berthelot. Dar cine e contra stiintei? Nu, eu nu sunt contra stiintei, dar nu pot
consimti ca, pentru util, sa se stinga prea de timpuriu idealul, nobilul ideal, din
sufletele fragede ale generatiunilor viitoare. (Aplauze).

    Nu ma revolt contra stiintei, sunt insa revoltat contra pornirii prea
utilitariste, contra unei imbatraniri grabnice, covarsita de preocupari mici si
egoiste. (Aplauze). Suntem o societate tanara, si in repedea noastra
dezvoltare ne-am molipsit de unele cusururi, avem cusururile unei societati
care a parvenit intr-o clipa de timp. (Aplauze).

    Nu, eu nu ating pe cei trecuti, pe marii nostri oameni. Mi-e sufletul plin de
admiratiune si de pietate pentru dansii, si nu-i invoc decat numai in sprijinul
ideilor mari si generoase. Le datoram lor existenta noastra, ridicarea noastra
in randul popoarelor civilizate.
    Repede trebuia sa ajungem si repede am ajuns, de aici o serie de
neajunsuri de cari nu ei sunt raspunzatori, ei, entuziasti si inspirati. Am insa
dreptul de a va spune: de veti creste oameni care sa se grabeasca in triumf,
veti creste niste oameni fara ideal. (Aplauze).

    Ia ganditi-va la figura care domina secolul nostru.

    Ce, Ion Bratianu era un utilitarist? Creatiunea lui se sprijina mai mult pe
acel realism modern sau stiintific, ori mai toata se explica prin forta
supranaturala pe care el o gasea in ideal?

    D-lor, eu m-am silit a-l intelege la distanta.

    Cel mai mare noroc e sa lucrezi sub conducerea oamenilor mari. Inca de ce
ar fi uman sa nu ni se mai aminteasca prea des norocul de a fi lucrat cu Ion
Bratianu, caci prea ni se repeta nenorocul nostru. (Aplauze).

    Da, eu cred ca in toate problemele vietii noastre nationale Ion Bratianu

avea cuvenita parte de idealitate. Realitatea se mladia sub idealitatea lui.
(Aplauze). Primele cuvinte pe cari le-am auzit din gura lui - si nu le voi uita
niciodata - au fost urmatoarele: "mare jertfa faci intrand in viata publica; te
vei cobori in fiecare zi din nobila lume a idealului intr-alta aspra, neindurata si
ingusta, dar pentru nimic in lume sa nu-ti abandonezi pentru totdeauna lumea
ta ideala.

    Sa nu crezi ca e posibil fericirea unui popor numai cu mijloace practice.

Cand te vei simti obosit si dezgustat, sa te ridici iarasi in viata cea grea cu
forte noi de lupta". (Aplauze prelungite).

    Dar in aceasta lume, izvor de energie, singura care prepara frumusetea

morala, e greu sa te ridici fara ajutorul clasicitatii si a spiritului filozofic.

    Nu, nu este de ajuns literatura si filozofia, mai ales etica moderna. Viata
moderna este complexa, operele ei sunt mai confuze. Sentimentalismul e prea
intins. Frumusetea, binele si adevarul chiar, intrupate in creatiuni artistice si
filozofice, nu apar asa de neted, asa de clar, asa de majestuos ca in creatiunile
antice. Confuziunea unei vieti de o complexitate nebanuita de antici chiar sunt
torturate. Jertfile noastre n-au acele trasaturi mari. Voiti sa cresteti eroi?
Antichitatea e cea mai buna scoala. Voiti virtutea, frumusetea si curajul?
Moartea lui Socrate este exemplu care se impune umanitatei. El bea de buna
voie otrava, cand putea sa scape. El, pentru a se supune legilor patriei, iti
executa singur o sentinta nedreapta.

    El, pentru a invata cum poti muri pentru o idee, isi acopera fata murind, ca
cei din jurul lui sa nu vada convulsiile suferintei, sa nu vada decat frumusetea
mortei. (Aplauze). Si noi care ne simtim asa de mici neputand citi in original
autorii antici, in ramasitele acestei antichitati - slabe amintiri din cele mai
divine opere - gasim cele mai norocoase inspiratiuni ale noastre. (Aplauze).
    D-lor, constiinta noastra are doua domenii: unul de care ea isi da bine
seama, o posesiune directa si exercitabila continuu, desi succesiv, celalt, poate
cel mai intins, domeniul inconstiintei din intunecimea careia apar adeseori
lumini surprinzatoare, cari trec in domeniul constiintei. Un exemplu pentru a
ilustra acest adevar abstract. Un calator obosit de un lung drum, insetat de
miscare si de arsita soarelui se opreste emotionat in fata unui sipot limpede si
racoritor. De unde vine aceasta fasie de apa?

    Deasupra ei se ridica o panta acoperita cu un codru secular, prin care

vederea nu poate strabate.

    Mai sus de codru, un munte gigantic. De unde vine?

    Intunericul codrului, greutatea muntelui, si nimic altceva. De unde vine? Din

intunericul codrului, de sub greutatea napraznica a uriasei inaltimi. Asa apar
unele lumini ce trec prin constiinta noastra, din intunericul nepatruns, dintr-un
domeniu vast incomensurabil. Ai crede la prima impresie, ca picaturile apei se
scutura din buza malului rupt, ca unele inspiratiuni pleaca din cuprinsul
constiintei, pe cand ele ne sosesc din departari misterioase. (Aplauze).

    D-lor, se uita o limba antica daca nu o citesti necontenit; da, se uita, ca si o

teorema de geometrie, dar urmele lor raman, in domeniul inconstiintei, si din
acest domeniu apar, mai tarziu, cele mai generoase idei, pe cari omul le poate
inchina umanitatii. (Aplauze).

    Si sub acest raport eu cred ca invatamantul integral se impune, mai ales
cand este dovedit ca clasicismul si filozofia dezvolta personalitatea intelectuala
a omului. Din liceu sa iasa oameni capabili de a deveni ceva in orice directiune.

    Numai cu studiile stiintifice nu este preparat pentru a se ridica la inaltimile

stiintelor de mai tarziu, cand se va specializa.

    Insemnatul fizician englez Tyndhal a scris un volum celebru; si-a pus in

minte ca prin acest volum sa faca pe scolarul cel mai mediocru capabil de a
reproduce toate experientele de electricitate. Cu prea putin material si cu o
minte destul de ordinara, orice copil, cu volumul lui Tyndhal, izbuteste pe
deplin. As vrea sa stiu ce carte ar fi in stare sa faca un scolar capabil d-a face
o buna compozitie literara? Nu, pentru aceasta se cere un studiu regulat,
metodic, indelung, fireste, pe langa aptitudinile naturale. Voiti un exemplu mai
general? Indata ce vorbesti cu un tanar de peste Carpati, simti ca-i lipseste
ceva; si recunosc ca lipsa e din cauza partii stiintifice. Fratii nostri sunt mai
iuti, mai animati, mai pregatiti pentru o infierbantare ideala, ca sunt ... dar sa
nu turbur monarhia vecina...(Ilaritate).

    Vedeti, d-lor, ca eu sunt pentru invatamantul integral. Cu sentimentul dvs.

veti scoate oameni de stiinta fara inclinari de a filozofa si literati si filozofi fara
spirit stiintific. Un rau ca si celalalt, adica doua rele deopotriva de vatamatoare
culturei generale a tarei.
    S-a invocat aiurea surmenajul. Aiurea as mai intelege sa se insele. V-am
spus ce studii excesive de latineste si de greceste se facea in Francia si in
Germania. Dar la noi? O, Doamne! Dar am fost, si probabil continuam de a fi,
asa de sireti, incat nu ne-am prapadit cu firea din cauza prea multelor studii.
De mici am intrevazut si aplicat "diviziunea travaliului". Unii preparam
problemele, iar altii traducerile, si la tezele in scris era un schimb reciproc:
latineste pentru matematici, si viceversa. Am aici un coleg cu care am invatat
liceul, un coleg pentru care am o deosebita dragoste si stima, d. Mihail
Ghimpa. La Bacalaureat eram in aceeasi serie. D-sa a facut teza latineasca
pentru toti, si eu partea stiintifica... (Ilaritate). Si nu surmenajul ne obliga la
acest mijloc copilaresc, ci altceva. Nici greutatea studiilor. Ci lipsa de carti,
metodele gresite si unii profesori ce-mi pareau trimesi pentru a ne tortura
bietele noastre tinereti. Generatia noastra a suferit de doua nenorocuri: nu am
apucat nici entuziasmul celor batrani, nici preparatiunea mai completa a
profesorilor de astazi. Si de aceea recunostinta noastra e cu atat mai vie
pentru acele exceptiuni gratie carora am putut lupta cu chinurile celor mai
multi.

