După Jean-Yves Leloup, „Note asupra isihasmului”

A medita adânc precum muntele

A sta cu adevărat într-o poziţie la fel de stabilă şi de fermă precum
un munte înseamnă printre altele să „creşti în greutate”, sau cu alte
cuvinte înseamnă să te relaxezi atât de adânc şi perfect încât să
simţi pur şi simplu că parcă te afunzi în pământ.

ce înseamnă de fapt „să meditezi întocmai precum un munte”.

Atunci, fulgerător, el şi-a simţit întreaga greutate; era perfect
imobil, de parcă prinsese nişte rădăcini extraordinar de trainice în
pământ. Noţiunea timpului a căpătat atunci pentru el valenţe noi,
pentru prima oară a intuit extaziat că şi în realitate munţii au un alt
timp şi un ritm numai al lor. A sta complet nemişcat şi tăcut
întocmai ca un munte, înseamnă, de fapt, să ai mereu eternitatea în
faţa ta.

După Jean-Yves Leloup, „Note asupra isihasmului”

A medita precum un mac roşu
Meditaţia înseamnă înainte de toate o poziţie cât mai stabilă, iar pe
el tocmai aceasta îl învăţase muntele. Dar ea înseamnă totodată şi o
„orientare”, iar acesta urma acum să înveţe de la mac: să se
rotească ciclic spre soare, de la întuneric spre lumină. Mai mult
decât atât acum trebuia ca toată „seva” fiinţei sale să fie
transmutată în energie şi apoi, cu ajutorul ei, să aspire la acest
lucru.

Această orientare spre bine, spre frumos, spre lumină, spre adevăr
îl făcea uneori să roşească precum un mac. Era ca şi cum
„minunata lumină” a lui Dumnezeu era lumina unei priviri
deschise, însoţită de un surâs şi aşteptând de la el un anumit
parfum… A mai învăţat acum că, pentru a se putea orienta mai
bine, macul avea totdeauna tija dreaptă, de aceea şi el a început să-
şi îndrepte coloana vertebrală.
dacă vei observa cu multă atenţie macul, vei remarca tu singur nu
numai verticalitatea tijei sale, ci şi o anumită supleţe care îi permite
să se încline cu uşurinţă în faţa vântului; fiindcă el este totodată
atât de umil…

Tu trebuie să-ţi dai seama în adâncul fiinţei tale că într-adevăr,

învăţătura tainică a macului constă atât în fragilitatea sa, cât şi în
efemeritatea sa.

A medita înseamnă printre altele să cunoşti oricând Eternul în

Clipa efemeră. Înseamnă de asemenea că este necesar să înfloreşti
complet atunci când îţi este dat să înfloreşti, să iubeşti din plin
atunci când îţi este dat să iubeşti, fără a accepta niciodată nimic în
schimb, căci în afară de tot ceea ce ne dăruie clipă de clipă
Dumnezeu ce am mai putea oare primi, şi de la cine? Să ne gândim
adânc de ce înfloresc oare macii? Şi pentru cine?

După Jean-Yves Leloup, „Note asupra isihasmului”

A medita precum oceanul

învăţase să îşi acordeze respiraţia după ritmul valurilor? Inspir,

expir… Apoi: sunt inspirat de Dumnezeu, sunt expirat de
Dumnezeu. Mă las apoi complet purtat de suflu, ca şi cum aş fi
purtat de valuri…picătura îşi păstra întru totul forma, conştiinţa de
sine.

nu mai era deloc purtat ca înainte de ritmul aprofundat al

respiraţiei sale, ci reuşea tot timpul să-şi păstreze neafectată
identitatea conştiinţei. Era în acelaşi timp o picătură, şi parcă
totodată în mod tainic era „una cu oceanul”. Astfel el a învăţat că
meditaţia profundă înseamnă totodată şi o respiraţie profundă şi
naturală sau cu alte cuvinte, lăsarea liberă a fluxului şi a refluxului
suflului.
El a mai învăţat de asemenea faptul că, deşi valurile erau
nenumărate la suprafaţă, fundul oceanului rămânea în permanenţă
liniştit. La puţin timp după aceea el şi-a dat seama că la fel şi
gândurile sale, vin şi pleacă, dar că în profunzime în fiinţa sa, ceva
etern şi indescriptibil (Spiritul Nemuritor) rămâne mereu imobil.
Cu fiecare nouă zi de meditaţie profundă, tânărul nostru îşi pierdea
complet identitatea cu „valurile” gândurilor, devenind tot mai mult
una cu fundul cel nemişcat (Spiritul Nemuritor) al oceanului.

