CUPRINS

CAPITOLUL I. Scurt istoric al cercetării arheologice româneşti

CAPITOLUL II. Paleoliticul (2.000.000-7.500 î.Chr.)

CAPITOLUL III. Neoliticul şi eneoliticul (7.500-2.000 î.Chr.)

CAPITOLUL IV. Epoca bronzului

CAPITOLUL V. Civilizaţia şi istoria traco-geto-dacilor în prima perioadă

a epocii fierului (Hallstatt)

CAPITOLUL VI. Perioada Hallstattului Târziu (650-450 / 400 î.Chr.)

CAPITOLUL VII. Procesul de individualizare a geto-dacilor în cadrul

lumii tracice

CAPITOLUL VIII. Evoluţia geto-dacilor din a doua epocă a fierului (La

Tène) până în secolul I î.Chr

CAPITOLUL IX. Procesul de organizare a statului geto-dac

Bibliografia selectivă
 CAPITOLUL I
Scurt istoric al cercetării arheologice în România

Cercetarea arheologică din România se integrează în cea universală încă din

secolul al XVIII-lea.
Preocupările arheologice sunt mai vechi în Transilvania, unde interesul
pentru monumente şi inscripţii datează din sec. XVI. În Moldova şi Valahia
asemenea preocupări se întâlnesc încă din secolul XVII şi XVIII în operele
cronicarilor Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi Constantin Cantacuzino.
În Transilvania interesul pentru antichitate este cultivat de reprezentanţii
Şcolii Ardelene (Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil Micu), care doreau să
arate originea romană a românilor. La jumătatea secolului XVIII apar şi
colecţiile de antichităţi.
În anii 1836-1837 Vladimir de Blarenberg iniţiază cercetările arheologice de
pe teritoriul Moldovei. Tot în anul 1837 G. Săulescu tipăreşte la Iaşi o lucrare
arheologică despre fortificaţia de la Caput Bovis (Ghertina) din apropierea
Galaţilor. În acţiunea de formare a colecţiilor se remarcă eforturile lui
Mihalache Ghica, în anul 1842, când creează propria colecţie. Aceste eforturi
sunt continuate de N. Mavros, P. Polonic, D. Papazoglu şi C. Bolliac. Acesta
din urmă tipăreşte un itinerar arheologic cu diferite informaţii. În anul 1837 este
descoperit tezaurul de la Pietroasa.
Nicolae Mavros (sau Mavru, cum apare în unele scrieri de epocă) a sosit pe
la începutul secolului al XIX-lea în Ţara Românească, unde a îndeplinit iniţial
funcţia de secretar al domnului fanariot Alexandru Şuţu (1818-1821), ca apoi să
intre în suita generalului Pavel Kisseleff în 1828. Decisivă a fost numirea sa ca
inspector al carantinelor instituite pe Dunăre, funcţie deţinută până în 1859.
Desfăşurându-şi activitatea în imediata apropiere a cetăţilor romane de pe fostul
limes dunărean, Mavros a efectuat săpături masive fără nici un fel de scrupul
ştiinţific. Astfel a început surprinzătoarea competiţie cu urmări nefaste pentru
arheologia Olteniei romane.
Rivalul lui Mavros în competiţia pentru cea mai bogată colecţie de antichităţi
nu era altul decât fostul său cumnat, Mihalache Ghica, fratele mai mare al
domnului Alexandru Ghica. Funcţia pe care o deţinea Mihalache Ghica, aceea
de vornic al Treburilor din Lăuntru (ministru de interne), îi permitea ample
investigaţii anticare. Tot aparatul administrativ şi poliţienesc era obligat să
răscolească pământul Olteniei, pentru a-i furniza marelui ban antichităţi de toate
categoriile şi, în special, monede. În afară de aceste descoperiri întâmplătoare
care au luat calea colecţiei lui Ghica, vornicul a practicat prin intermediul
2
cumnatului său, colonelul Vladimir de Blaremberg, primele săpături în aşezările
romane din Oltenia.
Regulamentul Muzeului de Antichităţi, confirmat prin decretul domnesc de
la 25 noiembrie 1864 al lui Alexandru Ioan Cuza, prevede că preşedinţia
Comitetului de Arheologie se încredinţează pe viaţă primului şi celui mai
înainte donator şi fundator al Muzeului. În cazul nostru, donatorul avut în
vedere era generalul Nicolae Mavros. Cu doi ani înainte el dăruise noului stat
român, Principatele Unite, cabinetul său de antichităţi, compus din peste 4 000
de monede greceşti, romane şi dacice, un număr neprecizat de medalii din
secolul al XV-lea şi mai recente, ceramică neolitică, greacă şi etruscă, statui,
statuete, busturi, reliefuri, stele şi miliarii din secolele V î.Chr.-III d.Chr.,
precum şi „o mică colecţie de antichităţi egiptene”.
Exemplul său nu întârzie să inspire gesturi asemănătoare, menite să
îmbogăţească repede patrimoniul unui mare muzeu care a fost provizoriu
instalat la Universitate, situaţie ce se va prelungi până în anul 1931. Colecţiei i
se adaugă 1 300 de monede greceşti, romane şi bizantine, însoţite de o mică dar
preţioasă bibliotecă numismatică, prin donaţia lui D. A. Sturdza. Sturdza a
devenit numismat, deşi studiase în Germania dreptul, filozofia şi teologia. Nici
Mavros nu era special pregătit pentru preocupările de arheologie clasică.
Vocaţia imperioasă a colecţionarului s-a trezit în el întâmplător şi târziu, după
vârsta de 40 de ani. Din opera sa nu s-a păstrat nimic. Arhiva personală a fost
distrusă chiar de familie în 1854 sub ocupaţia austriacă. Restul a fost probabil
mistuit în incendiile din 1856 când au dispărut atât casa din Constantinopol, cât
şi cea din Bucureşti. Din însărcinarea lui Kisseleff a făcut „o descriere detaliată
a cercetărilor arheologice întreprinse”, nepăstrată însă. Nu i se poate atribui lui
Mavros „Descrierea diferitelor locuri remarcabile, făcută în timpul călătoriei
domnului Preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor prin judeţele Valahiei Mari şi
Mici, în luna iunie a anului 1832”, deoarece acest document vădeşte ignoranţa
autorului faţă de limba greacă. Raportul lui Mavros, încheiat în ianuarie 1834, l-
a determinat pe Kisseleff să-i ceară să-şi continue ancheta în colaborare cu Gh.
Asachi. Până în prezent, materialele culese şi cu acest prilej n-au fost
redescoperite. Singurul manuscris al lui Mavros pe care-l cunoaştem se reduce
la câteva note de lectură, primite de Academie pentru valoarea lor de autograf.
Data naşterii lui Mavros a fost inexact stabilită, poate pe baza unor amintiri
ale descendenţilor săi, în 1781 sau 1782. În realitate, inscripţia de pe piatra sa
de mormânt precizează că se născuse la 9 martie 1786. Părinţii erau Iordache
Mavros, hatman în Moldova, şi Mărioara, fiica lui Nicolae Ventura, mare
postelnic în Ţara Românească. Avea o soră, Ruxandra, şi un frate mai tânăr,
Mihalachi. Pentru originea lui fanariotă a fost acuzat zeci de ani, cu atât mai
mult cu cât caracterul şi cultura lui corespundeau perfect tipului tradiţional în
acest mediu, de care nu s-a despărţit niciodată.

3
 N. Iorga va culege la Paris mărturia plină de admiraţie a lui Emile Picot,
după care Mavros, pe care eruditul filolog îl cunoscuse în 1867, „era singurul
om de stare a vorbi franţuzeşte ca în secolul al XVIII-lea”. Ca dovadă a
lecturilor clasice greceşti e de ajuns o scrisoare a lui în care citează din Hesiod.
Cât despre cunoaşterea limbilor orientale, un indiciu ar fi acele „manuscripte
preţioase şi cărţi tipărite, producţiune a literaturii arabo-persane” pe care, în
1862, le-a donat Bibliotecii Naţionale din Bucureşti. Se pare că fusese tălmaci
pentru limba turcă al generalilor Prozorovski, Kamenski şi Kutuzov, deci în
cursul ocupaţiei ruse din anii 1801-1812, poziţie pe care o ocupa atunci, pe
lângă Bagration, şi poetul Costache Conachi. A câştigat astfel reputaţia unui
funcţionar destoinic, „distins prin talente mari şi o cinste deosebită”.
Ascensiunea lui Mavros nu a trecut de rangul de hatman. Căsătoria cu
Pulheria Ghica (1800-1879) n-a durat decât din 1813 până în 1817, după care ea
s-a măritat din nou, în 1820, cu un alt arheolog, colonelul Vladimir de
Blaremberg. Din această căsătorie a avut o fiică, soţia scriitorului moldovean
Alecu Cantacuzino, şi un fiu, Dimitrie, general rus. A doua soţie a lui Nicolae
Mavros a fost Sevastia (1800–1886), fiica lui Alexandru M. Şuţu, mare
dragoman al Porţii (decapitat în 1807) şi soră cu Constantin Şuţu, de mai multe
ori ministru în Ţara Românească, al cărui fiu va fi numismatul M. C. Şuţu
(1804-1882). Cu Sevastia Şuţu, Mavros a avut încă trei fiice.
Înrudirile lui Mavros echivalau cu o poziţie socială foarte importantă. Totuşi,
Mavros a preferat să participe doar de la distanţă, cu o nedezminţită prudenţă, la
luptele politice. A făcut o carieră de funcţionar rus, la recomandarea lui
Kisseleff, al cărui colaborator fusese. Având rangul de consilier de stat, egal în
ierarhia birocratică ţaristă cu gradul de general, a rămas pentru toată viaţa
„generalul Mavros”.
Salariul i-a permis să facă repede avere. Instituţia carantinei fusese creată nu
numai din raţiuni de sănătate publică, ci şi cu un scop politic, acela de a izola
Principatele de malul turcesc al Dunării. O întreagă arhivă, aproape necercetată,
aduce, pe lângă bogate informaţii despre navigaţia fluvială, comerţ şi istoria
igienei, dovada capacităţii „generalului” ca administrator şi organizator.
Atitudinea politică a lui Mavros a fost adesea înregistrată de contemporani şi
totdeauna cu o extremă suspiciune faţă de relaţiile pe care le întreţinea cu Rusia.
Nu e suficient a afirma că „generalul” a fost filo-rus. De pildă, a rămas
neobservat faptul că, la întoarcerea din singura sa călătorie la Paris, Mavros îşi
propune să editeze un ziar la Bucureşti, în 1820, cu nouă ani înainte de
„Curierul românesc” al lui Eliade. În 1821, refugiindu-se la Braşov, este
coautorul unui memoriu adresat ţarului prin care se cerea eliberarea Ţării
Româneşti de jugul tiranic turcesc, invocându-se argumente istorice. Ca
membru al cancelariei preşedintelui rus al Divanurilor Mavros a participat la
redactarea Regulamentului Organic. În 1834 el propune unirea Principatelor sub
numele comun de „ducatul Daciei”.
4
 Bazele colecţiei sale au fost puse din timpului războiului ruso-turc din 1828-
1829, când au fost aduse la Moara Domnească numeroase inscripţii latine din
Oltenia şi Bulgaria.
Cu excepţia antichităţilor egiptene a căror prezenţă se explică printr-o
călătorie în Egipt, la o dată necunoscută, restul colecţiei este de provenienţă
locală, danubiană. Dintr-o scrisoare a lui Ion Ghica, în aprilie 1857, către soţia
sa, ştim însă că beiul de Samos cumpărase două basoreliefuri, un cap colosal de
marmură şi, între alte piese, o inscripţie pe care i-a trimis-o lui N. Mavros.
Tocilescu afirmă că unele obiecte şi monumente au fost „adunate din Grecia
continentală şi insulară”. Prin urmare, se pune întrebarea de unde provin şi alte
piese pentru care ar exista indicii ale originii lor din Grecia, ca în cazul a două
reliefuri cu banchet funerar.
Ezitările cele mai justificate apar în localizarea pieselor din colecţia de
ceramică al lui N. Mavros, circa 50 la număr, în măsura în care au fost reţinute
în fişierul fotografic al Institutului. Datările se încadrează între secolele VI-III
î.Chr. Categoriile cele mai bine reprezentate sunt: ceramica arhaică, ceramica
de stil geometric oinochoe, ceramica atică cu figuri roşii, ceramica atică cu
firnis negru. Condiţiile în care s-a format majoritatea colecţiei ar sugera o
origine din importurile primite de coloniile pontice, dar nu se poate exclude nici
posibilitatea ca, în călătoriile sale în Marea Egee sau la Atena, Mavros să fi
făcut unele achiziţii.
Colecţia numismatică are un conţinut care nu e decât parţial cunoscut,
deoarece a fost expediată la Moscova împreună cu tezaurul statului înainte de a
fi fost complet catalogată. Cercetarea monumentelor sculpturale şi epigrafice
din colecţia Mavros a început încă din iunie 1867, în curtea casei „generalului”
din Bucureşti şi în jurul conacului de la Moara Domnească, la 28 km nord-est
de capitală. De aici, pietrele au fost transportate la Bucureşti în acelaşi an şi,
încă un lot, în 1878. În 1877, fiind la Moscova, şi în 1879, la Paris, Tocilescu
începuse să lucreze la catalogul pe care nu-l va publica decât în 1908.
Faţă de numai 23 de piese editate de către Desjardins, lucrarea lui Tocilescu
cuprinde 20 de inscripţii latine şi 35 altare, stele, reliefuri şi statuete greceşti,
cele mai multe fragmente şi anepigrafe. Adesea e vorba de piese provenite de la
Novac (altare din secolele II-III) fragmentul de arhitravă din epoca lui Caracalla
stela lui Donatus de la Steklerna, miliariul lui Hadrian adus din cimitirul din
Sviştov. În alte cazuri, localitatea de origine este Oescus, chiar dacă, de pildă,
un soclu de statuie a fost folosit ca material de construcţie de către turci la
cetatea din Turnu Măgurele. Este acea „mare piatră înscrisă care s-a luat acum
doi ani de Generalul Mavru”, cum scria Bolliac în 1845.
Murind la 23 martie 1868, Nicolae Mavros dispărea prea devreme pentru a
figura printre membri Academiei Române.
În aceeaşi epocă îşi desfăşura activitatea în Moldova – unde se înfiinţase la 4
februarie 1834 Muzeul istorico-natural – profesorul Gheorghe Săulescu. Acesta
5
a executat în anul 1836 săpături la Barboşi, în castrul roman constituit în cap de
pod al stăpânirii romane în afara limesului danubian. Săulescu a identificat
această localitate romană cu Capul Bovis, la fel cum făcuse mai demult şi D.
Cantemir. Tot lui Săulescu i se datorează şi o relatare despre descoperirea
tezaurului de la Conceşti, în anii războiului ruso-turc din 1806-1812.
În anul 1837 se descoperea întâmplător celebrul tezaur de la Pietroasa,
recuperat în condiţii dramatice de vătăşeii vornicului Ghica. Expus la Muzeul
Naţional de Antichităţi, tezaurul a făcut mare vâlvă în epocă, atât la noi cât şi în
cercurile savante internaţionale.
Toate aceste importante descoperiri, existenţa celor două muzee la Bucureşti
şi la Iaşi, activitatea febrilă desfăşurată de colecţionari şi relaţiile personale ale
aristocraţiei române cu cercurile nobiliare de amatori de antichităţi din exterior
au înlesnit tinerei arheologii româneşti contactul cu Europa.
Dacă în Transilvania, unde relaţiile erau mai strânse cu mediile universitare
germane şi austriece, influenţa central-europeană a devenit în scurt timp
evidentă în mediile colecţionarilor, în Ţara Românească şi Moldova contactele
s-au realizat mai ales cu anticarii ruşi, condiţionarea politică fiind în ambele
cazuri decisivă. Rusia fusese cuprinsă de febra arheologiei ceva mai târziu decât
Occidentul.
Pe lângă binecunoscutul mimetism al cercurilor aristocratice petersburgheze,
gata să preia toate modelele occidentale, la cultivarea interesului pentru
arheologie contribuiau şi tot mai desele descoperiri de kurgane scitice şi de
vestigii ale civilizaţiei greceşti în zona de sud a Rusiei, spaţiu intens colonizat
odinioară de milesieni şi dorieni. O expresie instituţională a acestor preocupări
este Societatea de istorie şi antichităţi din Odesa, înfiinţată la 23 aprilie 1839,
având printre alţi membri pe S.S. Uvarov, ministrul învăţământului, pe J. de
Blaremberg, pe domnul Moldovei, Mihail Sturdza, şi pe banul Mihalache
Ghica.
Cu toate meritele sale organizatorice, prima generaţie de anticari s-a
menţinut în limitele unui diletantism care, dacă ar fi continuat să-şi pună
amprenta şi asupra generaţiei următoare, ar fi orientat cercetările arheologice pe
un făgaş greşit. Trecerea pe poziţii ştiinţifice s-a realizat treptat până către
sfârşitul veacului XIX, proces ce corespunde, în mare, fenomenului general
produs în istoriografia noastră, acela de tranziţie de la romantism la spirit critic.
Noii generaţii de anticari îi revenea o misiune imensă, pentru îndeplinirea
căreia ea era înarmată mai mult cu entuziasm decât cu o pregătire solidă.
Reprezentanţii noii generaţii trebuiau să descopere în primul rând metodele,
mijloacele de lucru şi căile de investigaţie. Deşi trecuţi prin anturajul lui
Mavros sau Mihalache Ghica, toţi aceşti tineri – cu Laurian şi Bolliac în frunte
– s-au despărţit repede de mentalitatea magiştrilor, ceea ce nu înseamnă că nu
le-au purtat în continuare respect. Motivele desprinderii se reduceau la diferenţa
fundamentală de atitudine, de scop al demersului: dacă pentru boierii şi coloneii
6
generaţiei anilor ’30 antichităţile constituiau un simplu amuzament, pentru
Laurian, Bolliac, Odobescu şi tinerii cu vederi paşoptiste, studiul istoriei vechi
prin expresiile sale arheologice era încărcat cu o profundă semnificaţie
patriotică.
Cezar Bolliac publică un studiu în care – înaintea lui Bogdan Petriceicu
Haşdeu – abordează probleme legate de istoria şi mitologia dacilor, în revista
paşoptistă Steaua Dunării, cu titlul Scrisori în ţară. Într-un studiu ulterior,
intitulat Despre daci, Bolliac reia această direcţie de investigaţie, rătăcindu-se
în hăţişul de ipoteze şi amănunte filologice. Adevărata activitate pe tărâmul
arheologiei o va începe însă Bolliac abia după 1869. Începând din acest
moment, munca sa este strâns legată de colaborarea sau disputele cu Alexandru
Odobescu.
August Treboniu Laurian, venit după studii universitare făcute la Viena,
Hanovra şi Göttingen la Bucureşti, este primul care asociază cercetărilor
anticare o remarcabilă erudiţie, precum şi temeinice cunoştinţe epigrafice. De
asemenea, este autorul primei „excursii” arheologico-epigrafice din ştiinţa
românească, o excursie descrisă pe larg într-un raport, plin de sobrietatea ţinutei
ştiinţifice. Rezultatele cercetărilor sale au constituit obiectul unui solid
memoriu, Istriana, publicat în revista editată de el însuşi în colaborare cu
Nicolae Bălcescu, Magazin istoric pentru Dacia. În această scriere Laurian
publică numeroase epigrafe – inserate ulterior de Theodor Mommsen în
volumul al III-lea din Corpus Inscriptionum Latinarum. Un demers asemănător
se datorează lui Ion Ionescu de la Brad pentru Dobrogea. Contrastul dintre
aceste ultime două lucrări şi unele scrieri similare, precum cele ale lui Théodore
Margot sau Dimitrie Papazoglu este evident, fie şi numai în ceea ce priveşte
ţinuta ştiinţifică.
După cum se vede, prin anii ’60 ai veacului trecut, ştiinţa arheologică
românească şi disciplinele sale înrudite nu izbutiseră să depăşească nivelul unor
încercări timide, necompetitive pe plan european. Ceea ce s-a produs ulterior,
constituie o expresie vizibilă şi în acest plan a metamorfozei culturii româneşti,
sub impactul modelelor occidentale.
Deşi arheologia nu depăşise la acea dată faza de acumulări haotice şi nu îşi
definise metodele de investigaţie, realizările sale se puteau constitui într-un
model pentru ţările în care abia acum se făceau primele încercări ştiinţifice.
Astfel, ştiinţa preistorică începe să-şi consolideze pe la mijlocul secolului
XIX statutul de disciplină independentă. Infirmând scepticismul manifestat de
Cuvier cu vreo două generaţii înainte, descoperirile senzaţionale de la
Neanderthal (1856) şi Cro-Magnon (1868) au prezentat dovada materială a
existenţei omului „antediluvian”, lucru venit să dea dreptate celor care, precum
Lamarck sau Darwin, se arătaseră mai optimişti în această privinţă. Cercetări
practicate în Franţa, de genul celor de la Abbeville, unde Boucher de Perthes
descoperise unelte de piatră cioplită specifice unei epoci din zorii paleoliticului
7
inferior, pe care astăzi o numim, după numele aşezării eponimă, abbevillian,
sau în Belgia, în Ariège, au identificat treptat şi expresia materială a oamenilor
din epocile cele mai reculate. În vreme ce ilustrul geolog englez Charles Lyell
punea bazele stratigrafiei, metodă fundamentală în cercetarea geologică şi
arheologică, J. Lubbock în 1866 şi G. de Mortillet în 1869 şi 1972 se străduiau
să definească sisteme cronologice operante pentru aceste perioade. Boucher de
Perthes făcuse pentru prima oară distincţia între uneltele de piatră cioplită, pe
care le numea „antediluviene”, şi cele de piatră şlefuită, pe care le atribuia în
mod eronat celţilor.
Erorile au fost corectate de Lubbock, care a despărţit cronologic inventarul
litic paleolitic (piatra cioplită) de cel neolitic (piatra şlefuită), pentru ca mai apoi
G. de Mortillet să subîmpartă în mod judicios şi paleoliticul în mai multe trepte,
denumite, după localităţile eponime, acheulean, abbevillian, mousterian,
solutrean, magdalenian, ceea ce constituie baza unui sistem cronologic care nu
a încetat să fie completat şi rafinat până în zilele noastre.
În 1869, la congresul de arheologie de la Copenhaga, unde a participat cu o
comunicare şi Odobescu, arheologul danez Worsaac făcea cunoscută lumii
ştiinţifice gravura paleolitică de la Chaffaud, confirmându-l astfel pe belgianul
Lartet, neobosit cercetător al artei gravate paleolitice din Ariège. Capitolul artei
parietale avea să fie deschis după descoperirea întâmplătoare a lui Marcelino de
Santoula de la Altamira (1879), dar scepticismul legat de aceasta nu a fost
definitiv înlăturat decât în pragul veacului XX.
Franţa, care deţinea primatul cercetărilor paleolitice în Europa, a cunoscut şi
prima revistă de specialitate în domeniu, Matériaux pour servir à l’histoire
primitive de l’homme, apărută începând din 1864.
Veacul al XIX-lea este şi „epoca de aur” a cercetărilor arheologice în Orient,
din Egipt până în Levant şi Persia, iar de aici mai departe, până pe platourile
indo-pakistaneze. Prin Jean François Champollion (1790-1832), continuat cu
strălucire de Richard Lepsius, se născuse egiptologia ca ştiinţă. A fost apoi
rândul lui A. Mariette, dar mai ales al lui G. Maspéro şi W.M. Flinders Petrie să
dezvelească marile monumente ale civilizaţiei egiptene. În aceeaşi epocă A.H.
Layard executa importantele săpături de la Nimrud, în Mesopotamia,
beneficiind de impulsul pe care un G.F. Grotefend, cel care descifrase scrierea
cuneiformă în 1802, sau un H.C. Rawlinson, cercetătorul inscripţiei trilingve de
la Behistun şi unul dintre întemeietorii iranisticii, îl dăduseră pe tărâm filologic
explorărilor antichităţilor mesopotamiene şi persane.
A. Cunningham, la rândul său, dezvăluia lumii ştiinţifice strălucitoarea
cultură Harappa prin săpăturile de la Taxila. Câteva piese de arhitectură
fuseseră deja expuse la Expoziţia universală de la Paris din 1867.
Din 1871 începea să apară revista de specialitate Annual Reports consacrată
antichităţilor Orientului mijlociu.

8
 Dacă preistoria şi arheologia orientală constituiau domenii cu totul noi
pentru ştiinţă, arheologia clasică se situa într-o tradiţie veche, deja de câteva
secole. Noutatea constă aici în „descoperirea” monumentelor vechii Elade şi ale
Anatoliei, care, inaccesibile până atunci din cauza dominaţiei otomane, nu
fuseseră cunoscute erudiţilor decât pe cale livrescă.
După proclamarea independenţei Greciei asistăm la un adevărat exod spre
Grecia al filo-elenilor de tot soiul. Încă de la începutul veacului Charles Robert
Cockerell descoperise în templul zeiţei Afaia de la Egina, în 1811, celebrele
sculpturi arhaice târzii, încredinţate spre restaurare lui Thorwaldsen. După
independenţă, graţie lui L. Ross, săpăturile arheologice au luat o mare
amploare. Pe tot parcursul secolului XIX, inepuizabilul pământ al Greciei nu a
contenit să-i surprindă pe învăţaţi prin descoperirile senzaţionale, care aveau să
fie încununate prin săpăturile lui Ernst Curtius (1814-1896) de la Olympia şi,
mai ales, prin cele efectuate de H. Schliemann (1822-1890) în staţiunile
civilizaţiei miceniene.
Secolul al XIX-lea este şi epoca marilor sinteze, culminând cu Griechische
Geschichte a lui E. Curtius, apărută în cinci volume între 1856 şi 1866, a
monumentalelor corpus-uri de inscripţii şi de monede, precum Corpus
Inscriptionum Graecarum, alcătuit de August Boeckh (1785-1867) şi
cuprinzând cca. 10 000 de inscripţii greceşti, respectiv Trésor de Numismatique
et de Glyptique în cinci volume, 1836-1850, primul corpus de numismatică
antică, datorat lui Charles Lenormant.
Aspiraţia către sinteză, caracteristică veacului XIX, a făcut ca un elev al lui
Niebuhr şi al lui Boeckh, K.O. Müller, să redacteze primul manual de
„arheologie a artei”, Handbuch der Archäologie der Kunst, în 1839. Această
operă, care s-a bucurat de un prestigiu absolut vreme de câteva decenii, este
dominată de ideea seninătăţii „apolinice” a artei clasice. Întreprinderi similare
se datorează spre sfârşitul veacului lui K.B. Stark, dar, mai cu seamă, lui
Georges Perrot, care a alcătuit cele 10 volume Histoire de l’art dans l’Antiquité,
bogat ilustrată prin desenele lui Charles Chipiez.
Arheologia începea să se organizeze. Pretutindeni în Europa luau naştere
muzee, societăţi arheologice, comisii speciale, se instalau institute arheologice
şi misiuni în străinătate, iar arheologia figura în programele multor universităţi.
În Franţa, activitatea muzeistică este încurajată de Napoleon I şi condusă cu
competenţă de italianul Ennio Quirino Visconti (1751-1818). Aceasta cunoştea,
la mijlocul veacului, graţie celuilalt Napoleon, al III-lea, o dezvoltare
prodigioasă. Organele şi instituţiile a căror piatră de temelie fusese pusă acum,
culminând cu Comisia de topografie a Galliilor (1858), stau la baza foarte
eficientului cadru instituţional francez de astăzi.
În cadrul Instituto di correspondenza archeologica din Roma s-au pus bazele
uneia dintre nemuritoarele întreprinderi ale erudiţiei germane, Corpus
Inscriptionum Latinarum.
9
 În Rusia muzeele apăreau pe rând în aproape toate zonele arheologice, la
Nikolaev (1806), Theodosia (1811), Odesa (1829), Kerč (1829), iar în 1864,
prin strădaniile lui A. Uvarov (1828-1884), lua fiinţă Societatea de Arheologie
de la Moscova.
În acest context aflăm şi noi date despre dezvoltarea şi organizarea
arheologiei pe teritoriul României de astăzi.
De origine dintr-o familie domnitoare, Mihail C. Şuţu se înrudea cu întreaga
boierime fanariotă şi pământeană. Strănepotul, şi purtătorul numelui
domnitorului Mihail C. Şuţu, el este fiul lui Constantin Alexandru Şuţu,
ministrul de finanţe al lui Grigore Ghica. Mama sa era Sevastia Ghica, sora
domnului. Prinţ de sânge, deci, Mihail Şuţu a traversat un secol din istoria
României care a transformat ţara dintr-un ţinut încă dominat de structuri
feudale, într-unul modern, integrat istoriei europene. Născut la 1841, moare în
1933.
Modernizarea României începe cu adevărat odată cu venirea în ţară a
prinţului Carol I de Hohenzolern (1866). Odată cu venirea regelui, trebuie să se
fi întors şi Şuţu de la Paris, unde îşi făcuse studiile – întâi la liceul Bonaparte şi
apoi la Şcoala Centrală de Arte şi Manufactură, obţinând diploma de inginer.
În 1869 se căsătoreşte cu Maria Cantacuzino şi prin ea se înrudeşte încă o
dată cu toate marile familii boiereşti şi îşi întăreşte legăturile cu partidul
conservator, fără să intre cu adevărat în politică. Totuşi, mişcarea naţională a
studenţilor, conduşi de Nicolae Iorga, îi prilejuieşte unele articole acide în
jurnalul „La Roumanie”. Rudă apropiată îi devine Dimitrie Sturza, de care
comunitatea de preocupări îl va lega foarte strâns toată viaţa. De asemenea, el
se înrudeşte, de două ori, cu generalul Mavros, o dată prin mătuşa sa, cea de-a
doua soţie a generalului, şi a doua oară prin soţia sa, care îi era nepoată de fiică.
Colecţia acestuia – păstrată în conacul de la Moara Domnească – văzută
probabil încă din copilărie, i s-a deschis gustul pentru antichitate.
Activitatea lui Şuţu s-a împărţit în două domenii absolut distincte. Cariera sa
de înalt funcţionar, primul domeniu, şi al doilea domeniu de activitate căruia i
s-a dăruit cu mare pasiune şi pentru care la un moment dat şi-a încetat
activitatea administrativă a fost cel al cercetării numismatice, domeniu în care,
chiar fără studii de specialitate, M. Şuţu devine un însemnat specialist
numismat şi metrolog. În discursul său de recepţie la Academie, în anul 1909, el
dezvoltă ideea folosirii monedelor ca documente iconografice de primă
importanţă, absolut necesare în cercetarea arhitecturii şi artei antice, a
portretisticii imperiale, mod de abordare care s-a dezvoltat ulterior într-un
adevărat domeniu de cercetare. Creează o vastă operă ştiinţifică, importantă
contribuţie în discipline noi la acea dată, cum ar fi numismatica şi metrologia
ptolemaică. Este ales membru activ al Societăţii Numismatice Engleze, membru
de onoare al Societăţii Franceze de Numismatică şi preşedintele Societăţii
Numismatice Române, întemeiate în 1903.
10
 Dimitrie Sturza, secretar general al Academiei, formulează proiectul
organizării unui Cabinet Numismatic, iar Ion Bianu, directorul Bibliotecii
Academiei, propune integrarea acestui cabinet în cadrul instituţiei pe care o
conducea. Astfel ia naştere faimosul Cabinet Numismatic. El a fost realizat în
1910 prin fuziunea colecţiei de monede a statului, care era formată din colecţia
Mavros (donată în 1862 şi păstrată până atunci la Muzeul Naţional de
Antichităţi, unde fusese deja îmbogăţită cu colecţia Bolliac) şi a colecţiei lui
Dimitrie Sturza, dăruită Academiei, la care s-a adăugat şi o primă donaţie a lui
Mihail Şuţu. Toate acestea pleacă, odată cu tezaurul României, în 1916, în
Rusia, unde o parte dintre ele iau căi necunoscute şi nu mai ajung niciodată
înapoi. Cabinetul a fost condus, întâi, de Dimitrie Sturdza, până la moartea sa
(1914) şi apoi de M. Şuţu, până în 1933.
Pasiunea sa de colecţionar este cea a unui specialist. După alipirea Dobrogei
la România, vizitează ruinele antice de la Adamclisi, Mangalia, Tomis, Histria
şi Troesmis. El ne dă, cu acest prilej, o descriere coerentă monumentului de la
Adamclisi.
Şuţu dă şi o descriere şi asupra antichităţilor de la Troesmis. Dealtfel, el a
făcut parte în 1882 din comisia de cumpărare a terenului de la Igliţa. Din arhiva
lui Dimitrie Sturdza, păstrată la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei,
aflăm că fostul proprietar al terenului, un oarecare D. More, făcuse săpături de
amator şi extrăsese 150 de inscripţii pe care le-a trimis la Biblioteca Naţională
din Paris.
Cea mai mare parte dintre antichităţile colecţiei lui M. Şuţu provin de la
Tomis.
O altă categorie o formează piesele achiziţionate din comerţul de antichităţi,
în special de la Roma. Aici însă, Şuţu a căzut pradă negustorilor de falsuri.
Două frumoase portrete reprezentându-i pe Hadrian şi pe Marcus Aurelius,
ridică serioase îndoieli asupra autenticităţii. Dar la Roma sunt cumpărate şi
două bijuterii ale colecţiei: o foarte frumoasă copie de epocă romană şi un
portret al împăratului Traian, care, deşi deteriorat, este de bună factură.
Colecţia de vase atice nu ştim unde a fost achiziţionată. Ar fi putut fi
cumpărată din comerţul de antichităţi de la Roma, dar şi de pe piaţa internă,
provenind, din cetăţile litorale. Mai există posibilitatea ca ele să fi fost
cumpărate din Rusia, deci descoperite în oraşele greceşti nord-pontice, ca şi o
parte din monedele aflate în colecţia sa.
M. Şuţu nu colecţiona numai pentru sine. El este cel care întemeiază Muzeul
regional al Dobrogei, dotându-l cu obiecte adunate de el sau de o comisie
înfiinţată şi patronată de el.
Vitregia vremurilor l-a determinat ca la sfârşitul războiului să doneze
colecţia sa Academiei Române, instituţie de care era atât de legat şi care i se
părea probabil că va putea proteja eficient acest tezaur. Donaţia reluată şi
inventariată de C. Moisil număra 3 105 monede, 196 de ponduri, 241 de sigilii
11
de plumb romane şi bizantine, 360 de sculpturi şi reliefuri, teracote, bronzuri,
ceramică, carte rară. Monedele, pondurile şi sigiliile au intrat la Cabinetul
Numismatic, iar celelalte obiecte au fost organizate după război de către C.
Moisil, într-o expoziţie în sala a II-a a Bibliotecii Academiei, care a căpătat
numele Mihail Şuţu. Aceeaşi soartă implacabilă a instituţiilor româneşti a făcut
ca această expoziţie, împreună cu numele său, să dispară, măturată de valul
proletcultist. În 1957 obiectele aveau să fie date Muzeului Naţional de
Antichităţi, care avea şi el să fie desfiinţat ulterior, iar obiectele împărţite, parte
din ele intrând în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie, parte rămânând în
depozitele Institutului de Arheologie. Cabinetul Numismatic, prestigioasă
creaţie a cărui ctitor, împreună cu Dimitrie Sturza, a fost smuls Bibliotecii
Academiei şi trecut la Muzeul Naţional de Istorie. Astfel, colecţia unitară a fost
împrăştiată.
Figura lui subţire de bătrân boier a rămas multă vreme în amintirea
contemporanilor şi este pentru noi, astăzi, exemplul omului pentru care
patriotismul era conceput în forma sa superioară, a unei reale şi adânci culturi, a
unei implicări în progresul ţării, a creării unor instituţii culturale de elită, menite
să promoveze cercetarea şi specializarea, al unui adânc şi real europenism.
Nu este oportun să comparam modestele realizări ale arheologiei româneşti
din generaţia anticarilor cu asemenea mari întreprinderi europene. Ceea ce este
însă cu adevărat important în discuţia de faţă este că, în epoca de mari prefaceri
culturale ca au însoţit procesul regenerării naţionale, arheologia românească
beneficia de modele, de „forme” pentru a căror grefare pe fond românesc avea
nevoie, în primul rând, de oameni capabili să cuprindă, în ansamblul ei, această
variată informaţie şi să manifeste, în acelaşi timp, discernământul necesar
pentru a selecta elementele cele mai adecvate. Individualitatea lui Odobescu în
peisajul arheologiei româneşti din această perioadă constă, poate în primul rând,
în faptul că a fost singurul care a găsit cu cale să purceadă la o asemenea uriaşă
încercare.
Alexandru Odobescu iniţiază primul curs de arheologie la Universitatea din
Bucureşti. Acesta a fost un mare erudit şi arheolog şi creatorul arheologiei
ştiinţifice în România.
Activitatea sa a fost precedată de cea a anticarilor şi colecţionarilor pasionaţi
de arheologie, obiectele arheologice reprezentând pentru ei doar o valoare
materială şi nu un document istoric. Ei au adunat o serie de piese valoroase şi
rare, încât rolul lor nu poate fi neglijat. Al. Odobescu se distinge însă prin aceea
că are o concepţie identică cu cea a lumii ştiinţifice contemporane lui. Deşi
autodidact, el înţelege importanţa activităţii sistematice de teren, ce nu urmărea
numai îmbogăţirea colecţiilor, ci şi încadrarea cronologică şi culturală a
obiectelor descoperite.
El încearcă introducerea studiului sistematic, deschizând în 1874 primul curs
universitar de arheologie la Bucureşti. Deşi educat la Paris, el se apleacă şi
12
asupra epocilor şi domeniilor încă necercetate, asupra preistoriei şi barbariei,
numită de el period preistoric şi barbar, nelimitându-se doar la arheologia
clasică. Chiar dacă observaţiile sale sunt bazate mai mult pe intuiţie, odată cu
activitatea sa arheologică se ajunge la strângerea, ordonarea şi interpretarea
rezultatelor descoperirilor. Odobescu a fost obligat să se mulţumească cu
sistemul cronologic relativ al celor trei epoci: epoca pietrei, epoca bronzului şi
fierului. El a iniţiat statistica arheologică în România, adunând date şi
informaţii de ordin numeric şi statistic. Între anii 1870-1871 a întocmit şi
difuzat în rândul intelectualilor de la sate un Cestionar arheologic. Rezultatele
acestui chestionar (peste 1 600 de informaţii arheologice) au stat la baza
primului repertoriu arheologic publicat în România, Antichităţile judeţului
Romanaţi. Interesul pentru preistorie şi epoca migraţiilor s-a materializat în
studiul asupra tezaurului de la Pietroasa, care este şi azi un model de cercetare
ştiinţifică. Prin participarea la conferinţe şi congrese internaţionale, ca şi prin
cursul ţinut la Universitate, Al. Odobescu a introdus metoda şi spiritul critic în
cercetarea istorico-arheologică.
Odobescu s-a născut în 1834, anul în care la Bucureşti lua fiinţă Muzeul de
Istorie Naturală şi Antichităţi care a devenit, la 1864, Muzeul Naţional de
Antichităţi. Anul 1866 marchează momentul angajării decisive a lui Odobescu
în cercetarea arheologică, al începutului studiilor sale legate de tezaurul de la
Pietroasa, şi al săpăturilor pe care le-a efectuat în această localitate de
celebritate universală, dar totodată este anul înfiinţării Societăţii Literare
Române, transformate în 1867 în Societatea Academică Română şi devenită, la
30 martie 1879, Academia Română. În acest for suprem de consacrare a
valorilor Odobescu avea să-şi ocupe locul binemeritat în 1870, la vârsta de 36
de ani, în Secţia istorică.
Activitatea sa a fost precedată în Principate de perioada anticarilor.
Distanţarea de moda arheologică a acestei perioade de început nu va fi fost
uşoară pentru Odobescu. Deşi autotidact, ca şi Bolliac, în câmpul strict al
arheologiei, Odobescu a atins erudiţia şi şi-a format o concepţie care este
identică cu aceea a lumii ştiinţifice a vremii sale; deşi prin înclinaţiile sale
livreşti era destinat să rămână un arheolog de cabinet, a înţeles importanţa
activităţii sistematice de teren; conferenţiar talentat, a depăşit stadiul
popularizării pentru a fi primul profesor de arheologie al Universităţii din
Bucureşti.
Admirându-l pe Bolliac pentru entuziasmul şi spiritul său întreprinzător,
Odobescu nu ezita, totodată, să pună în gardă faţă de pericolul unei activităţi
lipsite de metodă şi disciplină. Această critică nu viza atât persoana, cât
mentalitatea, felul de a concepe arheologia şi mai ales modul de lucru al lui
Bolliac şi al altor pasionaţi, precum Papazoglu, Butculescu, Beldiceanu şi
Buţureanu sau chiar colegii de Academie ai lui Odobescu: V.A. Urechia şi D.A.
Sturdza. Spre deosebire de „anticarii” Ghica şi Mavros, care îi puneau pe alţii
13
să răscolească în ruinele de la Reşca şi Celei, Bolliac, Butculescu şi ceilalţi s-au
făcut remarcaţi prin activitatea intensă în teren, prin interesul sporit pentru situl
explorat, ca şi prin încercări timide de clasare, datare şi interpretare a
antichităţilor descoperite.
Atingând erudiţia, Odobescu a înţeles care sunt rosturile esenţiale, ţelurile şi
modelele arheologiei şi le-a introdus în ştiinţa românească. Definitoriu este
faptul că prin Odobescu arheologia încetează a mai fi redusă la adunarea şi
clasificarea formală, diletantistă a antichităţilor; ea devine o cercetare care
strânge, ordonează şi interpretează aceste documente ale pământului. Pentru a
atinge acest ţel, arheologul avea a aborda şi rezolva cele două probleme
fundamentale pe care le ridică antichităţile preistorice şi „barbare”: cronologia
şi atribuirea etnică. Pornind de la două repere cronologice sigure, care sunt
cucerirea romană şi descălecatul, Odobescu plasează între ele „periodul barbar”,
iar înainte de cucerirea traiană periodul „pe care-l putem cu adevărat chema
preistoric şi nu numai dacic şi care, în nemărginita sa întindere, a trebuit să
prezinte faze multe şi felurite”. În cuprinsul epocii preistorice, Odobescu era
obligat să se mulţumească a aplica la sporadicele descoperiri româneşti
cunoscute, sistemul celor trei perioade, elaborat de danezul Christian Thomsen,
piatra, bronzul, fierul.
Odobescu ştia că „în timpul miilor de secoli care au precedat în omenire arta
de a păstra prin grai sau prin scris memoria faptelor, multe popoare, deosebite
prin origine, deosebite prin limbă, deosebite prin uzuri, şi-au succedat unul
altuia pe faţa pământului. Ele au lăsat mai mult sau mai puţin, în straturile de
pământ pe care le călcau, dovezi pipăite de ingeniozitatea lor şi de dibăcia lor
manuală”. Astfel exprimat, în aceeaşi remarcabilă conferinţă dedicată Artelor
din România în periodul preistoric (1872): „Fiecare popor din câte au venit pe
rând aici, şi-au adus cu sine mult-puţina sa cultură”. Întâlnim în textul
conferinţei citate, ca şi în atâtea locuri din opera lui Odobescu, astfel de
indicaţii metodologice, pe care practica le-a confirmat. Odobescu cunoştea, de
pildă, importanţa adunării sistematice a informaţiei, a elementelor de statistică
arheologică şi pentru aceasta a şi întocmit cunoscutul său Cestionar arheologic,
difuzat în 1870-1871 în rândurile autorităţilor şi intelectualităţii săteşti.
Rezultatele au fost dintre cele mai bune. În scurt timp, la Ministerul
Instrucţiunii Publice s-a strâns un însemnat număr de răspunsuri (peste 1 600) şi
chiar în anul 1871 proaspătul membru al Societăţii Academice reuşea să
valorifice primele rezultate, publicând o Notiţie despre localităţile însemnate
prin rămăşiţe antice din judeţul Dorohoi. Pe temeiul răspunsurilor la Cestionar
Odobescu a mai reuşit să publice şi amplul raport privind Antichităţile
judeţului Romanaţi, a cărui valoare ca instrument de lucru este încă mult
apreciată, până în zilele noastre. Însuşi fondul de informaţii privind celelalte
judeţe, nevalorificate de Odobescu, dar conservate cu grijă la Biblioteca

14
Academiei Române, îşi păstrează pe deplin valoarea documentară şi
actualitatea, ca punct de plecare al unor noi investigaţii de teren.
Odobescu însuşi nu a fost un arheolog de teren. În anii de început ai
preocupărilor sale arheologice el pare totuşi să fi fost atras de ideea unor
explorări şi săpături arheologice şi îşi va fi făcut planuri în această direcţie. În
atmosfera de emulaţie prilejuită de întemeierea Muzeului de Antichităţi şi de
numirea sa ca membru al Comitetului arheologic Odobescu solicita la 15 iulie
1866 ministrului Instrucţiunii, C.A. Rosetti, subvenţionarea unor investigaţii
arheologice în judeţele Buzău, Râmnic, Brăila şi Covurlui. Aprobate de
minister aceste cercetări s-au limitat, în cele din urmă, la Pietroasa, localitate
care concentra în cel mai înalt grad interesul savantului. În acest ultim volum al
lucrării dedicată tezaurului de aici Odobescu a inserat informaţii despre forma şi
dimensiunile fortificaţiei de aici, despre tehnica zidurilor, precum şi o
enumerare succintă a materialelor descoperite: pietre de construcţie şi cărămizi,
ceramică grosieră, fragmente de vase de sticlă, vase, arme şi zăbale de metal,
doi piepteni mici şi o sulă de os, mai multe râşniţe de piatră, multe oase de
animale, resturi de lemn putrezit şi, în sfârşit, o mică monedă de bronz, „care
prezintă indubitabil aspectul monedelor romane din epoca post-constantiniană”.
Scopul săpăturilor va fi fost, în parte, unul ştiinţific: acela de a lămuri relaţia
dintre acest castellum şi celebrul tezaur descoperit la o distanţă relativ mică de
el, pe coastele dealului Istriţa. Pe de altă parte, s-ar putea ca ideea de a duce la
Expoziţia universală de la Paris (1867), alături de tezaur, şi alte materiale
arheologice din localitatea de descoperire să fi constituit prilejul imediat al
acestor săpături.
În 1872, Odobescu adresa viitoarei generaţii de arheologi români îndemnul
de a dezlega tainele movilelor, ale acestor „arhive tăcute care păstrează în
negrul pământ documente istorice ale ţării noastre din timpul pe când istoria nu
se scria cu condeiul”. Mărturisire sinceră care îl pune pe cercetătorul zilelor
noastre în situaţia mai mult de a ghici motivele concrete ale limitelor pe care
Odobescu însuşi le-a pus investigaţiilor sale. Lucrarea dedicată tezaurului de la
Pietroasa, monumentala operă Le trésor de Pétrossa, era îndreptăţită de a fi
calificată drept cea mai temeinică operă ştiinţifică a lui Odobescu. „Părtaş
printre cei mai tineri din acea generaţiune de la 1848 care-şi hrănea inima cu
cele mai vii şi mai înalte aspiraţiuni, iar, de altminterelea, înclinat mai mult din
fire către ocupaţiunile literare şi istorice, – aşa avea să se confeseze Alexandru
Odobescu într-un moment în care se afla deja în după-amiaza vieţii – am trăit
cătând când la deal, când la vale, un colţişor unde să-mi durez sau un palat sau
o colibă pe locul cam viran al literaturii şi istoriei româneşti”. Poate că excesiva
modestie a cărturarului artist – aceeaşi „zgârcenie neobişnuită” de care vorbea
Nicolae Iorga şi care l-a îndemnat să jertfească până şi din singura ediţie
antumă de Opere o imensă parte din ceea ce scrisese –, poate că un gust amar
pe care i-l lăsaseră manevrele unor contemporani care nu l-au înţeles sau n-au
15
dorit să-l înţeleagă şi faţă de care s-a crezut silit să-şi afirme idealurile ştiinţifice
şi literare, poate însă numai nevoia unei metafore antitetice să-l fi făcut pe
Odobescu să-şi asemuiască opera cu „un palat sau o colibă”, lăsând parcă
posterităţii dreptul de a alege. În vremea lungă de aproape un veac ce s-a scurs
de la petrecerea sa din viaţă autorul lui Pseudokynegetikos şi al Tezaurului de la
Pietroasa a ajuns să fie receptat ca un clasic al culturii noastre, iar dintre
exegeţii operei sale nimeni n-ar fi cutezat să comită sacrilegiul de a păşi în
universul odobescian altfel decât cu sfiala cu care intri într-un palat.
Pe de altă parte, însă, nu este Istoria arheologiei „o piatră de hotar între
libertatea fantazării livreşti şi specializarea erudită” sau chiar şi opera
arheologică de căpătâi a lui Odobescu, Tezaurul de la Pietroasa, în mare
măsură – deşi nu putem fi cu totul de acord cu Nicolae Iorga –, „nu o carte de
ştiinţă obiectivă, ci o lucrare cu totul personală, cu mult mai mult a autorului
decât a subiectului” ?
Parcurgând el însuşi calea de la diletantismul superior la specializare într-o
epocă în care arheologia însăşi era în căutarea propriilor sale metode de
exprimare ştiinţifică şi în care pozitivismul îşi savura hegemonia criticistă
instaurată asupra tuturor ştiinţelor istorice, Odobescu a practicat o arheologie
globală, care, pornind de la „antichităţile estetice” se extindea, pe o treaptă
superioară a demersului, şi asupra „antichităţilor etice” în care erau cuprinse
toate instituţiile antichităţii. Chiar dacă nu ar fi fost expus ca atare încă din
primele rânduri ale prelegerii inaugurale din Istoria arheologiei, acest program
al lui Odobescu ar fi transpărut din toate celelalte opere ale lui. Odobescu
studiază monumentul, dar scopul său de ultimă instanţă este acela de a
reconstitui, pornind de la datul material, universul istoric în care monumentul
respectiv a luat naştere; şi cum demersul estetic încetează la un moment dat de
a-i mai oferi deschideri, el apelează la tradiţia literară antică. Spre deosebire de
marele său predecesor, Winckelmann, Odobescu – receptiv, în aceeaşi măsură,
şi la sănătoasa tradiţie filologică a amfiteatrelor Sorbonei şi năzuind nu să
fundamenteze o nouă estetică, ci să desluşească determinări istorice, apelează
fără reţinere la orice fel de date care i-ar putea lumina calea. Binecunoscuta
erudiţie odobesciană este deopotrivă atributul personalităţii autorului şi o
necesitate de exprimare.
Prin formaţia sa şi prin clişeele de epocă, Odobescu s-a aplecat asupra
arheologiei ca un cunoscător deopotrivă sensibil la frumuseţea unui monument
şi atras de curiozitatea de a-i desluşi acestuia sensurile istorice. Arheologia
practicată de el se situează la graniţa dintre istorie şi artă, fiind o sinteză
winckelmanniană şi de filologie clasică.
Fapt deosebit de semnificativ însă, seninul clasicist a înţeles cu
surprinzătoare sensibilitate ceea ce lumea arheologică abia începuse să
redescopere în epocă: arta „barbară” a epocii migraţiilor şi arta medievală – atât
cea occidentală, cât şi cea răsăriteană. Contribuţiile cele mai de seamă ale lui
16
Odobescu se înscriu în aceste din urmă domenii, dacă ne gândim la Tezaurul de
la Pietroasa şi la întreg mănunchiul de studii preliminare aferente. Arta scito-
sarmatică, stilul policrom, monumentele romanice, gotice şi bizantine îi erau
cărturarului mai mult decât familiare.
După cum se ştie, Odobescu a fost, prin excelenţă, un arheolog de cabinet. I-
au reproşat-o, în primul rând, contemporanii, în frunte cu Cezar Bolliac. Cu o
singură şi, mai degrabă, accidentală excepţie, Odobescu nu a executat săpături
arheologice. Care vor fi fost cauzele adevărate nu se va şti, poate, niciodată.
Lipsa de interes n-ar putea intra în discuţie, nu atât prin faptul că prin tinereţe
nutrise intenţia entuziastă de a efectua săpături, făcând şi demersuri în acest
sens, ci, în primul rând, dacă ne gândim că Odobescu a fost unul dintre cei mai
activi membri ai Comitetului Arheologic (instituit la 25 noiembrie 1864 prin
decretul lui Alexandru Ioan Cuza, comitet care avea mai cu seamă menirea de a
coordona activitatea arheologică de teren), că a pus, prin Cestionarul
arheologic, piatra de temelie pentru un vast repertoriu arheologic al României şi
că a valorificat el însuşi o bună parte din cercetările de teren efectuate până
atunci. Mai mult decât atât, de la catedra universitară, din aula Academiei sau
de la tribuna conferinţelor pe care le-a susţinut, el nu a încetat să proclame cu
convingere necesitatea lărgirii săpăturilor arheologice. Nu pare plauzibil însă
nici că Odobescu s-ar fi simţit oarecum descoperit pentru o asemenea
întreprindere; era prea conştient de clasa lui pentru a încerca eventuale
complexe faţă de contemporanii săi. Poate că, mai degrabă, stilul său de viaţă –
când la Bucureşti, când la Paris, când la universitate, când la Academie sau în
diferite comisii – şi modul său specific de atingere cu arheologia, prin excelenţă
livresc, nu i-au dat nici răgazul, nici impulsul necesar pentru o întreprindere atât
de migăloasă şi de circumscrisă în spaţiu şi în timp. Ca spirit, Odobescu a avut
mereu vocaţia marilor sinteze, nu era, nici pe departe, genul de meseriaş
răbdător şi conştiincios. El însuşi n-a găsit cu cale decât cu o singură ocazie să
se justifice, iar atunci a făcut-o en passant, în tonul colocvial al unei conferinţe,
de parcă ar fi intenţionat ca spusele sale să rămână ca enigma sfincşilor pe care
tocmai îi evocase în contextul respectiv.

17
 Spre deosebire de Transilvania, unde o veche şi bogată tradiţie umanistă
înlesnise încă din veacul al XVIII-lea accesul către marile sinteze de istorie
veche, epigrafie şi arheologie şi unde contactele foarte strânse între erudiţii de
la mijlocul secolului trecut – cu Johann Michael Ackner în frunte – şi marii
istorici ai antichităţii din Europa centrală şi apuseană aveau să creeze un climat
de excepţie pentru cercetarea în acest domeniu – este de ajuns să amintim
călătoria epigrafică a lui Theodor Mommsen, patriarhul istoriei romane, în
Transilvania şi, în special în zona auriferă, unde tocmai ieşiseră la iveală
celebrele tăbliţe cerate ale lui Alburnus Maior (Roşia Montană) –, în
Principatele Române interesul pentru arheologie nu a apărut decât relativ târziu,
prin anii ’30 ai secolului. Desigur, referiri la antichităţile Ţării Româneşti şi ale
Moldovei s-au făcut încă de către cronicarei, şi, mai cu seamă, în opera lui
Dimitrie Cantemir, însă de o preocupare constantă nu poate fi vorba decât mult
mai târziu.
Orele arheologice ale lui Odobescu, marcate mai mult de pasiunea pentru
antichităţi dovedită de un grup entuziast de „anticari” pe cât de sinceri în
demersul lor pe atât de tributari unei fermecătoare naivităţi în faţa obiectelor
„antice” înglobate în larga categorie a „curiozităţilor” de tot felul, care le
reţineau atenţia, au bătut în acelaşi ritm cu clipele regenerării României. În
contextul marilor transformări social-politice care au urmat păcii de la
Adrianolpol şi, mai ales, după reinstaurarea domnilor pământene, paralel cu
eforturile îndreptate spre propăşirea economică şi emancipare socială, s-a
desfăşurat şi ample acţiuni pentru închegarea unei culturi naţionale. Este epoca
în care apar importante aşezăminte culturale, ziare, reviste cu caracter ştiinţific,
manuale şcolare, gramatici, lucrări literare. Spiritul epocii este fidel reflectat de
binecunoscuta formulă a lui Heliade, „scrieţi băieţi, scrieţi, numai scrieţi”,
expresie a unei atitudini generale, năzuind spre evoluţie culturală extensivă,
dictată, desigur, de condiţiile epocii şi mai puţin afectată de discernământul
critic; suntem încă departe de „spiritul critic” şi de reacţiile la „formele fără
fond”. Acelaşi spirit este prezent şi în lumea anticarilor; dovadă, între altele,
anii de început ai unei instituţii ce avea să devină peste câteva decenii – poate
că fondatorii ei nici nu o bănuiau – un aşezământ de referinţă al culturii
româneşti: Muzeul de Istorie Naturală şi Antichităţi, devenit ulterior Muzeul
Naţional de Antichităţi (1864).
Înfiinţarea muzeului şi primii săi ani de existenţă se leagă strâns de câteva
personalităţi, care, prin activitatea lor, se constituie, în adevăratul sens al
cuvântului, într-o primă generaţie a arheologiei româneşti din etapa anticarilor.
Ocazia favorabilă de a purcede la o sistematizare a întregii activităţi
arheologice din ţara noastră şi de a ataca pe un front larg vasta problematică
ştiinţifică a domeniului s-a ivit în anul 1867, când Odobescu a participat în
calitate de comisar pentru organizarea pavilionului românesc al Expoziţiei
universale de la Paris. După obiceiul epocii, un asemenea gen de expoziţie
18
cuprindea atât realizări industriale, cât şi artizanale, alături de „curiozităţi” şi
alte obiecte specifice fiecărei naţiuni.
Pentru a iniţia pe occidentalul neavizat în realităţile româneşti, eminentul
economist P.S. Aurelian şi Al. Odobescu au publicat o broşură-prospect
intitulată Notice sur la Roumanie. Prima parte, redactată de Aurelian, cuprindea
o scurtă trecere în revistă a realizărilor pe tărâm economic obţinute de tânărul
stat naţional – care, la acea dată, nu-şi proclamase încă independenţa, iar
unitatea statală nu era nici ea desăvârşită –, în vreme ce, în partea a doua,
Notice sur les antiquités de la Roumanie, Odobescu făcea prima încercare de
sistematizare din istoriografia noastră a marilor probleme ale arheologiei
româneşti. Anul 1868, în care a apărut această notiţă, poate fi considerat un
reper cronologic pentru începutul implicării lui Odobescu în domeniul
arheologiei, domeniu pe care nu-l va mai părăsi până la sfârşitul vieţii.
Încă din această scriere sunt vizibile coordonatele viitoarelor exegeze
odobesciene în sfera arheologiei. Sunt menţionate aici valurile, tumulii
(măgurile), care vor fi ulterior tratate mai pe larg în scrierile consacrate de
Odobescu preistoriei, apoi antichităţile romane din Oltenia (Celei, Reşca etc.),
care prefigurează viitoarea sinteză despre Antichităţile judeţului Romanaţi şi,
mai cu seamă, tezaurele de la Conceşti şi Pietroasa, prezente de acum înainte în
mai toată opera arheologică a autorului.
Dacă mai adăugăm faptul că la 25 noiembrie 1864, prin decretul nr. 1649
semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Odobescu fusese numit, alături de
V.A. Urechia, Laurian şi Mavros (acesta din urmă preşedinte pe viaţă), membru
al Comitetului Arheologic din România şi că în această calitate efectuase pentru
singura dată în viaţa sa săpături arheologice (la Pietroasa, în 1866), suntem,
credem, îndreptăţiţi să afirmăm că pe la mijlocul anilor ’60 arheologia devine
una dintre cele mai importante, dacă nu principala preocupare a lui Odobescu.
Ca membru al Comitetului Arheologic, Odobescu a întreţinut strânse legături
cu mişcarea arheologică din tânărul stat român. Perioada anilor 1860-1880 este
una dintre cele mai frumoase în istoria areologiei româneşti, epoca în care noua
generaţie de istorici a purces cu entuziasm la cercetări de teren pe tot cuprinsul
ţării. După excursiile epigrafice ale lui Laurian, este rândul lui Bolliac să atace
aşezări din diferite epoci şi diferite colţuri ale ţării: Slon, Reşca, Slăveni, Turnu
Severin, Tinosul, Zimnicea, Vădastra, Celei. Mai ales după 1869, când a fost
numit preşedinte al Comitetului Arheologic, „în locul repausatului general
Mavros”, Bolliac şi-a intensificat truda în sfera arheologiei, acest domeniu
ajungând să-l acapareze de-acum înainte până la sfârşitul vieţii. D.A. Sturdza, la
rândul său, era şi el prezent între ruinele romane din Oltenia, executând săpături
la Slăveni şi Reşca. Tot la Reşca participa prin anii 1870 la săpături unul din
prietenii lui Odobescu, V.A. Urechia.
D.C. Butculescu, cel care îşi va câştiga ulterior merite destul de însemnate
prin cercetările din dava dacică de la Piscu Crăsani, practica încă din 1876
19
săpături în castrul roman de la Jidava. Nu trebuie apoi uitat nici bătrânul maior
Pappasoglu, neobosit colecţionar de antichităţi culese „din excursiunile ce am
făcut în toată România mică pe unde se găsesc”, dar şi conducătorul unor
săpături la Slon sau la Cernica. Odobescu însuşi, după cum am arătat, a
practicat săpături în castrul de la Pietroasa în 1866.
Avântul cercetării arheologice în această perioadă, pe care am numit-o
„extensivă”, a avut drept urmare însăşi ridicarea arheologiei la rang de ocupaţie
ştiinţifică într-un cadru instituţional. Nu trebuie trecut apoi cu vederea faptul că
pe această cale au fost considerabil sporite colecţiile Muzeului Naţional de
Antichităţi. Pe de altă parte însă, cu toate eforturile cercetătorilor din această
generaţie, nu au putut fi puse la dispoziţia posterităţii decât foarte puţine date
concludente. Privit în urmă, contrastul dintre amploarea cercetărilor din teren
din anii ’60-’70 ai veacului trecut şi rezultatele concrete ale acestora apare
astăzi frapant. Explicaţia constă în faptul că, în mentalitatea epocii săpătura
arheologică nu era decât o goană după obiecte. O inscripţie, un tezaur monetar,
un vas de preţ erau de ajuns pentru a considera sarcina îndeplinită. Contextul în
care se situau obiectele în momentul scoaterii lor la lumină preocupa prea puţin
pe arheologi, mai mult decât atât, nu de puţine ori, simpla încercare de
reconstituire a contextului unei descoperiri se solda, din cauza stadiului redus al
cunoştinţelor, cu teorii fanteziste, a căror netemeinicie era evidentă pentru cei
mai luminaţi dintre contemporani. De asemenea, erau neglijate „obiectele
minore”, nespectaculoase din punct de vedere muzeistic, dar care ar fi putut
înlesni multe precizări cronologice. În sfârşit, chiar şi obiectele recoltate cu
grijă şi expuse cu râvnă de colecţionar în muzeu nu erau decât rareori
comunicate pe calea tiparului şi în majoritatea cazurilor, cu un comentariu
inadecvat.
Puţini oameni şi-au dat seama în epocă de neajunsurile unor astfel de
practici. Uneori însă bunele intenţii nu au fost pe măsura capacităţii ştiinţifice,
Cezar Bolliac însuşi constituind în acest sens cel mai tragic exemplu: neobosit
cercetător al pământului, colecţionar pătimaş şi publicist plin de vervă,
înzestrat, în acelaşi timp, şi cu o imaginaţie mult prea bogată, el a căutat
permanent să-şi valorifice cercetările, însă cunoştinţele sale de autodidact
descins din anturajul lui Mavros nu la-u putut feri de o serie de eşecuri –
dureroase pentru el, însă din punct de vedere obiectiv inerente. Reacţia cea mai
echilibrată a venit însă nu din partea arheologilor de teren, ci din partea lui
Odobescu; am putea spune că odată cu el pătrunde şi în arheologia românească
spiritul critic.
Cea mai grăitoare dovadă că Odobescu şi-a depăşit contemporanii anticari
chiar şi pe terenul mai familiar acestora din urmă o constituie ”relaţiunile” sale
despre antichităţile judeţelor Dorohoi şi Romanaţi, care sunt consultate cu real
folos şi astăzi. Dacă peste relatările lui Blaremberg, Săulescu, Bolliac sau
Pappasoglu s-a aşternut de multă vreme colbul uitării, în schimb, aceste opere
20
ale lui Odobescu, prin înregistrarea răbdătoare a tuturor informaţiilor şi datelor
de teren care îi fuseseră accesibile şi, mai cu seamă, prin atitudinea critică
dovedită de autor, pot fi considerate primele repertorii arheologice din literatura
noastră ştiinţifică.
Odobescu a intuit încă din anii de debut ai atingerilor sale cu arheologia că
pentru o adevărată exegeză ştiinţifică este necesară înainte de toate ordinea în
înregistrarea şi clasarea informaţiei. Prea mult rău făcuseră întreprinderile
diletante de până atunci! Având la dispoziţie şi câteva modele străine ale
genului, Odobescu a lansat iniţiativa întocmirii unui repertoriu arheologic al
României, defalcat pe judeţe. Pentru a strânge informaţia necesară, a redactat un
Cestionar cuprinzând întrebări amănunţite adresate organelor administrative şi
învăţătorilor rurali din toate comunele judeţelor ţării. Pe baza răspunsurilor
primite, la care se adăugau, evident, informaţiile provenite din lucrările
publicate, Odobescu a reuşit să prezinte coerent două repertorii arheologice din
proiectul său mai amplu. Nu a fost, ca şi în alte întreprinderi ale sale, îndeajuns
de mult sprijinit în epocă, iar proiectul său a fost ulterior mult prea repede
abandonat.
În aceeaşi sferă de preocupări se înscrie şi efortul lui Odobescu, alături de
ceilalţi membri ai Comitetului Arheologic, de a reglementa săpăturile
arheologice şi de a preciza statutul obiectelor antice din colecţii – o realizare în
acest sens fiind Regulamentul asupra explorărilor şi cumpărărilor de obiecte
antice, promulgat sub forma unui decret (nr. 736) la 10 aprilie 1874 –, la fel ca
şi participarea activă a lui Odobescu la înfiinţarea Comisiei Monumentelor
Publice în august 1874, care urma să ia în grijă întreg patrimoniul monumental-
istoric al României. De asemenea, Odobescu a întrevăzut necesitatea alcătuirii
unui corpus al inscripţiilor greceşti, latine şi slave de pe teritoriul României.
Neobositul membru al Comitetului Arheologic nu a fost mai puţin activ nici
în forul academic. Prezenţei celui de-al 32-lea membru titular, în ordine
cronologică, al Societăţii Academice Române – în 1870 avea doar 36 de ani ! –
în secţiunea istorico-arheologică i se datorează, între multe altele, instituirea
premiului „Alexandru Odobescu”, care a generat o serie de concursuri de
lucrări pe teme istorico-arheologice, din care s-au născut apoi opere
fundamentale ale istoriografiei româneşti. Temele propuse de Odobescu erau
dintre cele mai importante pentru istoria noastră; experienţa cărturarului făcea
ca tematica să răspundă dezideratului ca, prin lucrările de concurs, să se umple
efectiv un gol în istoriografie. Cel mai concludent exemplu este tema propusă
de Odobescu şi acceptată „cu mulţumire, în unanimitate, în toate condiţiunile
coprinse întrânsa” la 24 august 1871: Asupra popoarelor care au locuit ţările
române de a stânga Dunării mai înainte de concuista acestor ţări de către
imperatorele Traian. O lucrare pe acest subiect urma să fie prima contribuţie
ştiinţifică la, pe atunci, practic necunoscutul domeniu al Daciei preromane.

21
 În cercurile arheologilor şi colecţionarilor din preajma Comitetului
Arheologic sau în forurile academice Odobescu se adresa unui grup restrâns.
Era necesară, pe de o parte, formarea unei şcoli temeinice de arheologie, pe de
altă parte, cultivarea cunoştinţelor de arheologie şi de istora artelor în rândurile
unui public mai larg. În această privinţă, Odobescu se deosebeşte radical de toţi
predecesorii şi contemporanii săi, el rămânând în epocă singurul adevărat
profesor în acest domeniu. Dacă până prin anii ’70 educaţia „anticară” se făcea
în preajma unui colecţionar mai mult sau mai puţin competent, iar viitorii
istorici erau formaţi în universităţile străine, Odobescu este cel care iniţiază
învăţământul arheologic în ţara noastră.
Ocazia s-a ivit atunci când ministrul instrucţiunii, Titu Maiorescu, a introdus
în 1874, pe lângă programa oficială, „cursuri libere şi gratuite”. Unul din aceste
cursuri, cel de arheologie, este încredinţat la universitatea bucureşteană lui
Odobescu. În anul universitar 1874/1875 a ţinut cursul de istorie a arheologiei,
care va vedea lumina tiparului în 1877 şi va fi încununat de un binemeritat
premiu academic. Acest curs va rămâne, din păcate, singurul publicat, este,
însă, totodată, şi cel mai bun dintre toate cursurile pe care Odobescu le va ţine
ulterior, „una dintre primele opere ale erudiţiei româneşti în spirit modern”,
„muzeul imaginar cel mai atrăgător din literatura noastră”. Dacă nu dispunem
de nici o ştire referitoare la cursurile ţinute de Odobescu în perioada 1875-1877,
în schimb, s-au păstrat programele celor două cursuri ţinute în anii următori.
Între 17 octombrie 1877 şi 22 iunie 1878 Odobescu a ţinut 60 de prelegeri dintr-
un curs de preistorie, iar în 1878/1879 tot 60 de prelegeri dintr-un curs de
antichităţi orientale. După o întrerupere de opt ani, cât a lipsit din ţară, fiind
secretar al Legaţiei române de la Paris, a ţinut începând din 1888 în paralel
două cursuri de câte 60 de prelegeri pe an: unul consacrat „instituţiunilor şi
monumentelor religioase ale Greciei vechi”, iar altul despre Traian şi despre
toate acele monumente care se rapoartă la istoria persoanei şi epocei.
Înrudite îndeaproape cu prelegerile ex cathedra ale lui Odobescu sunt
conferinţele ţinute de acesta în aula Academiei sau la Ateneul Român. Ne
gândim, bunăoară, la ciclul de conferinţe din 1872 dedicat artelor în România,
subsumat scopului de a defini „instinctul estetic” al poporului român, dar, în
acelaşi timp, prima încercare de periodizare şi clasificare sistematică a
antichităţilor preistorice de pe teritoriul ţării noastre – suntem în ajunul Daciei
înainte de romani a lui Tocilescu (1880) ! –, la lucrarea despre diadema de la
Novočerkask, care a avut la bază o conferinţă susţinută în 1878, la conferinţa
din 1888, cu ocazia inaugurării noului local al Ateneului Român, despre
monumentele circulare antice, la conferinţa din 1889 despre unele probleme de
heraldică. Simpla enumerare a acestor conferinţe este semnificativă; din Scitia
până în Roma imperială, de la uneltele de piatră şi os din „periodul preistoric”
şi până la emblemele heraldice ale domnitorilor moldavi, Odobescu şi-a
revărsat cu dărnicie asupra auditoriului imensa sa informaţie, care era, la rândul
22
ei, rosul unor lecturi susţinute şi al unor studii pe obiecte şi monumente
realizate nemijlocit, la faţa locului.
Clasicist prin formaţie, cunoscător al literaturii greceşti şi latine,
Odobescu nu s-a consacrat, oricât ar părea de paradoxală această
afirmaţie, niciodată antichităţilor romane de pe teritoriul ţării noastre
decât în mod tangenţial. Deşi mănunchiul de scrieri în acest domeniu
acoperă o bună parte din opera sa arheologică, atingerile sale cu
monumentele romane au fost mai degrabă întâmplătoare: exemplificări în
cursuri universitare sau conferinţe, prelucrări de informaţii venite pe calea
Cestionarului arheologic. Pe de altă parte, raportarea la antichitatea greco-
romană se face permanent în toate celelalte scrieri, fie că este vorba de
lucrările de preistorie sau de cele referitoare la toreutica „barbară”.
Nefamiliarizat cu cercetările de teren, Odobescu a preferat să-şi caute armele
în arsenalul istorico-filologic. Obiectul arheologic nu avea, în concepţia sa,
statutul de document în sine, nu constituia un fapt, ci doar o reflectare, o
confirmare a tradiţiei literare antice. Odobescu nu operează cu conceptul de tip,
lucru care e departe de a i se putea imputa, atâta vreme cât tipologia era pe cale
să fie introdusă ca metodă fundamentală în arheologie abia în anii în care scria
Odobescu. În schimb, se foloseşte analogia, aceasta însă nu în sensul strict
arheologic al cuvântului, ci, mai degrabă, ca procedeu literar-erudit.
Studiile de arheologie romană constituie în această privinţă un bun exemplu.
Tematic, sfera de interes a lui Odobescu se împarte în câteva compartimente:
antichităţile romane de pe teritoriul României – în special cele din Oltenia şi,
tangenţial, monumentul triumfal de la Adamclisi, dar şi, după cum vom vedea,
plastica culturală din Dacia romană –, arta romană din epoca lui Traian, în
general.
Cele mai însemnate contribuţii sunt, după cum era de aşteptat, cele care se
înscriu în prima dintre seriile de preocupări pe care le-am enunţat. Interesul lui
Odobescu faţă de monumentele Olteniei romane este o consecinţă firească a
lucrului la proiectatul repertoriu arheologic al României. Cestionarul publicat
in extenso în introducerea la lucrarea consacrată antichităţilor din Romanaţi
dovedeşte intenţia de sistematizare a cunoştinţelor referitoare la această zonă
arheologică. Nu mai puţin semnificative sunt anexele compilate după articolele
din literatura epocii care se referă la această chestiune: anexele ajung să
constituie un corpus pentru toate întreprinderile arheologice din sudul Olteniei,
de la începuturi până în 1878.
Un loc central îl ocupă în opera lui Odobescu arta romană în epoca lui
Traian. În acest caz, pe lângă motivaţia ştiinţifică, un rol de seamă l-a jucat
climatul epocii în care scria autorul.
Romanitatea poporului român – idee fundamentală în literatura noastră
umanistă şi, mai ales, în scrierile Şcolii Ardelene – a fost mereu legată până
către sfârşitul secolului al XIX-lea de un fel de mit al eroului eponim: împăratul
23
Traian. În a doua jumătate a secolului acest mit a fost considerabil reînviorat,
atât prin confluenţa culturală cu cel de-al doilea val latinizant, cât mai cu seamă
prin conotaţiile politice iscate în efervescentul climat de emulaţie naţională.
Traian era simbolul unităţii încă neîmplinite în epocă şi, mai mult decât atât,
reprezenta civilizaţia însăşi. Antiteza între Traian şi Decebal era cea între
civilizaţie şi barbarie; „bunul Traian” este opus de Odobescu „sălbaticului
Decebal”, iar cucerirea romană a Daciei reprezintă faptul providenţial prin care
s-a pus capăt unei „întunecate asupriri” venite din partea unui „rege-erou”.
Traian este „fondatorul neamului românesc” pentru Dimitrie Bolintineanu,
„fondatorul coloniei latine la Dunăre”, pentru Odobescu, provincia Dacia este
numită „Dacia traiană” de către A.D. Xenopol. De la Traian începe istoria
românilor, toată succesiunea de civilizaţii anterioare la Dunărea de jos fiind de
domeniul preistoriei. Traian întrupează toate virtuţile antice – valori spre care
spiritele ilustre ale tuturor epocilor corupte au tânjit cu melancolie.
La toate aceste determinante naţionale se mai adaugă însă faptul de loc
neglijabil că istoriografia europeană însăşi continua să fie bântuită de mitul
antic al optimului principe. Orice exeget al epocii lui Traian se afla mai mult
sau mai puţin în pericol să cadă în apologetică.
Când scrie despre Traian, Odobescu face, aşadar, să vibreze într-o tonalitate
patriotică avântată coarda auditoriului sau a cititorilor săi prin efortul de a evoca
imaginea unui mare om într-o epocă de propăşire politică şi artistică.
O primă ocazie i s-a oferit în 1872, când publică scurta notiţă despre
descoperirea de la Blain, din Bretagne. Cu această ocazie, Odobescu face şi o
mică incursiune epigrafică în urmărirea inscripţiilor care pomenesc numele lui
Decebal. Mai discret decât în scrierile ulterioare, încă din această notiţă răzbate
simpatia lui Odobescu pentru Traian, învingătorul lui Decebal.
În anul universitar 1874/1875, în cursul său de Istoria arheologiei (publicat
în 1877), Odobescu face referire constantă la arta din epoca lui Traian. Această
artă reprezintă pentru Odobescu un punct culminant al exprimării plastice
romane, opoziţia netă fiind – în conformitate cu punctul de vedere dominant din
veacul al XIX-lea, înainte de „redescoperirea” artei romane târzii, cu producţiile
artistice ale epocii constantiniene („o artă cu totul decăzută”). Antiteza este
construită pornindu-se de la „însuşirea” de către Constantin cel Mare a frizelor
de pe arcul triumfal al lui Traian. S-ar putea obiecta că atitudinea lui Odobescu
ar decurge mai puţin din iubirea pătimaşă pentru Traian, ci mai degrabă din
crezul său estetic, deci opoziţia nu ar fi între Traian şi Constantin, ci doar între
arta „clasică” şi cea târzie, ne vine însă greu să credem că la catedra universitară
Odobescu ar fi adoptat o altă poziţie decât aceea pe care şi-o definise limpede în
Pseudokynegetikos cu doar un an înainte (1873): „Deşi-mi vine foarte cu greu
să aduc o aşa necuviincioasă pâră împotriva sfântului împărat şi patron al
Bucureştiului, dar – am mai spus-o şi într-alt loc – eu ţin întotdeauna cu Traian
şi nu pot să las ca să i se ia ce este al lui”.
24
 Că Odobescu „ţine” cu Traian o dovedeşte pe deplin faptul că, după
revenirea la catedră, în anul universitar 1887/1888 prezintă un curs intitulat
semnificativ: Traian şi despre toate acele monumente care se rapoartă la
istoria persoanei şi a epocei. Doar două prelegeri ale acestui curs au fost
publicate. Prima prelegere – un fel de argument pentru viitoarea întreprindere –
defineşte în termenii cei mai limpezi hieratismul demersului odobescian, dar şi
înflăcărătorul său avânt patriotic. Profesorul trece în revistă toate datele literare
despre Traian – puţinele pe care vitregia sorţii le-a transmis în tradiţie
manuscrisă – şi expune sintetic aspecte ale importantei domnii a învingătorului
dacilor. Dacă această prelegere inaugurală are un caracter, mai degrabă,
programatic, Odobescu neinsistând asupra amănuntelor, în schimb, cealaltă
prelegere publicată, cea dedicată statuilor antice reprezentându-l pe Traian,
constituie o dovadă foarte concludentă pentru profunzimea cursurilor
universitare ale lui Odobescu. Cărturarul alcătuieşte un mic corpus de
reprezentări plastice ale marelui împărat, dând pentru fiecare caz descrieri
exacte şi indicaţii ale locului de conservare. Este adevărat că astăzi lucrarea nu
mai prezintă valoare, întrucât multe din statuile aduse în discuţie de Odobescu
au fost dovedite de exegezele moderne fie drept falsuri, fie drept statui
autentice, atribuibile însă altor împăraţi decât Traian. Prin demersul său,
Odobescu de situează la confluenţa erudiţiei anticare cu rigoarea universitară a
discursului critic.
Arta romană în epoca lui Traian este, aşadar, privită cu sensibilitatea unui
iubitor de frumos convins că monumentele din vremea optimului principe
reprezintă arta clasică în sine, însă şi din perspectiva unui admirator pătimaş al
împăratului sub domnia căruia această artă a înflorit. Nu putem decât să
regretăm faptul că Odobescu şi-a întrerupt firul vieţii doar cu câţiva ani înainte
de a fi martorul atribuirii de către Tocilescu a ansamblului comemorativ de la
Adamclisi marelui împărat.
Monumentul de la Adamclisi figurează şi în opera lui Odobescu. Cel care era
la curent cu toate noutăţile arheologiei europene – de la cercetările lui G. Perrot
în Orient până la săpăturile lui H. Schliemann de la Micene – nu putea rămâne
insensibil la o descoperire atât de importantă făcută chiar pe teritoriul ţării
noastre. Monumentul este tratat în conferinţa ţinută la Ateneu despre clădirile
autentice „cu dom circular”, unde monumentul este datat, aşa cum procedase
iniţial şi Tocilescu, în sec. al IV-lea d.Chr.