    Cred, si raman nestramutat in aceasta credinta, ca o mare reforma s-ar

putea face in invatamantul nostru secundar printr-o buna alcatuire a
programelor analitice. (Aplauze). Sa se retina din stiintele fizice si naturale
partea generala si sa se reduca ceea ce se adreseaza numai memoriei, ceea ce
este si nefolositor, si obositor, nomenclatura care te dezgusta pana s-o inveti
si nu te face mai cult dupa ce ai invatat-o pe dinafara. Sa se reduca din
geografie si istorie amanuntimele fara valoare. Sa se combine mai bine studiile
matematice, in cari domina inca o metoda arhiconservatoare. De la elementele
lui Euclid si pana astazi nu s-a mai revizuit geometria. Sazi se demonstreaza
evidente cu o naivitate grava si impunatoare. Aceasta o sustinem cu oarecare
succes fata de un savant inginer roman. Un exemplu, unul numai, desi v-as
putea da o serie intreaga. In geometrie admiti adevarul incontestabil ca
drumul cel mai scurt intre doua puncte este linia dreapta. Cu toate acestea
este o teorema, aparte, cu o serioasa demonstratie, pentru a ajunge la
urmatorul adevar: suma a doua laturi dintr-un triunghi este mai mare decat
cea de-a treia latura. Dar, d-lor, acest adevar este o evidenta ce naste din
primul adevar. Fireste, cele doua laturi din cari isi face suma este un drum la
cele doua puncte cari determina linia cea de a treia. Este alt drum! Nu este
linia cea dreapta. Nefiind linia cea dreapta, e un drum mai lung decat cea de a
treia latura, singura linie dreapta intre cele doua puncte. (Aplauze).

    Aceeasi observatie generala si la limbile clasice. Pentru ce atatea reguli pe

dinafara? Pentru ce atatea sute de cuvinte invatate in sir? Pentru ce tendinta,
scopul de a scrie latineste? Nu, d-lor, scoala este prea conservatoare in
metode. S-ar putea trata limbile vechi ca si limbile vii.

    Si unicul scop al metodei sa fie: putinta de a ceti si intelege, in original

operele celor vechi; atat si nimic mai mult. (Aplauze).

    Cred ca astfel am izbutit sa avem bune licee cu studii complete, si clasice, si

stiintifice. [...]

Pledoaria lui Delavrancea inaintea Curtii de Jurati din judetul Ilfov

    Domnule Presedinte,

    Onorata Curte,

    Cazul pe care il judecati dovedeste, din nenorocire, ca o natura rea nu se

indreapta de invatatura, ca invatamatul umanitar si universitar uneori
inmulteste naturilor perverse indeletnicirile dezonorante. Prin calomnie, se
poate vatama un om in onoarea lui, se poate zdruncina in mijloacele lui de
existenta, dar se poate, cand ura nu mai are margini, sa izbeasca in onoarea,
in mijloacele de existenta si in ratiunea de a fi a cuiva. Sunt nuante; sunt
grade de vinovatie, dupa cum vinovatul a cuprins o parte sau intreaga
personalitate a victimei, in intrebuintarea publica a calomniei. Ataci pe un
proprietar in modul de a uza de proprietatea lui, afirmand prin publicitate, ca
in casele lui se petrec scene de o toleranta imorala. Ai calomniat, atingandu-i
pe langa onoare si mijloacele de existenta. Izbesti pe un ofiter, pe un om de
arme, in curajul lui, acuzandu-l ca e las. E evident: calomnia ii atinge ratiunea
de a fi; o mai mare ofensa, un mai mare discredit, nu s-ar fi putut rasfrange
asupra aceluia care isi prepara, o viata intreaga, sentimentul de jertfa pentru
un moment de primejdie si de glorie. Pe un bancher poti sa-l micsorezi in
bravura sau in stiinta; va ridica din umeri, va surade, caci ii sunt indiferente
toate insusirile care nu sunt in legatura cu creditul banesc. Aici sa nu-l izbesti.
Unui judecator sa nu-i calomniezi seninatatea si dezinteresarea, caracterul
esential al rolului lui social, caci in aceasta ipoteza, ii distrugi insusi ratiunea lui
de a fi.

    Pe un Caragiale, care si-a inchinat viata intreaga dramaturgiei nationale, a-l
acuza ca a furat capetele lui de opera, va sa zica a-i pata onoarea lui, a-i
imputina mijloacele lui de existenta, a-i spulbera chiar si ratiunea lui de a fi
fost pana astazi si de a fi de astazi inainte. Ce-i mai ramane din onoare, cand
ii rapeste bunul renume? Ce vor mai produce operele teatrale cand le
tagaduiesti atractiunea originalitatei lor? Si ce semnificare ar mai avea o
asemenea existenta pentru el insusi si pentru ceilalti, daca izbutesti - fie prin
calomnie - sa convingi opinia publica ca credinta ei in dramaturgul ei a fost o
trista iluzie si o lunga inselaciune?

    Caragiale putea fi criticat. Dar ori care ar fi fost forma criticii, rautatea ar fi
fost boanta si ura fara efect.

    Ce i-ar fi pasat autorului glorificat de un popor de atacuri, fie si nedemne,

de aluziuni, fie si inveninate de patimile oarbe, fie si desfranate? Ceea ce se
dobandeste cu stiinta, cu rabdare, cu munca si cu talent, nu se clatina de furia
celui dintai venit, si nici de un dusman de valoare cand pasiunea este singurul
mobil al luptei intreprinse. Chiar daca, trecand marginile destul de desfranate
ale polemicilor noastre, Caragiale ar fi fost acuzat - mi-e greu sa pronunt
cuvantul - ar fi fost acuzat ca "a furat", - chiar daca ne-ar fi fost dat, cum din
nenoprocire s-a intamplat, sa-l vedem pus intr-o Revista, alaturea de Zdrelea
si Maruntelul, cu nerusinata concluzie: "Zdrelea si Maruntelul si-au luat
pedeapsa, iar Caragiale este sarbatorit de opinia publica, pentru jafurile sale
literare", - chiar in aceasta revoltatoare ipoteza as fi sfatuit pe amicul meu sa
taca, sa nu scrie, sa nu se planga justitiei, lasand ca opinia publica sa
vestejeasca pe calomniator. Oricat de mizerabila ar fi fost tentativa,
acuzatiunea prin indrazneala ei imorala si prin usurinta scandaloasa a
acuzatorului, ne-ar fi aparat de orice banuiala. Pacatul n-ar fi gasit nici credit ,
nici crutare. Cand insa Caion trece si aceasta masura si plazmueste aparente
care pot insela pe marea majoritate a cititorilor, cand nu mai e vorba de o
acuzatiune de cea mai mare gravitate, ci de niste fapte materiale, in virtutea
carora deocamdata Caragiale este zugravit ca un plagiator, ca un autor fara
scrupul, ca un furt ordinar, ca un jefuitor al muncii si al talentului unui autor
strain... problema se schimba. Caragiale nu se mai putea bizui pe
originalitatea lui recunoscuta, pe talentul lui enorm. Fireste, domnilor, ca
trebuia sa nu se mai bizue pe creditul lui literar, caci pe mai multe coloane sta
opera lui "Istvan Kemeny", drama "Nenorocul" tradusa la 1848 de Al. Bogdan
si imprimata la Brasov, iar in fata ei, pe acelasi numar de coloane sta invinuita
opera lui Caragiale, drama "Napasta" !

    Trivialitatea atacului inceta de a mai juca vreun rol in hotararea noastra;

calificarea faptului imputat se inlatura ca un lucru fara valoare; dar faptul
brutal, paralele, documentul, domnilor, se infatisa publicului zdrobitor pentru
Caragiale. Cati mai ramasesera neclintiti in convingerea lor ca chiar paginile lui
Kemeny nu dovedisera plagiatul, furtul! Zece, cincisprezece, cel mult; adica
numai aceia care cunosteau profund, in toata complexitatea lui sufleteasca, pe
incomparabilul nostru dramaturg. Dar ceilalti? Dar miile de lectori? Dar masa...
mandria lui si echivalentul valorii lui actuale ce va fi gandit? Ce pot gandi
oamenii in fata faptelor concrete, in fata probelor materiale, in fata
documentelor? Acestei multimi se cuvenea o proba contrarie, tot asa de
materiala, ca si proba acuzatiunei, astfel calomniatul ar fi fost invins, pe
nedrept, dar invins.

    Domnilor, un Caion si-a dat bine seama de micimea lui si monstruozitatea

acuzatiunei. Si nu din tinerete zvapaiata, ci din socoteala rece, din pervesitate
precoce, a inteles ca pentru a rani pe un Caragiale avea nevoie de niste
aparente palpabile, de niste probe de fapt care scapa de sub puterea
argumentelor obisnuite. Inca de mai inainte de a calomnia a comis un alt
delict, a inventat un autor si a preparat niste foi. Pentru a izbuti in calomnie a
savarsit un fals. Niciodata Curtea cu jurati n-a judecat o calomnie mai
cutezatoare, o calomnie captusita cu un alt delict tot ata de dezonorant ca si
delictul principal. N-as putea compara, mai potrivit pacatul delincventului
decat ca urmatorul caz. Un pervers, miscat de abjectul sentiment de ura,
urmareste o razbunare contra unui adversar. Ar vroi sa-l implice intr-un furt. Ii
trebuie o dovada zdrobitoare. Si nu gaseste altceva mai potrivit urii sale decat
faptul de a-i imita scrisul si iscalitura. Intradevar, dupa o truda calculata, rece
in ferocitatea ei, izbuteste sa alcatuiasca o scrisoare aidoma ca si cum ar fi
scrisa de acela pe care-l prigoneste, si o iscaleste asa de bine ca si cum
victima lui ar fi iscalit-o. Apoi, denuntul prin publicitate si la parchet, iar proba
plasmuirea, falsul, scrisoarea. Fireste ca pana se va descoperi falsul,
adversarul e nimicit de opinia publica. Ati putea imagina o calomnie mai
infioratoare? Ati putea concepe o perversitate mai mare?

