Prefață

Când Maharshi, Bhagavan Sri Ramana, a realizat Sinele, era un puști de șaptesprezece ani ce
aparținea unei familii de brahmani din clasa mijlocie din Sudul Indiei. El mergea încă la liceu și nu
urmase nicio pregătire de ordin spiritual, nici nu studiase ceva în domeniul doctrinelor spirituale. De
obicei este nevoie de o perioadă de studiu, care adesea durează o viață întreagă, studiu ce, de cele
mai multe ori, rămâne încă nefinalizat la sfârșitul vieții. După cum spun înțelepții, totul depinde de
maturitatea spirituală a unei persoane. Calea poate fi comparată cu un pelerinaj, iar drumul parcurs
într-o singură zi cu o viață de om; ajungerea cuiva la destinație sau cât de mult se apropie cineva de
această destinație va depinde, în parte, de energia cu care omul se străduiește să înainteze și, parțial,
de distanța față de această destinație la care se afla în clipa când s-a trezit și s-a hotărât să înceapă
călătoria. Extrem de rare sunt cazurile, precum cel al lui Maharshi, când este posibil să ajungi la
destinație făcând un singur pas.

Când spunem că Maharshi a realizat Sinele asta nu înseamnă că el a înțeles vreo doctrină sau
teorie nouă, sau că a dobândit vreo stare de conștiință mai înaltă sau puteri miraculoase, ci că „eul”
care înțelege sau nu înțelege învățături spirituale și care posedă sau nu posedă puteri, a devenit în
mod conștient identic cu Atman, Sinele sau Spiritul universal. Însuși Maharshi a descris întru-un
limbaj simplu și pitoresc cum s-a întâmplat asta:

„Era cu aproximativ șase săptămâni înainte de a pleca definitiv din Madura când a survenit
marea schimbare din viața mea. A fost ceva brusc. Stăteam singur în camera de la primul etaj al casei
unchiului meu. Nu fusesem bolnav decât arareori, iar în acea zi nu aveam probleme de sănătate, dar,
brusc și foarte violent, m-a copleșit frica de moarte. Această frică nu putea fi pusă pe seama stării
mele de sănătate, iar eu nu am încercat să mi-o explic sau să aflu dacă exista vreun motiv pentru ea.
Simțeam pur și simplu că „o să mor” și am început să mă gândesc ce să fac în legătură cu asta. Nu mi-
a trecut prin cap să cer sfatul vreunui doctor, rudelor mele mai vărstnice sau prietenilor mei;
simțeam că trebuia să rezolv eu însumi problema, chiar acolo și atunci.

„Șocul fricii de moarte a obligat mintea să se îndrepte spre interior și mi-am spus mental, fără
a o formula efectiv cuvintele: „Acum a venit moartea; ce înseamnă asta? Ce este ceea ce moare?
Acest trup moare.” Și am pus în scenă imediat apariția morții. Am stat culcat, cu membrele întinse și
țepene, ca și cum rigor mortis s-ar fi instalat deja, și am imitat un cadavru pentru a da mai mult
realism interogației. Mi-am ținut răsuflarea și am închis bine gura, pentru ca niciun sunet să nu poată
ieși, pentru ca nici cuvântul „eu” și nici vreun alt cuvânt să nu poată fi rostit. „Ei, bine, acest trup este
mort,” mi-am spus eu. Va fi dus așa țeapăn cum este, va fi ars și nu va rămâne decât cenușa din el.
Dar sunt eu mort odată cu moartea trupului? Trupul este eu?. El este tăcut și inert, dar simt întreaga
forță a personalității mele și chiar vocea „eului” din mine, separate de el. Prin urmare, eu sunt Spirit
care transcende trupul. Trupul moare, dar Spiritul care îl transcende nu poate fi atins de moarte. Asta
înseamnă că eu sunt Spirit nemuritor.” Iar toate acestea nu erau simple gânduri. Ele mă străfulgerau
cu putere ca un adevăr viu pe care îl percepeam nemijlocit, aproape fără procesul gândirii. „Eu” eram
ceva foarte real, singurul lucru real din starea mea prezentă, toată activitatea mea conștientă ce avea
legătură cu trupul era centrată pe acest „eu.” Din acel moment, „Eul” sau Sinele a concentrat atenția
asupra lui printr-o fascinație puternică. Frica de moarte a dispărut odată pentru totdeauna. Absorpția
în Sine a continuat neîntreruptă din acel moment. Alte gânduri puteau să vină și să plece precum
diferitele note muzicale, dar „eul” continua precum nota fundamentală – sruti – ce stă la baza tuturor
celorlalte note și se îngemănează cu ele.1 Fie că trupul se ocupa cu vorbitul, cititul sau orice altceva,
eram centrat încă pe „Eu”. Înaintea acelei crize nu aveam o percepție clară a Sinelui meu și nu eram
atras în mod conștient spre el. Nu resimțeam vreun interes perceptibil sau nemijlocit față de el, cu
atât mai puțin vreo înclinație de a rămâne permanent în el.”