25
 Domeniului pe cât de fascinant, pe atât de dificil de abordat, al preistoriei
cărturarul i-a consacrat doar câteva scrieri de mai mică întindere. Exceptând
cele câteva referiri generale din Notice sur les antiquités de la Roumanie,
Odobescu nu a scris despre preistorie decât în 1869, când a ţinut o comunicare
la Copenhaga, cu ocazia celui de-al IV-lea congres internaţional de
antropologie şi arheologie preistorică, urmată la trei ani de un articol despre
Arme şi unelte de piatră şi de os din epocele preistorice aflate în România, în
pamfletul despre Fumurile arheologice îndreptat împotriva lui Bolliac şi în
conferinţa despre Artele din România în periodul preistoric. Observăm că toate
aceste scrieri se plasează cronologic în anii de debut ai arheologului, fiind
cuprinse în intervalul 1868-1874. Mai târziu Odobescu va abandona acest
domeniu, fiind reţinut de lucrul la Tezaurul de la Pietroasa şi de cursurile sale
universitare, ceea ce nu înseamnă însă, în nici un caz, că i-ar fi scăzut interesul
pentru preistorie. Un argument important ar fi însuşi faptul că în cursul
universitar din 1877/1878 a prezentat 60 de prelegeri consacrate preistoriei,
apoi numeroasele referiri prezentate într-o operă atât de stufoasă precum
Tezaurul de la Pietroasa. Credem, mai degrabă, că Odobescu şi-a dat seama la
timp că acest domeniu necesită, în primul rând, cercetări de teren, săpături de
amploare, neputând fi acoperit doar de erudiţia livrescă. Odobescu nu a fost un
„preistorician” în adevăratul sens al cuvântului, ci un comentator scrupulos al
realizărilor în acest domeniu, un fel de autor de „cronici arheologice” critice
consacrate săpăturilor de epocă preistorică pe teritoriul ţării noastre. Chiar şi
numai prin aceste contribuţii, el deţine cu autoritate, aşa cum s-a arătat în
repetate rânduri, locul unui adevărat deschizător de drumuri.
Pentru Odobescu preistoria reprezenta, Vorgeschichte (preistorie), adică ceea
ce Hegel, cel care introdusese termenul, înţelegea prin perioada dinainte de
istorie (Geschichte), aceasta din urmă începând în momentul apariţiei tradiţiei
istorice scrise. În domeniul preistoriei intra, deci, întreaga perioadă cuprinsă
între apariţia omului şi epoca greco-romană, respectiv, pentru unele regiuni,
epoca marilor imperii orientale. Pe teritoriul ţării noastre momentul final îl
reprezenta, în această concepţie, cucerirea Daciei de către romani.
În privinţa etapelor ”periodului preistoric”, Odobescu adoptă schema general
recunoscută de ştiinţa arheologică încă de pe la mijlocul secolului trecut, în
funcţie de criteriul tehnic al materialului din care se confecţionau uneltele şi
armele şi de gradul de desăvârşire al acestora. Sunt astfel deosebite epoca
pietrei cioplite, a pietrei „lustruite”, a aramei, epoca de bronz şi epoca de fier,
ceea ce, evident, corespunde periodizării clasice paleolitic – neolitic –
chalcolitic – epoca bronzului – epoca fierului. Necunoscut era în epocă
mezoliticul; abia prin anii ’60 J.J. Worsaae abordase studiul sistematic al
culturilor costiere din Iutlanda, pe baza cărora se va defini ulterior această
importantă etapă între paleolitic şi neolitic. De asemenea, nu era bine precizată
poziţia cronologică şi aria de difuziune a chalcoliticului (eneoliticului), care, aşa
26
cum a reieşit din cercetările ulterioare, nu a acoperit decât anumite zone ale
lumii. În sfârşit, epoca fierului, slab cunoscută, nu fusese încă împărţită în cele
două vârste structural deosebite, Hallstatt şi La Tène.
Istoria arheologiei preistorice pare să fi cunoscut de-a lungul ei o alternanţă
ciclică între demersul tipologic şi studiul structurilor. În anii în care scria
Odobescu cercetarea era dominată de două mari curente, ambele de o
importanţă culturală mult mai largă decât reflexele pe tărâm arheologic:
pozitivismul şi evoluţionismul. Tipologia însăşi era o expresie a schemei
evoluţioniste aplicate în arheologie. Eforturile spre clasificare minuţioasă şi
periodizare cât mai precisă, absolutizarea datelor tehnice au făcut însă ca în
scurtă vreme să se nască în minţile unei întregi generaţii – reprezentate, de
altfel, de spirite dintre cele mai ilustre cum ar fi cele ale corifeilor istoriografiei
critice germane din tradiţia unui Niebuhr sau a unui Ranke. Abia către sfârşitul
secolului trecut, în contextul foarte amplu al unei crize generale a
pozitivismului şi a evoluţionismului plat, asistăm, pe tărâm arheologic, la o
adevărată „ofensivă” împotriva vechii şcoli, o ofensivă izvorâtă din impasul în
care a ajuns în scurtă vreme cercetarea, din ce în ce mai puţin satisfăcută de
menghinele demersurilor tipologizante. Revendicându-se programatic de la
tradiţia istoriografiei romantice, arheologia preistorică, puternic influenţată şi de
cercetările etno-filologice, a căutat să parcurgă drumul de la obiecte la structuri,
deplasându-şi atenţia de la vestigiile materiale în sine la comunităţile umane
cărora le-au aparţinut respectivele culturi materiale. Aşa s-au născut, pornindu-
se, desigur, de la complexele închise, conceptele de cercuri culturale sau de
provincii culturale. Aşa s-a făcut că explicaţia tradiţională a creşterilor
cantitative şi calitative a fost părăsită în favoarea captivantei soluţii a
migraţiilor. Dacă toată această schimbare de atitudine era, la cumpăna dintre
veacuri, obiectiv necesară, nu este mai puţin adevărat că, într-o etapă imediat
următoare, au fost înlăturate sau nuanţate, de pe poziţii critice, dar folosindu-se,
desigur, acumulările anterioare, multe din punctele de vedere ale „noii şcoli”.
Este adevărat că Odobescu nu a putut fi, prin specificul preocupărilor sale,
direct implicat în tumultul acestor discuţii. Tânărul dăruit de muze cu toate
însuşirile pentru a ajunge un distins clasicist s-a simţit pentru întâia oară atras
de domeniul preistoriei, care pe atunci încă nu îşi definise pe deplin statutul
ştiinţific, probabil tot cu ocazia sejurului său parizian din 1867, atât de bogat în
experienţe pozitive, când, în acelaşi timp cu Expoziţia universală, a avut loc în
capitala Franţei, din iniţiativa lui Gabriel de Mortillet, cel de-al doilea congres
internaţional de „paleontologie”. Din acest moment Odobescu se informează
asiduu asupra cercetărilor arheologice preistorice întreprinse în statele cu ceva
mai vechi tradiţii în domeniu. Faptul că după 1874 nu a mai publicat nimic pe
acest tărâm nu trebuie să înşele; o dovadă elocventă că Odobescu nu s-a
îndepărtat de acest domeniu o furnizează cursul deja amintit de preistorie – al
cărui text s-a pierdut, din păcate –, iar mărturii indirecte depun numeroasele
27
excursuri cu referiri la antichităţile preistorice din scrierile sale consacrate
tezaurului de la Pietroasa şi altor monumente. În Antichităţile judeţului
Romanaţi se acordă un spaţiu destul de larg descoperirilor din staţiunea
preistorică de la Vădastra.
Odobescu nu s-a limitat la îndemnuri, ci a purces el însuşi la defrişarea
acestui teren neumblat. El tratează atât piese de piatră şi os, cât şi monumentele
în sine, pe care le grupează, încă din 1868, în trei categorii: valuri, tumuli
(măguri) şi cetăţi (întărituri) de pământ. Nu interesează aici atât de mult faptul
că în decursul timpului, prin cercetări sistematice, multe din valurile (cele două
„brazde ale lui Novac”, bunăoară) sau cetăţile de pământ menţionate s-au
dovedit a fi post-romane, din epoca migraţiilor sau medievale timpurii; mult
mai vrednică de interes este semnificaţia pe care încă din anii ’60 ai secolului
trecut, o atribuie unor monumente, care, cu câteva notabile excepţii, au început,
pe plan mondial chiar, abia în perioada interbelică să constituie obiectul unor
cercetări arheologice sistematice. Tumulii, cărora arheologul român le consacră,
de fiecare dată, pagini ample, au fost multă vreme ignoraţi, înainte de a-şi
dezvălui secretele, pe baza cărora s-a ajuns treptat la precizări cronologice şi la
definiri de culturi preistorice dintre cele mai însemnate.
Se obişnuieşte, în general, atunci când se analizează activitatea unui
arheolog din trecut, să i se trateze critic metoda investigaţiei. Evident nu este
cazul aici, când avem de a face cu un preistorician care nu a efectuat pe cont
propriu cercetări de teren. Nu putem aprecia în ce măsură Odobescu a asimilat
marile cuceriri metodologice ale timpului. Este posibil să fi luat cunoştinţă de
scrierile fundamentale ale lui Oskar Montellius, cel ce a definit pentru prima
oară metoda arheologică în sine, în orice caz însă nu a aplicat-o. După cum am
arătat, Odobescu operează nu cu tipuri, ci cu analogii, alese uneori pe baza unor
criterii nesemnificative şi neconcludente arheologic. Că a urmărit însă cu
tenacitate progresele realizate de ştiinţă şi în acest domeniu este în afară de
orice îndoială. Un exemplu îl constituie interesul pentru tehnicile de săpare a
tumulilor, o temă care abia în ultimele decenii ale secolului trecut a fost
abordată de pe poziţii cu adevărat ştiinţifice. Odobescu mărturiseşte cu
modestie că nu ştie dacă movilele „trebuie despicate de-a dreptul ori pieziş, în
perghel sau în răscruce”, dar tocmai din această afirmaţie rezultă că era
informat de existenţa tuturor acestor metode. În continuarea aceluiaşi pasaj,
autorul citează câteva opinii ale arheologilor ruşi, cu ale căror rezultate în
săpăturile din kurganele scitice era mai mult decât familiarizat. Din păcate,
asemenea păreri nu erau cele mai avizate în epocă, ştiut fiind faptul că în Rusia
săpăturile nu au depăşit din punct de vedere metodologic multă vreme nivelul
diletantismului. Marile realizări în problema stratigrafiei mormintelor tumulare,
datorate tot savanţilor nordici, suedezul Montellius şi danezul Sophus Müller,
fie că i-au rămas lui Odobescu necunoscute, ele plasându-se, de altfel, în ultimii
ani ai vieţii sale, fie autorul nu le-a acordat importanţa cuvenită.
28
 Preocupările de preistorician ale lui Odobescu nu pot fi despărţite de lupta
susţinută pe care acesta a dus-o cu diletantismul. Dacă întreaga generaţie
anterioară a romanticilor „anticari” păcătuise prin prea multă fantezie în
tratarea monumentelor, sculpturilor, epigrafelor sau monedelor romane, în
schimb, în sectorul atât de nebulos al preistoriei, ignoranţa putea naşte monştri.
Episoade precum cel al „lulelelor preistorice” sau al „alfabetelor dacice” erau,
din păcate, frecvente. Odobescu şi-a asumat cu mult curaj sarcina cenzurii
ştiinţifice. I s-a reproşat uneori că a făcut-o cu prea multă duritate, mai ales, în
cazul Bolliac, care, în ciuda tuturor limitelor sale, a rămas cel mai întreprinzător
arheolog de teren al timpului. Nu s-a acordat însă prea multă atenţie faptului că
tocmai pamfletul necruţător al lui Odobescu a fost acela care l-a temperat pe
gazetarul-arheolog. Deşi Odobescu i-a oferit lui Bolliac o bună bucată de vreme
asistenţa ştiinţifică, încercând, după câte se pare, să-l reţină de la exagerări,
redactorul Trompetei Carpaţilor s-a desfăşurat nestingherit; a fost efectiv
nevoie de o critică virulentă pentru a-i potoli zelul.
Dacă în alte sectoare ale arheologiei Odobescu a fost cel mai învăţat sau unul
dintre cei mai învăţaţi cercetători români ai epocii, în preistorie el era singurul
la noi în ţară capabil să se apropie de acest domeniu. Va fi ulterior secondat de
tânărul Tocilescu, care însă, după un frumos debut, se va îndepărta de preistorie
pentru a se acoperi de incontestabile merite în sfera arheologiei şi epigrafiei
greco-romane. Se poate afirma, pe bună dreptate, că de la Odobescu încoace
porneşte în ştiinţa românească o tradiţie sănătoasă de cercetare, care va fi
ulterior continuată cu strălucire de Vasile Pârvan. În domeniul preistoriei
Odobescu nu a făcut „şcoală” în adevăratul înţeles al cuvântului; au rămas însă
ideile, iar prin acestea Odobescu se întâlneşte peste generaţii cu Vasile Pârvan,
ba chiar şi cu urmaşii acestuia.
Prin Tezaurul de la Pietroasa Odobescu şi-a cucerit un loc de frunte în
istoria arheologiei europene. Grandioasa monografie reprezintă încununarea
trudei cărturarului pe terenul arheologiei.
Urmărind obiectele componente ale tezaurului până în determinantele de
ultimă instanţă, depăşind cadrul strict arheologic, Odobescu şi-a diversificat
permanent paleta preocupărilor, ajungând cu demersurile sale până în Persia
sasanidă şi în India lui Kaniška. Găsind analogii în piesele tezaurului de la
Novočerkask, bunăoară, s-a apucat vârtos de lucru până a închinat o adevărată
monografie, nu întregului tezaur, ci unei singure piese, diadema, „cununa” de
aur. Reţinându-i atenţia, cu altă ocazie, o cupă de argint sasanidă din Cabinetul
de Medalii de la Paris, i-a dedicat un amplu studiu. Motivul taurului în arta
policromă a fost iarăşi un nou prilej de excurs, din preistorie până în Evul
Mediu, din Egipt până în Moldova. Nicicând erudiţia lui Odobescu nu şi-a găsit
exprimări mai caracteristice decât în acest domeniu al artei „barbare”.
O asemenea tematică, în mare vogă pe plan european, i se potrivea ca o
mănuşă lui Odobescu. Studiile se aflau pe atunci într-o stare incipientă, care
29
făcea necesare noi şi noi acumulări. Nu se controla încă informaţia: pe de o
parte, muzeele erau pline de materiale inedite de maximă importanţă, pe de altă
parte, coordonatele istorice ale „epocii migraţiilor” pluteau într-o nebuloasă
aproape dezarmantă. Cu toate acestea, îşi făcuseră loc în epocă, încetul cu
încetul, principalele idei directoare, pe care, ulterior, se va întemeia cercetarea
sistematică până în zilele noastre. Că arta metalelor proprie migratorilor
germanici se întinde pe o zonă, dacă nu „eurasiatică”, oricum paneuropeană, că
rădăcinile ei trebuie căutate în arta scito-sarmatică şi în stilul animalier al
acesteia, că acest stil, la rândul său, valorifică deopotrivă vechi tradiţii artistice
asiro-persane, dar şi uralo-altaice şi siberiene, că importante influenţe se
datorează, de asemenea, răspândirii modelelor şi motivelor sasanide – toate
acestea erau deja încă de prin ultimele decenii ale secolului trecut adevărate
locuri comune în literatura de specialitate. Pentru Odobescu, mereu dispus să
desluşească influenţe, înrudiri, determinări religioase, nimic nu putea fi mai
fascinant decât un asemenea câmp de investigaţie. El, care respingea arta
romană târzie de pe poziţii clasiciste, extreme, a manifestat, în schimb, o
profundă înţelegere pentru arta policromă.
Însăşi realitatea despre descoperirea de la Pietroasa şi destinul tezaurului
după achiziţionarea şi dosirea lui în scopul comercializării de către afaceristul
Verussi este o adevărată nuvelă poliţistă. Odobescu nu vrea să omită nimic.
Fiecare nouă piesă îl determină să refacă, să reconceapă, să adauge. Înţelegem
acum modul în care s-a ajuns la acest proces de „hipertrofie”, de la primele
„relaţiuni” şi „notiţe” din anii ’60 la stufoasa operă (aproape) finală.
Cât despre valoarea pur ştiinţifică a lucrării, este general admis că Le trésor
a rămas o operă de referinţă până în zilele noastre. Nici o exegeză modernă
consacrată acestui tezaur nu poate porni decât de la lucrarea lui Odobescu. Spre
deosebire de alte studii din aceeaşi epocă – referitoare mai ales la inscripţia
runică de pe colan – amintite mai mult sau mai puţin în treacăt şi pe un ton uşor
concesiv în capitolul consacrat „istoricului cercetărilor”, opera lui Odobescu
este mereu adusă în discuţie pe parcurs, pentru că aproape că nu există
problemă pe care s-o ridice tezaurul şi pe care să n-o fi abordat, într-un fel sau
altul, şi Odobescu.
Dintre toate aceste concluzii şi interpretări, doar ideea unui „templu păgân”
la Pietroasa trebuie respinsă din capul locului, atâta vreme cât cercetările
arheologice întreprinse până în zilele noastre în castellum şi în zona limitrofă nu
au mai surprins nici un fel de urme de locaş sacru. Cea de-a doua concluzie a
fost nuanţată pe parcurs chiar de Odobescu însuşi şi expusă în termeni
modificaţi încă din 1879, în lucrarea consacrată diademei din tezaurul de la
Novočerkask.
Cât despre datarea tezaurului în timpul lui Athanaric, dacă noile cercetări
înclină spre o datare în prima jumătate a secolului al V-lea d. Chr. Şi, implicit,
spre atribuirea acestui tezaur uniunii de triburi ostrogotice, nu este mai puţin
30
adevărat că „ipoteza Athanaric” a avut de-a lungul timpului adepţi dintre cei
mai de seamă, atât la noi, cât şi pe plan european. Nu interesează aici atât de
mult în ce măsură noile cercetări pot fi considerate ca ultima filă a acestui
voluminos dosar; reţinem însă faptul că lucrarea lui Odobescu mai poate
concura, prin unele din ipoteze cuprinse în ea, la pasionantele dezbateri
suscitate până în zilele noastre de tezaurul de la Pietroasa.
După felul în care a fost concepută şi realizată, scrierea lui Odobescu este
mai mult decât o monografie, este o încercare de sinteză dedicată artei
policrome. Odobescu este unul din cei mai de seamă exegeţi ai artei metalului
din epoca migraţiilor germanice, iar dacă operele cărturarului român au fost
receptate ca atare în epocă, aceasta se datorează nu numai lucrărilor consacrate
tezaurului de la Pietroasa, ci şi celor care tratează teme înrudite.
El a fost urmat la Universitate şi la conducerea Muzeului Naţional de
Antichităţi de către Grigore Tocilescu. Acesta şi-a întregit studiile la Viena şi
Praga. În anul 1880 Tocilescu a publicat lucrarea Dacia înainte de romani,
lucrare influenţată ca stil şi metodă de Al. Odobescu. În anul 1881, G.
Tocilescu devine director al Muzeului Naţional de Antichităţi. El este pasionat
şi de epigrafie şi studiază şi monumentul de la Adamclisi, publicând prima
lucrare ştiinţifică închinată acestuia. Începând cu anul 1891 a făcut săpături
arheologice în cetatea Tropaeum Traiani. În decursul activităţii sale ştiinţifice
Tocilescu a identificat 60 de staţiuni romane şi peste 600 de inscripţii. El a
început şi cercetarea fortificaţiilor de pe limesul alutan şi transalutan, publicând
Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie.
„După ce editorul a lucrat cu stăruinţă şi abnegaţie, nu trebuie să aştepte nici
glorie, nici câştig material […]. După munca spinoasă a pregătirii lucrării vine
martiriul recesiunilor: pentru mana ce a dat, editorul e adăpat cu oţet şi cu fiere,
fiecare specialist cu condeiul în mână relevă greşelile, inadvertenţele,
omisiunile etc. ale ediţiei, unii cu pasiune, alţii cu nepărtinire, dar toţi fără
cruţare. Fiecare coleg aduce contribuţia lui, care e preţioasă pentru ştiinţă,
fiecare ca o albină aduce mierea sa, dar nu omite a înţepa cu acul pe bietul
editor”.
Aceste lucide rânduri aparţin lui D. Russo.
Tocilescu a fost, înainte de toate, un editor. Nu numai un editor de
documente medievale, ci şi editor de inscripţii greceşti şi latineşti (peste 600) şi,
dacă se poate spune, editor de documente arheologice. Şi tocmai ca editor nu
putea avea decât soarta pe care, cu destul timp mai târziu, D. Russo avea să o
postuleze pentru toţi confraţii.
Este astăzi de la sine înţeles că istoricul cercetărilor, fie el cât de sumar,
consacrat vreunuia din siturile antice din Dacia Inferioară sau Dobrogea, începe
cu Tocilescu. Cele mai multe din inscripţiile greceşti şi latineşti de mare
relevanţă istorică din aceleaşi zone au fost editate pentru întâia dată de
Tocilescu. Într-un ipotetic index al citărilor puţini sunt corifeii istoriei antice, ai
31
epigrafiei şi arheologiei româneşti care l-ar putea concura pe Tocilescu. Cu
toate acestea, abia dacă numărăm pe degete medalioane consacrate neobositului
cercetător al antichităţilor greco-romane de la Dunărea de Jos; fapt încă mai
întristător, nu există până în momentul de faţă nici o exegeză aprofundată a
operei acestui cărturar în ansamblul ei.
Dealtfel, ar fi şi greu de conceput un studiu asupra operei arheologice şi
epigrafice a lui Tocilescu. Demersul istoriografic urmăreşte mişcarea ideilor, nu
inventarierea instrumentelor de lucru; iar opera lui Tocilescu este, cu excepţia
sintezei de tinereţe Dacia înainte de romani şi a monografiei consacrate în
colaborare cu O. Benndorf şi G. Niemann monumentului triumfal de la
Adamclisi, prin excelenţă, un colaj.
„Cazul Tocilescu” nu se reduce însă doar la modalitatea de receptare
postumă, ci este în primul rând o problemă a contemporanilor săi. El s-a format
la Praga şi Viena sub privegherea unor slavişti.
Prima sa lucrare de mari dimensiuni (dacă exceptăm teza de licenţă din
1874, consacrată unei teme de drept roman) marchează şi un mare scandal.
Încă din şedinţa secţiunii istorico-arheologice a Societăţii Academice
Române de la 24 august 1871, Al. Odobescu propusese instituirea unui premiu
de 1 000 de lei pentru cea mai bună lucrare cu titlul: Cercetări asupra
popoarelor carii au locuit ţările române de a stânga Dunării, mai înainte de
conchista acestor ţări de către imperatoriul Traian. Deşi acest concurs a fost
popularizat într-un mod susţinut, Odobescu publicând în 1872 chiar o stufoasă
bibliografie orientativă pentru a veni în sprijinul candidaţilor, s-au scurs câţiva
ani buni până când în 1876 tânărul Tocilescu să-şi treacă doctoratul la Praga cu
o lucrare pe această temă şi să o publice. Strălucit început de carieră, „piedestal
către faimă şi leafă”, cum avea să scrie N. Iorga (dealtfel, cariera lui Tocilescu
avea să fie constant presărată cu flori: profesor la Universitatea din Bucureşti la
31 de ani, membru corespondent al Societăţii Academice la 27 de ani, membru
plin la 40 de ani, director al Muzeului Naţional de Antichităţi la 31 de ani,
medaliat al Academiilor din Berlin şi Paris, membru al mai tuturor institutelor
şi societăţilor ştiinţifice din Europa, secretar general al Ministerului
Instrucţiunii Publice – 1881-1885 – şi Inspector general al învăţământului –
1885-1890). Succesul obţinut prea de timpuriu deranjează însă pe mulţi mai
ales că în lucrare sunt criticate opinii ale unor personalităţi de mare influenţă, de
exemplu B.P. Haşdeu. Nu este de mirare atunci că riposta este imediată şi
violentă; tânărului Tocilescu i se impută notele stufoase, citatele de a doua
mână, într-un cuvânt, falsa erudiţie sau – cum scrie Anghel Demetrescu în solda
lui Haşdeu – nici mai mult nici mai puţin „ştiinţa de contrabandă”.
Asemenea critici erau înainte de toate neprincipiale, în al doilea rând
exagerate. Neprincipiale în măsura în care atacul se desfăşura la persoană, şi nu
la operă; Haşdeu era, în fond, deranjat mai ales de un apendice al lucrării în care
îşi vedea ruinată elucubranta teorie cu privire la alfabetul dacic al lui Deceneu.
32
Tocilescu îşi încheiase critica într-un mod chiar elegant: „Critica nu poate decât
să protesteze, oricât de mare stimă s-ar datora erudiţiunii şi talentului. În riposta
lui Haşdeu eleganţa ar fi ultima virtute. Obiecţiile erau, pe de altă parte,
exagerate, întrucât lucrarea nu numai că reprezenta o noutate absolută în
istoriografia românească – iar dificultatea întocmirii ei ar rezulta fie şi numai
din realitatea că timp de câţiva ani nimeni nu cutezase să răspundă la concursul
organizat de Academie –, dar avea şi marele merit de a fi izgonit o seamă de
erezii romantice (de tipul alfabetelor dacice ale lui Bolliac şi Haşdeu). Iar dacă
un doctorat de tip austriac trecut cu o asemenea lucrare reprezenta, formal
vorbind, el însuşi o cauţiune ştiinţifică, nu mai puţin semnificative sunt părerile
contemporane absolut autorizate şi, mai mult, din câte cunoaştem deloc
susceptibile de vreo simpatie preconcepută pentru autor.
În 1887 Al. Odobescu vede la Tocilescu „o deplină erudiţiune” şi „o metodă
negreşită mai analitică decât aceea către care eu sunt înclinat”. Mai târziu
acelaşi Iorga va afirma că această lucrare este „cea mai voluminoasă operă de
erudiţie alcătuită vreodată de un român”.
De prisos să mai spunem că astăzi lucrarea nu mai prezintă decât o valoare
cel mult anticară. Nu este o moştenire ce re a fi sporită de urmaşi, ci o piesă
încremenită în epocă. Rangul ei nu poate fi apreciat decât prin raportare la
starea cercetării preistorice româneşti din anii ’70 ai veacului trecut, deci la
Bolliac şi Odobescu. Se pare că acest lucru îi scapă, din păcate, uneori şi lui V.
Pârvan în Getica.
Dacia înainte de romani a influenţat decisiv poziţia lui Tocilescu în judecata
unora dintre contemporani. Invidie, antipatie faţă de persoană sau opacitate faţă
de rigorile şcolii pozitiviste ? În orice caz, la adăpostul onorurilor succesive
Tocilescu nu pare să fi fost prea afectat de contestaţiile ce aveau să se
acumuleze, din diferite motive, într-un mod îngrijorător. Iar dacă în epocă
patimile întunecau adesea dreapta judecată, astăzi avem avantajul că putem
privi în urmă cu detaşare.
În primul rând, Tocilescu a fost unul dintre cei mai iscusiţi organizatori ai
cercetării de teren din întreaga istorie a arheologiei româneşti. Directoratul său
la Muzeul Naţional de Antichităţi (1881-1909) coincide cu o perioadă fastă
pentru venerabila instituţie. Acum se identifică monumente şi aşezări în teren,
se aplică multora dintre acestea regim efectiv de rezervaţie, se execută cercetări
de topografie arheologică. Cercetătorii de astăzi a Dobrogei şi ai Olteniei
romane ştiu prea bine cât datorează planurilor şi hărţilor executate de
neasemuitul inginer P. Polonic, colaboratorul apropiat al lui Tocilescu.
În al doilea rând, se poate spune că Tocilescu a săpat nu mult, ci enorm.
Chiar dacă multe cercetări au avut mai degrabă caracter de „excursiuni
arheologice” cu scopul de a recolta în special monumente epigrafice şi
sculpturale, chiar dacă ţinem cont de absenteismul parţial al lui Tocilescu,
citarea, fie şi incompletă, a siturilor cercetate este de natură să uluiască: Insula
33
Şerpilor şi Troesmis (1881, 1882, 1890), Adamclisi (1882), Petreşti (jud.
Vlaşca – aşezare preistorică, 1888), Drajna de Sus (1888), Racoviţa-Copăceni /
1894), Răcari (1897-1898), Bivolari şi Bumbeşti (1877), Romula (1901),
Drobeta (1896-1897), Constanţa (1897-1898), Hinog (1898), Mangalia (1901)
etc.
În al doilea rând este evident că, metodologic, Tocilescu a săpat incorect.
Dar unde se săpa corect în Europa în arheologie clasică înainte de 1909 (anul
prematurei petreceri din viaţă a cărturarului) ?
Exceptând săpăturile de la Adamclisi, Tocilescu nu şi-a publicat cercetările
de teren sub formă monografică, ci, influenţat de nefericita tradiţie, mai degrabă
ca o listă de obiecte scoase din context. În multe cazuri planurile de situaţie
datorate lui Polonic rămân mărturie în privinţa contextului. Din păcate,
Tocilescu este aici mult mai aproape de precursori decât de Pârvan. El rămâne,
cum am mai spus, un „editor” de piese. Nu vădeşte nici familiaritatea erudită,
dragostea anticară faţă de obiect a lui Odobescu, nici înţelegerea pentru
complex a arheologului modern. Am impresia uneori că Tocilescu înţelegea
prin „arheologie de teren” pur şi simplu doar „a merge pe teren”. Nu cred deci
că Tocilescu poate fi numit un înainte-mergător al arheologiei moderne, ci mai
degrabă ultimul mare „explorator” dintr-o epocă crepusculară. Drumul merge
mai repede de la Odobescu direct la Pârvan decât prin deviaţia Tocilescu.
Ca epigrafist, pe de altă parte, Tocilescu este încă şi mai greu de apreciat. A
editat o cantitate uriaşă de inscripţii. Pentru o judecată de valoare este însă
insuficient. Pe de o parte, după cum se ştie, epigrafele editate trecuseră prin
filtrul lui O. Hirschfeld (inscripţiile latineşti) sau Th. Gomperz (cele greceşti)
pe de altă parte, în majoritatea cazurilor ediţiile nu sunt însoţite, după cum se va
proceda cu mult mai târziu, mai ales datorită impulsurilor date de M. Holleaux
şi L. Robert, de comentarii istorice. Ori, pentru un epigrafist, alături de
măiestria tehnică, relevantă este capacitatea de a extrage informaţia istorică din
textul de pe lespede.
Din păcate pentru Tocilescu, scăderile dovedite în activitatea arheologică
sunt uneori vizibile şi în domeniul epigrafiei. Indicaţiile imprecise şi inexacte
ale locurilor de provenienţă sunt regretabile abateri de la sacra acribie vieneză.
Bunăoară, inscripţiile din colecţia Kogălniceanu sunt până astăzi în multe
cazuri anevoie de distribuit între Callatis şi Tomis.
Aceste imperfecţiuni sunt însă efectiv copleşite de o imensă calitate:
promptitudinea cu care Tocilescu a oferit lumii ştiinţifice rodul numeroaselor
anchete de teren. Gândul îl duce spre sfârşitul vieţii chiar spre un corpus al
inscripţiilor greceşti şi latineşti descoperite pe teritoriul României – un proiect
care a eşuat în primul rând datorită imposibilităţilor tehnice de tipărire.
Aşa a fost Tocilescu: un editor cu patimă de colecţionar. Deşi de solidă
formaţie şi de aprigă erudiţie, a rămas pentru posteritate mai ales ca un prolific

34
editor. A strâns cu abnegaţie cât a putut de peste tot. A strâns pentru muzeu a
strâns pentru noi toţi.
Încercări similare au avut loc şi la Iaşi, unde catedra de arheologie a fost
înfiinţată în anul 1895. Aici s-a remarcat Teohari Antonescu, autorul unei
lucrări despre Columna lui Traian şi despre monumentul de la Adamclisi. Între
anii 1885-1895 se fac sondaje arheologice la Cucuteni, staţiune cunoscută prin
activitatea lui Beldiceanu şi Buţureanu. Săpăturile de la Cucuteni au fost reluate
de Hubert Schmidt în urma unei convenţii încheiate cu Muzeul din Berlin unde
se află o parte din materialele descoperite. Acesta a întreprins săpături
sistematice şi a reuşit să creeze o cronologie internă a culturii Cucuteni valabilă
şi astăzi: Cucuteni A, AB şi B, definind chiar şi specia ceramică C a acestei
culturi.
În Transilvania, unde erau favorizate naţiunile privilegiate, au apărut colecţii
muzeale la Sibiu, Cluj şi Sf. Gheorghe (1859). Au apărut şi reviste locale, care
au publicat studii de preistorie şi arheologie clasică: Archiv des Vereines für
Siebenbürgische Landeskunde la Sibiu şi Érdély Múzeum la Cluj. Se remarcă
activitatea lui Johann Michael Ackner, arheolog, numismat şi epigrafist.
Un alt pasionat al vremii este Karl Goos care a publicat primul repertoriu al
descoperirilor din Transilvania. Tot aici se înfiinţează în anul 1817 Muzeul
Brukenthal, fondat pe seama colecţiilor adunate încă din anul 1763 de baronul
Samuel von Brukenthal, ca cel mai vechi muzeu public din centrul şi sud-estul
Europei.
În domeniul preistoriei se remarcă cercetările de la Turdaş ale baronesei
Zsófia von Torma efectuate în anul 1875. La 1900, cercetările arheologice din
Transilvania aveau deja un caracter sistematic. Carl Seraphin a iniţiat săpăturile
de la Sighişoara, ale căror rezultate au fost publicate de nepotul acestuia, Kurt
Horedt.
László Ferenc de la Muzeul Secuiesc din Sf. Gheorghe a început săpăturile
arheologice de la Ariuşd în anul 1910, acestea fiind primele săpături sistematice
într-o aşezare preistorică din Transilvania. El a aplicat metoda şanţurilor şi a
suprafeţelor. Cercetarea şi publicarea parţială a rezultatelor a trezit un interes
internaţional în rândul arheologilor, aşa cum o dovedeşte corespondenţa sa cu
G. V. Childe. După anul 1918 aceste cercetări au fost sprijinite financiar de V.
Pârvan.
Cel care va duce mai departe muzeul din Sfântu Gheorghe este Székely
Zoltán. Acesta va fi angajat aici în anul 1937 şi va fi director între anii 1947-
1990. În această vreme el a urmărit lămurirea unor probleme legate de epoca
neolitică (cultura Ariuşd), dar şi de alte aspecte ale preistoriei, căutând să
conducă cercetarea spre observarea sistematică a obiectivelor de epocă dacică,
romană şi medievală timpurie sau de numismatică.
István Kovács a întreprins săpături arheologice la Decea Mureşului, Târgu
Mureş şi Apahida, iar Márton Roska s-a ocupat cu cercetarea paleoliticului,
35
epocii bronzului şi a fierului din Transilvania (Repertoriul Ardealului redactat
de acest autor a apărut în anul 1942, iar publicarea monografică a cercetărilor
de la Turdaş aflate în colecţia Z. Torma în anul 1941). În anul 1910 M. Róska a
făcut săpături arheologice la Turdaş, prin mai multe sondaje de verificare şi
secţiuni, consemnând observaţiile făcute în studiul introductiv la lucrarea sa
Die Sammlung Zsófia von Torma, importantă pentru cunoaşterea conţinutului
acestei colecţii.
Un repertoriu arheologic al Transilvaniei a fost publicat la Viena în anul
1909 de către Iuliu Marţian. Varianta în limba română a acestuia s-a tipărit la
Bistriţa în anul 1920. Între cercetătorii români din prima jumătate a sec. XIX
din Transilvania se numără şi Damaschin Bojincă, interesat de cercetarea
vestigiilor romane.
În Bucovina o societate de arheologie a fost întemeiată în anul 1886, dintre
arheologii de acolo remarcându-se D. Olinescu, C. Mateescu şi M. Moroşanu,
ultimul ocupându-se de studiul preistoriei din părţile de nord ale României.
În primele două decenii ale secolului XX cercetarea arheologică din
România a depăşit etapa pionieratului, transformându-se după anul 1918 dintr-o
mişcare ştiinţifică într-o şcoală naţională de arheologie prin activitatea lui
Vasile Pârvan (1882-1927).
Născut la 28 septembrie 1882, în satul Perchiu (comuna Hurueşti, jud.
Bacău), ca fiu al învăţătorului Andrei Pârvan şi al Aristiţei (născută Chiriac,
vară dreaptă a lui Vasile Conta), cel ce avea să fie creatorul şcolii noastre
arheologice şi unul dintre marii cărturari, în sens umanist, de la începutul
acestui veac, şi-a trăit copilăria şi primii ani de studii într-o atmosferă marcată
de tensiunea încordării dintre părinţi, de sărăcie şi lipsuri care nu puteau să nu
se răsfrângă, desigur, asupra sănătăţii sale mereu şovăielnice şi nu mai puţin
asupra atitudinii sale critice faţă de realităţile sociale din epocă. La propria lui
copilărie se va fi gândit istoricul atunci când observa, adresându-se studenţilor
de la Universitatea Daciei Superioare (1919): „Copilul ţăranului e aruncat în
lupta vieţii încă de când e mai mic decât căciula de pe capul lui taică-său. El
trebuie să înveţe singur a ieşi din încurcătură. Iar şcoala de agerime practică a
trupului şi sufletului îi e completată de lupta – nu căutată de cine vrea, ci
impusă tuturora – pentru întâietatea ori distincţia spirituală, extraordinar de
preţuită în societatea ţărănească. Agerimea minţii îi e pusă la încercare
fiecăruia, în orice clipă, nu numai de un interes imediat şi utilitar, dar mai mult
încă de plăcerea, pur estetică, pe care ţăranul o are de a vedea scânteind un cap
superior”.
În această luptă a vieţii Pârvan însuşi a fost aruncat de timpuriu, căci asupra
lui a căzut fără vreme grija unei familii cu patru copii, el fiind cel mai mare şi
singurul băiat. Încă din primele clase de gimnaziu, a trebuit să mediteze
odraslele din familii mai înstărite, spre a-şi ajuta mama, o femeie de rară
distincţie şi de mare vrednicie, ea însăşi provenind dintr-o familie extrem de
36
numeroasă din Dobrenii Neamţului şi silită prea curând să lupte pentru a-şi
vedea copiii aşezaţi cum se cuvine în viaţă. Din fericire pentru ea, primul copil
s-a dovedit a fi de o nu mai mică destoinicie, astfel că, înainte chiar de a isprăvi
cursul liceului „Gh. Roşca-Codreanu” din Bârlad (1900), a putut conta pe
sprijinul permanent al acestuia. Ca student, apoi, la Universitatea din Bucureşti,
el a îndeplinit şi diverse funcţii care i-au permis nu numai să-şi câştige propria
existenţă, dar şi să trimită bani pentru creşterea surorilor sale.
În 1899 era distins cu premiul pentru istorie al societăţii Tinerimea română,
iar la 19 decembrie acelaşi an rostea, în cadrul cursului superior, o conferinţă
despre N. Bălcescu şi Cântarea României, cu un larg expozeu asupra operei
istorice şi o analiză a poemei. Textul conferinţei, recuperat abia de curând,
atestă predilecţia tânărului pentru problematica istorico-literară şi-i dezvăluie
afinităţi cu marele cărturar. Paşoptismul românesc, afirma Pârvan, a dat mulţi
oameni mari, dar nici unul atât de fascinant ca prezumtivul autor al poemei,
căci „n-au lucrat ca Bălcescu, n-au simţit ca Bălcescu, n-au suferit ca Bălcescu,
n-au murit ca el”. Cât priveşte Cântarea României, aceasta îi apare ca un mod
poetic de a înfăţişa, cu maximă economie, istoria ţării şi de a pune în lumină
idei ce preocupau tinerimea de la 1848: „redeşteptarea patriotismului, a ideii de
naţionalitate, de origine strălucită, de vitejie naţională, de nădejde şi încredere
în propriile forţe”.
În anul următor, 1900, V. Pârvan e din nou premiat de Tinerimea română la
concursul de istorie, îşi trece bacalaureatul şi participă la ancheta iniţiată de
Noua revistă română pe tema însuşirilor noastre etno-psihologice, iar
răspunsurile denotă o gândire matură, spirit critic, preocupat de o severă
pedagogie naţională. Punând în lumină trăsăturile pozitive, care au asigurat, de-
a lungul unei istorii atât de zbuciumate, dăinuirea poporului român, precum şi
înaltul său spirit creator, el nu uită să-i amintească şi unele slăbiciuni care se
cuveneau a fi remediate printr-o educaţie sistematică.
Primele manifestări publice îl arată astfel deplin integrat în problematica
majoră a culturii noastre. Înscriindu-se la Facultatea de litere şi filozofie din
Bucureşti şi concomitent la Facultatea de drept (de la aceasta din urmă se va
retrage curând), Pârvan beneficiază, începând din toamna lui 1900, de
îndrumările unor profesori de elită: N. Iorga, D. Onciul, I. Bogdan, Gr.
Tocilescu, S. Mehedinţi, T. Maiorescu, C. Dimitrescu-Iaşi, Pompiliu Eliade, C.
Rădulescu-Motru ş.a., sub influenţa cărora îşi lărgeşte orizontul ştiinţific şi
cultural. Urmărit şi aici de lipsuri materiale, e constrâns să lucreze ca pedagog
la pensionul „Brândză” şi la liceul particular „Ene Bălteanu”, ceea ce îi oferă
posibilitatea de a cunoaşte mediul, viciat de prejudecăţi de clasă, al copiilor de
bani gata. În această calitate adresa, la 6 aprilie 1902, un memoriu ministrului
de resort, atrăgând luarea-aminte asupra consecinţelor şi cerând instituirea unei
anchete. Raportul a fost trecut însă „la dosar”, iar pedagogul demis ca „inutil şi

37
chiar vătămător disciplinei”, cum pretinsese, într-un raport, directorul
amintitului liceu.
Curând, însă, recomandat de unii profesori, el intră (1 iulie 1903) „scriitor”
la Biblioteca Academiei, unde lucrează la Catalogul manuscriptelor româneşti,
întocmind indicele primului tom, care avea să apară peste câţiva ani. Prietenii
temeinice a contractat aici cu I. Bianu, directorul Bibliotecii, cu Al. Lapedatu,
Nerva Hodoş ş.a. În Revista bibliografică, editată de ultimul, a şi publicat
(1903) câteva dări de seamă, care atestă nu numai largul evantai al lecturilor
sale, dar şi un ascuţit spirit critic. Acelaşi spirit se recunoaşte în articolele
publicate, începând din 1902, în Convorbiri literare, iar apoi în cele din Voinţa
naţională, Luceafărul, Tribuna poporului, Epoca, Sămănătorul, la care a
colaborat în anii de studiu. Mai ales publicaţia din urmă a exercitat, prim marea
personalitate a îndrumătorului, o influenţă decisivă asupra lui Pârvan. „E epoca
Sămănătorului”, îşi va aminti N. Iorga, întâmpinându-l, peste un deceniu, la
Academia Română. „Păstrez încă fotografia veche, în care, lângă blânda figură
de visător a lui Iosif, lângă ascuţitele linii de critică ale lui Chendi, lângă
liniştea sigură de sine a lui Sadoveanu, se vede chipul d-tale tânăr, d-le Pârvan,
care uitai că eşti încă numai un student, pentru ca, în odăiţa profesorului d-tale,
să te apropii de aceia cari, prin operele cele mai bune ale vieţii lor îşi înscriau
numele între scriitorii de frunte ai naţiunii lor. Nobilă ambiţie aceia de a voi să
fii cât mai aproape de oamenii la nivelul cărora eşti sigur să ajungi prin
încordarea voinţei tale întregi !”.
În adevăr, V. Pârvan a avut această ambiţie, şi rezultatele se cunosc. Dar
trebuie să admitem că în afirmarea sa a jucat un anume rol şi norocul. Norocul
de a-şi fi făcut studiile într-o epocă în care Universitatea din Bucureşti era
servită de mari profesori, ca aceia citaţi mai sus. Norocul ca unii dintre aceştia,
oameni de mare influenţă, să-l remarce şi să-i îndrume paşii pe un teren atât de
fertil. O spune el însuşi, mai târziu, chiar dacă nu se referă la sine: „Diamantul
rămâne vecinic închis în zgura care-l acoperă, dacă întâmplarea nu îl descoperă
şi nu îl trezeşte la noua lui viaţă; tot întâmplarea îl descoperă şi pe om”.
Întâmplarea, în cazul său, era personificată de D. Onciul, N. Iorga şi I. Bogdan,
„triada critică” a istoriografiei noastre.
Sub îndrumarea celui dintâi şi-a făcut ucenicia în medievistică, întocmind
primele lucrări de mai mare întindere, precum aceea despre Românii în cronica
Notarului Anonim al regelui Bela (1902), publicată abia de curând, o lata
despre Alexăndrel Vodă şi Bogdan Vodă (1904) ori studiul despre Relaţiile lui
Ştefan cel Mare cu Ungaria (1905). Toate mărturisesc rigoare metodologică,
afirmând adeziunea autorului la înţelegerea istoriei ca „un tot organic”, ceea ce
nu exclude sondajele monografice, studiile parţiale, menite să elucideze o latură
sau alta a fenomenului. Autorul ştie că „fragmentarea întregului organic ce e
istoria generală a unei ţări are de multe ori urmări supărătoare pentru
înţelegerea şi tratarea armonică – evolutivă a dezvoltării sale”, dar şi că multe
38
detalii ori puncte de vedere trebuie studiate mai întâi exhaustiv, pentru ca pe
temeiul lor să se înalţe sinteza. În privinţa aceasta, studiile lui D. Onciul erau
exemplare, iar seminariile pe care le conducea o adevărată şcoală. Profesorul
împlinise 45 de ani, se afla deci în plină maturitate creatoare şi vădea mai mult
interes pentru iniţierea noilor serii de elevi decât pentru propriile construcţii,
înduioşându-se la întâlnirea cu fiece nou talent consacrat istoriei. „Cine ar fi
putut crede văzând pe uriaşul acela încruntat, dur, violent, hirsut, tunând în
explozii de indignare tragică pentru câte o virgulă uitată de speriaţii învăţăcei
cari-şi făceau la el, tremurând, dovada de vrednicie, spre a se chema şi ei calfe
ori meşteri în cercetarea tainelor trecutului, cine ar fi crezut că furibundul
centaur era mai bun ca Cheiron pentru Achilleus, chiar cu cei mai slabi dintre
ucenici, atunci când i se părea lui că descoperă în îngăimările lor întâia lucire a
aurului noutăţii”.
În 1902, când comenta Cronica Anonimului, cu bună informaţie şi cu o
metodă în care se recunoaşte rigoarea maestrului, Pârvan promitea să devină un
excelent medievist. Şi ar fi devenit, fără îndoială, dacă aproape în acelaşi timp
el n-ar fi fost atras de o lumină mai intensă, care i-a făcut accesibile zări mai
largi, înlesnindu-i o înţelegere mai nuanţată a fenomenului istoric. Spiritul lui
N. Iorga îl fascina cu o forţă căreia anevoie i se va putea opune. Sub influenţa
lui şi-a lărgit sensibil orizontul preocupărilor, abordând concomitent teme de
istorie politică şi de istorie culturală, observând şi comentând evenimentele în
curs, sistematizând pentru marele public probleme de metodologie istorică.
Suflul Sămănătorului se simte în paginile de evocare istorică ori în cele de
critică socială apărute în ultimii ani de studii. Erau pagini menite să
reactualizeze, pentru publicul extracarpatic, problema românilor din
Transilvania, în ideea desăvârşirii unităţii politice de stat, pagini în care Pârvan
profesa o severă critică la adresa persecutorilor de peste munţi, evocând
epilogul revoluţiei paşoptiste, combătând opiniile eronate ale unor publicişti
străini cu privire la situaţia românilor transilvăneni sau relevând contradicţia
profundă dintre aspiraţiile poporului şi politica şovină a păturilor conducătoare.
Propagandă generoasă, care se afla într-un flagrant dezacord cu intoleranţa
şovină a politicii guvernamentale. Să nu se uite, avertiza comentatorul, că în
numele crezului socialist „naţionalităţile vor dărâma însuşi edificiul statal
întemeiat pe oprimarea lor”. Ideea merită a fi reţinută, fiindcă marchează
începutul unei preocupări ce va rămâne o constantă a gândirii sale, luând forme
asupra cărora vom reveni. Numai că spre deosebire de Iorga, încă adept al
politicii pasiviste în Transilvania, Pârvan milita de pe acum pentru o politică
activă. Acesta e sensul colaborării sale la Luceafărul şi alte publicaţii, sens
descifrabil şi din corespondenţa cu fostul său profesor, căruia îi scria că faţă de
precipitarea evenimentelor pe continent, pasivismul său nu mai era o politică
înţeleaptă. Evenimentele puteau aduce de la o zi la alta modificări importante
pe harta geopolitică a Europei şi ele trebuiau să afle naţiunea română pregătită.
39
Făcând această demonstraţie, în spiritul literaturii paşoptiste, pe care o
străbătuse mai ales cu ocazia prelucrării, la Academie, a manuscriselor lui Al.
Papiu-Ilarian, studiosul tânăr se lăsa antrenat nu numai în problematica
naţională şi socială de la jumătatea secolului al XIX-lea, încă fără soluţie, dar şi
de patosul romantic al corifeilor. Tonul pledoariei sale e justiţiar şi mesianic,
accentele îngroşate, demonstraţia plină de vigoare polemică. Nici un
menajament, nici o precauţie tactică. Nimeni, de la Bălcescu, nu formulase atât
de clar această problematică şi nimeni, după Eminescu, nu dăduse revoltei o
expresie atât de pregnantă. Cu aceste spirite se înrudea Pârvan de aproape, iar
un studiu comparativ ar releva, cu siguranţă, nu numai identitatea de idei şi
obsesii, ci şi o certă înrudire temperamentală, evidentă în tensiunea ideatică şi
afectivă a textului, în vehemenţa cu care polemizează.
Lupta dintre vechea şcoală istoriografică şi cea reprezentată de Iorga –
Onciul – Bogdan se reflectă în scrierile de început ale cărturarului. Între
aprecierile din aceste foiletoane şi cele risipite în corespondenţa cu surorile sale
e o deplină consonanţă. Cărturarul îşi caută calea, iar modelul pe care îl
urmează, în linii mari, este N. Iorga, cel puţin în privinţa tratării istoriei ca o
disciplină complexă, chemată să reconstituie, cu mijloace specifice, dar şi prin
apel la datele altor discipline, drumul parcurs de diverse comunităţi etnice şi de
umanitatea întreagă. Îl urmează şi în efortul de a schiţa tablouri cât mai vii,
portrete cât mai veridice în plasticitatea lor, astfel ca lectura unei pagini de
istorie nu numai să informeze, dar şi să convingă, să determine atitudini.
Fiindcă, pentru Pârvan, ca şi pentru maestrul său, ca şi pentru Xenopol, istoria
nu e o disciplină ca oricare alta, ci un mod de existenţă, unul care implică o
concepţie filosofică şi invită la atitudine. Cazul lui N. Iorga, ale cărui
convingeri extrase din istorie l-au făcut să-şi creeze în contemporaneitate
conflicte ireductibile, fatale, se cunoaşte. Încă mai tranşant în credinţa sa
politică, Pârvan a determinat, la rândul său, se va vedea, conflicte dramatice.
Profitul cel mai de seamă, la contactul cu cei trei istorici mai însemnaţi ai
epocii (Xenopol dăduse lucrări fundamentale, dar reprezenta deja, o etapă pe
care noua şcoală o socotea desuetă) rămâne cel metodologic. În această direcţie,
Pârvan s-a manifestat de timpuriu şi cu o insistenţă sub care nu e greu de ghicit
ambiţia creatorului de şcoală. E drept că nu în istorie medie şi nu în studiul
epocii moderne vor rodi îndrumările sale, dar deocamdată în aceste domenii
activează spiritul său, făcându-se remarcat ca un tânăr excepţional. Istoriografia
necesită cărturari profesionişti, iniţiaţi în seminarii speciale, deprinşi cu critica
istorică şi capabili să reconstituie din mărturii disparat adevărata înfăţişare a
evenimentelor de odinioară, al căror ecou, mai mult sau mai puţin perceptibil,
continuă să rodească la nesfârşit. Dar abia constituită ca ştiinţă, istoria
manifestă slăbiciunile oricărui început: confuzii la tot pasul, lipsă de fermitate,
inexactităţi, când nu chiar puerile tentative de a contura profilul evenimentelor.
Numai un riguros exerciţiu critic, aşa cum se putea face sub îndrumarea lui D.
40
Onciul, era în măsură să asigure profesionalizarea cercetărilor în domeniul
istoriei, iar aceasta însemna a supraveghea cu maximă exigenţă informaţia,
metoda, adunare, selecţia şi valorificarea materialului, fiindcă numai astfel
istoria se poate ridica la rangul de „ştiinţă a faptelor şi gândurilor omenirii în
evoluţia ei fără început fixat şi fără sfârşit cu putinţă de prevăzut”.
Într-adevăr, mai mult decât oricare altul, Pârvan aparţine acelui curent de
„renovaţie” de care vorbea N. Iorga, atunci când îl întâmpina la Academie,
numai că în vremea studiilor sale rezultatele acestei mişcări nu erau deloc clare
şi tribunul însuşi se întreba, cutreierat de nelinişti, dacă „se va mişca oare ceva
în Sybaris care doarme”. Detractorii lui Pârvan au voit să vadă în strânsele lui
raporturi cu N. Iorga ambiţie, veleitarism şi nimic altceva. În realitate, rezultă
din corespondenţă, aceste raporturi s-au menţinut în limite absolut corecte,
tânărul istoric considerându-se un ucenic care mai are încă de învăţat, fără să
abdice de la demnitatea sa. Dimpotrivă, el se vrea liber în gândirea şi acţiunile
sale, împingând această dorinţă până la punctul unde susceptibilul mentor îl
putea suspecta de altă orientare politică.
Aşa se face că plecând în Germania, cu o bursă acordată de Universitatea din
Bucureşti, în toamna lui 1904, Pârvan îi scria fostului său profesor, peste un an,
că a socotit necesar să înlăture eventualele îndoieli relative la sine, asigurându-l
că „încă un soldat al cauzei celei drepte” îi sta la dispoziţie.
Deocamdată avea de învăţat, pentru a putea fi cât mai de folos patriei sale.
Iar învăţătura nu şi-o limita la disciplinele ştiinţifice, cu examene şi lucrări de
seminarii, ci o extindea asupra realităţilor din jur. Ajuns la Jena, se prezentă, cu
recomandarea lui I. Bogdan, profesorului Otto Schrader, specialist în istorie
culturală, dedicându-se apoi, fără zăbavă, studiilor pentru care fusese trimis
(antichităţi clasice, cu discipline conexe) şi silindu-se să înlăture prejudecăţile
pe care le întâlnea cu privire la trecutul şi prezentul românesc. În scurtă vreme,
el reuşi să se impună, atrăgând asupră-i atenţia profesorilor şi făcând însemnate
progrese în direcţia „clasicizării”.
Mutându-se de la Jena la Universitatea din Berlin, în primăvara lui 1905,
Pârvan îşi concentră atenţia spre studiul antichităţii, ceea ce nu era uşor, în
metropola clasicismului, unde până în 1903 profesase marele Theodor
Mommsen. Printr-o muncă tenace, el izbuti să se facă şi aici respectat, iar
colegii îi spun, pe jumătate glumind „micul Mommsen”. Pârvan reuşi, în
adevăr, nu numai să-i ajungă din urmă pe reputaţii latinişti şi elenişti care
beneficiaseră de un îndelung exerciţiu, ci să-i şi întreacă, avântându-se chiar şi
în studii de sinteză. Unul dintre acestea, apreciat în seminarul respectiv, se
referea la împăratul-filosof din secolul II, Marcus Aurelius, personaj asupra
căruia va reveni. Nu ignora nici teatrul, nici opera, nici lecturile literare şi
filosofice, comentându-le cu pasiune într-un cerc de prieteni. Pe D. Onciul îl
asigura că „sunt aici aşa de multe lucruri de văzut, încât niciodată nu te-ai putea
plânge că nu mai ai ce vedea, respectiv învăţa pentru viaţă”.
41
 În acelaşi timp, cu o fervoare ce-i era caracteristică, el urmărea evenimentele
din ţară şi de pe continent, îngrijorat de apetitul imperialist al Germaniei şi de
consecinţele pe care acesta ar fi putut să le genereze.
Pentru triumful acestei idei, în sensul desăvârşirii unităţii de stat, Pârvan nu
şi-a precupeţit eforturile, „Unire şi politică, domnule profesor, nu numai
culturală”, îndemna el, scriindu-i lui N. Iorga, la puţin timp după ce rostise, la
24 ianuarie 1906, o conferinţă despre Unire în cadrul Societăţii academica a
studenţilor români din Berlin.
Îngrijorările lui Pârvan cu privire la situaţia din patrie nu erau lipsite de
temei. Dincolo de faţada pe care o recomanda expoziţia jubiliară din 1906,
viciile regimului se manifestau în toată amploarea şi ele aveau să genereze
manifestări de protest în diferite direcţii. Pe plan cultural, de pildă, N. Iorga
iniţia o campanie de apărare a limbii şi culturii naţionale, respingând cu
violenţă împrumuturile străine şi orice formă de cosmopolitism, în timp ce
Spiru Haret, marele organizator al învăţământului, iniţia măsuri de ridicare
socio-culturală a satelor, prin revitalizarea şcolii, înfiinţarea de case de cultură,
cooperative etc., şi nu mai puţin prin discursuri şi studii critice despre Chestia
ţărănească (1905, 1907). Amândoi aveau să fie acuzaţi alături de V.
Kogălniceanu, fiul reformatorului de la 1864, ca instigatori ai răscoalelor
ţărăneşti din primăvara lui 1907. Vasile Pârvan se mai afla încă la Berlin, de
unde trimitea, pentru Neamul românesc, o „fantazie politică”, titlul Se caută un
Bismarck.
Dacă Vasile Pârvan nu s-a înregimentat în nici un partid, este pentru că
privea politicianismul cu o mare severitate şi nu credea că vreunul dintre
partidele existente putea răspunde exigenţelor sale. Chiar şi atunci când
accepta, bucuros, să scrie la Viaţa românească, recent întemeiată de Constantin
Stere şi G. Ibrăileanu, el a ţinut să se menţioneze caracterul pur ştiinţific al
colaborării sale, ca nu cumva aceasta să apară în ochii lumii ca o opţiune
politică. Grupul poporanist aderase la Partidul Liberal, ceea ce Pârvan,
colaborator din 1903 la oficiosul acestuia, n-a făcut-o, mulţumindu-se să trimită
câteva „cronici istorice”, pe teme de metodologie şi de difuziune a
cunoştinţelor asupra trecutului nostru, alături de numeroase recenzii şi note
bibliografice.
Era o promisiune frumoasă, nu singura, şi tânărul va şti să o respecte,
procedând din capul locului cu maximă seriozitate. Într-un ultim trimestru, la
Breslau a beneficiat de îndrumările lui Conrad Cichorius, cel care i-a fost „naş”
la trecerea doctoratului şi care scrisese despre Columna lui Traian, i-au asigurat
o pregătire temeinică şi o ţinută ce au impus de la început.
La reîntoarcerea în ţară, la vârsta de 27 de ani, este deja un autor consacrat în
studiul istoriei antice.
În toamna lui 1909, Vasile Pârvan se înfăţişa ca o personalitate bine
cunoscută, cuvântul său era primit cu respect. S-a întâmplat ca tocmai atunci să
42
se stingă pe neaşteptate, la 18 septembrie, titularul catedrei de istorie antică şi
epigrafie, Gr. G. Tocilescu. Ceilalţi profesori, care îi urmăreau evoluţia cu
simpatie, l-au sfătuit să ceară catedra vacantă, pe temeiul titlurilor academice şi
al lucrărilor, destul de numeroase, publicate până atunci. Ultima lucrare, un
studiu istoric despre Marcus Aurelius Verus Cesar şi L. Aurelius Commodus,
scris la Berlin, şi publicat la „Minerva” îndată după sosirea în ţară, i-a adus
câştig de cauză, dar nu l-a scutit de o penibilă concurenţă cu fostul său profesor
de greacă, D.N. Burileanu. „La reuşita mea – nota la 21 octombrie, într-o
scrisoare – au contribuit mai ales istoricii, cu Iorga în frunte, care m-au susţinut
cu aşa energie, încât chiar rectorul şi alţi nehotărâţi au trecut de partea mea”.
Aceasta nu l-a cruţat de o şi mai penibilă polemică, în 1910, când acelaşi
concurent a crezut că-l va îndepărta, acuzându-l că a introdus în cartea despre
Marcus Aurelius, fără să citeze, pasaje dintr-o enciclopedie germană. Ridicolul
acuzaţiei a fost demonstrat curând de o comisie specială, dar îl rănise profund
pe autor. Tânărul profesor a răspuns „colegului mai bătrân” într-o notă din noua
sa carte (Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, noiembrie
1910), notă plină de amărăciune, dar şi de superioară înălţare deasupra acestor
mizerii.
Importantă e mai ales prefaţa lucrării, în care istoricul afirma, reluând
sugestiile din Salsovia, necesitatea studierii temeinice a trecutului daco-roman,
pe urmele lui Mommsen şi într-un cadru sensibil extins. „O nouă excerptare a
tuturor izvoarelor literare şi documentare cu privire la Europa sud-estică”, pe o
lungă perioadă de timp, i se părea de aceea necesară, iar o asemenea operă
necesita, evident, sacrificii şi concentrare de forţe. Dar merita să-şi închine
viaţa în strângerea de materiale ? „Ştiu că ar fi cineva, destul de sceptic faţă de
propria-i glorie postumă şi destul de entuziast pentru anume idealuri antice,
care să-şi consacre activitatea operei pomenite”. A făcut-o fără ezitare,
sacrificându-şi timpul şi energia pentru formarea unei şcoli, încă de la începutul
carierei sale. A reorganizat biblioteca seminarului de istorie antică şi epigrafică,
a făcut demersuri pentru înzestrarea acesteia cu instrumente de lucru, iar din
1910, ca director al Muzeului Naţional de Antichităţi, a depus stăruinţe pentru
săpături arheologice în Dobrogea şi în alte regiuni ale ţării, stăruinţe repetate şi
în cadrul Comisiunii Monumentelor istorice, al cărei membru a fost din 1913.
Totul trebuia reluat de la capăt, cu sentimentul că alţii vor desăvârşi ceea ce
el nu putea decât începe. Conştiinţa pionieratului l-a urmărit viager şi nu doar
într-un singur plan. Primind dizertaţia de doctor a fostului său student (Die
Nationalität der Kaufleute im römischen Kaiserreiche, Breslau, 1909), N. Iorga
îl recomanda pe autor, în Neamul românesc, ca pe un învăţat căruia îi revenea
„o frumoasă misiune de îndeplinit”. Nu se înşela. Tânărul cărturar venea chiar
din „focul luptei”, de acolo de unde, după expresia aceluiaşi mare cărturar, se
înnoia însuşi domeniul. Răspunderile cu care a fost investit din capul locului n-
au făcut decât să-i sporească dorinţa de a făptui. În 1911, era ales membru
43
corespondent al Academiei, iar la 18 mai 1913 membru activ. „Sper că soarta
va fi aşa de îndurătoare cu mine, ca să-mi dea puterea şi răgazul de a lucra de
aici înainte destul de mult, pentru a mă face, măcar în anii bătrâneţii mele,
vrednic de bunătatea cu care m-aţi judecat şi m-aţi primit aşa de devreme între
domniile-voastre”, mărturisea Pârvan, intrând sub cupola Academiei Române.
La vremea bătrâneţii n-a ajuns, din nefericire, dar în puţinii ani ce-i erau
îngăduiţi de soartă el a lucrat intens, cu o dăruire fără egal, legându-şi definitiv
numele de organizarea săpăturilor arheologice în cadrul amintit (Ulmetum,
1911-1914; Poiana, 1913; Histria, 1914-1916, 1921-1926; Tomis, 1915;
Callatis, 1920; etc.) şi prospectarea lor pe întreg spaţiul carpato-dunărean;
bazele reţelei muzeistice din ţară; crearea unei şcoli arheologice de prestigiu;
organizarea Universităţii din Cluj; dinamizarea activităţii patronate de
Academia Română, în calitate de vicepreşedinte (1921-1922) şi secretar
general al ei (1923-1927); reprezentarea acesteia în cadrul unor organisme de
caracter supra-naţional (Uniunea Academică Internaţională, Comitetul
Internaţional al Ştiinţelor Istorice etc.); întemeierea şi conducerea Şcolii
Române din Roma (1920-1927); crearea şi conducerea Societăţii de editură
Cultura naţională; activitatea PAN-Clubului român; iniţierea unor publicaţii
periodice de mare prestigiu (Ephemeris Daco-romana, 1923; Dacia:
Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie, 1924; Diplomatarium
Italicum, 1925); ţinerea unor conferinţe, prelegeri şi comunicări la Berlin,
Roma, Oxford, Paris, Bruxelles etc.
Toate acestea şi încă multe alte activităţi, asupra cărora nu ne putem opri
aici, i-au adus un mare prestigiu în istoriografia universală, prestigiu care s-a
răsfrânt în mod fericit asupra ţării sale. A fost ales, de aceea, ca membru al mai
multor academii şi institute străine, fiind considerat ca una dintre marile
personalităţi ştiinţifice ale epocii. Aşa şi era. Om de mare erudiţie şi de o vastă
cultură filosofică, literat şi orator de înaltă clasă, el făcea pretutindeni impresie,
convingea şi câştiga devotamente utile pentru ţara sa. Mai vârstnic decât
Pârvan, eruditul filolog Jérôme Carcopino, care a avut prilejul să-i cunoască
„întinderea erudiţiei, amploarea spiritului şi nobleţea sufletului”, îl socotea ca
pe un maestru al său. Competenţa suverană şi entuziasmul cărturarului
dinamiza spiritele, risipeau inerţia, împingeau la faptă. „Fortificat de influenţe
înnobilatoare, tu ai propovăduit principiile fundamentale de viaţă – şi puternic,
animator – ai ajutat la accelerarea pulsului umanităţii”. Sunt cuvintele pe care
un confrate american i le adresa, dincolo de mormânt, evocându-i memoria în
termeni de superlativă admiraţie.
În materie politică, după experienţa din 1914, el a rămas definitiv sceptic şi
n-a primit să facă parte nici măcar din Asociaţia pentru studiul şi reforma
socială din momentul în care aceasta a căpătat o anume coloratură partinică,
rămânând doar „prieten” şi inspirator al ei. Un prieten activ, căci a întocmit un
Plan de organizare şi de lucru propriu secţiei culturale a acelei asociaţii şi s-a
44
ocupat de organizarea secţiei pentru Transilvania. Scopul asociaţiei era de „a
construi un sistem de idei, în ce direcţie, cu ce mijloace, cu ce oameni se poate
face reforma punerii în picioare a acestei vieţi, ameninţată în viitor de o
distrugere de caracter moral”.
La începutul lui 1926, i se oferea un portofoliu ministerial în guvernul
prezidat de Al. Averescu, dar nu l-a primit nici pe acesta, convins că formulele
invocate (raţiunea de stat, salvare publică etc.) ascundeau doar incapacitatea
politică. Politicianismul, cu privire la care se rostise atât de aspru încă prin
1906, continua să-i apară ca manifestare a unui detestabil arivism. A rămas de
aceea credincios muncii ştiinţifice, dăruindu-se fără rezerve elevilor săi, pe care
i-a îndrumat şi sprijinit cu dragoste, iniţiind cercetări arheologice pe întreg
pământul ţării, conducând şantiere de săpături, elaborând studii de largi
perspective metodologice şi adâncă erudiţie, evocându-i solemn şi poetic pe cei
dispăruţi sau meditând grav asupra rosturilor existenţei, în eseuri care fac notă
aparte în cultura românească, participând – cum spunea singur – la „înflorirea
unei culturi de caracter nu numai naţional-etnografic, ci şi internaţional-
civilizator.
Ca istoric, el şi-a extins simţitor aria preocupărilor cuprinzând în studiile
sale şi provinciile aflate până de curând sub stăpâniri străine. Pentru Pârvan
„România, aşa cum a fost în sfârşit întregită între hotarele ei etnice şi istorice,
se înfăţişează ca un tot indisolubil, ale cărei părţi nu se pot înţelege deplin una
faţă de alta. Arheologia şi arta română trebuia să ţină seama de această realitate,
pe care până acum au înţeles-o deplin numai istoricii şi filologii români”.
Cultura spaţiului carpato-dunărean, privită sub aspect etnografic sau artistic, îi
apărea ca având un caracter eclectic, sintetic, date fiind împrejurările speciale
de geografie umană de la Dunărea de Jos. „Această cultură, insista el, se
înfăţişează din adâncul timpurilor şi până azi ca ceva specific în întregul răsărit
european”.
„Istoricul – afirma Pârvan – nu trebuie nici să moralizeze, nici să filozofeze,
ci să expună clar şi în înlănţuire logică faptele”. Dar ca să înţeleagă faptele, el
trebuie să pornească de la observarea vieţii curente, care îi îngăduie să
chestioneze realist materialul documentar, iar apoi să caute a surprinde
legităţile istoriei, raţiunile intime, cauzele primare. Asemenea exigenţe formula
încă din anii studenţiei, trădând de pe atunci o enormă dorinţă de a onora
domeniul, după pilda marilor săi profesori din „triada critică” şi a celor care i-
au călăuzit studiile în Germania. Rang de istoric, în sensul adânc al termenului,
nu acorda decât cu mare parcimonie, considerând că în toată istoriografia n-ar fi
mai mulţi de „o centurie”.
Magistrul a dat directive precise, stabilind o strategie unitară în cercetarea
interbelică, reuşind să formeze o şcoală de arheologie printr-o generaţie pe care
s-au bazat şi cercetările ulterioare şi care a continuat principiile sale,
contribuind prin aceasta la formarea altor generaţii de arheologi. În prima etapă
45
(1911-1914) acesta s-a dedicat cercetării Dobrogei datorită interesului său
pentru arheologia clasică.. În anul 1914 a întreprins săpături arheologice având
drept scop cunoaşterea epocii cetăţilor de la Histria, Tomis şi Callatis având
drept colaboratori pe Dim. Teodorescu, C. Mateescu şi Z. Lambrino. Nu au fost
neglijate însă nici alte epoci istorice. După reorganizarea activităţii Muzeului
Naţional de Antichităţi în anul 1916, prin Ion Andrieşescu, au început săpăturile
sistematice la Sălcuţa şi a fost iniţiată secţiunea preistorică a aceluiaşi muzeu. I.
Andrieşescu a scris lucrarea Contribuţie la Dacia înainte de romani şi a obţinut
înfiinţarea primei catedre de preistorie din România.
După anul 1918 V. Pârvan a încercat să realizeze o continuare a cercetărilor
iniţiate în diferitele provincii ale României Mari, sprijinindu-se pe diferiţi
colaboratori, amintind în cursul său universitar toate săpăturile şi aşezările de pe
teritoriul României. A continuat cercetarea Dobrogei, reluând săpăturile de la
Histria în anul 1921, iniţiind săpăturile de la Capidava cu ajutorul lui Gr.
Florescu şi de la Callatis cu ajutorul lui I. Săureanu. V. Pârvan a încercat să
acopere prin cercetări sistematice principalele perioade istorice, mai ales
preistoria şi protoistoria. Lucrarea sa, Getica, apărută în anul 1926, este o
încercare de reconstituire a evoluţiei culturale şi istorice a geto-dacilor, de la
sfârşitul epocii bronzului până la cucerirea romană, arătând rolul substratului
autohton în procesul etnogenezei.
Prin activitatea sa, Pârvan a sprijinit săpăturile lui I. Andrieşescu la
Zimnicea, ale lui Gh. Ştefan, Radu şi Ecaterina-Dunăreanu Vulpe de la Poiana,
cele neolitice de la Sultana, Gumelniţa, Traian ale lui Vladimir şi Hortensia
Dumitrescu, cele ale lui V. Christescu de la Vădastra, ale lui I. Nestor şi I.
Andrieşescu de la Sărata Monteoru şi ale lui D. Popescu de la Lechinţa de
Mureş, vizând o largă arie din istoria multimilenară din această zonă a Europei.
Pentru valorificarea rezultatelor acestor cercetări au fost înfiinţate două reviste
în limbi de circulaţie internaţională Ephemeris daco-romana şi Dacia.
Magistrul a intenţionat să deschidă un institut de arheologie, însă a murit
prematur în anul 1927.
Activitatea Magistrului nu se reduce numai la publicarea unor dovezi
arheologice ce ţin de istoria veche. El a publicat şi studii de filosofie, etică,
sociologie. Astfel că, una dintre lucrările sale de bază este Ideile fundamentale
ale culturii sociale contemporane publicată în anul 1918.
Travaliul imens dus de Pârvan este răsplătit cu titlurile de membru
corespondent al Institutului Arheologic German, membru fondator al
Comitetului congreselor internaţionale de ştiinţe istorice, profesor oaspete al
Sorbonei, membru al Academiei Pontificale romane de arheologie şi membru al
Academia dei Lincei.
Cele mai semnificative cuvinte pentru a încheia scurta prezentare a vieţii şi
activităţii Magistrului sunt, poate, cele ale lui Radu Vulpe: Necruţător cu
propria-i fiinţă, el a închinat ştiinţei şi ridicării culturale a patriei întreaga sa
46
forţă de gândire, toată voinţa sa de muncă şi toate deosebitele însuşiri ale
minţii şi talentului său. Opera sa de creaţie ştiinţifică, precum şi etica sa sobră
şi consecventă, îl înalţă în rândul marilor valori intelectuale şi morale pe care
le-a produs poporul român.
Cercetările începute de V. Pârvan au fost continuate de elevii săi. Aceştia au
început noi săpături la Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau Micia (Constantin
Daicoviciu), la Celeiu şi Sucidava (D. Tudor), Barboşi, Drobeta şi Băneasa (Gh.
Cantacuzino), Bologa şi Râşnov (M. Macrea). Cercetarea arheologică din
România atinge în această perioadă un nivel european.
Cercetările arheologice dintre anii 1926-1927 de la Sărata Monteoru au fost
executate de Ion Nestor, care a întreprins ample cercetări privitoare la epoca
bronzului ale căror rezultate au fost publicate doar parţial. Un moment
important în evoluţia arheologiei în România a fost publicarea lucrării de
doctorat a acestuia în anul 1933, la Berlin. Aceasta se numeşte: Der Stand der
vorgeschichtlischen Forschungen in Rumänien şi pune în ordine culturile şi
cronologia preistoriei din România. El analizează cercetarea arheologică din
România cu întreaga sa bibliografie, sistematizează cunoştinţele de preistorie,
stabileşte stadiul cercetării arheologice, reia analiza cultural-cronologică şi
corectează erorile oarecum fireşti acumulate în perioada anterioară introducând
în cercetarea arheologică românească spiritul critic şi deschizând astfel calea
cercetărilor ulterioare.
Dintre istoricii români, V. Pârvan a dat loc poate la cele mai vii comentarii
despre condiţia însăşi a istoricului. Faptul se explică mai ales prin
complexitatea demersurilor sale, anevoie de circumscris cu stricteţe la un
domeniu şi atingând adesea zona inefabilă a artei. Înainte ca prezenţa la
Academie să-l oblige oarecum la transcrierea discursului tradiţional, el a dat
semne că nu se poate limita la acel tip de discurs. Îndemnurile în acest sens i-au
venit pe mai multe căi.
Primit sub cupola Academiei, el mărturisea, la 20 mai 1913, că ştiinţa,
studiul antichităţii, i-a dat „o concepţie gravă, aş putea spune tragică, despre
viaţă. Continuul contact cu ruinele prăsite şi uitate, rămase din vechile lăcaşuri
de mândrie, încredere, strălucire şi glorie omenească, adăuga el, m-a îndemnat a
cugeta cu melancolie la nestatornicia tuturor bucuriilor noastre. În continua
dezagregare şi reîntoarcere în sânul materiei amorfe a tot ce a fost o clipă
întruchipat şi însufleţit de geniul omenesc creator, m-am deprins a vedea doar
două lucruri vrednice de străduinţele şi iubirea noastră: cultul pios al amintirii
lăsate în resturi şi ruine de cei trecuţi la cele eterne”, iar alături, „cultul entuziast
al geniului omenesc, continuu învins şi continuu din nou biruitor în lupta cu
elementele inerte ale materiei moarte, pe care muritorii, însufleţind-o cu jertfa
vieţii lor, o silesc să le dea lor, celor plăpânzi şi vremelnici, un trup mai trainic,
de stâncă şi de aramă, spre a-şi închide în el sufletul lor cel însetat de nemurire
şi a-l trece astfel într-un fel de viaţă postumă, supraumană şi cvasidivină, din
47
veac în veac, în curgerea infinită a timpului, ca memorial credincios a ceea ce a
fost odată existenţa lor numai omenească, în spaţiul şi în formele acordate cu
atâta de mare zgârcenie de destin”.
Zece ani mai târziu, într-o alocuţiune de primire a lui D. Gusti sub aceeaşi
cupolă, Pârvan a trebuit să evoce pe înaintaşul acestuia la Academie, Constantin
Giurescu. El a spus atunci că idealul covârşeşte întotdeauna puterile noastre.
„Niciodată marea frumuseţe, marea iubire, marea seninătate a sufletului creator
nu va fi încăpută de bicisnica noastră fiinţă”. Suntem condamnaţi „a rămâne
mereu trişti de neîmplinirea sublimului vis suprauman al desăvârşirii”. Cea ce
putem rosti e numai năzuinţa spre ideal, setea de plenitudine, care câteodată
lasă impresia realizării la cei puţini, care posedă însuşirile necesare. Giurescu îi
apărea ca unul dintre aceştia, delicat şi profund, prea delicat pentru a nu se
expune agresiunilor din jur. „Plin de patima de a dezlega enigmele istoriei
noastre, el se refugia între cărţile şi schemele sale. Şi acolo, bună şi blândă,
istoria îi reda seninătatea. Atingându-se mereu de lucrurile cari au făcut viaţa
trecutului, el se deprindea din ce în ce mai bine a trăi dincolo de timp şi spaţiu,
în nemurirea umanităţii ca tot. Căci, adăuga Pârvan, în faţa nenorocirilor şi
morţilor acumulate, istoria consolează cu povestirile sale. Ea face trăsătura de
unire între moarte şi viaţă. Prin istorie, omul nu desperează de el însuşi şi nu se
sinucide ca neam omenesc. Istoria trecutului îi dă consolarea că va trăi, prin
istorie, şi viitorul. Istoria e bunul samaritean care leagă rănile umanităţii
sângerânde în sufletul ei întreg”.
„Istoria consolatoare” nu e doar o frumoasă formulă. Ea defineşte o
dimensiune esenţială a discursului istoric şi o nostalgie.
La timpul său, Pârvan a examinat, fără să aibă răgaz de aprofundare,
chestiunea relaţiei dintre ştiinţă şi conştiinţă, unica însuşire care în adevăr ar
putea înnobila raporturile dintre oameni şi neamuri. Dimpotrivă, adăuga el, se
pare că una dintre urmările imediate ale ştiinţifismului a fost reacţiunea mistică,
fie religioasă, fie filosofică, a ultimilor ani. În locul conştientului a fost introdus
subconştientul, în locul raţiunii intuiţia, în locul voinţei inspiraţia, inspiraţia
capricios entuziastă”.
Idealul se reface cu fiecare din noi şi se menţine prin jertfă. Este un îndemn
de mare nobleţe, căruia Pârvan însuşi i s-a supus cel dintâi şi deplin. Vorbea ca
istoric, înţelegând că istoricul mai ales deţine acea perspectivă asupra duratei
care dace posibilă o mai bună înţelegere a destinului uman.
Un asemenea comandament trebuie să devină, prin jertfa elitelor, apanajul
comunităţii însăşi, ale cărei aripi Pârvan le voia desfăcute cât mai larg, spre a
cuprinde „întreaga icoană a lumii şi vieţii”. Cine să contureze o asemenea
icoană, dacă nu istoricul ? Misiunea lui nu e doar una pur cognitivă, ci şi
finalistă, de integrare cosmică a aventurii noastre. Istoria e mereu alta,
deschiderile ei sunt fără număr. Oricum s-ar defini însă, ea presupune ordine,
sens, coerenţă a întregului. Dincolo de „ştiinţă”, istoria înseamnă „atitudine
48
creatoare”, construcţie spirituală, iar aceasta implică ordinea şi armonia. Numai
ansamblul istoriei poate fi gândit ca o „conştiinţă a umanităţii”, căci prin istorie
„omul trăieşte unitar întreaga viaţă a trecutului”, cu toate valorile ei.
Gândul acesta ne poate consola de risipa iremediabilă la care suntem
condamnaţi ca indivizi. Istoria, mai ales, e mijlocul prin care „umanitatea îşi
trece sârguinţa ei luminoasă de la veac la veac şi de la un mileniu la mileniu”.
Închinătorii ei şi-au ales ca misiune să readucă la viaţă „umbrele nemângâiate”, să
remodeleze mereu pe cei care nu mai sunt spre a fi utili celor care mai sunt încă.
Pentru a ilustra cele afirmate mai sus alăturăm unele fragmente din scrisorile
de la Histria, din 1922, ale lui Radu Vulpe către Ecaterina Dunăreanu.
Studentul de atunci participa pentru prima dată la săpăturile de la Histria ale
Magistrului său.
Într-o după amiază însorită de sfârşit de iulie 1923, întors la Bucureşti
dintr-o călătorie de o lună făcută împreună cu familia în Transilvania, cu
prilejul căreia ajunsesem până în Maramureş, am pornit spre Universitate, cu
gândul să văd ce mai este nou pe la „Seminar” şi ce mai spune „Magistrul”
Vasile Pârvan.
„Seminarul” de istorie veche şi epigrafie era marea sală dreptunghiulară de
la etajul II al aripii stângi (cum priveşti din stradă) a vechii clădiri a
Universităţii (distrusă de un bombardament aerian în vara anului 1944), sală
situată deasupra localului din acea vreme al Senatului (la etajul I), aflat la
rândul lui deasupra Muzeului Naţional de Antichităţi, care ocupa aproape tot
parterul aripii amintite.
În sala aceasta, iniţial destinată numai şedinţelor de seminar, s-au ţinut,
începând din 1921 şi toate cursurile profesorului nostru de istorie antică şi
epigrafie, Vasile Pârvan – „Magistrul”, cum îi spuneam toţi, nume moştenit de
la generaţiile anterioare de studenţi – precum şi cele ale profesorului George
Murnu, titularul catedrei de arheologie – de fapt de istoria artei antice.
Căptuşită aproape total cu dulapuri ce conţineau cele peste zece mii de
volume de specialitate ale bibliotecii seminarului dar şi ale catedrelor de latină
şi greacă – arse toate în timpul incendiului din 1944, deoarece nimeni nu se
îngrijise să le coboare la subsol – sala aceasta, lungă de vreo 15 m, era
împărţită practic în trei: un soclu mare, lung de cel puţin 8-10 metri, înalt cam
de 1 m şi lat de vreo 4 metri, lăsa de o parte un fel de coridor – în care se intra
atât de pe palierul scărilor, cât şi din cancelariile Magistrului şi ale lui H.
Metaxa, conservator la Muzeu, iar de cealaltă parte sala propriu-zisă a
seminarului. Pe soclul acesta erau rânduite mulajele sculpturilor frontoanelor
templului grec de la Egina – „Egineţii”, cum le spuneam noi; soldaţi – arcaşi
şi suliţaşi – purtând coifuri, platoşe, scuturi şi cu armele în mâini, dar cu
corpul reprezentat gol-goluţ, cu tot realismul artei greceşti, şi constituind
pentru „boboci”, care păşeau la începutul anului I de universitate pentru
prima dată în această sală, o adevărată surpriză, deoarece în manualele
49
şcolare toate statuile antice aveau nelipsita frunză de viţă… Bineînţeles că mai
apoi, după câteva luni, toţi – studenţi şi studente – ne obişnuisem cu ei, aşa
încât nici nu-i mai remarcam sau nu ne mai jenam să-i privim […]
În partea cealaltă a soclului – în sala propriu-zisă – câteva mese lungi,
dispuse în formă de potcoavă unghiulară, cu scaune de ambele părţi şi având
la un capăt, pe un mic podium, o măsuţă drept catedră şi un fotoliu vetust
pentru „Magistru”. Şirul de mese de lângă frontoanele templului din Egina era
destinat studenţilor, iar cel din faţă, studentelor, şi numai rareori această lege
nescrisă, dar statornicită de mult şi transmisă din generaţie, era călcată de
vreun novice sau de vreun intrus, în zilele de curs când sala era tixită.
Lângă catedră, o tablă, iar în spatele catedrei alte dulapuri cu cărţi
perpendiculare pe soclul egineţilor, separau „sala” de cursuri de restul
încăperii, tot aici fiind şi un birou pentru unii dintre asistenţii Muzeului
Naţional de Antichităţi, Magistrul fiind şi directorul Muzeului. Şi aici – „în
fund” şi de jur împrejur – în spaţiile dintre dulapurile cu cărţi – se aflau alte
mulaje de statui şi basoreliefuri greceşti celebre, printre care Hermes de
Praxiteles şi Venus din Milo.
La unul din capetele „coridorului” de lângă soclul egineţilor era uşa ce
dădea în biroul Magistrului, uşă la care puţini studenţi aveau curajul să bată
înainte de a fi ajuns în anul III. […]
Pe palierul etajului doi, la intrarea Seminarului, aproape cufundat într-un
vechi fotoliu cu arcurile stricate, străjuia „al muzeului pion”, vestitul Moş Ion,
om de peste 60 de ani (dar pătând mai bătrân), gardianul şef al muzeului.
Atunci când nu moţăia, citea – pentru cine ştie a câta oară – vechi romane în
fascicole, silabisind cu glas şoptit fiecare cuvânt, căci nu făcuse şcoala şi
învăţase singur să citească; cu zeci de ani în urmă, când Gr. Tocilescu îl
numise paznic la Muzeu, nu se cerea nici un certificat pentru această funcţie
[…]. Întotdeauna, în timp ce Magistrul îşi ţinea lecţiile, Moş Ion intra tiptil în
sala Seminarului, venind prin spatele „catedrei” şi ţinând în mâini o condică
cât toate zilele. O punea pe măsuţa -catedră şi aştepta tăcut până ce Magistrul
se întrerupea din vorbă, lua tocul şi iscălea de prezenţă, el neducându-se
niciodată la secretariatul facultăţii pentru a semna condica şi a indica
subiectul lecţiei. […]
S-au scris multe despre Vasile Pârvan, de oameni care l-au cunoscut mai
puţin bine decât au vrut să arate şi de oameni care l-au cunoscut dar nu l-au
înţeles, de alţii ce n-au rezistat invidiei în faţa superiorităţii de necontestat a
Magistrului şi de câţiva, puţini, care l-au cunoscut cu adevărat şi l-au preţuit aşa
cum se cuvenea.
Universitatea românească din primele decenii ale secolului nostru nu a fost
lipsită de oameni de mare valoare – spunea mai departe R. Vulpe –, unii de o
inteligenţă sclipitoare şi de o cultură uimitor de cuprinzătoare, ba chiar geniali,
cum a fost Nicolae Iorga. Dar nici unul nu ne-a impresionat pe noi, studenţii
50
„boboci” din anul întâi şi nici unul n-a lăsat în sufletul meu ecouri de neuitat ca
Vasile Pârvan. Dar nu pentru că i-am devenit elev, colaborator şi într-o anumită
perioadă (1935-1945) chiar urmaş la direcţia Muzeului Naţional de Antichităţi,
după demisia lui Ion Andrieşescu.
Personalitatea lui atât de copleşitoare, analiza fenomenelor istorice atât de
neaşteptată prin profunzimea şi originalitatea ei, frumuseţea frazei şi, în timpul
cursurilor, chiar mimica întru totul corespunzătoare verbului, toate la un loc
constituiau un întreg excepţional, cum nu mi-a fost dat să mai întâlnesc în atâtea
decenii câte s-au scurs de atunci. Dacă ar fi trăit cel puţin încă zece-
cincisprezece ani, acest om ar fi dat culturii româneşti multe alte opere
neasemuite şi ar fi imprimat nu numai arheologiei, ci întregii culturi româneşti
alte direcţii, ridicând-o la dimensiuni cu adevărat universale.
Pilda lui de om care – aşa cum ne spunea la cursuri despre marile figuri ale
istoriei antice – s-a mistuit pe sine însuşi în focul aprins pe altarul ştiinţei şi al
culturii n-ar trebui să fie uitată, iar dacă el nu s-ar fi preocupat şi de preistorie –
prin săpăturile începute de el însuşi şi de elevii lui în domeniul neoliticului, al
epocii bronzului şi al La Tène-ului, după acelea din domeniul greco-roman, ar
mai fi trecut mult până la întemeierea unei şcoli româneşti de arheologie
preistorică.
Pentru mulţi dintre studenţii începători, prelegerile lui savante nu erau uşor
de urmărit, dar eu mă aflam într-o situaţie privilegiată, deoarece îl ascultasem
ani întregi pe N. Iorga, fiind deci obişnuit cu nivelul la care trebuiau să se
situeze cursurile unui bun profesor universitar.
Cu toate acestea, la început am rămas şi eu uluit, nu numai fiindcă ni se
vorbea de lucruri încă necunoscute, ci pentru că prelegerile, atât de clare şi
atât de atrăgătoare şi sugestive, aveau darul să se transpună aproape fără să
ne dăm seama în atmosfera acelor epoci îndepărtate. Într-adevăr, în anul acela
Magistrul relua trilogia cursurilor sale despre istoria lumii greco-romane,
începând în chip firesc cu istoria Greciei, pentru ca în anul următor să
vorbească despre Alexandru cel Mare şi despre epoca elenistică, în timpul
căreia, precum se ştie, cultura elenă se va răspândi în tot orientul Mediteranei
şi până departe, dincolo de fluviul Indus, iar în anul al treilea să trateze istoria
Romei, de la începuturile modeste ale oraşului legendarului Romulus şi până la
apogeul strălucit al secolelor imperiului circummediteranean, care a pus
bazele întregii civilizaţii a lumii moderne.
În acele prime prelegeri din iarna lui 1921/1922, Vasile Pârvan ne-a
dezvăluit o lume necunoscută, de o frumuseţe nebănuită şi cu accente de basm
oriental, descriindu-ne cu o putere de sugestie neegalată diferitele aspecte ale
acestui pre-miracol al „miracolului elen”.
Cuvintele lui reconstituiau pentru noi imaginea completă a excepţionalei şi
exuberantei civilizaţii minoice: vedeam parcă aievea palatul legendarului rege