    Ei bine, domnilor, acest Caion a calomniat intocmai pe Caragiale. A inventat

un autor, a inventat un traducator, a plazmuit cateva pagini pe cari le-a si
tiparit cu litere kirilice, si s-a incercat, astfel armat de probe materiale, sa
zguduie si sa distruga o fala nationala. Inca de ce ziceam ca n-ati mai judecat
o asemenea speta, in care e de pedepsit nu numai o sfruntata calomnie, dar si
un fals uimitor!

    Domnilor, o prima dovada vi s-a facut prin depozitiile d-lui Stoenescu. D-sa
a regretat calomnia adusa lui Caragiale prin "Revista Literara". Sa nu se
creada, d. Stoenescu, micsorat de regretele exprimate. Regretele onoreaza o
constiinta surprinsa si repara gresala care fara de voie a comis-o. D-sa v-a
marturisit ca indata ce a auzit ca amicul meu Caragiale a intentat actiunea in
calomnie, a cerut dovezile acuzatiunei colaboratorului si primului sau redactor.
- Eu sper ca d. Stoenescu regreta si ca a avut un asemenea prim-redactor. - Si
dovezile ce i s-au adus au fost aceste doua foi, tiparite cu litere kirilice, pagina
cu titlul pretinsei opere a lui Kemeny si paginile 74 si 75, ca si cum ar fi fost
rupte de pe la mijlocul operei pe care afirma, acest Caion, ca o poseda ca un
exemplar rar, daca nu si unic. D. Stoenescu v-a spus de ce paginile acestea n-
au rezistat la prima cercetare, si, ca urmare neaparata, d-sa a suspendat pe
falsificator din atributiile de prim-redactor al "Revistei Literare", pana ce
justitia se va pronunta. D-sa a si publicat in fruntea Revistei aceasta hotarare.
Ar fi destul, in lipsa inculpatului, sa va atrag atentia asupra documentului fals,
si sa va cerem osandirea lui legala si pe deplin meritata. Totusi, domnilor, sa-
mi permiteti a va da toate dovezile acestei revoltatoare calomnii, ca d-voastra
sa pronuntati deciziunea cuvenita, intemeiati mai mult pe probele ce vom
desfasura decat pe faptul ca indraznetul calomniator n-a avut respectul,
datorat justitiei, de a se prezenta inaintea d-voastra.

    Sa incep cu partea finala a calomniilor. Cu a doua calomnie ce ni s-a adus in

fata juratilor si a publicului din aceasta sala, cand indraznetul acuzat a afirmat
ca furtul literar s-a savarsit din opera lui Tolstoi "La puissance des téncbres".

    De aceasta noua calomnie nu ne-am plans justitiei. Am putea sa trecem

peste noua dovada de perversitate si sa ne oprim numai la primele articole
publicate in "Revista Literara". Dar nu, domnilor, voim sa spulberam toate
clevetirile, toate acuzatiunile, toate calomniile, pentru ca deciziunea ce veti
pronunta sa fie intemeiata nu atat pe imprudenta evidenta a acuzatului, cat pe
dovezile noastre zdrobitoare. Am fi putut sa ne restrangem la prima calomnie,
pentru care fusese adus inaintea justitiei, dar preferam intregul camp de
calomnii, fiind convinsi ca nimic nu va rezista desavarsitei noastre dreptati.

    Acest Caion - afland - si nu-i era imposibil - ca d. Caragiale dupa doua luni
de munca a strans toate dovezile legale si stiintifice cu care sa convinga
justitia si opinia publica ca o drama ungureasca "Nenorocul" este inventie, ca
traducatorul Bogdan nu exista, ca ungurii n-au avut un autor dramatic Istvan
Kemeny, si ca documentele publicate sunt un fals... de spaima... a schimbat
tactica. A scos o revista "Rodica" numai in vederea procesului - si fiti siguri ca
va inceta dupa rezolvarea procesului - si in aceasta revista a recunoscut, sub
propria sa iscalitura, ca Kemeny este o inventie, ca tot ce a plazmuit ar fi o
cursa intinsa lui Caragiale, de teama ca la orice alt fel de critica Caragiale n-ar
fi raspuns. O cursa?... Ce fel de cursa?... Si de ce o cursa?... Cursa... Kemeny?
Cursa... Bogdan? Cursa... opera "Nenorocul", dupa care ar fi plagiat Caragiale?
Dar in sfarsit, cum ar explica documentul cu litere kirilice?...

    Aceasta cursa... cui fusese intinsa?... D-lui Stoenescu? Nu, domnilor, nu e

nevoie despre o cursa, ci despre un fals, in scop de a calomnia si vesteji prin
mijloace necinstite, pe una din cele mai luminoase figuri literare. In pornirea
lui deplorabila a combinat toate mijloacele, toate aparentele, - si ura si invidia
decrepitului moral fatal au ajuns la cel din urma grad de perversitate; la
conceptia unui volum imprimat cu litere kirilice. Cand si-a vazut insa toata
cladirea infamiei spulberata de dovezile noastre, ameteala vinovatului prins l-a
facut sa declare, in sedinta trecuta, ca Tolstoi a scris o opera sub pseudonimul
de Kemeny, ca Kemeny e Tolstoi, ca "Nenorocul" este "La puissance des
téncbres", ca "Napasta" lui Caragiale este... regret ca trebuie sa pronunt
cuvantul... furata dupa "La puissance des téncbres".

    Din sedinta trecuta, auzind o asemenea inprudenta aparare, am fi putut sa

nu consimtim la amanarea procesului; am fi putut sa invocam art. 296 din
Codul penal, si sa impunem acuzatorului probele prevazute imperios de lege -
singurele permise - hotarari judecatoresti, acte autentice, inscrisuri scrise si
subscrise ce ar emana de la Caragiale, - dar am renuntat la acest drept al
nostru si am dezlegat pe acuzat de aceasta obligatiune legala consimtind, in
interesul unei largi si luminoase justitii, sa aduca "La puissance des téncbres"
tradusa si legalizata de Ministerul de externe. Am primit tot. Nu am voit sa-l
strangem in asprimea dreapta a legii. Dar eram siguri ca astazi nu va veni cu
traducerea, banuiam chiar ca va va trimite un certificat medical, prin care sa
se constate ca sufera de "influenta" cu repercutari nervoase. Nu-l putem
impiedica de a se bolnavi, dar ceea ce ne-a stat prin putinta am facut: am
tradus noi drama lui Tolstoi si am legalizat traducerea la Ministerul de externe.
Incredintam Curtei textul francez, traducerea romaneasca si drama lui
Caragiale.

    De la inceput facem o declaratie. Nu ne vom servi in dezbateri de exemple

ilustre. Nu vom invoca nici ceea ce s-a invocat bunaoara pentru o glorie a
Frantei, pentru Moliére, relativ la drama sa "Don Juan", inspirata din subiectul
similar tratat de Spanioli si de Italieni. Nu simtim nevoia nici unei pilde
istorice. Primim ca sa ne judece, Curtea din comparatia severa a acestor doua
opere.

    In subiect nici o asemanare posibila, in spiritul general, afirm ca acessi

autori, Tolstoi si Caragiale, pornesc de la doua inspiratiuni care se exclud una
pe alta. Lume deosebita - desi tarani si tarani: suflete deosebite, contrarii;
porniri profunde, dar diametral opuse. "La puissance des ténebres!"
infioratoare putere a intunecimii! Constiinte distruse, bigotism orb, abis al
beznii! Credinta, crima, cruzime, nesimtire, lacrimi... si nimeni nu-si da seama
de ce face, de ce vrea: crimele se savarsesc de cei care nu vor sa le
savarseasca; si cei care vor crimele nu le-ar savarsi. In aceasta genial
monstruoasa epopee a crimei, se invoca imaginea divina a lui Christ si crucea
se pune de ucigasi pe pieptul victimelor. Religie si nelegiuire! Ce asemanare ar
fi posibila cu drama lui Caragiale. Nici una. Caragiale nu se ocupa de
intunecimea mintii. Aici o femeie de o vointa extraordinara in serviciul
dreptatii, vrea, cu orice pret sa descopere si sa pedepseasca pe asasinul
primului sau barbat. Anca e toata drama. In inversunarea ei de a descoperi
crima, consimte sa se marite cu acela pe care-l banuia ca e ucigassl, in scop
de a descoperi teribilul adevar. Conflictul psihologic, de o emotie profund
tragica, nu urmareste, de la inceput si pana la ispravit decat un scop: justitia!

    Sa analizam mai de aproape tipurile, caracterele, din aceste doua drame.
Femeile. In drama lui Tolstoi sunt trei femei care contribuie la incordarea
dramatica: Anissia, Matrena si Akulina. Marina, orfana, n-are nici o
importanta. Ar putea lipsi din drama.