O asemenea experiență a identității nu duce întotdeauna, ba chiar nici de obicei, la eliberare.

Ea survine în viața căutătorului, dar tendințele inerente ale egoului o eclipsează din nou. Din acel
moment el are amintirea, are certitudinea indubitabilă a stării adevărate, dar nu o trăiește
permanent. El este nevoit să se străduiască pentru a-și purifica mintea și pentru a ajunge la o
capitulare deplină în fața Realității Ultime astfel încât să nu mai existe tendințe care să-l tragă înapoi
spre iluzia ființei limitate și separatoare. Cu toate acestea, chiar dacă a fost odată făcut să
conștientizeze Sinele, egoul care ignoră Sinele nu dobândește eliberarea, adică realizarea Sinelui, din
cauza blocajului pe care îl constituie tendințele mentale acumulate. El confundă în mod frecvent
trupul cu Sinele, uitând că, de fapt, el însuși este Sinele. În cazul lui Maharshi, miracolul a fost că
experiența nu a fost eclipsată, că nu a urmat recăderea în ignoranță; din acel moment el a
conștientizat în mod constant identitatea cu Sinele unic.

Vreme de câteva săptămâni după această trezire, el a rămas cu familia lui, ducând în exterior
viața unui elev, deși, pentru el, toate valorile lumii exterioare își pierduseră semnificația. Nu-i mai
păsa ce mănâncă, acceptând cu egală indiferență orice i se oferea. Nu-și mai apăra drepturile și nu
mai era interesat de activitățile băieților de vârsta lui. Pe cât era cu putință, el se conforma condițiilor
de viață mundană, ascunzându-și noua stare de conștiință, dar adulții din familie au observat lipsa lui
de interes pentru învățătură și pentru toate activitățile mundane, nefiind deloc încântați.

Există multe locuri sacre în India, reprezentând diferite ipostaze ale spiritualității și diferite
tipuri de căi. Muntele sacru Arunachala, împreună cu orașul Tiruvannamalai aflat la poalele lui, este
cel mai important dintre ele, deoarece el este centrul căii nemijlocite a investigării de Sine călăuzite
de influența tăcută a Maestrului (Guru) asupra Inimii devotului, tainicul centru sacru al Inimii lui Siva,
unde El sălășluiește mereu ca un Siddha (great one).

Sălașul lui Siva este cel care, identificat ca Dakshinamurti, dă învățătură în tăcere, așa după
cum s-a vădit în viața lui Bhagavan.

El este centrul și calea unde nu este necesar contactul fizic cu Maestrul (Guru), căci
învățătura tăcută vorbește nemijlocit Inimii. Chiar înainte de Realizare, acest centru l-a mișcat
profund pe Maharshi, atrăgându-l ca un magnet.