51
Minos de la Cnossos (pe care abia după 50 de ani, în 1970, am avut norocul
să-l văd în realitate, cu prilejul participării la un congres ştiinţific la Atena).
De statură potrivită, cu fruntea lată şi bombată, cu sprâncenele negre, mari
şi stufoase, şi cu ochii vii care fixau mereu pe unul sau pe altul dintre auditori,
pentru a stabili acea comuniune sufletească şi intelectuală de care orice
vorbitor de talent are nevoie, în costumul lui negru ce pe drept cuvânt a fost
asemuit cu acela de pastor protestant – cu guler tare, înalt şi cu colţurile uşor
răsfrânte, cravata mare cât tot pieptul, cămaşa albă, câtă de vedea din haină –
era pentru noi întruchiparea adevăratului profesor, ale cărui cuvinte le
sorbeam cu nesaţ. Abia după ce a murit Magistrul ne-am dat seama ce tânăr
fusese – avea 39 de ani când am intrat eu la universitate şi era deja celebru în
toată Europa ! Era mai înţelept, mai demn de respect şi de admiraţie decât
mulţi dintre bătrânii lui colegi ! […]
Se ştie însă de mai puţină lume că în anii 1919-1920 i s-a propus în chip
stăruitor să fie ales preşedinte al Partidului Ţărănesc, înfiinţat de curând,
propunere pe care a refuzat-o, pentru a se consacra exclusiv cercetării ştiinţifice,
după cum a refuzat să primească direcţia unui mare cotidian ce urma să apară.
Îşi făcuse un adevărat crez din muncă, şi dacă nu toate proiectele lui au putut
fi realizate, aceasta s-a datorat neînţelegerii guvernanţilor de atunci şi, într-o
anumită măsură, poate şi unor dificultăţi bugetare.
Admirabil organizator, desăvârşit învăţat şi om de o vastă cultură, a fost în
acelaşi timp un suflet ales şi un profesor inegalabil, care a ştiut să creeze în
preajma lui atmosfera ideală pentru ca tinerii dornici să se consacre activităţii
ştiinţifice să se simtă în largul lor, el încurajându-i pe toţi aceia la care constata
sau întrevedea existenţa latentă a calităţilor necesare unui cercetător ştiinţific. I-
a ajutat pe toţi discipolii săi, pe măsură ce se afirmau la lucrările de seminar,
numindu-i curând asistenţi la Muzeul Naţional de Antichităţi sau la catedra sa,
iar apoi, începând din 1922, după înfiinţarea Şcolii Române de la Roma,
trimiţându-i ca membri ai acesteia, pentru a studia acolo timp de doi ani în
admirabilul mediu constituit de monumentele, muzeele şi bibliotecile
incomparabile, iar atunci când nu erau locuri suficiente pentru toţi absolvenţii
buni din aceeaşi promoţie, recomandându-l pe câte unul ca membru al Şcolii
Române din Franţa, condusă de N. Iorga. […]
Vasile Pârvan a fost cu siguranţă una dintre cele mai proeminente figuri ale
ştiinţei şi culturii româneşti, iar moartea lui atât de neaşteptată şi de prematură
(în 1927), înainte de a împlini 45 de ani, a fost una dintre cele mai grele
pierderi. Lui i se datorează crearea şcolii române moderne de arheologie, al
cărei prestigiu a fost recunoscut imediat după moartea lui şi face şi astăzi cinste
ştiinţei româneşti, discipolii şi urmaşii lui străduindu-ne, fiecare pe măsura
posibilităţilor şi temperamentului său, să-i ducem opera mai departe.
Necesitatea unor economii bugetare, evidentă pentru un stat de curând ieşit
din război, era recunoscută de Pârvan în cazul unor structuri în curs de
52
organizare. Dar, pentru Muzeul Naţional de Antichităţi, cu a cărui conducere
fusese însărcinat din 1910, el stăruia cu fermitate să i se asigure fonduri. În
scrisoarea către Iorga de la 16 aprilie 1921, remarcabile este tonul autoritar cu
care vorbeşte, din convingerea că o cultură naţională nu se poate lipsi de
aşezăminte ca acela pe care-l slujea el, centre de cercetare fecundă şi de
educaţie a demnităţii civice. „Muzeul, singurul pe care-l avem” a fost una din
marile biruinţe ale lui Pârvan.
În 1957, când se împlineau trei decenii de la moartea cărturarului, acad.
Emil Condurachi aprecia că a sosit momentul să cântărim „ce a însemnat viaţa
şi opera sa, ce rol a jucat o personalitate atât de puternică” în dezvoltarea
ştiinţei şi culturii, „care i-a fost aportul la cunoaşterea trecutului îndepărtat al
Europei în general şi al ţării noastre în special, care au fost limitele epocii în
care a trăit şi a lucrat”. Cu atât mai mult – şi pe un plan mai larg – se poate
spune acum, după ce paşi însemnaţi s-au făcut în această direcţie, că este
momentul să-i privim viaţa şi opera cu acea detaşare ce asigură obiectivitatea,
cu acea înţelegere calmă pe care o reclamă un spirit atât de înalt şi de fertil. O
jumătate de secol şi mai bine, cât a trecut de la moartea cărturarului, e un spaţiu
ce poate garanta această obiectivitate. Dar e în acelaşi timp unul care obligă.
Cercetarea arheologică progresează prin studiile lui Radu Vulpe asupra
culturii Cucuteni şi Precucuteni, ale lui Vladimir şi Hortensia Dumitrescu
asupra aşezărilor eneolitice, din epoca bronzului şi a fierului din Moldova, ale
lui C. S. Nicolăescu-Plopşor asupra paleoliticului, dar şi prin cele întreprinse de
M. Roska şi Moroşanu.
Vl. Dumitrescu (1902-1991) ajunge în anul 1940 conferenţiar definitiv la
catedra de Arheologie preistorică a Universităţii Bucureşti fiind, în acelaşi timp,
director al Muzeului Naţional de antichităţi (1935-1945). După al doilea război
mondial devine şef de secţie la Institutul de Arheologie din Bucureşti (1955-
1975) şi realizează săpăturile de la Gumelniţa, Traian, Cârna, Rast, Basarabi,
Hăbăşeşti, Căscioarele, Drăguşeni şi Târpeşti. Dumitrescu a fost membru al
Institutului Arheologic German din Bonn şi membru al Institutului Italian de
Arheologie preistorică şi protoistorică de la Florenţa. Activitatea şi viaţa
exemplară a lui Vladimir Dumitrescu a făcut cinste memoriei magistrului său,
Vasile Pârvan.
Remarcăm în continuare şcoala arheologică ieşeană, fondată de Oreste
Tafrali, profesor de istorie şi istoria artei şi condusă, mai apoi, de Mircea
Petrescu-Dâmboviţa. Un profesor de marcă al Universităţii ieşene este şi Radu
Vulpe care lucrează aici, la Catedra de studii clasice, până la pensionare.
Şcoala clujeană dezvoltă cercetarea epocii clasice şi preclasice prin
săpăturile din Munţii Orăştiei şi de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, precum şi a
monumentelor medievale. Rezultatele săpăturilor arheologice sunt publicate
mai ales în Anuarul Institutului de Studii Clasice. Conducerea şcolii clujene s-a
remarcat prin încercarea lui Constantin Daicoviciu de a îmbina şi dirija
53
cercetările pe termen lung şi pe spaţii largi. Între lucrările de amploare şi cu
rezultate importante se numără şi cele pornite la Porolissum. C. Daicoviciu este
şi autorul unei prime sinteze de istorie veche a Transilvaniei: La Transylvanie
dans l'Antiquité.
Activitatea de cercetare şi catalogare a siturilor istorico – arheologice s-a
făcut şi prin antrenarea unor muzee cum ar fi cele din Craiova, Deva, Sf.
Gheorghe, Piatra Neamţ, Alba Iulia, Cluj, Sibiu etc., încercându-se o
concentrare a eforturilor şi o coordonare a activităţii pentru a da o imagine de
ansamblu a spaţiului carpato-danubiano-pontic. Astfel, C. Daicoviciu sprijină
numirea lui Z. Székély la muzeul din Sfântu Gheorghe sau a lui Octavian Floca
(1904-1982) la muzeul din Deva unde este director din anul 1934 până în anul
1963, când se pensionează. Floca organizează cercetări arheologice la Zlatna,
Cinciş, Caşolţ, Hobiţa, Micia şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau în Munţii
Orăştiei.
Rezultatele acestor cercetări au constituit obiectul a numeroase publicaţii şi a
5 congrese de arheologie şi numismatică desfăşurate la Bucureşti, Cluj,
Craiova, Iaşi şi Cernăuţi. În anul 1937 s-a desfăşurat la Bucureşti al XVII-lea
Congres de Antropologie şi Arheologie de la Bucureşti, care a însemnat
recunoaşterea internaţională a valorii şcolii româneşti de arheologie, bazată pe o
concepţie modernă care i-a asigurat în perioada următoare stabilitatea,
continuitatea şi dezvoltarea. Cercetarea arheologică românească a dat lucrări
speciale şi de sinteză care s-au bucurat de apreciere internaţională, bazându-se
pe baza care o constituiau Universităţile, Muzeul Naţional de Antichităţi şi
muzeele din centrele provinciale, care dispuneau de specialişti de valoare cu o
experienţă asemănătoare cu a celor din centrele naţionale.
Muzeul Naţional de Antichităţi a cunoscut o evoluţie care reflectă
fluctuaţiile avute de arheologie în perioada următoare. La 18 iulie 1948 acesta a
intrat în structura Academiei R.P.R. Cu timpul, datorită cercetărilor în curs,
colecţiile muzeului s-au îmbogăţit, motiv pentru care o parte din colecţii au fost
transferate la Muzeul Naţional de Istorie al R.S.R. (înfiinţat în luna mai a anului
1972). Înfiinţarea acestui muzeu reflectă, de fapt, lipsa de respect pentru
instituţiile şi şcolile de cercetare dezvoltate în perioada anterioară, prin modul
de constituire a colecţiilor nou înfiinţatului muzeu. Prin hotărâri subiective s-au
selecţionat cele mai reprezentative bunuri de patrimoniu aflate la diverse muzee
din ţară şi s-au adunat la Bucureşti. La multe dintre acestea situaţia patrimonială
a rămas incertă. Mare parte din colecţiile reprezentative a Muzeului Brukenthal
s-au transferat spre Bucureşti, chiar dacă prin aceasta s-a trunchiat colecţia
sibiană şi materialele erau reprezentative mai mult pentru civilizaţia
transilvăneană. În sfârşit, se poate constata că mare parte din materialele
istorico-arheologice luate cu acel prilej pentru a fi expuse stau în depozit la
Bucureşti !

54
 După anul 1945 cercetarea a ajuns într-o situaţie limită. Unii cercetători, ca
Vl. Dumitrescu, au fost arestaţi, asupra altora s-au făcut presiuni pentru a-şi
pune de acord concepţiile cu cea a istoriografiei sovietice. A apărut revista
Studii şi cercetări de istorie veche, bazată – în mare parte – pe doctrina marxist-
leninistă.
Din anul 1950 s-a trecut la centralizarea săpăturilor arheologice pentru a
acoperi toate perioadele istorice, creându-se posibilitatea întoarcerii cercetării
spre problemele sale reale. Mai târziu, când a apărut primejdia unei depărtări de
linia oficială a partidului, puterea de stat a găsit noi forme de subordonare a
cercetării ştiinţifice, prin controlul exercitat de către Academia de Ştiinţe
Sociale şi Politice. S-a luat măsura trecerii institutelor de cercetare (între care şi
Institutul de Arheologie, înfiinţat în anul 1956) în subordinea Ministerului
Învăţământului, încât s-a ajuns la reducerea fondurilor pentru cercetări şi la
marginalizarea cercetării arheologice (nu este un secret pentru nimeni că şi
astăzi menţinerea unor structuri centralizate precum Comisia Naţională
Arheologică, care nu îşi mai găseşte rostul, şi finanţările adresate cercetării
arheologice, directe care sunt inexistente, fac ca cercetarea arheologică să nu
mai existe, cu rare excepţii datorate pasiunii fără limite a unor cercetători care
îşi pun la bătaie şi firavele economii pentru a putea cunoaşte mai aprofundat
istoria; şi suntem cu un pas în mileniul III !). În Institutul de Arheologie din
Bucureşti şi-au dus activitatea mari cercetători precum C. S. Nicolăescu-
Plopşor (1900-1968), Florea Mogoşanu, Radu Popa (1933-1993) ş.a. Şi astăzi
personalităţi ca S. Marinescu-Bâlcu, Marin Cârciumaru, Alexandru Vulpe, V.
Babeş ş.a. duc mai departe frumoasa tradiţie inaugurată aici de V. Pârvan sau I.
Nestor.
Kurt Horedt. Şi-a restrâns din nou rândurile marea generaţie a profesorilor
din anii ’50-’70, formată în ajunul ultimului război mondial şi confruntată după
1948 cu rigorile dictaturii comuniste, a cărei ideologii a agresat sfera istoriei
mai mult decât majoritatea celorlalte domenii ale ştiinţelor sociale. Cu atât mai
mult a fost meritul celor care, în măsuri diferite de la una la alta dintre etapele
succesive ale coşmarului prin care a trecut ştiinţa căreia îi aparţinem, au reuşit
să-şi păstreze în mare parte sau chiar în întregime demnitatea profesională.
Profesorul Kurt Horedt care s-a stins din viaţă la München la sfârşitul lui
decembrie 1991 a făcut parte dintre cei mai merituoşi învăţaţi ai categoriei
evocate, motiv suplimentar pentru a ne apleca cu durere şi recunoştinţă fruntea
la aflarea tristului eveniment.
Născut la Sibiu la 30 martie 1914, la câteva luni doar înainte de izbucnirea
primului război mondial, Kurt Horedt a absolvit cursurile secundare în oraşul
natal frecventând ulterior cursurile universitare la Cluj, Leipzig, Kiel şi Bonn. A
obţinut licenţa în litere la Cluj în 1936. Trei ani mai târziu, în vremea izbucnirii
ultimului război mondial, ale cărui urmări aveau să marcheze atât de profund
cariera tânărului învăţat, devenea doctor în filozofie al Universităţii din Bonn.
55
 Calităţile profesionale de excepţie şi acceptarea noilor realităţi impuse
învăţământului românesc de către dictatura comunistă, în condiţiile creşterii
presiunilor exercitate asupra oamenilor de ştiinţă şi îndeosebi asupra celor
aparţinând minorităţii germane, i-au permis ca încă din 1949 să devină unul
dintre stâlpii învăţământului universitar arheologic din cetatea ştiinţei
transilvănene. Preocupărilor iniţiale pentru arheologia comunei primitive şi în
special pentru epoca bronzului, li s-au adăugat treptat interese vizând un spectru
cronologic mai larg. Academia reorganizată de „dictatura proletariatului” l-a
folosit pe profesorul Kurt Horedt încă de la primele săpături organizate sub
noua egidă pentru cercetarea epocii migraţiilor şi a începuturilor evului mediu.
Cum era şi firesc, profesorul şi omul de ştiinţă cu prestigiu în continuă creştere,
s-a aplecat şi asupra epocii clasice din trecutul Transilvaniei, devenind astfel
autoritate incontestabilă în ansamblul arheologiei româneşti, recunoscută ca
atare de cercurile internaţionale. Acesta a fost ultimul mare „arheolog general”
pe care din România.
Consacrarea profesională a obţinut-o încă din 1958 odată cu publicarea celor
două volume – în limba română şi germană – de contribuţii la istoria
Transilvaniei post-romane. Studii mai vechi îl impuneau deja ca specialist în
preistorie. Includerea printre autorii primului volum al tratatului de Istoria
României, apărut în 1960, a însemnat totodată recunoaşterea oficială a
competenţei profesorului Kurt Horedt, căruia i s-a atribuit în 1964 titlul de
doctor docent. Autorităţile comuniste au apreciat totuşi că nu are suficiente
merite pentru a-l admite în Academie, conferindu-i doar titlul de membru
corespondent ale pseudo-Academiei „de ştiinţe sociale şi politice” în 1970,
probabil mai mult pentru reprezentarea proporţională a minoritarului sau
„conlocuitorilor”, cum se spunea atunci.
Nu tot ceea ce a publicat în anii ’50 şi la începutul anilor ’60 profesorul Kurt
Horedt rămâne valabil, a făcut concesii presiunilor ideologico-politice şi va fi
foarte greu de reconstituit, mai ales pentru cei care n-au fost permanent în
preajma sa şi care n-au putut confrunta cele scrise cu cele publicate şi cu cele
rostite, raportul dintre convingeri şi „alinieri” impuse din afară în privinţa
interpretărilor. Dincolo de acest raport, introducerea în circulaţie a unui material
arheologic considerabil, în condiţii tehnice remarcabile pentru mijloacele
existente, justifică aprecierea noastră postumă. De mare importanţă a fost
activitatea didactică a profesorului universitar de la Cluj care a creat şcoală şi a
contribuit decisiv la formarea unora dintre specialiştii de frunte ai generaţiei azi
active.
Întreaga măsură a ştiinţei şi potenţelor sale publicistice i-au fost date
profesorului clujean abia după pensionarea din 1978, când dependenţa de
forurile politico-ideologice şi administrative a căzut.
Această măsură a devenit încă mai vizibilă după emigrarea în Germania din
1981. Alături de activitatea de la Institutul de Arheologie al Universităţii din
56
München şi de cursurile predate la aceeaşi universitate, a avut răgazul şi
condiţiile materiale pentru a-şi valorifica strădaniile unei întregi vieţi dedicate
cercetării istoriei vechi a României şi a Europei central-răsăritene.
Cele patru volume publicate în răstimpul 1982-1986 (Siebenbürgen in
spätrömischer Zeit, Bucureşti, 1982; Moreşti II, Grabungen in einer
mittelalterlichen Siedlung in Siebenbürgen, Bonn, 1984; Siebenbürgen im
Frühmittelalter, Bonn, 1986; Das frühmittelalterliche Siebenbürgen (4.-12.
Jh.), Innsbruck, 1986) sintetizează rezultatele a peste patru decenii de săpături,
experienţe şi interpretări. Unele dintre punctele de vedere exprimate de savant
în aceste cărţi sunt divergente în raport cu opiniile marii majorităţi a
cercetătorilor români asupra respectivelor aspecte, dar buna credinţă a autorului
nu poate fi pusă la îndoială. Pot fi contestate doar limitele tehniciste ale
interpretărilor sale istorice. Kurt Horedt a ajuns la concluzia întreruperii în
secolele VII-IX a continuităţii daco-romane de la nordul Dunării de Jos şi că
românii se aflau în Transilvania la data apariţiei triburilor maghiare la Dunărea
Mijlocie.
Dintre distincţiile autentice care i-au recunoscut meritele se cuvin amintite
calitatea de membru al Institutului Arheologic German, de membru
corespondent al Institutului Arheologic Austriac, de purtător al medaliei
František – Palacky a Academiei Slovace de Ştiinţe şi de câştigător în 1991 a
lui „Siebenbürgisch–Sächsischer Kulturpreis”.
C. S. Nicolăescu-Plopşor îşi începe activitatea ştiinţifică făcând periegheze
împreună cu colegul şi prietenul său Radu Vulpe. Apoi îşi împlineşte studiile la
Institutul de antropologie din Paris, susţinându-şi – în anul 1934 – şi doctoratul,
cu o temă legată de paleoliticul din România. După o perioadă în care este
Directorul onorific al Muzeului Olteniei şi director al Arhivelor Statului din
Craiova el se stabileşte la Bucureşti, unde este numit şef al secţiei paleolitice de
la Institutul de Arheologie al Academiei (1956). Vladimir Dumitrescu remarca
că: abia sub conducerea lui Plopşor se poate vorbi cu adevărat de o şcoală
paleolitică românească, iar Radu Vulpe consideră că: acesta este întemeietorul
şcolii româneşti de arheologie paleolitică. În anul 1966 Plopşor pune bazele
Centrului de istorie, filologie şi etnografie din Craiova (Baza Academiei) şi din
anul 1967 a funcţionat ca profesor şi şef de catedră la Universitatea din Craiova.
C. S. Nicolăescu-Plopşor s-a remarcat ca om de cultură fiind şi un foarte
sensibil poet.
Radu Popa a funcţionat ca muzeograf la Muzeul Naţional de Artă al
României (1956-1963), trecând apoi la Institutul de Arheologie al Academiei
Române din Bucureşti. Activitatea acestuia se leagă de dezvoltarea
preocupărilor pentru protejarea monumentelor istorice, în special de perioadă
medievală.
În paralel cu institutele din Bucureşti s-au dezvoltat şi institute (Baze ale
Academiei) în provincie la Iaşi, Cluj, Craiova, Timişoara, Târgu Mureş şi Sibiu,
57
acestea având o foarte bogată activitate. Au apărut numeroase reviste de
specialitate dintre care se pot remarca cele ale unor muzee mai vechi, apărând
în continuare (Apulum la Alba Iulia, Sargetia la Deva etc.), reviste noi apărute
sub egida unor muzee vechi (Studii şi comunicări Brukenthal la Sibiu, Crisia la
Oradea, Tibiscus şi Analele Banatului-serie nouă la Timişoara etc.) sau reviste
noi a unor muzee nou înfiinţate (Banatica la Reşiţa, Muzeul Naţional la
Bucureşti, Dacia – serie nouă sub egida Academiei etc.). Cercetarea ştiinţifică
românească s-a remarcat prin congresele internaţionale de epigrafie de la
Constanţa, de ştiinţe istorice de la Bucureşti sau de tracologie de la Tulcea –
Mangalia. S-a pus chiar problema reeditării tratatului de Istoria României,
tipărit în anul 1960. Toate aceste gânduri au început să se năruie, unul câte
unul, o dată cu anul 1971, când – o dată cu apariţia cultului personalităţii la
adresa lui Nicolae Ceauşescu – s-a pus tot mai mult baza pe autohtonism,
ajungându-se la tracomanie şi dacomanie până la a se afirma de tracologul Iosif
Constantin Drăgan că dacii au fost un popor care cunoştea limba latină.
După anul 1989 s-a revenit la normalitate politică, normalitatea cercetării
fiind în continuare un deziderat greu de atins.

58
 CAPITOLUL II
Paleoliticul (5.000.000 / 2.000.000-7.500 î.Chr)

Omul evoluează, la scară planetară, de acum milioane de ani. Cifra exactă a

acestora este controversată, disputată şi revendicată acerb. După ultimele opinii
din istoriografia problemei această cifră – cea a primei apariţii a hominizilor –
trebuie să se raporteze la cifre ce depăşesc valoarea de 5 milioane de ani. Chiar
dacă descoperirile acestei perioade extrem de îndelungate sunt învăluite de
vălul depărtării temporale, credem că şi apariţia omului pe teritoriul României
trebuie judecată în concertul dat de descoperirile de pe spaţiul plan-global.
Îndelungata evoluţie geologică a Terrei este atribuită la mai multe etape:
precambrian, primar, secundar, terţiar, cuaternar. Societatea omenească acoperă
ca timp doar o infimă parte, care cuprinde sfârşitul terţiarului, numit pliocenul,
şi cuaternarul, având două mari perioade: pleistocen şi holocen. Omul, în
evoluţia sa, a trăit în două aspecte climatice total diferite: perioada glaciară,
pleistocenul şi perioada post-glaciară, holocenul. Partea covârşitoare a evoluţiei
umane s-a derulat în paleolitic, adică în perioada glaciară.
În funcţie de caracteristicile evoluţiei, în paleolitic se pot surprinde cinci mari
etape: protopaleolitic, paleolitic inferior, paleolitic mijlociu, paleolitic superior
şi epipaleolitic. Existenţa extrem de îndelungată a paleoliticului se explică prin
dificultatea cu care omul a parcurs acum treptele antropogenezei, în condiţiile
unui mediu natural ostil şi cu un echipament cu totul rudimentar, constând din
unelte de piatră cioplită, mai ales din silex şi cuarţit. Pe tot parcursul
paleoliticului, omul a fost total dependent de ceea ce îi oferea mediul
înconjurător, el fiind doar un profitor al naturii, după unii „economie
prădalnică”. De aceea, şi densitatea demografică era mult limitată de căutarea
anumitor zone, capabile să asigure mijloacele de subzistenţă necesare. În
consecinţă, şi ocupaţiile oamenilor din paleolitic s-au limitat mai mult la
culesul din natură, având ca variante, printre altele, vânatul şi pescuitul. Totuşi,
chiar şi în aceste condiţii ostile, pe măsură ce oamenii îşi diversifică şi
îmbunătăţesc repertoriul de unelte, pe măsură ce se cunosc tot mai bine tainele
naturii, folosindu-le pentru ei, pe măsură ce se stabilizează tot mai mult într-o
zonă şi se organizează din punct de vedere social, se constată o accelerare a
ritmului procesului de umanizare şi, implicit, a evoluţiei de la o etapă la alta.
În această lungă perioadă, specia umană străbate drumul decisiv de la stadiul
de hominid la cel de H. sapiens, parcurs ce poate fi aflat mult mai în
profunzime prin consultarea cursului de Preistorie generală..
59
 Perioadele Culturi Perioade glaciare
paleoliticului
Protopaleoliticul Cultura de prund Biber, Donau
Paleoliticul Abbevillian, Clactonian, Günz, Mindel şi Riss şi cu
inferior Acheulean, Levalloisian stadiile interglaciare
corespunzătoare
Paleoliticul Mousterian primul stadiu al glaciaţiunii Würm,
mijlociu cu interstadiul Würm I-II
(Nandru)
Paleoliticul Aurignacian, Solutrean, Würmul mijlociu şi recent (stadiile
superior Gravettian II-III), existând mai multe oscilaţii
climatice (Ohaba A, Ohaba B şi
Herculane I)
Mezoliticul Epipaleolitic, Swiderian, sfârşitul glaciaţiunilor (începutul
Romanello-azilian Holocenului)
Tardenoisian, Campignian

Apariţia primelor forme de hominizi pe teritoriul actual al României s-ar

plasa, probabil, după unele păreri, încă în aşa-numita etapă villafranchiană,
care corespunde cu trecerea de la pliocen la pleistocen, de la ultima fază a
terţiarului la prima a cuaternarului. Este momentul în care relieful a cunoscut
importante modificări ca urmare a mişcărilor orogenetice. Înălţarea lanţului
carpatic cu circa 1.000 m a determinat retragerea treptată a mărilor şi lacurilor
care acopereau Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania şi Câmpia
Pannonică, fenomenele glaciare din zonele montane înalte, ca şi accentuarea
pantei râurilor au determinat acumulări masive de aluviuni pe suprafaţa fostelor
mări care s-au transformat astfel, treptat, în uscat. În aceste depuneri
aluvionare, râurile au sculptat mai apoi relieful actual, cu numeroasele sale
terase favorabile locuirii umane.
Protopaleoliticul ((5.000.000) 2.000.000 / 1.800.000-700.000 î.Chr.). În
cadrul protopaleoliticului se conturează o etapă mai veche (ipotetică) şi una mai
nouă, cu dovezi mult mai sigure.
Din punct de vedere climatic acesta coincide cu perioada preglaciară şi cu
primele două mari glaciaţiuni (Biber şi Donau).
La începutul perioadei se plasează cele mai vechi descoperiri de pe teritoriul
României care ar putea fi eventual legate de o activitate umană conştientă.
Astfel, în cuibul fosilifer de la Bugiuleşti-Valea lui Grăuceanu, din bazinul
Olteţului, s-a găsit un complex cu resturi osteologice fără conexiune anatomică
integrală, provenind de la circa 30 de animale specifice faunei din etajul
villafranchian, alături de care erau şi pietre, ajunse în mod artificial în acest loc
fără o pantă naturală accentuată deci, nu prin rulare naturală realizată de apele
pluviale. Acest complex de descoperiri se aseamănă foarte mult cu altele din
Spania, tabere de vânătoare specifice perioadei. Multe oase erau sparte în mod
60
intenţionat, probabil pentru extragerea măduvei. Despre unele oase s-a
considerat că au putut fi folosite ca zdrobitoare sau împungătoare.
Descoperitorul a considerat că ne aflăm în faţa urmelor unei tabere primitive
de vânători. Aceştia trăiau din hăituirea animalelor ce veneau să se adape în
delta pe care Olteţul o făcea atunci la vărsarea în Lacul Getic. Unele animale
hăituite se afundau în smârcurile deltei, fiind ucise, iar părţile cele mai
hrănitoare erau tăiate şi duse în tabără. Mai există posibilitatea ca unele animale
să ajungă fără intervenţia omului în mlaştină, în acest caz procesul fiind unul de
„recoltare”, necrofagie. Aşa se explică, deci, prezenţa laolaltă a acelor oase,
disparate din punct de vedere anatomic, provenind de la mai multe animale.
Pietrele aduse în mod intenţionat ar fi servit la spargerea oaselor. Ulterior, prin
noi cercetări în acest punct, a anunţat descoperirea a două fragmente de oase
umane – diafize de tibie şi femur –, care ar fi apropiate de tipul A.. Acestea
sunt, însă, destul de irelevante pentru afirmarea certă a unor concluzii de o
asemenea importanţă istorică.
Din păcate, datorită marii adâncimi la care se aflau sedimentele s-a săpat o
suprafaţă relativ mică, dispusă la marginea terasei, ridicându-se problema dacă
nu cumva s-a produs vreo scurgere din partea superioară a terasei, ceea ce ar
putea explica eventualul amestec de materiale descoperite la baza terasei.
Descoperitorii au subliniat asemănarea complexului de la Bugiuleşti cu
materialele de la Oldoway (Tanzania) şi de la Sinzèlles (Franţa) datate pe baza
metodei potasiu-argon cu circa 1.800.000-2.000.000 de ani în urmă.
Dacă descoperirile de la Bugiuleşti vor fi validate prin noi cercetări, de mare
amploare, acestea ar avea o importanţă deosebită pentru problema începutului
antropogenezei pe plan universal, deoarece ar indica posibilitatea ca omul să nu
fi apărut doar în sudul şi estul Africii, ci în orice teritoriu unde au existat
condiţii favorabile evoluţiei maimuţelor antropoide spre stadiul de hominid.
Însă, pentru determinarea acestui stadiu, esenţială rămâne dovedirea unei
activităţi conştiente, corelată, dacă este posibil, cu descoperirea unor resturi
osteologice sigure de hominizi. Deci, această etapă veche a protopaleoliticului
rămâne total incertă pe teritoriul Europei, avându-se în vedere că şi celelalte
urme umane descoperite până în prezent pe continentul nostru nu depăşesc
1.000.000 de ani vechime. Faţă de criteriul urmelor de activitate conştientă,
mult mai sigur pentru stabilirea începutului istoriei omenirii este criteriul
producerii primelor unelte de către om.
Într-o etapă mai evoluată a protopaleoliticului, aproximativ între 1.000.000 şi
700.000 de ani, se plasează primele unelte prelucrate intenţionat de om, prin
cioplire, care se încadrează în aşa-numita cultură de prund (Pebble culture).
Este vorba de bolovani rulaţi de ape, din care, prin cioplirea unui capăt, se obţin
toporaşe de mână, cu o latură tăioasă (choppers). Cele mai relevante descoperiri
de la noi s-au făcut pe valea Dârjovului (din bazinul Olteţului), dar şi în
aluviunile Oltului (Racoviţa, jud. Sibiu) sau ale bazinului Argeşului (îndeosebi
61
în valea Mozacului), adunându-se circa o mie de asemenea piese, cu posibile
urme de prelucrare. Dacă comparăm aceste descoperiri cu piesele similare
găsite în contexte sigure în sudul şi estul Africii constatăm similitudini
izbitoare. Acestea au fost atribuite tipului H. habilis cel care face trecerea de la
hominizi spre tipul uman propriu-zis.
Paleoliticul inferior (700.000-120.000 î.Chr.). Această perioadă corespunde
în mare parte, din punct de vedere climatic, cu glaciaţiunile Günz, Mindel şi
Riss şi cu stadiile interglaciare corespunzătoare.
Prin cioplirea rudimentară a pietrei s-au obţinut două categorii de unelte:
toporaşe de mână şi aşchii. După tehnicile de cioplire întrebuinţate se disting
două subetape: una mai veche, cu toporaşe de tip abbevillian, cioplite bifacial
(chopping tools) şi aşchii de tip clactonian şi alta mai nouă, cu toporaşe de tip
acheulean şi aşchii de tip levalloisian. Tehnica mai veche constă din lovirea
bloc contra bloc (pe nicovală), obţinându-se aşchii groase, de formă
nedeterminată premeditat. Prin tehnica mai nouă se prepară în prealabil
suprafaţa de lovire obţinându-se astfel aşchii de o anumită formă. Aceste unelte
au aparţinut tipului de paleantrop Pithecantropus erectus răspândit deja în toată
Lumea Veche.
Încă din prima fază sunt dovezi de utilizare a focului, prin existenţa unei
vetre, având în asociere aşchii clactoniene, la Mitoc, pe Prut, iar vetre din a
doua fază au fost găsite în două peşteri din Basarabia (Ofatinti, Duruitoarea
Veche, Basarabia), împreună cu unelte caracteristice perioadei. Descoperirea
focului a accelerat progresul uman, permiţând oamenilor să se adapteze cu mai
multă uşurinţă la condiţiile aspre ale mediului natural. Dovada cea mai
elocventă o găsim în înmulţirea şi răspândirea mai uniformă pe teritoriul
României a descoperirilor ce aparţin acestei etape.
Paleoliticul mijlociu (120.000-35.000 î.Chr.). Acesta coincide, ca perioadă
geocronologică, cu primul stadiu al glaciaţiunii Würm, cu interstadiul Würm
I-II (Nandru) şi cu începutul celui de al doilea stadiu. Perioada se caracterizează
prin îndelungata persistenţă a culturii mousteriene dovedită de straturile foarte
groase de depuneri arheologice (la Baia de Fier: 1,40 m; la Ohaba şi Nandru,
câte 2 m, cu trei şi respectiv patru nivele de depuneri, iar la Ripiceni-Izvor 5 m,
cu şase niveluri de locuire).
În cadrul uneltelor se observă o puternică persistenţă a vechilor tipuri de la
sfârşitul paleoliticului inferior (îndeosebi levalloisiene), dar apare şi o
accentuare a diferenţierii funcţionale a uneltelor. Acum se produc tipuri noi de
unelte, precum dăltiţa, vârful şi răzuitorul sub forma literei D. Apar, de
asemenea, pentru prima dată la noi, uneltele de os.
Prin particularităţile aşezărilor şi ale utilajului litic s-au deosebit mai multe
variante locale ale mousterianului din România, determinate îndeosebi de
oscilaţiile climatice: mousterianul rece, cu locuiri în peşteri şi mousterianul
cald, cu locuiri în aer liber.
62
 Purtătorii acestei culturi erau oamenii de Neanderthal, ale căror urme
osteologice s-au găsit în peşterile Ohaba-Ponor şi Baia de Fier. Faţă de
paleoliticul inferior, acum s-au descoperit mai multe vetre de foc (Ohaba-
Ponor, Ripiceni-Izvor), iar numărul aşezărilor creşte în fiecare zonă a ţării.
Existenţa unor locuiri îndelungate în acelaşi punct, ca şi intensa utilizare a
focului sugerează apariţia unor comunităţi cu un grad sporit de stabilitate. Mai
mult ca sigur că acum se depăşise stadiul cetei primitive şi apăruse ideea de
înrudire, punându-se, deci, bazele organizării gentilice.
Această ipoteză se corelează perfect cu cea derivată din observaţii de ordin
anatomic, cum ar fi modificări ale poziţiei laringelui,, efectuate asupra Omului
de Neanderthal, care permit să se presupună că în paleoliticul mijlociu a apărut
deja un cod de comunicare evoluat, cel al limbajului. Limbajul va contribui atât
la creşterea coeziunii în cadrul comunităţilor umane cât şi la transmiterea şi
îmbogăţirea cunoştinţelor de la o generaţie la alta.
Paleoliticul superior (35.000-10.000 î.Chr.). Acesta se plasează în Würmul
mijlociu şi recent (stadiile II-III), existând mai multe oscilaţii climatice (Ohaba
A, Ohaba B şi Herculane I). Din punctul de vedere al antropogenezei, se apare
treptat H. sapiens fossilis, atestat, la noi, prin resturile osteologice de la
Cioclovina (jud. Hunedoara), Peştera (jud. Braşov), Giurgiu (jud. Giurgiu) şi
Duruitoarea Veche (jud. Bălţi), care aparţin tipului proto-europoid Cro–
Magnon. Trecerea la stadiul de Neoanthrop marchează dezvoltarea inteligenţei
umane, creşterea capacităţii de creaţie, fapt demonstrat şi de diversitatea
funcţională a uneltelor, fiind cunoscute acum circa o sută de variante.
Principala inovaţie o reprezintă descoperirea şi răspândirea tehnicii lamelare,
ceea ce a permis această diversificare tipologică. Apar adevărate ateliere de
cioplire a pietrei, îndeosebi a silexului (Ripiceni şi Mitoc, jud. Botoşani;
Iosăşel, jud. Arad), ceea ce arată un început de specializare a activităţilor
umane.
Evoluţia paleoliticului superior pe teritoriul României prezintă multe
similitudini cu cea din Centrul şi Răsăritul Europei deosebindu-se, însă, de cea
din apusul continentului. Până prin deceniul al şaselea se aplica mecanic, şi
pentru ţara noastră, schema paleoliticului din Franţa, bazată pe succesiunea a
trei culturi: aurignacian, solutrean şi magdalenian. Cercetările mai noi au
dovedit însă că pentru această parte a Europei se poate vorbi doar de o cultură
aurignaciană, mai prelungită decât în apus şi cu etape proprii de evoluţie
(inferior, mijlociu şi superior), urmată apoi, în majoritatea zonelor României,
de o cultura gravettiană, de aspect oriental. Există, de asemenea, şi unele
influenţe solutreene, sugerate de descoperirea incidentală a câtorva vârfuri late,
în formă de frunză, retuşate bifacial, care nu au fost însă prea bine precizate.
La începuturile aurignacianului se menţin puternice tradiţii mousteriene, iar
la sfârşitul acestei culturi se observă numeroase elemente gravettiene.
Gravettianul ocupă cea mai mare parte a paleoliticului superior din Moldova şi
63
prezintă mai multe faze de evoluţie (patru), aşa cum au arătat descoperirile de
pe valea Bistriţei, precum şi aspectele zonale definite mai nou.
Tipurile de aşezări şi locuinţe se diversifică din ce în ce mai mult. Deşi sunt
locuite în continuare peşterile şi adăposturile sub stâncă accentul locuirii se
deplasează spre aşezările în aer liber, cu locuinţe de suprafaţă, mai mult sau mai
puţin sezoniere, corturi din piei de animale, susţinute pe un schelet de stâlpi de
lemn sau din oasele lungi şi defensele animalelor vânate. Nivelele de locuire
sunt marcate mai ales prin vetre de foc, în jurul cărora se găsesc urme ale
activităţilor umane.
Gravettienii au căutat înălţimi dominante deasupra văilor, cu largă
vizibilitate, pentru urmărirea vânatului. Dealtfel, şi unealta caracteristică
purtătorilor acestei culturi – vârful de tip La Gravette – indică o perfecţionare a
tehnicii vânătoreşti. Acelaşi lucru îl sugerează şi începutul procesului de
microlitizare a uneltelor, sesizat la sfârşitul gravettianului (epigravettian). Pe
lângă vânat, recoltatul rădăcinilor şi tuberculilor comestibili începe să ocupe un
loc tot mai important, aşa cum dovedesc uneltele de os şi corn perforate,
adaptate acestei activităţi (un fel de săpăligă), descoperite la Crasnaleuca şi
Cotu Miculinţi (jud. Botoşani). Recoltatul constituie o etapă tranzitorie
importantă spre viitoarea supraveghere permanentă a terenurilor cu plante şi,
apoi, spre cultivarea plantelor, efectuată mai târziu, în neolitic.
Pe plan spiritual, la fel ca în Apusul Europei, se constată şi la noi, în
paleoliticul superior, începuturile manifestărilor artistice, atât prin statuete
sculptate în piatră (Lapoş, jud. Prahova) sau prin amulete, prelucrate fie din
silex (Mitoc, jud Botoşani), fie în cretă (Cosăuţi, jud Soroca, Cotu Miculinţi,
jud. Botoşani) sau în os (Brânzeni, jud. Bălţi). Statuetele care prezintă o
îngroşare a bazinului (steatopigie) pot fi puse în legătură cu un cult al
fecundităţii care va deveni predominant în epoca neolitică. O formă mai
complexă o reprezintă picturile rupestre, descoperite în peşterile de la Cuciulat
(jud. Sălaj) şi Pescari (jud. Caraş-Severin, Clisura Dunării), care nu ating însă
măiestria frescelor din peşterile Pirineilor. De asemenea, la Moldovata
(Basarabia) s-au găsit instrumente muzicale vechi realizate din os (fluiere).
Toate aceste descoperiri atestă existenţa unei vieţi religioase care se consuma în
diverse ceremonii rituale în cadrul cărora magia şi şamanismul trebuie să fi
jucat un rol important.
Epipaleoliticul, mezoliticul, tardenoisianul (11.000-7.500 / 6.500 î.Chr.).
Paleoliticul final, plasat la sfârşitul glaciaţiunilor, la începutul Holocenului, se
remarcă în întreaga Europa prin mari deplasări ale unor comunităţi umane în
urmărirea vânatului mare care se retrăgea, treptat, spre nord, mişcare realizată
odată cu încălzirea climei şi topirea calotei glaciare. Drept urmare, pe fondul
cultural general paleolitic, s-au produs o serie de mixturi, fărâmiţându-se
vastele arii culturale anterioare. Însă, în toate aceste noi culturi, cu toate

64
inovaţiile ce apar, pregnant rămâne modul de viaţă paleolitic, ceea ce justifică
încadrarea lor într-un paleolitic final (epipaleolitic, mezolitic).
Considerăm că, în actualul stadiu al cunoştinţelor, termenul de mezolitic,
folosit de unii cercetători, nu se justifică decât în unele cazuri, deoarece nu
avem de-a face cu o adevărată şi generalizată epocă a pietrei de mijloc (cu
caracteristici tranzitorii bine conturate, între paleolitic şi neolitic), ci cu o
perioadă în care economia se bazează în continuare tot pe principalele forme
paleolitice de economie şi viaţă (cules, vânat şi pescuit), deşi se observă unele
tendinţe de stabilizare a unor comunităţi într-un anumit teritoriu. Chiar dacă
acum este documentată domesticirea primului animal (câinele), acesta servea
doar ca un auxiliar al omului la vânătoare – ocupaţie evident paleolitică –, care
continuă să reprezinte sursa majoră de obţinere a hranei.
Destul de recent s-a dat mezoliticului acceptul de fază finală a unui
epipaleolitic care se neolitizează, dar şi această definire lasă loc ambiguităţii,
deoarece apariţia, la un moment dat, într-o comunitate a semnelor vieţii
neolitice (chiar şi în lipsa totalităţii trăsăturilor noii epoci) impune că respectiva
comunitate trebuie să fie încadrată deja în neolitic. E drept că nu în toate
cazurile avem posibilitatea să facem această distincţie netă între epipaleolitic şi
neoliticul incipient, dar aceasta exprimă mai curând o lacună momentană a
cercetării decât o situaţie istorică reală. Desigur, între epipaleolitic şi neolitic nu
există o limită cronologică rigidă, fiind posibilă contemporaneitatea celor două
tipuri de comunităţi în teritorii adiacente sau chiar neolitizarea treptată a unor
comunităţi, iniţial epipaleolitice, prin contact cultural direct cu comunităţi deja
trecute la modul de viaţă neolitic prin fenomenul de aculturaţie. Este, deci,
sarcina arheologului să determine, în asemenea cazuri, dacă se află în faţa unui
complex epipaleolitic sau – deja – neolitic, prin prezenţa unor oase de animale
domestice sau a unor urme de plante cultivate, chiar dacă nu există încă
ceramica (cel mai important atribut al neoliticului).
În epipaleolitic se încheie procesul major de antropogeneză, prin formarea
tipului H. sapiens recens, care stă la baza tipurilor rasiale moderne.
Caracteristica principală a conţinutului material al culturilor tardenoisiene o
reprezintă microlitismul, mai mult sau mai puţin accentuat al uneltelor.
Microlitismul este sesizat încă de la sfârşitul paleoliticului superior. Fenomenul
are cauze multiple, care se găsesc atât în perfecţionarea tehnicilor de prelucrare
a silexului. Aceasta conduce la micşorarea cantităţii de deşeuri şi la sporirea
numărului de unelte finisate, cât şi în adaptarea utilajului de vânătoare la
procesul de scădere al vânatului mare şi de înmulţire a celui de talie mică ca
urmare a încălzirii treptate a climei, la sfârşitul ultimei glaciaţiuni Würm.
Această putere sporită de adaptare a speciei umane la solicitarea mediului
înconjurător sugerează că omul se apropiase, în paleoliticul superior, de
momentul esenţial al transformării sale din simplu consumator în producător.

65
 În evoluţia mezoliticului distingem două orizonturi: unul mai vechi,
epipaleolitic (puternic legat de tradiţiile paleoliticului superior) şi altul mai nou,
tardenoisian (cu inovaţii care anunţă modul de viaţă neolitic).
În orizontul vechi se plasează culturile aziliano-romanelliană şi swideriano-
chlabowiciană, cu retardări ale fondului anterior epigravettian. În orizontul nou
se încadrează manifestările culturilor tardenoisiană şi campigniană, parţial
contemporane, spre sfârşit, cu primele comunităţi neolitice.
Cultura aziliană este continuatoarea magdalenianului din Apusul şi Centrul
Europei, fapt dovedit şi de manifestările artistice descoperite în aria sa din sud-
vestul României (statuetele incizate din os de la Dubova-Cuina Turcului, jud.
Mehedinţi). Spre deosebire de formele sale apusene, azilianul dobândeşte o
serie de caracteristici proprii, prin receptarea şi asimilarea unor puternice
elemente mediteraneene (aparţinând culturii Romanelli), dând naştere unui
aspect aparte, numit romanello-azilian. Pentru că acest aspect a fost documentat
cel mai bine în zona Porţilor de Fier (Clisura Dunării), descoperitorul său, i-a
spus clisurean.
Cam în aceeaşi vreme, în nordul ţării au pătruns dinspre Baltica, de-a lungul
grupelor nordică şi centrală a Carpaţilor Orientali, comunităţi de vânători
aparţinând culturii swideriene (şi mai ales aspectul târziu al acesteia,
chlabowician). Principala staţiune cercetată este cea de pe Ceahlău-Poiana La
Scaune. Cele mai tipice şi mai numeroase piese ale acestor vânători de înălţime
sunt săgeţile cu peduncul.
În orizontul final al mezoliticului se întâlnesc pe teritoriul ţării noastre două
curente culturale: unul dinspre apus (campignian) şi altul central-răsăritean
(tardenoisian).
Tardenoisianul cunoaşte răspândirea cea mai vastă şi prezintă variante locale:
nord-vest pontică şi central-europeană. Purtătorii culturii tardenoisiene prezintă
deja o mare adaptabilitate la diverse forme de relief, ceea ce constituie o
premisă esenţială a viitorului om producător de hrană din neolitic.
Aceste culturi mezolitice târzii folosesc mult segmentele microlitice, care
puteau să fie piese componente ale secerilor cu corp din lemn sau os. Sunt
atestate şi topoarele care puteau fi utilizate fie pentru defrişările necesare
extinderii plantelor comestibile, fie ca un fel de săpăligi pentru recoltarea
rădăcinilor şi tuberculilor.
Pe baza unor asemenea elemente unii cercetători au emis ipoteza că trecerea
la neolitic s-ar fi putut face şi prin neolitizarea fondului tardenoisian şi
campignian, ca urmare a receptării impulsurilor culturale şi demografice venite
dinspre bazinul răsăritean al Mediteranei, unde exista – deja – o viaţă neolitică.
Chiar dacă această ipoteză nu are încă un suport documentar suficient, pare
totuşi certă supravieţuirea târzie, în unele zone până spre începutul mileniului V
î.Chr., a unor comunităţi tardenoisiene, care au putut astfel să fie atrase (prin

66
aculturaţie) spre noul mod de viaţă neolitic, o dată cu răspândirea culturii
Starčevo-Criş în teritoriile nordice şi răsăritene ale spaţiului carpatic.