    Anissia nu poate suferi pe barbatul sau, un batran bolnav si suparacios,

avar si osandit sa piara. Anissia traieste intr-ascuns cu Nikita, o sluga a lor. E
fericita traind astfel, dar Matrena, mama lui Nikita, urmarind pricopsirea fiului
si buna ei stare, o indupleca, cu greu, sa dea barbatului bolnav doua feluri de
prafuri. Anissia ar astepta bucuroasa ceasul firesc, moartea naturala, ca sa se
marite cu Nikita si sa "stearga pacatele, potrivit legii". Cand Matrena ii arata
prafurile, ea tresare: "Ho! ho! si daca e vre-o primejdie!" Matrena staruie: "tot
o sa moara!" - Matrena o pridideste. Anissia cedeaza, jeluindu-se "oh! bietul
meu cap!" Si dupa ce-si otaveste barbatul, auzindu-l cum geme, ii zice
Matrenii: "Mai bine ar fi fost sa moara de moarte buna! De ce mi-ai dat acele
prafuri!" Ce femeie este aceasta? Ii e frica de lege, spaima de pacat, si totusi,
mecanic, isi otaveste barbatul, autosugestionata de Matrena. Ignatici moare.
Anissia ii fura banii si ii da lui Nikita. E aici vreo vointa? E aici vreo constiinta?
Anissia e o fiinta rea sau buna? Nu. Criminala fara sa vrea, ba inca voind sa nu
fie. Iaca primul monstru al inconstientii, al intunecimii, in care orbecaiesc toti
ceilalti nefericiti eroi ai dramei tolstoiene.

    Matrena, mama lui Nikita, e culmea credintei si a nesimtirii. Crede in

Dumnezeu, in cruce, in Isus, dar credinta ei e un abis in care crimele cad fara
s-o emotioneze. Un animal, ramas animal, cu idei religioase. O absurditate
feroce, o nelegiuita trista, o fiara care nu clipeste in fata celei mai sfasietoare
dureri. Pe viitoarea sa nora, pe Anissia, o convinge sa-si ucida barbatul si sa-i
fure banii, pe fiul sau Nikita il face sa paraseasca pe Marina, o orfana pe care o
batjocorise; in sfarsit, ca sa nu se afle ca fiul sau, - acum barbatul Anissei, - a
trait cu Akulina, fiica vitrega a Anissiei, il indeamna sa-si ucida copilul, indata
ce Akulina va naste.

    Akulina e intr-un hambar. Se aud gemetele facerei. A nascut. Matrena

sperie pe Nikita ca Starostea va afla de acest concubinaj, si-l tortureaza,
facandu-l sa nu vada alta scapare decat pruncuciderea. Mama indeamna pe
fiu-sau sa isi ucida copilul! Nikita, ametit de alcool, de incest, de tradari
stupide si involuntare, de frica si de crima pe care n-o comisese contra lui
Ignatici, dar de care profitase, asa scos din fire, si tot rezista si-i spune masii,
Matrenei: "Dar nu e gluma, e un suflet viu!" Si Matrena, cu o liniste care trece
peste conceptiunea dramatica a antichitatii, a evului mediu si a timpurilor
moderne, ii raspunde: "Ei! suflet viu! Ce e? Un suflet care abia se tine de
trup!" In momentul crimei nu uita sa faca cruce copilasului si simte o bucurie
oribila ca de aici inainte va trai bine si linistita in casa asasinului sau fiu...
Dupa ce Nikita ucide si este spaimantat si prigonit de crima, Matrena se
coboara in pivnita si netezeste pamantul peste cadravul copilasului turtit. In
actul final e fericita si bea. Pana astazi nimeni nu si-a inchipuit o astfel de
mama, un astfel de monstru. Cele mai puternice tragedii ale lui Shakespeare
sunt idilice pe langa fiarele care bajbie in intunecimea din "La puissance des
ténebres".

    Akulina e o toanta. Stie de crima si de furtul mamei sale vitrege; dintr-un

vag sentiment de razbunare si de senzatii brutal-organice se da tatalui sau
vitreg, lui Nikita, care se dezgustase de Anissia indata ce aflase, de la mama
sa, de crima Anissiei.

    Ce asemanare posibila ar fi, domnilor, intre aceste trei femei din drama lui
Tolstoi si Anca, singura femeie din drama lui Caragiale? Anca iubea pe
Dumitru, primul ei barbat, si il plange intreaga viata, si toata viata ei nu
urmareste altceva decat descoperirea si pedepsirea asasinului. Anca e o
energie curata, un suflet eroic, o vointa extraordinara, o constiinta limpede, si
pune legea si dreptatea de pe pamant mai presus de ideea religioasa. Anca nu
comite nici o crima, ci face suprema jertfa de a se marita cu Dragomir, ca sa-l
chinuiasca pana va marturisi si ispasi crima. E evident, domnilor, ca de la
Anissia, Matrena, si Akulina, trei fiare inconstiente, trei monstri ai intunecimei,
nu poti nici sa te inspiri, darmite sa imiti, - ca sa ajungi la conceptia Anchii. E
evident. E dovedit.

    Sa comparam barbatii din Tolstoi cu barbatii din Caragiale.

    In "Napasta", Dumitru, victima, nu exista. La ridicarea cortinei fusese ucis

de 9 ani. Dragomir, al doilea barbat al Anchii, din dragoste si gelozie, pandise
pe Dumitru in padurea de la Corbeni si-l ucisese. O crima din iubire. Se
insoara cu femeia pentru care devenise ucigas, si ar fi fost fericit, daca Anca,
in timp de 9 ani, nu l-ar fi privit cu niste ochi taiosi, nu l-ar fi ars cu un glas de
foc, nu l-ar fi turtit cu cuvintele ei, in anumit scop, si nu i-ar fi rascolit sufletul
pana ce, ajutata si de Ion, nu l-ar fi prins in marturisirea pacatului. Dragomir
n-ar fi avut remuscare. Viata ii place. Fara voia lui, cu de-a sila, se duce sa
expieze o crima pe care n-o comisese, in locul crimei sale, pentru care fusese
napastuit un nevinovat. Cu cine s-ar asemana, fie si pe departe, Dragomir? Cu
Ignatici, primul barbat al Anissiei? Dar Ignatici e un batran, un bolnav, un avar
si moare otravit de Anissia. Ignatici e victima, Dragomir este ucigasul. Nici un
fel de asemanare in firea lor, in caracterul lor, si nici in rolul pe care-l joaca in
dramele de care ne ocupam. Nikita? Nikita este indicat de Tolstoi ca un "coq de
village". Un sensual fara vointa; un usuratec fara scrupul; un nestatornic care
nu iubeste serios pe nici o femeie. A inselat pe Marina. A petrecut cu ea si a
parasit-o. E sluga la Ignatici. Sotia acestuia, Anissia, se amoreaza de el. In
sfarsit ii e sila de Anissia si traieste cu Akulina, fata vitrega a sotiei sale.
Ametit in placeri, se da la chefuri. Nu bea ca sa-si uite vreo crima, caci nu
savarsise nici una, ci de pofta, de placere. Si desi are oroare de sotia sa, de
Anissia, indata ce afla ca si-a otravit pe primul ei barbat, comite, din
slabiciune, din frica, din lipsa de energie si de vointa, o crima cumplita: isi
ucide copilul ca sa nu afle Starostea si satul ca l-a facut cu Akulina. Si cum il
ucide? Intr-o buimacie stupida, il arunca jos, ii pune d'a lungul o scandura
peste care se tranteste cu toata greutatea trupului. Un tipat. Oasele fragede
ale victimei troznesc! Si intr-o clipa il apuca furia remuscarii. Se repede pe
garliciul pivnitei: apucat de spasmuri, striga in fata masii "plange, n-auzi cum
plange! Si cum trozneau sub mine oasele lui!" Cine nu-si aduce aminte de
Makbeth si de strigatul lui de remuscare cand isi vede mainile pline de sange?
"Toata apa oceanului n-ar fi in stare sa spele petele acestea!" In acest moment
suprem psihologic, o perfecta asemanare intre Tolstoi si Shakespeare, numai
ca remuscarea lui Makbeth se petrece in palat si cea din "La puissance des
téncbres" in coliba. Nikita, zdrobit, plange in bratele masii: "Maica, maiculita,
nu mai pot, nu mai pot... ah! fie-va mila de mine!" Si ma-sa ii raspunde: "Oh!
dragul mamii, ce frica ti-e! Du-te de bea ca sa prinzi inima, bea nitica votca".
Nikita e o victima. Oribila lui crima, in fond, nu stie de ce a comis-o. El nu mai
poate trai cu acest grozav pacat in fundul constiintei. Nu e nebun, nu,
domnilor, ci, in clipa in care si-a ucis copilul, un fulger ii lumineaza sufletul. E
un iluminat, un pocait, un nefericit, hotarat sa marturiseasca lumii si sa
ispaseasca in fata legii si a lui Dumnezeu grozavul sau pacat. Au venit
nuntasii: beau si petrec; Akulina se marita; Nikita a disparut din mijlocul
veseliei. S-a dus intr-un grajd, s-a aruncat pe un maldar de paie, si-a pus un
streang de gat; priveste la un pom inalt. Sa se spanzure! Nu. Nu poate,
trebuie sa marturiseasca. Anissia, Matrena, il cheama sa dea binecuvantare
asa Akulinei. Dar cum sa puie el mana pe icoana? Apare in mijlocul multimei,
in fata tatalui sau, batranul Akim, dar descult si cu capul gol. Matrena tresare.
Banuieste. Vrea sa-l departeze, ba chiar sa-l faca nebun. Nikita cade in
genunchi. Priveste pe Marinka si zice cu glas tare: "Marinka, vinovat sunt. Ti-
am fagaduit sa te iau de nevasta, te-am inselat, te-am parasit. Iarta-ma in
numele lui Isus!" Apoi spre Akulina: "Ascultati mir ortodox. Akulina, sunt un
nelegiuit, vinovat sunt inaintea ta. Tatal tau n-a murit de moarte buna, ci
otravit. Eu l-am otravit. Iarta-ma in numele lui Hristos! Akulina, te-am inselat,
si ti-am ucis copilul, copilul tau si al meu. Si oasele lui trosneau... apoi l-am
ingropat. Eu, eu singur am faptuit acestea... "Si inchinandu-se in fata
batranului sau tata: "Iarta-ma, tata. Nu te-am ascultat, caine ce sunt, si toate
s-au intamplat dupa cum ai spus tu. Iarta-ma in numele lui Isus!" Cu cine
domnilor s-ar asemana Nikita? Cu Dragomir! Dar stiti ca Dragomir a comis o
crima din iubire, ca e un hotarat, ca n-ar marturisi nimic, ca nu din
remuscarea lui, ci torturat de Anca este prins, dupa 9 ani de zbucium. Cu
Gheorghe, invatatorul! Dar Gheorghe curteaza pe Anca fara nici un succes, si e
un mititel mediocru, care nu e in stare de nimic. Si intr-adevar nimic nu i se
intampla; nici vreo isprava, nici vreo fapa rea.
    Din drama lui Tolstoi, domnilor, ne mai ramane de analizat batranul Akim,
barbatul Matrenei si tatal lui Nikita. Akim e un batran tutuit, prost, in
neputiinta de a lega doua cuvinte, inganandu-se stupid in vorba fara sens "ta-
i-e". Akim insa crede in Dumnezeu, nu bea alcool si nu fumeaza. In acest
simplu pana la crestinism e toata religia marelui rus, care a spus de atatea ori
ca intr-un pahar de rachiu si o lulea de tutun stau potential doua crime. Akim
nu poate vorbi, baiguieste, si totusi, dand cand in cand, din gura lui se aud
cele mai sfinte invataturi: "lacrimile ofensatei nu cad alaturea, ci peste capul
ofensatorului". In aceasta bruta, cele mai nobile revolte.