Ascultă; El stă ca un munte neînsuflețit.2 Acțiunea sa este misterioasă, dincolo de înțelegerea

omenească. De la vârsta inocenței în mintea mea a strălucit adevărul că Arunachala era ceva
de o măreție fără egal,3 însă chiar și când am ajuns să aflu, prin intermediul altcuiva, că el era
identic cu Tiruvannamalai, nu i-am realizat semnificația. Când m-a atras către el, liniștindu-mi
mintea, și m-am apropiat, l-am văzut (stând) nemișcat.4

Văzând că adulților din familia lui le displăcea faptul că trăia ca un sadhu, bucurându-se, în

1
Nota unică ce continuă pe parcursul unei piese din muzica indiană tradițională, precum firul pe care sunt
înșirate mărgelele, reprezintă Sinele ce continuă prin toate formele ființei.
2
Adjectivul înseamnă de asemenea „care anihilează cunoașterea (obiectivă)”.
3
„Să vezi Chidambaram, să fii născut la Tiruvarur, să mori la Varanasi, sau doar să te gândești la Arunachala
înseamnă să fii sigur de eliberare” – acest distih este foarte cunoscut, mai ales în Sudul Indiei.
4
Lectura alternativă: Am realizat că El însemna pacea absolută.
același timp de avantajele unei vieți în sânul familiei, el a plecat în secret de acasă, îndreptându-se ca
sadhu spre Tiruvannamalai, loc pe care nu l-a mai părăsit. El a rămas mai mult de cincizeci de ani ca
Dakshinamurti, transmițând calea investigării de Sine tuturor celor care veneau acolo, din India și din
alte țări, din Orient și Occident. În jurul lui s-a dezvoltat un ashram. Numele lui – Venkataraman – a
fost prescurtat, devenind Ramana, el fiind numit de asemenea Maharshi, adică Maha Rishi sau mare
înțelept, o titulatură acordată în mod tradițional celui care inițiază o nouă cale spirituală. Cu toate
acestea, cel mai adesea, devoții lui se refereau la el numindu-l Bhagavan. Și când vorbeau cu el i se
adresau la persoana a treia, ca Bhagavan. Realizarea Sinelui înseamnă conștientizarea constantă a
identității cu Atman, Absolutul, Spiritul, Sinele tuturor: ea este starea pe care a exprimat-o Hristos
spunând că „Eu și Tatăl Una suntem.” Așa ceva este foarte rar. De obicei, unui astfel de om i te
adresezi cu Bhagavan, cuvânt care înseamnă „Dumnezeu”.

Când Bhagavan a ajuns pentru prima dată la Tiruvannamalai, nu putea fi vorba despre
discipoli sau despre transmisia unei doctrine. El abandonase orice interes față de lumea manifestată,
stând cufundat în experiența Ființei, care este cunoaștere integrală și Beatitudine inefabilă, dincolo
de viață și moarte. Lui îi era indiferent dacă trupul continua să trăiască, nefăcând vreun efort pentru
a-l hrăni. Alții îl hrăneau, aducându-i zilnic cana de hrană ce era necesară pentru a-l alimenta; iar
când el a început să revină treptat către o anumită participare la activitățile specifice vieții, a fost
numai pentru hrănirea spirituală a celor care se adunaseră în jurul lui.

La fel stau lucrurile și cu modul în care se raporta la studiul filosofiei. El nu avea nevoie ca
mintea să-i confirme Realitatea strălucitoare în care era ancorat. Doar discipolii săi aveau nevoie de
explicații. Totul a început cu Palaniswami, un slujitor de etnie malayali care nu avea acces decât la
cărți de spiritualitate în limba tamilă. Omului îi era foarte dificil să citească în tamilă, așa că Maharshi
i-a citit acele cărți și i-a explicat esența semnificației lor. Tot astfel, el a citit alte cărți pentru alți
devoți, devenind erudit fără a căuta sau a prețui erudiția.

Timp de peste o jumătate de secol, cât a predat-o, în filosofia lui nu a existat vreo schimbare
sau vreo dezvoltare. Nici nu putea să existe, deoarece el nu a elaborat vreo filosofie, rezumându-se
să recunoască expunerea Adevărului transcendental în teorie, mit și simbol atunci când le întâlnea în
cărți. Ceea ce preda el era doctrina supremă a non-dualității, sau advaita, în care sunt absorbite, în
cele din urmă, toate celelalte doctrine. Potrivit acestei doctrine, Ființa este Una și este manifestată în
univers și în toate creaturile fără a diferi vreodată de Sinele ei etern și nemanifestat, așa cum, în vis,
mintea crează toți oamenii și întâmplările pe care le vede respectivul, fără ca ea să piardă ceva prin
crearea lor ori să câștige ceva prin re-absorpția lor, fără a înceta să fie ea însăși.