67
 CAPITOLUL III
Neoliticul şi eneoliticul
(7.000-2.000 î.Chr.)

Caracterizare generală. Încă din secolul trecut preistoricienii au delimitat,

pe baze tipologice, epoca nouă a pietrei (neos, lithos), caracterizată prin tehnica
superioară a şlefuirii uneltelor de piatră, spre deosebire de epoca anterioară – a
paleoliticului –, care utiliza doar procedeul cioplirii acestora. De asemenea, o
caracteristică importantă a epocii a fost considerată producerea ceramicii,
propunându-se ca neoliticului să i se spună Keramikum. Pe măsura adâncirii
caracterului interdisciplinar al cercetării arheologice prin analize polinice şi
paleofaunistice realizate mai ales după al doilea război mondial, s-a lărgit mult
accepţiunea termenului de neolitic, care nu mai trebuie limitat doar la noul
procedeu al şlefuirii ci şi la producerea ceramicii. Astfel, neoliticul a fost
înţeles ca un nou mod de viaţă în cadrul căruia omul a devenit producător,
nemaimulţumindu-se doar cu ceea ce putea culege direct din natură. În noua
accepţiune neoliticul poate fi sesizat oriunde apar semnele activităţii productive
ale omului, îndeosebi cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, însoţite –
treptat – de o serie de alte caracteristici, precum viaţa stabilă în aşezări cu
caracter permanent şi locuinţele construite temeinic, practicarea unor
meşteşuguri casnice – torsul, ţesutul, prelucrarea pieilor, confecţionarea
hainelor, a încălţămintei, prelucrarea lemnului, pietrei, lutului etc. –, o viaţă
spirituală complexă, cu manifestări religioase, funerare şi artistice, legate de
cultul agricol al fertilităţii şi fecundităţii. În felul acesta a apărut noţiunea de
neolitic aceramic sau preceramic, numit şi proto-neolitic. Deci, pentru definirea
neoliticului accentul se pune pe noua structură economică a perioadei, iar nu pe
caracteristicile de suprafaţă (ceramică, şlefuire) care, aşa cum s-a dovedit în
ultimă instanţă au rezultat tocmai din acest mod de viaţă. Astfel, producerea
ceramicii devenise o necesitate, atât pentru păstrarea rezervelor de hrană
obţinute prin activităţi agricole, cât şi pentru fierberea hranei în componenţa
căreia intră produsele vegetale rezultate, de asemenea, din cultivarea plantelor,
deţineau un rol important substituind, în mare măsură, carnea, care fusese un
aliment de bază al vânătorului paleolitic.
Pe de altă parte, în lunga evoluţie a neoliticului – circa patru milenii – a
început să fie utilizată la un moment dat o nouă materie primă, arama (cuprul),
care anunţa începutul viitoarei epoci a metalelor. De aceea, utilizarea
termenului de neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai reuşeşte să
surprindă corect existenţa acestui nou element, care a contribuit treptat la
68
modificarea structurală a societăţii omeneşti, prin trecerea la epoca metalelor.
Acesta este motivul pentru care s-au propus noi termeni care să definească
această etapă. Unii cercetători (în special din Şcoala germană de arheologie) au
considerat – încă de la sfârşitul secolului trecut –, că se poate vorbi de o epocă a
cuprului (Kupferzeit), de sine stătătoare. Această opinie ni se pare prea
tranşantă, deoarece termenul nu mai ţine cont de utilajul de bază al perioadei,
şi de natura materiei prime din care acesta este obţinut, care rămâne tot cel litic.
Deci, în timp, termenul de neolitic nu a luat în consideraţie prezenţa aramei,
iar la cealaltă extremă se situează termenul de epocă a aramei, care nu mai
reţine prezenţa pietrei ca factor tehnologic determinant.
De aceea, ni se pare mai apropiată de realitatea istorică opinia potrivit căreia
pentru a surprinde prezenţa simultană, la un moment dat, a pietrei şi a aramei,
trebuie utilizat termenul de chalcolitic (gr. chalkos = aramă; lithos = piatră) sau
eneolitic (lat. aenus = de cupru). În felul acesta avem de-a face cu o etapă în
care alături de piatră se utiliza şi arama (eneolitic). Însă, pentru că între cele
două etape nu există o ruptură bruscă, ci ambele cunosc acelaşi mod de viaţă s-
a propus utilizarea unui termen care să reflecte în întreg ansamblul evoluţiei în
perioadă: neo-eneolitic (în sensul de neolitic şi eneolitic). Acest termen va fi
utilizat când ne referim la întreaga perioadă cuprinsă între sfârşitul
paleoliticului şi începutul epocii bronzului, iar termenii de neolitic sau eneolitic
îi utilizăm când ne referim la fiecare dintre cele două mari etape ale neo-
eneoliticului.
Periodizarea şi cronologia neoliticului. Atâta vreme cât nu se făcuse
distincţie între perioada neolitică propriu-zisă şi cea eneolitică, neoliticul era
împărţit în trei mari faze: timpuriu, mijlociu şi târziu (sau dezvoltat). La acestea
se mai adaugă un protoneolitic (ipotetic) şi o perioadă de tranziţie spre epoca
bronzului.
Separarea perioadei eneolitice impune o periodizare mai nuanţată în cadrul
celor două mari etape ale neo-eneoliticului, fiecare cu câte trei faze: neoliticul
timpuriu (în unele părţi se adaugă şi perioada aceramică) şi neoliticul mijlociu.
Eneoliticul se subîmparte, la rândul său în: eneoliticul timpuriu, eneoliticul
dezvoltat şi eneoliticul târziu, în care se înglobează şi perioada numită în
istoriografie de tranziţie spre epoca bronzului.
O problemă controversată o reprezintă stabilirea momentului de început al
eneoliticului, deoarece se aplică două criterii divergente:
a) eneoliticul începe o dată cu utilizarea primelor piese de cupru;
b) se poate vorbi de eneolitic doar atunci când se constată o intensă
metalurgie a cuprului din care să rezulte unelte de mari dimensiuni sau când se
aplică – fără excepţie – procedeul turnării.
Considerăm că primul criteriu e mai aproape de principiile evoluţiei istorice,
deoarece surprinde apariţia noului element – arama – încă din momentul primei
sale folosiri, iar nu doar din perioada de apogeu, când se impusese definitiv. De
69
altfel, eneoliticul nu este definit ca etapă istorică doar de apariţia primului
metal, ci şi de o serie de alte modificări ce se petrec concomitent. Acestea sunt
apariţia aşezărilor fortificate cu şanţ şi palisadă, dispunerea locuinţelor după un
anume plan în interiorul aşezărilor, atestarea plugului primitiv şi a tracţiunii
animale, sesizarea unor indici de ierarhizare socială.
Cronologia complexelor neo-eneolitice se poate stabili prin două metode,
care dau rezultate mult distanţate între ele în valori cronologice absolute.
Metoda clasică pentru ierarhizarea cronologică a comunităţilor şi culturilor este
cea a cronologiei de contact şi se bazează pe stabilirea unui lanţ de date, cu
ajutorul importurilor reciproce dintre diferitele arii culturale. Capătul iniţial al
acestui lanţ se află în regiunile Orientului Apropiat (Mesopotamia, Egipt), unde
s-a putut elabora un sistem de datări absolute pe baza unor documente scrise
cum ar fi listele dinastice. Deoarece şi în stabilirea riguroasă a succesiunii
monarhilor orientali există interpretări diferite, s-au elaborat mai multe sisteme
de datări (variante de cronologie joasă şi cronologie înaltă). Cu cât ne
îndepărtăm în timp de mileniul al II-lea î.Chr. nesiguranţele în datare sporesc şi,
implicit, decalajele între diferitele sisteme cronologice. De asemenea,
neconcordanţele sporesc şi pe măsură ce ne îndepărtăm de regiunile iniţiale ale
lanţului cronologic, astfel că datele, trecând prin spaţiul egeo-anatolo-balcanic,
ajung în zona dunăreano-carpatică cu un grad sporit de incertitudine.
Şi cea de a doua metodă bazată pe datele radiocarbon ( 14C), iar – mai nou – şi
pe recalibrarea acestora în ani solari, prezintă o serie întreagă de inconveniente
de ordin tehnic, ceea ce conferă o însemnată marjă de incertitudine şi sistemului
cronologic care se bazează pe aceste datări. Datele C14 recalibrate (notate cu
B.C.) prezintă diferenţe de peste un mileniu faţă de cronologia înaltă de contact.
De aici, unii cercetători au ajuns să respingă ideea tradiţională că zorii
civilizaţiei s-ar fi aflat în Asia Anterioară (conform teoriei Ex Oriente lux),
susţinând că Europa ar fi avut o evoluţie istorică independentă de cea a marilor
centre istorice din Mesopotamia şi Egipt. Ba chiar, în replică, s-a lansat teoria
Ex Balcani lux. Nu împărtăşim o asemenea opinie, fie şi numai prin faptul că
recalibrarea dendrocronologică prezintă încă multe imperfecţiuni metodologice
şi nu s-au elaborat scale de recalibrare decât pentru prea puţine regiuni. Astfel,
pentru regiunile carpatică şi balcanică nu dispunem de o scară
dendrocronologică proprie, raportările făcându-se la alte zone, ceea ce sporeşte
nesiguranţa privind corectitudinea rezultatelor.
Un tablou mai coerent prezintă datările 14C necalibrate, numai că, pentru
sporirea certitudinii, este necesar să avem serii cât mai numeroase de date
(pentru eliminarea statistică a datărilor aberante), ceea ce constituie un
deziderat. Oricum, se observă o oarecare tendinţă de apropiere între datele
cronologiei de contact înalte şi datele radiocarbon necalibrate. Datele 14C
necalibrate (notate cu b.c.) pot oferi sugestii valoroase în ceea ce priveşte

70
cronologia relativă a diverselor complexe arheologice, oricât de îndepărtate în
spaţiu, suplinind astfel lipsa unor importuri directe sau sigure.
În faţa acestor incertitudini vom face referiri la ambele sisteme de datare,
înclinând mai mult spre schema bazată pe date 14C necalibrate (b.c.). Numai o
eventuală înmulţire spectaculoasă a datărilor radiocarbon şi reexaminarea
amănunţită a corelaţiilor lanţului de datări prin contactul dintre civilizaţii vor
putea rezolva, în viitor, problema cronologiei absolute a neo-eneoliticului din
sud-estul şi centrul Europei, inclusiv a celei de pe teritoriul României.
Organizarea socială. Noul mod de viaţă a atras după sine o sporire a
stabilităţii oamenilor, care nu trebuiau să se mai deplaseze la mari distanţe
pentru obţinerea mijloacelor de subzistenţă. S-au constituit astfel aşezări de tip
rural, adevărate sate. Sedentarizarea şi lucrarea în comun a pământului au
accentuat coeziunea dintre membrii unei ginţi. Descoperirile arheologice
dovedesc existenţa unor sate neolitice destul de compacte care, pe parcursul
evoluţiei în eneolitic prezintă dispunerea locuinţelor după un plan bine stabilit.
Aceasta denotă existenţa unei autorităţi recunoscută de toţi membrii unei ginţi.
Mai mult, în eneolitic se poate observa chiar şi o anumită ierarhizare a
aşezărilor dintr-un teritoriu, ceea ce sugerează o organizare la nivel tribal.
Natura relaţiilor dintre membrii unei comunităţi neolitice constituie o
problemă dificil de rezolvat pe baza indiciilor arheologice, trebuind să se facă
apel din plin şi la comparaţii etnografice. Multă vreme, când observaţiile
etnografice au fost destul de limitate, s-a considerat că în neolitic dominau
căsătoriile exogame, pe grupe, astfel că filiaţia nu se putea stabili decât
matriliniar, iar femeia ar fi deţinut un rol conducător în familie (matriarhat).
Înmulţirea observaţiilor etnografice şi analiza lor atentă au arătat că acolo unde
soţul se mută în ginta femeii (căsătorie matrilocală) conţinutul culturii materiale
este destul de conservator, deoarece bărbaţii nu aduc cu ei o zestre de obiecte
tipice ginţii din care provin. În schimb, atunci când femeile se mutau în ginţile
soţiilor (căsătorie patrilocală) în inventarul culturii materiale apar numeroase
importuri din ariile învecinate, mai ales în domeniul ceramicii, ştiut fiind faptul
că îndeosebi femeile se ocupau cu producerea vaselor ceramice. Cercetarea
culturilor neo-eneolitice de la noi arată că acestea nu au un caracter închistat,
conservator ci, din contră, prezintă numeroase interferenţe în inventarul lor,
ceea ce constituie un indiciu pentru existenţa căsătoriilor patrilocale. Căsătoria
patrilocală implică totodată includerea copiilor în ginta tatălui, deci şi
descedenţa trebuie să fi fost patriliniară, iar nu matriliniară. Existenţa filiaţiei
patriliniare exclude astfel şi ultimul argument mai puternic pentru susţinerea
aşa-zisului matriarhat, cu atât mai mult cu cât rolul esenţial în asigurarea
mijloacelor de subzistenţă – cultivarea primitivă a plantelor, creşterea
animalelor – revenea bărbatului. Acest rol se accentuează şi mai mult odată cu
introducerea, în eneolitic, a plugului (râmoc) primitiv (?) cu tracţiune animală,
când se face trecerea spre o agricultură practicată pe terenuri mai întinse.
71
Această inovaţie economică importantă a întărit şi mai mult poziţia socială a
bărbatului în cadrul ginţii, astfel că se poate vorbi din eneolitic chiar de un
patriarhat incipient, care se va statua în forme precise în epoca bronzului.

Perioadele neoliticului şi Culturi

eneoliticului
Neoliticul timpuriu Lepenski-Vir-Schela Cladovei,
Aceramic
Starčevo-Criş
Neoliticul dezvoltat Vinča A-B, Cultura Banatului,
ceramica liniară, Dudeşti, Ciumeşti-
Pişcolt, Lumea Nouă-Cheile Turzii-
Cluj
Eneoliticul timpuriu Vinča C-D, Turdaş, Petreşti A,
Boian, Precucuteni, Rast,
Hamangia, Vădastra, Tisa I, grupul
Iclod, grupul Suplac
Eneoliticul dezvoltat Gumelniţa, Sălcuţa, Petreşti A-B şi
B, Tiszapolgár, Bodrogkeresztúr,
grup Decea Mureşului, Toarte
pastilate, Cucuteni-Ariuşd-Tripolije,
Cernavoda I
Eneoliticul târziu Horodiştea-Erbiceni, Amfore
sferice, Folteşti-Cernavoda II,
Cernavoda III, Coţofeni, Baden,
Kostolać

Aceramismul. Existenţa sau inexistenţa unui protoneolitic sau neolitic

aceramic, pe teritoriul României a stârnit multe discuţii. Sub impulsul
descoperirilor preceramice din Anatolia la Čatal Hüyük, Hačilar, Mersin şi
Grecia la Argissa au fost analizate şi la noi. În anii '60, o serie de descoperiri ce
păreau să prezinte indicii ale neolitizării (oase de ovi-caprine, urme de cereale
cu aspect de primitivitate). Însă, nici unul dintre aceste complexe, precum cele
de la Târgşor-Peştera La Adam (Dobrogea), Băile Herculane (jud. Caraş-
Severin), Erbiceni (jud. Iaşi), Dârţu (Ceahlău), Ciumeşti (jud. Satu Mare),
Lapoş şi Cremenea (Carpaţii de Curbură), nu a furnizat dovezi indubitabile
pentru o asemenea atribuire.
Urme mai consistente ale acestui orizont cronologic au fost descoperite în
zona Porţilor de Fier, fiind încadrate în cultura Schela Cladovei (Drobeta-
Turnu Severin), cu analogii pe malul sârbesc, în complexele arheologice de tip
Lepenski Vir-Vlasač. Aceste complexe prezentau locuinţe stabile, trapezoidale,
cu planurile marcate prin temelii de piatră şi cu vetre de piatră şi lut. În cadrul
72
locuinţelor, în jurul vetrelor, s-au găsit numeroase morminte, conţinând
schelete în poziţie chircită sau întinse pe spate, ale unei populaţii proto-
europene, de tip Cro–Magnon. Unele schelete au fost presărate cu ocru roşu sau
aveau inventar funerar, ceea ce atestă existenţa credinţei în viaţa de apoi.
Populaţia reuşise să se adapteze la exploatarea resurselor microzonei trăind mai
ales din pescuit, dar se consideră că unele indicii ar putea fi invocate pentru
practicarea activităţilor cu caracter productiv. Astfel, au fost descoperite
săpăligi din corn de cerb, cu vârful şlefuit şi cu perforaţie pentru prinderea unei
cozi, considerate de unii cercetători ca fiind unelte folosite la cultivarea
primitivă a plantelor, de tipul grădinăritului. Însă, după alte opinii, asemenea
unelte nu ar fi fost folosite la cultivare ci doar la recoltare, pentru scoaterea
unor rădăcini sau tuberculi comestibili. Analizele sporo-polinice au pus în
evidenţă existenţa gramineelor de tip Cerealia, dar nu există certitudinea că
acestea ar fi fost cultivate, nu doar recoltate. Nici prezenţa unor râşnite
primitive de piatră nu este mai edificatoare în acest sens, deoarece acestea
puteau servi la sfărâmarea cerealelor cultivate sau a celor culese. În cadrul
faunei nu s-au găsit alte animale domestice decât câinele. Această cultură ar fi
fost deja contemporană cu începuturile neoliticului ceramic (Gura Baciului-
Cârcea-Ocna Sibiului) şi ar reprezenta, deci, o comunitate epipaleolitică
influenţată de comunităţile vecine, deja neolitice. În acest sens pledează datele
radiocarbon, care plasează evoluţia acestei culturi cam între 6.500 şi 5.750 b.c.
pentru începutul neoliticului ceramic. Şi unele descoperiri arheologice pledează
în aceeaşi direcţie. Astfel, staţiunile acestei culturi sfârşesc prin incendii şi
distrugeri violente. Printre dărâmăturile locuinţelor s-au descoperit chiar şi
scheletele unor oameni a căror moarte a fost provocată de săgeţi de silex.
Descoperitorul acestor situaţii a pus această situaţie pe seama pătrunderii
comunităţilor neolitice în zonă. De asemenea, în aşezarea neolitică foarte
timpurie de la Gura Baciului (Cluj-Napoca) s-au descoperit pe câteva morminte
capete de piatră sculptate, asemănătoare celor de la Lepenski Vir. Unul dintre
scheletele descoperite aici prezenta trăsături de robusteţe protoeuropoide,
sugerând antrenarea în migraţie a unor indivizi din cadrul culturii Schela
Cladovei-Lepenski Vir în răspândirea spre nord a primelor comunităţi neolitice
caracterizate, din punct de vedere antropologic, prin tipul mediteraneean gracil.
Noile cercetări de la Schela Cladovei (reluate din anul 1982) au pus în
evidenţă un orizont neolitic timpuriu, de tip Protosesklo, cu ceramică pictată cu
alb, care suprapunea direct ultima etapă a locuirii epipaleolitice, confirmând că
grupul cultural Schela Cladovei-Lepenski Vir îşi încheie evoluţia la venirea
primelor comunităţi neolitice din zonă.
Deocamdată, descoperirile de tip Schela Cladovei-Lepenski Vir nu-şi află
analogii mai apropiate la nord de Dunăre, decât departe, în partea nordică a
bazinului Nistrului, la Soroca, s-au descoperit aşezările sedentare ale unor
pescari care foloseau, de asemenea, săpăligi din corn de cerb şi silexuri
73
microlitice cu lustru şi creşteau şi animale domestice, între care bovinele şi ovi-
caprinele.
Datarea radiocarbon a vestigiilor de la Soroca le plasează pe la 5500 b.c. Şi
aici locuirea aceramică a fost suprapusă de un orizont neolitic cu ceramică, dar
datările 14C indică un interval de cel puţin 500 de ani între cele două secvenţe,
ceea ce exclude orice continuitate pe linia neolitizării între cele două orizonturi
cronologice şi culturale.
Nici la Schela Cladovei-Lepenski Vir, nici la Soroca nu s-a putut dovedi,
însă, vreo evoluţie locală anterioară, care să evolueze spre stadiul de viaţă
neolitică propriu-zisă, deşi se pot sesiza unele tendinţe spre o viaţă sedentară,
prin creşterea capacităţii grupurilor mezolitice de a se adapta cât mai bine
mediului înconjurător exploatându-i intensiv resursele. Dar aceste tendinţe nu
au mai ajuns la maturizare deplină, la formarea unui neolitic pe baze locale.
Aceste comunităţi mezolitice târzii se aflau deja într-un contact, mai mult sau
mai puţin direct, cu o populaţie deja neolitizată şi compactă. Deci, existenţa
protoeneoliticului pe teritoriul României rămâne încă o problemă controversată
a cărei rezolvare depinde de rezultatul unor cercetări viitoare în care accentul
trebuie să cadă mai mult pe aspectul interdisciplinar prin analize polinice,
pedologice şi paleo-faunistice.
Neoliticul timpuriu.
Acest moment cronologic este etapa în care viaţa neolitică de pe teritoriul
României se dezvoltă cu toate atributele sale fundamentale.
Cultivarea plantelor se află pe o treaptă incipientă, ceea ce a determinat
răspândirea primelor comunităţi neolitice pe mari arii geografice, în căutare de
terenuri fertile, în cadrul aşa-numitului sistem al agriculturii nomade. Uneori,
cultivarea terenurilor putea dobândi un caracter ciclic, adică o comunitate
neolitică se muta periodic în mai multe puncte ale unui anumit teritoriu,
revenind la vechile aşezări după un oarecare timp în care se refăcea fertilitatea
solului.
În cadrul acestei răspândiri întreg teritoriul României a fost cuprins în mod
treptat de noul mod de viaţă neolitic, fie prin aşezarea unor comunităţi deja
neolitizate, fie prin aculturaţie prin receptarea modelului neolitic de către
comunităţile epipaleolitice, situate în preajma celor aflate în stadiul neolitic.
Curentul neolitizării s-a difuzat predominant din direcţia sudică spre nord, adică
dinspre spaţiul egeo-balcanic spre Dunăre şi Carpaţi. Amprenta decisivă asupra
noii culturi materiale aparţine curentului sudic, dar şi populaţia mezolitică
atrasă la modul de viaţă neolitic a transmis câte ceva în această sinteză, mai ales
în domeniul uneltelor de silex.
Aşezările se aflau, de regulă, în apropierea apelor şi ocupau suprafeţe destul
de întinse. Caracterul risipit al aşezărilor exclude delimitarea lor prin sisteme de
apărare, demonstrând că în această perioadă populaţia era încă rară, iar
conflictele intercomunitare nu prezentau un pericol real.
74
 Tipurile de locuinţă cele mai frecvente erau cele adâncite şi colibele simple
de suprafaţă, fără podină special amenajată. Pereţii se construiau din pari, cu
împletitură de nuiele, peste care se aplica un strat de lutuială. Aproape
întotdeauna exista o singură încăpere, în care se plasa şi vatra direct pe pământ
sau cu o amenajare sumară la bază (patul vetrei era făcut din pietre, fragmente
ceramice şi lutuială).
Uneltele cioplite de silex prezintă caracteristici de trecere de la fondul
mezolitic la cel neolitic propriu-zis, astfel că microlitele sunt – încă – destul de
numeroase. Topoarele şlefuite sunt mai ales de tip teslă şi se prelucrează din
roci moi (mărnoase), datorită acumulării unei experienţe încă reduse în
domeniul şlefuirii. Spre sfârşitul perioadei apar şi primele încercări de realizare
a topoarelor perforate, datorate unor noi influenţe sudice.
De asemenea, meşteşugul olăritului este încă destul de rudimentar deoarece
arderea vaselor se făcea, de regulă, în gropi deschise, rezultând vase cu miezul
incomplet ars. Categoriile de ceramică mai fină constituie doar excepţii, fiind
rezultatul arderii în cuptoare simple, cu o singură cameră.
Din punct de vedere cultural, cea mai mare parte a teritoriului României, cu
excepţia Dobrogei şi a nord-vestului Transilvaniei, a fost cuprinsă într-o mare
sinteză de origine balcanică.
Complexul cultural Starčevo-Criş. Acesta a primit denumirea după o
localitate din Serbia şi după bazinul hidrografic al Crişurilor, unde s-au făcut
primele descoperiri caracteristice. Cultura face parte din vastul complex
circummediteranean sau cardial – denumit după ceramica decorată cu
impresiuni realizate cu valve de scoici Cardium. Cele mai apropiate analogii le
are cu grupele culturale Starčevo şi Anzabegovo (Iugoslavia), Körös (Ungaria),
Karanovo-Kremikovci (Bulgaria) şi Sesklo (Grecia). Regiunile septentrionale
ale României reprezintă limita nordică de răspândire a acestui complex cultural,
iar spre răsărit cultura Starčevo-Criş se interferează, în bazinul Nistrului, cu
cultura Bugului sudic.
Datele referitoare la aria de răspândire a culturii Starčevo-Criş dovedesc
originea sudică a acesteia, precum şi direcţia ei balcanică de pătrundere pe
teritoriul României. Răspândirea culturii s-a făcut treptat, de-a lungul a patru
faze principale, atât prin mai multe valuri de migraţie a unor comunităţi sudice,
cât şi prin neolitizarea comunităţilor locale atrase la modul de viaţă nou.
Cel mai vechi orizont cronologic şi cultural a fost sesizat îndeosebi prin
descoperirile de la Gura Baciului (Cluj), Ocna Sibiului-Triguri (jud. Sibiu) şi
Cârcea (jud. Dolj), precum şi în alte câteva puncte din jumătatea vestică a ţării
(Oltenia, Banat, Transilvania). Acesta se caracterizează printr-o ceramică de
calitate excepţională asemănătoare orizontului Proto-Sesklo din Grecia, având
un înveliş roşu, puternic lustruit, pe care se picta cu alb, mai ales cu buline în
fazele foarte timpurii, dar şi în reţea de linii, o dată cu sfârşitul fazei I.

75
 În opinia unor cercetători, acest orizont ar forma chiar un grup cultural
aparte, care precede evoluţia culturii Starčevo-Criş propriu-zise. Totuşi, sunt
mai numeroase elementele comune, ceea ce ne fac să considerăm perioada ca
un orizont timpuriu al culturii Starčevo-Criş.
Ulterior, pe măsura cuprinderii unor teritorii tot mai largi, mai ales spre est,
se observă o decădere a tehnicii de prelucrare a ceramicii, mai ales în privinţa
lustrului şi a picturii. Această rudimentarizare dovedeşte că grupurile
epipaleolitice locale care au adoptat modul de viaţă neolitic au avut în vedere
mai multe aspecte utilitare ale ceramicii, lăsând pe plan secundar aspectul
estetic al acesteia. Mai degrabă această pierdere tehnologică aparentă este un
rezultat al evoluţiilor tehnologice particulare noilor surse de materie primă şi
tehnici de ardere folosite în fabricarea ceramicii. Utilizarea vaselor ca
recipiente de la bun început este o realitate indubitabilă. Elementul caracteristic
al ceramicii îl constituie amestecul plevei de cereale în pasta vaselor, arderea
inegală (flecuri) a suprafeţelor exterioare a ceramicii sau cea incompletă a
miezului (decurgând din coacerea vaselor), precum şi decorul cu impresiuni de
unghie şi deget, uneori dispus în şiruri, spic de grâu. În fazele mai târzii,
categoria ceramică fină prezintă şi o frumoasă pictură policromă spiralică (alb,
roşu şi negru), care va apărea din nou, mult mai târziu, în eneoliticul dezvoltat
(culturile Cucuteni-Ariuşd, Petreşti).
Aşezările sunt răsfirate, întinzându-se pe mari suprafeţe, astfel că straturile
de cultură sunt destul de subţiri, iar suprapunerile nivelurilor sunt foarte rare,
ceea ce îngreunează stabilirea fazelor de evoluţie în cadrul culturii Starčevo-
Criş. S-au putut delimita patru faze principale de dezvoltare, cu mai multe sub-
faze şi aspecte locale.
Ca o ilustrare a afirmării tot mai puternice a omului-producător, în fazele
finale ale culturii Starčevo-Criş se realizează pentru prima oară topoarele
perforate şi se trece la exploatarea sistematică a unor bogăţii naturale.
Ilustrative în acest sens sunt descoperirile de la Solca-Slatina Mare (jud.
Suceava), de la Lunca (com. Vânători, jud. Neamţ), Oglinzi (jud. Neamţ) şi în
alte puncte ale zonei salifere a Carpaţilor Orientali, unde s-au găsit centre de
extragere a sării din apa izvoarelor sărate databile încă din această perioadă
(slatine). Prelucrarea saramurii se făcea prin fierbere, în vase de o formă
specială (briquetage), ceea ce permitea transportarea conurilor de sare la
distanţă în vederea comercializării prin troc. În alte părţi, cum ar fi Ocna
Sibiului, extragerea sării se făcea, fără îndoială, din zăcămintele la vedere. O
dată cu trecerea la neolitic, producere sării a devenit o necesitate, folosirea ei
fiind indispensabilă atât pentru mâncarea fiartă, cât şi pentru hrana animalelor
domestice.
Viaţa spirituală a epocii este dovedită de prezenţa unor statuete, idoli de lut –
statuete, a unor reprezentări umane dispuse în relief pe pereţii vaselor, ca şi prin
aşa-numitele altăraşe de cult care sunt mici recipiente aplatizate, cu deschidere
76
foarte largă, plasate pe 3-4 picioruşe, folosite – mai degrabă – pentru luminarea
încăperilor. De asemenea, descoperirea unor ştampile de lut (pintadere), cu
motive incizate, atestă practica tatuajului şi a decorării ţesăturilor. Deosebit de
interesante sunt încercările de realizare a unor pictograme, descoperite în
aşezările de la Ocna Sibiului şi Glăvăneştii Vechi (jud. Iaşi). Ritul funerar
constă din inhumaţia în poziţie chircită, uneori cu depuneri de ofrande. Morţii
erau înhumaţi printre locuinţe, neexistând încă cimitire. Tipul antropologic
prevalent era cel mediteranoid gracil, dovedindu-se şi în acest fel originea
sudică a acestei culturi. Apare sporadic şi tipul protoeuropoid, mai robust, ceea
ce ar dovedi atragerea vechii populaţii locale epipaleolitice în procesul de
neolitizare.
Sfârşitul culturii Starčevo-Criş s-a produs mai întâi în regiunile sudice, ca
urmare a pătrunderii purtătorilor culturii Vinča, iar mai târziu şi în regiunile
nordice, prin penetrarea comunităţilor culturii ceramicii liniare din Europa
centrală.
Neoliticul dezvoltat (5.000-4.250 î.Chr.).
Această etapă este marcată de puternice prefaceri datorită pătrunderii pe
teritoriul ţării noastre a două curente culturale, opuse ca direcţie de venire şi
origine. Primul reprezentă cel de al doilea mare val neolitic sudic,
individualizat prin culturile Vinča, Dudeşti şi, ceva mai târziu, Hamangia. Al
doilea val este central-european şi este reprezentat de cultura ceramicii liniare.
Primul l-a precedat pe al doilea şi chiar a contribuit, în parte, la geneza lui.
De asemenea, culturile celui de al doilea val sudic au coexistat, un timp, cu
fazele târzii ale culturii Starčevo-Criş pe care le-au influenţat în mare măsură.
Drept urmare a acestor importante mişcări de populaţii a rezultat o
fragmentare şi instabilitate a ariilor culturale care se întrepătrund adeseori. Din
aceste întrepătrunderi vor rezulta, la sfârşitul perioadei, culturile eneoliticului
timpuriu, cu un puternic caracter de originalitate.
Cultura Vinča. Această cultură este numită astfel după localitatea eponimă
de lângă Belgrad, unde a fost cercetat, încă din primele decenii ale secolului
XX, un mare tell, cu o stratigrafie complexă. Cultura cuprinde o mare parte a
fostei Iugoslavii, zonele sud-vestice ale României şi Transilvania central-sud-
vestică şi pe cele sudice ale Ungariei doar în fazele timpurii, înrudindu-se
îndeaproape cu alte culturi asemănătoare din spaţiul balcano-anatolian. În
Anatolia acest curent cultural, care are la bază orizontul hallafian, era deja
purtătorul civilizaţiei chalcolithice timpurii, astfel că primele piese de aramă.
După unii cercetători acest orizont s-ar putea demonstra şi în România, lipsa
observaţiilor stratigrafice foarte clare a descoperirilor, ca şi tipologia evoluată a
uneltelor descoperite făcându-ne să ne îndoim de acest lucru.
Ajunse la Dunăre, aceste comunităţi dislocă sau asimilează populaţia culturii
Starčevo-Criş târzii (III-IV), determinându-i răspândirea spre nord şi spre est şi
neolitizarea unor noi areale culturale. Existenţa unei stări conflictuale între cele
77
două populaţii se atestă prin apariţia primelor aşezări prevăzute cu şanţuri de
delimitare, atât în mediile culturale Starčevo-Criş târzii, cât şi în cele Vinča
timpurii de la Dunăre (Gornea-Căuniţa de Sus, Liubcova-Orniţa).
Elementul caracteristic al culturii Vinča îl constituie ceramica neagră şi
cenuşie, puternic lustruită, decorată cu pliseuri şi caneluri sau prin efectul
cromatic realizat prin arderea controlată numit blacktoped. Aspectul exterior al
acestei ceramici, lustrul şi canelurile, imită pe cel al vaselor de metal, care
apăruseră deja în această perioadă în Anatolia.
Cultura Vinča cunoaşte patru faze majore de evoluţie (A-D), fiecare cu mai
multe sub-faze. După o evoluţie relativ unitară la începutul primei faze (A1),
cultura Vinča s-a fragmentat treptat în mai multe aspecte zonale, ca urmare a
contactelor cu alte fonduri culturale, de origine diferită; în Banat – cultura
Banatului (o dată cu faza A2 a culturii şi evoluând până în faza C1); în vestul
Olteniei – cultura Rast (o dată cu sfârşitul fazei B şi de-a lungul fazei C); în
Transilvania – cultura Turdaş (o dată cu sfârşitul fazei B şi de-a lungul fazei C).
După cum se poate observa, o parte a culturii evoluează în eneoliticul timpuriu,
ca şi culturile ce se nasc din „şocul” Vinča C.
Cultura Banatului. Aspectul cultural derivat cel mai timpuriu din cultura
Vinča s-a născut în regiunile din sud-vestul ţării şi în zonele adiacente acesteia
din Ungaria, ca urmare a absorbirii de către comunităţile Vinča a elementelor
Starčevo-Criş. Cultura Banatului evoluează pe parcursul etapelor Vinča A2-3 şi a
fazei Vinča B, până în faza C1 contribuind la naşterea culturii Tisa din
eneoliticul timpuriu.
O capodoperă a plasticii acestei culturi o reprezintă un vas antropomorf
descoperit la Parţa (jud. Timiş) – descoperire acordată de multe ori sitului
arheologic de la Hodoni, jud. Timiş şi încadrat, în consecinţă, culturii Tisa –,
care redă extrem de sugestiv imaginea unui om cu mâinile duse la gură, imitând
strigătul (Vestitorul, Bocitoarea).
Cultura Dudeşti. Această cultură a primit denumirea după un cartier al
Bucureştiului unde a fost descoperită aşezarea eponimă la începutul anilor '50.
Cultura reprezintă manifestarea celui de-al doilea val sudic în Muntenia şi estul
Olteniei, fiind strâns înrudită cu cultura Vinča.
Arealul său de răspândire s-a extins treptat, de-a lungul celor trei faze de
evoluţie: Malu Roşu, Fundeni şi Cernica (Muntenia). Prima fază este
contemporană cu manifestările târzii ale culturii Starčevo-Criş (IV), iar în
ultima fază, sub presiunea purtătorilor culturii ceramicii liniare, comunităţile
Dudeşti s-au repliat spre vestul ariei lor de răspândire, în Oltenia, unde Marin
Nica a delimitat încă o fază, cea mai târzie, pe baza căreia se va naşte cultura
Vădastra din eneoliticul timpuriu.
Ceramica culturii Dudeşti este lucrată într-o manieră destul de primitivă,
decorată cu pliseuri, caneluri şi benzi incizate cu haşuri în reţea, prezintă clare
analogii cu ceramica unor aşezări din Anatolia, precum şi a unor staţiuni
78
intermediare, aflate pe drumul de venire din Bulgaria, demonstrând originea
anatolo-balcanică a purtătorilor ei.
În unele aşezări ale culturii Dudeşti din jumătatea estică a Munteniei (Sudiţi,
jud. Buzău) s-au descoperit amestecuri evidente de materiale arheologice cu
cultura ceramicii liniare. Se pare că tocmai din acest contact a luat naştere, în
părţile nord-estice ale Munteniei, prima fază a culturii Boian din eneoliticul
timpuriu.
Grupul cultural Ciumeşti-Pişcolt. Grupul cultural Ciumeşti-Pişcolt şi-a
primit denumirea de la două localităţi din judeţul Satu Mare şi ocupă colţul de
nord-vest al României formând un complex unitar cu manifestările timpurii ale
culturii ceramicii liniare din bazinul superior al Tisei (cultura Alföld). Acesta
prezintă multe trăsături comune cu fazele târzii ale culturii Starčevo-Criş, dar
ceramica are un decor caracterizat de linii incizate uşor albiate. Este vorba de o
cultură născută la periferia nordică a marelui complex Starčevo-Criş în fazele
târzii ale acestuia, prin preluarea de către populaţia locală tardenoisiană a
modului de viaţă neolitic prin trăsături proprii, mai ales în decorul ceramicii.
La Pişcolt au fost surprinse toate cele trei faze de evoluţie ale acestui grup
cultural care acoperă cronologic şi o mare parte a neoliticului dezvoltat şi
târziu, când s-a utilizat pentru decorare şi pictarea vaselor cu culoare neagră, în
stil geometric.
Cultura ceramicii liniare este numită astfel după decorul caracteristic,
realizat din linii incizate paralele, dispuse în benzi sau mănunchiuri. Ea
reprezintă primul neolitic ceramic pentru cea mai mare parte a Europei centrale
şi – parţial – apusene. Formată iniţial la limita nord-vestică a complexului
cultural Starčevo-Criş, aceasta s-a răspândit apoi rapid pe vasta zonă de loess
dintre Marea Nordului (Belgia, Olanda) şi Bugul sudic (vestul Ucrainei). Ea a
cunoscut două aspecte zonale mai importante: unul format în zonele situate la
vest de Dunărea mijlocie (Pannonică) şi altul în bazinul Tisei. Al doilea aspect
a avut mai ales o evoluţie locală (s-a răspândit şi în părţile vestice ale ţării
noastre), în timp ce primul aspect s-a extins pe întinderi considerabile ale
Europei.
În a doua mare perioadă de evoluţie, purtătorii primului aspect au ajuns şi în
teritoriile răsăritene ale României, venind din Polonia, pe la nordul Carpaţilor.
Această perioadă mai evoluată este cunoscută şi sub numele de cultura
ceramicii liniare cu capete de note muzicale, după decorul de alveole care
întretaie liniile incizate, dispuse ca un portativ.
În Moldova, raportul cronologic dintre purtătorii culturii ceramicii liniare şi
cei ai culturii Starčevo-Criş a fost precizat prin rezultatele stratigrafice obţinute
la Perieni (Bârlad), în sensul posteriorităţii ceramicii liniare. Este posibil ca
unele influenţe ale perioadei vechi a ceramicii liniare să se fi manifestat deja în
complexele Starčevo-Criş târzii din nordul Moldovei, aşa cum arată
descoperirile de la Suceava şi Săcăreşti (com. Drăgăneşti, jud. Bălţi), aceasta ca
79
o influenţă probabilă a desfăşurării culturii liniare vechi din Bazinul Tisei
nordice.
Purtătorii culturii ceramicii liniare au cuprins, destul de repede (trei faze),
întreg teritoriul Moldovei şi cea mai mare parte a estului Transilvaniei şi
bazinului Mureşului superior, dar înaintarea lor spre sud a fost oprită, în nordul
Munteniei, de comunităţile culturii Dudeşti, iar spre vest, în centrul
Transilvaniei, de comunităţile culturii Vinča şi cele ale complexului cultural
Lumea Nouă-Cheile Turzii. Munţii Apuseni au constituit şi linia de demarcaţie
faţă de grupele ceramicii liniare din câmpia Tisei.
Rapida şi vasta răspândire a culturii ceramicii liniare se explică prin
caracterul extensiv al practicării cultivării plantelor, purtătorii ei fiind în
continuă căutare de terenuri. Pe teritoriul ţării noastre nu se cunosc până în
prezent locuiri de lungă durată, cu case lungi, formate din mai multe camere, ci
doar aşezări cu colibe răzleţe, uneori adâncite (Mihoveni, Suceava) care nu
formează un strat cultural coerent.
Unealta specifică a locuitorilor perioadei este toporul de piatră în formă de
calapod, adică cu o faţă perfect dreaptă şi cu cealaltă puternic bombată, aceasta
fiind o formă mai accentuată a topoarelor de tip teslă din cultura Starčevo-Criş.
Comunităţile culturii ceramicii liniare cu capete de note au jucat un rol activ
în formarea unor culturi ale eneoliticului timpuriu (Boian, Turdaş, Iclod,
Precucuteni), intrând în fenomene de sinteză cu purtătorii culturilor
reprezentative ale celui de-al doilea val sudic (Vinča, Dudeşti). Semnificative
sunt în acest sens descoperirile de la Târpeşti (jud. Neamţ), unde o ceramică
liniară foarte târzie era deja influenţată de elemente ale culturii Boian timpurii,
anunţând naşterea culturii Precucuteni.
Complexul cultural Cluj-Lumea Nouă-Cheile Turzii. Acest complex
cultural a fost denumit astfel după o serie de descoperiri arheologice făcute în
jurul Munţilor Apuseni, îndeosebi în marginea lor estică şi nordică, zonă în care
se pare că s-au retras comunităţile întârziate Starčevo-Criş păstrătoare ale
tradiţiilor de decorare a ceramicii prin pictură. Totuşi, tehnicile picturale ale
complexului amintit sunt diferite, de mai slabă calitate, ceea ce pune sub
semnul îndoielii posibilitatea unei perpetuări a tehnicii picturii de la sfârşitul
culturii Starčevo-Criş până la formarea culturii Petreşti, cum s-a presupus.
Aceste comunităţi au dat naştere unor aspecte locale diferite, în funcţie de
diferitele fonduri culturale cu care au intrat în contact şi s-au amalgamat.
Aceste elemente sunt Vinča B, ceramica liniară veche din bazinul Tisei,
ceramica Bükk şi ceramica liniară decorată cu capete de note muzicale.
Se pare că acest complex cultural a jucat un rol important în formarea unor
culturi din eneoliticul timpuriu din Transilvania (Turdaş, Iclod), ca şi din
câmpia Pannonică (Herpály, Lengyel), care au folosit şi pictura în decorarea
ceramicii.

80
 Eneoliticul timpuriu (4250-3750 î.Chr.)
Caracteristici generale. În această etapă s-au definitivat trăsăturile vieţii
neolitice şi au început să fie utilizate mici obiecte de cupru, provenite probabil
atât pe calea schimburilor cu sudul egeo-balcanic, care se află în plină perioadă
chalcolitică, precum şi printr-un început de prelucrare locală. Se cunosc şi mari
tezaure de obiecte de cupru, precum cel de la Herpály (Ungaria), Gomolava
(Iugoslavia) sau Cărbuna (jud. Tighina), deşi datarea acestuia din urmă
comportă încă discuţii. Apariţia cuprului, deşi în cantităţi insignifiante în
comparaţie cu uneltele de piatră, reprezintă noul element care va cunoaşte o
afirmare mereu sporită în etapele următoare. Pe această bază considerăm că
etapa incipientă de prelucrare a cuprului poate fi deja încadrată într-un eneolitic
timpuriu.
Eneoliticul, ca etapă istorică, nu începe în acelaşi timp pe tot teritoriul
României. Un avans în acest sens cunosc regiunile sudice legate de evoluţia
mai timpurie a chalcolithicului balcano-anatolian, în timp ce regiunile nordice,
legate mai mult de marele complex liniar-ceramic al Europei centrale, au trecut
ceva mai târziu la stadiul eneolitic, sub impulsul culturilor sud-carpatice care au
avut un anumit avans istoric.
În privinţa uneltelor de piatră, în aşezări se întâlneşte un număr sporit de
piese faţă de etapa precedentă. Toporul de formă trapezoidală tinde să-l
înlocuiască treptat pe cel de tip teslă, ca şi varianta acestuia, calapodul. De
asemenea, se răspândeşte tehnica perforării topoarelor din roci dure ceea ce se
poate pune în legătură cu necesitatea creşterii randamentului activităţii de
defrişare în vederea măririi suprafeţelor agricole.
Acum se accentuează folosirea săpăligii din corn de cerb, ceea ce a adus un
progres în cultivarea plantelor. Mai mult, analiza unor oase de bovidee din
cultura Vădastra a permis să se emită ipoteza că aceste animale erau folosite
pentru tracţiune, probabil înjugate, ceea ce ar marca începutul agriculturii
propriu-zise, cu plugul (cu brăzdar de lemn sau de corn de cerb), care se
practica pe terenuri din ce în ce mai vaste. Această schimbare fundamentală în
ramura principală a economiei a antrenat treptat şi o serie de transformări în
structura socială a comunităţilor eneolitice.
Aşezările, deşi nu au părăsit complet locurile întinse şi joase, ocupau totuşi
cu predilecţie poziţii de teren dominante şi adeseori apărate în mod natural. În
sudul ţării încep să se formeze acum aşezările de tip tell. Tot acum au apărut şi
primele aşezări fortificate în adevăratul sens al cuvântului, cu şanţuri adânci şi
largi, dublate de palisade din stâlpi de lemn, ceea ce denotă atât intensificarea
conflictelor intertribale, cât şi un început de delimitare a teritoriului aşezării,
ceea ce poate fi interpretat ca o caracteristică a unei viitoare aşezări urbane. În
asemenea aşezări, delimitate prin elemente de fortificare, locuinţele nu mai sunt
risipite, ci grupate şi ordonate după un anume plan, ceea ce denotă o întărire a
coeziunii dintre membrii ginţii şi acceptarea unei autorităţi supreme.
81
Delimitarea ariei locuite se leagă de ideea constituirii unui spaţiu sacru al
aşezării, care să fie ferit de pătrunderea unor elemente malefice, dezvăluindu-se
şi pe această cale existenţa unor concepţii şi credinţe religioase adânc
înrădăcinate la aceste comunităţi gentilice. De asemenea, se observă o tendinţă
de predominare netă a locuinţelor de suprafaţă în comparaţie cu cele adâncite,
ca semn al sporirii stabilităţii şi bunăstării.
În privinţa ritului funerar, acum apar cimitire (necropole = oraşe ale morţilor)
separate de aşezări, ceea ce indică o delimitare mai clară a concepţiilor despre
viaţă şi moarte. Din eneoliticul timpuriu se cunosc cele mai multe şi mai mari
necropole ale întregii perioade neo-eneolitice. Se remarcă necropola de la
Cernica (circa 370 de morminte), aparţinând fazei Bolintineanu a culturii Boian
şi cea de la Cernavoda (peste 500 de morminte), din cultura Hamangia.
Asemenea mari necropole se explică printr-o substanţială creştere demografică
precum şi prin stabilitatea sporită a comunităţilor gentilice, care folosesc
cimitirele un timp îndelungat. Ca o particularitate a ritualului funerar, pe lângă
obişnuitele morminte cu schelete în poziţie chircită, apar şi numeroase schelete
aşezate pe spate, în poziţie întinsă (Cernica, Cernavoda, Iclod) sau puţin
chircită (Orăştie-Dealul Pemilor, punct X2).
Viaţa spirituală cunoaşte valenţe net superioare faţă de perioada neolitică,
prin apariţia unor construcţii-sanctuar, precum cele de la Parţa (Cultura
Banatului) sau Căscioarele (Cultura Boian), ca şi prin diversificarea
reprezentărilor în plastica antropomorfă prin apariţia a numeroase vase
antropomorfe, statuete feminine, statuete de tip Gânditorul sau Statueta de la
Liubcova. La Parţa, sanctuarul, care a cunoscut două faze de construcţie, era
format din două încăperi, dintre care cea din spate era rezervată ceremoniilor de
cult, sacrificiilor şi depunerilor de ofrande. Bucraniile, care sunt capete de
taurine din lut sau cranii descărnate, descoperite aici denotă practicarea unui
cult al fecundităţii, cu legături în lumea anatoliană (Čatal Hüyük). De
asemenea, erau venerate Soarele şi Luna. Descoperirea unor complexe
asemănătoare şi în Iugoslavia atestă că purtătorii culturii Vinča aveau o viaţă
spirituală complexă, cu un panteon de divinităţi cărora le era consacrat un cult
bine statuat.
Din punctul de vedere al ariilor culturale, în eneoliticul timpuriu nu mai
întâlnim orizonturi extinse pe zone vaste, ci se constată o evidentă
provincializare culturală şi chiar o oarecare instabilitate a ariilor de răspândire,
mai ales în fazele de formare ale unor culturi.
Cultura Rast. În eneoliticul timpuriu (faza Vinča B2/C şi C) comunităţile
Vinča din vestul şi sudul Olteniei, în contact cu cele ale culturii Dudeşti târzii,
vor da naştere aspectului cultural Rast, cu două faze de evoluţie. Aceasta
prezintă legături atât cu cultura Vădastra, cât şi cu cultura Tisa.
Cercetările din staţiunea eponimă (jud. Dolj) au pus în evidenţă o bogată
plastică de lut, cu ornamente spiralo-meandrice. Plastica se remarcă prin
82
deosebita varietatea şi semnificaţia spirituală a statuetelor realizate din lut. Se
remarcă un grup statuar, reprezentând o femeie cu un copil în braţe şi o statuie
cu două capete, legată, probabil, de venerarea cuplului divin.
Cultura Turdaş. În bazinul mijlociu şi – parţial – inferior al Mureşului, în
contact cu grupul cultural Lumea Nouă (?), se va forma cultura Turdaş care
evoluează – în funcţie de stadiul actual al cunoştinţelor – de-a lungul a trei faze.
Şi cultura Turdaş este caracteristică eneoliticului timpuriu şi se naşte la sfârşitul
fazei B2 a culturii Vinča.
Cercetările asupra sitului eponim au fost executate de Zsófia von Torma.
Verificările stratigrafice ale săpăturilor din anul 1875 au fost executate de
Márton Roska în anul 1910. Colecţia baronesei Torma a fost publicată în anul
1942. De atunci, mulţi cercetători români au căutat să afle tainele acestui sit.
Noile cercetări arheologice sistematice au fost începute din anul 1992 de Sabin
Adrian Luca. Săpăturile sunt în curs de publicare. Între timp s-a publicat de
acelaşi autor monografia sitului turdăşan de la Orăştie-Dealul Pemilor unde s-a
descoperit şi prima necropolă a acestei culturi.
Cultura Turdaş a ocupat partea centrală a Transilvaniei, născându-se pe
fondul comunităţilor fazei Vinča B, inclusiv cele ale complexului neolitic
Lumea Nouă-Cheile Turzii-Cluj, la care s-au adăugat puternice influenţe ale
ceramicii liniare, într-un moment corespunzător începutului fazei Vinča C –
când se constată puternice transformări culturale în tot Sud-estul Europei.
Ceramica culturii Turdaş se caracterizează prin folosirea benzilor incizate,
umplute cu puncte, a canelurilor plisate, dar şi a picturii. Ultimul element pare
să fi fost preluat de la comunităţile Starčevo-Criş târzii, care şi-au continuat
evoluţia, în forme noi, la adăpostul Munţilor Apuseni, sub forma complexului
Lumea Nouă-Cheile Turzii-Herpály (?). Purtătorii culturii Turdaş au transmis,
la rândul lor, anumite tehnici şi motive picturale culturii Petreşti din eneoliticul
dezvoltat.
Viaţa spirituală a acestei culturi este deosebit de bogată, materializându-se
printr-o frumoasă plastică antropomorfă (cu trăsături faciale ce indică originea
orientală a populaţiei), precum şi în complexe de cult. De curând s-a publicat
un complex ritual format din trei statuete de la Orăştie.
La Turdaş-Luncă (jud. Hunedoara) s-a descoperit recent o tăbliţă de lut cu
semne incizate. Un alt complex cu mai multe piese de acest fel s-a descoperit în
staţiunea de la Tărtăria (jud. Alba) a furnizat cele mai vechi urme ale unui
presupus sistem de scriere din ţara noastră, iar după unii cercetători chiar din
Europa. Este vorba de un complex arheologic adâncit în care, pe lângă câţiva
idoli de lut ars şi alabastru de origine egeeană, s-au descoperit, în anul 1961, şi
trei tăbliţe de lut cu semne pictografice, dintre care despre cel puţin două s-a
considerat că ar aparţine unei scrieri străvechi. Aproape toţi specialiştii sunt de
acord în a aprecia asemănarea frapantă a acestor semne cu cele din cea mai

83
veche scriere mesopotamiană, cea din faza Ur–Uruk. Din păcate această scriere
mesopotamiană n-a putut fi descifrată până în prezent cu certitudine.
Prin această analogie, descoperirea de la Tărtăria s-ar data în jurul anilor
3.000 î.Chr., după cronologia mesopotamiană joasă, indicând şi locul de pornire
al purtătorilor culturii Vinča. Descoperirea aparţine fazei timpurii a culturii
Vinča din Transilvania. De aceea, descoperirea de la Tărtăria a fost considerată
punct de reper de către adepţii cronologiei scurte sau joase, încercându-se astfel
să se nege orice valoare a datelor radiocarbon care sunt cu mult mai înalte.
Însă, unii cercetători s-au îndoit de apartenenţa acestor tăbliţe la stratul
Turdaş, crezând că groapa ar fi fost săpată mai curând din nivelul culturii
Coţofeni de acolo, deci din eneoliticul final, iar în acest caz, în conformitate cu
datele 14C, plasarea lor în jur de 3.000 î.Chr. ar fi perfect normală.
Ulterior, s-au adus în discuţie şi alte semne pictografice din cadrul culturii
Turdaş, precum cele din staţiunea eponimă sau cele de la Nandru, ca şi alte
posibile dovezi ale unei racordări a culturii Turdaş cu lumea egeeană şi cu cea a
Orientului Apropiat – silueta incizată a unei corăbii pe fundul unui vas de lut,
machete de temple de tip ziggurat, impresiuni ale unor cilindri-sigiliu de tip
mesopotamian. De asemenea, s-a descoperit la Daia Română (jud. Alba) un vas
de lut pe al cărui fund erau incizate semne pictografice. Asemenea conexiuni cu
Orientul Apropiat par a fi comune tuturor culturilor aparţinând fondului vinčian
sau influenţate de acesta (Boian, Precucuteni. Vădastra, Rast) şi din Bulgaria
sau Serbia.
Mai mulţi cercetători străini, luând în discuţie tăbliţele de la Tărtăria, au
arătat că ele nu reprezintă un fenomen izolat, deoarece asemenea semne apar în
număr mare pe vase, fusaiole şi idoli din întreaga arie vinciană. Recent, s-a
emis şi ipoteza, că semnele ce apar în cadrul culturii Vinča n-ar fi de fapt un
sistem de scriere comparabil cu cel din civilizaţia mesopotamiană, ci doar nişte
simple semne cu valoare de simbol, iar în acest caz ar fi vorba de existenţa a
două centre care au folosit asemenea semne în mod independent unul de altul,
chiar în momente diferite. Deci, conform acestei ipoteze, tăbliţele de la
Tărtăria, aparţinând culturii Vinča, se pot data foarte bine în jurul anilor 4.000
î.Chr. şi n-ar mai constitui un argument pentru respingerea datelor radiocarbon.
Cultura Boian. Cultura îşi are staţiunea eponimă pe insula de pe lacul
Boian, din preajma Dunării (Vărăşti, jud. Călăraşi) cercetată în deceniul al
treilea al secolului XX. Aceasta a luat naştere în bazinul Buzăului din contactul
purtătorilor culturii Dudeşti cu cei ai culturii ceramicii liniare, aşa cum
sugerează aspectul cultural descoperit la Sudiţi (jud. Buzău), la care s-au
adăugat şi noi influenţe sudice, manifestate în primul rând prin utilizarea unei
noi tehnici de decorare a ceramicii: excizia.
Cultura Boian este considerată una dintre cele mai reprezentative şi active
culturi de la începutul eneoliticului. Ea a cuprins întreg teritoriul Munteniei, iar
în diferite momente ale evoluţiei sale s-a extins spre Bulgaria (Karanovo IV-V,
84
Mariţa), spre Moldova şi Sud-estul Transilvaniei, în ultimele două zone
contribuind la naşterea culturii Precucuteni, spre Dobrogea, unde a dislocat
parţial, pe linia Dunării, şi a asimilat, comunităţile culturii Hamangia târzii, iar
spre vest s-a interferat mereu, pe linia Oltului, cu purtătorii culturii Vădastra.
În evoluţia sa, cultura Boian a cunoscut cinci faze: Bolintineanu, Giuleşti şi
Vidra, Spanţov şi Tangâru, în care se constată o trecere treptată spre cultura
Gumelniţa, din eneoliticul dezvoltat.
Tipul caracteristic de aşezare îl constituie tellul autentic sau pseudo-tellul.
Iniţial, un grind uşor înălţat faţă de zona înconjurătoare, acesta este supraînălţat
prin depunerea humusului rezultat din descoperirea materiilor organice aduse
de om, dar şi de animale, în incinta locuită.
Ceramica foloseşte o gamă variată de tehnici ornamentale: proeminenţe,
barbotină, incizii, caneluri, excizii, încrustaţii cu alb, iar în final apare şi pictura
crudă, aplicată după arderea vasului, cu roşu sau negru (grafit), care va
cunoaşte maxima utilizare în cultura Gumelniţa. Cultura Boian a răspândit
îndeosebi tehnica exciziei la unele culturi contemporane.
În aşezarea de la Căscioarele (Olteniţa), în stratul corespunzător fazei
Spanţov, s-au descoperit vestigiile unui sanctuar, situat în centrul aşezării.
Pereţii de lut erau pictaţi cu alb şi roşu. În centrul sanctuarului se găseau două
coloane de lut, înalte de 2 m pictate, care nu aveau rolul de a sprijini acoperişul
şi care au fost interpretate ca fiind obiecte de cult. Acestea servesc aşa-
numitului cult al coloanei, atestat în epoca neolitică pe spaţii vaste din Orientul
Apropiat, simbolizând legătura între cele două elemente fundamentale ale
lumii: pământul şi cerul.
Ca rit funerar, se utilizează inhumaţia, în diferite variante. Se evidenţiază
marea necropolă de la Cernica, din prima fază a culturii Boian, cu schelete
întinse pe spate. Analiza orientării decedaţilor a relevat că înmormântările se
efectuau la răsăritul soarelui. Se remarcă unele morminte în care cei decedaţi au
fost depuşi cu faţa în jos şi strâns legaţi – împachetaţi –, ritual interpretat de
descoperitor ca fiind în legătură cu teama de cadavrul viu, probabil în cazurile
în care era vorba despre şamani, care ar fi putut, în calitate de strigoi, să
influenţeze pe cei vii, datorită credinţei că asemenea personaje erau înzestrate
cu puteri deosebite şi după moarte. În fazele următoare se impune din nou
vechiul ritual al depunerii în poziţie chircită a morţilor. Studiile antropologice
au indicat o puternică prezenţă mediteraneană.
Cultura Hamangia. Staţiunea eponimă culturii se află pe teritoriul satului
Baia, jud. Tulcea şi reprezintă până în prezent prima manifestare atestată a
vieţii neolitice pe teritoriul Dobrogei. Deşi face parte tot din marele complex
neolitic circummediteranean cu ceramică de tip cardial ea reprezintă o etapă
cronologică mai evoluată decât cultura Starčevo-Criş. Cauzele acestei întârzieri
a începutului vieţii neolitice în Dobrogea nu au fost încă elucidate satisfăcător,
emiţându-se mai multe ipoteze, cea mai plauzibilă fiind cea care consideră că,
85
datorită unei transgresiuni marine, nivelul apelor a fost mult mai ridicat între
Dunăre şi Mare, neoferind condiţii propice aşezării comunităţilor agricole.
Descoperitorul acestei culturi crede că purtătorii ei ar fi venit pe mare,
dinspre Asia Mică, cu bărci monoxile, dar nu poate fi exclusă nici răspândirea
pe uscat, de-a lungul litoralului vestic al Mării Negre, deoarece aşezări de acest
tip se găsesc în estul Bulgariei şi sud-vestul Basarabiei.
Iniţial, s-a propus un moment cronologic foarte timpuriu pentru începutul
acestei culturi – adică, o paralelizare cu Starčevo-Criş –, dar, ulterior, s-a
dovedit că fazele Hamangiei se paralelizează, în mare, cu cele ale culturii
Boian. Totuşi, cercetările mai noi, întreprinse la Medgidia şi la Durankulak – în
nord-estul Bulgariei, chiar lângă graniţa cu România, aproape de Vama Veche
–, au pus în evidenţă un nivel mai timpuriu al culturii Hamangia, care se poate
paraleliza cu fazele II-III ale culturii Dudeşti şi cu cultura ceramicii liniare din
Moldova. În felul acesta este posibil ca purtătorii culturii Hamangia să fi avut şi
ei un rol în geneza culturii Boian, alături de cei ai culturii Dudeşti şi ai
ceramicii liniare. După această faza timpurie (Medgidia) urmează alte două
faze cu o existenţă îndelungată: Goloviţa şi Ceamurlia având, la rândul lor, mai
multe etape de evoluţie. Ultimele manifestări ale acestei culturi se limitează la
zona litoralului (faza Mangalia), fiind contemporane cu comunităţile perioadei
de tranziţie de la Boian la Gumelniţa, care se răspândeşte dincolo de Dunăre.
Nu se cunosc aşezări fortificate, locuirile fiind situate, de regulă, pe terasele
joase ale apelor. Locuinţele sunt mai ales adâncite şi – arareori – colibe de
suprafaţă, distanţate unele de altele. La început aşezările nu erau de prea lungă
durată, probabil pentru că modul de viaţă al epocii se baza mai mult pe
vânătoare şi pescuit. Spre sfârşitul evoluţiei, rolul cultivării plantelor a crescut
considerabil, astfel că s-a mărit şi stabilitatea aşezărilor.
Utilajul litic nu era prea evoluat, păstrând chiar şi tradiţii epipaleolitice, sub
forma microlitismului. Dar, în fazele evoluate, s-au găsit şi obiecte de aramă,
ceea ce subliniază caracterul eneolitic al acestei culturi, cel puţin spre sfârşitul
evoluţiei sale.
Ceramica, decorată mai ales cu motive punctiforme imprimate, încrustate cu
alb, şi – în special – plastica, sunt produsele cele mai reuşite ale acestei culturi,
indicând originea ei anatoliano-egeană. Se remarcă vasele şi statuetele de
marmură. Capodopera de valoare universală realizată de purtătorii acestei
culturi o reprezintă celebra statuetă Gânditorul, descoperită într-un mormânt de
la Cernavoda, împreună cu o statuetă de femeie în poziţie şezând, de repaos.
Imitaţii ale acestui tip de statuetă se cunosc şi în cultura contemporană
Precucuteni, ca şi în aspectul cultural Aldeni–Stoicani–Bolgrad.
Ca rit de înmormântare se practică inhumaţia în poziţie întinsă pe spate, cel
mai reprezentativ cimitir fiind cel de la Cernavoda cu peste 500 morminte
având cel puţin trei etape de utilizare. Lângă decedaţi se depuneau destul de
numeroase ofrande, remarcându-se brăţările prelucrate din marmură sau scoici
86
spondylus precum şi pandantivele din colţi de mistreţ. În afară de
înmormântările obişnuite, apar şi unele practici rituale neobişnuite, precum
depunerea craniilor în grămezi sau lipsa maxilarului inferior la unii decedaţi,
care amintesc de cutume epipaleolitice, întâlnite şi în Anatolia. Analiza
antropologică a dovedit existenţa unei populaţii eterogene, ceea ce se reflectă şi
în aspectul de sinteză al culturii Hamangia.
În eneoliticul dezvoltat aria culturii Hamangia a fost cuprinsă de purtătorii
culturii Gumelniţa, dar menţinerea tradiţiilor locale a făcut ca aici – în
Dobrogea – să se formeze o variantă a vastului complex gumelniţean.
Cultura Vădastra. Aşezarea eponimă aflată în judeţul Olt a fost cercetată
încă din anul 1870 de Cezar Bolliac. Ca şi cultura Boian, aceasta a luat naştere
tot pe fondul cultural Dudeşti, dar în partea de est a Olteniei şi în nord-vestul
Bulgariei.
Aşezările culturii Vădastra erau adeseori înconjurate cu şanţ de apărare. În
faza iniţială, locuinţele erau mai ales adâncite, dar în final se construiau doar de
suprafaţă.
Intensele cercetări întreprinse în staţiunea eponimă au relevat printre altele
utilizarea bovideelor pentru tracţiune, probabil pentru prelucrarea pământului
cu un fel de plug primitiv, cu brăzdar din corn de cerb sau din lemn.
Ceramica culturii Vădastra se remarcă prin bogăţia de forme şi decoruri. În
ornamentare se foloseşte incizia, excizia, pliseurile şi încrustaţia cu alb şi roşu,
realizându-se motive spiralo-meandrice sau geometrice.
Plastica de lut continuă tradiţia Vinča şi este relativ bogată. S-a descoperit şi
un vas pe care este reprezentată o mască umană, ca în spaţiul egeean,
demonstrând afinităţile sudice din cadrul acestei culturi.
Evoluţia culturii Vădastra a fost paralelă cu cea a culturii Boian, îndeosebi
cele de la Fărcaşele. În perioada trecerii de la Boian la Gumelniţa se constată
chiar o puternică întrepătrundere între zonele de la est şi vest de Olt. Totuşi,
cultura Vădastra şi-a păstrat individualitatea, astfel că şi în eneoliticul dezvoltat
s-a format în spaţiul din dreapta Oltului o cultură aparte (Sălcuţa) faţă de cea
din Muntenia (Gumelniţa).
Cultura Tisa I. Această cultură eneolitică s-a dezvoltat în bazinul mijlociu şi
superior al Tisei, iar spre răsărit s-a extins pe văile afluenţilor săi şi pe teritoriul
României (Crişana, Banatul nordic).
Cultura Tisa a luat naştere pe fondul grupelor culturii ceramicii liniare târzii
din Câmpia Tisei peste care s-au grefat puternice influenţe vinciene târzii din
nordul Banatului.
Aşezările acestei culturi se găsesc pe grindurile din luncile inundabile ale
bazinului Tisei, formând uneori telluri. Locuinţele erau mai ales de suprafaţă.
În funcţie de mediul natural aflat în câmpia mlăştinoasă a Tisei, pescuitul juca
un rol important în viaţa acestor comunităţi.

87
 Elementul cel mai caracteristic al acestei culturi îl reprezintă decorul incizat
meandric, împletit în aşa-numitul stil textil. Apare şi pictura, preluată de la
grupele neolitice târzii ale complexului cultural din zona Munţilor Apuseni.
Cultura Tisa se remarcă şi prin cupele cu picior-suport înalt, ca şi prin vasele
rectangulare, preluate apoi şi de alte culturi neolitice sau preluate de la cultura
Turdaş.
Grupul Iclod. Grupul, înrudit cu cultura Turdaş, este numit astfel după o
localitate din judeţul Cluj situată pe malul Someşului. El reprezintă un aspect
cultural dezvoltat în bazinul mijlociu al Someşului, la nord de aria culturii
Turdaş. Acesta a cunoscut trei faze de evoluţie. Începuturile sale sunt
contemporane, în esenţă, cu fazele târzii ale complexului Lumea Nouă-Cheile
Turzii-Cluj, având puternice legături cu culturile Turdaş şi Tisa. Se poate spune
chiar că este vorba de o variantă nordică a culturii Turdaş. În faza finală grupul
Iclod a întreţinut legături şi cu culturile Petreşti şi Precucuteni. Drept urmare,
ceramica prezintă atât decor incizat, cât şi pictură.
Aşa cum au arătat cercetările din staţiunea eponimă aşezările erau fortificate
cu şanţuri şi palisade, iar în preajma lor se găseau necropole, cu schelete întinse
pe spate. Spre sfârşitul acestor necropole apar şi scheletele chircite.
Grupul Suplac. Acest grup cultural a fost definit în anii '80, prin cercetările
întreprinse la Suplacu de Barcău, Vărzari şi în alte staţiunii din nordul judeţului
Bihor. Descoperiri de acest tip au fost semnalate şi pe teritoriul judeţului Satu
Mare.
Acest grup reprezintă un aspect de tranziţie între grupul Iclod şi cultura Tisa,
îmbinând elemente din ambele arii culturale, dar prezentând şi aspecte
originale. Astfel, în ceea ce priveşte meşteşugurile, se remarcă o specializare în
realizarea uneltelor de piatră şlefuită, stăpânindu-se inclusiv tehnica lor de
perforare. Producţia acestor piese depăşea cu mult necesităţile interne, fiind
destinată, uneori, schimburilor intercomunitare.
Două elemente individualizează acest grup cultural în eneoliticul timpuriu
din nord-vestul României. În primul rând, o parte importantă a ceramicii este
decorată cu pictură neagră bituminoasă – uneori folosindu-se şi culoarea roşie –
pe o angobă negricioasă sau alb-gălbuie, realizându-se atât frumoase motive
spiralo-meandrice, cât şi motive liniare. Pictura acestui grup derivă din cea a
aspectelor culturale care evoluează în jurul Munţilor Apuseni, în neolitic,
inclusiv cultura Pişcolt.
În al doilea rând, în perimetrul aşezărilor de tip Suplac apar morminte izolate
de incineraţie, atât în urnă, cât şi direct în groapă, rit funerar care va fi folosit
apoi în necropolele culturii Tiszapolgár. De altfel, se pare că grupul Suplac a
jucat un oarecare rol în trecerea de la cultura Tisa la cea de tip Tiszapolgár.
Cultura Precucuteni. Această cultură deschide evoluţia celui mai important
complex cultural neo-eneolitic din ţara noastră, Cucuteni-Ariuşd, căruia îi
corespunde în vestul Ucrainei aspectul Tripolije. Numele i-a fost dat în anul
88
1936, pe baza descoperirilor de la Izvoare (jud. Neamţ), unde a sesizat legătura
organică existentă între materialele acestei culturi (Izvoarele I2) şi cele ale
culturii Cucuteni incipiente (Izvoare II1), care se suprapuneau.
Pe baza cercetărilor ulterioare, de la Traian-Dealul Viei, geneza culturii
Precucuteni a fost explicată prin perpetuarea fondului liniar-ceramic cu capete
de note, peste care s-au grefat aporturi masive din partea comunităţilor fazei
Giuleşti a culturii Boian. În fazele ulterioare, unele influenţe au venit şi din
partea culturii Vinča, precum şi a culturii Hamangia, vizibile mai ales în
plastică, aşa cum dovedesc statuetele de tip Gânditorul, descoperite la Târpeşti
(jud. Neamţ), ca şi la Vulcăneşti (jud. Cahul), ultima în aria aspectului cultural
Stoicani–Bolgrad.
Evoluţia acestei culturi are loc de-a lungul a trei faze principale, cu mai
multe subetape. În prima fază, în aşezarea cea mai bine cercetată, la Traian-
Dealul Viei (jud. Neamţ), pe lângă multă ceramica de tradiţie liniară, circa o
treime din aceasta indică prezenţa clară a purtătorilor culturii Boian. De aceea,
unii cercetători, au înclinat să considere această fază drept o simplă extindere a
culturii Boian în Moldova. De fapt, aşa cum au demonstrat descoperitorii
acestei staţiuni, aici avem de-a face cu zorii noii culturi, Precucuteni. Această
primă fază a fost atestată şi în sud-estul Transilvaniei (Ereszteghin), aceasta
formându-se, deci, de o parte şi de alta a grupelor sudică şi centrală ale
Carpaţilor Orientali.
În faza a doua s-a conturat mai clar caracterul original al culturii Precucuteni,
care s-a extins acum şi peste jumătatea nordică a Moldovei, iar spre est până
aproape de Nistru. Aşezările tipice ale acestei faze au fost descoperite la
Izvoare-stratul I1, Larga Jijia (jud. Iaşi) şi Floreşti (lângă Bălţi).
În faza a treia (care a avut durata cea mai lungă, cu mai multe subetape)
cultura Precucuteni a cuprins şi spaţiul de silvostepă de la est de Nistru, până
aproape de Nipru. Cercetătorii din fosta Uniune Sovietică au denumit aspectul
local din această zonă Tripolije A. Spre sud s-au întreţinut legături reciproce cu
comunităţile culturii Hamangia şi cele ale perioadei de trecere de la cultura
Boian la Gumelniţa şi de la începutul Gumelniţei (A1), astfel că mai multe
fragmente ceramice precucuteniene s-au găsit în aşezările acestor culturi
sudice, existând şi importuri în sensul invers. Mai mult chiar, puternica
interferenţă a celor două zone a dat naştere, în nord-estul Munteniei şi sudul
Moldovei, unui aspect cultural (Aldeni–Stoicani–Bolgrad), care îşi va continua
evoluţia şi la începutul culturii Cucuteni. Prin intermediul acestui aspect s-au
produs schimburile culturale între Moldova şi Muntenia. Se remarcă în acest
sens, recenta descoperire în aşezarea de la Isaiia (jud. Iaşi) a unui vas de tip
askos şi a unei tăbliţe de lut, împodobită cu semne simbolice incizate, ambele
cu evidente analogii în mediul balcano-egeean. Alte complexe de cult au fost
descoperite în aşezările de la Poduri (Soborul Zeiţelor) şi, foarte recent, la
Târgu-Frumos (un mic altar pictat şi o groapă rituală).
89
 Ca urmare a unor influenţe venite din partea culturii Petreşti, din centrul
Transilvaniei, ca şi din partea culturii Boian finală, ceramica fazei Precucuteni
III a început să folosească elemente de pictură cu roşu şi alb, dar şi cu grafit
negru, atât înainte cât şi după arderea vaselor. De altfel, treptat, motivele
spiralo-meandrice, tipice culturii Precucuteni, realizate prin metoda incizării,
vor începe să fie trasate cu ajutorul picturii, făcându-se trecerea spre cultura
Cucuteni propriu-zisă.
Aşezările au fost delimitate încă din prima fază cu şanţuri, ceea ce dovedeşte
caracterul deja eneolitic al acestei culturi. Locuinţele sunt, de regulă, de
suprafaţă, dar se întâlnesc, sporadic, şi locuinţe parţial adâncite. Spre sfârşitul
evoluţiei, pe lângă casele fără o amenajare specială a podelei, apar (Tg.
Frumos) şi primele locuinţe de mari dimensiuni cu platforme masive de lut,
construite pe bârne despicate, ca şi cuptoare mari, cu vatra amenajată în acelaşi
mod. Acest procedeu constructiv va cunoaşte maxima sa dezvoltare în cultura
Cucuteni.
Uneltele sunt, de cele mai multe ori, de piatră, dar apar şi mici ustensile –
ace, împungătoare, cuţitaşe –, ca şi podoabe – mărgele, pandantive – din aramă.
Topoarele şlefuite sunt prelucrate, uneori în roci dure, iar în mai multe cazuri
sunt perforate. De remarcat că aproximativ 5% din totalul pieselor obţinute prin
cioplire folosesc ca materie primă aşa-numitul silex de platformă prebalcanică
de culoare galben mat, adus de la Dunăre, pe calea schimburilor, ceea ce
dovedeşte că purtătorii culturii Precucuteni au continuat să întreţină legături
permanente cu regiunile de origine, de unde s-au răspândit spre nord. Evident,
predomină silexul de Prut, cenuşiu-negricios, care este o materie primă locală.
Eneoliticul dezvoltat (3.750-2.500 î.Chr.).
Caracteristici generale. În această etapă populaţia de pe teritoriul României
a fost foarte aproape de trecerea spre un stadiu înalt de civilizaţie, în consens cu
evoluţia din bazinul răsăritean al Mării Mediterane. Dar, poziţia periferică faţă
de Orientul Apropiat, ca şi atacurile unor populaţii răsăritene vecine, mai
înapoiate din punct de vedere al dezvoltării economice şi sociale au determinat,
în cele din urmă, o încetinire a ritmului evoluţiei în zona carpatică.
Toate ramurile economiei neolitice au cunoscut acum o puternică înflorire.
Marele număr de oase de animale domestice din aşezări, numeroasele râşnite
primitive, cantităţile considerabile de boabe carbonizate descoperite în unele
aşezări, piesele componente de seceră, brăzdarele din corn pentru plug,
amestecul masiv de pleavă în lutuiala locuinţelor, sunt dovezi indubitabile
despre amploarea şi perfecţionarea pe care o cunosc cultivarea plantelor şi
creşterea animalelor.
Datorită strânselor contacte cu sudul, îndeosebi cu bazinul egeean, care
trecuse deja spre epoca bronzului, în spaţiul carpato-dunărean apar acum
numeroase obiecte de cupru şi chiar de bronz – realizat prin metoda mai veche
a aliajului natural de aramă şi arseniu –, printre care şi unelte mari, topoare. De
90
aceea, unii cercetători consideră că de abia din această etapă s-ar putea vorbi de
un adevărat eneolitic carpato-dunărean, mai ales că producerea pieselor mari
presupune şi folosirea procedeelor de turnare a metalului în tipare. Evoluţia
metalurgiei se vădeşte şi prin apariţia primelor podoabe de aur (Gumelniţa,
Sălcuţa, Ariuşd, Cucuteni, Bodrogkeresztúr), ceea ce denotă şi o ierarhizare
socială mai bine conturată. Producerea ceramicii a atins un nivel tehnologic
înalt, folosindu-se acum, pe scară largă, cuptoarele închise, cu reverberaţie, cu
ardere indirectă, dirijată. Aceste cuptoare aveau camere diferite pentru foc şi
pentru coacerea vaselor, între ele aflându-se un grătar cu perforaţii, care
permitea trecerea dirijată a căldurii. Această inovaţie tehnologică asigura o
ardere omogenă a pastei, dând vaselor o deosebită trăinicie. Procedeele mai
complicate de producere a ceramicii au impus şi apariţia specializării unor
membri ai societăţii în practicarea acestui meşteşug. Calitatea superioară a
ceramicii a permis producerea unei categorii pictate, de o înaltă valoare
artistică, ceea ce conferă eneoliticului României o valoare universală.
Dintre alte meşteşuguri o mare dezvoltare au luat-o torsul şi ţesutul, datorită
sporirii cantităţii de lână şi de fibre vegetale. Amploarea acestor îndeletniciri
este dovedită de marele număr de fusaiole şi greutăţi de lut ars pentru războiul
vertical de ţesut, descoperite în toate complexele eneoliticului dezvoltat. De
asemenea, s-au descoperit ace de os sau cupru, folosite la împletitul şi cusutul
hainelor.
Ca urmare a progreselor realizate în producerea mijloacelor de subzistenţă,
asistăm la un remarcabil spor de populaţie, dovedit de creşterea densităţii
aşezărilor şi a numărului de locuinţe în cadrul aşezărilor. Sporul demografic
conduce şi la o relativă suprapopulare, ceea ce a generat, printre altele, conflicte
intertribale, având drept efect fortificarea majorităţii aşezărilor, cu şanţuri,
palisade, iar, uneori, şi cu valuri de pământ.
În cadrul aşezărilor locuinţele erau dispuse după un anume plan, în grupuri,
cerc sau şiruri, existând, de regulă, un spaţiu central liber, rezervat unor
activităţi comune ale membrilor ginţii. S-au generalizat locuinţele de suprafaţă,
în general destul de spaţioase, unele chiar cu etaj şi cu platforme masive de lut,
construite pe trunchiuri de lemn despicate. În interiorul locuinţelor se aflau una
sau mai multe vetre, uneori chiar şi cuptoare semicalotă, folosite fie pentru
nevoile gospodăriei, fie în scopuri de cult, în jurul acestora se desfăşura
majoritatea activităţilor casei, fapt dovedit de găsirea unui bogat inventar în
aceste zone.
Pe plan spiritual, se remarcă bogata plastică antropomorfă şi zoomorfă,
legată de cultul fertilităţii şi fecundităţii. În cadrul plasticii antropomorfe, pe
lângă tradiţionalele statuete feminine se modelează din ce în ce mai mult şi
statuetele masculine, precum şi simboluri ale perechii divine, ca semn al
întăririi familiei patriarhale. De asemenea, divinităţilor neolitice continuă să li
se dedice locuri speciale de cult, chiar sanctuare. Înmormântările sunt practicate
91
mai ales în cadrul necropolelor şi, mai rar, continuă cele din cadrul aşezărilor.
Ritul funerar dominant este cel al inhumaţiei, dar apare şi incineraţia, în zonele
vestice, legate de bazinul Dunării Mijlocii (Tiszapolgár, Suplac). În cadrul
necropolelor se sesizează adesea importante deosebiri de ritual, mai ales în
privinţa componenţei şi bogăţiei inventarului. Acest început de ierarhizare
socială este confirmat şi de apariţia unor sceptre de piatră, ce reprezintă un
simbol al puterii, reprezentând capete stilizate de animale – îndeosebi cai –, dar
şi măciuci cvadrilobate la grupul Decea Mureşului. Uneori, asemenea sceptre
sunt depuse chiar în mormintele unei populaţii de origine răsăriteană, precum la
Casimcea (Dobrogea), la Suvorovo (Basarabia) sau Decea Mureşului (jud.
Alba).
Ca urmare a stabilităţii sporite a vieţii comunităţilor eneoliticului dezvoltat s-
au format – la început – arii culturale vaste, cu caracteristici distincte,
continuând, în cea mai mare parte, evoluţia din eneoliticul timpuriu, în cadrul
unor complexe culturale unitare din punct de vedere al evoluţiei: Boian-
Gumelniţa, Vădastra-Sălcuţa, Precucuteni-Cucuteni, Turdaş-Petreşti, Tisa-
Tiszapolgár-Bodrogkeresztúr. Totuşi, spre sfârşitul perioadei, se constată
puternice afluenţe de populaţii din afara spaţiului carpato-dunărean, în special
din est în grupul Suvorovo, cultura Cernavoda I sau grupul Decea Mureşului,
ceea ce a condus, în final, la transformarea treptată a vechilor civilizaţii neo-
eneolitice în civilizaţii ale epocii bronzului.
Cultura Gumelniţa. Această cultură este numită astfel după o aşezare-tell
din apropiere de Olteniţa, cercetată încă din anul 1924. Ea a apărut pe fondul
anterior al culturii Boian. Aria sa de răspândire a cuprins Muntenia, Dobrogea,
o mare parte a Bulgariei în cultura Karanovo VI-Kodjadermen-Varna şi Nord-
estul Greciei, până la Marea Egee prin aspectul cultural Dikili Tash), precum şi
sudul Moldovei. În ultima zonă, interferenţele cu complexul Precucuteni III-
Cucuteni A au fost atât de puternice, încât s-a ajuns la formarea unui aspect
aparte, Aldeni-Stoicani-Bolgrad, întins din Subcarpaţii de Curbură până la
bazinul Nistrului, cu aşezări eponime în judeţele Buzău, Galaţi şi în sudul
Basarabiei, în cadrul căreia elementele gumelniţene şi cucuteniene se aflau într-
un oarecare echilibru, totuşi cu predominarea celor dintâi. O altă zonă de
interferenţă a fost sesizată la limita vestică, unde apar puternice întrepătrunderi
cu cultura Sălcuţa, de o parte şi de alta a Oltului, constatându-se chiar stabilirea
unor comunităţi Gumelniţa până la Jiu.
De la fondul anterior, Boian, a fost preluat şi tipul de aşezare-tell, în multe
cazuri existând o continuitate de locuire între cele două culturi, pe acelaşi loc.
Majoritatea tellurilor sunt situate în preajma Dunării sau lângă afluenţii
acesteia: Gumelniţa, Sultana, Căscioarele, Glina, Andolina, Atmageaua
Tătărască, Olteniţa, Chirnogi, Borduşani, Hârşova, Tangâru, Calomfireşti şi
Teiu. Locuinţele culturii Gumelniţa erau construite adeseori cu platforme
masive de lut, de formă rectangulară, uneori şi cu pridvor (megaron), ceea ce
92
evidenţiază o certă influenţă egeo-anatoliană. Modelele de lut ale unor case
arată ca acestea aveau acoperişul în două ape, iar, uneori, şi un fronton
ornamental.
Se remarcă bogăţia uneltelor de silex – îndeosebi topoare masive şi lame de
silex de mari dimensiuni –, vorbindu-se chiar de o renaştere a prelucrării acestei
materii prime. Se înmulţesc obiectele de cupru, care apăruseră sporadic în
această zonă încă din vremea culturilor Boian şi Hamangia. O răspândire destul
de semnificativă cunosc şi podoabele de aur, remarcându-se tezaurul de la
Sultana, cu pandantive antropomorfe stilizate.
Vasele ceramice sunt, în general, de mari dimensiuni. Elementul specific al
ceramicii îl constituie pictura cu grafit, dar, uneori, se întrebuinţează şi pictura
crudă, după ardere, mai ales cu roşu. În afară de pictură, se mai utilizează
incizii, barbotină, proeminenţele şi impresiunile semilunare. Viaţa spirituală
este reprezentată printr-o plastică deosebit de bogată, cu realizări artistice ce
depăşesc clar stereotipia produselor de serie. Se remarcă îndeosebi vasele
tratate în manieră antropomorfă şi zoomorfă sau statuetele prelucrate din os. De
asemenea, se pare că în aria culturii Gumelniţa au fost create două forme de vas
(askos = vas burduf, sub formă de raţă; rhyton = vas sub forma unui corn), care
vor cunoaşte o largă şi lungă utilizare în tot spaţiul egeo-anatolian în perioada
următoare.
Dintre descoperirile făcute în aria culturii Gumelniţa, două se remarcă în
mod deosebit, furnizându-ne indicii clare despre apropierea purtătorilor acestei
culturi de un stadiu elevat de civilizaţie. Astfel, la Căscioarele (Olteniţa), în
stratul gumelniţean care suprapune complexul de cult cu coloane pictate din
faza Boian-Spanţov a fost descoperită macheta de lut a unui templu de
inspiraţie mesopotamiană.
Apoi, la Varna, în aria bulgară a culturii gumelniţene, a fost descoperită o
mare necropolă de inhumaţie, prin bogăţia pieselor depuse ca ofrandă, ca şi prin
complexitatea riturilor funerare. Numeroase morminte conţineau vase pictate cu
grafit auriu, podoabe de aur, iar în câteva cazuri topoare de cupru cu cozi din
ţeavă de aur. S-au găsit şi morminte cenotafe (false), conţinând, pe lângă
ofrande, măştile de lut ale defuncţilor. În asemenea cazuri avem de-a face cu
personaje de vază ale comunităţii, care muriseră departe de aşezare, iar cei
apropiaţi le-au cinstit memoria printr-o înmormântare simbolică. Obiceiul
punerii măştilor funerare va deveni frecvent în epoca bronzului, mai ales în
civilizaţia miceniană. Între morminte existau deosebiri notabile de inventar,
ceea ce indica desigur poziţii sociale diferite. Astfel, un mormânt avea 990
obiecte de aur, cu o greutate de 1.516 g. În total, în mormintele găsite până în
anul 1978 se descoperiseră peste 2.000 piese de aur, reprezentând 28 de tipuri,
cu greutate de cca. 5.500 g.