    Vine la fiu-sau. Abia si-a scos obielele si a inceput sa se incalzeasca la soba

cand, vazand pe fiul sau intorcandu-se beat de la targ, se ridica amenintator; il
acuza ca traieste in pacate si pleaca noaptea si pe ger, strigand lui Nikita:
"Lasa-ma, nu pot sa mai stau! Mai bine sa petrec noaptea langa un gard decat
in casa ta scarboasa!" Iar cand fiu-sau marturiseste crimele in fata Starostii si
a satului, Akim il incurajeaza asa: "Vorbeste, fiul meu, spune tot si te vei
usura. Deschide-te inaintea lui Dumnezeu, nu te sfii de oameni!" Tolstoi a ales
pe Akim ca sa-si propovaduiasca inspiratiunea lui de profet. Intr-o bruta si-a
pus toata adancimea lui religioasa, tot geniul lui, de credincios. Akim este
intelesul, teza, problema dramei. In Ackim triumfa Tolstoi. Unde e preocuparea
profetica in drama lui Caragiale? Ion, nebunul si nevinovatul, are halucinatiuni,
vede pe Maica Domnului, dar nu stie ce vrea, nu stie de ce sufera, si se ucide,
fiindca asa ii porunceste lui in accesul de furie aceea pe care o vede in
inaltimea cerului. E aici vreo asemanare? Desigur, nici un fel de apropiere nu
este cu putinta.

    S-a zis, domnilor, de unii patimasi: drama tolstoiana reprezinta triumful

dreptatii si in drama lui Caragiale tot dreptatea triumfa. Ei si? S-ar fi putut sa
fie asa. In mii de drame triumfa dreptatea si nu din cauza aceasta s-a facut
vreo asemanare intre ele. Dar este asa in cazul nostru? Triumfa dreptatea in
"La puissance des téncbres"? Nikita marturiseste din remuscare. Nikita e
adevaratul criminal. Nikita a omorat pe Ignatici? Nu, Anissia. Si Nikita ia
asupra lui crima. Nikita a voit sa-si ucida copilul? Nikita a luat copilul de langa
Akulina? Nu. Matrena si Anissia il pun cu de-a sila sa ucida, Anissia ii arunca
copilul in pivnita. Matrena acopera cu pamant victima. Si Nikita ia asupra lui
toate crimele. E aici triumful dreptatii? Dar Anissia, otravitroarea, scapa de
pedeapsa. E triumful dreptatii? Matrena, fiara intunecimii, ea care da otrava
Anissiei si o indeamna sa-si ucida barbatul si sa-l fure, care prin spaima face
pe fiul sau sa-si ucida copilul, in scop de a trai bine si linistita, ea nu
marturiseste si nu e banuita, si nu-si ia pedeapsa. E aici triumful dreptatii? La
Caragiale, da, triumfa dreptatea si triumfa complet. O crima s-a comis,
Dragomir dupa 9 ani isi ia pedeapsa.

    Si era natural sa fie asa.

    Tolstoi si-a propus sa dovedeasca, in infioratoarea lui drama, puterea

intunecimii si triumful credintei simple si profunde in Akim, care crede, si nu
bea, si nu fumeaza. Caragiale a creat un caracter, pe Anca, si prin Anca
triumfa dreptatea omeneasca. In Tolstoi lumea e vanturata in vartejul
intunecimii, al inconstientei, in valurile bigotismului, ale credintei, ale
senzualitatii, - si miscata de trebuinte materiale, asociaza fara sa-si dea
seama, crima cu religia. Taranii lui Caragiale sunt constienti, ageri la minte,
stiu ce fac, stiu ce vor, si prin capul nici unuia nu i-ar trece ideea sa-si inchine
victima sau sa-i puie crucea pe piept dupa ce ar fi doborat-o sub loviturile de
cutit. La Tolstoi, vagul, confuziunea, intr-o epopee grandioasa. La Caragiale,
lumina perfecta intr-o drama profund emotionanta.

    

    Domnilor, am sfarsit cu prima parte a pledoariei mele, si sunt incredintat ca

am dovedit desavarsit cum aceasta noua acuzatiune ce s-a adus lui Caragiale
este o noua calomnie. Am fi putut sa trecem peste ea. Sa cerem osanda
cuvenita calomniatorului pentru prima calomnie, dar n-am voit ca juratii,
publicul, si indeosebi, astazi d-voastra, domnilor magistrati, sa va pronuntati
deciziunea cu indoiala ca, daca Caragiale n-a plagiat pe Kemeny, ar fi putut sa
plagieze pe Tolstoi.

    

    Domnilor judecatori, trec la prima calomnie pentru care am pornit procesul

de astazi. Acest Caion in "Revista Literara", din 1 si 20 Decembrie 1901, a
afirmat sub propria sa semnatura ca d. Caragiale si-a furat drama "Napasta"
dupa drama "Nenorocul" a unui autor Istvan Kemeny, tradusa de Alexandru
Bogdan si imprimata cu litere kirilice la Brasov, in anul 1848. Caragiale a
furat? Acest Caion pune in paralele pe mai multe coloane, scene din "Napasta"
lui Caragiale si scene din "Nenorocul" lui Kemeny. Si scenele sunt absolut
identice. Iaca de ce Caragiale a pornit actiunea de fata. Caion nu a aparut
astazi in fata justitiei. Sa dovedim noi, pe langa afirmarea lui Caion, ca
Kemeny nu exista, ca Alexandru Bogdan, traducatorul "Nenorocului", nu a
existat, ca drama aceasta este o inventie si ca documentele publicate de Caion
constituiesc un fals.

    Am fost la Brasov, am fost la Budapesta. Caragiale a alergat in toate

partile; s-a trudit; a cheltuit; s-a adresat la toate autoritatile competente; si
astazi posedam un lung sir de dovezi despre perversitatea calomniatorului si
despre falsurile plazmuite. In primul rand, domnilor, va prezentam un catalog
de tot ce s-a tiparit la Brasov, de la 1535 si pana la 1886, lucrare datorata lui
Julius Gross, profesor si bibliotecar. In acest Kronstaedler Drucke nu gasim nici
pe dramaturgul Istvan Kemeny, nici pe traducatorul Alexandru Bogdan, si nici
drama "Nenorocul".

    La Budapesta am dat peste o publicatie decisiva in care se poate vedea

daca a fost sau nu vreun dramaturg cu numele de Kemeny, de Istvan Kemeny,
si daca s-a scris si s-a imprimat vreodata o drama cu numele "Nenorocul", o
opera pe care Cargiale ar fi putut s-o plagieze. Iata lucrarea extraordinara cu
titlul de "Magyar Irok, Elete és Munkai", adica "Viata si operele scriitorilor
maghiari", alcatuita, dupa o munca de 40 ani, de catre savantul Szinnyei
Josef, din insarcinarea "Academiei de stiinte" din Budapesta. In brosura 46
este acea parte a literei k in care se gaseste numele de Kemeny. De la pagina
1411 si pana la pagina 1454 sunt trecuti toti Kemeny care au imprimat ceva in
Ungaria. Am tradus tot ce se afla in aceste pagini si am legalizat traducerea
prin consulatul maghiar. D-voastra veti examina aceste documente.