Unora le era greu să creadă așa ceva, căci, spuneau ei, asta ar însemna implicit că lumea este
ireală, dar Maharshi le-a explicat că lumea este ireală doar ca lume, cu alte cuvinte ca un lucru
separat și de-sine-stătător, însă ea este reală ca o manifestare a Sinelui, așa cum întâmplările pe care
le vede cineva pe un ecran de cinematograf sunt ireale ca viață concretă, dar reale ca spectacol de
umbre și lumini. Unii se temeau că învățătura lui Maharshi tăgăduia existența unui dumnezeu
personal la care să se poată ruga, dar ea transcende această doctrină fără a o nega, căci, în cele din
urmă, adoratorul este absorbit înapoi în uniune cu cel adorat. Toate acestea - omul care se roagă,
rugăciunea și Dumnezeul la care se roagă el – nu au realitate decât ca manifestări ale Sinelui.

Cum Maharshi a realizat Sinele fără a avea vreo pregătire teoretică anterioară, el nu acorda
prea multă importanță teoriei când își pregătea discipolii. Baza teoretică expusă în lucrările care
urmează are scopul practic de a ajuta cititorul întru cunoașterea Sinelui – prin care nu trebuie să
înțelegem vreun studiu psihologic, ci a cunoaște și a fi Sinele care există dincolo de ego sau de minte.
Maharshi nu ținea cont de întrebările care i se puneau doar pentru satisfacerea curiozității. Dacă era
întrebat despre starea postumă a omului el răspundea adesea: „De ce vrei să știi ce-o să fii când vei
muri înainte de a ști ce ești acum? Află mai întâi ce ești acum.” Astfel, cel care întreba era făcut să
abandoneze simpla curiozitate mentală și era îndreptat spre o căutare de ordin spiritual. Tot astfel,
Maharshi evita întrebările despre samadhi sau despre starea de jnani (om care a realizat Sinele): „De
ce vrei să știi despre jnani înainte de a ști despre tine însuți? Mai întâi află cine ești.” Dar când
întrebările se refereau la tema descoperirii sinelui, el dovedea o răbdare infinită în a expica despre ce
este vorba.

Metoda de investigare de sine pe care o preda merge dincolo de filosofie și psihologie, căci
ea nu privește calitățile egoului, ci Sinele, ce rămâne strălucind fără calități când egoul nu mai
funcționează. Mintea nu trebuie să sugereze un răspuns, ci să rămână tăcută, astfel încât să se poată
ivi adevăratul răspuns. „Nu este bine să faci o incantație cu „Cine sunt eu?” Pune întrebarea numai o
dată iar apoi concentrează-te pentru a găsi sursa egoului și a împiedica ivirea gândurilor.” „Găsirea
sursei egoului” presupune concentrarea pe centrul spiritual din corp, pe Inima din partea dreaptă,
așa cum a explicat Maharshi. Și, printr-o asemenea concentrare „să se împiedice ivirea gândurilor.”
„În timpul meditației, mintea nu trebuie să întrerupă investigarea, sugerând răspunsuri precum „Eu
sunt Siva”. Adevăratul răspuns va veni de la sine. Niciun răspuns venit din partea egoului nu poate fi
adecvat. Aceste afirmații născute prin auto-sugestie pot fi utile celor ce urmează alte metode, dar nu
în metoda interogării de sine. Dacă vei continua să întrebi, răspunsul va veni.” Răspunsul vine ca un
flux de conștiință în Inimă, mai întâi sporadic și dobândit numai cu mare efort, dar apoi devenind tot
mai puternic și constant, ivindu-se mai spontan și acționând ca o frână asupra gândurilor și acțiunilor,
subminând egoul, până când, în cele din urmă, egoul dispare și nu rămâne decât certitudinea
Conștiinței pure.