93
 Aceste descoperiri obligă la reconsiderarea globală a concepţiilor despre
structura socială şi spirituală a purtătorilor culturii Gumelniţa, în sensul
acceptării existenţei unei societăţi elevate, de tip ierarhizat.
Cultura Gumelniţa a parcurs două faze mari de evoluţie (A, B), fiecare cu
mai multe etape şi cu variante regionale. În faza finală, spaţiul culturii
Gumelniţa s-a restrâns, datorită penetraţiei dinspre stepele nord-pontice, a unei
populaţii pastorale, sesizată mai întâi prin mormintele de tip Suvorovo, din
sudul Basarabiei, care, printr-o sinteză cu populaţia locală gumelniţeană, a pus
bazele culturii Cernavoda I, în Dobrogea şi în valea Dunării muntene. În acelaşi
timp, în nord-vestul Munteniei, pe actualele teritorii ale judeţelor Buzău şi
Prahova, s-au constatat pătrunderi ale purtătorilor culturii Cucuteni din etapele
finale, numitul aspect Monteoru, în care se amestecau şi elemente gumelniţene
târzii şi Cernavoda I.
În urma acestor pătrunderi se produc unele fenomene de sinteză care anunţă
începutul perioadei de tranziţie spre epoca bronzului. Ultimele comunităţi
gumelniţene, în subfaza B2 s-au retras spre nord, în zona de dealuri şi în
Subcarpaţi, unde au dat naştere unui aspect cultural aparte, Brăteşti (jud.
Dâmboviţa).
Cultura Sălcuţa. Cultura cu acest nume a fost numită după staţiunea
eponimă, din apropiere de Pleniţa (jud. Dolj), unde s-au întreprins cercetări
între anii 1916 şi 1920, cercetări bazate pe metoda ştiinţifică a stratigrafiei,
continuate în anii '50.
Cultura Sălcuţa face parte dintr-un complex cultural mai larg, împreună cu
aspectele Krivodol (Bulgaria) şi Bubanj, de pe valea Moravei, din Serbia. Spre
vest ocupă şi o parte din Banat, în bazinul râului Cerna, venind în contact cu
fondul Vinča târziu (D) şi cu purtătorii culturilor Tiszapolgár şi
Bodrogkeresztúr, originare din bazinul Tisei. Aspectul general al culturii
Sălcuţa este asemănător cu cel al culturii Gumelniţa, fapt care a favorizat
puternica lor întrepătrundere în zona Oltului. Ceea ce conferă totuşi
individualitate complexului Sălcuţa-Krivodol-Bubanj este fondul vincian mai
puternic din structura sa, precum şi puternicele influenţe receptate din partea
bronzului timpuriu macedonean şi a culturii helladice din epoca bronzului din
Grecia.
Aşezările acestei culturi sunt întărite, aşa cum este chiar şi cazul staţiunii
eponime, fortificată cu şanţ şi val de apărare.
Ornamentarea ceramicii se face atât prin pictură cu grafit, cât şi prin incizie
şi încrustaţie cu alb şi roşu, ca şi prin aplicarea picturii crude, după ardere. Un
rol important joacă şi canelurile, de tradiţie vinciană.
Evoluţia culturii Sălcuţa cunoaşte patru faze principale (I-IV). Ultima fază
(Sălcuţa IV) prezintă transformări atât de profunde, în urma contactului cu
elementele stepice răsăritene, prezente mai ales datorită extinderii, de-a lungul
Dunării, a purtătorilor culturii Cernavoda I, dar şi prin penetraţia dinspre vest a
94
comunităţilor Bodrogkeresztúr, încât poate fi considerată chiar ca premisă a
unei noi culturi, Coţofeni, care va evolua în eneoliticul final.
Cultura Petreşti. Staţiunea eponimă culturii se află lângă Sebeş, jud. Alba,
ea mai fiind cunoscută şi sub numele de cultura ceramicii pictate central –
transilvănene, fiind răspândită îndeosebi în Podişul Transilvaniei. În prima sa
fază (A) se formează, pe fondul anterior al culturii Turdaş, în partea sudică a
Transilvaniei şi Nord-estul Banatului (grupul Foeni). Ulterior (în fazele AB şi
B) se extinde spre est pe valea Mureşului şi a Târnavelor şi spre nord până în
zona Clujului.
Cultura Petreşti se caracterizează printr-o frumoasă ceramică pictată bicrom
şi tricrom, la început numai cu motive geometrice unghiulare, iar din fazele AB
şi B şi cu motive spiralice. Originea acestei picturi este încă neclară. Cea mai
plauzibilă ipoteză pare să fie cea a preluării acestui decor din complexele
culturale anterioare, de tip Lumea Nouă-Cheile Turzii şi Turdaş, deşi tehnicile
picturale diferă în mare măsură. S-a emis şi ipoteza unor influenţe – sau chiar
migraţii – din partea culturii Dimini, din Thessalia, care are o ceramică pictată
foarte asemănătoare cu cea a culturii Petreşti, dar până în prezent nu se cunosc
verigile intermediare între cele două zone, situate la mare distanţă una de alta.
Un prim indiciu pentru susţinerea acestei ipoteze l-ar putea reprezenta recenta
definire a grupului Foeni din Banat, ca şi unele materiale din Serbia, de pe
culoarul Vardar – Morava, cel prin care se asigură legătura între nordul Greciei
şi Dunărea sârbească.
Începutul culturii Petreşti se paralelizează cu fazele II-III ale culturii
Precucuteni. Contactul dintre cele două culturi a avut loc, după toate
probabilităţile, în Sud-estul Transilvaniei, rezultând aspectul Ariuşd al culturii
Cucuteni, căreia i-a revenit importantul rol de a prelua tehnica pictării ceramicii
din cultura Petreşti şi de a o transmite în restul complexului cucutenian. De
asemenea, între cultura Petreşti şi culturile Gumelniţa şi Sălcuţa au existat
numeroase contacte materializate, între altele, prin introducerea picturii cu
grafit în etapele finale ale culturii Petreşti.
Valoarea deosebită a culturii Petreşti în cadrul eneoliticului României constă
în generalizarea – pentru prima oară – a unei tehnici picturale de calitate
superioară, înainte de arderea vaselor, şi în transmiterea acesteia purtătorilor
complexului cultural Ariuşd–Cucuteni–Tripolije. De asemenea, se pare că tot
purtătorii culturii Petreşti au fost cei care au construit primele locuinţe cu
platforme masive de lut pe pat de bârne despicate – procedeu ce a fost folosit,
ulterior, pe scară largă, în cultura Cucuteni.
Sfârşitul culturii Petreşti se produce – într-un moment corespunzător fazei
Cucuteni AB –, datorându-se pătrunderii dinspre vest a comunităţilor stepice
ale grupului de origine răsăriteană Decea Mureşului şi a purtătorilor culturii
Bodrogkeresztúr.

95
 Cultura Tiszapolgár. Această cultură a fost numită uneori – în România – şi
Româneşti, chiar dacă descoperirile din peştera cu acelaşi nume nu sunt
stratigrafiate corespunzător, şi este răspândită în răsăritul Ungariei, Vojvodina,
sud-estul Slovaciei, Ucraina transcarpatică, iar în Crişana şi nordul şi vestul
Banatului. Ea s-a format pe fondul anterior al culturii Tisa, receptând şi alte
influenţe, printre care şi cele din grupul Iclod.
Aşezările erau situate pe terase joase, având şanţuri de delimitare / fortificare.
Locuinţele erau de suprafaţă. În inventarul acestei culturi apar şi obiecte mari
de aramă, cum ar fi securile-ciocane, precum şi podoabe de aur. Ceramica se
caracterizează mai ales prin vase cu picior înalt, prevăzut cu grupuri de orificii
rotunde, ca şi prin decorul de reţele incizate şi proeminenţe în formă de cioc de
pasăre.
În cadrul ritului funerar, pe lângă inhumaţia în poziţie chircită, se semnalează
şi folosirea incineraţiei.
Cronologic, evoluţia culturii Tiszapolgár cunoaşte două faze de evoluţie şi se
poate paraleliza cu faza Cucuteni A, ca şi cu primele două faze ale culturii
Sălcuţa, cu care intră în contact în sud-estul Banatului.
Cultura Bodrogkeresztúr. Această cultură mai este numită în România şi
Gorneşti. Ea este numită astfel – Bodrogkeresztúr – după o necropolă din
răsăritul Ungariei şi Gorneşti după localitatea din judeţul Mureş, unde
inventarul unui mormânt prezenta o sinteză târzie a elementelor
Bodrogkeresztúr cu elemente eneolitice din Transilvania. Această cultură
continuă evoluţia fondului Tiszapolgár, dar cu o serie de elemente noi, mai ales
Sălcuţa. Comunităţile acestei culturi se remarcă printr-o mobilitate sporită, cu
pătrunderi în ariile culturilor învecinate – Cucuteni AB şi, poate, B(?), Sălcuţa
III-IV –, ajungând până în vestul Olteniei prin cimitirul de la Ostrovul
Corbului. Această mobilitate s-ar putea explica şi prin instabilitatea instaurată
treptat în bazinul Tisei şi în Transilvania după pătrunderea primelor grupuri de
păstori nomazi de origine răsăriteană, Csongrád-Decea Mureşului, ceea ce a
determinat o orientare a economiei spre creşterea animalelor şi păstorit.
În cadrul acestei culturi asistăm la o deosebită dezvoltare a metalurgiei
cuprului, caracteristice fiind masivele topoare cu tăişurile în cruce. S-a
considerat chiar că s-ar putea vorbi acum de o adevărată epocă a cuprului
(Kupferzeit) în Transilvania. Se remarcă, de asemenea, podoabele de aur
reprezentând imagini antropomorfe stilizate, cum ar fi cele descoperite în
tezaurele de la Moigrad (jud. Sălaj) şi Oradea (jud. Bihor).
În ceramică forma caracteristică o constituie aşa-numitele oale de lapte, cu
două tortiţe trase chiar din buză şi având la baza tortiţelor mici pastile de lut-
element decorativ ce se va folosi apoi mult în eneoliticul final, îndeosebi în
cultura Coţofeni. Totuşi, prima fază a culturii nu utiliza încă toartele pastilate,
aşa cum au arătat descoperirile de la Pecica (jud. Arad).

96
 O etapă mai evoluată a culturii ar reprezenta-o descoperirile de la Reci (jud.
Covasna), urmate de cele de la Gorneşti şi Ostrovu Corbului.
Până în prezent nu se cunosc multe date despre modul de viaţă al
comunităţilor Bodrogkeresztúr deoarece nu au fost efectuate săpături de
amploare în aşezări, cu excepţia celei de la Pecica-Forgaci. Doar pe baza
datelor de la Reci şi Pecica se poare afirma că se utilizau atât locuinţele
adâncite, cât şi de suprafaţă, uneori chiar cu platformă. Necropolele cercetate
au arătat că ritul funerar constă din inhumaţia în poziţie chircită, de regulă
bărbaţii fiind depuşi pe partea dreaptă, iar femeile pe cea stângă, cu capul la est,
într-o dispunere inversă celei din cultura anterioară, Tiszapolgár.
Purtătorii culturii Bodrogkeresztúr au jucat un rol important în cadrul
procesului de unificare culturală ce se va desfăşura în eneoliticul final, în părţile
vestice ale ţării, contribuind la constituirea unei mari sinteze locale (Sălcuţa IV-
Băile Herculane-Cheile Turzii), din care se va naşte cultura Coţofeni.
Grupul cultural Decea Mureşului. Aşezarea eponimă a grupului se află în
judeţul Alba. Grupul reprezintă un fenomen străin şi singular în eneoliticul
dezvoltat al Transilvaniei. Situl este o necropolă plană de inhumaţie, cercetată
încă din anul 1915, cu scheletele întinse pe spate şi cu picioarele uşor chircite şi
presărate cu mult ocru roşu. Iniţial, s-a considerat că aceasta ar aparţine
purtătorilor fazei târzii a culturii Bodrogkeresztúr, încercând chiar să extindă
denumirea de cultura Decea Mureşului la toate descoperirile de tip
Bodrogkeresztúr din România. Dar, analiza materialelor descoperite în
morminte arată clare analogii cu piese din necropola de la Mariupol, din stepele
nord-pontice. Deci, grupul Decea Mureşului reprezintă o pătrundere timpurie,
prin nordul Carpaţilor, a unor comunităţi pastorale nord-pontice, în Câmpia
Pannoniei (Csongrád), de unde, pe valea Mureşului, au reuşit să intre în
Transilvania.
Apariţia acestor comunităţi s-a produs într-un moment ce ar corespunde cu
sfârşitul culturii Tiszapolgár şi transformarea ei în Bodrogkeresztúr, nefiind
exclus să fi provocat şi expansiunea purtătorilor acestei culturi spre centrul şi
estul Transilvaniei – punând astfel capăt culturii Petreşti şi aspectului Ariuşd al
culturii Cucuteni –, ca şi spre Banat şi vestul Olteniei, unde se vor interfera cu
comunităţile culturii Sălcuţa.
Oricum, apariţia comunităţilor Decea Mureşului ca şi a celor Cernavoda I în
aria culturii Gumelniţa, marchează începutul trecerii către eneoliticul final,
fosta perioadă de tranziţie spre epoca bronzului, în spaţiul carpato-danubiano-
pontic.
Complexul cultural Cucuteni-Ariuşd-Tripolije. Complexul cultural
Cucuteni-Ariuşd-Tripolije mai este numit şi complexul carpato-niprovian după
arealul său de expansiune dispus în sud-estul Transilvaniei, Moldova şi Ucraina
până la Nipru, care cuprinde cca. 350.000 km2. Staţiunile eponime se află în

97
judeţul Iaşi (Cucuteni), în judeţul Covasna (Ariuşd) şi în zona Niprului, aproape
de Kiev (Tripolije).
Cea mai reprezentativă cultură a eneoliticului românesc a fost descoperită
încă din anii 1884-1885, prin cercetările efectuate de un grup de arheologi
amatori în staţiunea eponimă de pe Dealul Cetăţuia (sat Băiceni, com.
Cucuteni, jud. Iaşi). Comunicarea rezultatelor la un congres internaţional de
antropologie de la Paris a atras atenţia tuturor celor ce se ocupau cu studiul
preistoriei asupra splendorilor artistice din neoliticul Moldovei. Aşa se explică
prezenţa la Cucuteni, între anii 1909-1910, a reputatului savant german Hubert
Schmidt – unul din cercetătorii Troiei –, care întreprinde aici săpături
arheologice. Monografia sa, apărută la Leipzig în anul 1932, a avut drept
rezultat stabilirea principalelor faze ale acestei culturi. În ultimii ani ai secolului
XIX-lea a fost cercetată şi staţiunea eponimă de lângă Kiev cam în acelaşi timp
cu staţiunea din judeţul Iaşi, prezenţa acestei culturi a fost evidenţiată şi în
regiunile sudice ale Poloniei, remarcându-se îndeosebi cercetările de la
Koszylowce şi Sipenit. În aria sud-est transilvăneană, aspectul Ariujd a fost pus
în lumină prin cercetări din primul deceniu al secolului al XX-lea. Ulterior, alte
cercetări, întreprinse în zeci de staţiuni cucuteniene din toată Moldova, precum
şi în Ucraina, au reuşit să creeze o imagine de ansamblu asupra vieţii materiale
şi spirituale a purtătorilor acestei culturi. Dintre staţiunile cercetate, se remarcă
prin importanţa lor, în afară de staţiunea eponimă, cele de la Hăbăşeşti,
Fedeleşeni, Costeşti şi Valea Lupului (jud. Iaşi), Truşeşti, Corlăteni şi
Drăguşeni (jud. Botoşani); Mihoveni şi Preuţeşti (jud. Suceava); Traian,
Izvoare, Frumuşica, Târpeşti, Ghelăeşti şi Calu (jud. Neamţ); Mărgineni,
Poduri şi Târgu Ocna (jud. Bacău); Stoicani, Suceveni şi Târgul Bereşti (jud.
Galaţi); Dumeşti Rafaila şi Huşi (jud. Vaslui); Bonţeşti (jud. Vrancea); Sărata-
Monteoru (jud. Buzău); Brânzeni, Ruseştii Noi, Lipcani, Petreni, Iablona,
Floreşti, Costeşti, Varvareuca, Ofatinti (Basarabia). Sunt cunoscute până în
prezent, numai pe teritoriul României, cca. 2.000 de aşezări cucuteniene.
Geneza complexului cucutenian a stârnit numeroase controverse şi nici astăzi
nu este pe deplin elucidată. Cert este că această cultură apare pe linia Carpaţilor
Orientali, în spaţiul de extensiune al culturii Precucuteni, de la care a preluat
numeroase forme de vase şi motive, în special spiralo-meandrice. Totuşi, în
cultura Cucuteni apar elemente noi, şi anume o pictură policromă, aderentă faţă
de suprafaţa vasului, aplicată înainte de ardere, precum şi o ardere superioară a
ceramicii în cuptoare cu reverberaţie. Aceste elemente nu pot fi considerate
doar ca descoperiri locale, ci se explică mai curând prin receptarea de către
populaţia precucuteniană a unor influenţe venite de la culturile înconjurătoare,
care primiseră, la rândul lor, impulsuri culturale dinspre lumea egeo-anatoliană,
aflată acum în pragul naşterii epocii bronzului. În privinţa transmiţătorului
direct al elementelor originale, se consideră că acest rol l-ar fi putut îndeplini
atât comunităţile gumelniţene – mai ales prin intermediul aspectului Stoicani-
98
Aldeni, cât şi cultura Petreşti, prin intermediul aspectului Ariuşd. Ambele erau
deja constituite, în caracterele lor fundamentale, mai înainte ca în Moldova să
se fi făcut trecerea de la cultura Precucuteni la Cucuteni. Totuşi, aspectul final
al culturii, în care diferitele elemente culturale sunt topite într-o sinteză cu totul
originală, se pare că se datorează inventivităţii comunităţilor locale
precucuteniene, existând numeroase linii de continuitate între cele două culturi.
Aşezările acestui complex se află de cele mai multe ori pe promontorii
dominante, în apropierea unor bogate surse de apă. În cele mai multe cazuri,
promontoriile, chiar dacă ocupau uneori o poziţie mai joasă, erau apărate în
mod natural din trei părţi, iar pe a patra parte aşezarea era fortificată printr-un
şanţ de apărare, dublat – uneori – şi cu un val. Lucrările de fortificare erau
completate cu palisade.
Delimitarea spaţiului aşezării, executarea unor ample lucrări pentru săparea
şanţurilor şi ridicarea valurilor, ne sugerează că avem de-a face cu comunităţi
bine închegate şi cu posibilităţi de coordonare a activităţii constructorilor.
Construirea elementelor de fortificaţie, într-un mod asemănător la aşezări
situate la mari distanţe, presupune chiar existenţa unor meşteri specializaţi în
întocmirea planurilor unor asemenea lucrări.
În general, se poate observa existenţa unor deosebiri între unele aşezări mari,
situate pe poziţii dominante, adevărate acropole, cu un inventar bogat şi o
seamă de aşezări mai mici, cu un inventar mai sărăcăcios, care par a roi în jurul
celor mari. Şi acesta ar putea fi un indiciu despre tendinţa unor aşezări de a se
transforma în centre ale unor triburi sau uniuni de triburi, deci un proces firesc
de evoluţie internă spre o posibilă viitoare urbanizare. În acest sens pledează şi
aşezările-gigant descoperite în zona Bugului (Talianki, Dobrovody, Maidanet),
având chiar două-trei mii de locuinţe, dispuse în cercuri concentrice şi cu străzi
radiale, putând adăposti o populaţie de până la 20.000 de oameni.
În cadrul aşezărilor cucuteniene locuinţele erau foarte apropiate unele de
altele şi dispuse după un anume plan, ceea ce indică existenţa unei concepţii
unitare de amenajare a spaţiului destinat locuirii. Astfel, la Hăbăşeşti şi la
Petreni locuinţele erau dispuse în cerc, la Truşeşti în şiruri paralele, iar la
Traian pe grupe de case. De regulă, în centrul aşezării, sau al grupului de
locuinţe, se ridica o construcţie mai impunătoare, care putea servi – eventual –
ca loc de adunare pentru comunitatea respectivă şi ca sanctuar pentru ceremonii
magico-religioase. Locuinţele erau aproape exclusiv de suprafaţă, care sunt un
alt indiciu al nivelului înalt de civilizaţie atins de populaţia cucuteniană, doar în
zone periferice, afectate de pătrunderi ale unor populaţii străine, se întâlnesc şi
locuinţe adâncite (Târgu Bereşti, jud. Galaţi, Iablona, jud. Bălţi). De regulă,
locuinţele se construiau pe platforme de lut, cu o substructură de bârne
despicate pe lungime. A rămas nerezolvată problema dacă aceste platforme
masive erau arse intenţionat – pentru a dobândi consistenţă – sau ardeau o dată
cu incendierea locuinţei. Există argumente pro şi contra pentru ambele ipoteze.
99
Există însă şi numeroase locuinţe construite direct pe pământul bătătorit.
Uneori, platformele erau făcute din piatră, atunci când acest material se găsea
din abundenţă în preajmă, aşa cum e cazul în staţiunea eponimă, pe înălţimea
Cetăţuia. Pereţii locuinţelor se construiau din împletituri de pari şi nuiele care
erau lutuite. Locuinţele puteau să aibă una sau mai multe camere, iar – uneori –
chiar etaj, aşa cum sugerează unele machete de locuinţe, dar şi observaţii de
teren făcute în timpul săpăturilor. În interiorul acestora se găseau vetre şi
cuptoare. Rareori apar şi locuinţe cu plan circular (Mihoveni, jud. Suceava;
Popudnja, Ucraina) acestea având mai mult rol de sanctuar.
Din cauza distanţei mici dintre locuinţe şi a materialului lemnos,
predominant în construirea caselor, aşezările culturii Cucuteni-Tripolije
sfârşesc incendiate, fie accidental, fie datorită atacurilor duşmane.
Inventarul locuinţelor cuprindea numeroase unelte, arme şi podoabe de
piatră, lut, corn, os şi cupru, apoi râşnite şi frecătoare de gresie, statuete şi mai
ales foarte multă ceramică.
Ceramica prezintă mai multe categorii: fină, pictată şi – rar – nepictată,
uzuală, mai ales nepictată şi, în fine, specia cu multă scoică pisată în pastă şi
decorată cu impresiuni de pieptene şi şnur – categorie numită convenţional de
H. Schmidt Cucuteni C, având în vedere criteriul tipologic şi nu cel cronologic,
deoarece ea apare împreună cu ceramica cucuteniană propriu-zisă, încă de la
sfârşitul fazei A –, aparţinând unor elemente străine, infiltrate dinspre nord şi
est în aria complexului Cucuteni-Tripolije.
În categoria obiectelor de cult apariţiile cele mai numeroase le reprezintă
statuetele de lut antropomorfe şi zoomorfe, modelate în general realist. Şi pe
unele vase sunt redate schematizat reprezentări antropomorfe şi zoomorfe. Se
remarcă, îndeosebi, celebra Horă de la Frumuşica – o înlănţuire de reprezentări
feminine privite dorsal, temă ce apare în ceramică încă din ultima faza a culturii
Precucuteni. Apar, de asemenea, complexe de cult şi altare, de felul celor
descoperite la Truşeşti, Poduri, Dumeşti, Ghelăieşti, Buznea şi Cucuteni. O
menţiune aparte merită aşa – numitele tronuri de lut, scăunele miniaturale pe
care se găsesc – uneori – statuete în poziţie şezândă (Lipcani, Poduri).
Asemenea piese, dincolo de semnificaţia lor cultică, par a avea şi o semnificaţie
socială, indicând existenţa în cadrul comunităţilor, a unor personaje cu o
autoritate recunoscută într-o societate ierarhizată. De asemenea, se remarcă
statuetele de tip androgin (Mihoveni, Parincea, Drăguşeni), reunind într-o
singură piesă atribute masculine şi feminine. Ele reprezintă fiinţa ideală,
capabilă de autoreproducere, o chintesenţă a cultului fecundităţii.
În evoluţia culturii Cucuteni au fost delimitate trei faze mari: A, AB, B,
având mai multe sub-faze. Aceste etape de evoluţie au fost stabilite atât pe baze
stratigrafice, cât şi tipologico-stilistice, prin studierea ceramicii.
Faza Cucuteni A marchează dispariţia treptată a ceramicii incizate şi
generalizarea celei pictate. În subfaza A1 (Protocucuteni) ceramica pictată apare
100
sub forma bicromiei, cu alb şi roşu, fiind asociată cu ceramică incizată. În
subfaza A2 cantitatea de ceramică incizată scade, iar pe lângă pictura bicromă
apare şi cea tricromă, cu alb, roşu şi, cu rol secundar, negru, pentru delimitarea
motivelor principale, trasate cu alb / roşu sau roşu / alb. În subfaza A3 se
constată apariţia pe teritoriul Moldovei a unor tendinţe de evoluţie zonală, cu
ceramică tricromă – trasată în benzi late –, iar incizia se mai utilizează cu totul
rar. În schimb, în nord-estul Moldovei, în aşezări de tipul Drăguşeni, se
constată predominarea bicromiei şi a inciziilor foarte largi. În subfaza A4, apar,
pentru prima oară în Moldova, mai ales în aşezări fortificate, elementele
ceramicii străine, cu amestec de scoică în pastă – categoria Cucuteni C. Acum
se face trecerea lină spre faza următoare AB, atât în grupul Drăguşeni, cât şi în
partea centrală a Moldovei, unde tipul Hăbăşeşti este înlocuit de tipul
Fedeleşeni, caracterizat prin utilizarea benzilor înguste în pictură. Tot pe seama
primelor pătrunderi răsăritene ar putea fi pusă şi descoperirea unor sceptre de
piatră, stilizate în formă de cap de cal (Fedeleşeni).
În ansamblu, caracteristica principală a fazei Cucuteni A o reprezintă pictarea
în întregime a pereţilor vasului, stil caracterizat drept groaza de gol (horror
vacui). După părerea istoricilor de artă, acest stil, caracteristic popoarelor vechi
este inspiraţia din natură, care nu lasă spaţii goale, ci combină între ele diferite
elemente.
Faza Cucuteni AB reprezintă un nou moment de schimbări stilistico-
tipologice ale aceluiaşi proces evolutiv intern. Pictura acestei etape nu mai
umple haotic toată suprafaţa vasului, ci se încearcă dispunerea ei în funcţie de
părţile constitutive ale vasului. În urma cercetărilor mai noi s-au delimitat şi
aici două subfaze: AB1 (staţiuni în care se asociază stilurile picturale denumite
convenţional alfa şi beta; etapa Corlăteni) şi AB2, în care apare în plus şi
ceramica cu stiluri picturale gama şi epsilon; etapa Traian-Dealul Fântânilor.
Se remarcă rolul mereu sporit al culorii negre, în dauna celei albe, ca şi
dispariţia totală a inciziilor în aria tripolijană, decorul incizat se menţine până la
sfârşitul culturii.
În această fază apar în toate aşezările ceramica străină de tip C, decorată cu
un instrument dinţat, asemănător pieptenului de aceea fiind numită ceramica
pieptănată (kammkeramik). Purtătorii acestei ceramici provin în cea mai mare
parte din zona de stepă din nordul Mării Negre şi de dincolo de Nipru (Srednîij
Stog).
În faza Cucuteni B se ajunge la o pictură rafinată, cu împărţirea metopică a
decorului, realizându-se adevărate tablouri, cu o semnificaţie mitologică.
Întreaga suprafaţă a vasului este acoperită cu un fond roşiatic-gălbui, uneori
puternic lustruit, încât capătă reflexe metalice. Pe acest fond se schiţează
motivele cu negru sau roşu, mai ales sub forma unor benzi de diferite lăţimi. În
funcţie de utilizarea celor două culori, negru şi roşu, au fost separate şi în
cadrul fazei Cucuteni B două sau chiar trei subfaze (B1-3). În această fază
101
ceramica străină sporeşte treptat, urmând şi ea o evoluţie proprie, în sensul
trecerii de la decorul pieptănat la decorul realizat prin impresiuni cu şnurul.
Infiltraţia tot mai masivă a purtătorilor culturilor cu ceramică pieptănată şi
şnurată din stepele nord-pontice va produce tulburări din ce în ce mai evidente
şi în aria culturii Cucuteni-Tripolije, după ce, în aria culturii Gumelniţa,
puseseră deja bazele unei noi culturi: Cernavoda I. Se pare că noii veniţi, legaţi
mai ales de creşterea vitelor, se caracterizau printr-o viaţă mobilă şi mult mai
războinică decât cea a cucutenienilor, cu toate că supremaţia nivelului de
civilizaţie era de partea ultimilor. Starea de instabilitate va determina mutaţii
profunde şi în economia cucutenienilor, care vor acorda o pondere tot mai mare
creşterii vitelor. Ca un reflex, ceramica începe să se îndepărteze tot mai mult de
canoanele tradiţionale, atât în ceea ce priveşte formele, cât mai ales stilurile
decorative, predominând motivele geometrice (subfaza B3).
În aceste condiţii se petrece sfârşitul culturii Cucuteni sau, după părerea altor
cercetători, doar sfârşitul ciclului major al evoluţiei sale, după care, în cadrul
unor noi sinteze culturale cum ar fi Gorodsk-Usatovo şi Horodiştea-Erbiceni
asistăm la mixtura cu elementele culturale aduse de noii veniţi.
De altfel, acelaşi proces general de stingere a culturilor eneoliticului
dezvoltat şi de apariţie a unor noi culturi ale eneoliticului final se observă în tot
spaţiul carpato-danubian şi în teritoriile învecinate.
Cultura Cernavoda I. Aceasta a înlocuit în Dobrogea, destul de timpuriu,
prezenţa culturii Gumelniţa. Această cultură a fost pusă în evidenţă prin
săpăturile întreprinse pe Dealul Sofia, lângă Cernavoda, între 1955 şi 1959.
Aici, în patru sectoare diferite, s-au descoperit urmele a trei culturi (Cernavoda
I, II şi III), care acoperă faza finală a eneoliticului dezvoltat, întreaga perioadă a
eneoliticului final, precum şi începuturile epocii bronzului. Aşezarea
Cernavoda I ocupa un promontoriu, apărat natural pe trei părţi şi fortificat cu
trei şanţuri de apărare pe latura accesibilă.
Cultura Cernavoda I a luat naştere prin infiltraţia masivă în Dobrogea şi în
Bărăgan a purtătorilor culturii ceramicii şnurate, cu amestec de scoică pisată în
pastă. Această specie ceramică, după cum am amintit, se întâlneşte, în proporţie
din ce în ce mai ridicată, şi în aria culturii Cucuteni, începând cu finalul fazei
A.
Predilecţia purtătorilor acestei culturi pentru ţinuturile cu caracter stepic din
sudul Basarabiei, Dobrogea şi, ulterior, pentru Câmpia Munteniei se explică
prin rolul important pe care îl juca creşterea vitelor în economia lor. Aceasta îşi
păstrează caracterul mixt, probabil datorită persistenţei unei părţi a vechii
populaţii gumelniţene în cadrul noii sinteze.
Ca dovadă a ponderii însemnate pe care cultivarea pământului o deţinea în
cadrul noii sinteze, aşezările culturii Cernavoda I sunt de lungă durată şi se
întind pe mari suprafeţe, uneori fiind şi fortificate, mai ales în cazul tellurilor,
unde suprapun direct locuinţele gumelniţene. Locuinţele, în majoritatea
102
cazurilor, sunt de suprafaţă, spaţioase, cu podină de lut, cu pereţii lutuiţi pe
schelet de lemnărie. Numai arareori apar şi locuinţe adâncite.
Ritul funerar constă îndeosebi din aşezarea scheletelor în poziţie întinsă şi
depunere de ocru, nefiind însă excluse nici scheletele chircite şi mormintele
tumulare. Cea mai vastă şi certă necropolă cercetată este cea de la Brăiliţa, cu
125 de morminte. Dintre acestea, aproximativ jumătate aveau inventar –
ceramică, piese din silex, catarame şi amulete de os, podoabe de marmură,
scoici şi cupru.
Pe parcursul a trei etape, paralele cu fazele AB şi B ale culturii Cucuteni,
cultura Cernavoda I s-a extins de-a lungul Dunării, de o parte şi de alta a
fluviului, până dincolo de Olt, unde a intrat în contact cu comunităţile târzii, din
faza a IV-a a acestei culturi. Drumul lor este jalonat, printre altele, de cele
câteva sceptre de piatră, stilizate în formă de cap de animal, cum ar fi cel
descoperit la Sălcuţa. În nord-estul Munteniei, elementele Cernavoda I târzii au
intrat în contact cu comunităţi cucuteniene finale (subfazele B2-3), aşa cum s-a
constatat în aşezările de caracter mixt de la Râmnicelu (jud. Brăila), Pietroasele
şi Monteoru (jud. Buzău).
În eneoliticul final, în aria culturii Cernavoda I, s-au format două culturi
parţial contemporane: Cernavoda III (vest) şi Cernavoda II – Folteşti (est).
Eneoliticul final (3.000 / 2.500-2.000 / 1.800 î.Chr.).
Caracterizare generală. Această perioadă se bucură de un loc aparte în
cercetarea preistoriei româneşti şi europene, datorită profundelor transformări
economice, sociale şi etnice, care au restructurat din temelii tabloul societăţii de
până atunci. Ea este numită, de cele mai multe ori în istoriografia românească,
faza de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului.
Influenţa din ce în ce mai puternică a comunităţilor pastorale nomade sau
seminomade din stepele nord-pontice şi nord-caspice în arealul culturilor
agricole ale eneoliticului dezvoltat din spaţiul carpatic a provocat, în cele din
urmă, o stare generală de nesiguranţă şi instabilitate, care a marcat şi viaţa
populaţiei locale sedentare.
Aceste mari mişcări de populaţii, care se întind pe parcursul a aproximativ un
mileniu, au fost provocate, probabil, atât de cauze economico-sociale, cât şi
climatice. Practicarea cu predilecţie a păstoritului de către populaţiile din stepă
a condus – treptat – la o ierarhizare socială mai strictă decât la comunităţile
agricole, însoţită şi de acumularea unor bogăţii în mâinile conducătorilor –
îndeosebi ca piese de prestigiu din metal preţios. Caracterul mobil al vieţii
pastorale a determinat şi accentuarea conflictelor intertribale pentru stăpânirea
păşunilor şi a turmelor. Ocupaţiile războinice şi permanenta căutare de păşuni
pentru turmele tot mai numeroase au sporit – treptat – infiltrarea în teritoriile
ocupate de populaţiile agricole sedentare, urmărindu-se jefuirea bogăţiilor
acumulate de acestea. Se pare că această tendinţă de deplasare spre vest a fost
accentuată şi de anumite schimbări climatice, ca urmare a instaurării unei lungi
103
perioade de secetă, care a avut drept rezultat transformarea în zone aride şi
deşerturi a unor vaste teritorii ale Asiei Centrale.
Drept urmare, pe largi zone ale Europei Răsăritene, Sud-estice şi Centrale,
inclusiv în spaţiul intracarpatic, se constată producerea unui dezechilibru între
principalele ocupaţii ale comunităţilor agricole care sunt cultivarea pământului
şi creşterea animalelor, în sensul sporirii nete a importanţei păstoritului.
Această situaţie se reflectă în complexele arheologice ale vremii. Aşezările
prezintă un caracter mai instabil, materializat în straturi subţiri sau chiar prin
lipsa stratului de locuire, apar doar răspândiri sporadice de materiale. În ceea ce
priveşte locuinţele, reapare masiv tipul adâncit în pământ, indicându-se un nivel
de viaţă mai scăzut faţă de eneoliticul dezvoltat, unde predominaseră net
construcţiile de suprafaţă.
Uneltele şi armele din piatră şi metal reflectă perfect trăsăturile unei perioade
de tranziţie. Pe lângă tipurile mai vechi de unelte de piatră, şlefuite şi cioplite,
tipice eneoliticului dezvoltat, apar unele tipuri noi, precum topoarele-ciocan
perforate, prelucrate în roci foarte dure – granit, bazalt, nefrit –, topoare masive
de silex – şlefuite integral sau doar în porţiunea tăişului –, topoare naviforme de
luptă care au, în profil, forma unei bărci, seceri-cosor de silex. Toate aceste
tipuri, având un spor de randament şi trăinicie, au continuat să existe şi în epoca
bronzului. Condiţiile de instabilitate au influenţat negativ metalurgia, astfel că
proporţia pieselor de cupru a scăzut considerabil în toate culturile eneoliticului
final, datorită imposibilităţii de a se mai asigura un flux continuu al
operaţiunilor miniere şi prelucrării minereurilor. O altă cauză a acestei situaţii
ar putea fi perfecţionarea tehnicilor de prelucrare a pietrei, astfel că topoarele
obţinute din roci foarte dure erau mai eficiente decât cele din aramă moale. De
aceea, se încearcă noi procedee tehnice pentru creşterea durităţii aramei, prin
aliere cu alte metale. Primul aliaj a fost cel cu arseniu – unii istorici folosind
chiar termenul de perioadă a bronzului arsenat –, dar aceasta nu dădea naştere
unei combinaţii stabile, astfel că în epoca bronzului s-a renunţat la acest
procedeu. Oricum, aşa-zisul bronz arsenat reprezintă o tranziţie de la
metalurgia aramei la cea a bronzului propriu-zis.
Pe plan social, o dată cu creşterea importanţei păstoritului, a sporit şi mai
mult rolul bărbatului, astfel că familiile gentilice au devenit treptat patriarhale,
aşa cum se atestă clar în epoca bronzului. Această restructurare socială se
reflectă şi în reprezentările plastice, deoarece statuetele feminine, legate de
vechiul cult al fertilităţii, devin mai rare, impunându-se – în schimb – cele
masculine. În acelaşi sens par să pledeze şi unele morminte duble sau triple din
această perioadă, sugerând sacrificarea unor membrii ai familiei la moartea
conducătorului acesteia.
Ritul funerar a cunoscut acum larga răspândire a înhumărilor în poziţie
chircită – pe spate sau ghemuit, pe o parte –, cu adaos de ocru roşu,
simbolizând sângele, viaţa veşnică, în cimitire plane sau tumulare. Acest rit era
104
un element specific al triburilor pastorale din stepele nord-pontice, care l-au
răspândit în migraţiile lor, pe spaţii imense. De asemenea, în acest timp apar pe
teritoriul României primele mari necropole de incineraţie, rit care se va impune
treptat la o mare parte din culturile epocii bronzului.
Din punct de vedere cronologic, această perioadă nu a început pretutindeni în
acelaşi timp şi nu a avut aceeaşi durată, nici chiar dacă ne referim la teritorii
învecinate. Aşadar, termenul de perioadă de trecere de la eneolitic spre epoca
bronzului trebuie să fie aplicat pentru fiecare regiune numai în limite
cronologice locale.
În ţara noastră, trecerea la epoca bronzului s-a produs relativ târziu faţă de
civilizaţiile mai înaintate ale Orientului Apropiat, dar aproximativ simultan cu
celelalte teritorii ale Europei răsăritene şi puţin înainte faţă de Europa Centrală
şi Vestică, mai ales în ceea ce priveşte regiunile de la Dunărea de Jos, legate
direct de zonele egeeo-balcanice.
Culturile acestei perioade au luat naştere – prin suprapunerea elementelor
migratoare peste fondul vechilor culturi ale eneoliticului dezvoltat –, cu care s-
au combinat. Deci ceea ce conferă individualitate culturilor eneoliticului final
sunt, pe de o parte, direcţiile şi momentele diferite de pătrundere a elementelor
alogene, iar pe de altă parte, fondurile culturale locale pe care s-au suprapus şi
care şi-au transmis o parte însemnată de elemente în noile sinteze culturale.
Eneoliticul final se remarcă printr-o serie de confruntări între diferitele fonduri
culturale şi etnice, îndeosebi între cele de origine nord-pontică şi cele locale.
Asupra acestora se vor exercita în permanenţă şi puternice influenţe sudice, din
lumea bronzului helladico-egeo-anatolian. Regiunile din vestul ţării au mai
cunoscut şi iradieri etno-culturale dinspre Europa Centrală, manifestate atât sub
forma unor prezenţe directe, cât şi sub forma unor influenţe. Ariile de
răspândire ale culturilor nu cunosc, în general, o prea mare stabilitate, având loc
frecvente pătrunderi şi întrepătrunderi ale comunităţilor unor culturi în ariile
altor culturi. Această situaţie de instabilitate etno-culturală s-a extins parţial şi
asupra perioadei timpurii a bronzului. Astfel, multe dintre aspectele şi culturile
de la sfârşitul eneoliticului final şi-au continuat evoluţia şi în Bronzul timpuriu.
Rezultatul final al acestui proces istoric frământat îl reprezintă
indoeuropenizarea.
Puternicele mişcări de populaţii de la sfârşitul eneoliticului au produs în
întreaga Europa şi pe o însemnată parte a Asiei o adevărată amalgamare din
punct de vedere etnic şi lingvistic, punându-se bazele popoarelor de tip
indoeuropean, menţionate ulterior de izvoarele antice scrise. Aceştia sunt
indienii, medoperşii, hittiţii, cimmerienii, sciţii, sarmaţii, balto-slavii, tracii,
illirii, elenii, italicii, ibero-lusitanii, celţii, germanii. Aceste popoare prezintă o
serie de elemente de înrudire din punct de vedere lingvistic, etnografic,
folcloric, mitologic, astfel că sunt încadrate într-o mare familie etno-lingvistică.

105
Numele de indoeuropeni este o denumire convenţională, dată după aria de
răspândire a acestor popoare, din India până la Oceanul Atlantic.
În legătură cu naşterea acestor popoare s-au exprimat puncte de vedere
complet diferite. Majoritatea arheologilor adoptă punctul de vedere, sintetizat
cel mai bine de cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas,
potrivit căruia deplasarea proto-indoeuropenilor ar fi pornit, în diferite direcţii,
din regiunile Asiei Centrale, urmele lor fiind materializate în înmormântările
tumulare cu ocru. Aceşti proto-indoeuropeni s-ar fi amestecat apoi cu diferite
populaţii locale, rezultând astfel popoare indo-europene înrudite.
Conform altui punct de vedere, susţinut mai ales de folclorişti şi etnografi,
patria iniţială (Urheimat) a indoeuropenilor (indo-germani sau arieni) s-ar fi
aflat în Europa Centrală sau Nordică, de unde s-ar fi produs apoi expansiunea.
Pe de altă parte, majoritatea lingviştilor, pornind de la existenţa unor cuvinte
comune, legate de vechi îndeletniciri, în toate limbile indo-europene, susţin că
populaţia indoeuropeană ar fi existat chiar de la sfârşitul paleoliticului sau
începutul neoliticului pe întreaga arie în care este atestată ulterior de izvoarele
scrise. Apoi, la sfârşitul eneoliticului, ar fi avut loc doar amestecuri între
populaţii aparţinând aceleiaşi mari familii indo-europene.
Indiferent de punctul de vedere pe care îl adoptăm, în conformitate cu datele
furnizate de cercetarea arheologică, nu se poate contesta că în perioada de
tranziţie – eneoliticul final – au loc mari mişcări de populaţii şi schimbări de
ordin cultural, ceea ce implică şi schimbări de ordin etnic. Nu se poate nega că
acum au avut loc procese de etnogeneză, chiar dacă acestea s-ar fi produs doar
în cadrul unei vechi mase de populaţii indo-europene, aşa cum, mai târziu,
romanizarea unor populaţii din Europa şi naşterea popoarelor romanice s-a
petrecut tot între indoeuropeni.
Oricum, ceea ce constatăm cert este faptul că în aria culturală a ceramicii
pictate sud-est europene din eneoliticul dezvoltat, care includea şi teritoriul
românesc, a luat naştere acum marele neam al tracilor, considerat ulterior de
Herodot drept cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. În prima parte a
epocii fierului, din masa tracică s-a conturat populaţia daco-getică, care, prin
procesul ulterior al romanizării, s-a aflat la baza etnogenezei româneşti. Deci, o
dată cu formarea neamului tracic, prin procesul indoeuropenizării, de acum
circa patru milenii, putem urmări în istoria românească evoluţia neîntreruptă a
elementului autohton în spaţiul carpato-danubiano-pontic, prin filiera traci –
daco-geţi – daco-romani – români. Această realitate istorică face din români,
asemenea grecilor şi albanezilor – aceştia, ca urmaşi ai vechilor eleni şi ai
illirilor –, unul din popoarele vechi ale Europei Sud-estice şi Est-centrale,
printre care s-au infiltrat mai târziu alte popoare, ajunse aici prin migraţie.
Cultura Horodiştea-Erbiceni. Cultura este numită astfel după o localitate
din nordul Moldovei, pe Prut, în jud. Botoşani, iar cealaltă în apropiere de Iaşi.
În ambele localităţi s-au descoperit locuiri de lungă durată, cu mai multe faze şi
106
etape, care acoperă întreaga evoluţie a eneoliticului final din zona Moldovei de
nord şi centrale, dintre Carpaţi şi Prut. În stânga Prutului, o evoluţie similară a
fost constatată de Valentin Dergacev, în cadrul grupelor succesive Brânzeni şi
Gordineşti. În etapele târzii se constată o extindere şi în zona dintre Carpaţi şi
Siret, precum şi la nord de Prut, spre Nistrul superior, adică în zona controlată
la un moment dat de purtătorii unei alte culturi, anume aceea a amforelor
sferice. În partea nordică, cultura Horodiştea-Erbiceni are multe corespondente
cu grupul Gorodsk (Nistrului superior), iar spre sud cu grupul Usatovo (stepele
nord-pontice, sudul Moldovei).
Cultura Horodiştea-Erbiceni îşi are originea în fondul cultural al ultimelor
subfaze cucuteniene (Cucuteni B2-3), peste care se adaugă succesiv elemente
răsăritene. Acest lucru e dovedit de menţinerea ceramicii de tradiţie
cucuteniană, inclusiv pictată, mai ales cu motive liniare geometrice, în
complexele noii culturi, alături de o ceramică bogat decorată cu şnurul şi prin
tehnica inciziei. În timp ce în faza veche motivele decorative amintesc pregnant
de cele cucuteniene, în faza mai nouă se manifestă cu putere stilul geometric.
Totuşi, pe unele vase (Cârniceni, jud. Iaşi, Brânzeni, jud. Bălţi) sunt pictate şi
frumoase siluete feminine în poziţii rituale – aşa-numitele Dansatoare. O formă
de vas tipică a acestei culturi o reprezintă aşa-numitele opaiţe (cădelniţe), având
un căpăcel cilindric pe gura foarte îngustă. Tot o creaţie originală a purtătorilor
acestei culturi este şi tipul de idol cu gâtul încovoiat.
Cercetările mai noi au relevat că purtătorii culturii Horodiştea-Erbiceni nu
aveau o economie pregnant pastorală, cum s-a crezut mult timp, ci una cu
caracter mixt, agro-pastoral. Această realitate e vădită şi de aşezările acestei
culturi, uneori fortificate şi cu mai multe straturi de depunere arheologică. De
asemenea, locuinţele continuă în parte tradiţiile constructive cucuteniene, adică
au platforme de lut şi pereţi din schelet lemnos lutuit. Apar acum şi locuinţe
mai modeste, de tipul unor colibe de suprafaţă sau parţial adâncite.
Unealta caracteristică din cadrul acestei culturi este toporul de silex, parţial
şlefuit, mai ales spre vârf. Răspândirea acestor unelte avea menirea să
suplinească lipsa în zonă a unor zăcăminte bogate de aramă, din care s-ar fi
putut realiza topoare de metal prin turnare.
Ritualul funerar constă din morminte plane chircite – nu tumulare, ca la
populaţiile nomade –, în care se depun vase tipice acestei culturi, îndeosebi
pictate.
Spre sfârşitul ei, cultura Horodiştea-Erbiceni a avut puternice întrepătrunderi
cu cultura învecinată, din sud, Folteşti-Cernavoda II, cu care va forma, în cele
din urmă, un complex cultural unitar (Horodiştea-Folteşti).
Cultura amforelor sferice. Aceasta este numită astfel după tipul
caracteristic de vas: oala cu corpul globular. Această cultură mai este cunoscută
şi sub numele de cultura mormintelor în ciste, sau cutii de piatră, după
specificul ritului funerar. Această cultură, în conformitate cu ocupaţia
107
principală a purtătorilor ei – păstoritul –, are o arie imensă de răspândire, din
centrul Germaniei până pe Bug, cuprinzând o mare parte din teritoriile ocupate
odinioară de cultura ceramicii liniare şi apoi de cea a paharelor în formă de
pâlnie (TBK = Trichterbecherkultur).
În ţara noastră, cultura amforelor sferice pătrunde dinspre sudul Poloniei şi
din Ucraina subcarpatică (Volânia Podolia) în nordul Moldovei. Ea este
documentată deocamdată până spre Piatra Neamţ şi Coasta Iaşilor. Atestările ei
constau, până în prezent, doar din morminte izolate, descoperite, printre altele,
la Suceava, Basarabi (com. Preuţeşti), Dolheneştii Mari şi Piatra Neamţ.
Aşezările lor de tip sezonier au constat – probabil – din simple colibe care au
lăsat urme cu totul sporadice, greu sesizabile, cum ar fi cele găsite în zona
oraşului Suceava (Şcheia, Parcul Cetăţii).
Aşa cum au arătat descoperirile de la Dolheştii Mari (jud. Suceava), orizontul
culturii amforelor sferice este suprapus în Nord-vestul Moldovei de faza târzie
a complexului Horodiştea – Folteşti din Bronzul Timpuriu, care s-a extins şi în
această zonă.
Pe de altă parte, descoperirile din necropola cu peste o sută de morminte de
incineraţie de la Suceava-Parcul Cetăţii, au arătat că un aspect al culturii
Horodiştea-Gorodsk s-a combinat aici cu fondul anterior al culturii amforelor
sferice, dând naştere unui nou aspect cultural numit Suceava. Originalitatea
grupului cultural descoperit la Suceava constă mai ales în folosirea ritului
funerar al incineraţiei, reprezentând una din cele mai vechi dovezi, pe teritoriul
ţării noastre, de utilizare în exclusivitate a incineraţiei – rit devenit, ulterior,
specific lumii tracice.
Influenţa culturii amforelor sferice s-a făcut resimţită şi în Bronzul Timpuriu
şi la începutul celui mijlociu din părţile răsăritene ale României, unde întâlnim
morminte în ciste (Glina, Monteoru şi Costişa). Rămâne încă nelămurit modul
în care s-au transmis aceste influenţe până în zona Carpaţilor de Curbură.
Cultura Folteşti-Cernavoda II. Cultura s-a format – probabil –, într-o
primă etapă, în Sudul Moldovei şi Nord-estul Munteniei, aşa cum sugerează
cercetările făcute la Stoicani şi Folteşti, extinzându-se apoi în Dobrogea şi în
estul Munteniei – unde a ocupat parţial arealul deţinut anterior de purtătorii
culturii Cernavoda III. Aceasta a luat naştere pe fondul culturii Cernavoda I,
dar prin revizuirea unor elemente locale de tradiţie gumelniţeană şi
cucuteniană, ca şi prin asimilarea unor influenţe sudice egeeo-anatoliene.
Caracteristica principală a ceramicii culturii Folteşti-Cernavoda II o
constituie dispariţia scoicii pisate din pastă, ca şi rara utilizare a decorului
şnurat. Se utilizează, în schimb, pentru decor, şirurile de crestături şi brâiele
mărunt crestate. Prin aspectul său, cultura Folteşti-Cernavoda II se apropie
destul de mult de cultura Horodiştea-Erbiceni, cu care a format, în cele din
urmă, un vast complex cultural (Horodiştea-Folteşti), care continuă şi la
sfârşitul epocii bronzului.
108
 În această etapă finală (Folteşti II-III), se constată, în Sud-vestul Moldovei, o
serie de întrepătrunderi cu cultura Glina III-Schneckenberg, în Bronzul
Timpuriu.
Sfârşitul complexului Horodiştea-Folteşti este pus în legătură, pe de o parte
cu pătrunderea pe teritoriul Moldovei, la începutul epocii bronzului, a unor noi
valuri de populaţie pastorală nord-pontică, cunoscută sub numele de grupul
mormintelor tumulare cu ocru în groapă simplă (Jammnaja), iar pe de altă parte
cu fenomenul de extindere treptată a culturii Monteoru din Nord-estul
Munteniei şi a culturii Costişa – Komariov dinspre nord.
Cultura Cernavoda III. Această cultură este continuatoarea directă a
culturii Cernavoda I dar, spre deosebire de aceasta, aria sa de răspândire s-a
restrâns treptat la jumătatea vestică a Munteniei, îndeosebi zonele de câmpie, şi
sudul Olteniei – aici dând naştere aspectului Celei. Iniţial, ea a ocupat şi zona
Dunării de Jos, dovadă fiind marea aşezare din staţiunea eponimă, întinsă pe o
suprafaţă de cca. 1,5 ha pe platoul Dealului Sofia, având un strat cultural gros
de 1,5-2 m.
Conţinutul material al culturii Cernavoda III este legat, îndeosebi în
ceramică, pe lângă fondul Cernavoda I, de tradiţiile târzii ale culturilor
Gumelniţa şi Sălcuţa, retrase acum în nordul Munteniei şi Olteniei, ca şi de
puternice impulsuri venite din bronzul timpuriu egeeo-helladic (Troia I târzie).
Caracteristice pentru ceramica Cernavoda III sunt, în acest sens, toartele
tubulare, brâurile în relief şi decorul canelat, la care se adaugă menţinerea
scoicii pisate în pastă, moştenită de la Cernavoda I.
Ocupaţia principală a purtătorilor culturi Cernavoda III era creşterea vitelor,
remarcându-se marele număr de oase de cai descoperite în unele aşezări. Acest
fapt ar putea fi un argument pentru caracterul indoeuropean al purtătorilor
acestei culturi, ştiindu-se că generalizarea folosirii cailor este legată de
populaţiile indo-europene de stepă.
În consens cu caracterul economiei lor, purtătorii culturii Cernavoda III au
cunoscut o mare mobilitate contribuind, la începutul eneoliticului final, la
procesul de uniformizare culturală, care cuprinde întreg bazinul Dunării, din
Slovacia şi Vestul Ungariei – aspectul Boleraz – până în Dobrogea şi în sudul
Poloniei până în Munţii Balcani. Ulterior, această imensă unitate culturală, cu
puternică amprentă sudică, se fărâmiţează datorită presiunii altor grupuri
culturale. Teritoriul dobrogean şi cel din estul Munteniei este ocupat de
purtătorii culturii Folteşti – Cenavoda II coborâţi din sudul Moldovei. Spaţiul
central-vestic al României este ocupat la vest de cultura Coţofeni după care, în
bazinul Dunării Mijlocii, aspectul Boleraz continuă prin cultura Baden.
Aspectul cultural Celei. Comunităţile Cernavoda III s-au restrâns spre sudul
Olteniei şi nord-vestul Bulgariei, unde au format aspectul cultural Celei. În
staţiunea eponimă, purtătorii grupului Celei au format un tell cu 11 nivele de
locuire. Într-o locuinţă de aici (14C: 2.275 î.Chr.) s-au păstrat, pe o laviţă,
109
resturile unei cuverturi de in, aceasta fiind cea mai veche ţesătură păstrată pe
teritoriul României.
Purtătorii aspectului cultural Celei au fost asimilaţi de purtătorii culturii
Coţofeni care, dând dovadă de o mare forţă de expansiune, au uniformizat
aspectul culturii materiale din jumătatea vestică a ţării. În fosta arie a grupului
Celei se va forma o variantă locală a culturii Coţofeni.
Cultura Coţofeni. Aceasta îşi trage numele după localitatea eponimă din
judeţul Dolj. Ea reprezintă expresia cea mai evidentă a revitalizării fondului
local eneolitic la începutul epocii bronzului. Acest fond local, supus la un
moment dat unor presiuni convergente dinspre răsărit, sud şi apus, a asimilat
unele dintre aceste influenţe, găsind o nouă formă de exprimare culturală.
Cultura Coţofeni a luat naştere tocmai pe o parte din aria fostelor culturi ale
eneoliticului dezvoltat, dar şi cu participarea unor elemente gumelniţene târzii,
împinse tot mai mult spre nord şi vest de expansiunea culturilor Cernavoda I şi
apoi III.
Din amestecul celor patru culturi ale eneoliticului dezvoltat a luat naştere un
orizont cultural cunoscut sub numele de Sălcuţa IV – Cheile Turzii – Băile
Herculane II-III. Sub influenţa unor impulsuri din zona bronzului egeean, acest
orizont timpuriu a dobândit caracteristicile de bază ale culturii de tip Coţofeni.
În evoluţia sa, cultura Coţofeni, care a cuprins Oltenia, vestul Munteniei,
Transilvania şi o parte a Banatului, a cunoscut trei faze principale şi mai multe
variante locale – olteană, bănăţeană, transilvăneană –, în funcţie de diferitele
influenţe culturale pe care le-a receptat.
Purtătorii acestei culturi s-au adaptat la orice formă de teren şi au locuit atât
în aşezări de lungă durată, fortificate, cât şi în simple sălaşe sezoniere, ceea ce
dovedeşte că aveau o economie diversificată, mergând de la păstorit până la o
agricultură stabilă. Stăpânind zonele bogate în minereu din vestul ţării,
purtătorii culturii Coţofeni au practicat metalurgia cuprului şi chiar a bronzului
pe bază de arseniu.
Decoraţia specifică a ceramicii, extrem de variată ca forme, este realizată
prin tehnica împunsăturilor succesive şi aplicarea unor pastile, sub forma
boabelor de linte, ultimul procedeu sugerând imitarea şirurilor de nituri de la
vasele de metal din bronzul egeo-anatolian.
În privinţa ritului funerar, cultura Coţofeni, pe lângă practica înhumării, în
morminte plane sau tumulare, cunoaşte şi unele cazuri de utilizare a
incineraţiei.
Sfârşitul culturii Coţofeni se plasează în Bronzul Timpuriu, fiind determinat
de o nouă expansiune convergentă dinspre est şi vest, prin pătrunderea
purtătorilor culturii Glina III-Schneckenberg dinspre Muntenia şi Sud-estul
Transilvaniei şi a purtătorilor unui curent cultural din Europa Centrală
caracterizat prin utilizarea unei ceramici cu aspect scorţos la exterior (ceramică
decorată cu măturica = Besenstrichkeramik).
110
 Cultura Coţofeni a jucat, în părţile vestice ale ţării, un rol important în
formarea populaţiei tracice, după cum în răsăritul României acest rol trebuie să-
l fi îndeplinit purtătorii complexului cultural Horodiştea – Folteşti – Cernavoda.
Cultura Baden. Cultura este numită astfel după descoperirile efectuate într-o
peşteră situată la sud de Viena. Ea a cunoscut o mare arie de răspândire, din
Cehia, Slovacia şi Austria de Jos până în vestul ţării noastre şi din sudul
Poloniei până în nordul Serbiei şi Croaţiei. Pe teritoriul ţării noastre cultura
Baden este atestată în zonele de câmpie din Crişana şi Banat, în peste 30 de
puncte. Spre est se învecinează cu cultura Coţofeni.
Originea sa, deşi controversată încă, pare a se afla în baza culturală neo-
eneolitică a bazinului Dunării Mijlocii peste care, în timpurile tulburi ale
perioadei eneolitice târzii, s-au infiltrat influenţe nord-vestice, răsăritene şi, mai
ales, sud-estice, cu analogii până în Anatolia. A rezultat astfel un mixaj
cultural, fapt relevat de conţinutul omogen al culturii. Puternica influenţă
sudică se vădeşte clar în utilizarea predilectă a canelurilor pentru decorarea
ceramicii.
Aşezările culturii Baden ocupă orice fel de terenuri, fiind atât fortificate, cât
şi deschise, în general cu o durată scurtă de dezvoltare în timp.
Din punct de vedere economic, purtătorii culturii Baden se ocupau atât cu
agricultura, cât şi cu creşterea vitelor dar, se pare că ultima îndeletnicire
predomina în cadrul unei economii cu caracter mixt. Modelele de lut ale unor
care cu două roţi arată folosirea animalelor de tracţiune.
Din punctul de vedere al ritului funerar, purtătorii culturii Baden practicau
atât inhumaţia, cât şi incineraţia, ambele cu ritualuri extrem de diferite
denotând caracterul eterogen al comunităţilor ce formau această cultură.
Prezenţa noului rit al incineraţiei, adesea cu depunerea oaselor în urne, pare să
anunţe pătrunderea în zonă a aşa-numitelor culturi ale câmpurilor cu urne, care
vor deveni specifice pentru epoca bronzului din Europa Centrală afectând şi
jumătatea vestică a ţării noastre (Vatina, Gârla Mare, Otomani, Suciu de Sus).
Cultura Kostolać. Aceasta este denumită astfel după staţiunea eponimă din
Nord-estul Serbiei. În această zonă ea s-a format pe fondul variantei sudice a
culturii Baden, dar şi cu influenţe ale bronzului macedonean. În ţara noastră ea
se răspândeşte doar în sudul Banatului (Moldova Veche, Dubova, Ostrovul
Corbului), unde intră în contact cu cultura Coţofeni, contribuind la naşterea
unei variante bănăţene a acesteia. Influenţele sale se resimt mult mai la nord,
chiar până în centrul Transilvaniei. Caracteristice pentru cultura Kostolač sunt
vasele ornamentate cu împunsături punctiforme şi încrustate cu alb, decor ce
denotă o clară influenţă din partea Bronzului Timpuriu macedonean. Ritul
funerar foloseşte atât inhumaţia cât şi incineraţia.
Sfârşitul culturii Kostolać se va plasa în Bronzul Timpuriu, fiind treptat
asimilată de purtătorii culturii Vučedol.

111
 CAPITOLUL IV
Epoca bronzului

Caracterizare generală. După cum am amintit, unele culturi din perioada

eneolitică târzie au fost contemporane, în etapele lor finale, cu începutul unora
dintre culturile primei perioade a epocii bronzului. Nici cultura Folteşti-
Cernavoda II, nici fazele finale ale culturilor Coţofeni şi Vučedol nu pot fi
considerate însă culturi ale epocii bronzului din spaţiul carpato-danubiano-
pontic. Dimpotrivă, cultura Glina-Schneckenberg – deşi s-a format într-o vreme
când mai dăinuiau încă unele culturi ale perioadei eneolitice târzii – este
specifică Bronzului Timpuriu.
Relativa stabilitate la care se ajunsese la sfârşitul epocii eneolitice precum şi
echilibrarea dintre ocupaţiile de bază, cultivarea plantelor cerealiere, pe de o
parte, şi creşterea animalelor, pe alta, s-a continuat şi s-a accentuat la începutul
epocii bronzului în cele mai multe dintre zonele marii arii discutate cu acest
prilej. Acum, după fuziunea autohtonilor (sau a acelora deveniţi autohtoni) cu
noii veniţi şi sub impulsul cultural relativ continuu venit din regiunea egeo-
anatoliană, s-au cristalizat noile culturi. Fiecare dintre acestea au în chip firesc
caracteristici legate de fondul etno-cultural anterior şi – uneori – chiar de
vechiul fond eneolitic, pe care le-au asimilat în măsură diferită.
Lipsa oricărei date 14C pentru cele mai vechi culturi ale acestei epoci ne face
să socotim începutul epocii între 2.000 şi 1.800 î.Chr., deşi este evident că la
această dată epoca bronzului egeo-anatolian era de mult în floare. Dar,
sincronismul dintre diferite regiuni şi culturi nu implică şi acelaşi stadiu de
dezvoltare economică, şi tocmai de aceea noi am situat în epoca eneolitică
târzie şi unele culturi înrudite şi contemporane de la sud de Dunăre care se
datează în prima perioadă a epocii bronzului. Cronologia absolută a perioadelor
şi culturilor acestei epoci din România a fost stabilită pe baza metodei
tipologico-comparative, tocmai datorită lipsei datelor 14C.
În schimb, cronologia relativă a acestor culturi a fost bine precizată pe baze
stratigrafice, la care s-au adăugat, în destul de multe cazuri, prezenţa pieselor de
import dintr-o cultură în alta şi, fireşte, indicaţiile – atunci când acestea sunt
concludente, nu întâmplătoare – furnizate de metoda tipologico-comparativă.
Multă vreme epoca bronzului din România era împărţită în patru perioade,
folosindu-se cu precădere – şi uneori în exclusivitate – cronologia lui P.
Reinecke, stabilită iniţial după culturile din afara graniţelor României, respectiv
din Germania de Sud. Dar, realităţile culturale din ţara noastră au impus
împărţirea epocii bronzului în numai trei perioade – timpurie, mijlocie şi finală
– deşi se face adeseori apel şi la periodizarea lui Reinecke, pentru a se putea
112
situa culturile acestei epoci în cadrul mai larg al culturilor celorlalte regiuni ale
continentului. Bineînţeles că, pe lângă culturile a căror evoluţie este
circumscrisă într-o singură zonă sau regiune, având uneori o arie redusă de
răspândire, altele s-au difuzat pe arii mai întinse, depăşind de multe ori limitele
unei singure provincii. Tot astfel, după cum unele dintre ele se situează într-o
singură perioadă a epocii bronzului, altele depăşesc limitele unei perioade, fie
în tot cursul evoluţiei lor, fie într-una sau alta dintre etapele dezvoltării lor.
Dacă epoca bronzului se încadrează, în linii generale, în limitele mileniului II
î.Chr., cu excepţia ultimelor sale două secole, care aparţin unei etape de
tranziţie spre epoca fierului, etapă reprezentată de perioada Hallstatt A,
socotită, de majoritatea cercetătorilor, drept prima perioadă a epocii fierului,
limitele fiecăreia dintre cele trei perioade sunt controversate, în funcţie de
acceptarea cronologiei lungi sau scurte. După cercetătorii care datează
începutul epocii bronzului în jurul anului 2.000 î.Chr., prima perioadă ar dăinui
până pe la 1.800-1.700 î.Chr. În schimb, cercetătorii care propun data de 1.900
pentru începutul perioadei, admit durata acesteia până în sec. XVI î.Chr., ba
chiar până la sfârşitul acestui secol. A doua perioadă ar dura până pe la 1.350-
1.300 î.Chr., iar ultima s-ar încheia odată cu începutul epocii hallstattiene.
Un rol important la stabilirea cronologiei epocii bronzului a revenit
numeroaselor depozite de obiecte de bronz şi chiar a tezaurelor de obiecte de
aur, clasificarea şi periodizarea acestora fiind astăzi bine precizate.
Metalurgia epocii bronzului. Minele de aur şi de cupru din Transilvania – şi
poate şi mina de cupru de la Baia de Aramă din Nord-vestul Olteniei – sunt
exploatate din ce în ce mai insistent în această epocă şi în special în perioada ei
finală şi – apoi – în perioada Hallstatt A, au prilejuit acest avânt deosebit al
metalurgiei, mai ales în zonele intracarpatice, devenind – curând – unul dintre
cele mai importante centre de producţie de obiecte metalice din Europa, multe
dintre produse ajungând pe calea schimburilor intertribale până în zona Mării
Baltice.
Dintre cele 137 de descoperiri de obiecte de aur semnalate în Transilvania şi
Crişana (30 de tezaure), conţinând peste 3.000 de piese, datează din Bronzul
Târziu şi din Hallstatt A, iar din totalul celor peste 25.000 de piese de bronz şi
de aramă descoperite în provinciile intracarpatice, 2.000 datează din primele
două perioade, iar 4.000 din ultima perioadă a epocii bronzului, restul datând în
cea mai mare parte din perioada Hallstatt A şi abia 1.400 din perioadele
Hallstatt B şi C. Dacă ar exista şi statistici similare pentru celelalte provincii ale
ţării noastre, numărul total ar fi, fireşte, mai mare, justificând şi mai mult
aprecierile noastre asupra avântului metalurgiei din această epocă şi regiune,
avânt confirmat, de altfel, şi de marele număr de aşa-numitele turte de bronz –
material neprelucrat, descoperite în multe depozite, şi tot aşa de numeroasele
tipare bivalve de piatră pentru turnarea diferitelor obiecte.