    Iaca d-lor ce gasim in vasta lucrare a lui Szinnyei: sunt 33 de Kemeny, si

nici un Istvan Kemeny dramaturg, si nici o opera dramatica cu titlul de
"Nenorocul". Si pentru a va convinge de scrupulozitatea acestei opere, va voi
cita cateva nume, si va veti incredinta ca un autor dramatic care sa fi scris o
drama in mai multe acte, ar fi fost cu neputinta sa scape neconsemnat in
lucrarea lui Szinnyiei. "Kemeny Anna Maria a tradus doua piese teatrale:
Papagalul, piesa sentimentala, in 5 acte, dupa August Kotzebue, si
Praedicatum, comedie in 3 acte, dupa baron Gebler." - "Kemény Bela junior,
practicant de avocat si sublocotenent cezaro-regesc in rezerva. A murit la
1883, Septembrie 28, in Pozsony, in etate de 23 de ani. A fost colaborator la
ziarele din Pozsony". "Kemeny Ianos", predicator evanghelico-reformat la
Szilvas. El a scris psalmul 174 in "Noua carte de cantece". Cand dar se
catalogheaza astfel de traducatori, de colaboratori pe la ziarele dintr-un orasel
de provincie, si nu se scapa nici un preot care a scris un psalm intr-o carte de
cantece, ar fi fost imposibil savantului ungur sa treaca cu vederea un autor
dramatic original. Si cu toate acestea, noi am dus mai departe cercetarile
noastre. Ne-am adresat la profesori, la literati, la savanti, si le-am cerut
parerea lor in scris. D. I. Bunea, roman, profesor de limba si literatura
maghiara la liceul din Brasov, ne scrie urmatoarele: "Profesorul dr. Iancso
Benedek mi-a raspuns la epistola mea. El imi scrie ca in literatura maghiara nu
exista vreo drama cu subiect analog celui din Napasta". Spre o mai ferma
asigurare s-a adresat cu "o rugare catre colegul sau dr. Bayer Iozsej. Acest
domn e cel mai chemat a-si spune parerea in chestiuni de literatura dramatica
maghiara. In cateva zile va primi Iancso raspunsul acestei autoritati asupra
faptului daca cumva exista vreo drama maghiara care sa trateze subiectul
dramei d-voastra".

    Domnilor, Iancso Benedek e profesor de literatura maghiara la liceul clasic

de stat din Budapesta, directorul serviciului nationalitatilor si stie perfect
romaneste. Bayer Iozsef este profesor de literatura maghiara la Universitatea
din Budapesta si autorul "Istoriei dramei maghiare".

    

    In a doua scrisoare d. Bunea ne comunica: "In zilele acestea am primit

epistola d-lui Iancso, insotita de scrisoarea d-lui Bayer, care se pronunta
definitiv in chestiunea care ne preocupa. Aceste scrisori precum si epistola
anterioara a d-lui Iancso vi le trimit in original, cat si in traducere romaneasca.
Din aceste epistole va puteti convinge pe deplin despre aceea, ceea ce si alt
cum stiam, ca Caion vorbeste neadevaruri. Publicatiunea lui Szinneyei e mai
presus de orice banuiala a seriozitatii si caracterul ei stiintific nu are lipsa de
nici o confirmare. Szinnyei e un scriitor maghiar de rangul prim si
publicatiunea aceasta a lui trece de cea mai pragmatica si stiintifica pe terenul
bio-bibliografic maghiar. Scriitorii maghiari se provoaca la ea ca la cel mai
exact si corect izvor de date bio-bibliografice. E exclusa posibilitatea ca
Sznnyei sa fi trecut cu vederea pe vreun dramatic cu numele Kemény Istvan si
o confirmare a exactitatii datelor cuprinse in aceasta publicatiune este
superflua". - Iaca, domnilor, si cele doua scrisori ale lui Iancso Benedek,
precum si scrisoarea lui Bayer Iozsef, in original si in traduceri legalizate de
consul. Iancso Benedek catre Bunea: "Am citit "Napasta" pana la capat si am
cautat nu cumva aflu ceva asemanator acesteia in literatura dramatica
maghiara veche sau noua? Cu desavarsire stire n-am aflat. Atat insa nu m-a
multumit. Am elaborat din piesa un escerpt detaliat, pe care l-am predat
colegului nmeu dr. Iosif Bayer, autorul istoricului dramei maghiare, rugandu-l
sa vada nu cumva afla intre multele produse ale literaturii dramatice maghiare
vreunul care sa fie asemenea "Napastei". Colegul meu Bayer, care pe terenul
acesta e specialist de rangul prim, mi-a promis cu multa afabilitate ca-mi va
implini rugarea. Natural ca rezultatul numai in 8 - 10 zile voi putea comunica.
Te rog sa fii pana atunci cu pacienta. - dupa parerea mea Caion e dator sa
dovedeasca. El ar fi fost dator sa citeze si sa indice opul dimpreuna cu autorul
lui, locul si anii editiei, comunicand paralel si textul maghiar. Cel putin in toata
lumea astfel se intampla, de cate ori e vorba de palgiare. Nici fabula, nici
caracterul "Napastei", nu le-a putut lua d. Caragiale din literatura maghiara, cu
atat mai putin dintr-o drama scrisa inainte de 1848, deoarece opera e cu
desavarsire psihologica-moderna. O astfel de drama nu s-a scris pe atunci
nicaieri, cu atat mai putin in literatura maghiara. Se poate inchipui vreun
scriitor maghiar care sa fi putut crea caracterul Anchii? Anca e un tip curat al
tarancei romane. O astfel de taranca maghiara nu exista." Si in a doua
scrisoare a d-lui Iancso Benedek catre d. Bunea se comunica rezultatul
cercetarilor d-rului Bayer in urmatoarele cuvinte: "Am onoare a-ti transmite
epistola dr. Bayer. El, prima autoritate in istoria dramei maghiare, pe langa
cea mai intensiva cercetare, cu desavarsire n-a aflat nici un subiect care sa
semene cel putin cu acela al "Napastei". Iaca in sfarsit si scrisoarea lui Bayer
Iozsef catre Iancso Benedek: n-am voit sa mai abuzez de rabdarea d-tale,
desi, durere, nu iti pot comunica altceva decat ca cercetarea a fost fara
succes. Am studiat o serie de subiecte dramatice si titlurile de drame, dar n-
am dat de vreo drama asemanatoare. Nu cunosc nici un scriitor dramatic
maghiar cu numele de Kemeny Istvan. Poate e traducator si chestionatul
subiect dramatic se ascunde cu totul sub alta titula de drama; poate ca e
scriitor original, dar atunci drama sa sta ascunsa ca manuscris in vreo
oarecare arhiva. Are insa lucrul si o alta parte. Cel ce acuza e dator sa
dovedeasca. Nu acuzati aduc probe ca n-au furat, ci acuzatorul dovedeste
furtul. Sunt convins domnilor, ca toate aceste autoritati, savanti de prima
ordine in literatura dramatica maghiara, ca toate aceste afirmatiuni stiintifice si
dezinteresate, ca toate aceste volume speciale si scrisori, au desavarsit
dovada calomniei pe care eram datori sa o facem, dar am facut-o ca sa nu
aparem in fata d-voastra, miscati de sentimentul razbunarii, ci de adanca
noastra convingere in dreptatea pe care o cerem, in reparatiunea legitima ce
ni se datoreste in virtutea legii si a celor mai elementare principii de demnitate
si de ordine sociala.

    Pana aici am cautat adevarul si am precizat calomnia.

    Sa vedem omul.

    Sa ne oprim putin asupra falsului, asupra intentiunei, asupra relei credinte
si a perversitatii fara pereche in asemenea materie.