După Jean-Yves Leloup, „Note asupra isihasmului”

A medita precum o pasăre
Trebuie acum să meditezi totodată şi cu gâtul, folosindu-l nu doar
pentru respiraţie, ci şi pentru a murmura în şoaptă numele lui
Dumnezeu zi şi noapte.

Meditaţia profundă înseamnă deci să laşi să răsune în tine ciripitul

acestei turturele, înseamnă să laşi de asemenea să urce în tine şi să
debordeze cântecul ce se naşte în inimă, la fel cum ai lăsat să te
invadeze parfumul florii… Meditaţia înseamnă totodată să respiri
cântând lăuntric, fără sunete exterioare.

Curând, după aceea tânărul nostru era deja foarte familiarizat cu

expresia respectivă („Doamne miluieşte”). După încă câtva timp el
chiar ajunsese să nu o mai repete numai cu buzele ci şi cu inima.

Atunci el nu mai căuta deloc să pătrundă mental sensul cuvintelor,

iar repetarea lor continuă îi inducea uneori o linişte profundă,
extatică, ce până atunci îi fusese complet necunoscută. El a
descoperit astfel gradat ceea ce trebuia să fi fost atitudinea
interioară a Apostului Toma, atunci când L-a descoperit pe Hristos
reînviat. El se ştie că a rostit atunci: „Kyrie eleison, Domnul şi
Dumnezeul meu”.

Invocaţia aceasta simplă îl scufunda uneori fulgerător într-o stare

de intens respect pentru tot ceea ce există, dar şi de adoraţie
copleşitoare pentru ceea ce se află ascuns la rădăcina oricărei
existenţe.

După Jean-Yves Leloup, „Note asupra isihasmului”

A medita precum Avraam

Împreună cu Avraam, noi intrăm acum pe un nivel de conştiinţă cu

totul nou şi mult mai înalt, care se numeşte credinţă sau, altfel
spus, adeziunea necondiţionată atât a inteligenţei cât şi a inimii faţă
de acest „Tu” care Există, care transpare tainic pentru cei capabili
să-L intuiască, pretutindeni în multiplicitate.

Diferenţa dintre Dumnezeu şi Natură este diferenţa dintre albastrul

cerului şi albastrul unei priviri. Avraam nu căuta albastrul, ci
privirea…

„Învaţă acum că eşti o fiinţă a lui Dumnezeu”, realizează astfel că

ceea ce caracterizează într-adevăr inima ta este faptul că ea
personalizează toate lucrurile, toate fiinţele, chiar şi Absolutul,
care este Sursa (Izvorul Ultim) a tot ceea ce trăieşte şi respiră.
Realizează că toate câte există îl numesc, îi spun: „Dumnezeul
meu, Creatorul meu” şi se lasă pătrunse de Prezenţa Sa

„A medita precum Avraam înseamnă chiar ceva mai mult, iar

acum vocea părintelui Serafim tremură uşor de emoţie. Înseamnă
să mergi chiar până la sacrificiul deplin, fie el de sine”. Şi aici el îi
cită tânărului un alt pasaj din „Geneza”, în care Avraam este în
stare să-şi sacrifice chiar fiul, pe Isaac. „Totul vine de la
Dumnezeu şi totul îi aparţine numai lui Dumnezeu, murmură
Serafim. Totul vine de la El şi totul este pentru El. Meditaţia lui
Avraam te va conduce astfel la o totală detaşare faţă de egoul tău şi
faţă de tot ceea ce are el mai scump. Caută în tine mai ales ceea ce
îţi este cel mai aproape de suflet, lucrul sau aspectul cu care te
identifici cel mai mult. Pentru Avraam, acesta era fiul său Isaac.
Dacă şi tu vei fi de asemenea capabil să-l dăruieşti pe acela lui
Dumnezeu, să te abandonezi total, într-o credinţă deplină faţă de
Cel care transcende raţiunea şi bunul simţ (aparent), totul îţi va fi
înapoiat la momentul potrivit, însutit. Dumnezeu are totdeauna
grijă de copiii săi. A medita precum Avraam înseamnă de
asemenea să îţi umpli tot timpul, inima şi conştiinţa numai cu
prezenţa lui Dumnezeu. Adu-ţi aminte că atunci când Avraam a
urcat în vârful muntelui, el nu avea în inimă decât gândul la fiul
său. Când a coborât, nu mai rămăsese în inima sa decât Dumnezeu.