113
 Aflaţi în imposibilitatea de a menţiona aici toate depozitele de bronzuri, ne
vom mulţumi să amintim principalele tezaure de aur. În regiunile intracarpatice,
acestea sunt cele descoperite la Ţufalău, Săcuieni, Grăniceri, Şmig, Firiteaz,
Boarta şi Pecica-Rovine – cele mai multe fiind situate în aria culturilor
Sighişoara-Wietenberg şi Otomani. La sud de Carpaţi, cele mai importante
tezaure de obiecte de aur au fost descoperite la Ţigănaşi (Ostrovul Mare), în
aria de răspândire a culturii Gârla Mare-Cârna, acela de la Perşinari (Muntenia)
aflat la limita de nord-vest a ariei culturii Tei, apoi cel de la Turnu Măgurele
(Muntenia), oarecum tot în aria culturii Tei, şi cel de la Curtea de Argeş,
ultimul descoperit fiind tezaurul de la Hinova, lângă Drobeta-Turnu Severin, de
o bogăţie excepţională. În Moldova s-a descoperit un singur tezaur format din
cinci vase de aur, lângă Târgu Neamţ.
Este limpede că o metalurgie atât de înaintată nu ar fi fost posibilă fără
excepţia unor meşteşugari specializaţi, fie că tezaurele de piese de aur şi marile
depozite de bronz aparţineau şefilor de triburi sau de uniuni tribale, ori unor
comunităţi gentilice sau tribale. În orice caz, ele sunt indiciile unei societăţi
evoluate, diferenţa de inventar dintre mormintele aceleiaşi comunităţii
dovedind o categorică diferenţiere socială, mult mai accentuată decât în
perioada precedentă.
Opiniile privind originea metalurgiei bronzului pe teritoriul României sunt
diferite, dar nu credem că s-ar putea vorbi despre o origine locală a acesteia,
deoarece în spaţiul carpato-danubiano-pontic nu se găseşte nici unul dintre cele
două metale – cositorul şi arsenicul – care, combinate cu arama în procente
destul de mici, dau aliajul numit bronz. Metalurgia perioadei de tranziţie, aşa
cum am văzut, a fost aproape inexistentă şi, pe de altă parte, numai dezvoltarea
intensă a societăţii n-ar putea justifica acest avânt al metalurgiei. În acelaşi
timp, dacă metalurgia perioadei eneolitice s-a dovedit a fi foarte înaintată şi,
potrivit ultimei ipoteze formulate în privinţa ei, cu totul independentă de cea a
Mării Egee şi a Anatoliei, ea n-ar putea constitui baza de plecare a metalurgiei
epocii bronzului deoarece spre sfârşitul perioadei eneolitice şi începutul celei a
bronzului, s-au scurs multe secole, eventuala tradiţie locală neputându-se
menţine de-a lungul perioadei de tranziţie, atât de săracă în obiecte de metal.
Cercetătorii şi-au îndreptat privirea spre Caucaz, spre Egeea şi Anatolia, ca şi
spre Europa Centrală, dar nici una dintre aceste soluţii nu a fost unanim
acceptată.
Oricare ar fi fost însă impulsul iniţial al dezvoltării metalurgiei epocii
bronzului carpatic, încă din prima perioadă a acestei epoci obiectele de
podoabă, armele şi uneltele de aramă însoţesc primele obiecte de bronz, ceea ce
nu pledează în favoarea unei origini central-europene a metalurgiei epocii
bronzului carpato-danubiano-pontică, de vreme ce obiectele de bronz din
România nu au fost confecţionate prin alierea aramei cu cositorul, ci cu arsenic.
De aceea privirile trebuie să se îndrepte înspre aria est-mediteraneană. Originea
114
principalului tip de armă de aramă – securea de luptă cu gaură de fixare pentru
coadă – este socotită ca o variantă a securilor din Orientul Apropiat, unde ele
apar încă din mileniile IV şi III î.Chr., legăturile cu Caucazul în domeniul
metalurgiei, situându-se abia în perioada mijlocie a epocii bronzului.
În schimb, cele cu Mediterana Orientală au continuat şi în Bronzul Mijlociu,
după cum indică pumnalele de aur de la Perşinari şi spadele miceniene
descoperite în număr destul de mare la nord de Dunăre şi de Carpaţi, deşi în
această perioadă legăturile cu Boemia au putut juca şi ele un rol în excepţionala
dezvoltare a metalurgiei bronzului din zona carpato-danubiană. Sfârşitul acestei
perioade se caracterizează printr-o mare bogăţie de unelte, arme şi podoabe din
bronz, multe dintre tipurile de topoare fiind sigur tot replici ale acelora din
Asia, unde apar cu mult înainte. Nu putem intra în detalii privind tipurile de
arme, dar se cuvine să amintim cel puţin topoarele cu disc – decorate cu motive
geometrice gravate – specifice ariilor de răspândire ale culturilor Otomani şi
Sighişoara-Wietenberg, din nord-vestul şi centrul spaţiului intracarpatic al
României. Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că majoritatea tipurilor de
unelte şi arme din Crişana, Maramureş şi Transilvania se regăsesc şi la est şi
sud de Carpaţi şi chiar în Dobrogea, dovedind o anumită unitate pe întreg
teritoriul României.
Caracteristicile economiei epocii bronzului. Echilibrul între agricultură şi
creşterea animalelor, ca şi stabilitatea populaţiilor, s-au accentuat constituind
caracteristicile primelor două perioade ale acestei epoci, în care – de la bordeie
şi colibe – s-a trecut treptat la locuinţe temeinic clădite la suprafaţa solului, în
timp ce aşezările erau instalate pe locurile dominante şi chiar întărite cu şanţuri,
valuri de pământ şi chiar de piatră. Aceste adevărate citadele erau, probabil,
reşedinţele unor şefi de triburi, numeroasele arme, ca şi cetăţuile fiind dovada
caracterului războinic al populaţiilor acestor perioade. Păstrând proporţiile,
unele dintre aceste cetăţui te duc cu gândul la cetăţile miceniene, mai ales dacă
avem în vedere şi relativ numeroasele spade miceniene descoperite în ariile
unora dintre culturile epocii. De altfel, nu este nici o îndoială că organizarea
socială era de tip patriarhal, chiar dacă, ici – colo, se mai descoperă statuete
feminine, care nu sunt decât reminiscenţe tradiţionale şi nu indică persistenţa
descendenţei matriliniare. Este, de altfel, sigur că, începând din Bronzul
Mijlociu, s-au format şi uniuni tribale iar, apoi, s-a ajuns la stadiul numit
democraţie militară, deosebirea de avere şi de clase sociale fiind limpede
relevată de diferenţa amintită mai sus dintre bogăţia inventarului funerar al unor
morminte şi modestia – ba chiar sărăcia – inventarului altora din cuprinsul
aceleiaşi necropole.
Agricultura cu aratrul de lemn, prevăzut cu brăzdar de lemn sau de corn, s-a
generalizat, miile de seceri de bronz din depozite dovedind acelaşi lucru, chiar
dacă multe dintre ele, cele care nu poartă urme de folosire, vor fi slujit mai de
grabă ca lingouri pentru schimburi de bunuri materiale. În acelaşi timp, psaliile
115
de corn şi de os indică prezenţa cailor domestici şi continuarea legăturilor cu
Asia Anterioară, unde se foloseau care cu patru roţi, pe când în Caucaz erau
utilizate numai cele cu două roţi. Modelele de care de lut descoperite în
România şi datând din epoca bronzului au toate câte patru roţi.
În cursul Bronzului Târziu, în regiunile de răsărit şi de centru-est ale
României, economia pastorală devine însă mai importantă decât aceea bazată
pe agricultură, ca urmare a unor noi afluxuri de populaţii răsăritene.
În epoca bronzului s-au studiat oasele de animale din aşezări aparţinând
aproape tuturor culturilor din această epocă. În unele regiuni, abundenţa oaselor
de peşte indică o densitate a reţelei fluviale, superioară celei actuale, mai ales în
câmpia din nord-vest, iar dimensiunile mai mari ale unor somni indică un debit
mai mare şi mai constant al apelor decât cel de astăzi.
Exploatarea animalelor sălbatice n-a mai fost intensă, dintre ele cerbul
atingând un procent de 50%, dar în Moldova diminuând în Bronzul Târziu, în
regiunile de coline şi şes, consecinţă firească a defrişărilor. Tot în Moldova
apare elanul şi bizonul. Puţine animale tinere erau sacrificate. Cea mai mare
proporţie a bovinelor domestice a fost constatată în Bronzul Târziu (cultura
Noua), iar porcinele sunt multe şi mari la începutul acestei epoci în zona
culturii Otomani din preajma Tisei. În schimb, numai în două aşezări din
Bronzul Mijlociu au fost descoperite numeroase oase de ovi-caprine,
exemplarele fiind mari şi robuste. Oasele de cal sunt relativ rare în Bronzul
Timpuriu, devenind mai numeroase în etapele finale, caii fiind folosiţi la
călărit, căci oasele sunt relativ gracile şi de talie sub-medie şi medie.
Legături cronologice şi culturale în timpul epocii bronzului. Legăturile cu
regiunile Mediteranei Orientale s-au menţinut de-a lungul întregii epoci a
bronzului şi, pe lângă celelalte indicii menţionate mai sus, chiar revenirea
exuberantă, pe primul plan, a motivelor spiralice – care dispăruseră aproape cu
desăvârşire în perioada eneolitică târzie şi au fost încă sporadice în prima
perioada a epocii bronzului – se datorează influenţelor miceniene. În acelaşi
sens pledează şi similitudinea felului în care se desfăşoară motivele spiralice, şi
apariţia falerelor din bronz sau aur în inventarul unora dintre culturile perioadei
mijlocii a epocii bronzului. În privinţa perlelor de faianţă, părerile specialiştilor
sunt împărţite, căci s-ar părea că nu toate perlele de acest fel, descoperite în
Europa şi datând din epoca bronzului, erau de origine mediteraneano-
miceniană. Chihlimbarul folosit din plin de micenieni atestă legături certe cu
regiunea Mării Baltice, iar piesele de bronz descoperite în această îndepărtată
parte a Europei confirmă aceleaşi curente culturale. Deocamdată nu se poate
afirma dacă şi chihlimbarul descoperit în unele morminte din necropola de la
Sărata-Monteoru este de provenienţă baltică, ştiut fiind faptul că şi în zona
Buzăului se găseşte chihlimbar.
Rit şi ritual de înmormântare, practici magico-religioase. O altă
caracteristică a multora dintre populaţiile acestei epoci în spaţiul carpato-
116
danubiano-pontic este răspândirea ritului funerar al incineraţiei, apărut timid şi
pe o arie foarte restrânsă în eneoliticul târziu şi devenit acum caracteristic
multora dintre populaţiile epocii bronzului, indicând schimbarea credinţei
religioase. Cultul fecundităţii şi implicit al divinităţii feminine a fost părăsit, iar
cultul uranian s-a generalizat şi l-a înlocuit pe cel chtonian, chiar dacă în unele
culturi se mai întâlnesc statuete feminine. Cele mai semnificative excepţii în
legătură cu aceste statuete sunt acelea din mormintele culturii Gârla Mare-
Cârna din sud-vestul României. Dar faptul că, atunci când prin analizele
specialiştilor s-a putut determina vârsta aceluia în mormântul căruia s-a
descoperit şi o statuetă, s-a precizat că este întotdeauna vorba de copii, pare a
arăta că ne aflăm mai degrabă în fata unor manifestări legate de credinţa într-o
divinitate protectoare a copiilor – şi care trebuie să fie prin definiţie una
feminină –, decât despre continuarea cultului fertilităţii şi al fecundităţii.
Descoperirea unor sanctuare este şi ea legată de practicile magico –
religioase: unul dintre ele a fost dezvelit la Sălacea, în nord-vestul Crişanei,
într-o aşezare a culturii Otomani, iar celălalt, încă incomplet degajat, în
aşezarea de la Sărata-Monteoru şi aparţinând culturii Monteoru. Sanctuarul de
la Sălacea (de 8,20 / 5,20 m), cu două încăperi, avea în interior trei altare cu
multe vase de ofrandă sau de cult. Pereţii erau făcuţi din lemnărie acoperită cu
un strat de lut şi decoraţi la exterior cu motive unghiulare şi spiralice în relief.
Este destul de probabil că şi în alte aşezări vor fi existat asemenea construcţii.
Procesul de indoeuropenizare a populaţiilor eneolitice fusese cu siguranţă
terminat la sfârşitul eneoliticului târziu, dar pare prematur să se poată afirma că
încă de la începutul acestei epoci se încheiase şi fenomenul separării lingvistice
în cadrul triburilor indo-europene din Europa şi că, astfel, s-ar fi produs şi
încheiat separarea dintre triburile illirice, din apusul Peninsulei Balcanice şi
triburile tracice din răsăritul acestei peninsule şi din întreaga zonă carpato-
danubiano-pontică şi, deci, că s-ar putea vorbi încă de atunci de traci nordici în
această zonă. Este mai prudent ca aceste triburi să fie numite proto-trace. Este
însă sigur că, la sfârşitul mileniului II î.Chr., această separare şi cristalizare era
terminată, producându-se şi separarea lingvistică şi etnică dintre tracii carpato-
danubieni, respectiv strămoşii geto-dacilor, care ocupau şi o fâşie din teritoriul
sud-dunărean, şi cei ce locuiau mai la sud, în toată jumătatea răsăriteană a
Peninsulei Balcanice, adică tracii cunoscuţi numai din izvoarele istorice.
Culturile epocii bronzului. Marea majoritate a culturilor epocii bronzului
din aria studiată în aceste pagini s-au format pe – sau şi pe – acest teritoriu, pe
fondul etno-cultural al eneoliticului târziu, căruia i-au fost încorporate
elementele eneolitice şi influenţele meridionale. Dar purtătorii unora dintre
noile culturi au venit din afara acestei arii. Înainte de a ne opri asupra fiecărei
culturi în parte, ni se pare potrivit să amintim care sunt culturile fiecărei dintre
cele trei perioade ale epocii bronzului.

117
 Periodizarea Culturi
epocii
bronzului
Bronzul Coţofeni III, Vučedol, Nir, Miloştea, Glina-Schneckenberg,
timpuriu Bratei, Zimnicea, Şoimuş, Livezile, Iernut, Gornea, Orleşti
– acum se formează aproape toate culturile bronzului
mijlociu
Bronzul Otomani, Wietenberg, Periam – Pecica, Vatina, Verbicioara,
mijlociu Monteoru, Costişa, Tei
– începutul culturilor din bronzul târziu Suciu de Sus,
Cruceni, Gârla Mare-Cârna
Bronzul târziu Tei Suciu de Sus, Cruceni, Gârla Mare-Cârna
Zimnicea-Plovdiv, Sabatinovka-Noua-Coslogeni

Astfel, la începutul Bronzului Timpuriu, în nord-vestul României se aflau

triburile culturii Nir, iar în Banat ar fi putut dăinui ultimele aspecte ale culturii
Coţofeni şi Vučedol din eneoliticul târziu. În nordul Olteniei a fost identificat
un aspect cultural numit al tumulilor de piatră Miloştea, similari altora din sud-
vestul Banatului, care conţin şi elemente vučedoliene, anterior pătrunderii în
această regiune a triburilor culturii Glina-Schneckenberg, venite din Muntenia.
Acestea au ocupat atât Oltenia cât şi sud-estul Transilvaniei, pătrunzând numai
sporadic şi în centrul ultimei provincii amintite.
Tot în legătură cu sud-estul Transilvaniei, unii cercetători vorbesc şi despre
un grup cultural Jigodin, datorat, mai degrabă pătrunderii unor purtători ai
ceramicii decorate cu şnurul veniţi din Centrul Europei şi nu din marea arie
răsăriteană a ceramicii decorate în acest fel. Alţi cercetători consideră însă că şi
acest grup aparţine culturii Glina-Schneckenberg.
În sudul Transilvaniei, la Bratei, a fost cercetat un cimitir de incineraţie, al
cărui inventar nu prezintă nici o legătură cu vreo altă cultură a epocii bronzului
din România.
În sud-vestul Munteniei, la Zimnicea, s-a descoperit o necropolă datând tot
din această perioadă, identificându-se elemente de legătură cu zona situată între
Dunăre şi Munţii Balcani.
Pe de altă parte, s-a precizat că unele dintre culturile Bronzului Mijlociu s-au
format înainte de sfârşitul Bronzului Timpuriu.
¤
Pe cursul inferior al Mureşului, cultura Periam, mai la nord (în Crişana)
cultura Otomani, iar în Banat şi Oltenia cultura Verbicioara şi de asemenea,
probabil, cultura Sighişoara-Wietenberg în centrul Transilvaniei şi cultura
Monteoru în nord-estul Munteniei.
Caracteristice Bronzului Mijlociu sunt culturile Otomani (Crişana),
Sighişoara Wietenberg, Pecica (Mureşul inferior), Vatina (Banat), Verbicioara,
118
Monteoru (sudul Moldovei), Costişa (în cealaltă jumătate a Moldovei) şi
totodată cea mai mare parte a evoluţiei culturii Tei (Muntenia, Sud-estul
Transilvaniei) şi începutul culturilor Suciu de Sus (Maramureş), Cruceni
(Banat) şi Gârla Mare-Cârna (Banat, Sud-vestul Olteniei), ultimele două făcând
parte din marele complex cultural al câmpurilor de urne funerare cu ceramică
încrustată, situat în lungul Dunării mijlocii şi în regiunile apusene ale Dunării
inferioare.
Majoritatea acestor culturii şi-au continuat evoluţia şi în Bronzul Târziu.
Sudul Munteniei va fi ocupat de triburile culturii Zimnicea-Plovdiv, în timp ce
Transilvania, Moldova, Dobrogea şi jumătatea de răsărit a Munteniei vor fi
ocupate de triburile culturii Noua, iar sud-estul Munteniei şi Dobrogea de
triburile culturii Coslogeni. Ultimele două culturi fac parte din marele complex
cultural Sabatinovka-Noua-Coslogeni, de origine nord-pontică.
Cultura Suciu de Sus. Aceasta a fost identificată în Maramureş şi într-o
parte din Crişana, ca şi în Transilvania de Nord, dar şi în nord-estul Ungariei şi
în Slovacia sud-orientală. Ea s-a format mai degrabă pe fond Vučedol-Zok din
Nir, decât în urma contactului dintre culturile Otomani şi Sighişoara-
Wietenberg. Mai recent, evoluţia ea a fost împărţită în trei faze, pe baza
studierii detaliate a ceramicii. Prima fază, caracterizată prin decor incizat şi prin
motivul spiralei fugătoare, ar fi fost contemporană cu faza Otomani II şi cu faza
Sighişoara-Wietenberg II, iar – din punctul de vedere al periodizării culturilor
din Europa Centrală – cu perioada Reinecke B1. A doua fază – în cursul căreia
decorului incizat al ceramicii i se adaugă şi acela excizat – ar fi sincronă cu faza
Otomani III, potrivit periodizării autorului care a stabilit fazele evoluţiei culturii
Suciu şi cu perioada Reinecke C, în timp ce în faza III – faza clasică a acestei
culturi –, decorul excizat devine predominant, fiind de o excepţională bogăţie şi
având ca motive esenţiale spiralele – prezente încă din faza precedentă – şi
meandrul, care apare acum prima dată. Lor li se adaugă şi unele motive
zoomorfe şi altele ce par florale, ultimele prezentând asemănări cu decorul
ceramicii stilului cretan Kamares. Această fază este considerată sincronă cu
fazele Otomani III B şi C, după periodizarea aceluiaşi autor, şi ar corespunde
perioadei Reinecke D. Ea s-ar prelungi până la începutul perioadei Hallstatt A,
deşi alţi cercetători nu sunt de acord că ea ar fi dăinuit şi dincolo de perioada
Reinecke C1, când începe evoluţia culturii Lăpuş, databilă în perioada Reinecke
C2 / D.
Cultura Nir. Mai la sud se situează aria culturii Nirului, care se întinde şi în
Ungaria – cultura Nyirszég – şi Sud-estul Slovaciei. Unii autori o consideră o
simplă variantă a culturii Vučedol-Zok, deşi are şi elemente proprii deosebite
de ale acesteia. Aşezările sunt situate pe dune, principala caracteristică a
culturii materiale constituind-o formele ceramicii – vase piriforme cu toarta la
baza gâtului, ceştile – şi decorul variat, din care lipsesc striurile. De altfel, în
ultimul timp a fost preconizat şi un orizont al ceramicii decorate cu măturica, la
119
sfârşitul Bronzului Timpuriu, pe care se vor grefa câteva din culturile Bronzului
Mijlociu din apusul României (Otomani, Periam, Verbicioara) şi chiar din
centrul ţării (Sighişoara-Wietenberg).
Cultura Otomani. În continuare, spre sud, se află aria culturii Otomani,
formată în special pe fondul culturii Baden şi al amintitului complex al
ceramicii decorate cu măturica, dar şi cu contribuţia altor elemente. Iniţial ea a
ocupat numai zona dintre Munţii Apuseni, Mureş şi Tisa, extinzându-se însă
ulterior şi la vest de Tisa, unde este numită Fuzesabony, în timp ce spre est s-a
oprit la limita de răspândire vestică a culturii Sighişoara-Wietenberg. Precizată
pe baza datelor furnizate de sutele de aşezări şi de cele câteva necropole
descoperite, evoluţia ei a fost împărţită în trei faze şi câteva subfaze, ulterior
propunându-se patru faze. Ea a dăinuit până la sfârşitul epocii bronzului. În
primele două faze, aşezările sunt întărite cu şanţuri şi valuri de apărare de
pământ, dar în ultima fază au fost instalate – în special în zone mlăştinoase – şi
aveau forma unui atoll, fără a mai fi fortificate.
Cele mai caracteristice forme ceramice sunt cana cu gât înalt, cu toartă
supraînălţată şi bază inelară şi strachina. În prima fază, decorul este fie excizat,
fie realizat cu măturica, fie prin incizii şi impresiuni. În a doua, decorul incizat
trasează motive geometrice, spre sfârşitul fazei apărând primele spirale şi, mai
rar, canelurile, care vor deveni caracteristice pentru faza următoare. După unii
cercetători, cele câteva statuete plate, de tipul cu cap mobil, descoperite în aria
acestei culturi, nu i-ar aparţine. Uneltele de silex, piatră şlefuită şi obsidian,
alături de obiectele de podoabă de os, sunt folosite în continuare, dar pe întreg
teritoriul culturii Otomani se dezvoltă acum – chiar începând din prima ei fază
– metalurgia aurului şi a bronzului, aşa cum indică marele număr de depozite
de bronz descoperite, dezvoltare explicabilă prin apropierea de zăcămintele de
minereu de aramă din Munţii Apuseni şi, poate, şi prin influenţele venite din
Boemia. Numărul mare de săbii de tip Apa, de topoare de luptă cu disc de tip
tracic, şi de brasarde de bronz, dovedeşte caracterul războinic al triburilor
acestei culturi.
În ceea ce priveşte ritul funerar, în prima fază morţii erau incineraţi şi
resturile îngropate în urne de diferite tipuri, acest rit fiind fie moştenire de la
culturile Baden şi Nir, fie folosit în urma influenţelor venite de la purtătorii
culturii Sighişoara-Wietenberg. În fazele următoare a fost practicat ritul
inhumaţiei în poziţie chircită.
Pe lângă sincronismele cu cultura Sighişoara-Wietenberg, unele piese
ceramice specifice culturii Suciu de Sus descoperite în aşezări din faza Otomani
III, indică sincronismul cu acea cultură. Totodată, faza I a fost sincronă cu
cultura Nir şi cu nivelurile inferioare de la Periam, corespunzând astfel
perioadei Reinecke A1-A2, în timp ce faza II pare să fi fost sincronă cu faza
Tószeg B din Ungaria (Reinecke B1-B2), trecerea la faza III cu tranziţia de la
Reinecke B2 la C, iar faza ultimă cu Tószeg C (Reinecke C-D).
120
 Cultura Periam. Cultura se întinde în Crişana de sud, Ungaria de răsărit şi
fosta Iugoslavie. Ea face parte din complexul Periam – Mokrin – Pančevo şi s-a
format pe un fond autohton etno-cultural fecundat de elemente meridionale ale
Bronzului Macedonean şi ale Helladicului Timpuriu din Grecia. Cultura a
evoluat de-a lungul a două faze, dând naştere, la sfârşitul acestei evoluţii,
culturii Pecica şi contribuind la formarea culturilor Vatina şi Verbicioara.
Formele ceramice – ceşti cu una sau două toarte şi vase cu două toarte, cu
corpul bombat – şi decorul – mai ales incizat, împărţind suprafaţa vaselor în
două metope – sunt elementele cele mai caracteristice culturii. Din restul
inventarului se remarcă unele piese de aramă şi de bronz, atât în aşezări, cât –
mai ales – în morminte: brăţări, pandantive în formă de ochelari, ace de tip
cipriot, coliere, ş.a. Ritul funerar este inhumaţia.
Cultura Pecica. Ea continuă cultura Periam şi este înglobată acum, după unii
cercetători, în cultura Mureşului. Cultura s-a dezvoltat de-a lungul Bronzului
Mijlociu şi Târziu. Aşezarea de tip tell foarte înalt de la care şi-a luat numele
cultura s-a format prin suprapunerea unui număr impresionant de niveluri de
locuire şi va permite o periodizare detaliată a evoluţiei culturii pentru care s-a
preconizat şi legături cu aria culturii Hügelgräber, plecată din Europa Centrală
şi ajunsă până în zonele limitrofe cu România şi chiar în Crişana de vest.
Formele ceramice specifice sunt vasele de tip clepsidră cu două toarte, şi
ceştile, decorul lor fiind incizat. Descoperirea unor tipare pentru turnat topoare
de bronz, ca şi un mic tezaur de obiecte de podoabă de aur găsit tot în aşezarea
eponimă, confirmă practicarea metalurgiei.
Ritul funerar, moştenit de la predecesori, a fost exclusiv inhumaţia în poziţie
chircită.
Cultura Vatina. Aceasta se dezvoltă în vestul Banatului, nordul Serbiei şi
bazinele inferioare ale Tisei şi Savei fiind adeseori încorporată complexului
cultural al câmpurilor de urne funerare din cauza unor elemente ceramice
asemănătoare şi s-a format pe fondul complexului Periam – Mokrin – Pančevo
însă din perioada Reinecke A2 şi a dăinuit până la limita dintre perioadele B2 şi
C. Obiectele de bronz sunt destul de rare în inventarul acestei culturi – într-un
mormânt s-a descoperit o sabie, dar unelte de silex, piatră, os şi lut sunt
frecvente. Ceramica – în legătură cu care s-au semnalat analogii cu culturile
Pecica şi Verbicioara – se remarcă prin cănile cu una sau două toarte de tipul
ansa lunata, cu gura în colţuri, gât tronconic şi picior inelar, ca şi prin
străchinile cu buza lobată. Cu ajutorul inciziilor, decorul trasează motive
geometrice şi ghirlande.
Ritul funerar a fost inhumaţia.
Cultura Verbicioara. Potrivit ultimelor ipoteze, tot în Banat şi pe acelaşi
fond cultural s-ar fi format şi cultura Verbicioara, a cărei arie teritorială s-a
extins spre răsărit în Oltenia şi în extremitatea apuseană a Munteniei, în vest în
Vojvodina iugoslavă, iar în sud în Serbia şi nord-vestul Bulgariei. Aceasta a
121
evoluat de-a lungul a cinci faze, începând din Bronzul Mijlociu, deşi în privinţa
primelor două faze s-a spus că nu i-ar aparţine. Oricum ar fi, primele trei faze
datează din Bronzul Mijlociu, iar celelalte din Bronzul Târziu.
Aşezările situate la început pe promotorii – unele având şanţuri de apărare –
au sfârşit prin a se reduce la mici cenuşare de tip zolniki, specifice şi altor
culturi din Bronzul Târziu. S-au descoperit şi multe obiecte de piatră – ciocane
– topoare, ciocane de miner, cuţite curbe –, apoi brăzdare de plug făcute din
coarne de cerb, obiectele de bronz fiind însă destul de rare. Printre acestea s-a
semnalat şi un ac de tip cipriot. Cănile cu una sau două toarte supraînălţate şi
decorul incizat, motivul spiralic este rar folosit, iar meandrul apare abia în faza
a IV-a, constituie principalele caracteristici ale ceramicii, în timp ce motivele
considerate simboluri solare – roata, cercurile concentrice – sunt frecvent
folosite. În prima fază s-a menţinut şi decorul striat cu măturica, întâlnindu-se
şi alte elemente ce se leagă de cultura Periam, iar în a doua fază tipul principal
de vase este acela în formă de clepsidră. Vasele cu două toarte supraînălţate şi
brăzdarele de corn de cerb sunt caracteristice pentru faza a III-a, în cursul
căreia au existat legături cu ultima fază a culturii Monteoru din Muntenia,
descoperindu-se – totodată – şi o serie de vase de import din faza a III-a a
culturii Tei. Unele dintre elementele ceramicii din Banat indică sincronismul
fazelor vechi cu cultura Vatina şi sunt comune cu altele din cuprinsul culturii
Otomani.
Încă din faza a IV-a, aria sa din Oltenia se restrânge, toată zona din preajma
Dunării fiind ocupată de triburile culturii câmpurilor de urne. Un mormânt de
inhumaţie a fost atribuit primei faze, dar foarte repede a fost adoptat ritul
incineraţiei.
În înaintarea sa spre sud şi apoi spre est, marele complex al câmpurilor de
urne cu decor încrustat de la Dunărea mijlocie, a înlocuit unele dintre culturile
Bronzului din Banat şi din sud-vestul Olteniei, ca şi din zonele limitrofe din
fosta Iugoslavie şi din nord-vestul Bulgariei, împingând cultura Verbicioara în
centrul şi nordul Olteniei şi în vestul Munteniei. Pătrunderea triburilor
culturilor câmpurilor de urne a început înainte de sfârşitul fazei Reinecke A2.
Unii cercetători sunt de părere că înaintarea acestor triburi în zona de la vest şi
est de Porţile de Fier ale Dunării a avut puternice repercusiuni în sudul
Peninsulei Balcanice şi chiar până în zona Mării Egee, provocând dislocarea
unor populaţii din Epir şi din Macedonia – migraţia dorienilor – şi distrugerea
de către aceştia a splendidei civilizaţii miceniene, efectele în lanţ dând loc şi la
distrugerile din zonele de coastă ale Asiei Occidentale şi din Egipt, atribuite de
izvoarele istorice Popoarelor Mării.
Cultura Cruceni-Belegiš. În cadrul acestui mare complex cultural, pe
teritoriul României şi al fostei Iugoslavii s-au cristalizat cultura Cruceni-
Belegiš în Vojvodina şi în vestul Banatului, iar în sud-estul Banatului, în sudul

122
Olteniei, în Serbia şi în nord-vestul Bulgariei cultura Gârla Mare-Cârna-Žuto
Brdo, contemporane în linii generale.
Prima dintre aceste două culturi este cunoscută în România prin necropolele
de la Cruceni şi Bobda, dar până acum nu s-a descoperit nici o aşezare care
poate să-i fie atribuită. Aceasta a evoluat de-a lungul a două faze, ambele
reprezentate la Cruceni, unde s-au dezvelit 105 morminte plane de incineraţie.
În necropola de la Bobda, pe lângă o serie de morminte din faza a II-a, s-au
descoperit şi morminte mai târzii, dovedind continuarea acestei culturi până în
Hallstattul Timpuriu.
În cele mai multe dintre morminte – ca în toată aria complexului cultural în
discuţie – pe lângă vasul – urnă, în care se aflau resturile oaselor incinerate, mai
erau depuse – de obicei – şi unele vase depuse ca ofrande funerare.
Formele ceramice caracteristice ambelor faze de la Cruceni sunt urnele mari
cu gât înalt, străchinile adânci şi ceştile cu o toartă, deosebirile de la o fază la
alta manifestându-se – în special – prin ornamentare. În prima fază, decorul
este realizat mai ales prin impresiuni succesive imitând decorul cu şnurul,
motivele fiind geometrico-spiralice, iar în a doua fază predomină canelurile,
deşi se mai menţine şi tehnica impresiunilor. Un element specific tuturor
culturilor acestui mare complex îl constituie încrustaţia cu alb a decorului
imprimat, materia folosită nefiind praful de calcar – cum s-a crezut multă
vreme –, ci o pastă făcută din oase pisate care după unii cercetători în amestec
ar fi fost pisate şi oase de om.
În unele dintre mormintele de la Cruceni s-au descoperit şi arme şi obiecte de
podoabă de bronz, pumnale triunghiulare, securi de luptă cu disc şi brăţări cu
capetele terminate în spirale.
Cultura Gârla Mare-Cârna. Cronologic, pătrunderea triburilor culturii
Gârla Mare-Cârna la răsărit de Porţile de Fier ale Dunării se situează în cursul
sau spre sfârşitul fazei a III-a a culturii Verbicioara, care ocupase până atunci
aceasta zonă. Faza a doua a culturii Gârla Mare-Cârna a fost sincronă cu faza
Verbicioara IV, iar un vas specific necropolei de la Cârna, descoperit în
necropola de la Zimnicea, şi unele vase descoperite în necropola de la Cârna cu
totul similare altora de la Zimnicea, precum şi anumite elemente specifice fazei
târzii a necropolei de la Cârna descoperite în aşezările fazei Verbicioara V,
dovedesc sincronismul dintre aceste faze – şi, totodată –, şi cu grupul
Zimnicea-Plovdiv, spre sfârşitul Bronzului Târziu.
Periodizarea culturii Gârla Mare-Cârna a făcut obiectul mai multor luări de
poziţie, dar noi credem că, în limite generale, pot fi acceptate două faze de
evoluţie, celei dintâi aparţinându-i necropola de la Balta Verde (jud. Mehedinţi)
şi prima etapă a necropolei de la Cârna (jud. Dolj), a doua fază fiind
reprezentată chiar de a doua etapă a ultimei necropole menţionate.
Cea mai importantă dintre necropolele acestei culturi de pe teritoriul
României este aceea de la Cârna, săpată integral – prin cercetările profesorului
123
Vladimir Dumitrescu din anii 1942, 1955 şi 1956 – au fost dezvelite 116
morminte, la care trebuie adăugate multe altele distruse de apele de inundaţie
ale Dunării. Singura aşezare identificată până acum, dar ulterior distrusă de
apele Dunării, va fi fost aceea de lângă comuna Gârla Mare, de la care, de
altfel, şi-a luat numele această cultură.
Toate mormintele culturii sunt plane, unele având un inventar funerar foarte
bogat, compus din vase-urnă şi multe alte vase de ofrandă şi, chiar, statuete
feminine de lut ars de un tip specific acestei culturi, altele fiind mai puţin
bogate, cu urnă şi puţine vase de ofrandă, dar – uneori – şi cu o statuetă, iar
celelalte de-a dreptul sărace, având numai vasul-urnă şi – rareori – capacul şi
alt vas lângă ele. Piesele de metal sunt extrem de rare. Există câteva inele de
buclă din bronz descoperite în necropola de la Cârna, de un tip destul de vechi,
care pledează pentru situarea începutului acestui cimitir într-o etapă destul de
veche a Bronzului Mijlociu. Totuşi, în aria de răspândire a acestei culturi s-a
descoperit, la Ostrovul Mare-Ţigăneşti, un tezaur de obiecte de podoabă, de
aur, compus din 33 discuri – falere concavo-convexe, 11 inele de buclă şi 2
brăţări. Falerele, bogat decorate în tehnica au repousse, amintesc într-o
oarecare măsură de falerele miceniene de aur.
Şi ceramica – ale cărei forme caracteristice sunt în special urnele cu corp
bombat, gât cilindric şi buza evazată uşor, apoi străchinile cu buza în patru
colţuri, folosite drept capace, precum şi cănile cu o toartă supraînălţată – este
decorată mai ales în tehnica împunsăturilor succesive încrustate cu materie o
albă. Motivele predilecte sunt spiralele şi derivatele acestora, meandrul fiind rar
întâlnit. Nu lipseşte, însă, nici decorul incizat, iar canelurile sunt frecvente mai
ales în faza a doua.
Statuetele amintite – unele având 25 cm înălţime – sunt şi ele decorate cu
motive imprimate şi încrustate cu alb. Unele dintre elementele decorului lor
reprezintă detalii somatice – ochii, gura, părul, altele piese de costum – cămăşi
lungi, terminate în cloche, cingătorile, dar şi podoabe – coliere, brăţări.
Cultura Glina-Schneckenberg. Continuându-ne expunerea cu regiunile
situate mai la răsărit, în Muntenia, se cuvine să amintim – în primul rând –
cultura sau complexul cultural Glina-Schneckenberg, considerată de unii
cercetători drept o singură cultură cu două variante, în timp ce alţii sunt de
părere că este vorba de două culturi înrudite, mai recent propunându-se şi
formula Schneckenberg–Năieni (Transilvania, Nordul Munteniei) şi Glina
(Muntenia, Olteniei). În orice caz, este vorba de cea mai veche cultură a epocii
bronzului din zonele unde a fost identificată şi se presupune – chiar – că
începutul ei se situează înainte de sfârşitul eneoliticului târziu. Ea reprezintă o
sinteză formată pe fondul final al eneoliticului – culturile Gumelniţa B şi
Cernavoda I –, pe care s-au grefat elemente ale culturii Cernavoda II, ale
grupelor culturilor mormintelor tumulare cu ocru şi ale culturii Trichterbecher

124
şi – poate – şi ale amforelor sferice. S-a formulat şi ipoteza unei contribuţii a
fondului etnic nord-pontic la geneza culturii.
Este mai probabil că teritoriul de formare a fost Muntenia, de aici purtătorii
ei trecând munţii în Sud-estul Transilvaniei, şi, răzleţ, ajungând chiar şi în
centrul acestei provincii, iar, apoi, ocupând în Oltenia aria culturii Coţofeni. În
nordul acestei provincii a pătruns mai târziu, după grupul Miloştea, şi alt grup,
caracterizat printr-o ceramică decorată cu şnurul, venit de la nord de Carpaţi.
Aşezările sunt situate pe înălţimi, fără şanţ de apărare. S-a atestat prin
cercetări arheologice faptul că şi peşterile au fost locuite sezonier. Locuinţele
erau colibe parţial săpate în pământ (locuinţe semiadâncite), ritul funerar fiind
cel al inhumaţiei, uneori în morminte tumulare, alteori în ciste de piatră, în care
– câteodată – erau îngropaţi mai mulţi indivizi. Se pare, însă, că s-a practicat şi
incineraţia, resturile calcinate fiind depuse fie în ciste înconjurate cu cercuri de
piatră, fie în urne depuse în ciste sau chiar direct într-o groapă. Uneltele şi
armele de piatră şi de silex cum ar fi topoare de luptă şi cuţite curbe se mai
folosesc în continuare. La Crivăţ (Muntenia) s-a descoperit un mic depozit de
bronzuri (topor de tip Veselinovo, pumnal triunghiular cu nervură mediană şi
un topor plat). În alte puncte s-au descoperit un ac de bronz tipic pentru
Bronzul Timpuriu, împungătoare, dar şi piese de aramă – cuţite, topoare plate –
şi câteva foi de aur. În ceramică predomină ceştile şi cănile, precum şi decorul
cu şnurul şi cu şiruri de butonaşi sub buză.
Cultura aceasta a avut un rol important la formarea unora dintre culturile
Bronzului Mijlociu (Tei, Monteoru, Sighişoara-Wietenberg).
Cultura Monteoru. O parte din regiunea de coline din centrul şi nord-estul
Munteniei a constituit zona de formare a culturii Monteoru, pe fondul unor
elemente ce au supravieţuit din eneoliticul târziu şi pe acela al culturii Glina, la
care s-au adăugat şi unele elemente răsăritene. Curând, aria ei de răspândire a
culturii a cuprins şi sudul şi centrul Moldovei, trecând – totodată – Carpaţii în
Sud-estul Transilvaniei, iar mai spre răsărit răspândindu-se şi în Republica
Moldova. Aşezările sunt adevărate fortăreţe, apărate de unul sau mai multe
şanţuri şi – într-un singur caz –, la Monteoru, cu zid cu miez de piatră.
Cele mai importante aşezări şi necropole au fost cercetate prin săpături
arheologice sistematice la Sărata-Monteoru (Muntenia) şi Cândeşti (Moldovei).
Evoluţia culturii – continuă până la sfârşitul Bronzului Mijlociu – a fost
împărţită în două faze (I, II), fiecare dintre acestea având mai multe subfaze.
Începutul acesteia se situează înainte de sfârşitul Bronzului Timpuriu, cum
dovedesc unele fragmente ceramice de import specifice culturii Glina-
Schneckenberg B. Ultima subfază, numită Balinteşti-Gârbovăţ, reprezintă
tranziţia spre cultura Noua din Bronzul Târziu. Alte fragmente, provenind de la
vase ale culturii Sighişoara-Wietenberg, descoperite în aşezări Monteoru,
indică relaţiile şi sincronismele dintre unele faze ale acestor culturi, în timp ce,
pe baza altor descoperiri, au fost precizate sincronisme cu cultura Tei.
125
Totodată, ceramica din prima fază a culturii Monteoru, aflată într-un tumul de
lângă Ploieşti, dovedeşte şi legăturile cu triburile istro-pontice cu morminte
tumulare.
Ca de obicei, ceramica constituie elementul cel mai caracteristic al culturii
materiale, în special cea fină, neagră sau neagră-cenuşie şi lustruită. Formele
predominante sunt ceştile cu una sau două toarte, unele vase de tip askos şi
vasele de ofrandă funerară, cu corpul în două etaje, gât înalt trompetiform şi
baza ascuţită (Spendegefasse). Decorul în relief este mai rar, frecvent fiind mai
ales cel incizat cu motive geometrice, zigzag-uri, cercuri concentrice-motive
solare. În faza a II-a sunt caracteristice în special canelurile, alături de unele
motive incizate. Tot acum începe să fie folosită şi spirala în ornamentaţie.
Ritul funerar al culturii Monteoru este în special inhumaţia, dar se practica şi
incineraţia. La Sărata-Monteoru au fost descoperite şi săpate patru necropole,
cercetându-se peste 300 de morminte, cele de inhumaţie fiind grupate pe familii
şi încercuite cu pietre, adeseori acoperite cu o moviliţă de pământ. În necropola
de la Cândeşti au fost săpate 450 de morminte (5-6 sunt de inhumaţie), cu
inventar funerar foarte bogat, în care se remarcă mai ales ceramica, dar şi
cuţitele curbe şi măciucile perforate de piatră, ca şi pumnalele şi acele din
bronz, ultimele de tip cipriot. Topoarele de bronz perforate pentru fixarea cozii
şi cu creste paralele (Schaftlochaxte mit Rippen de tip Monteoru) şi tiparele
pentru turnat piese din bronz, stau mărturie pentru practicarea metalurgiei.
Dintre obiectele de podoabă se cuvin semnalate, în primul rând, numeroasele
inele de buclă, de aur şi de bronz, ca şi perlele de chihlimbar şi de faianţă,
ultimele foarte probabil importate din sud.
Pe plan european, faza veche a culturii Monteoru a fost sincronă cu grupul
Nitra din Slovacia, iar sfârşitul acestei faze şi începutul celei următoare cu
epoca miceniană dezvoltată. Relaţiile cu cultura miceniană şi influenţele
acesteia sunt indiscutabile, ele având repercusiuni şi asupra organizării sociale a
triburilor monteorene. Aceasta se observă din existenţa aşezărilor întărite şi
experienţa unei clase războinice conducătoare.
Cultura Tei. Teritoriul Munteniei neocupat de triburile culturii Monteoru a
constituit zona de formare şi de răspândire a culturii Tei, purtătorii acesteia
trecând şi la sudul Dunării, iar într-o fază veche şi Carpaţii, în Sud-estul
Transilvaniei. Spre vest nu s-au putut întinde fiind opriţi de triburile culturii
Verbicioara, cu care a fost contemporană în linii generale. Prima aşezare
descoperită a fost aceea de pe malul lacului Tei (Bucureşti), iar aria de
răspândire a fost precizată de descoperirile ulterioare. Această cultură s-a
format pe fondul culturilor Glina-Schneckenberg şi Cernavoda II. Purtătorii ei
nu şi-au întărit niciodată aşezările, de obicei întinse, şi formate din locuinţe
răzleţe, atât colibe cât şi case mai solide. În ultima fază sunt caracteristice
aşezările mici de tipul cenuşare (zolniki).

126
 Evoluţia culturii Tei – desfăşurată de-a lungul Bronzului Mijlociu şi Târziu –
a fost împărţită în cinci faze, pe baza caracteristicilor ceramicii, ale cărei forme
specifice sunt cănile cu una sau două toarte – decorate în tehnica împunsăturilor
succesive încrustate cu materie albă – şi vasele mari, decorate cu măturica.
Motivele ornamentale sunt geometrice, spirala apărând abia în faza a II-a.
Uneltele de silex şi de piatră, ca şi topoarele de luptă sunt frecvente, împreună
cuţitele curbe. Piesele metalice sunt însă rare (topoare, seceri, cuţite şi ace de
tipuri diferite). În aria sa de răspândire se situează sabia de tip micenian
descoperită la Roşiorii de Vede, tezaurul de pumnale de aur şi de toporaşe de
argint de la Turnu Măgurele – cinci brăţări – manşoane, un inel de buclă şi
peste 400 de ineluşe.
Tot în aria ei de răspândire au fost descoperite şi unele psalii de os, parte
componentă a unor zăbale.
Între fazele culturii Tei şi acelea ale culturii Monteoru au fost precizate o
serie de sincronisme, iar ultima – sau ultimele faze – fiind sincrone cu primele
pătrunderi ale culturii Coslogeni în sud-estul Munteniei.
Cultura Costişa. În Moldova, încă din timpul unor etape destul de vechi ale
culturii Monteoru, au pătruns dinspre nord şi nord-est triburile culturii Costişa,
ramura sudică a complexului etno-cultural Bialyi Potok din Ucraina. La un
moment dat, însă, triburile culturii Monteoru au revenit şi în jumătatea de
centru-vest a Moldovei.
Aria de răspândire a culturii Costişa se limitează la această regiune de
Centru-vest şi la Nordul Moldovei. La un moment dat, cultura Monteoru a
revenit în această provincie, în aşezarea eponimă a culturii Costişa resturile ei
fiind suprapuse de un strat Monteoru IC1-1b. Această cultură a evoluat de-a
lungul a două faze, una contemporană cu faza Monteoru IC2-IC3, iar cealaltă
cu faza Monteoru II.
Cuţitele curbe de piatră, topoarele-ciocane de diorit, împungătoarele de os se
întâlnesc alături de puţinele piese de metal descoperite cu ocazia cercetărilor
arheologice sistematice. Formele ceramice tipice sunt ceştile, amforetele şi
amforele globulare, toate cu câte două toarte, iar decorul – triunghiuri haşurate,
incizate – este situat pe umărul vaselor.
Sfârşitul culturii Costişa nu a depăşit pragul Bronzului Timpuriu, dar unele
dintre elementele sale caracteristice par să fi contribuit la formarea culturii
Noua, din ultima perioadă a epocii bronzului.
Cultura Sighişoara-Wietenberg. Ultima cultură a epocii bronzului
caracteristică – în special – pentru Bronzul Mijlociu – despărţită de cultura
Costişa de lanţul Carpaţilor Răsăriteni – este cultura Sighişoara-Wietenberg
răspândită pe platoul şi Câmpia Transilvaniei, de unde s-a răspândit apoi până
în sud-estul acestei provincii, înlocuind acolo cultura Tei. Aşezările se aflau pe
înălţime, una singură dintre cele cunoscute fiind întărită, dar numărul mare de
arme din aria ei de răspândire dovedeşte caracterul războinic al populaţiei.
127
 În privinţa fondului etno-cultural pe care s-a format, părerile sunt împărţite,
dar pare sigur că triburile culturii Coţofeni şi cele ale aşa – numitului complex
al ceramicii decorate cu măturica au jucat un rol important la originea acesteia.
S-au semnalat raporturi strânse şi sincronisme cu unele dintre fazele culturii
Tei. Evoluţia culturii Sighişoara-Wietenberg a fost uneori împărţită în trei faze,
alteori în patru, fazele I-III fiind sincrone cu cele similare ale culturii Otomani
şi cu celelalte culturi contemporane cu aceasta, în timp ce etapa ei finală a fost
sincronă cu începutul culturii Noua. S-a preconizat şi o parţială conlocuire cu
purtătorii ultimei culturi menţionate, ceea ce nu pare – însă – probabil, ţinând
seama de caracteristicile total diferite ale acestor două culturi.
Printre formele ceramice specifice trebuie amintite ceştile cu o toartă,
străchinile cu buza cu patru lobi şi tăvile de peşte. Decorul, simplu la început,
se îmbogăţeşte treptat, în faza a II-a cu motive geometrice şi cu spirale, iar în
faza următoare şi cu meandrul. Tehnicile folosite pentru ornamentare au fost
inciziile, împunsăturile, impresiunile şi haşurile, toate cu încrustaţie albă,
pentru motivele geometrico-spiralice, numai canelurile fiind în relief. Altarul de
lut ars descoperit în aşezarea eponimă, decorat cu admirabile spirale fugătoare,
ca – de altfel – însăşi apariţia acestui motiv şi săbiile miceniene descoperite în
aria sa de difuziune dovedesc incontestabile legături cu sudul micenian.
Numeroasele depozite de arme şi unelte de bronz, ca şi acelea de topoare votive
şi de piese de podoabă de aur de la Ţufalău, în Sud-estul Transilvaniei, şi alte
podoabe lucrate din acelaşi metal nobil, indică existenţa unei metalurgii
dezvoltate.
Ritul funerar al triburilor culturii Sighişoara-Wietenberg a fost aproape
exclusiv incineraţia, mormintele de inhumaţie descoperite în arealul acestei
culturi fiind foarte puţine.
Cultura Zimnicea-Plovdiv. Pe o fâşie îngustă de teren la nord de Dunăre, în
stânga Oltului, s-a răspândit o cultură de origine sud – dunăreană, dezvoltată la
sfârşitul Bronzului Mijlociu şi în Bronzul Târziu, a cărei arie cuprinde şi o parte
din teritoriul răsăritean al Bulgariei până la sud de Balcani, numită cultura
Zimnicea-Plovdiv. În România, ea este reprezentată în special prin necropola
de inhumaţie de la Zimnicea, cu schelete chircite, datând din secolele XIV şi
XIII î.Chr.
¤
Dobrogea, Moldova, Muntenia şi Transilvania de Răsărit şi Centrală au fost
ocupate – în Bronzul Târziu – de triburi venite dinspre răsărit, din aria culturii
Sabatinovka, dând naştere culturii Noua (Moldova, Transilvania) şi culturii
Coslogeni (Dobrogea, Muntenia). Aceste culturi constituie împreună un mare
complex cultural, Sabatinovka-Noua-Coslogeni, fiind de la sine înţeles că la
cristalizarea variantelor reprezentate de ultimele două au contribuit şi elemente
autohtone. Una dintre caracteristicile principale ale întregului complex îl
constituie aşezările de tip cenuşar, cu locuinţe – colibe modeste, în cenuşa
128
cărora se descoperă întotdeauna o mare cantitate de oase de animale domestice,
predominând acelea de bovine.
Cultura Noua. Ritul funerar al întregului complex a fost inhumaţia, numai în
cultura Noua întâlnindu-se – rar – şi morminte de incineraţie.
Printre formele ceramice reprezentative ale culturii Noua amintim vasele în
formă de sac şi acelea cu două toarte supraînălţate, terminate cu buton discoidal
la partea superioară. Decorul sărăcăcios constă, în special, din caneluri, dar se
întâlnesc şi motive geometrice. Obiectele de silex, de piatră şi de os sunt
frecvente, cele de bronz fiind mai rare în aşezări. Cele mai tipice sunt acele de
bronz cu placă rombică şi cele numite Rollennadel. În schimb, depozitele de
bronzuri descoperite în aria de răspândire a acestei culturi şi datând din secolul
XII î.Chr. sunt numeroase, turtele de bronz ce însoţesc diferitele obiecte ale
depozitului indicând practicarea locală a metalurgiei. Alături de uneltele şi
armele de tipuri transilvănene, se întâlnesc şi unele de tip răsăritean.
Evoluţia culturii Noua s-a desfăşurat în două faze, prima datând din secolele
XIV şi XIII î.Chr., iar cealaltă începând din secolul XIII î.Chr. până după
începutul sec. XII î.Chr.
Cultura Coslogeni. Evoluţia culturii Coslogeni a fost împărţită în trei faze,
în primele două aria sa de răspândire limitându-se la Dobrogea şi la sudul
Munteniei – până în preajma Bucureştilor –, arie extinsă însă – în ultima fază –
până la Olt, înglobând, în preajma Dunării, fosta arie a culturii Zimnicea-
Plovdiv şi trecând şi la sud de fluviu. Dintre puţinele obiecte de piatră, mai
deosebite sunt unele sceptre relativ cilindrice. Obiectele de bronz sunt rare, cele
mai tipice fiind tot acele cu placă rombică specifice întregului complex cultural
din care face parte. În aria sa de răspândire s-au descoperit şi depozite de
bronzuri, ca de exemplu cel de la Oinac (Giurgiu), în care majoritatea
topoarelor, de tip transilvănean, aparţin unei variante răsăritene a acestui a
acestui tip.
Aspectul cultural Sihleanu. Acesta este ultimul grup cultural databil la
sfârşitul Bronzului Târziu şi a fost identificat în Nord-estul Munteniei, Sud-
estul Moldovei şi nord-vestul Dobrogei, fiind numit şi Pre-Babadag, nu numai
pentru că precede formarea culturii Babadag din perioada Hallstatt, ci şi fiindcă
i-a transmis acesteia unele dintre elementele sale specifice. Ca de obicei,
ceramica este elementul definitoriu al culturii. Se remarcă vasele bitronconice
cu gât înalt şi corpul bombat, alături de ceştile cu o toartă lată ca o panglică,
uşor concavă şi supraînălţată, decorul fiind constituit de proeminenţe, benzi şi
triunghiuri incizate şi haşurate, ca şi de şiruri de cerculeţe imprimate.
Generalităţi despre artefactele epocii bronzului. Dacă în perioada de
tranziţie spre epoca bronzului realizările purtătorilor diferitelor culturi nu s-au
ridicat nici pe departe, din punct de vedere artistic, la nivelul meşterilor olari şi
al sculptorilor epocii neolitice şi eneolitice, situaţia a fost cu totul diferită în
epoca bronzului. Este adevărat că şi acum sculptura este inexistentă în
129
inventarul majorităţii culturilor, singurele realizări – dar, de data aceasta, cu
adevărat remarcabile – fiind statuetele culturii Gârla Mare-Cârna. În schimb în
ceramică se remarcă piese de reală valoare. Totodată, alături de acestea,
metalurgia înfloritoare a dat posibilitatea meşterilor făurari ai epocii să dea
măsura marelui lor talent atât în privinţa unora dintre formele armelor,
podoabelor, vaselor şi chiar uneltelor, cât – mai ales – în domeniul
ornamentării, care atinge de multe ori perfecţiunea.
Fireşte, nu toate culturile însumează aceste calităţi, nici despre ceramica
tuturora şi nici despre toate obiectele lor metalice neputându-se afirma acest
lucru. Privite în ansamblu, realizările din aceste două domenii sunt mai mult
decât meritorii din punct de vedere artistic.
Olăritul este una dintre preocupările cele mai productive, cantitativ, ale
oamenilor epocii bronzului. În legătură cu formele, este incontestabil că multe
dintre ceştile culturii Tei, vasele cu două toarte ale culturii Monteoru, ca şi
vasele de ofrandă (Spendegefasse) ale acesteia din urmă, alături de multe dintre
străchinile culturii Sighişoara-Wietenberg şi dintre cănile culturilor Otomani şi
Suciu de Sus, sau dintre vasele – clepsidră ale culturii Pecica şi ceştile cu două
toarte ale culturii Verbicioara, pot fi considerate deosebit de reuşite artistic, prin
linia profilelor şi prin armonioasa îmbinare dintre părţile componente ale
vaselor. Dar, nu credem că greşim dacă afirmăm că şi în acest domeniu – ca şi
în acela al ornamentării ceramicii – ele pot fi situate întotdeauna la acelaşi nivel
cu formele ceramice ale culturii Vatina şi ale culturilor câmpurilor de urne
Cruceni-Belegiš şi Gârla Mare-Cârna.
Unele dintre urnele mari ale culturii Vatina, şi mai ales vasele zvelte cu buza
scobită la ambele părţi ale celor două toarte late, arcuite în sus ca o şa şi
coborând până la baza gâtului înalt, sprijinindu-se de corpul destul de puţin
înalt şi profilul arcuit sau în patru colţuri, terminat într-un mic picior inelat, pot
sta foarte bine alături de multe dintre cele mai armonios proporţionate forme
ale culturilor eneolitice. De asemenea, majoritatea urnelor culturilor Cruceni-
Belegiš şi Gârla Mare-Cârna, cu gâtul lor cilindric înalt şi buza răsfrântă în
afară, cu corpul bombat, dar niciodată prea umflat – şi, mai ales, corpul urnelor
cu două etaje – şi unele şi altele străjuite, la linia unde începe partea inferioară
tronconică, de câte patru toarte late – sunt piese măiestrit modelate. Nici
vaselor, relativ mari, cu două toarte supraînălţate, nu li se poate reproşa nimic
din punctul de vedere al eleganţei cu care se arcuiesc cele două toarte ce leagă
buza cu umărul. Dar, cele mai reuşite şi desigur cele mai desăvârşite realizări
ale acestor ultime două culturi, atât din punctul de vedere al decorului ceramicii
– sunt străchinile, în general, cu gura larg deschisă şi modelată în patru lobi
ascuţiţi – precum şi marele număr de ceşti cu toarta supraînălţată. Nici aici nu
putem intra în detalii, dar este destul să privim câteva dintre străchinile din
necropola de la Cârna şi unele dintre cănile descoperite tot acolo, pentru a se
vedea că nu exagerăm. Gâtul de înălţime potrivită al cănilor, unit cu corpul
130
vasului printr-o toartă supraînălţată, uneori terminată cu un fel de buton turtit,
dar – alteori – ca o ansa lunata, corpul, fie perfect rotund, fie uşor turtit,
modelat în trei colţuri, care – împreună cu punctul de prindere al toartei – se
succed la intervale egale, toate asigurând vaselor proporţii armonioase şi
dându-le o siluetă elegantă.
Tehnicile folosite la ornamentarea ceramicii sunt incizia, impresiunea,
relieful şi excizia, decorul pictat lipsind cu totul, singurul rol al culorii fiind
acela de încrustare în motivele incizate şi încrustate, dar nu şi pentru trasarea
motivelor. Noi suntem de părere că decorul imprimat în diferite tehnici a fost –
de fapt – numai un suport pentru substanţa – aproape întotdeauna albă – de
încrustaţie, menită să scoată în evidenţă atât fiecare motiv în parte, cât şi
ansamblul ornamentării.
În cele ce urmează vom stărui asupra formelor şi decorului ceramicii
culturilor Suciu de Sus, Sighişoara-Wietenberg, Gârla Mare-Cârna, Verbicioara
şi Tei.
După cum s-a văzut, ornamentarea ceramicii acestei epoci se limitează şi ea,
aproape exclusiv, la repertoriul abstract, geometric şi spiralic, elementele
naturaliste fiind foarte rare. Este de la sine înţeles că multe dintre aceste motive
vor fi avut, iniţial, chiar din epoca neolitică, o anumită semnificaţie ideologică
ce nu mai poate fi descifrată astăzi, dar părerea unanimă este că roata –
respectiv cercul – erau motive uraniene, legate de un cult al soarelui. Numărul
atât de redus al statuetelor feminine reflectă, şi el, trecerea de la vechiul cult al
fertilităţii şi al fecundităţii, la alte credinţe, dar în acest domeniu nu avem
posibilitatea să facem precizări mai detaliate, deşi – ca şi în Asia Anterioară –
divinitatea supremă va fi fost una masculină.
Începând cu analiza din Bronzul Mijlociu, suntem puşi în faţa unei
excepţionale reînfloriri a motivelor spiralice – aproape complet dispărute în
eneoliticul târziu şi, foarte rare, în Bronzul Timpuriu – care trebuie pusă şi pe
seama influenţei miceniene despre care am mai vorbit, şi nu pe a unei eventuale
supravieţuiri de-a lungul mileniilor pe ţesături sau pe obiecte de lemn, care, în
chip inevitabil, nu s-au putut păstra. Totuşi, deşi relaţiile şi influenţele
exercitate de cultura miceniană sunt dovedite şi de alte aspecte ale culturii
materiale din epoca bronzului, aceasta nu implică şi o dependenţă a evoluţiei
culturii materiale şi spirituale a lumii carpato-danubiano-pontice de lumea
miceniană, şi cu atât mai puţin de cea a Asiei Anterioare.
Decorul excizat al culturii Suciu a atins perfecţiunea, amintind de cele mai
reuşite realizări din acest domeniu ale culturii Vădastra din epoca neolitică.
Spiralele simple sau cele numite dinamice – o combinaţie complicată de spirale
fugătoare –, zig-zag-urile, cercurile concentrice, dinţii de lup şi unele motive ce
par florale, sunt executate cu o precizie uimitoare şi se desfăşoară atât de
organic pe unele vase – în special pe marile străchini – încât într-adevăr nu

131
credem că pe aceeaşi suprafaţă relativ restrânsă şi folosind aceleaşi motive,
executate în aceeaşi tehnică, s-ar putea obţine o ornamentare mai reuşită.
Motivului floral despre care am mai amintit, al uneia dintre cănile cu toartă
supraînălţată, aminteşte de decorul ceramicii de stil Kamares din Creta.
Deşi chiar unele dintre formele ceramicii Sighişoara-Wietenberg pot
revendica aprecieri favorabile datorită siluetei lor – străchinile cu buza
modelată în patru lobi puternic arcuiţi –, ornamentarea acestei ceramici este
remarcabilă, ea folosind tehnici variate – uneori chiar pe acelaşi vas – cum ar fi
incizia, impresiunile cu instrumente având capătul tăiat în diferite feluri, ca şi
impresiunile succesive, dar şi canelurile. Motivelor geometrice, unghiurile,
triunghiurile, romburile, benzile în zig-zag, haşurate sau umplute cu puncte
imprimate, cercurile concentrice – uneori cu curbe în interior –, li se adaugă,
începând din faza a II-a, spirala, iar din faza a III-a şi meandrul. Cele mai
reuşite realizări sunt spiralele fugătoare, benzile de spirale ce-şi arcuiesc
capetele, asemuite cu valurile ce se sparg, şi fireşte benzile meandrice
desfăşurate în jurul corpului vasului. Fără să stăruim prea mult, vom menţiona
decorul unora dintre străchinile cele mai meşteşugit ornamentate cu spiralele
fugătoare ce se rotesc în jurul vasului, trasând fie câte un triskelion, fie un
tetraskelion, deci cu trei sau patru braţe răsucite spiralic, sau trasând benzi
spiralice compuse din linii paralele, în timp ce cercul din mijlocul vasului este
secţionat de o cruce cu braţele terminate tot în câte un ghem-spirală. Cea mai
deosebită realizare în acest domeniu este, însă, ornamentarea plăcii unei vetre
de cult, un adevărat altar de lut ars, descoperită în aşezarea eponimă care este
îmfrumuţesată cu o bandă circulară având în mijloc un zig-zag continuu, care
delimitează centrul şi este înconjurată de o elegantă spirală fugătoare, mărginită
– la rândul ei – de două cercuri concentrice realizate din câte trei linii paralele,
iar în exteriorul lor alergând o altă spirală fugătoare pluriliniară. Acest decor a
fost comparat cu unele descoperiri foarte asemănătoare din palatul din sec. XIII
î.Chr. de la Micene, asemănare ce nu poate fi întâmplătoare.
Întocmai ca şi în cultura înrudită şi vecină, Cruceni-Belegiš, în decorul
ceramicii culturii Gârla Mare-Cârna se foloseşte cu predilecţie tehnica
împunsăturilor succesive, incizia fiind rară şi nesemnificativă ca apariţie
procentuală, excizia, de asemenea rară, dar meşteşugit realizată. Canelurile,
destul de puţin frecvente şi ele – şi cu care, de altfel, nu se pot obţine
ansambluri decorative de o valoare ridicată – se întâlnesc, după cum se pare, pe
ceramica fazei târzii. Împărţind urnele mari în registre decorative – procedeu
folosit şi la alte forme de vase, fiecare registru având, de obicei, motive diferite
de ale celorlalte registre –, meşterii olari nu s-au mulţumit numai cu motivul
spiralei simple – în formă de S sau de cârlig terminal al unui şir de puncte –, ci
au desfăşurat acest motiv şi sub formă de spirală fugătoare în jurul registrului
respectiv. Caracteristic este procedeul care combină cârligul plurirăsucit al unui
ghem spiralic cu alte elemente, obţinându-se motive unice, care se mai
132
întâlnesc numai în ceramica culturilor aceluiaşi mare complex cultural al
câmpurilor cu urne. Atât în ceea ce priveşte motivul numit în formă de M
complicat, cât şi cel desfăşurat mai mult orizontal şi destul de sofisticat şi el,
căruia nu i-am putut găsi un nume, nu credem că perfecţiunea cu care au fost
executate poate fi egalată de ornamentarea ceramicii altor culturi din această
epocă. Chiar privind numai una dintre urnele de la Cârna şi, mai ales, una dintre
străchinile – cu funcţie de capace pe urne – din aceeaşi necropolă ne vom da
seama că este vorba despre realizări deosebite. Vom cita urna mormântului nr.
85, având buza decorată cu dublu zig-zag, gâtul – în primul rând – cu cercuri
concentrice imprimate, dispuse vertical în formă de T, iar corpul cu motivul
derivat din acela în formă de M repetat de patru ori şi alternând cu acela fără
nume. Toate liniile obţinute prin împunsături succesive care trasează aceste
motive se termină în câte o buclă spiralică, iar în jurul părţii superioare a
corpului vasului aleargă un zig-zag. Ne putem da seama astfel că ne aflăm în
faţa unei concepţii decorative complexe, desăvârşit de armonioase, ansamblul
diferitelor registre constituind o valoroasă operă de artă decorativă. Aceste
motive sunt întotdeauna scoase în evidenţă prin materia albă de încrustaţie ce
contrastează cu fondul destul de închis al vaselor. Repertoriul motivelor
decorative ale acestei culturi se completează cu benzi meandrice, ghirlande,
romburi haşurate şi zig-zag-ul excizat întregind imaginea pe care ne-o putem
face despre inventivitatea cu care a fost combinată această varietate de motive
şi despre măiestria deosebită a meşterilor olari, adevăraţi artişti decoratori ai
acelor îndepărtate vremuri.
Cea mai reuşită formă din repertoriul ceramicii culturii Verbicioara este,
desigur, vasul al cărui corp este ca o sferă puţin turtită, având întotdeauna două
toarte supraînălţate şi, deseori, o buză inelară. Ornamentarea, mai ales împunsă
şi incizată, dar şi canelată, se limitează în primele faze la motive simple, benzi,
zig-zag-uri, triunghiuri, îmbogăţindu-se, începând din faza a III-a, cu spirala şi
înscriindu-se în registre orizontale, adesea secţionate vertical, în metope.
Motivelor moştenite din fazele anterioare li se adaugă, în faza a IV-a, meandrul
şi cercul solar, spirala fiind acum mult mai rar folosită. Alături de meandrul
dublu, trasat prin benzi haşurate şi repetat pe ambele feţe ale unuia dintre aceste
vase, banda în ghirlandă – zig-zag haşurată în interior, pe alt vas, dar mai ales
cercurile concentrice cu multiple raze scurte triunghiulare din interiorul unor
metope, cercurile împunse în jurul unei proeminenţe centrale şi banda în zig-
zag, îngustă, ce aleargă dedesuptul lor pe alt vas, constituie cele mai grăitoare
exemple ale artei decorative a ceramicii culturii Verbicioara.
Ceramica culturii Tei are forme caracteristice cum sunt ceaşca cu toartă
supraînălţată, cu buza uneori piezişă şi cu fundul aproape ascuţit şi vasul mai
mult decât sferic – cu două toarte supraînălţate. Alături de unele ornamente
plastice, aplicate, sunt frecvente şi caracteristice motivele incizate şi mai ales
acelea imprimate cu un vârf triunghiular, întotdeauna umplute cu materie albă
133
de încrustaţie. În faza veche, motivul este tectonic, ulterior el desfăşurându-se
pe întreaga suprafaţă a vasului. În faza a doua ornamentul este sub formă de
metope, iar în cea următoare dispus în registre orizontale. În faza veche,
motivele esenţiale sunt zig-zag-ul – fie de linii, fie în benzi – şi şirurile
orizontale de impresiuni variate, incizii în linii drepte şi în linii ondulate, şiruri
de paranteze paralele, precum şi aşa-numitul motiv în formă de ramură de brad,
spirala fiind – încă – rareori folosită. În faza a doua, impresiunile sunt
predominante, introducându-se motive noi în formă de S, cârlige spiralice,
cercuri haşurate sau cu o cruce incizată în interior, romburi izolate sau în şiruri
orizontale. În faza următoare apar şi canelurile, dar impresiunile sunt încă
predominante, iar motivele spiralice sunt variate, folosindu-se acum şi
meandrul. Se accentuează şi preferinţa pentru compoziţii mai încărcate,
combinându-se diferitele motive unghiulare, mai înainte izolate. Caracteristice
pentru faza a patra par a fi canelurile oblice, odată cu reactivarea decorului
incizat, benzile haşurate cu reţele, zig-zag-urile orizontale, triunghiurile şi
romburile haşurate sau concentrice, ca şi cârligele spiralice, trecându-se chiar la
trasarea unor cârlige meandrice. În sfârşit, în ultima fază sunt frecvente
triunghiurile, meandrele şi romburile cu meandre concentrice în interior, în
timp ce motivul spiralic dispare.
Pentru a da şi unele exemple concrete, amintim de cele câteva vase cu câte
două toarte din faza a IV-a, descoperite la Giuleşti-Sârbi, unele având registre
paralele de triunghiuri haşurate, altul un fel de metope centrale, umplute cu
şiruri verticale de triunghiuri haşurate şi mărginite de câte o linie despicată în
două, la bază, şi cu un cârlig spiralic la vârf. Un alt vas de aceeaşi formă mai
are – pe lângă metopele centrale cu şiruri de romburi haşurate şi zig-zag-uri
verticale – pe fiecare faţă câte două ovale, decorate în interior cu grupe de
triunghiuri haşurate, a căror bază se află pe linia ce trasează ovalul.
Ne vom referi – în primul rând – la toartele supraînălţate ale unui vas mare
de la Sărata Monteoru, modelate în formă de capete de berbec, cu coarnele
puternic răsucite şi ajungând aproape până sub bărbie. Realismul modelării
indică talentul indiscutabil al meşterului olar, care a făcut din ele adevărate
reuşite artistice. Şi toartele unora dintre vasele descoperite în necropola
aceleiaşi culturi de la Poiana, pe Siret, pot fi amintite aici, căci pe ele a fost
modelat – de data aceasta schematic – un cap omenesc.
Altă menţiune se cuvine şi pentru o piesă mai puţin comună, de la Truşeşti,
opera unui artizan din rândurile populaţiei culturii Noua care reprezintă un cap
de om cu trei feţe, tăiat în os, pe care au fost indicate prin incizii detaliile
figurii.
Puţinele statuete descoperite în aria culturilor epocii bronzului ne obligă să
nu stăruim decât asupra acelora ale culturii Gârla Mare-Cârna.
Arta rondbosului epocii bronzului şi-a luat din plin revanşa prin statuetele
feminine de lut ars ale culturii Gârla Mare-Cârna, înaintea descrierii cărora
134
trebuie amintite o serie de vase modelate în formă de păsări şi altele având
anexate câte o protomă în formă de pasăre. În toate cele trei necropole ale
acestei culturi cercetate sistematic până acum în Oltenia au fost găsite destul de
multe statuete întregi sau fragmentare, în general similare acelora descoperite şi
pe celălalt mal al fluviului, în fosta Iugoslavie şi în Bulgaria, sau în Clisura
Dunării ori pe culoarul cursului superior al Timişului. Cele mai reprezentative
sunt cele 14 exemplare descoperite la Cârna. Modelarea corpului este
întotdeauna destul de schematică, capul este o simplă prelungire a bustului,
acesta fiind redat fie ca un oval, fie ca un triunghi cu laturile arcuite şi uneori
reliefate, pentru a indica braţele cu mâinile puse sub piept. Talia este subţire,
partea inferioară a corpului fiind modelată ca o rochie mai mult sau mai puţin
în cloche deşi, de fapt, este vorba de poalele unei cămăşi lungi. Toate statuetele
sunt decorate de sus până jos, pe ambele feţe, în tehnica împunsăturilor
succesive încrustate cu alb, dar acest decor indică unele organe ale figurii, iar
pe spate părul, apoi unele podoabe – pandantive, coliere – ce fac parte din
însuşi costumul epocii, dar şi alte piese ale costumului propriu-zis. Centurile ce
încing mijlocul au la spate catarame de diferite forme, identice cu unele centuri
tăiate în foaie de bronz descoperite în aria altor culturi contemporane, în timp
ce decorul părţii inferioare – din care nu lipsesc unele motive ornamentale
întâlnite frecvent pe ceramică – meandre, cârlige spiralice şi, chiar, motivul în
formă de M – este completat, începând de sub centură şi până spre marginea de
jos, într-o manieră ce aminteşte în chip surprinzător anumite detalii ale
costumului popular al zilelor noastre din Banat – fote, opreg –, continuitate
cvadrimilenară deosebit de semnificativă.
Arta metalelor constituie un capitol tot atât de important al artei epocii
bronzului ca şi acela al ceramicii, putându-se vorbi nu numai de realizări
excepţionale în ceea ce priveşte ornamentarea, dar şi în privinţa unora dintre
formele meşteşugit turnate care, chiar făcând abstracţie de decorul lor, sunt
adevărate piese de artă.
Indiferent de direcţia din care au venit impulsurile ce au dat naştere
metalurgiei bronzului carpato-danubiano-pontic, Transilvania a devenit încă din
perioada mijlocie a epocii bronzului unul dintre cele mai importante centre
metalurgice ale Europei. Chiar începând din această perioadă, depozitele de
piese de bronz şi tezaurele de obiecte de aur sunt foarte numeroase şi
reprezentative, conţinând multe piese de reală valoare artistică. Apogeul
dezvoltării metalurgiei se va situa însă în Bronzul Târziu şi în perioada Hallstatt
A, care face tranziţia la epoca fierului. O statistică despre care am mai amintit,
întocmită acum mai bine de un deceniu, arată că – în timp ce piesele de cupru şi
de bronz din depozitele perioadei eneolitice şi ale Bronzului Timpuriu şi
Mijlociu sunt relativ puţin numeroase (2.000), cele din Bronzul Târziu sunt de
două ori mai multe, iar peste 20.000 datează din Hallstattul A, în timp ce în
faza B a acestei perioade numărul lor scade considerabil. Descoperirile de piese
135
izolate de aur şi de tezaure de aur din Transilvania sunt, în total, 137, dintre
care mai mult de jumătate, cu peste 3.000 de piese – inclusiv 30 de tezaure –
datează din Bronzul Târziu şi din Hallstattul A, dezvoltarea orfevrăriei în
Transilvania mergând mână în mână cu aceea a metalurgiei bronzului şi
atingând apogeul în acelaşi timp, prin folosirea minereului local de cupru şi al
aurului purtat de râurile acestei provincii.
Piesele de metal descoperite în aşezări şi în necropole fiind mai puţin
numeroase decât acelea din depozite şi tezaure, atribuirea acestora din urmă
uneia sau alteia dintre culturile epocii s-a făcut în funcţie de poziţia geografică
a locului de descoperire, respectiv a ariei în care au evoluat culturile epocii,
deşi aceasta nu înseamnă neapărat că ele au fost confecţionate întotdeauna
chiar în atelierele purtătorilor acestor culturi.
În trecerea în revistă a artei metalelor din epoca Bronzului va trebui, de altfel,
să tratăm şi arta metalelor din perioada hallstattiană.
Ornamentarea armelor, a obiectelor de podoabă şi a unora dintre piesele de
folosinţă casnică – inclusiv puţinele vase metalice păstrate – a constituit
domeniul în care meşterii metalurgişti şi-au dovedit din plin măiestria. Marea
majoritate a pieselor metalice au fost turnate în tipare de piatră, mai puţine fiind
acelea obţinute prin tehnica baterii cu ciocanul a unei foi de metal încă caldă şi
– deci – moale. Socotim potrivit să amintim aici că statui de metal nu au fost
descoperite, găsindu-se numai puţine figurine-pandantive, destul de modeste
din punct de vedere al realizării artistice.
Cel mai adesea, decorul a fost realizat în tehnica gravării fine, tehnica au
repousse fiind folosită numai pentru piese din plăci sau foi subţiri de metal.
Motivele ornamentale sunt, aproape în totalitate, de esenţă geometrico –
spiralică, cele naturaliste fiind extrem de puţine, predominând motivele
unghiulare – unghiuri, triunghiuri, zig-zag-uri şi romburi –, apoi cercurile şi
liniile curbe, precum şi cele spiralice. Această ornamentare ţine seama – în
general – de părţile componente ale pieselor, motivele însele fiind alese în
funcţie de posibilităţile oferite de zonele ce trebuiau decorate. În sfârşit, putem
afirma că arta decorativă a metalelor este de origine locală, influenţele central-
europene sau – chiar – nord-italice, despre care s-a vorbit uneori, fiind prea
puţin semnificative, dacă nu chiar inexistente, iar cele meridionale limitându-se
la revenirea pe primul plan a motivelor spiralice.
Începând, în mod firesc, cu piesele de bronz, ne vom opri, în primul rând,
asupra obiectelor de podoabă, pentru a trece – apoi – la diferitele arme, dintre
care unele erau mai cu seamă însemne ale puterii, decât arme propriu-zise şi la
vasele metalice. Din păcate, spaţiul nu ne permite decât fugare generalizări.
Decorul brăţărilor masive de bronz împarte, de obicei, suprafaţa lor
exterioară în metope lungi, în cuprinsul cărora motivele se repetă sau
alternează, pe când desfăşurarea neîntreruptă a motivelor în lungul întregii
brăţări se întâlneşte mai rar. Acelaşi procedeu a fost folosit şi în ornamentarea
136
aşa-numitelor apărătoare de braţ răsucite spiralic, în timp ce pe unele dintre
brăţările făcute din foaie subţire de bronz şi terminate la capete cu câte o spirală
se desfăşoară şiruri de ghirlande, de puncte şi cerculeţe concentrice. Brăţările
masive din Bronzul Mijlociu, cu ambele capete răsucite în câte două spirale,
sunt mici opere de artă, iar decorul unora dintre colierele masive de bronz nu se
deosebeşte de al acestor brăţări. Cingătoarele tăiate din foi late de bronz,
decorate migălos cu ghirlande, roţi solare, cercuri concentrice sau triunghiuri
haşurate au şi ele dreptul la admiraţia noastră, iar acelea mai înguste, decorate
mai simplu, amintesc perfect de decorul cingătorilor statuetelor de la Cârna,
despre care am vorbit mai sus.
Dintre acele de bronz de diferite tipuri, se impune să le amintim pe acelea
caracteristice culturilor Noua şi Coslogeni, cu placă rombică, decorată au
repousse cu triunghiuri umplute cu puncte şi cu romburi.
Şi discurile – falere concave sunt decorate în aceeaşi tehnică, dar asupra
acestui tip de podoabe nu vom stărui aici, căci ne vom opri ceva mai pe larg
asupra lor la analiza pieselor de aur. Vom mai aminti acum numai fibulele cu
placă ovală sau rotundă şi cu capul răsucit în mai multe spirale, de care atârnă –
uneori – multe pandantive tot de bronz (Passemanterie Fibel). Plăcile acestora
sunt, adesea, fin decorate, aceste fibule fiind prin însăşi forma lor adevărate
bijuterii. În sfârşit, mai amintim colierele cu multe brelocuri de diferite forme,
unele chiar cu mici animale.
Dintre nu prea numeroasele vase de bronz, cele mai multe sunt căldăruşele
semisferice, cu câte două toarte semicirculare prinse cu aplici cruciforme sub
buză, decorate cu ghirlande gravate în zona îngustă de sub buză. Alte câteva
vase-căni cu toartă şi găleţi mari (situlae), sunt decorate mai ales cu şiruri
orizontale-paralele de proeminenţe-butoni au repousse.
Înainte de a trece la decorul armelor de bronz, amintim de carul votiv de
bronz descoperit mai demult la Orăştie, având câte şase protome de păsări la
ambele capete, desigur o piesă legată de cultul soarelui. Recent s-a descoperit
un alt car similar la Bujoru (Muntenia), într-un tumul hallstattian.
Multe topoare de luptă şi spade de bronz din Bronzul Mijlociu şi Târziu – ca
şi spadele din perioada Hallstatt – sunt decorate. Primele au decor numai în
tehnica gravării, pentru celelalte folosindu-se şi crestele în relief, pentru
separarea registrelor decorative orizontale. Topoarele cu disc din zona
intracarpatică a României, răspândite pe o arie care cuprinde şi Nord-estul
Ungariei şi Slovacia, şi care au ajuns uneori – prin schimburi intertribale – până
la Baltica, sunt decorate întotdeauna în tehnica gravării fine, atât pe disc cât şi
pe manşonul ce înconjoară, uneori, gaura pentru fixat coada din lemn, precum
şi pe toate cele patru feţe ale lamei. Discul este decorat fie cu câte o stea cu mai
multe raze haşurate, fie cu spirale şi cârlige-spiralice ce se rotesc în jurul
centrului. Pe manşon sunt gravate mai ales triunghiuri haşurate, sau în registre
suprapuse orizontal, dar, alteori, spiralele fugătoare îşi răsucesc buclele din loc
137
în loc. În lungul feţelor înguste se desfăşoară triunghiuri sau şiruri de
semicercuri. Şi unele dintre topoarele cu creastă prelungă (tipul C3 al lui
Childe) sunt decorate pe creastă, şi chiar în lungul lamei.
În privinţa ornamentării spadelor, ne putem limita să amintim ghemurile
spiralice de pe spada de la Boiu, motivele unghiulare de pe mânerul spadelor
scurte de tip Apa şi mai ales şirurile de spirale în formă de S, îmbucate una într-
alta, care aleargă de ambele părţi ale nervurii centrale a lamei, la marginile
acesteia desfăşurându-se câte o succesiune de semicercuri. Decorul spadelor
din Bronzul Târziu şi din Hallstatt se mărgineşte, în general, la mâner – pe disc
sau pe garda în formă de cupă, dar şi în jurul mânerului propriu-zis, unde este
dispus în registre orizontale, gravate uneori cu motive unghiulare iar, alteori, cu
cercuri concentrice sau cu spirale fugătoare, şi care coboară numai rareori în
lungul lamei. Deşi tehnica şi motivele sunt aceleaşi sau foarte asemănătoare, nu
s-au găsit până acum nici două spade, nici două topoare decorate identic.
Descoperite în aşezări, necropole şi mai ales în tezaure îngropate, marea
majoritate a pieselor de aur din epoca bronzului şi din Hallstatt sunt obiecte de
podoabă, la acestea adăugându-se câteva vase şi arme. Cele mai multe tezaure
au fost găsite în provinciile intracarpatice ale României, dar ele nu lipsesc nici
din celelalte provincii. Neputând aminti aici toate tezaurele, le vom menţiona
pe cele mai importante: Ţufalău, Sarasău, Şmig, Grăniceri, Vărşand, Săcuieni,
Sacoşu Mare, Firiteaz şi Sântana – în provinciile intracarpatice –, Ostrovu
Mare-Ţigănaşi, Hinog – în Oltenia –, Turnu-Măgurele, Curtea de Argeş şi
Perşinari – Muntenia –, Rădeni – în Moldova (Târgu Neamţ) şi Poarta Albă, în
Dobrogea, fără ca, bineînţeles, să le descriem aici, mulţumindu-ne să ne oprim
asupra diferitelor categorii de obiecte, cu atât mai mult cu cât uneori s-au
descoperit şi piese izolate, tot atât de preţioase.
Dintre topoarele de aur care, fireşte, au fost insigne ale puterii şi nu simple
arme sau unelte, îl vom aminti în chip special pe unul din tezaurul de la
Ţufalău. Pe lângă zig-zag-urile şi spiralele fugătoare, gravate toate prin
succesiuni de puncte, această piesă a fost decorată pe una dintre feţe, în aceeaşi
tehnică, şi cu o siluetă umană alături de una de bovină. În schimb, cele două
topoare de la Măcin şi pumnalele de la Perşinari nu sunt decorate, deşi prin
forma lor fac şi ele dovada iscusinţei meşterilor făurari. Dintre vasele de aur,
sunt decorate ceştile cu două toarte din Bihor şi vasul cu două toarte de la Biia.
Decorul a trei dintre ceştile din Bihor consta din caneluri verticale şi şiruri de
perle în relief, executate în tehnica au repousse, în timp ce a patra a fost
decorată, sub buză, pe toartă şi pe fund, în special prin gravuri fine trasând
volute, spirale şi cercuri cu punct central, toate acestea mărginite de alte şiruri
de puncte. Vasul de la Biia – ale cărui toarte pornesc de pe buză şi se arcuiesc
coborând până aproape de bază, fără însă a fi sudate aici de corpul vasului, şi se
termină amândouă cu câte o dublă spirală – este decorat pe jumătatea
superioară a corpului cu câte o serie de pentagoane gravate în linie, iar la partea
138
inferioară cu două şiruri de mici proeminenţe au repousse, toate rotindu-se
orizontal în jurul vasului.
Nenumăratele obiecte de podoabă aparţin multor categorii de obiecte, dar
cele mai numeroase sunt discurile-falere, plate sau concavo-convexe, brăţările
de diferite tipuri – inclusiv unele cu capete dublu-spiralice sau terminate în
formă de semilună, precum şi inelele de buclă. Destul de multe dintre acestea
sunt remarcabile, chiar prin forma lor, foarte adesea fiind, de altfel, decorate în
tehnica gravurii şi, mai rar, au repousse. Pentru a aminti câteva exemple, vom
cita decorul au repousse al falerelor de la Ostrovu Mare, care te duce cu gândul
la ornamentarea pieselor similare de la Micene, apoi discurile tăiate în foi de
aur, în formă de melci plaţi, cu decor gravat foarte bogat, precum şi discurile de
la Grăniceri, dintre care pe unul au fost gravate în zona centrală o siluetă umană
şi două de cai, dar şi motive spiralice. Dintre brăţări le vom cita pe acelea cu
capete în formă de semilună mare de la Pipea şi Biia, al căror decor gravat este
de o deosebită fineţe. Unice sunt, însă, până acum două brăţări de la Târgu
Mureş, cu capetele în formă de protome de bovine şi decorate pe faţa exterioară
cu şiruri de perle în relief, între care se pare că a fost încrustat şi argint. Din
marele număr de inele de buclă, le vom aminti pe cele descoperite în cimitirele
de la Sărata Monteoru, ca şi pe acelea de la Curtea de Argeş şi de la Sântana,
ultimele având o formă mai puţin comună, semănând cu câte două frunze
lunguieţe, decorate cu creste orizontale pe laturi şi pe mijloc.