    

    Iaca, d-lor, magistrati, - (d. Delavrancea arata cele doua foi imprimate cu
litere kirilice) - la ce scoboara ura pe un om fara scrupul. E destul sa priviti, -
acum mai ales cand v-ati convins ca nu exista un autor dramatic maghiar cu
numele de Kemeny, un traducator Bogdan si o drama "Nenorocul", - aceste
doua foi. Ele sunt imprimate cu litere kirilice. Trebuia falsul sa inceapa cu
aceasta. Atat nu ar fi fost destul. Foile trebuiau sa aiba caracterul de vechime,
ca de la 1848. Si hartia moderna a fost supusa la tortura; a fost artificial
ingalbenita; flacara la care au fost expuse foile a ars o bucata din ele. A
planuit, a combinat, a facut tot ce i-a trecut prin minte ca sa dea aspectul
vechimei de acum o jumatate de secol. A voit ca falsul sa aiba intreaga
aparenta a realitatiei, a adevarului; n-a uitat nimic, nu s-a sfiit de nimic: nu s-
a rusinat de nimic; si desigur ca ar fi ajuns la un volum intreg, daca n-ar fi fost
sa posedam toate dovezile calomniei si a revoltatoarei inventiuni. Unde se va
opri acest pervers, daca legea nu-i va taia exceptionalul avant pentru fals si
escrocherie? Sa nu credeti ca acest domnisor este la prima isprava in
asemenea porniri. A? nu! Trecutul sau e ilustru, ca toata tineretea. Nu e nici la
inceputul si cred ca nici la ispravitul acestei stralucite cariere. Colabora, ca
incepator, la un ziar din Capitala. Intr-o zi prezinta directorului, ca incepator,
la un ziar din Capitala. Intr-o zi pretinsa directorului o serie de nuvele,
pretinzand ca le-a tradus dintr-un volum al ilustrului Ibsen. Nuvelele se
publica. Un cititor pune in vederea directorului ca operele sunt prea slabe
pentru Ibsen, afirmandu-i in acelasi timp ca Ibsen n-a scris nuvele. Directorul
ii cere volumul lui Ibsen. Caion fagaduieste ca-l va aduce a doua zi. Din ceasul
acela n-a mai dat pe la redactie. Intr-un alt ziar publica o nuvela ca si cum ar
fi a sa. Luare admirabila, dar in cele din urma se descopera ca e plagiata dupa
Guy de Maupassant. Ambitia acestui tanar e prea mare ca sa ramana in
domeniul literaturii pure. Vru sa para un cercetator sever, un om de stiinta, un
savant. Si de ce nu? E asa de usor sa pari ceea ce nu esti, daca esti fara
constiinta onesta. Acuzatul izbuti sa publice in "Noua Revista Romana" de la 1
Decembrie 1901, o notita de o importanta istorica exceptionala, referitoare la
Mircea cel Mare. Ceea ce nu deslusisera istoricii nostri, Caion limpezi gratie
unei scrisori a papei Bonifaciu al XI-lea! Ascultati, domnilor, ce scrie acest nou
istoric, menit sa imprastie intunericul de pe evenimentele din cel mai departat
trecut al Romanilor. "Intr-o colectiune de documente privitoare la istoria
noastra, se afla publicat un raport din Creta, datat cu anul 1401, prin care se
spune ca un anume Emanuel Cano din Enes, intorcandu-se prin Tesalonic, a
intalnit trei turci care i-au spus ca fac parte din ramasitele unei oaste de 66 de
mii de turci, care au devastat Ungaria si intorcandu-se prin Valachia, Mircea
Valahul a ucis o mare parte din armata turca, scapand cu viata numai 3000 de
turci. Mircea Valahul e fara indoiala Mircea-Voda.

    Se naste insa intrebarea: cand a avut loc razboiul acesta in 1400 sau 1399?
Si mai departe: - "Dupa d. Tocilescu lupta aceasta n-a avut nici o insemnatate.
D. Xenopol asemenea nu ne vorbeste nimic despre lupta aceasta din 1400 sau
1399. Dupa cat stiu, d. Onciul pune acest razboi in 1400 si admite in totul
spusa raportului sus citat. Un document pretios - iar un document, un nou
document dupa documentul cu litere kirilice de la Brasov; si veti vedea ce
pretios este acesta - ...Un document pretios "care sa lamureasca aceasta
problema; n-a fost un razboi, ci o simpla incursiune de bande turcesti in 1399,
iar nu in 1400, dupa cum lasa a se intelege raportul din Creta. In hartiile
raposatul Mgr. Hulst, s-a gasit si multe documente, prin care o serie de scrisori
de la feluriti papi. Una din aceste scrisori e a lui papa Bonifaciu al XI-lea si
datata din 14 Decembrie 1399, document interesant pentru istoria noastra si
inedit pana acum. Il pot publica azi in parte, gratie unui nepot al raposatului
Monsigneur d'Hurst. Documentul e scris in limba latina. Reproduc din el,
partea care ne intereseaza, in traductie romaneasca. Cat despre autenticitatea
lui, istoricii se vor convinge curand, cand acest document, impreuna cu altele,
vor fi imprimate in facsimile".

    Iaca, domnilor, si fragmentul, publicat de domnisorul acesta, din faimosul

document: - "In anul 1399 in luna cea calda a lui Iulie, bande numeroase de
hoti turci pradara Ungaria dunareana si parte din Tara Valahiei, cea udata de
Dunare. Un general Valah, Mirke, a batut pe banditi". - Imediat dupa
publicarea acestui nou document oamenii de stiinta au banuit falsul. Noi ne-am
adresat d-lui profesor Onciul, un istoric de mare valoare, preocupat indeosebi
de epoca lui Mircea, si i-am cerut parerea sa despre aceasta comunicare. Iaca
raspunsul d-lui profesor Onciul: - "Stimate amice, imi ceri parerea comunicarii
facute de C.A. Ionescu (Caion), in noua "Revista Romaana" Nr.45 sub titlul;
"Un razboi al lui Mircea in 1399 (Un document nou)". Asa cum se prezinta
aceasta comunicare n-are nici o valoare stiintifica. Fragmentul publicat din un
pretins document al papei Bonifaciu XI (n-au fost decat noua papi cu numele
de Bonifaciu, iar in 1399 era papa Bonifaciu IX) este, din toate punctele de
vedere, mai mult suspect. - 1). Nu se arata daca documentul se afla in original
sau in copie, cui si care cauza a fost liberat si ce legatura cu restul se face
acea mentiune despre Mircea. - 2). Data 14 Decembrie 1399 este imposibila
ca datare originala; caci documentele papale din acel timp, se datau dupa anii
pontificatului, cu zilele lunilor dupa calendarul roman. (Exemplu de la Bonifaciu
IX; "Datum Romae, il Nonas Martii anno decimo" 6 Martie 1399). 3) Data din
textul documentului: "In 1399, in luna cea calda a lui Iulie" este absolut falsa
ca forma; iar celelalte amanunte, precum: "Ungaria Dunareana", - parte din
Tara Valahiei cea udata de Dunare" - "un general valah Mirke" sunt cel putin
suspecte. - Asa fiind, din fragmentul publicat nu ramane nimica ce ar avea
infatisarea unei marturii autentice. Banuind o falsificatie, am interpelat pe
autor asupra documentului in chestiune, la seminarul meu de istoria romana,
la care lua parte ca student. Dansul a spus atunci ca in vara urmatoare va
aduce lamuririle cerute, iar de atunci (era pe la inceputul lui Dec.) nu s-a mai
aratat la seminar, la care pana la acea data luase parte foarte regulat - Mai
este de notat ca, in comunicarea publicata, autorul promitea a publica
"curand" documentul intreg in facsimile, care insa pana astazi (Martie 1902) n-
a iesit la lumina - Din acestea mi-am format convingerea ca avem a face cu un
falsificat grosolan, prin care se mistifica publicul, cum si revista ce cu prea
ingaduitoare libertate deschide coloanele sale pentru asemenea Note si
discutiuni".

    Iaca omul, domnilor magistrati, pe care-l judecati. E complet felul lui. Nu se

sfieste de nimic. Uraste pe Caragiale? Il calomniaza si calomnia si-o debiteaza
in termeni infioratori de murdari. Dar ca sa poata calomnia, el, Caion, pe un
Caragiale, simte trebuinta de a inventa oameni si opere? Inventeaza. Dar atat
nu-i e deajuns? Simte si trebuinta de a fabrica documente false? Le fabrica si
le publica. Si-a satisfacut patima. Vrea sa se ilustreze ca istoric? Nu rezista de-
a minti o Tara intreaga asupra evenimentelor ei. Inventeaza un document din
"luna calda a lui Iulie". Si-a satisfacut vanitatea!

    In sfarsit, domnilor, acest Caion comite un alt fals, de asa natura ca ni-l
zugraveste perfect de bine ca un suflet mic si pervers, animat de o imensa
desartaciune. Am aici o brosurica de 18 pagini, pe care o da publicului cu titlul
de Isus. Dupa atatea mii de volume scrise despre Isus sa vie Caion cu 18
pagini? S-ar parea o copilarie. Nu, nu este o cooilarie. Brosura o publica nu
pentru cuprinsul ei, ci pentru coperta de la sfarsitul ei. Aici in cateva randuri -
un nou fals - naivitatea lui trece orice masura inchipuita.. Iata ce citim pe
aceasta coperta finala: Din lucrarile lui Const. Al. Ionescu. Si ce lucrari credeti
ca anunta? Mici incercari? Brosuri? Nu, domnilor, volume in limba franceza. A
gasit si editor! E un scriitor celebru, care a trecut hotarele tarii inca de la
1899. Sa citim: - "Essais sur la décadence romaine" Paris 1899, Retaux freres
éditeurs. Pretul 3 lei si 50 bani - "Etudes historiques" Paris 1899. Retaux freres
editeurs. 1 leu si 50 de bani - "Le culte de Bachus" 1901. Retaux freres,
libraires-éditeurs. Pretul 3 lei si 50 de bani. La 20 de ani si la 23 de ani sa
publici deja volume de sute de pagini, in limbi straine, si sa gasesti la asa
varsta si pentru asa studii voluminoase, librari, editori in Paris? Nu e asa ca e
extraordinar? Si totusi in cazul nostru nu e de loc extraordinar. Acest domnisor
n-a publicat nici un volum din cele anuntate. Un fals cu care sa pacaleasca pe
credulii din Romania.