A învăţa lecţia sacrificiului înseamnă a descoperi că niciodată

nimic nu-ţi aparţine „ţie”. Totul îi aparţine numai lui Dumnezeu.
Aceasta înseamnă moartea egoului şi descoperirea Sinelui
Nepieritor. A medita precum Avraam înseamnă de asemenea să
fuzionezi pe deplin, prin credinţă, cu Cel Veşnic şi Atotputernic
(Dumnezeu), care transcende universul (Macrocosmosul),
înseamnă să practici cu bucurie şi dragoste ospitalitatea, să intervii
(prin rugăciune) pentru salvarea tuturor oamenilor, să te uiţi
adeseori pe tine însuţi şi să rupi cât mai grabnic orice ataşament
pentru a descoperi că Cel care locuieşte în străfundurile fiinţei tale,
ca şi întregul univers este „Cel ce este pentru că într-adevăr este”
(Dumnezeu).

După Jean-Yves Leloup, „Note asupra isihasmului”

A medita precum Iisus

Trebuie să ştii că a medita precum Iisus înseamnă să recapitulezi

mai întâi foarte bine toate formele de meditaţie în care te-am iniţiat

anterior. Trebuie de asemeni să ştii că Iisus a fost, este şi va fi în

eternitate omul cosmic. El ştia deci la perfecţiune să mediteze
precum muntele, precum macul, precum oceanul, precum pasărea.
El cunoştea, desigur, şi meditaţia lui Avraam. Inima sa nu avea
graniţe şi tocmai de aceea El îşi iubea până şi duşmanii, până şi
călăii.

El se retrăgea în singurătatea Naturii pentru a se ruga şi atunci

adeseori murmura plin de dragoste precum un copil: „Avva”, adică
„Tată”… Ţi se poate părea ridicol să-L numeşti „Tată” pe Cel
Transcendent, Infinit, de Nenumit, Cel care este dincolo de toate.

Şi totuşi, aceasta era rugăciunea principală a lui Iisus şi El spunea

totul prin acest singur cuvânt. Cerul şi pământul fuzionau atunci pe
deplin în El, datorită credinţei Sale imense. Dumnezeu şi omul nu
mai făceau în acele momente decât una. Fără îndoială că trebuie să
rosteşti cu o mare dăruire şi aspiraţie cuvântul „Tată” în liniştea
nopţii, ca să înţelegi cu adevărat ce înseamnă aceasta…

harul Duhului Sfânt să-ţi dăruiască sentimentele şi cunoaşterea

tainică pe care le avea Iisus Hristos, astfel încât acest unic cuvânt
„Avva” să nu iasă doar din vârful buzelor tale, ci în realitate să
ţâşnească din profunzimile ultime ale inimii. Abia atunci tu vei
putea înţelege cu adevărat ce înseamnă rugăciune tainică şi
meditaţia isihastă.”

După Jean-Yves Leloup, „Note asupra isihasmului”

Şi acum du-te acasă!

Rugăciunea cea simplă a lui Iisus îl propulsă adeseori în abisuri

fără margini şi fără fund, aducându-l uneori în pragul unei
adevărate beţii extatice: „Nu sunt eu cel care trăiesc acum, Hristos
cel veşnic trăieşte în mine”, putea să spună el atunci, la fel ca Sf.
Paul. Când era copleşit de aceste stări, în el apărea un delir
constant de umilinţă şi tot atunci apărea de asemenea dorinţa de
intervenţie în favoarea celorlalţi, care se manifesta printr-o dorinţă
arzătoare „ca toţi oamenii să fie salvaţi din starea în care se aflau şi
să atingă plenitudinea extatică a cunoaşterii Adevărului”. El
devenise acum precum o flacără vie, ardea mereu în focul iubirii.
„Ardea tot timpul şi totuşi nu era niciodată consumat”. Trăia de
asemenea adesea sublime viziuni luminoase. Unii spuneau chiar că
l-ar fi văzut mergând deasupra apelor sau rămânând extaziat şi
imobil la câţiva metrii deasupra solului…

La un moment dat, din nou Părintele Serafim a venit şi a început să

ţipe: „Gata! Ajunge! Şi acum ia-ţi lucrurile şi pleacă!” Şi astfel
părintele Serafim îi ceru tânărului său discipol să părăsească
Athosul şi să reîntoarcă acasă ca să vadă acolo ce va mai rămâne
din minunatele sale rugăciuni şi meditaţii isihaste!

După 7 ani de la reîntoarcerea sa de la Muntele Athos el uitase

chiar să mai practice, fie şi o dată pe lună, metoda ascultării
interioare isihaste. Dar cu toate acestea ceea ce nu a uitat niciodată
era şi va rămâne să Îl iubească pe Dumnezeu clipă de clipă şi să
meargă mai mereu în prezenţa Lui (Dumnezeu).