Așa cum era ea predată de Maharshi, investigarea Sinelui include atât karma marga, cât și
jnana marga, atât calea acțiunii, cât și cea a Cunoașterii, căci ea nu trebuie folosită doar ca o
meditație, ci și în evenimentele de viață, asaltând manifestările egoismului, întrebând cine are noroc
sau ghinion, cine triumfă sau eșuează. În acest fel, împrejurările cotidiane, departe de a fi un obstacol
pe cale, sunt transformate într-un instrument al căii (sadhana). Prin urmare, cei care întrebau dacă ar
fi trebui să renunțe la viața în lume erau descurajați să o facă. În schimb, erau îndemnați să își
îndeplinească îndatoririle în viață fără egoism.

Această metodă include de asemenea calea dragostei și a devoțiunii. Maharshi a spus: „Există
două căi: fie te întrebi „Cine sunt eu?” fie te supui.” Cu altă ocazie, el a spus: „Supune-mi-te și voi
doborî mintea.” Mulți urmau această cale a dragostei, a supunerii față de el. Ea ducea spre același
țel. Maharshi spunea: „Dumnezeu, Guru și Sine nu sunt cu adevărat diferiți, ci identici.” Cei care
urmau calea investigării Sinelui căutau Sinele în interior, în vreme ce aceia care osteneau pe calea
dragostei se supuneau unui Guru manifestat în exterior. Dar cei doi sunt identici. Devoții percep asta
mai clar acum că Maharshi a părăsit trupul și devine Guru în Inima fiecăruia dintre ei.

Maharshi a deschis astfel o cale nouă și integrală pentru cei care se întorc către el. Vechea
cale a investigării de Sine era jnana marga pură, eremitul trebuind să o urmeze prin practicarea
meditației tăcute. În plus, înțelepții au considerat-o nepotrivită pentru kaliyuga , această epocă
întunecată în care trăim. Bhagavan nu a restabilit vechea cale, ci, mai degrabă, a creat una nouă,
adaptată condițiilor epocii noastre, o cale ce poate fi urmată atât în oraș, în familie, cât și în pădure
sau în sihăstrie, cu o perioadă de meditație în fiecare zi și cu exercițiul unui memento constant pe tot
parcursul activităților cotidiane, cu sau fără sprijinul unor practici exterioare.

Maharshi a scris foarte puțin. El și-a transmis învățătura mai ales prin puterea uriașă a tăcerii.
Asta nu însemna că el nu dorea să răspundă când i se puneau întrebări. Dacă simțea că întrebările
aveau o motivație sinceră și nu proveneau dintr-o curiozitate gratuită, el le răspundea pe larg, prin
viu grai sau în scris. Cu toate acestea, învățătura esențială era influența tăcută care se exercita asupra
Inimii.
 Aproape tot ce a scris a fost ca răspuns la o anumită solicitare, pentru a satisface nevoile
specifice ale vreunui devot, motiv pentru care, la începutul fiecărui text există o notă care explică
cum s-a născut el. Acest lucru este în folosul cititorului, dar faptul că textele s-au născut pentru a
răspunde unor nevoi specifice nu le știrbește cu nimic semnificația universală.

S-a făcut observația că lucrările în versuri nu sunt structurate într-o ordine cronologică. Ele au
fost puse în această ordine de către Bhagavan însuși, pentru un devot5 care le strânsese într-o
colecție privată, astfel că s-a păstrat aceeași ordine și aici.

A fost inclusă aici o lucrare nouă, Pregătirea Spirituală, lucrare publicată în timpul vieții lui
Bhagavan și care nu a figurat în primele două ediții. În una sau două lucrări s-au făcut de asemenea
câteva mici adăugiri. Ele se găsesc în versiunile originale tamile publicate în timpul vieții lui Bhagavan.
Aceste adăugiri nu modifică semnificația acestor lucrări.

5
Sadhu Arunachala (Maiorul A. W. Chadwick).