    Am scris librarului Victor Retaux, caci astazi firma Retaux freres a ramas
numai Victor Retaux. Si iaca raspunsul editorului d-lui Caion: "domnilor, ca
raspuns la scrisoarea d-voastra din 5 curent, am onoarea de a va trimite
catalogul meu si de a va informa ca nu sunt editorul publicatiunilor d-lui
Ionescu".

    Si sa nu se invoce tineretea. Ar fi ofensa adusa tineretii si tinerimii.

Tineretea e gratioasa, e generoasa, e entuziasta. Greselile unui tanar se resimt
de inocenta si dezinteresare, iar nu de calcul, de ura si de perversitate.
Copilarie e... sa intentezi un autor, o drama si un traducator in scop de a injosi
pe un scriitor ilustru? Copilarie e.. sa fabrici documente, sa le ingalbenesti la
lumanare, sa le imprimi cu litere kirilice, si sa afirmi ca le-ai rupt dintr-un
volum pe care-l posezi, fagaduind a-l darui Academiei?... Copilarie e... sa
inventezi documente istorice?... Copilarie e... sa anunti ca ai publicat deja trei
volume in limba franceza? ...Copilaria ar fi cel putin desinteresata!

    La calomniatorul Caion in tot ce-a facut... interes, perversitate patima si

egoism! Are interes evident sa para savant. Insala "Noua Revista Romana".
Are interes evident sa para deja un scriitor insemnat. Publica pe coperta unei
brosuri o serie de opere imaginare, ca si cum ar fi editate de un librar din
Paris.

    Daca ar fi izbutit sa insele - si aceasta a voit - opinia publica, si-ar fi saturat

vanitatea si ar fi crescut enorm in consideratia lumii. Falsurile lui dar, au logica
perversului, iar nu capriciile inocente ale tineretii.

    Renumele lui Caragiale, operele lui Caragiale, spiritul lui Caragiale il

prigonesc, ii rascolesc ura. Simte un mizerabil interes de a-si potoli aceasta
ura, aceasta invidie. Are un interes. Si nu copilareste cauta sa si-l satisfaca,
caci nu se opreste la critica, oricat de rea, de murdara si de inversunata ar fi
fost ea. Domnilor, se poate face o critica, dreapta sau nu, patimasa, au senina,
o critica filologica, o critica estetica. Se poate sa urmaresti intr-un autor pe
langa estetica lui si etica lui, si sa te ridici la o critica filozofica. Mai mult, pe
langa toate aceste raporturi, se poate sa studiezi epoca omului, ca pe langa
omul in sine, sa strangi de aproape toate cauzele care au determinat
idealitatea autorului si natura intima a operelor, ca si cum ai face un capitol
din istoria nationala. Astfel, s-ar infatisa critica cu aspectul, cam pretentios, de
critica stiintifica.

    Oricare fel de critica s-ar fi incumetat acuzatul sa incerce in contra lui

Caragiale, si oricat venin de mititel neputincios si rau, ar fi varsat in cadrul
incercarii sale, Caragiale ar fi ramas senin, ar fi suras, cel mult poate ar fi
aruncat vreo scanteie de spirit, daca ar fi crezut ca patima adversarului merita
o scanteie din spiritul sau. Dar nimeni, domnilor, nici in Romania, nici aiurea
nu poate fi asa de mare, incat un fals, combinat cu documente, cu probe de
fapt, si pus pe doua coloane, sa nu fie expus la discredit si la dispretul
publicului. Fata de documente din care reiese furtul, de orice natura ar fi el,
numai justitia te poate apara, daca documentele sunt false si tu nevinovat.
Raspunsul lui Caragiale n-ar fi rasturnat faptele concrete, ba ar fi contribuit la
dezonoarea lui. Numai justitia este in stare sa salveze onoarea cuiva, cand
calomnia si falsurile sunt dovedite.

    In politica, - uneori confruntandu-se cu calomnia, - ura si inversunarea, au

explicatiunea lor daca nu chiar scuza. Un om insemnat, inzestrat cu un
temperament robust si cu un real talent, in politica nu reprezinta numai vointa
lui, sentimentalitatea lui, aspiratiunile lui, credintele lui; ci in el se insumeaza
pornirile tuturor partizanilor. El e o suma de vointe, de sentimente, de
aspiratiuni, de credinte. Si patimile de pretutindenea cu intreaga suma a
impulsivitatilor se concentreaza in acest campion. In fata lui un adversar
identic de covarsit de toate energiile sufletesti ale coreligiorarilor sai. Din
aceasta cauza uneori se intampla descarcari de o violenta extraordinara. In
asemenea descarcari, in confuziunea pasiunilor, uneori scapara si calomnia. Si
totusi justitia trebuie sa-si faca datoria, caci astfel sub pretext de patimi
politice, moravurile s-ar cobori si mai mult, iar viata publica s-ar dezonora
pana la salbaticie.
    Dar in arta, in literatura, ce explicatiune usuratoare ar avea calomnia?...
Ura personala a unui invidios?... Da, stiu ca stralucitul talent a lui Caragiale a
starnit in cativa perniciosi, pasiuni oarbe. Lumina lui stinge acele slabute
licariri, slabute ca fosforescentele chibriturilor trase pe un perete. Renumele lui
fara voia lui, proiecteaza o umbra groasa peste unele nume care nu merita sa
traiasca. Aceasta este cauza calomniei si a falsurilor.

    Cum, domnilor?... Un popor intreg admira pe Caragiale... Admiratiunea

trece peste Carpati. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului romanesc.
Si pe acest om sa-l acuzi, sprijinit de falsuri, ca operele sunt jafuri literare?
Dar asta inseamna a izbi in credinta, in admiratiunea si in fata romanilor! Si ce
s-ar fi intamplat daca criticul impostor n-ar fi fost surprins? Ce s-ar fi intamplat
daca nu adunam noi aceasta multime de probe? O mandrie a tarii ar fi fost
vestejita, nu numai Caragiale infierat! Si ce idee si-ar fi facut strainii de noi
romanii? Ca suntem un popor, care ne sarbatorim pungasii, ca gloriile noastre
se intemeiaza pe jaf, ca geniul nostru este o rusine, ca nu avem nici constiinta,
nici demnitate?

    Si cand ma gandesc ca omul acesta a vegheat jumatate din noptile sale
pentru a ne crea o dramaturgie originala... cu cat talentul lui e mai mare, si
osteneala mai covarsitoare... cu atat calomnia e mai odioasa si incercarea mai
demna de asprimea legilor! A! Stiu, cunosc acuzatiunile puerile ce s-au adus
lui Caragiale. - "Ai atacat libertatile publice!" - "ai batjocorit Constitutia!" - "Ai
zeflemisit Egalitatea!" - "Ai ponegrit Democratia!". Nu, domnilor, spiritul
profund si ascutit a lui Caragiale a denuntat sarlatania si usurinta, a rechemat
la realitate pe naivii zvapaiati, a zugravit zapaceala si denaturarea spiritului
national. Rolul lui a fost de a contribui in parte la insanatosirea vietii noastre
publice. Si in fond, in dramaturgia lui, nu e rautate ci iubire. Caragiale nu
uraste pe Catavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu isi
calomniaza nici personajele creiate de el. Parca il vad retras intr-un colt,
scanteindu-i privirea de patrundere, surazand de sincera si buna placere: isi
asculta eroii pretutindenea, cu dragoste si ii iaza, ii rotunjeste in mintea lui, ii
descarca de partea banal-indiferenta si ii reduce la sufletul lor real-estetic,
etern-real. Asa si-a studiat tipurile; si animat si de alta dragoste, de enorma
dragoste de limba romaneasca, s-a jertfit ei, framantand-o pentru a-i spori
viata, puterea si farmecul. A munci din greu; si-a robit tot talentul si toata
intelingenta lui pentru fala noastra a tuturora; si traind din greu, n-a intins
mana nimanui si nu s-a plans niciodata de ingratitudinea acelora de care a
depins soarta poporului roman, nici de ratacirea multora care n-au inteles ca
viata unui popor atarna nu numai de dezvoltarea lui materiala, ci si inaltarea
geniului lui. Si cand Caragiale sta resemnat la o parte, si traieste din munca
aspra, cinstita si demna... sa-l izbim, sa-l patam... sa-l infatisam lumii ca pe
un furt ordinar...? Ii produce ceva teatrul, - teatrul lui care a inveselit si
insanatosit, - sa-l calomniem... sa comitem falsuri... sa-l jecmanim si de acest
venit, pentru care si-a jertfit viata intreaga! ...Caragiale a prezentat chiar in
anul acesta, un volum la Academie... pe el!... sa convingem pe toti ca e un
scriitor de contrabanda...

    Dar termin, domnilor, rugandu-va sa nu pierdeti din punct de vedere cine e

calomniatorul si cine e calomniatul; sa va ganditi la mijloacele intrebuintate de
calomniator pentru a pipai bine gradul lui de perversitate: sa va inchipuiti
suferintele morale ale calomniatului, calatoriile si cheltuielile pe care a trebuit
sa le faca cu adunarea probelor, pentru ca pe langa osanda ce se cuvine
vinovatului, sa acordati despagubirile ce se cuvin nevinovatului, si pe care le-
am formulat in scris in plangerea noastra.