139
 CAPITOLUL V
Civilizaţia şi istoria traco-geto-dacilor în prima perioadă a epocii fierului
(Hallstatt).

Caracterizare generală. Ultima epocă a istoriei societăţii preistorice,

cunoscută sub denumirea de epoca fierului, se caracterizează prin progresele
realizate de comunităţile omeneşti din această epocă, în urma adoptării şi
generalizării treptate a metalurgiei fierului şi a legăturilor cu centrele de
civilizaţie din Mediterana şi Orientul Apropiat. Aceste progrese pot fi urmărite
de-a lungul perioadelor şi fazelor celor două epoci ale fierului, denumite
convenţional Hallstatt (Austria) şi La Tène (Elveţia), cu toate că denumirile
respective, din punct de vedere cronologic, nu corespund decât parţial cu
epocile respective.
Cea dintâi din aceste perioade, cunoscută sub denumirea curentă de prima
epocă a fierului – Hallstatt A-D din clasificarea lui P. Reinecke – şi datată, în
general, cu începere din ultimele două secole ale mileniului II î.Chr., după alţii
din secolul al VIII-lea î.Chr. – şi până în prima jumătate a mileniului I î.Chr., se
caracterizează prin dezvoltarea, la început, a metalurgiei bronzului, alături de
care se introduc, treptat, primele obiecte de fier, numărul acestora din urmă
sporind în fazele următoare ale primei epoci a fierului, în funcţie de condiţiile
specifice economice şi istorice.
Prin răspândirea treptată a metalurgiei fierului în spaţiul carpato-danubiano-
pontic, între secolele al XII-lea şi al VIII-lea î.Chr., s-au pus bazele dezvoltării
acestei metalurgii de mai târziu, din a doua epocă a fierului, înlocuindu-se,
aproape pretutindeni, piatra şi bronzul din câmpul producţiei. La aceasta a
contribuit şi faptul că minereurile de fier erau în cantităţi mai mari. Apoi,
obiectele din fier se lucrau mai simplu şi prin intensificarea schimburilor s-au
răspândit mai uşor în spaţiul respectiv. Folosirea fierului din minereuri pe scară
mai mare în producţia socială, în condiţiile unui nivel tehnic şi cultural mai
ridicat, a dus treptat la restructurări în organizarea social-economică a
comunităţilor omeneşti din această epocă.
Aceste restructurări, prin care aristocraţia militar-gentilică devine tot mai
puternică şi mai bogată, se reflectă atât în aşezările fortificate şi construcţiile
funerare, cât şi în inventarul depozitelor de bronzuri şi al tezaurelor de obiecte
din aur din acea vreme. De asemenea, caracterul războinic al societăţii tribale
din spaţiul carpato-danubiano-pontic este ilustrat prin numărul mare de arme
din bronz şi fier, lucrate în ateliere locale, dar şi din nord-vestul Balcanilor şi
estul Europei, precum şi prin inventarul mormintelor de luptători din
necropolele hallstattiene, îndeosebi cele de la Balta Verde şi Gogoşu (jud.
140
Mehedinţi), prin care se atestă folosirea carului de luptă şi a calului, nu numai
pentru tracţiune, cât şi pentru călărie.
Pe de altă parte, în această vreme, în urma dezvoltării metalurgiei bronzului
şi a introducerii, treptate, a aceleia a fierului, a continuat procesul separării
meşteşugarilor de agricultori, care se va cristaliza la sfârşitul celei de a doua
epoci a fierului.
O altă caracteristică a producţiei societăţilor tribale din prima epocă a
fierului, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, o constituie orientarea vieţii
economice a unora dintre acestea către creşterea animalelor, poate şi datorită
unor schimbări de climă, şi, se pare, într-o mai mică măsură, cel puţin în fazele
de început ale acestei epoci, către agricultură, felul de viaţă semi-sedentară
reflectându-se şi în aşezările în formă de sălaşe. În schimb, în aceeaşi măsură,
alte comunităţi din acest spaţiu, cu aşezări obişnuite sau de mare întindere şi
fortificate, au practicat agricultura, atestată prin numărul mare de seceri din
bronz, din depozite şi descoperiri izolate, din regiunile intra- şi extra-carpatice,
şi prin gropile de depozitat cereale, din staţiunea de la Babadag, precum şi
creşterea vitelor, alături de vânătoare, pescuit, exploatarea sării şi meşteşugurile
casnice.
În legătură cu activitatea economică a triburilor din acest spaţiu, avându-se în
vedere, îndeosebi, folosirea cailor, cu predilecţie pentru călărie, se explică
mobilitatea mai mare a comunităţilor omeneşti din vremea respectivă, când,
după cum se ştie, au avut loc, pe întinse suprafeţe din Europa, deplasări mari
ale grupărilor tribale. În felul acesta s-a ajuns, în prima epocă a fierului, la
constituirea unor centre de cultură, cu arie de răspândire în parte deosebită şi
mai mare decât aceea o culturilor din acelaşi spaţiu din epoca bronzului.
În ceea ce priveşte viaţa spirituală a comunităţilor omeneşti cărora le aparţin
aceste culturi, diferitele simboluri (capete de păsări de apă, bărci solare, roata
cu patru spiţe) răspândite din regiunea Mediteranei până în nordul Europei sunt
în legătură cu cultul soarelui care-şi păstrează importanţa dinainte, ajungându-
se, după aceea, la personificarea soarelui adorat.
Arta din această epocă se remarcă prin decorul ceramicii şi, mai ales, al
obiectelor de podoabă şi îmbrăcăminte din bronz, dintre care un loc aparte îl
ocupă ornamentaţia brăţărilor şi al plăcilor considerate de centură, din bronz,
din depozitele de la Uioara de Sus, Şpălnaca, Guşteriţa, Aiud (cu cele mai
multe asemenea piese) şi din alte locuri din Transilvania.
Ca rit funerar, în acest spaţiu s-a practicat îndeosebi incineraţia în morminte
plane (Bobda, jud. Timiş, Balta Verde, jud. Mehedinţi) sau tumulare (Lăpuş,
jud. Maramureş, Vârtop, jud. Dolj) şi, alături de ea, inhumaţia cu scheletele în
poziţie întinsă sau chircită (Susani, jud. Timiş).
Înflorirea şi declinul metalurgiei bronzului. În Transilvania, metalurgia
bronzului a continuat să se dezvolte în prima etapă a Hallstattului timpuriu
(Hallstatt A1) când a atins cea mai mare înflorire, cum o atestă descoperirile de
141
obiecte din bronz din depozitele din seria Cincu-Suseni (depozitele de bronzuri
de la Cincu, jud. Braşov şi Suseni, jud. Mureş), căreia îi aparţin marile
depozite-turnătorii de la Uioara de Sus (Ocna Mureş), Şpălnaca şi Aiud (jud.
Alba), Guşteriţa (Sibiu), Dipşa (jud. Bistriţa-Năsăud), Pecica (jud. Arad) şi
Band (jud. Mureş). Aceste importante descoperiri se caracterizează printr-o
asociere de bronzuri mai vechi, din seria Uriu-Domăneşti, de la sfârşitul epocii
bronzului în sec.al XIII-lea î.Chr. cu altele mai noi, din seria Cincu-Suseni, de
la începutul primei faze a Hallstattului timpuriu – sec. XII-lea î.Chr. –, de
origine predominant transilvăneană şi central-europeană şi mai puţin sudică şi
nordică. În această privinţă, se admite că prin schimburi, în care sarea a avut un
loc important, s-au introdus, din nord-vest, dinspre Boemia şi Saxonia, barele
de cositor pur provenind din depozitele-turnătorii de la Uioara de Sus şi
Guşteriţa, din nord, perlele de chihlimbar, din depozitele de la Cioclovina (jud.
Arad), Alţâna (jud. Sibiu) şi din alte locuri, iar din sud, perlele de sticlă
albastră, din depozitele de la Cioclovina şi Dobrocina (jud. Cluj). În schimb, în
depozitele din Banat din această vreme, alături de tipurile de obiecte din bronz
specifice estului Europei, inclusiv din Transilvania, se întâlnesc şi altele, din
sud-estul Ungariei şi nordul fostei Iugoslavii. În general, caracteristic pentru
depozitele de bronzuri din această fază, din Transilvania şi Banat, este afluxul
de elemente de origine central-europeană, datorat atât schimburilor, cât şi
influenţelor culturale şi – eventual – meşteşugarilor, precum şi purtătorilor
grupului Lăpuş – Gava.
Inventarul bogat şi variat al depozitelor-turnătorii care, pe lângă obiecte
întregi conţin şi multe piese fragmentare pentru a fi retopite, constituie o
dovadă peremptorie că s-a dezvoltat aici, în secolul al XII-lea î.Chr., o
producţie de obiecte din bronz dintre cele mai importante pentru estul Europei
Centrale. Marea dezvoltare a metalurgiei bronzului din Transilvania, din
această vreme, a fost pusă, probabil, în legătură şi cu o perfecţionare a tehnicii
de minerit, care a permis să se extragă cantităţi mai mari de cupru.
În continuare, în etapa următoare a Hallstattului vechi (Hallstatt A2) din
Transilvania şi Banat, dar şi din regiunile extra-carpatice, metalurgia bronzului
este atestată printr-un număr mic de depozite, aparţinând seriei Turia-Jupalnic
(depozitele de la Turia, jud. Covasna şi Jupalnic, jud. Mehedinţi), caracterizate
prin piese evoluate, în cea mai mare parte, din tipurile fazei anterioare, precum
şi din altele, de tip nou, care se întâlnesc în a doua fază a acestei perioade, când
metalurgia bronzului s-a dezvoltat din nou, cum ilustrează formele mai evoluate
ale seriei Moigrad-Tăuteu (depozitele de la Moigrad, jud. Sălaj, Tăuteu, jud.
Bihor) din următoarea etapă, Hallstatt B1 (sec. al X-lea î.Chr.). După aceasta,
producţia de bronzuri, cu anumite particularităţi, s-a restrâns treptat, cum o
atestă seriile de depozite Fizeşu Gherlii-Sângeorgiu de Pădure (depozitele de la
Fizeşu Gherlii, jud. Cluj, Sângeorgiu de Pădure, jud. Mureş) din penultima
etapă a Hallstattului timpuriu, Hallstatt B2 (sec. al IX-lea î.Chr.) şi Şomartin-
142
Vetiş (depozitele de la Şomartin, jud. Sibiu, Vetiş, jud. Satu Mare) din ultima
etapă a acestei faze, Hallstatt B3 (sec. al VIII-lea î.Chr.).
Unele din tipurile de obiecte din bronz din aceste serii ale depozitelor de
bronzuri se întâlnesc şi în regiunile extra-carpatice ale României, precum şi în
Dobrogea, unde metalurgia bronzului a fost răspândită mai puţin şi în mod
inegal, cu toate că au existat minereuri de cupru în unele regiuni din acest
spaţiu.
În această privinţă, mai importante pentru Hallstatt A1 sunt depozitele de la
Miloştea – Sacoţi (jud. Vâlcea), din Oltenia, precum şi cele două depozite de la
Sâmbăta Nouă II (jud. Tulcea) şi Techirghiol (jud. Constanţa) din Dobrogea,
caracterizate prin piese de origine transilvăneană şi central-europeană, ajunse
aici prin intermediul Transilvaniei. În ceea ce priveşte Moldova, nu este exclus
ca depozitele de la Ilişeni (jud. Suceava) şi Doljeşti (jud. Neamţ), din inventarul
cărora lipsesc piesele de origine răsăriteană, tipice pentru cultura Noua, să se
dateze nu numai de la sfârşitul epocii bronzului, ci şi din Hallstatt A1.
Hallstattului A2 îi aparţine depozitul de forme de turnat de la Pleniţa (jud.
Dolj), iar din Hallstatt B1 datează depozitul de la Rafaila (jud. Vaslui), din
inventarul căruia fac parte şi două fibule, fragmentare, de tip passemanterie,
caracterizare prin discuri mari, spiralice, pe port-agrafă, precum şi prin altele de
mici dimensiuni, pe arcul fibulei. De asemenea, acestei din urmă etape îi
aparţine depozitul Sâmbăta Nouă I din Dobrogea, precum şi alte câteva
depozite mai mici din Muntenia, iar Hallstattului B2 sau, eventual, Hallstatt B2-
B3, depozitul de obiecte din bronz şi fier da la Bârlad, după care, în Hallstatt B3
se încadrează doar depozitul de la Pădureni (Nastradin) din jud. Constanţa.
Deci, în Hallstattul timpuriu a fost o activitate metalurgică intensă în
domeniul prelucrării bronzului, îndeosebi în prima şi a treia fază a acestei
perioade (Hallstatt A1, B1), în primul rând în Transilvania şi Banat, atestată prin
numeroase depozite-turnătorii cu obiecte de folosinţă de durată lungă sau mai
scurtă, pentru schimb sau cu caracter de ofrandă, care au fost îngropate în
împrejurări, în genere, insuficient cunoscute, datorită factorilor interni –
ciocnirile dintre triburi – sau externi – invazii –, precum şi, în unele cazuri, cu
scop votiv, fiind necesar pentru demonstrarea acestei supoziţii să se cunoască
exact, atât condiţiile de descoperire, cât şi inventarul păstrat, de obicei, parţial.
În schimb, în comparaţie cu metalurgia bronzului de la sfârşitul epocii
bronzului şi din Hallstattul timpuriu, în Hallstattul mijlociu această activitate
este în declin, fiind atestată prin mult mai puţine descoperiri, care provin
îndeosebi din depozite din Transilvania şi Oltenia, aparţinând seriilor de
depozite Bâlvăneşti-Ghidici (Bâlvăneşti, jud. Mehedinţi, Ghidici, jud. Dolj) şi
Vinţu-Coldău (Vinţu de Jos, jud. Alba, Coldău, jud. Bistriţa-Năsăud),
sincronizate cu aspectele culturii Basarabi din Oltenia şi Transilvania. Prin
conţinutul lor, depozitele acestea se caracterizează prin numărul mare de

143
obiecte din bronz în comparaţie cu al pieselor din fier – unelte şi podoabe –, cu
care se asociază doar în câteva cazuri.
Din categoria obiectelor din bronz fac parte colierele torsionate, brăţările
simple şi spiralice, verigile de picior, fibulele de tip ochelari, fibulele cu
nodozităţi pe arc sau în formă de arc, psaliile, lanţurile ornamentale,
pandantivele, saltaleoni, discurile ajurate pentru harnaşament, falerele ş.a., cu
analogii din Europa Centrală şi Est-centrală, până în Balcani şi Mediterana,
precum şi în zona Nistrului Superior.
Avându-se în vedere semnificaţia de însemne ale rangului, ale unora dintre
piesele de port, din bronz, din aceste depozite ale Hallstattului mijlociu –
coliere, brăţări spiralice –, precum şi asocierea lor cu piese de harnaşament şi,
într-un caz, şi cu roţi de care de luptă, s-au interpretat aceste depozite ca
aparţinând vârfurilor aristocraţiei gentilice, ca şi unele morminte de luptători,
cu inventar relativ bogat, din necropolele Hallstattului mijlociu. Mai mult încă,
prezenţa acestor depozite, la Dunăre şi pe Mureşul mijlociu, a fost pusă în
legătură cu o expansiune illirică în teritoriile respective.
În ceea ce priveşte ultima fază a Hallstattului târziu (Hallstatt D), se cunoaşte
un singur depozit, de la Drencova, jud. Caraş Severin şi acesta cu puţine piese
în inventarul său, dintre care se remarcă o garnitură de teacă decorată.
Începuturile metalurgiei fierului şi urmările sale asupra vieţii
economico-sociale. În Hallstattul timpuriu, în zona României, pe lângă
metalurgia bronzului, care continuă, s-a adoptat şi răspândit noua metalurgie a
fierului cu care triburile locale au luat contact pentru prima dată în Hallstatt A
şi B, după cum o dovedesc unele descoperiri timpurii de obiecte de fier din
Transilvania şi Banat. Dintre acestea, reţin atenţia un fragment de brăţară din
fier, din necropola plană de incineraţie de la Bobda, Timiş, un celt din fier din
necropola tumulară de la Lăpuş, Maramureş, o limbă de mâner din fier,
probabil de cuţit, din depozitul de la Rozavlea, Maramureş, sabia din fier, cu
limbă de mâner, dintr-o localitate necunoscută din Banat, precum şi câteva
bucăţi de zgură de fier, din mediul Hallstatt A de la Susani, Timiş, toate datând
din această vreme. Acum, fierul era încă rar, de vreme ce obiectele din acest
metal provin din necropole şi depozite din Banat şi Maramureş. În schimb, el
devine mai frecvent în Hallstatt B, când se întâlneşte şi în aşezări, fiind chiar
dovezi de prelucrare şi de obţinere a lui prin reducere. Din această vreme
datează lama din fier a unui cuţit cu mâner plin, din bronz şi cu antene, din
depozitul de la Hida, Sălaj (Hallstatt B2, sec. al IX-lea î.Chr.), toporaşele plate
cu aripioare din depozitul de la Bârlad (Hallstatt B2 sau, eventual, Hallstatt B2-
B3), precum şi alte câteva descoperiri de obiecte din fier. Un interes deosebit îl
prezintă atelierul de turnat fierul de la Cernat, Covasna (Hallstatt B), constituit
din mai multe unelte, bare de fier şi o lingură pentru turnat, din lut, găsite lângă
o vatră din această aşezare, din care mai provin bulgări de zgură de fier de la
reducerea minereului şi bucăţele de minereu introduse în cuptor şi nereduse,
144
precum şi cuptorul pentru redus minereurile de fier de la Dervent, Constanţa
(Hallstatt B).
Principala cale de difuzare a cunoştinţelor tehnologice relativ la metalurgia
fierului, pe teritoriul României, este aceea din Nord-vestul Balcanilor, unde
noua tehnologie a parvenit dinspre Egeea, în care s-a răspândit, de la 1.200
î.Chr. din Asia Mică, fiind dezvoltată de hittiţi cu începere de la mijlocul
mileniului al II-lea î.Chr. Din nord-vestul Balcanilor s-au răspândit primele
cunoştinţe despre fier în părţile de vest şi nord ale României, în Banat şi
Maramureş, nefiind exclusă posibilitatea unui centru în Bulgaria, de unde să se
fi răspândit în cultura Babadag din Dobrogea.
O altă cale de pătrundere a acestor cunoştinţe este cea dinspre răsărit, pusă în
legătură cu incursiunile triburilor de călăreţi nomazi şi seminomazi din nordul
Caucazului şi stepele din nordul Mării Negre, triburi cunoscute sub denumirea
convenţională de cimmerieni, care au preluat cunoştinţele despre metalurgia
fierului din moştenirea civilizaţiei hittite. Această cale, cimmeriană sau ponto-
caucaziană, a avut un rol mai redus în răspândirea acestor cunoştinţe. Din sec.
VIII însă, fierul era găsit şi în zona carpato-danubiano-pontică şi se putea
prelucra prin reducerea locală a minereului.
Înlocuirea bronzului cu fierul în procesul de fabricare al uneltelor şi armelor
reprezintă un progres evident, cu urmări asupra vieţii social-economice.
Această înlocuire a dus, în condiţiile accentuării diferenţierii meşteşugarilor de
agricultori şi a legăturilor cu centrele de civilizaţie din Mediterana şi Orientul
Apropiat, la adâncirea restructurărilor pe plan social-economic. Marea bogăţie
de arme din bronz din depozite şi turnătorii, şi – mai apoi – din fier, fortificarea
aşezărilor întinse sau mai mici, extinderea conflictelor cu scop de jaf şi a
incursiunilor militare organizate, diferenţierea din ce în ce mai mult a
conducătorilor militari şi aristocraţiei tribale de restul masei de luptători, care
se reflectă şi în înmormântările din tumulii mari, precum şi alte particularităţi
din domeniul vieţii social-economice, sunt dovezi evidente că, în această epocă,
era conturată organizarea şi ierarhizarea socială, premisă a viitoarei alcătuiri
politice.
Aceste restructurări se reflectă şi în aşezările mari, întărite şi în inventarul
depozitelor de bronzuri şi al tezaurelor de obiecte din fier pur, precum şi în
mormintele din aceea epocă.
Periodizare şi cronologie. În cadrul epocii Hallstattului, potrivit precizărilor,
de o manieră mai nuanţată, a sistemului cronologic al lui Reinecke, s-au
deosebit patru faze, denumite Hallstatt A (A1 şi A2), Hallstatt B (B1, B2 şi B3),
Hallstatt C şi Hallstatt D, subîmpărţirile primelor două faze datorându-se lui H.
Müller-Karpe. Această periodizare este admisă, în general, şi astăzi pentru
teritoriul ţării noastre, cu constatarea că nu există un consens general în ceea ce
priveşte primele două faze în sensul că, după unii, ele ar aparţine Bronzului
Târziu, datorită metalurgiei bronzului care a atins acum cea mai mare
145
dezvoltare, fierul întâlnindu-se foarte rar, după alţii, Hallstattului timpuriu,
datorită noilor aspecte ale culturilor din perioada respectivă. S-a emis şi o a
treia ipoteză, oarecum de mijloc, potrivit căreia cele două faze (Hallstatt A, B)
s-ar încadra – mai curând – într-o perioadă de tranziţie spre prima epocă a
fierului, căreia i-ar aparţine doar ultimele două faze ale acestei epoci (Hallstatt
C, D). În ceea ce o priveşte pe aceasta din urmă, s-au propus şi denumirile de
Basarabi (Hallstatt C) şi Ferigile (Hallstatt D), după necropolele tumulare de la
Basarabi (jud. Dolj) şi Ferigile (jud. Vâlcea).
Avându-se în vedere transformările din cultura materială a comunităţilor
omeneşti din spaţiul carpato-danubiano-pontic, în primele două faze ale primei
epocii a fierului (Hallstatt A şi B), pare justificată încadrarea acestora în
Hallstattul timpuriu, cu toată înflorirea metalurgiei bronzului din această vreme.
Din punct de vedere cronologic, prima fază a Hallstattului timpuriu (A)
începe în jur de 1.150 î.Chr. şi ultima (D) se sfârşeşte – se pare – în mod diferit,
la mijlocul sec al V-lea î.Chr., pentru regiunile subcarpatice şi ale Dunării
Inferioare, şi în jur de 400, chiar mai târziu, pentru spaţiul intracarpatic.
Relativ la data de început, s-au luat în consideraţie unele elemente noi de
cultură materială, cum ar fi fibula de tip Peschiera (Italia), originară din Grecia
şi Insulele Egeii, până în Ucraina Subcarpatică, în Italia şi Europa Centrală.
Întrucât tipul acesta de fibulă, în aria sa periferică de răspândire, se datează pe
la 1.200-1.150 î.Chr. s-a emis anul 1.150 ca dată de început a epocii fierului,
dată ce corespunde cu sfârşitul culturii Noua, din Bronzul Târziu, pe baza
descoperirilor din aşezarea de la Kastanas, din Macedonia.
Datarea fazelor finale s-a făcut cu ajutorul importurilor greceşti, precum şi a
acelora scitice, sud-tracice şi celtice.
În acest cadru cronologic, de circa şapte secole, cele patru faze ale
Hallstattului sunt datate în felul următor: Hallstatt A (1.150-1.000 î.Chr.),
Hallstatt B (1.000-750 î.Chr.), Hallstatt C (750-600 î.Chr.) şi Hallstatt D (600-
500 sau 400 î.Chr.).
Culturi caracteristice Hallstattului timpuriu. În spaţiul carpato-
danubiano-pontic procesul trecerii de la epoca bronzului la prima epocă a
fierului nu este precizat în toate amănuntele lui. Pe de o parte se menţin
elemente de cultură mai veche, din epoca bronzului, iar pe de alta, apar
elemente noi, care se vor dezvolta în fazele ulterioare ale primei epoci a
fierului. În general, nu a fost o cezură de la sfârşitul epocii bronzului la
Hallstatt, ci o continuitate culturală şi etnică.
Astfel, în ce priveşte societatea locală, sunt indicii că în Hallstattul timpuriu
unele comunităţi îşi continuă felul de viaţă predominant păstoresc de la sfârşitul
epocii bronzului, cristalizat, îndeosebi, prin mici aşezări în formă de sălaşe, de
tipul movilelor plate de cenuşă (zolniki).
Din aceeaşi vreme datează, însă, şi aşezările cu o locuire mai îndelungată, ca
la Teleac (jud. Alba), precum şi aşezările mari, întărite cu şanţuri, valuri,
146
palisadă, casete din lemn şi ziduri din piatră, care au fost construite în funcţie
de configuraţia terenului. Dintre acestea din urmă, se remarcă, prin
dimensiunile lor mari şi sistemul de construcţie cu zid de piatră şi schelet de
lemn, acelea de la Sântana (jud. Arad), cu peste 78 ha, Corneşti (jud. Timiş), de
67,5 ha şi Ciceu-Corabia (jud. Bistriţa Năsăud), de 30 ha din Transilvania,
precum şi altele mai mici, atât din Transilvania şi Banat, cât şi din Oltenia,
Muntenia, Moldova şi Dobrogea, din ultima regiune făcând parte cetatea intens
explorată de la Babadag (jud. Tulcea).
În genere, aspectele târzii, dezvoltate pe o bază locală anterioară, din epoca
bronzului permit, în parte, şi nu întotdeauna suficient de clar, urmărirea trecerii,
în regiunile respective, de la epoca bronzului la prima epocă a fierului, după
cum dovedesc unele forme ceramice şi alte resturi de locuire din cuprinsul
aşezărilor, acestea din urmă aparţinând la două mari complexe culturale, dintre
care unul nordic şi sud-vestic, cu ceramică neagră-lustruită şi canelată şi altul
sudic şi estic, cu ceramică imprimată.
Cultura Gava. În ceea ce priveşte complexul cu ceramică canelată, acesta
corespunde culturii Gava (Ungaria), atestată în aşezările şi mormintele din
Hallstatt A şi B, în care, alături de specia nouă, ceramica hallstattiană neagră-
lustruită, faţetată şi canelată, de factură est-central europeană, se găseşte şi o
alta, cenuşie, de tradiţie mai veche, din epoca bronzului.

Periodizarea primei Culturi

vârste a fierului
Hallstattul timpuriu Cercul canelat: Gava, Susani, Bobda, Reci, Mediaş,
Holigrad, Vârtop
Cercul imprimat: Insula Banului, Babadag-Psenicevo
Hallstattul mijlociu Basarabi
Hallstattul târziu Ferigile, Bârseşti, Ciumbrud, grupe scitice

Cultura aceasta, caracterizată prin străchini şi, îndeosebi, vase negre,

bitronconice şi cu buza răsfrântă în afară, cunoscute şi sub denumirea de urne
villanoviene (Italia) sau protovillanoviene, cu lustru negru la exterior şi roşu la
interior, prevăzute cu proeminenţe mari, asociate cu caneluri dispuse în benzi
orizontale sau în formă de ghirlandă, a fost răspândită, iniţial, în Nord-vestul
României, Nord-estul Ungariei, Sud-estul Sloveniei şi în Ucraina
Transcarpatică, de unde s-a răspândit, apoi, în Transilvania, Moldova şi
Ucraina Subcarpatică până în zona Prutului şi Nistrului Superior, cum o atestă
descoperirile din aşezarea de la Mahala, lângă Cernăuţi. Această specie
ceramică, canelată şi faţetată, a fost identificată şi în Moldova, în aşezările de la
Truşeşti şi Corlăteni (jud. Botoşani), Valea Lupului (jud. Iaşi) şi din alte
localităţi, în Dobrogea, în cel mai vechi nivel de locuire de la Babadag şi în
aşezarea de la Cernavodă, precum şi, sporadic, în Muntenia.
147
 Din punct de vedere al originii, cultura Gava este locală, luând naştere atât pe
baza ceramicii Lăpuş I, de tradiţie Suciu de Sus, care a evoluat, în faza Lăpuş
II, în tipul Gava, cât şi prin contactul direct cu culturile Piliny, Berkesz-
Demecser şi Otomani, în ciuda obiecţiilor că aceasta din urmă ar fi durat până
în Bronzul Târziu, precum şi, poate, şi cu culturile Suciu de Sus, Pecica şi
Gârla Mare-Cârna.
În ceea ce priveşte sfârşitul ei, este posibil să se datoreze grupului prescitic
Mezocsat, din fosta arie de răspândire a comunităţilor culturii Gava, care, prin
particularităţile modului de viaţă – călăreţi şi crescători de animale –, ritualului
de înmormântare – morminte de inhumaţie cu schelete şi podoabe din fier,
obiecte din piatră şi os –, atestă prezenţa unei pături suprapuse, de origine
răsăriteană, adăugată la fondul local, care continuă tradiţia grupurilor Gava şi
Kujatice. Pe de altă parte, apariţia grupului Mezocsat în Câmpia Tisei, către
mijlocul sec al IX-lea î.Chr., datorită căruia s-ar putea să fi fost ascunse în
pământ unele depozite de bronzuri din a doua fază a Hallstattului timpuriu (B1),
precede cu un secol primele descoperiri din Podişul Transilvaniei, datând de la
sfârşitul acestei faze (B3), ca şi cele din mediul culturii câmpurilor de urne
târzii, de la est de Dunărea Mijlocie. În acest caz, este probabil ca pătrunderea
elementelor răsăritene în Podişul Transilvaniei să fi avut loc pe cale indirectă,
dinspre Câmpia Tisei, unde au ajuns dinspre nord, de-a lungul arcului exterior
al Carpaţilor, nefiind exclus ca unele tezaure de obiecte din aur a acestor
vremuri să fi fost îngropate în aceste condiţii istorice.
Grupul cultural Susani. Din aceeaşi vreme, respectiv din Hallstatt A,
eventual şi începutul lui Hallstatt B, este grupul Susani, (jud. Timiş) din
regiunea de munte a Banatului, dezvoltat din grupul anterior, Cruceni-Belegiš,
răspândit şi în sudul Transilvaniei, având legături în Oltenia şi chiar în
Muntenia. Caracteristică pentru acest grup este tot ceramica canelată, neagră şi
lustruită ale cărei motive decorative realizate prin cercuri concentrice şi
semicercuri le amintesc pe cele pictate de pe vasele submiceniene şi
protogeometrice, atestând legături cu Sud-estul Europei.
Grupul cultural Bobda. În regiunea de şes a Banatului este localizat, tot
acum, grupul Bobda (jud. Timiş), care urmează acolo culturii câmpurilor de
urne din Bronzul Târziu.
¤
Aceeaşi formă de viaţă continuă şi în faza următoare a Hallstattului timpuriu,
respectiv Hallstatt B, caracterizată, printre altele, printr-o ceramica neagră,
lustruită şi cu caneluri foarte fine atestată în grupurile Reci (jud. Covasna) şi
Mediaş (jud. Sibiu), ca şi în alte descoperiri din Transilvania şi Banat, din
regiunea extracarparică şi Dobrogea, precum şi din Ucraina Subcarpatică, pe
Nistrul Superior (aspectul Holigrad).
Complexul cultural Vârtop. În Oltenia trecerea către acest aspect de cultură
cu ceramică canelată, corespunzător culturilor Val (jud. Dolj), din fosta
148
Iugoslavie şi vestul Ungariei, şi Podoli din Slovacia, s-a realizat prin complexul
Vârtop dezvoltat pe baza fondului anterior, indigen, Gârla Mare – Verbicioara,
după cum o dovedesc descoperirile acestui complex din aşezările (zolniki) şi
mormintele de incineraţie în tumuli cu capac de piatră.
¤
Paralel cu grupurile hallstattiene timpurii cu ceramică canelată din zonele
menţionate, în sudul şi estul spaţiului carpato-danubiano-pontic, precum şi mai
departe, spre sud şi est, au existat altele, cu ceramică având decor imprimat,
prin care se atestă continuitatea de locuire de la Bronzul Târziu la Hallstattul
timpuriu din acest spaţiu.
Grupul cultural Insula Banului. Astfel, în regiunea Porţilor de Fier ale
Dunării se localizează grupul Insula Banului, cu rădăcini locale în aria
culturilor Žuto-Brdo şi Gârla Mare caracterizat, îndeosebi, prin ceramica cu
decor geometrico-spiralic imprimat, care predomină faţă de cel incizat şi
canelat, precum şi prin unele supravieţuiri ale culturii Gârla Mare.
Grupul acesta este situat la marginea de nord a marelui complex balcano-
dunărean cu ceramică imprimată, Babadag-Psenicevo identificat iniţial prin
săpăturile din aşezarea hallstattiană întărită cu şanţ şi val de pământ de la
Babadag, din nordul Dobrogei şi apoi de la Psenicevo, la sud de Balcani, în
Bulgaria.
Cultura Babadag. La Babadag locuirea a început, cel mai devreme, în
Hallstatt A2 şi a durat până în Hallstattul mijlociu. Pentru acest lung interval de
timp, corespunzător secolelor VI-VII î.Chr., au fost determinate, pe locul
respectiv, pe baza stratigrafică şi tipologică, trei etape de locuire, din care,
primele două, Babadag I (sec. XI-X) şi II (sec. X-VIII) aparţin acestui mare
complex cultural, iar ultima Babadag III (sec. VIII-VI), face trecerea către
cultura Basarabi. Din faza Babadag II datează şi grupul Cozia-Brad (Cozia, jud.
Iaşi; Brad, jud. Bacău), înrudit mai mult prin particularităţile sale, cu grupul
Insula Banului, precum şi locuirea mai veche din aşezarea de la Stoicani (jud.
Galaţi) şi necropola din aceeaşi localitate, care aparţine unui grup local
caracteristic atât prin ritualul funerar cu morminte de inhumaţie în cimitire
plane, cât şi prin inventarul constând din ceramică şi obiecte din bronz şi fier.
¤
În zona carpato-balcanică, unele influenţe ale acestui complex s-au făcut
simţite şi mai la E, în grupurile Chişinău-Lucaşevca (Lukasevka), Saharna-
Solonceni şi Şoldăneşti din Basarabia, precum şi, mai departe, în cultura
Ciornyiles, din regiunea Niprului Mijlociu.
Complexul cultural Babadag-Psenicevo. Ceramica complexului Babadag-
Psenicevo se remarcă prin decorul spiralic realizat din cercuri concentrice
legate prin tangente oblice, imprimate cu torques-ul, de fapt cu piese din lut cu
crestături. Semnificativă este constatarea că unele vase de acest tip au fost
identificate şi în aşezarea Troia VII B2 (sec. X-IX î.Chr.), în care au fost
149
semnalate, cum s-a menţionat mai sus şi altele mai vechi, din Bronzul Târziu,
aparţinând culturilor Zimnicea-Plovdiv şi Coslogeni târzie. Aceste vase, cu
analogii directe în spaţiul balcano-dunărean, sunt în legătură cu o componentă
tracică a culturii din aşezarea Troia VII B2, care nu s-ar putea înţelege fără
prezenţa unui grup de traci, probabil frigieni, pătrunşi în această vreme, dinspre
Thracia, în nord-vestul Asiei Mici, respectiv la Troia.
¤
Din cele de mai sus rezultă că în marea arie de răspândire a celor două
complexe, cu ceramică canelată şi imprimată, au apărut, în intervalul dintre
secolele XII-VIII î.Chr., prin interferenţe culturale şi etnice culturi mixte şi
sinteze culturale, corespunzătoare aşa – zisului proces de hallstattizare a acestui
spaţiu, care a pornit din zona dintre Carpaţii Slovaciei, Munţii Apuseni şi
Dunărea Mijlocie, inclusiv nordul fostei Iugoslavii. Acest complex proces de
transformări s-a desfăşurat în cadrul unei comunităţi culturale şi etnice, care,
din punct de vedere cultural, istoric şi lingvistic nu poate fi în legătură decât cu
tracii, a căror arie de formare se plasează între Munţii Rodope şi Carpaţii
Nordici, spre V pe râurile Vardar, Morava şi Tisa şi, spre E, pe coasta de V a
Mării Negre.
Hallstattul Mijlociu. Premisele culturii materiale a geto-dacilor şi, implicit,
desfăşurarea firului istoric al acestui neam pot fi urmărite până adânc în
mileniul al II-lea î.Chr., în plină epocă a bronzului. Continuitatea culturii
materiale pentru această perioadă şi, respectiv, a fondului etno-istoric al
spaţiului carpato-dunărean nu este contestat de cercetătorii români sau de
majoritatea celor străini. Pentru a alege un punct de plecare în studiul originii
civilizaţiei geto-dacice propriu-zisă trebuie să ne orientăm spre epoca ce
precede, cu puţin, momentul în care geţii sunt menţionaţi de scriitorii greci,
epocă care, pe plan arheologic, vădeşte atât o strânsă legătură cu perioada
anterioară, cât – mai ales – o relaţie de un caracter evident genetic cu cea mai
veche fază a culturii materiale geto-dacice nominale. Această etapă reprezintă
pragul dintre lunga perioadă cu istoria nescrisă şi cea de istorie propriu-zisă ce
a urmat. Este singurul criteriu, mai degrabă convenţional, ce stă la baza opţiunii
noastre.
Cultura Basarabi. Etapa mijlocie a Hallstattului carpato-dunărean este
caracterizată prin răspândirea şi dezvoltarea în cea mai mare parte a teritoriului
ţării noastre, în sec VIII-VII î.Chr. a culturii Basarabi. Ne aflăm în faţa uneia
din complexele sinteză ale culturii materiale, fenomen ce oglindeşte cu
siguranţă realităţi de ordin etno-istoric şi îndeamnă la interpretarea unor
fenomene culturale într-un context istoric mai bine conturat.
Documentaţia de bază pentru definirea culturii Basarabi o constituie
ceramica cu un decor specific, descoperită atât în aşezări, cât şi în morminte.
Aspectul ei este aproximativ acelaşi cu cel al perioadei precedente. Chiar şi
decorul plastic al canelării se menţine în faza Basarabi alături de noul decor al
150
încrustaţiei cu culoare albă. Şi formele vaselor continuă, în cea mai mare parte,
pe cele ale etapei precedente. Motivistica sa este în foarte mare măsură, nouă.
Predomină motivele spiralo-meandrice şi geometrice, haşurate alternativ. Se
întâlnesc şi reprezentări zoomorfe. Astfel, cultura Basarabi se prezintă ca o
etapă a evoluţiei fireşti a fondului local hallstattian carpato-dunărean şi nu ca o
cultură nouă intruzivă, ceea ce nu exclude puternicele influenţe culturale
exercitate mai ales dinspre sud şi sud-est.
Permanenţa fondului cultural autohton este sugerată şi de asemănările, uneori
extrem de izbitoare, între motivistica culturii Basarabi şi cea a unor culturii din
epoca bronzului, cum ar fi Tei, Gârla Mare şi Wietenberg. S-a emis ipoteza
potrivit căreia aceste analogii nu sunt întâmplătoare, ci reflectă persistenţa şi
evoluţia pe o durată de mai bine de 400 de ani a unui patrimoniu motivistic
dispărut de pe ceramică sub influenţa modei şi conservat pe materiale
perisabile, precum ţesături sau lemn. Faţă de grupurile culturale ale epocii
bronzului, încă bine individualizate pe zone relativ restrânse, tabloul sincretic şi
unitar pe care ni-l oferă cultura Basarabi în întinsa ei arie de dezvoltare,
constituie în mare măsură oglinda unei unităţi etnice, desigur şi spirituale, a
triburilor locuind în aria respectivă. Difuzarea accelerată a elementelor de
cultură materială de la o comunitate la alta, implică contacte din ce în ce mai
strânse între membrii acestor comunităţi şi, respectiv, o circulaţie mult mai
intensă în cuprinsul întregii arii carpato-dunărene, fenomen care explică, în
mare parte, sincretismul cultural şi care poate favoriza impunerea unei limbi
unice, ca lingua franca, pentru toate aceste comunităţi. Aşa ne putem imagina
apariţia limbii geto-dace la începutul epocii fierului şi pe care o putem
presupune ca generalizată în faza culturii Basarabi. Conştiinţa unei limbi
comune, a existenţei unor obiceiuri şi credinţe comune, a unei genealogii
comune, a dus cu siguranţă la formarea unei conştiinţe etnice comune
majorităţii triburilor nord-tracice.
Pe de altă parte, în noua fază a Hallstattului mijlociu se constată şi o serie de
fapte care o disting de perioada Hallstattului vechi, cum ar fi părăsirea celor
mai multe cetăţi cu val de pământ, fapt observat mai ales în Transilvania. Acest
fenomen trebuie pus în legătură cu o restructurare a locuirii în jumătatea
nordică a spaţiului carpato-dunărean. Împuţinarea, în aceasta perioadă, a
depozitelor de bronzuri din Transilvania, regiune foarte bogată în asemenea
descoperiri în perioada anterioară, ar putea fi interpretată ca un declin al acestui
înfloritor centru metalurgic. Odată cu progresele din metalurgia fierului, prin
înlocuirea armelor de bronz cu cele din fier, a scăzut şi importanţa exploatării
cuprului în munţii din nordul Transilvaniei.
Trebuie amintit că în concepţiile unor învăţaţi din perioada interbelică (V.
Pârvan, P. Reinecke, I. Nestor) a stăruit ideea unei pătrunderi de populaţii de
călăreţi răsăriteni, presupuse a fi de cimmerieni, încă înainte de 700 î.Chr.
Numeroasele descoperiri ale culturii Basarabi în cea mai mare parte a ţării
151
noastre, făcute aproape exclusiv după al doilea război mondial, constituie
argumente de continuitate etno-culturală ce exclud, restrâng sau nuanţează
mult, din punctul de vedere teritorial, aceste ipotetice migraţii.
Aria culturii Basarabi cuprinde întreg Banatul, Vojvodina, toată Câmpia
Română, jumătatea sudică a Moldovei şi bazinul Mureşului. Aşezări ale acestei
culturi se întâlnesc şi pe malul drept al Dunării, de la Novi Sad până în
Dobrogea şi între Balcani şi Dunăre. Din punct de vedere al răspândirii,
locuirile culturii Basarabi se întâlnesc mai cu seamă în regiunile de şes din
Câmpia Dunării şi ale marilor râuri (Mureş, Siret, Nistru), mai puţine în zonele
de dealuri. Lipsesc sau, cel puţin, n-au fost încă identificate în regiunea
subcarpatică sau de munte.
Se cuvine citată ipoteza potrivit căreia, paralel cu răspândirea ceramicii
încrustate de tip Basarabi în jumătatea sudică a ţării noastre, s-a menţinut – mai
ales în Centrul şi Nordul Transilvaniei –, moda ornării vaselor cu caneluri, care
a putut da naştere, în aceste regiuni, unui facies specific, tipic fiind considerat
depozitul de vase de la Dej. Această presupunere, încă insuficient verificată, ar
putea oferi o explicaţie a lipsei culturii Basarabi din respectivele ţinuturi, dar
este departe de a satisface.
Un fapt încă nelămurit este prezenţa culturii Basarabi în Dobrogea. Deşi
cunoaştem mai multe descoperiri cu ceramică specifică (Rosova, jud.
Constanţa, Babadag) acestea apar în contextul de caracter aşa numit Babadag
III, respectiv ultima fază a culturii Babadag, caracterizată printr-o ceramică
destul de puţin variată ca ornamentare – predomină decorul canelat – şi de
factură asemănătoare cu cea a olăriei nedecorate din cultura Basarabi. În stadiul
actual al cunoştinţelor noastre e dificil de atribuit staţiunea de la Rasova, pe
Dunăre, uneia din cele două culturi. Nici limita de apus a răspândirii fazei
Badadag III nu poate fi trasată cu precizie şi cu atât mai puţin pot fi definite
raporturile ei cu cultura Basarabi.
Piese ceramice cu decor specific culturii Basarabi au apărut şi la apus de aria
mai sus descrisă, sub forma unor elemente izolate în cuprinsul unor aşezări sau
descoperiri funerare din Serbia (Gomolava), din Slovenia sau din zona est-
alpină. Ele nu atestă prezenţa acestei culturi ca atare, ci se explică prin via
activitate de schimb în această direcţie, fiind posibil de pus în legătură cu
importantele centre de exploatare a fierului identificate în apusul Pannoniei. De
fapt, cea mai vestică aşezare care poate fără greş a fi atribuită culturii Basarabi
propriu-zise se află la Srem (Vojvodina), la Bosut (Gradina na Bosutu).
Numărul relativ mare de descoperiri de tip Basarabi din Banat, zona Porţilor de
Fier şi Vojvodina sugerează extinderea ariei de răspândire, la un moment, încă
greu de precizat în detaliu, spre apus.
Aşezările culturii Basarabi sunt sau întărite pe locuri dominante sau, cele mai
multe, de tip răsfirat, pe terasele râurilor. S-au cercetat şi identificat şi câteva
sălaşe, sub formă de cenuşare, cu un vădit caracter pastoral. Primul tip de
152
aşezări este relativ rar întâlnit (Remetea Pogănici, jud. Caraş- Severin) şi altele.
În România au fost cercetate doar cele de la Remetea Pogănici şi – mai cu
seamă –cea de la Popeşti. Ambele, situate pe locuri apărate natural, sunt întărite
în partea deschisă prin câte unul sau două valuri de pământ, prevăzute fiecare,
cu o palisadă şi cu şanţuri. Valul are un miez de pământ ars – la Popeşti întărit
cu turte de cărămidă –, despre care se crezuse că reprezintă o tehnică specifică
primei epoci a fierului ce urmărea consolidarea împotriva eroziunii. Atât
Cetăţuia de la Remetea Pogănici, cât şi cea de la Popeşti atestă o locuire
intensă, începând în epoca precedentă şi continuând, fără întrerupere, în vremea
culturii Basarabi. Aceste aşezări întărite erau desigur centrele unor uniuni
tribale şi totodată loc de refugiu în caz de primejdie.
Structura economică a etapei Basarabi nu se deosebeşte esenţial de cea a
etapei precedente. Agricultura şi creşterea vitelor erau practicate în egală
măsură, mediul înconjurător al aşezărilor oferind condiţii prielnice pentru
ambele îndeletniciri. Locuinţele erau construite cu precădere din material
lemnos, fapt atestat de depunerile cenuşoase ale aşezărilor mai îndelung locuite.
Mai rar se făceau din nuiele pomostite cu lut, chirpici. Se întâlnesc, destul de
rar, şi bordeiele. Intensele relaţii intertribale, chiar pe zone foarte îndepărtate,
ilustrate de circulaţia unor elemente culturale cum ar fi tipuri de podoabe, de
arme şi chiar ceramica, pe mari distanţe, sunt o dovadă a unor înfloritoare
relaţii de schimb. Cele mai multe legături se arată în direcţia lumii vest şi sud-
vest balcanice (illirice) şi sud-est alpine după cum o dovedesc unele piese de
podoabă şi harnaşament. Nu trebuie trecute cu vederea nici unele elemente
comune cu zonele nord-pontice şi caucaziene, reflectate în unele piese de
harnaşament şi în ceramică.
Această perioadă marchează şi un important pas înainte în domeniul
metalurgiei fierului. Dacă în perioada precedentă armele şi uneltele de fier erau
încă relativ rare în comparaţie cu cele din bronz, acum se poate vorbi de o
adevărată revoluţie. Armele din bronz dispar, fiind cu totul înlocuite de cele din
fier – vârfuri de lance, spade, cuţite de luptă, topoare de luptă etc. –, descoperite
mai cu seamă în mormintele cercetate în sud-vestul ariei Basarabi, bronzul fiind
utilizat de acum înainte doar la producerea podoabelor, a vaselor de metal şi, în
domeniul armamentului, la coifuri şi platoşe. Şi depozitele din această epocă
conţin, în mod frecvent, şi obiecte din fier.
Din punct de vedere al culturii spirituale se constată, de asemenea, o
orientare către vest, de-a lungul Dunării şi a afluenţilor ei. Simbolul păsării
călătoare de apă exemplificat prin reprezentările destul de stilizate nu lasă să se
precizeze specia – este oricum vorba de o pasăre acvatică –, purtătoare a bărcii
sau a carului solar, cunoscut încă de la sfârşitul epocii bronzului din Europa
Nordică până în părţile noastre, se întâlneşte acum, în perioada Basarabi, pentru
ultima dată în spaţiul carpato-dunărean. Dovadă este carul miniatural de bronz
destinat cultului, decorat cu protome cu capete de pasăre, descoperit recent într-
153
o movilă funerară la Bujoru (jud. Teleorman) împreună cu ceramică Basarabi.
Desigur, din aceeaşi vreme este şi cel de la Orăştie, păstrat în Naturhistorisches
Museum din Viena. Reprezentări stilizate de păsări apar şi pe un vas din
descoperirea, posibil tot de caracter funerar, de la Iernut (jud. Mureş),
aparţinând – de asemenea – culturii Basarabi. Şi atârnătorile de bronz în formă
de cap de pasăre acvatică, descoperite în depozitul de bronzuri de la Ghidici
(jud. Dolj), frecvente în acea parte a bazinului dunărean, se înscriu în cercul
aceloraşi manifestări ale culturii spirituale. Din aceste date şi din alte observaţii
făcute asupra obiceiurilor cultice şi funerare din perioada Hallstattului Mijlociu
se poate trage concluzia că în această vreme se desfăşoară, în lumea nord-
tracică, ultimele manifestări ale unor credinţe şi practici religioase ale căror
origini se pierd în timpuri străvechi.
Obiceiurile de înmormântare în această etapă ne apar destul de variate. Ritul
incineraţiei pare a fi fost precumpănitor în cea mai mare parte a ariei culturii
Basarabi. În Sud-vestul Olteniei sunt cunoscute şi morminte de inhumaţie în
tumuli (Basarabi, jud. Dolj). Dacă mormintele de incineraţie sunt bogate mai
ales în ceramică, cele din sud-vestul Olteniei se întâlnesc, poate, ca o influenţă
venită din lumea illirică, şi numeroase podoabe de bronz şi arme de fier.
Dispoziţia resturilor funerare în tumulii de la Basarabi şi Balta Verde (jud.
Mehedinţi) şi analogiile ce le prezintă cu movilele din lumea illirică au dus la
postularea infiltrării, în această vreme, a unei enclave illirice în sud-vestul
Olteniei. Oricum, trebuie reţinută ideea unei zone de interferenţe etno-culturale
traco-illire pe Dunăre, între Calafat şi Novi Sad, ca un fapt firesc, evident mai
ales în secolele VIII-VII î.Chr. şi presupus şi de cercetările antropologice
efectuate pe materialul osteologic din mormintele citate.
În ceea ce priveşte cronologia culturii Basarabi s-au adus în ultimii ani unele
precizări. Prin revizuirea cronologiei grupului Ferigile şi prin datarea celei mai
vechi faze de la Ferigile din sec. VII, mai exact pe la mijlocul secolului VII, s-a
obţinut un terminus ante quem pentru cultura Basarabi, cel puţin pentru
aspectul din Oltenia. În cea mai veche fază Ferigile nu este reprezentat decorul
specific culturii Basarabi ca atare, în schimb, motive şi forme caracteristice
acestei culturi apar sub o formă derivată din cultura Basarabi. Acest fapt este
confirmat şi de repertoriul pieselor de metal din cea mai veche fază Ferigile,
care reprezintă tipuri mai recente decât cele aflate în mod obişnuit în complexe
ale culturii Basarabi. Este cert că repertoriul de tipuri metalice – arme şi
podoabe – din necropolele de tip Basarabi de la Basarabi, Balta Verde sau
Ostrovu Mare reprezintă etapa anterioară secolului VII. Acestea se pot data în
intervalul dintre anii 750-650 î.Chr., considerând ultimul termen ca data de
sfârşit a manifestărilor de tip Basarabi clasic. Pe de altă parte, în unele
complexe Basarabi au apărut tipuri de bronzuri şi obiecte de fier ce nu mai pot
fi limitate la sec. VII, dar care se potrivesc mult mai bine cu intervalul mai sus

154
menţionat. Şi zăbala de tip Koban de la Şoldăneşti sau fibula cu cioc de la
Poiana sunt puse care se datează cu precădere în acelaşi interval.
Mai obscură a rămas fixarea datei de început a culturii Basarabi. Raporturile
stratigrafice observate la Gradina na Bosutu în Vojvodina şi la Gornea, în zona
Porţilor de Fier, dovedesc succesiunea culturii Basarabi faţă de orizontul
Gornea-Kalakača, databil în secolele X-IX î.Chr.. Rezultatele cercetărilor de pe
Insula Banului şi din peştera Rabisa, de lângă Vidin, sugerează că cele mai
vechi elemente Basarabi puteau apărea încă din sec. IX, dar aceste presupuneri
mai necesită confirmări suplimentare. Pe de altă parte, observaţiile stratigrafice
de la Popeşti au dus la definirea unui orizont pre-Basarabi ce prezintă multe
afinităţi cu aspectul Babadag III.
Prin urmare, în stadiul actual al cercetării, putem avansa ideea că geneza
culturii Basarabi se petrece în zona Dunării de Jos, foarte probabil în a doua
jumătatea sec. IX, perioada de înflorire a acestei culturi fiind – în special – sec.
VIII, iar ultimele manifestări situându-se până către mijlocul sec.VII î.Chr. Se
cuvine subliniat faptul că expresia sfârşitul culturii Basarabi are un înţeles pur
formal. Majoritatea grupurilor hallstattiene târzii din ţara noastră arată în mod
limpede o filiaţie din cultura Basarabi, fenomen ce se remarcă în special în
formele ceramice. Faptul apare cel mai evident în ceramica grupului Ferigile,
dar acelaşi lucru se poate afirma şi despre ceramica grupurilor culturale de la
Dunărea de Jos, din Sudul Moldovei (Bârseşti) şi chiar din Transilvania
(Ciumbrud). Asistăm, deci, la o transformare, o evoluţie relativ lentă a culturii
Basarabi, care se manifestă prin păstrarea majorităţii formelor ceramice fără a
conserva însă şi ornamentaţia specifică. Mai puţin clară este situaţia din centrul
şi nordul Moldovei, unde, în stadiul actual al cercetării sunt încă prea multe
lacune în informaţia despre cultura materială pentru a putea trage concluzii. Se
pare că tocmai aici relaţiile cu epoca anterioară sunt mai puţin relevante, fapt ce
s-ar putea explica prin legăturile strânse pe care această zonă le-a întreţinut în
secolele VI-V cu cultura scitică. După unele ipoteze este posibil ca cea mai
mare parte a Moldovei să fi făcut vremelnic parte din Scitia, în sensul pe care-l
dă Herodot acestei noţiuni.
În concluzie, etapa culturii Basarabi se poate caracteriza ca o continuitate
cultural-istorică a Hallstattului timpuriu. Amplasarea aşezărilor şi modul de trai
arată, cel puţin pentru sudul ţării, o epocă de bunăstare, lipsită de primejdii
majore din afară. Deşi în această perioadă sunt cunoscute migraţii şi expediţii
de jaf ale cimmerienilor şi tracilor din Asia Mică, iar triburile iraniene ale
sciţilor, în înaintarea lor spre apus, se află în plin conflict cu cimmerienii, atât
în Asia Mică cât şi în nordul Mării Negre, toate aceste evenimente nu par să fi
afectat teritoriul ţării noastre decât în faza finală a acestei perioade. Într-adevăr,
după distrugerea uniunii cimmeriene nord-pontice de către sciţi, probabil în
prima jumătate sau, cel mai târziu, către mijlocul secolului al VII-lea, se

155
observă şi în spaţiul carpato-dunărean o serie de transformări şi restructurări ale
grupurilor culturale, fapte ce nu pot fi decât ecoul acestor evenimente.

156
 CAPITOLUL VI
Perioada Hallstattului Târziu
(650-450 / 400 î.Chr.)

Geto-dacii ca unitate etno-istorică în lumea tracă. Problema momentului

şi modului individualizării şi cristalizării ramurii nord-tracice este încă
insuficient lămurită. Descoperirile arheologice arată mereu deosebiri sensibile
ale culturii materiale între zonele de la sud şi nord de Balcani (Stara Planina).
Aria geografică dintre Balcani şi sudul Câmpiei Dunării poate fi considerată ca
de interferenţă. Pe de altă parte, trăsătura de înrudire a grupurilor culturale din
spaţiul carpato-dunărean reprezintă o manifestare incontestabilă, atât în epoca
bronzului, cât – mai cu seamă – în cea a fierului. S-ar putea deci deduce că în
tot cursul epocii metalelor au existat premisele unei diferenţieri etno-culturale
între ramurile nordică şi sudică ale neamurilor tracice. Dacă locuitorii epocii
bronzului se pot cuprinde în noţiunea de traci străvechi, cei de la sfârşitul epocii
bronzului până ţn Hallstattul mijlociu (sec. XIV-VIII î.Chr.) pot fi numiţi geto-
daci vechi. Începând cu sec. VII se poate, fără teama de a greşi, să se vorbească
de geţi şi de daci în spiritul noţiunilor dobândite din interpretarea surselor
antice, respectiv de geţii de la Dunărea de Jos în accepţiunea cea mai largă a
cuvântului, din sec. al VII-lea până în sec. I î.Chr. şi de dacii din Transilvania,
Crişana şi Banat, chiar şi pentru vremurile de dinainte de sfârşitul sec. al II-lea,
de când datează cele mai vechi menţiuni despre daci. Termenul modern de
geto-daci desemnează în literatura istorică română, în sens generic, toate
triburile nord-tracice care locuiau în spaţiul carpato-dunărean.
Denumirile de geţi (Getae) şi de daci (Daci) au fost folosite de către scriitorii
greci şi latini pentru a desemna, sub numele de geţi, triburile de la Dunărea de
Jos şi sub numele de daci pe cele din ţinuturile centrale şi vestice ale spaţiului
carpato-dunărean. Se pot cita încă exemple când numele geţilor a fost extins şi
asupra dacilor sau s-a generalizat pentru întreaga Dacie (Criton, autorul operei
Getica, îl numeşte pe Decebal conducătorul geţilor). Mai discutabile sunt
cazurile în care numele dacilor a fost extins asupra geţilor. Numele generic prin
care grecii denumeau pe tracii nordici era, în vremurile mai vechi, tot cel de
traci, ca şi pentru cei din sudul Balcanilor.
Această stare de lucruri se explică prin evoluţia informaţiei istoricilor şi
geografilor antici despre populaţiile din ţinuturile carpato-dunărene. Grecii au
cunoscut întâi pe geţii din sudul Dunării (sec. al VI-lea), apoi şi pe cei din
stânga fluviului. Romanii au luat mai întâi cunoştinţă despre dacii din jumătatea
apuseană a ţării noastre. Cea mai veche atestare, din sec. I î.Chr. o găsim la
157
Caesar, iar un alt scriitor, Frontinus, care a scris în sec. I d.Chr., menţionează
numele dacilor în legătură cu acţiunile romanilor la Dunăre la sfârşitul sec. al
II-lea î.Chr. Prin urmare, atestările documentare în momente diferite ale
denumirilor de geţi sau daci nu implică nici un decalaj cronologic în
dezvoltarea istorică a triburilor din spaţiul carpato-dunărean.
Mărturiile izvoarelor literare antice sunt unanime şi în a afirma că geţii şi
dacii erau acelaşi popor, deosebirile fiind doar regionale. Geograful grec Strabo
scrie că dacii au aceeaşi limbă cu geţii. Tot el explică şi deosebirea de nume …
a existat o împărţire a teritoriului chiar în cele mai vechi timpuri, căci pe unii
îi denumesc daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi
răsărit, dacii cei care locuiesc în partea opusă…. Din acest pasaj se înţelege că
dacii au avut o tradiţie istorică mai veche decât primele atestări documentare, la
fel de vechi cu cea a geţilor. Acelaşi autor revine în paragraful următor asupra
localizării dacilor şi geţilor, când vorbeşte despre cursul Dunării, arătând că
geţii locuiau de-a lungul părţii inferioare, iar dacii în amonte. Această împărţire
zonală este confirmată şi de istoricul Dio Cassius: Eu îi numesc daci pe
oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun înşişi şi cum le zic romanii, măcar că
ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept.
Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus (Balcani) de-a
lungul Istrului. Istoricul grec Appian relatează de asemenea despre geţii de
dincolo de Istru, pe care îi numesc daci. În sfârşit, istoricul roman Trogus
Pompeius scrie că şi dacii sunt un vlăstar al geţilor.
Este evident deci că deosebirile de nume nu sunt în măsură să pună la
îndoială identitatea etnică a geţilor şi dacilor, fapt oglindit şi de unitatea
formelor de cultură materială în toată aria în care aceştia au locuit. Această
unitate culturală se desăvârşeşte în perioada în care a premers acţiunii politice
unificatoare a lui Burebista.
În ceea ce priveşte etimologia numelui dacilor s-au făcut o serie de ipoteze,
nici una pe deplin convingătoare. Pare plauzibilă teoria după care acest etnonim
ar sta în legătură cu termenul daos (lup: în frigiană, limbă din familia tracică),
ceea ce ar sugera o origine totemică a numelui dacilor. Această teorie este
întărită de reprezentarea balaurului cu cap de lup pe stindardele dacilor din
vremea războaielor lui Traian (steagul nu a fost propriu numai dacilor).
Denumirea de Daos, dată sclavilor în comediile autorului atenian Meneandru
din secolul al VI-lea î.Chr., a fost pusă în legătură cu etnonimul dac.
Propunerea a fost formulată încă din timpul lui Strabo. Această ipoteză nu este
împărtăşită de alţi cercetători, care consideră greu de explicat modificarea
fonetică daos>dakos.
Din mărturiile izvoarelor literare antice pentru diferite momente ale istoriei
geto-dacilor reiese, în mod limpede, că vatra permanentă a acestui neam era
spaţiul carpato-danubiano-pontic, în totalitatea lui. Acest fapt este pe deplin
confirmat de cercetările arheologice, desigur, în anumite perioade, triburi geto-
158
dace s-au extins mult în afara acestei arii şi, tot aşa, populaţii străine s-au aşezat
în Dacia, constituind – temporar – enclave ce au fost până la urmă asimilate sau
distruse (sciţii, celţii, bastarnii).
Numele de Dacia apare în izvoarele latine din secolul I d.Chr. (Pliniu cel
Bătrân, Tacit). Este firesc să credem că numele era utilizat de mai multă vreme.
El este consemnat, probabil, sub această formă, în comentariile geografice ale
lui M. Vepsanius Agrippa încă în al treilea deceniu al secolului I î.Chr. Este
verosimil să fi existat şi denumirea Getia pentru ţinutul locuit de geţi (Iordanes,
Gothia – de fapt Getica).
Trebuia adăugat că prin Dacia autorii citaţi mai sus înţelegeau teritoriile
nord-dunărene, deoarece, la data la care scriau, regiunile dintre Balcani şi
Dunăre erau deja ocupate de romani. Nimic nu lăsa să se înţeleagă utilizarea
antică a acestui termen pentru toată vatra geto-dacilor, deşi faptul e plauzibil
pentru vremea lui Burebista. Termenul de Dacia ca alternativă la cel de spaţiu
carpato-dunărean, pentru a desemna ţinuturile în care trăiau geţii şi dacii, s-a
încetăţenit în tradiţia istoriografică românească (Gr. Tocilescu, V. Pârvan).
Cele mai vechi referiri ale scriitorilor greci şi latini la geografia ţinuturilor
carpato-dunărene provin de la Hecateu, Herodot şi Tucidide pentru informaţii
din secolele VI-V î.Chr.
Prin Herodot ni s-a păstrat prima descriere a cursului inferior al Dunării şi a
gurilor ei. Tot la el găsim consemnat numele antic al Prutului (Porata sau
Pyretos), al Siretului (Tiarantos) şi al Mureşului (Maris sau Marisos la Strabo).
Alte trei râuri, Ordessos, Naparis şi Araros au fost identificate ipotetic cu
Argeşul, Ialomiţa şi, respectiv, Buzăul, dar sunt posibile şi alte interpretări.
Tot din perioada timpurie avem primele ştiri despre geţi. Herodot şi Tucidide
cunoşteau doar ramura geţilor din sudul Dunării de Jos, Nord-estul Platformei
Prebalcanice (Varna – Razgrad). Mai târziu, începând din secolul al IV-lea
î.Chr., aflăm şi despre geţii din stânga Dunării.
Tot de la Herodot aflăm despre agatârşi, ce sălăşluiau la izvoarele râului
Maris şi se învecinau cu sciţii – deci locuiau în Transilvania – şi despre sigini,
situaţi probabil în câmpia Tisei. În Nord-vestul Bulgariei se situează, potrivit
lui Tucidide, triballi, iar în Sudul Dobrogei şi în preajma cetăţii Odessos
locuiau cobryzii, neam foarte probabil înrudit cu geţii, dacă nu chiar getic. Tot
în Dobrogea locuiau şi trizii, probabil tot un trib getic (Hecateu).
Din cele relatate în izvoarele literare rezultă că în perioada veche, geţii,
respectiv tracii nordici, aveau ca limită sudică culmea nordică a Balcanilor, iar
la răsărit ei se întindeau până în zona cetăţii Tyras. Întinderea geto-dacilor spre
N şi spre V nu este descrisă în textele mai vechi. Abia pe la 50 î.Chr. Caius
Iulius Caesar relatează că: Pădurea hercinică – prin care el înţelegea codrii de
pe versanţii nordici ai Alpilor până în Munţii Slovaciei – se învecinează cu ţara
dacilor şi a anarţilor (trib celtic din Dacia de nord-vest).

159
 Premisele şi formarea civilizaţiei celei de-a doua epoci a fierului
(Hallstattul târziu şi începutul La Tène-ului). Spre deosebire de etapa
precedentă – perioada culturii Basarabi – documentaţia arheologică se bazează,
în primul rând, pe studiul descoperirilor funerare. Au fost identificate relativ
puţine aşezări şi acestea inegal repartizate zonal – doar în Moldova aşezările au
fost mai intens cercetate decât cimitirele. Multe aşezări întărite s-au dovedit a fi
în principal cetăţi de refugiu şi de reşedinţă tribală. Necropolele sunt, de
asemenea, o dovadă directă a permanenţei populaţiei în regiunile respective.
Dat fiind varietatea de totdeauna a obiceiurilor şi tradiţiilor funerare este lesne
de înţeles de ce şi aspectul general al culturii materiale va fi acum mai puţin
unitar decât cel al etapei precedente. Cum s-a mai spus, perioada poate fi
împărţită în două etape. Prima de la mijlocul sec. al VII-lea şi până în sec. al V-
lea şi a doua de la aproximativ mijlocul acestui secol până la începutul celui de
al III-lea î.Chr., demarcaţia între cele două etape nefiind egală în timp pentru
spaţiul carpato-dunărean. De la început trebuie subliniat faptul că prima dintre
aceste etape culturale este caracterizată printr-o serie de grupuri regionale,
unele înrudite şi derivând din cultura Basarabi. În cea de a doua etapă se
observă o tendinţă de unificare a formelor de cultură materială şi legăturile din
ce în ce mai accentuate cu lumea sud-tracică şi grecească pontică, ultimele
justificând denumirea de La Tène timpuriu dată acestei perioade. Repartizarea
teritorială a descoperirilor şi stadiul actual al cercetărilor impun tratarea pe trei
regiuni a problemelor referitoare la cultura materială a acestei perioade.
1) bazinul Dunării de Jos – de la vărsarea Tisei până în Dobrogea, inclusiv
sudul Moldovei);
2) Transilvania;
3) Podişul Central şi nordul Moldovei.
Aspecte culturale regionale. Bazinul Dunării de Jos. Grupurile culturale
din această regiune arată cel mai clar relaţia genetică cu cultura Basarabi.
Aceasta se manifestă în obiceiurile de înmormântate, precum şi în formele şi
decorul ceramicii.
Grupul cultural Ferigile. Grupul Ferigile caracterizează zonele de dealuri
subcarpatice ale Munteniei, Olteniei şi Banatului. Până acum s-au identificat şi
cercetat aproape exclusiv necropole de incineraţie, din care cea eponimă, de la
Ferigile (comuna Costeşti, jud. Vâlcea), săpată aproape în întregime (150 de
tumuli), se remarcă printr-un foarte bogat material ceramic, numeroase arme de
fier cum ar fi topoare cu două tăişuri, cuţite de luptă şi vârfuri de lănci, piese de
harnaşament şi podoabe de fier şi bronz. Această necropolă ilustrează în mod
expresiv orientarea direcţiilor influenţelor culturale din mediul culturii
autohtone din spaţiul carpato-dunărean în toată această etapă. Astfel, într-o
primă fază, în a doua jumătate a sec. al VII-lea, continuă să se manifeste
elemente de port – judecând după tipurile de podoabe – şi de harnaşament ale
ariei vest şi sud-vest balcanice, în timp ce în ceramică sunt prezente forme şi
160
motive ornamentale derivate din cultura Basarabi. Primele influenţe răsăritene
apar la Ferigile la sfârşitul sec. al VII-lea. Ele se înmulţesc în sec. VI mai ales
în a doua jumătate – spadele scurte de origine scitică: akinakes – şi unele tipuri
de podoabe. Mai târziu, în sec. al V-lea, predomină obiceiurile funerare şi
modele de vase care, la Dunărea de Jos, în zona unde sunt pomeniţi geţii, sunt
lucrate mai ales cu roata olarului. Tot în această vreme se întâlnesc în grupul
Ferigile elemente de artă animalieră, proprii păturii aristocratice militare de la
periferia lumii greceşti pontice. Această succesiune de influenţe culturale,
observate într-o singură necropolă sau într-un grup de necropole înrudite,
oglindeşte fapte de ordin istorico – cultural, generale în spaţiul carpato-pontic,
cum ar fi apogeul puterii politice a sciţilor în sec. al VI-lea şi creşterea puterii
tracilor odrisi în cursul sec. al V-lea.
Câmpia Dunării se arată a fi mai slab locuită în această vreme, dar aici se află
interesanta descoperire de la Alexandria constând dintr-un grup de gropi-
bordeie în care s-a găsit multă ceramică lucrată cu roata olarului. În zona dintre
Balcani şi Dunăre, în nord-vestul Bulgariei se dezvoltă grupul Vrača, ai cărei
purtători au fost foarte probabil triballii. Ele prezintă, într-o fază iniţială, ca şi
descoperirile din sud şi sud-vestul Olteniei, o serie de influenţe venite din
lumea illirică, manifestate în obiceiurile de înmormântare şi în tipurile de piese
de port, pentru ca, apoi, să se integreze în formele culturale al ariei Dunării de
Jos.
În zona Subcarpaţilor de Curbură, în zonele deluroase din partea sudică a
Moldovei şi, probabil, şi din nordul Dobrogei, se răspândeşte grupul Bârseşti,
strâns înrudit prin ceramică şi obiceiuri funerare cu grupul Ferigile – ceramica
de la Bârseşti este mai săracă în forme, şi aproape lipsită de decor, în raport cu
cea de la Ferigile. Şi în evoluţia acestui grup a fost observată o fază mai târzie,
prin care se confirmă aceleaşi tendinţe de manifestare a elementelor culturale
din zonele sud-dunărene, ca şi în grupul Ferigile.
Evoluţia culturii getice din Subcarpaţii Meridionali în sec. IV î.Chr. este
atestată la Govora (jud. Vâlcea), Năeni (jud. Buzău) şi Budureasca (jud.
Prahova). În sudul Moldovei au fost cercetate din această vreme mai cu seama
aşezarea de la Poiana (Nicoreşti, jud. Galaţi) pe Siret, care va cunoaşte o mare
înflorire 200 de ani mai târziu, şi cetatea de la Brăhăşeşti (jud. Galaţi), datând
mai ales din sec. al IV-lea.
Zona locuită de geţii sud-dunăreni este caracterizată printr-o serie de
descoperiri funerare în Dobrogea şi Nord-estul Bulgariei, începând din sec. al
VII-lea până adânc în sec. al III-lea î.Chr. Ritul incineraţiei este aproape
exclusiv. În faza cea mai veche, cercetată la Dobrina, lângă Varna, se poate
vedea persistenţa tradiţiilor epocii Basarabi. Tot la Dobrina, aflată la numai 35
km. răsărit de cetatea greacă Odessos, se constată şi primele importuri greceşti,
datate în prima jumătate a sec. al VII-lea. Continuitatea aspectului cultural de la
Dobrina se manifestă în necropola din apropiere de la Ravna, care datează din
161
sec VI-V î.Chr. În faza a doua a acestei din urmă necropole, ceramica lucrată cu
roata olarului devine numeroasă, formele ei imitând prototipuri greceşti. Zona
respectivă este împânzită cu numeroase descoperiri din această vreme, între
care necropolele de la Simi-Vir, Branicevo, Carvica, Kragulrvo şi Cerna
(Bulgaria), Canlia, Satu Nou, Bugeac (jud. Constanţa) şi altele.
În toată această zonă a Dunării de Jos, dezvoltarea culturii materiale se
desfăşoară continuu până la începutul sec. al III-lea î.Chr. Una dintre
descoperirile cele mai semnificative este cimitirul de la Enisala (jud. Tulcea),
cuprinzând mai bine de 500 de morminte (95% de incineraţie) cercetate până în
prezent, datate în principal în secolul al IV-lea î.Chr. Ceramica locală este în
mare măsură lucrată cu roata. S-au găsit şi amfore de Chios sau Thassos,
precum şi vase greceşti cu figuri roşii, dovedindu-se astfel strânsele legături cu
cetăţile greceşti, în cazul de faţă în special Histria. Obiceiul de a pune arme şi
podoabe de metal în morminte este mai puţin răspândit decât în perioadele mai
vechi. O altă necropolă datând din a doua perioadă a secolului al IV-lea este cea
de la Murighiol (jud. Tulcea). Şi pe malul stâng al Dunării se cunosc, de
asemenea, necropole. Cea mai intens cercetată este cea de la Zimnicea (jud.
Teleorman). Importanţa acestei din urmă necropole rezidă, în special în durata
ei, din sec. al IV-lea până în sec. II î.Chr., inclusiv, oferind imaginea cea mai
completă a evoluţiei culturale din toată aria Dunării de Jos.
Un interes deosebit îl prezintă două mici necropole, ambele datând
aproximativ din sec. al VI-lea î.Chr. descoperite lângă Brăila (Brăiliţa,
Chiscani, jud. Brăila), prima constând exclusiv din morminte de incineraţie, a
doua din morminte de inhumaţie. Dacă cimitirul de la Brăiliţa, prin ritul
practicat şi prin inventarul mormintelor, poate fi alăturat seriei numeroaselor
necropole ale populaţiei autohtone, descrise mai sus, cel de la Chiscani prezintă
trăsături specifice ţinuturilor din nordul Mării Negre, manifestate nu numai în
obiceiurile de înmormântare, dar şi în unele tipuri ale ceramicii. Este
ademenitoare ipoteza după care această necropolă, împreună cu alte descoperiri
similare, atestate în aceeaşi zonă, ar fi de pus în legătură cu pătrunderile sciţilor
lui Atheas în prima jumătate sau pe la mijlocul sec. al IV-lea î.Chr., deşi este de
conceput că stepa din zona Brăilei să se fi aflat sub control scitic direct de mai
multă vreme.
Alăturat de aceste necropole, numeroase şi întinse, s-au descoperit şi
morminte tumulare, înzestrate cu un inventar foarte bogat, pe care le putem
numi morminte princiare, sau fastuoase. Exemple în acest sens sunt mormintele
de la Agighiol (jud. Tulcea) şi Peretu (jud. Teleorman), ambele conţinând în
inventarul lor câte un coif de argint, vase de argint, plăcuţe ornamentale de
harnaşament, falere, etc., toate de argint, reprezentând avutul defunctului, vreo
căpetenie getică. Tumulul de la Agighiol era prevăzut cu o construcţie funerară
cu două încăperi cu ziduri de piatră şi acoperite cu bârne de lemn, înăuntrul
căreia se aflau scheletul defunctului şi obiectele preţioase. Intrarea în aceste
162
încăperi se făcea printr-un coridor căptuşit tot cu ziduri de piatră (dromos). Spre
sud de această construcţie se află o cameră de piatră, lucrată mai puţin îngrijit,
unde s-au aflat scheletele a trei cai, omorâţi cu prilejul înmormântării
personajului principal, care fusese şi proprietarul lor. Şi tezaurul cunoscut ca
provenind de la Craiova a fost probabil descoperit într-un asemenea mormânt.
Mai modeste, dar tot din rândul acestor descoperiri fastuoase, cităm mormintele
de la Fântânele (jud. Teleorman), Făcău (Mihăileşti, jud. Giurgiu), Găvani (jud.
Brăila) şi recent cercetatul tumul de la Topraisar (jud. Constanţa). Toate aceste
vestigii aparţineau păturii aristocratice getice.
Din această vreme s-au investigat mai multe aşezări, dintre care cea de la
Zimnicea este de departe cea mai însemnată, fiind caracterizată printr-o masivă
depunere arheologică, numeroase urme de locuinţe şi o cantitate mare de
material ceramic. Începutul ei datează de la mijlocul sec. al IV-lea, iar durata ei
a fost constatată până în sec. I î.Chr.
În Dobrogea s-au cercetat mai ales două aşezări rurale datând, în principal,
din sec. al VI-lea î.Chr., la Tariverde (jud. Constanţa) şi Sarinasuf (jud. Tulcea).
Prima se află chiar în teritoriul Histriei şi reprezintă un bun exemplu pentru
ilustrarea legăturilor dintre autohtoni şi greci.
Cetăţile de refugiu din regiunea Dunării de Jos sunt grupate în două zone: în
Dobrogea şi în zona împădurită a Teleormanului precum şi în centrului şi
sudului Olteniei. În Dobrogea au fost cercetate până acum doar două asemenea
obiective, la Mahmudia-Bestepe şi la Beidaud (jud. Tulcea). Prima dintre
acestea are o suprafaţă de peste 20 ha situându-se în seria cetăţilor de
dimensiuni mijlocii. Mai numeroase sunt cetăţile din partea apuseană a Câmpiei
Dunării, mai multe dintre ele fiind cercetate (Bucovăţ, Coţofenii din Dos,
Bâzdâna, jud. Dolj, Mărgăriteşti, Celei, jud. Olt, Orbeasca de Sus, Trivalea-
Moşteni, Albeşti, jud. Teleorman). Stratul de locuire din interiorul incintei este
sărac în urme arheologice, sugerând acelaşi caracter de cetate de refugiu în
vremuri de restrişte.
Transilvania. Problema grupei scitice. Într-o măsură şi mai mare decât în
alte regiuni ale tării noastre, datele despre cultura materială a sec. VII-IV î.Chr.
de aici sunt cunoscute prin descoperiri funerare care, în cazul de faţă, reprezintă
aproape unica sursă de informaţii. În Podişul Târnavelor şi în Câmpia
Transilvaniei se întâlnesc numeroase descoperiri alcătuite fiecare din grupuri de
morminte sau înmormântări izolate, majoritatea de inhumaţie, acestea din urmă
având un aspect în mare măsură unitar. Obiceiurile de înmormântare se
oglindesc într-un inventar destul de redus, constând în principal din trei vase
ceramice lucrate cu mâna şi, în destul de multe cazuri, puţine obiecte de
podoabă; brăţări, cercei de bronz, salbe din mărgele de caolin şi din scoici
kauri şi, rar, fibule. Ca arme se întâlnesc mai ales vârfuri de săgeţi, uneori şi
pumnale de fier de tip akinakes sau vârfuri de lance. Un caz aparte este
descoperirea de la Firminiş (Mirşid, jud. Sălaj) făcută, se pare, într-un
163
asemenea mormânt, a unei spade de pradă, cu teacă, din bronz, frumos
împodobită. Se remarcă şi ofrandele de carne de animal depuse în morminte.
Tot în aria acestui grup cultural s-au descoperit şi câteva oglinzi de bronz, unele
circulare, cu mâner central, sunt de origine ponto-siberiană, altele, cu mâner
propriu-zis, al căror tip produs la Olbia, se întâlneşte atât în lumea scitică cât şi
în zona Dunării Mijlocii. Alte elemente comune acestei largi arii sunt o serie de
aplici cruciforme de bronz, unele decorate în stil animalier, considerate a fi
împodobit tolbe cu săgeţi. Mai bine cercetate au fost grupurile de morminte de
la Ciumbrud, Teiuş şi Blaj (jud. Alba), Ozd şi Băiţa (jud. Mureş) şi Budeşti-
Fânaţe şi Mărişelu (jud. Bistriţa-Năsăud). Este izbitoare raritatea pieselor de
harnaşament, proporţional mult mai puţine decât în mormintele contemporane,
atât din Subcarpaţii Meridionali sau la Dunărea de Jos, cât şi din zonele nord-
pontice. Acest fapt poate avea o pondere însemnată în judecarea originii acestui
grup cultural din Transilvania.
Unii cercetătorii numesc acest grup de necropole grupa scitică, termen
încetăţenit în tradiţia cercetării mai vechi şi întemeiat pe premisa originii scitice
a acestor descoperiri, ipoteză care însă nu întruneşte asentimentul tuturor
specialiştilor. De aceea, mai recent, s-au propus denumirea de grupul sau tipul
de morminte Ciumbrud, termen neutru faţă de diferitele interpretări de ordin
etno-istoric. Arheologii n-au putut să rezolve în mod satisfăcător problema
originii acestui grup cultural. În momentul de faţă există mai multe ipoteze
variind între caracterul intruziv scitic sau prescitic din regiunile răsăritene, în
sensul cel mai larg al cuvântului, până la caracterul autohton, tracic, al
descoperirilor de tip Ciumbrud. Cei care au formulat această din urmă ipoteză
consideră elementele culturale comune ariei nord-pontice ca fiind produse ale
influenţei culturii scitice.
Până acum doar puţine schelete din mormintele de tip Ciumbrud au fost
analizate de către antropologi. Cele de la Ciumbrud prezintă trăsături
antropologice caracteristice populaţiei locale de la sfârşitul epocii bronzului din
Transilvania (Otomani, Noua) neavând nimic comun cu ceea ce se consideră a
fi specific scheletelor atribuite sciţilor din stepele nord-pontice. Numai
scheletul de la Bratei (jud. Sibiu) ar putea fi atribuit unui scit. Pe temeiul
acestor observaţii, coroborate cu altele din zona de la răsărit de Carpaţi,
antropologii sunt de părere că în zonele de influenţă scitică se distinge o
populaţie autohtonă, care alcătuieşte majoritatea, şi în sânul căreia au putut
exista infiltraţii scitoide.
Grupul Ciumbrud, cu trăsăturile expuse mai sus, caracterizează în special
răstimpul de la mijlocul sec. al VII-lea până către sfârşitul sec. al VI-lea.
Necropola de la Băiţa, unde, alături de ritul inhumaţiei, îşi face apariţia, în
proporţie de peste 50%, incineraţia, reprezintă o fază mai recentă a acestui
grup, fiind datată şi în prima jumătate a secolului al V-lea î.Chr.

164
 Deocamdată, descoperirile de la Băiţa sunt cele mai recente din zona
respectivă şi au fost interpretate ca oglindind asimilarea enclavei intruzive din
centrul Transilvaniei în mediul autohton. În acelaşi sens au fost interpretate şi
mormintele de incineraţie cercetate la Uioara de Sus (Ocna Mureş, jud. Alba).
Alte câteva morminte de incineraţie izolate, descoperite în diverse locuri ale
Transilvaniei şi datând foarte probabil din secolul al IV-lea (Hărman, Cristian,
jud. Braşov) converg spre ipoteza, de altfel plauzibilă din punct de vedere
istoric, că ritul de înmormântare se unifică în Transilvania sub aceleaşi forme
ca şi cele constatate la Dunărea de Jos.
În nord-vestul Transilvaniei, în Câmpia Sătmarului, a fost recent cercetată
necropola de la Sanislău, constând aproape exclusiv din morminte de
incineraţie şi fiind caracteristică pentru a defini un grup denumit Sanislău – Nir.
Sunt numeroase vasele lucrate la roata olarului, a căror formă este frecvent
întâlnită în necropolele birituale din Câmpia Tisei şi din Slovacia. Aceste din
urmă necropole constituie însă grupuri deosebite. Între formele ceramice
lucrate cu mâna găsite la Sanislău se întâlnesc unele ce prezintă izbitoare
analogii cu ceramica din Subcarpaţii Meridionali şi de la Dunărea de Jos.
Necropola de la Sanislău se datează în sec. al V-lea î.Chr. Un aspect apropiat de
descoperirile de la Sanislău îl reprezintă cimitirul tumular de la Kustanovice
(Ujgorod) şi cele din tumulul de la Kruglik-Cernăuţi. Toate aceste descoperiri
din partea nordică a spaţiului carpato-dunărean la care se adaugă şi unele
morminte tumulare din jud. Suceava şi recent cercetată necropolă plană de
incineraţie de la Strahotin (jud. Botoşani) arată că această zonă s-a dezvoltat pe
baza unor tradiţii culturale asemănătoare celor din bazinul Dunării de Jos, ceea
ce pledează pentru caracterul autohton al tuturor necropole de incineraţie.
Este frapant faptul că până în prezent în Transilvania n-au fost identificate
aşezări corespunzătoare acestei perioade. Este de presupus că unele dintre
numeroasele cetăţi de pământ de pe întinsul acestei regiuni să fi fost locuite şi
în această perioadă (Şona, jud. Alba). Faptul se datorează desigur şi
insuficientelor cercetări în această direcţie.
Centrul şi Nordul Moldovei. La cunoaşterea modului de trai al geto-dacilor
din sec. VII-IV î.Chr. în această zonă a Moldovei, contribuie datele oferite de
aşezările de la Bărboasa şi Găiceana (jud. Bacău), Corni-Huşi şi Curteni (jud.
Vaslui), sau de la Brădiceşti (jud. Iaşi). De asemenea, cercetări intense
efectuate în obiectivele fortificate ca acelea de la Stânceşti (jud. Botoşani) sau
Cotnari (jud. Iaşi) au dezvăluit unele aspecte cu totul noi, referitoare atât la
structura social-economică cât, mai ales, la valoarea şi originalitatea civilizaţiei
geto-dacice. Sec. VI-IV î.Chr. le aparţine cu certitudine complexul fortificat –
alcătuit din 2 cetăţi – de la Stânceşti. În aceeaşi etapă se încadrează şi cetăţile
din sec. al IV-lea de la Mereşti (jud. Suceava), Cotnari (jud. Iaşi) etc.
Aceste cetăţi se caracterizează prin incinte de formă neregulată, cu suprafaţa
variind între 1,5 ha şi 45 ha, delimitate de jur împrejur cu val prevăzut uneori,
165
în exterior, cu şanţ adiacent. Valul, de formă parabolică, are înălţimea actuală
între 1 şi 6 m, iar baza între 3 şi 25 m. Structura interioară constă din pământuri
de diferite categorii, uneori are un caracter mai complex. La Cotnari şi Arsura
se remarcă, de exemplu, pe lângă pământ, şi o armătură de zid. În afară de
aceasta, în umplutura valului, se constată urmele mai mult sau mai puţin
evidente ale unei structuri lemnoase. De altfel, valul reprezintă o ingenioasă
îmbinare de lemn şi pământ (cu adaos, uneori, de piatră), proporţia dintre cele
două elemente fiind oarecum constantă (lemn 25-30%; pământ 70-75%) în
sensul unor principii tehnice riguros respectate.
În cetatea I de la Stânceşti (jud. Botoşani), în secolul al V-lea î.Chr., este
specifică locuirea în bordeie de formă ovală, puţin adâncite. Locuinţele de
suprafaţă, cu schelet din pari şi nuiele lipite cu lut, semnalate în aşezările
deschise, datate în sec. al IV-lea, de la Bărboasa şi Găiceana (jud. Bacău), sunt
identice acelora din nivelul corespunzător descoperite în cetăţile de la Cotnari şi
Stânceşti (cetatea II).
Cercetarea aşezărilor deschise permite şi alte precizări în legătură cu modul
de viaţă al geto-dacilor din centrul Moldovei. Astfel, obiectivele de la Bărboasa
şi Găiceana (jud. Bacău) sau de la Curteni şi Corni-Huşi (jud. Vaslui) indică o
anumită densitate a complexelor de locuire în cadrul fiecărei aşezări. Mai mult
încă, lângă Curteni, pe o zonă cu o lungime de maximum 5 km, au fost
semnalate chiar 3 aşezări, fiecare din ele caracterizându-se prin mai multe
nivele de locuire. De aici rezultă o densitate apreciabilă a populaţiei geto-
dacice, cel puţin în anumite zone ale Moldovei. Pe de altă parte, complexitatea
stratigrafică indică o stabilitate de viaţă, persistenţa pe acelaşi loc o perioadă
relativ îndelungată.
În ceea ce priveşte îndeletnicirile, descoperirea din aşezarea de la Curteni a
unor unelte şi fragmente de creuzet indică prezenţa unui atelier şi, deci, a unor
meşteşugari care se ocupau cu prelucrarea fierului. Locuitorii aşezării de la
Curteni manifestă o oarecare preferinţă pentru creşterea vitelor, situaţie similară
şi în cazul celor ce locuiau în cetatea de la Stânceşti. În schimb, locuitorii din
cetatea de la Cotnari aveau o mai mare preocupare pentru agricultură, aşa cum
ne-o dovedeşte prezenţa secerilor din fier şi a unui vas de provizii conţinând
resturi de boabe de grâu carbonizate, descoperite în inventarul unei locuinţe.
Influenta civilizaţiei greceşti, exercitată prin intermediul coloniilor vest-
pontice, este vizibilă la geto-dacii de pe teritoriul Moldovei încă din sec. al VI-
lea î.Chr. Prezenta amforelor de Chios la Curteni şi Stânceşti, a amforelor de
Lesbos la Curteni, sunt o mărturie în acest sens. Continuarea şi intensificarea
acestor legături este argumentată în perioada următoare, până în sec. al IV-lea
inclusiv, de semnalarea şi a altor produse greceşti: boluri atice – mijlocul sec. al
V-lea î.Chr., amfore de Thassos la Stânceşti, de Thassos şi Heracleea Pontică
(sec. al IV-lea) la Cotnari şi Bărboasa. Caracterul uniform şi de aceeaşi
intensitate a acestor relaţii, pe tot teritoriul Moldovei, se datorează evoluţiei
166
egale a culturii materiale din toate zonele sale. Diminuarea tradiţiilor
hallstattiene, în favoarea adoptării şi prelucrării creatoare a formelor greceşti,
este vizibilă. Semnificativă din acest punct de vedere este semnalarea la Cotnari
a unui vas de tip kantaros lucrat cu mâna după un prototip grecesc. De
asemenea, trebuie consemnată şi prezenţa ceramicii cenuşii, lucrate la roată, în
toate obiectivele cercetate, începând mai ales cu sec al IV-lea.
Descoperirile funerare se reduc la un număr de morminte de inhumaţie, cele
de la Trestiana şi Ciumbala putând fi datate în sec VI î.Chr. Altele precum şi
cel de la Mileşti-Parincea indică, mai degrabă, sec. V î.Chr. Mormintele de
incineraţie de la Vaslui şi Poieneşti pot fi datate, prin inventarul lor, în sec. al
IV-lea. Tot în sec al IV-lea se inserează şi monumentul funerar – tumul cu
construcţie din piatră –, de la Cucuteni-Băiceni (jud. Iaşi). Poate din aceeaşi
vreme şi de acelaşi caracter este şi impunătorul tumul de la Răbâia (jud.
Vaslui), cercetat doar în mică parte. Chiar dacă în inventarul funerar – ca de
exemplu mormintele semnalate în jud. Bacău – se întâlnesc şi elemente de
factură scitică, deosebirile faţă de cultura scitică nord-pontică sunt totuşi
importante. S-a încercat să se facă o apropiere a acestor monumente
arheologice cu cele din Transilvania, dar şi aici există deosebiri. De fapt grupul
de morminte de inhumaţie din Moldova ocupă o poziţie intermediară între
grupul Ciumbrud din Ardeal şi grupurile scitice, fenomen ce s-ar putea foarte
bine explica prin apartenenţa acestei regiuni, în sec. VI-V î.Chr. la Scitia în
sensul lui Herodot. Pe de altă parte n-au fost identificate, cel puţin până în
prezent, morminte princiare de tip scitic, ca cele din zona de stepă dintre Prut şi
Nistru.
Relaţiile şi contactele geto-dacilor cu grupul scitic au favorizat apariţia unor
piese specifice, îndeosebi arme, piese de harnaşament şi, uneori, podoabe.
Prezenţa constantă şi uniformă a acestor elemente în interiorul aşezărilor şi
necropolelor imprimă o notă specifică descoperirilor geto-dacice din sec. VII-
IV î.Chr. din Moldova. Astfel, în complexele de locuire geto-dacice din această
vreme apar psalii din os, ca acelea de la Bărboasa şi Curteni (aşezări) sau în
inventarul unor morminte (Parincea – Mileşti). Mai frecvente sunt însă
pumnalele din fier – akinakes – ca acelea de la Agapia (jud. Neamţ), Măcişeni
şi Bâcu (jud. Vaslui), Comarna (jud. Iaşi), Zăiceşti (jud. Botoşani) etc. Ele
provin, majoritatea, din inventarul unor morminte. În aceeaşi categorie de
elemente scitoide trebuie să includem şi numeroasele vârfuri de săgeţi din
bronz, frecvente în inventarul tuturor categoriilor de obiecte geto-dacice în
aşezări şi morminte din sec VII-IV î.Chr., precum şi cazanul de bronz de la
Dângeni (jud. Botoşani), care a fost destinat – poate – cultului.
Spre deosebire de elementele greceşti, adaptate sau transpuse în forme locale,
cele scitice au valoare exclusiv cantitativă, fără a fi asimilate organic în
patrimoniul cultural geto-dacic. Aceste elemente nu au supravieţuit peste
limitele cronologice de manifestare a fenomenului scitic în regiunile carpato-
167
dunărene. Se ştie că ele dispar brusc în pragul sec. al III-lea î.Chr., fără a lăsa
alte urme arheologice.
Interpretarea etno-istorică a acestei situaţii arheologice a fost schiţată în
paragrafele anterioare. Se cer amintite, totuşi, câteva chestiuni de metodă şi
unele ipoteze de lucru.
În primul rând cred că putem considera fiecare din grupurile culturale citate
mai sus ca reprezentând un grup etnic unitar. Dacă această afirmaţie este
valabilă, pentru a desemna o arie întreagă, dificultăţile survin atunci când se
discută o descoperire anume. Este însă, cred, o certitudine că, în mare,
descoperirile pe care le-am reunit în grupul de la Dunărea de Jos aparţin geţilor.
Aceştia sunt atestaţi în toată această regiune de surse de primă mână ca
Herodot, Tucidide sau Ptolemaios al lui Lagos (Arian).
Luând ca bază de plecare această identitate arheologico-istorică putem
propune unele întregiri ale imaginii etno-istorice. În primul rând, grupul getic
poate fi urmărit în timp, în aria respectivă cu siguranţă din sec. VII. De
asemenea, ţinând seama de relaţia genetică a acestui grup cu cultura Basarabi,
putem susţine că şi fondul cultural din sec. IX-VIII era de esenţă getică. În al
doilea rând, întemeindu-se pe strânsele analogii între grupurile de la Dunărea
de Jos şi cele din Subcarpaţii Meridionali (Ferigile-Bârseşti), putem extinde
aria locuită de geţi mult spre nord – Câmpia Română, Subcarpaţii Meridionali
şi Banatul. Desigur, nu mai putem vorbi în adevăratul sens al cuvântului de
geţi, ci în sens generic. Eventual termenul generic modern de geto-daci sau
traco-geţi ar fi în acest caz mai nimerit.
Este limpede că prezenta arheologică a sciţilor nu poate fi luată în
consideraţie pentru această zonă decât pentru sec. IV. O serie de grupuri de
morminte de inhumaţie, cu ceramică tipic scitică împreună cu amforele de
Thassos apar într-o zonă foarte restrânsă în Dobrogea şi, mai ales, în Câmpia
Brăilei. Oricum, prezenţa efectivă a sciţilor înainte de această vreme nu a fost
atestată arheologic la Dunărea de Jos.
Atribuirea grupului Ciumbrud agatârşilor se întemeiază pe relatarea lui
Herodot că de la agatârşi curge râul Maris. Maris a fost identificat cu Marisos
(la Strabo), deci cu Mureşul de azi. Dacă nu acceptăm această identitate, atunci
e imposibil să-i identificăm altundeva pe agatârşi. Faptul că grupul funerar
Ciumbrud contrastează ca rit de înmormântare cu ritul incineraţiei, constatat
aproape exclusiv în aria considerată mai sus ca getică, constituie un argument
că reprezintă o grupare etnică într-o anumită măsură diferită de cea a geţilor.
Faptul acesta este în concordanţă cu descrierea lor de Herodot: Agatârşii … cât
priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci. Cert este că mormintele relativ
modeste din cadrul grupului Ciumbrud nu conţin nici podoabe de aur, nu
prezintă un tip antropologic gracil şi nici nu oferă însuşirea unui popor care în
vremea lui Herodot reprezenta o forţă politică demnă de luat în seamă. Nu

168
trebuie pierdut din vedere că fastul ritului funerar şi importanţa forţei politice
nu trebuie să coincidă în mod obligatoriu.
Acestea ar fi principalele date şi ipoteze valide care se desprind din complexa
situaţie arheologică dată la lumină de cercetările ultimilor ani.
Manifestări ale culturii spirituale.
Arta. Cum s-a amintit în paragrafele precedente o serie de piese de aur,
argint şi bronz, descoperite în morminte sau sub formă de tezaure, prezintă, prin
factura lor şi prin imaginile reprezentate pe ele, elemente care justifică
reuniunea lor sub noţiunea de manifestări artistice. În această grupă intră, ca
mai importante, piese din morminte fastuoase de la Agighiol, Peretu
(România), Borovo, Vrača (Bulgaria) tezaurele de la Craiova şi Băiceni (jud.
Iaşi), coiful de aur de la Coţofeneşti (jud. Prahova), rytonul de argint de la
Poroina (jud. Mehedinţi), trei piese de argint – un coif şi două pocale –
provenind poate din zona Porţilor de Fier, plăcile din argint aurit de la Letnica
(Bulgaria). Aceste piese împodobite artistic constau din armuri şi coifuri,
podoabe de harnaşament şi veselă, sau în cazul descoperirilor de la Letnica, din
plăci-aplice. Toate aceste descoperiri vădesc o serie de înrudiri stilistice care
îngăduie să fie considerate ca alcătuind o grupă stilistică de sine stătătoare în
cadrul manifestărilor artistice din aria circumpontică. Gruparea lor mai ales în
bazinul Dunării de Jos – cu excepţia tezaurului de la Băiceni-Iaşi – justifică
atribuirea lor aristocraţiei getice şi triballe. Deşi numai mormântul de la
Agighiol a putut fi datat cu mai multă precizie, în a doua jumătate a sec. al IV-
lea, este de presupus că întreaga serie de descoperiri se situează în acelaşi veac.
Doar rytonul de la Poroina ar putea fi datat ceva mai timpuriu.
Analizarea detaliată a acestui grup de descoperiri a dus la identificarea unor
trăsături comune în realizarea lor, fapt ce dovedeşte existenţa câtorva ateliere,
foarte probabil ale unor meşteşugari itineranţi care lucrau pe lângă curtea câte
unui rege local.
Elementele acestei arte sunt în mare parte animaliere şi, în acest sens, se
apropie, ca tendinţă generală, de temele tratate de arta circumpontică (scitică,
nord-caucaziană, urarteană, sauromată) cu influenţe siberiene, iraniene şi
greceşti. Este, de fapt, o artă pe gustul aristocraţiei militare tribale, iar notele
specifice, manifestate de la o zonă la alta, nu sunt condiţionate etnic decât în
măsura în care reflectă, în reprezentările de pe obiecte, elemente caracteristice
credinţelor şi cultului practicat în cadrul diferitelor grupuri. Numai în acest sens
putem vorbi de o artă getică sau – mai precis –, de una specifică zonei de la
Dunărea de Jos. Tipică acestei arii este tendinţa de stilizare şi simplificare la
extrem a unor motive animaliere, a abstractizării lor. Deşi unele motive, luate în
parte, au fost împrumutate – cerbul cu coarne aviforme, motivul păsării cu cioc
puternic cocârjat, grifonii –, realizarea lor, prin aplicarea unor procedee
originale, cum ar fi benzile haşurate în redarea detaliilor anatomice,
interpretarea abstracţionistă a motivelor de pe aplicele de harnaşament, sunt
169
expresia geniului creator local. Acest stil specific a ajuns, în sec. IV î.Chr., să
influenţeze, la rândul său, arta animalieră nord-pontică. Specific artei locale
este şi subiectul reprezentărilor antropo- şi zoomorfe, care exprimă imaginea
unor anumite mituri a căror natură o putem bănui, dar a căror semnificaţie
precisă ne scapă. Este foarte probabil ca scenele înfăţişate să reprezinte
genealogiile familiilor aristocratice, urmărind să demonstreze originea lor
divină sau semidivină, respectiv existenţa printre strămoşi a unui erou. Aceasta
ar putea fi şi semnificaţia scenei hierogamice de pe una din aplicele de la
Letnica. O imagine frecvent întâlnită este cea a unui personaj călare, poate
prototipul aşa-numitului Cavaler trac sau al Cavalerilor danubieni din epoca
romană. Tot un personaj masculin este reprezentat, pe o cnemidă de la
Agighiol, stând pe un tron şi oficiind o libaţie. Această temă apare şi pe
obrăzarele coifului de la Băiceni, unde se remarcă şi prezenţa unui şarpe sub un
tron, simbolul reptilei sugerând poate o credinţă chtoniană. Un alt personaj în
armură execută, pe obrăzarele coifului de la Coţofeneşti, un sacrificiu.
Tot în cadrul manifestărilor artistice se înscriu şi o serie de obiecte mai
mărunte, cum ar fi aplicele pentru împodobit tolba cu săgeţi, mânerele cu
terminaţii zoomorfe ale unor spade de tip akinakes (Dobolii de Jos, Cepari,
Găiceana), unele psalii etc. La aceste obiecte influenţele răsăritene sunt mai
izbitoare. De remarcat că majoritatea acestor piese se datează în a doua
jumătate a secolului al VI-lea sau în cel următor, respectiv în epoca de apogeu a
puterii scitice. Un loc aparte îl ocupă modelul de bronz, înfăţişând o spadă
akinakes în teacă, aflată întâmplător, în mod izolat, pe un deal în marginea
oraşului Medgidia (jud. Constanţa). Motivul de pe mâner – o pajură înghiţind
un şarpe – pare că se repetă şi pe placa de atârnare a tecii (gorytos) şi este un
simbol mai rar întâlnit. Celelalte motive – ţapii în poziţie de odihnă de pe lobii
gărzii şi ochii cu ghearele de pe gorytos – sunt reprezentări cunoscute în
repertoriul motivelor spaţiului nord-pontic. Totuşi, montura tecii nu este
specifică portului scitic pentru astfel de arme ci sugerează, mai degrabă, o
influenţă persană. Atât datarea, cât şi semnificaţia acestei ciudate şi singulare
piese nu sunt încă pe deplin elucidate.
Cu greu putem considera în rândul obiectelor de artă cele trei blocuri statuare
găsite în Dobrogea şi care se înseriază în rândul aşa-numitelor kamennjye baby
din aria culturii scitice. Relaţia lor cu cultul funerar este evidentă, dar nu
exclusivă. Ele reprezintă un personaj masculin sau androgin, foarte primitiv
redat, înarmat cu arc, topor de luptă şi akinakes. Asupra semnificaţiei
personajului s-au făcut mai multe ipoteze, nici una satisfăcătoare. Prezenţa lor
poate fi pusă în legătură fie cu o puternică influenţă scitică asupra geţilor din
Dobrogea, fie chiar cu prezenţa efectivă a sciţilor. Piesa de la Sibioara ar putea
data de la sfârşitul sec. al VI-lea, cea de la Stupina din sec. V. Oricum ambele
par a fi mai vechi decât momentul pătrunderii sciţilor din vremea lui Ateas (sec.
IV).
170
 Religia. Ceea ce a izbit pe primii greci care au scris despre geţi au fost
particularităţile credinţelor lor. Din cele patru paragrafe dedicate geţilor în
cartea a IV-a a lui Herodot, trei se referă la religia lor. Tot aşa Strabo, care
relatează pe larg despre aceeaşi temă şi care are şi alte surse decât Herodot.
Citându-l pe Poseidonios din Apameia, Strabo scrie că în neamul geţilor râvna
pentru cele divine a fost preocuparea de căpetenie. În ciuda acestor afirmaţii
neîndoielnice s-au păstrat doar puţine date despre religia geto-dacilor, cele mai
multe fiind conţinute în scrierile citate mai sus şi care se pretează la interpretări
diferite.
Prima întrebare este aceea referitoare la numele divinităţilor principale.
Textele afirmă în mod explicit că Zalmoxis – aceasta se pare că este ortografia
corectă; la Herodot apare forma Salmoxis, iar la Strabo, Zamolxis, ultima fiind
– foarte probabil – o corupere prin metateză; numele dinastului Zalmodegikos,
atestat epigrafic în secolul III î.Chr., reprezintă un argument hotărâtor pentru
forma Zalmoxis că a fost sclavul lui Pitagora, de presupus discipolul său. Fiind
apoi eliberat, Strabo ne spune că a călătorit şi în Egipt, unde şi-ar fi îmbogăţit
cunoştinţele. Întors în ţara lui de baştină s-a impus compatrioţilor săi ca
învăţător şi profet. El ar fi propovăduit doctrina nemuririi la geţi iar după
moartea sa a fost venerat ca zeu. Dacă lucrurile stau aşa înseamnă că contactul
dintre Zalmoxis şi Pitagora nu putea să fi avut loc înainte de mijlocul sec. al
VI-lea, revenirea în patrie a primului situându-se cândva în a doua jumătate a
sec. al VI-lea. Herodot care relatează primul istoria sclavajului lui Zalmoxis
este şi cel care-şi exprimă şi unele îndoieli în privinţa lui Zalmoxis... nici eu nu
resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însă, că el
a trăit cu mulţi ani înaintea lui Pitagora. Pe această bază, relativ şubredă, s-a
clădit şi ipoteza că Zalmoxis ar fi numele principalei divinităţi getice, fără a
avea deci o antecedenţă umană.
Desigur, aceste două şcoli de gândire, fiecare înlesnind construirea mai
multor ipoteze, sunt ambele justificate, având în vedere insuficienţa şi
ambiguitatea informaţiei. Personal înclin spre a considera pe Zalmoxis un
reformator religios, iar stagiul său la Pitagora ar putea fi argumentat şi cu o
serie de alte elemente din credinţele geţilor. Am în vedere afirmaţia lui Strabo,
preluată şi de Poseidonios, despre obiceiul pitagoreic de a nu se atinge de
carnea animalelor, care fusese impus geţilor încă de Zalmoxis. Apoi, cele
relatate tot de Strabo, referitor la existenţa unei caste de abstinenţi numiţi
întemeietorii (Ktistai), socotiţi sfinţi de către popor, relatare coroborată de un
pasaj din Antichităţile iudaice ale lui Flavius Josephus, care, după ce descrie pe
larg casta essenienilor, informează scurt că modul lor de trai nu diferă de cel al
celor numiţi Pleistoi (majoritatea) la Daci. Este interesant de observat că
informaţia lui Flavius Josephus despre essenieni provine din surse
neopitagoreice din Egipt. În sfârşit, relaţiile numerice din dispunerea blocurilor
de piatră în sanctuarele circulare de la Grădiştea Muncelului, indiferent care va
171
fi fost semnificaţia lor, sugerează tot o influenţă pitagoreică. În ce a constat
presupusa reformă religioasă a lui Zalmoxis nu putem face decât speculaţii –
pare să fi fost un cult iniţiatic, esoteric.
A doua întrebare care se ridică este în ce măsură pot fi extinse şi asupra
dacilor cele cunoscute despre Zalmoxis şi zalmoxism. Paragraful din Strabo nu
este foarte explicit, căci se referă la calitatea lui Zalmoxis de sfetnic al regelui,
obicei care continua şi în zilele geografului din Amasia, iar când domnea
Burebista, cinstirea de care se bucurase odinioară Zalmoxis o deţinea Deceneu.
Referinţe la interzicerea cărnii de animal, idee cu care se încheie paragraful
respectiv, constituie un argument în favoarea continuării doctrinei zalmoxiste şi
în Dacia burebistană, fapt ce implică răspândirea ei în întreaga Dacie încă
înainte de Burebista. Înţelegând astfel paragraful respectiv se poate spune că
muntele sfânt Kogaionon şi apa cu acelaşi nume din apropiere reprezintă
denumirea, stâlcită sau nu, a sanctuarelor dacice din Munţii Orăştiei. Este, însă,
imposibil să se postuleze existenţa unui sanctuar în această zonă în sec. V î.Chr.
Tot din cele istorisite de Herodot despre Zalmoxis s-a încercat să se
stabilească natura cultului său: chtonian sau uranian, găsindu-se argumente
pentru ambele concepţii – locuinţa subpământeană pe de o parte, mesajul
solului şi actul tragerii cu arcul spre cerul întunecat pe de alta. S-a vorbit despre
o Hagiografie a lui Zamolxis în ipostază de zeu, pe elementele căreia se
sprijineau ceremoniile de cult şi care ar fi celebrat dispariţia şi reînvierea
zeului, credinţe comparabile cu cele cunoscute în religiile greacă şi orientală,
legate de ciclul vegetaţiei şi de cultul fecundităţii.
Cele tratate mai sus au schiţat principalele date despre Zalmoxis, punând în
acelaşi timp în lumină şi ambiguitatea relatărilor din izvoare. Alte considerente
de ordin etnologic, iconografic sau reieşind din examinarea altor surse ne arată
pe geto-daci ca posesori ai unei religii politeiste, asemănătoare celorlalte
popoare indo-europene. Nu ne-au parvenit nici numele nici atribuţiile
diferitelor zeităţi. Herodot pomeneşte un Gebeleisis, după el un alt nume al lui
Zalmoxis, după unele interpretări moderne o altă zeitate. Din surse
numismatice şi epigrafice ne este cunoscut un Derzalas sau Derzis, zeu cu
prestigiu, cultul său fiind de caracter chtonian. O inscripţie din sudul Dobrogei
pomeneşte un Dabatopeinos sau Dabatopeios, echivalentul lui Hephaistos.
Unele din reprezentările antropomorfe de pe piese de argint sau din alt material,
din epoca de maximă dezvoltare a civilizaţiei geto-dacice (sec. II î.Chr.-I d.Chr.
d.Chr. d.Chr.) pot fi concepute ca înfăţişând chipul unor zeităţi. Ele se întâlnesc
– în special – în zona getică şi nu este exclus să fi avut antecedente mult mai
vechi. Am în vedere figura reprezentată pe una din falerele de la Bucureşti-
Herăstrău care se reîntâlneşte în tezaurul de la Iakimovo (Bulgaria), este redată
în lut la Cârlomăneşti (jud. Buzău) şi apare, uşor modificat, pe fibulele de la
Coada Malului (jud. Prahova), Bălăneşti (jud. Olt) sau Transilvania. Tot în
această serie găsim şi un personaj călare, care, pe o placă de bronz descoperită
172
în cetatea dacică de la Polovragi (jud. Gorj), este reprezentat într-un mod
asemănător unui cavaler danubian şi care, pe de altă parte, aminteşte de
călăreţul de pe plăcile aplice de la Letnica din sec. IV î.Chr. Alte elemente
arheologice lasă să se întrevadă adorarea unei divinităţi solare, poate ceea ce
grecii denumeau Apollo Hyperboreul, cult practicat cu siguranţă în epoca
bronzului şi continuat în prima epocă a fierului (Bujoru, Orăştie). Oare doctrina
zalmoxistă să fi pus capăt sau măcar să fi redus practicarea altor culte ? Oricum
va fi fost, acestea au continuat să joace un rol important în credinţele poporului
până târziu în epoca romană. Se cuvine adăugată constatarea că cercetările
arheologice nu au furnizat nici un fel de date, cât de cât concludente, referitoare
la etapa veche a religiei getice şi care să poată fi puse în legătură cu cele
relatate de izvoarele literare, dar nici să le infirme. În stadiul actual, problemele
religiei geto-dace trebuie tratate separat, în principal pe baza textelor antice.

173
 CAPITOLUL VII
Procesul de individualizare a geto-dacilor
în cadrul lumii tracice

Rezolvarea problemei, încă insuficient clarificată, a momentului şi modului

în care s-au individualizat şi cristalizat geto-dacii din lumea tracică, este în
legătură directă cu interpretarea datelor izvoarelor scrise şi ale descoperirilor
arheologice.
În ceea ce priveşte izvoarele scrise, geto-dacii erau desprinşi din grupul nord-
tracic, în sec. al VI-lea î.Chr. fiind cunoscuţi ca atare din relatările lui Herodot,
relativ la conflictul dintre sciţi şi perşii de sub conducerea lui Darius, care a
avut loc la Dunărea Inferioară, în anul 514 î.Chr.
De vreme ce sunt menţionaţi geţii cu prilejul acestui eveniment, asupra
căruia se va reveni mai departe, se admite posibilitatea ca ei să se fi separat din
grupul nord-tracic mai de mult, fără a se putea preciza, pe baza informaţiilor
scrise, data de începere a acestui proces.
Pot fi de ajutor, în acest scop, descoperirile arheologice, pe baza cărora poate
fi vorba de geto-daci mai înainte de informaţiile lui Herodot. În această privinţă
avându-se în vedere că aria culturii Basarabi corespunde, în general, cu aceea a
răspândirii geto-dacilor, se poate presupune că, din sec. al VIII-lea î.Chr., de
când începe perioada de înflorire a acestei culturi, apariţia ei plasându-se,
eventual, în a doua jumătate a sec. IX î.Chr. ar putea fi vorba de geţi şi daci în
sensul izvoarelor scrise. În acest caz, geto-dacii s-au separat de tracii nordici,
corespunzători Hallstattului timpuriu, cu începere din Hallstattul mijlociu,
premisele acestui proces fiind coborâte, de către unii până în Bronzul Târziu şi
Hallstattul Timpuriu, respectiv în sec. XIV-VIII î.Chr., cum s-a arătat mai sus,
s-au individualizat tracii, inclusiv ramura nord-tracică, din masa proto-tracilor
din Bronzul Timpuriu şi Mijlociu.
Teritoriul iniţial de formare a geto-dacilor corespunde, pe baza datelor scrise
şi a descoperirilor arheologice, cu spaţiul carpato-danubiano-pontic, care, în
anumite perioade, a fost depăşit de către aceştia, după cum şi în interiorul lui au
pătruns unele populaţii străine, cu care aceştia au coabitat, fiind apoi, asimilate
de către autohtoni.
Pe de altă parte, înrudirea culturii Basarabi cu complexul Bârseşti-Ferigile şi
alte grupuri din Hallstattul Târziu, constituie o dovadă evidenţă că evoluţia
social-economică şi culturală a comunităţilor locale geto-dacice a continuat
neîntrerupt în faza finală a primei epoci a fierului, când sunt menţionaţi geto-
dacii în izvoarele scrise.

174
 Geto-dacii în lumina izvoarelor scrise. În comparaţie cu datele de ordin
arheologic şi numismatic, acelea ale izvoarelor scrise privitoare la geto-daci
sunt, mai puţin numeroase, variate şi, deseori, disparate.
Dintre mărturiile scrise, pe primul loc, ca vechime, sunt acelea ale lui
Hecateu din Milet (cca. 530-470 î.Chr.), păstrate fragmentar, privind pe cobrizii
din Dobrogea, cetatea Orgame (eventual Argamum, din alte informaţii mai noi)
de lângă gurile Dunării, precum şi alte aspecte de la sfârşitul sec. VI î.Chr.
Urmează apoi opera istorică a lui Herodot (cca. 484-425 î.Chr.), care, în afară
de prima menţiune relativ la geţii din sudul Dunării de Jos, conţine diverse date
cu privire la geografia – Dunărea Inferioară, râurile Prut (Porata sau Pyretos),
Siret (probabil Tiarantos), Mureş (Maris) –, etnografia, credinţele şi practicile
religioase ale dacilor, precum şi informaţii despre agatârşii din Transilvania şi
siginii din Câmpia Tisei, unele erori şi inconsecvenţe datorându-se faptului că
autorul nu s-a informat la faţa locului, ajungând doar până la Olbia. Din sec. V
î.Chr. datează şi informaţiile istoricilor Hellanicos din Lesbos (prima jumătate a
sec. V î.Chr.), ceva mai tânăr ca Herodot, privitoare la religia geto-dacilor, şi
Tucidide (cca. 460-396 î.Chr.), relativ la geţii sud-dunăreni şi tribali, ca făcând
parte din statul tracilor odrysi, precum şi ale tragedianului Sofocle, care se
referă la regele geţilor Charnabon, neamintit de alte surse scrise.
Izvoarele literare privitoare la geto-daci, în perioada sec. IV-III î.Chr. sunt
mai numeroase, datorită cunoaşterii mai îndeaproape a acestora în urma
expediţiilor lui Filip II, Alexandru cel Mare şi Lysimachos la Dunărea de Jos.
Acestea au prilejuit lui Trogus Pompeius (primele decenii ale sec. I î.Chr.), a
cărui operă s-a păstrat în rezumat la Iustinus (mijlocul sec. al II-lea),
transmiterea informaţiilor relativ la uniunile de triburi ale geţilor în frunte cu un
Histrianorum rex, lui Arrian din Nicomedia (sec. al II-lea) să comunice ştiri
despre uniunea tribală getică din Câmpia Munteniei, iar lui Diodor din Sicilia
(sec. I î.Chr.) despre evenimente din vremea puternicii uniuni tribale getice de
sub conducerea lui Dromichaites, la care s-au referit mai târziu, cu unele
deosebiri, Strabon şi Pausanias.
După această perioadă, de la Dromichaites la Burebista, exceptând unele ştiri
transmise de Trogus Pompeius-Iustinus relativ la regii Oroles şi Rubobostes
(tot Burebista ?), istoria geto-dacilor nu se mai reflectă în izvoarele literare
scrise. Aceasta va fi reluată odată cu expansiunea romană la Dunărea de Jos, în
special în opera geografului Strabon (63 î.Chr.-19), deosebit de importantă
pentru ştirile de ordin geografic, etnografic şi lingvistic privitoare la dacii din
vremea lui Burebista şi imediat după el, din care rezulta că dacii şi geţii formau
unul singur popor, cu o limbă unitară, geţii fiind localizaţi către Pontul Euxin şi
Răsărit, iar dacii în partea opusă, geţii, ajungând în sud până în nordul Munţilor
Balcani şi spre est până la cetatea Tyras, de la limanul Nistrului, zonă în care se
localizau, după el, tirageţii şi pustiul getic. În schimb, dacii şi anartii (trib
celtic), după Caius Iulius Caesar (102-44 î.Chr.), care a transmis cea mai veche
175
informaţie despre daci, aceştia se învecinau cu pădurea Hercinică, din Nordul
Alpilor până în munţii Slovaciei.
Despre cuceririle lui Burebista, în est până la Olbia, s-a referit şi Dion
Chrysostomos (40-120 d.Chr.), cunoscător al geţilor, în mijlocul cărora a trăit.
Informaţii literare cu privire la geto-dacii de după Burebista şi până la
cucerirea Daciei de către romani şi, în continuare, până la retragerea aureliană,
sunt mai puţin numeroase. Dintre acestea, acelea transmise de Dio Cassius –
născut pe la 155 d.Chr. şi care şi-a scris opera sa istorică cu începere din 229 –,
păstrate în rezumat la istoricii bizantini Xiphilinos (sfârşitul sec. XI d.Chr.) şi
Zonaras (mijlocul sec. XII d.Chr.), se referă atât la evenimente din Dobrogea,
care au dus la înglobarea acestei regiuni în statul clientelar al tracilor odrysi, cât
şi, îndeosebi, la luptele dacilor cu romanii, din vremea lui Domitian şi Traian,
cu care prilej a făcut şi portretul lui Decebal, singurul din literatura antică. Din
nefericire, relativ la aceste lupte, sunt numai informaţiile mai târzii ale lui Dio
Cassius, din vremea Severilor, întrucât s-au pierdut operele lui Traian şi ale
medicului său, Criton, care l-a însoţit în luptele respective, denumindu-l pe
Decebal conducătorul geţilor.
Diferitele informaţii cu privire la geto-daci din perioada dintre Burebista şi
cucerirea dacilor de către romani au mai fost transmise de L. Annaeus Florus
(contemporan cu Traian şi Hadrian), relativ la luptele dintre daci şi romani, din
vremea lui Augustus, şi chiar şi de acesta din urma în legătură cu înfrângerea
unor triburi dacice; Plinius cel Bătrân (23-79 d.Chr.) din domeniul etnografic şi
geografiei, istoriei şi al ştiinţelor naturale, precum şi în ceea ce priveşte numele
de Dacia, menţionat de Tacitus (55-120 d.Chr.) şi de alţi istorici romani;
Dioscoride (contemporan cu Claudiu şi Nero) şi Pseudo-Apuleius pentru
denumirea de plante medicinale în limbile greacă şi latină, şi Plinius cel Tânăr
(61 / 62-114 d.Chr) în privinţa raporturilor romanilor cu dacii.
Informaţii cu privire la geto-dacii din această perioadă se găsesc şi în operele
poetice ale lui P. Ovidius Naso (43 î.Chr.-17 d.Chr.), C. Valerius Martial (40-
104 d.Chr.) şi Papinius Statius (40 / 45-96 d.Chr.), care, în ciuda unor
exagerări, prezintă totuşi interes pentru cunoaşterea unor aspecte reale din viaţa
şi istoria geto-dacilor. Din acest punct de vedere, ştirile respective trebuie
receptate cu prudenţă şi în spirit critic, ca şi acelea ale istoriografiei din această
perioadă, datorită exagerărilor din pasiuni politice sau de altă natură, precum şi
din necunoaşterea reală a faptelor.
Ştirile literare cu privire la daci scad apoi în perioada sec. II-III d.Chr.,
corespunzătoare provinciilor Dacia şi Moesia Inferior când un loc aparte îl
ocupă acelea de ordin geografic, datorită lui Claudiu Ptolemeu (100-107
d.Chr.), întrucât ele privesc atât triburile, cât şi localităţile mai importante din
Dacia. În această privinţă, situaţia, după 250 sau, eventual, din sec. al IV-lea, se
reflectă şi în Tabula Peutingeriana, harta drumurilor mai importante din

176
antichitate, denumită astfel după consilierul Conrad Peutinger din Augsburg,
care, în anul 1507, a intrat în posesia manuscrisului acestei lucrări.
Mărturiile literare scrise cu privire la geto-daci se completează cu cele de
ordin epigrafic. În legătură cu această problemă, un interes aparte pentru
cunoaşterea faptelor din timpul lui Burebista, între 62 / 61 şi 48 î.Chr. precum
şi a personalităţii acestuia, prezintă decretul în cinstea solului Acornion din
Dionysopolis. De asemenea, interesează, în mod deosebit, inscripţia lui Tib.
Plautius Aelianus, guvernatorul Moesiei, care se referă la mutarea a 100.000 de
transdanubieni de la nord de gurile Dunării la sud de fluviu, întrucât sub
denumirea de transdanubieni se înţeleg geţii şi, eventual, un amestec de
populaţie getică şi sarmatică. La acestea se adaugă şi stela funerară, cu
inscripţie şi reliefuri, a lui Tib. Claudius Maximus, de la Grammeni, lângă
Philippi, în Macedonia, care permite reconstituirea sfârşitului tragic al lui
Decebal, în momentul imediat după cel ilustrat pe Columnă.
Semnificative pentru istoria şi civilizaţia dacică sunt micro-inscripţiile în
limbile greacă şi latină, din vremea lui Burebista şi Decebal, de la Costeşti şi
Grădiştea Muncelului, din Transilvania şi Ocniţa-Ocnele Mari, din Oltenia, prin
care, pe lângă faptul că se atestă cunoaşterea scrierii cu litere greceşti şi apoi
latine de către pătura conducătoare dacică, se transmit şi unele nume de regi
daci.
Unitatea etno-lingvistică şi culturală a geto-dacilor. Din paragrafele
anterioare se desprinde concluzia că geto-dacii constituiau o unitate etno-
culturală în lumea tracă înainte de menţionarea geţilor sud-dunăreni de către
Herodot. În această privinţă, grupurile culturale din Hallstattul Mijlociu şi
Târziu din spaţiul carpato-danubiano-pontic pot fi puse în legătură cu diferite
triburi geto-dacice din acest spaţiu, diferenţiate etnocultural de altele aparţinând
tracilor sudici, illirilor şi altor seminţii din zonele vecine.
Relativ la această problemă, se impun unele consideraţii cu privire atât la
triburile desemnate cu denumirea modernă de geto-daci, cât şi la limba şi
cultura lor.
Astfel, în ceea ce priveşte etimologia numelui acestor triburi s-au exprimat
diferite puncte de vedere. În timp ce după unii denumirea de dac ar deriva din
cuvântul presupus daca, cu semnificaţie de cuţit sau pumnal, după alţii ar
echivala cu daos, nume dat sclavilor în comediile lui Menandru sau lupului în
limba înrudită a frigienilor. În sprijinul acestei din urmă explicaţii se invocă şi
reprezentarea în formă de balaur cu cap de lup de pe stindardele dacice de pe
Columna Traiană şi de pe un fragment ceramic de la Valea Budurească (jud.
Prahova), cu toate că tipul acesta de stindard nu s-a întâlnit doar la daci.
În ciuda acestor puncte de vedere deosebite, este sigur că numele de daci şi
geţi au fost folosite de scriitorii greci şi romani pentru nişte triburi mai mari sau
uniuni tribale înrudite, cunoscute, în genere în izvoarele greceşti sub numele de
geţi, pentru regiunea Dunării Inferioare şi în cele latine de daci, pentru spaţiul
177
intra-carpatic. Cu toate acestea, sunt şi cazuri în care s-a folosit denumirea de
geţi pentru daci, şi, mai rar, aceea de daci pentru geţi.
La rândul lor, aceste uniuni tribale, cunoscute sub denumirea modernă de
daco-getice sau geto-dacice, au fost şi ele împărţite în mai multe triburi sau
seminţii, dintre care Claudiu Ptolemeu menţionează, către sfârşitul sec. al II-
lea, 15 nume ale celor care locuiesc în Dacia. Dintre acestea, următoarele 4 au
fost triburi sau seminţii cu localizare aproximativă: costobocii, biephii, keiagisii
şi piephigii, restul purtând denumiri derivate din nume de localităţi importante
sau de râuri.
În afară de acestea, din texte şi inscripţii se mai cunosc şi următoarele triburi
geto-dacice, pe lângă cele înrudite: crobyzii, în sudul Dobrogei şi nord-estul
Bulgariei şi trizii, din Dobrogea, menţionate de Hecateu; appulii, în zona Alba
Iulia; sucii, la gura Oltului; burii, în regiunea de dealuri din Muntenia şi
Oltenia; ordessensii, pe malul Argeşului; dacii mari, în Maramureş şi nordul
Crişanei; costobocii, pe cele două versante ale Carpaţilor nord-estici şi în
nordul Moldovei şi carpii, în Moldova, după ce mai înainte fuseseră în zonele
pontice.
În afară de triburile geto-dacice, în izvoarele scrise sunt informaţii şi despre
unele din centrele lor. Astfel, Claudiu Ptolemeu menţionează 44 localităţi din
Dacia, dintre care multe cu sufixul -dava, în sens de centru tribal, târg. Alte
-davae sunt amintite şi în Tabula Peutingeriana din sec. al III-lea sau, eventual,
al IV-lea.
În ceea ce priveşte limba daco-geţilor, care constituie substratul limbii
române, s-a scos în evidenţă locul acesteia în marea familie de limbi indo-
europene, şi anume, apartenenţa ei la grupul satem, denumit astfel după
cuvântul sanscrit satam, pentru sută, precum şi înrudirea ei cu limbile sanscrită,
iraniană, baltoslavă, armeană şi illiro-messapică. În această privinţă, există un
consens general. În schimb, problema raporturilor limbii daco-getice cu aceea a
tracilor sud-balcanici a provocat discuţii, adoptându-se poziţii deosebite.
Astfel, în timp ce după unii, pe baza lui Strabon, după care geţii şi tracii
vorbesc aceeaşi limbă, este o singură limbă cu două dialecte, după alţii,
invocând sufixele -dava şi -para din denumirile de localităţi dacice şi tracice,
sunt două limbi deosebite. Cum s-a remarcat însă, deosebirile existente între
cele două limbi nefiind atât de mari, ca să-l infirme pe Strabon, se impune
concluzia că este vorba de o singură limbă traco-dacică cu două dialecte, geto-
dacic şi tracic.
În general, se cunosc foarte puţine despre limba daco-geţilor. În afară de
câteva micro-inscripţii de pe ceramică, din cea mai mare parte, de la Grădiştea
Muncelului, are doar trei cuvinte, dintre care două nume proprii, se mai cunosc
57 denumiri de plante medicinale, transmise în scrierea greacă de medicul
Dioscoride sau în cea latină de Pseudo-Apuleius, dintre care numai o parte sunt
utilizabile, restul fiind corupte de copiştii de mai târziu sau au o altă origine.
178
 În comparaţie cu acestea, se cunosc din textele literare şi inscripţiile greceşti
şi latine, precum şi de pe monede, 2.100 nume proprii, dintre care 1.190
antroponime şi 910 toponime caracteristice pentru traco-daci, prezentând puţine
analogii la illiri, greci şi alte popoare.
Important este însă faptul că un număr de cuvinte din limba traco-dacică a
lăsat urme până astăzi în limbile română şi albaneză. Astfel, în limba română s-
au păstrat cuvinte din fondul lexical principal relativ la corpul şi firea
omenească, casă, animale (de ex.: grumaz, a răbda, gard, mistreţ, mânz etc.).
Nu se cunoaşte însă nici un nume de persoană sau de localitate. În schimb, s-au
transmis unele nume de râuri (Alutus – Olt, Samus – Someş), pe care slavii le-
au preluat de la populaţia daco-romană, înlocuindu-se vocala a cu o.
Unităţii etnolingvistice a geto-dacilor, mărturisită, mai mult sau mai puţin
ferm, de Strabon, Trogus Pompeius, Plinius cel Bătrân, Appian, Dion Cassius şi
Ştefan din Bizanţ îi corespunde, arheologic, unitatea de cultură geto-dacică,
caracterizată, în sec. VII-V î.Chr., prin mai multe grupuri regionale, menţionate
mai sus, dintre care unele înrudite, dezvoltate din cultura Basarabi. Grupurile
acestea întâlnite în regiunea Dunării de Jos, Transilvania, centrul şi nordul
Moldovei, aparţin geto-dacilor sau, după unii, traco-geţilor. Unitatea culturală a
acestor grupuri se reflectă atât în domeniul culturii materiale, cât şi al vieţii
spirituale, remarcându-se prin originalitate faţă de grupurile culturale
contemporane din zonele vecine sau mai îndepărtate, cu care au fost în contact.
Raporturile geto-dacilor cu populaţiile învecinate. În ceea ce priveşte
relaţiile geto-dacilor cu alte populaţii, se pune în discuţie, în ordine
cronologică, problema legăturilor cu cimmerienii. In această privinţă, trebuie
menţionat că au existat şi există controverse cu privire la etnicul, localizarea,
datarea şi rolul istoric al cimmerienilor.
Astfel, din punct de vedere etnic sunt consideraţi în mod diferit, respectiv
traci, iranieni sau de altă origine, ca localizare se presupune, în mod ipotetic,
prezenta lor în afara de zona nord-pontică şi Anatolia, în timp ce intruziunile
lor sunt datate, în mod cert, numai în Transcaucazia şi Anatolia, la sfârşitul sec.
al VIII-lea şi în sec. al VII-lea î.Chr., iar privitor la rolul lor istoric sunt îndoieli
că s-ar fi implicat în istoria şi cultura populaţiilor autohtone din afara zonelor
din nordul Mării Negre, Transcaucazia şi Anatolia.
În acest context, trebuie fie nuanţate, fie să se renunţe la unele interpretări
mai vechi, potrivit cărora triburile de călăreţi nomazi şi seminomazi din stepele
nord-pontice şi nordul Caucazului, cunoscute sub denumirea convenţională de
cimmerieni, în mişcările lor spre vest şi sud-vest, ar fi afectat şi teritoriul ţării
noastre, Introducându-se pe această cale, aici, unele piese de harnaşament din
bronz sau fier ca şi zăbalele, psaliile şi aplicele, care ar fi aparţinut, ca şi unele
tezaure de obiecte din aur, din Ucraina subcarpatică, Transilvania şi Ungaria,
cercului „traco-cimmerian”. Prezenta, pe baza acestor date arheologice, a
cimmerienilor în spaţiul respectiv este discutabilă, avându-se în vedere
179
descoperirile culturii Basarabi din această vreme, prin care se atestă
continuitatea etno-culturală a populaţiei locale geto-dacice.
În stadiul actual al cercetărilor, conform informaţiilor scrise, toponimele şi a
datelor arheologice, este sigură prezenta cimmerienilor în zona nord-pontică
înainte de sciţi, care i-au alungat de aici. Totodată, pare plauzibil, după unele
opinii, că în stepele nord-pontice ar aparţine cimmerienilor cultura prescitică,
respectiv cultura Ciornyiles, cu două faze în evoluţia ei, dintre care prima în
legătură cu spaţiul carpato-danubiano-pontic iar a doua cu cultura Babadag (II),
din Dobrogea şi Moldova. La acestea se adaugă analogiile cu cultura Basarabi a
ceramicii cu decor încrustat cu alb din cultura prescitică. Toate aceste legături,
ca şi participarea cimmerienilor şi tracilor la unele expediţii din Anatolia, din a
doua jumătate a sec. al VII-lea î.Chr., sunt invocate în sprijinul tezei potrivit
căreia cimmerienii sunt înrudiţi cu tracii, eventual chiar o ramură a acestora din
urmă, cum rezultă şi dintr-un text din Strabon în care se afirma că ei erau
numiţi, uneori, şi treri.
Relativ la raporturile cu grecii, un loc aparte îl ocupa întemeierea coloniilor
greceşti de pe litoralul vestic al Mării Negre şi legăturile cu geto-dacii.
Fenomenul constituirii unui număr impresionant de colonii greceşti, care se
înşiră de-a lungul ţărmurilor Mării Negre, Mării Egee şi Mediteranei, de pe
coastele Asiei Mici şi până la „Coloanele lui Hercule”, este în legătură cu
evoluţia economică şi socială a societăţii greceşti, caracterizată prin
antagonismele dintre aristocraţia gentilică, posesoare de proprietăţii funciare, şi
micii cultivatori, deposedaţi şi înrobiţi economic, ceea ce a avut ca efect
expatrierea unei părţi din această din urmă categorie, în vederea asigurării
existentei.
Procesul colonizării a pus în circulaţie produse şi elemente ale unei noi
civilizaţii şi, în acelaşi timp, a atras în sfera unei economii avansate numeroase
comunităţii omeneşti aflate, în majoritatea lor, în faza finală de dezvoltare a
societăţii preistorice. Întemeierea coloniilor se leagă de mediul geografic
favorabil dar mai ales şi In primul rând de nivelul de dezvoltare social-
economic al populaţiilor locale, cu care au intrat în contact. Acolo unde au luat
fiinţă coloniile greceşti au existat comunităţii care ajunseseră să fie apte să
înţeleagă avantajele schimbului cu purtătorii unei civilizaţii superioare.
Faptul că în sec. al VII-lea şi al VI-lea î.Chr. teritoriile traco-getice intră în
sfera intereselor grecilor, prin punerea temeliilor primelor colonii, denotă că
populaţia getică atinsese un stadiu avansat în evoluţia sa pe plan social-
economic şi politic, devenind aptă pentru întreţinerea unor relaţii de schimb
permanente cu populaţii şi centre cu grade diferite de dezvoltare. Şefii de triburi
şi aristocraţia tribală începuseră să joace un rol politic şi economic important.
Desigur cu sprijinul şi adeziunea acestora, coloniştii greci reuşesc să se
instaleze în mediul autohton getic. În astfel de condiţii vor lua fiinţă şi se vor
dezvolta trei oraşe pe coasta dobrogeană a Mării Negre, Histria, Tomis şi
180
Callatis, care vor constitui focare ale civilizaţiei greceşti antice în lumea traco-
geto-dacică.
Histria, ctitorie a Miletului, este cea mai veche colonie de pe coasta de vest a
Mării Negre, întemeiată, după Informaţiile transmise de Eusebiu şi confirmate
de descoperirile arheologice, pe la mijlocul sec. al VII-lea î.Chr. Originea sa
milesiană o găsim confirmată şi de Plinius cel Bătrân şi Strabon. După Pseudo-
Scymnos, întemeierea Histriei ar fi avut loc în timpul pătrunderii sciţilor în
Asia, adică la sfârşitul sec. al VI-lea î.Chr. Cercetările arheologice efectuate în
sectorul vestic al cetăţii au scos la iveală ceramică greacă de factură rhodo-
ioniană, corintică şi atică, din a doua jumătate a sec. al VII-lea î.Chr., care vine
astfel să confirme indicaţiile din Cronicile lui Eusebiu.
Odată cu întemeierea Histriei şi a celorlalte colonii greceşti, pătrund în zona
de pe ţărmul de vest al Pontului Euxin elementele caracteristice lumii
elenistice.
Întemeierea oraşului Tomis (Constanţa), tot colonie de origine milesiană, ca
şi Odessos (Varna), pare să se fi petrecut ceva mai târziu. Lipsa unor date mai
precise şi relativ târzii fac dificilă stabilirea momentului înfiinţării coloniei de
la Tomis. Presupunerea că începuturile acesteia ar putea fi plasate chiar la
sfârşitul sec. al VI-lea î.Chr. nu se întemeiază pe nici o informaţie sigură.
Cercetările arheologice efectuate la Constanta au dus la descoperirea unui strat
de locuire datând din a doua jumătate a sec. al VI-lea î.Chr. Aceste descoperiri
constituie deocamdată, cele mai precise ştiri despre începuturile oraşului
Tomis, despre care se poate spune acum, cu certitudine, că întemeierea sa putea
să fi avut loc chiar înainte de prima jumătate a sec. al VI-lea î.Chr.
Pentru data întemeierii oraşului Callatis (Mangalia), singura colonie de
origine doriană, situaţia este ceva mai limpede. Pseudo-Scymnos ne informează
ca aceasta a fost înfiinţată de grecii veniţi din Heracleea Pontică (colonie a
Megarei), pe vremea când rege în Macedonia era Amyntas I (540-498 î.Chr.).
Deşi până în prezent nu avem nici o confirmare a acestei ştiri pe cale
arheologică, putem totuşi accepta, ca dată a întemeierii Callatisului, sfârşitul
sec. al VI-lea î.Chr. ca şi pentru Dionysopolis, de pe coasta tracică a Mării
Negre. De la Plinius cel Bătrân aflăm că oraşul s-a întemeiat pe locul unei
aşezări băştinaşe cu numele de Cerbatis sau Acervetis. Originea sa doriană este
indicată, de asemenea, de Ptolemaios, Strabon, Memnon şi Ovidiu.
Evoluţia celor trei colonii vest-pontice este foarte inegală pe parcursul
întregii lor existente, deşi istoria lor are adesea elemente comune.
Pentru perioada de început, corespunzătoare sec. VI-IV î.Chr., se impune în
mod deosebit Histria, care, în sec. V-lea cunoaşte o nouă etapă de dezvoltare.
Săpăturile arheologice efectuate pe locul vechii cetăţi au scos la iveală bogate
urme de la mijlocul şi din a doua jumătate a sec. al VI-lea î.Chr. În schimb,
oraşul Tomis, rămâne, în acest interval de timp, încă în stadiul incipient de
dezvoltare, acela de emporion, fiind dominat de oraşele vecine. Despre
181
dezvoltarea oraşului Callatis, în cursul sec. al VI-lea, nu dispunem de vreun
indiciu arheologic.
La baza înfiinţării şi dezvoltării oraşelor vest-pontice se situează bunele
raporturi ale acestora cu populaţia traco-getică. Întemeierea fiecăreia dintre
colonii trebuie văzută şi înţeleasă ca rezultat al stabilirii unor înţelegeri şi al
unor relaţii între băştinaşi şi noii veniţi, bazate pe interese comune. Aceste
raporturi se vor intensifica şi se vor extinde odată cu dezvoltarea coloniilor şi
cu trecerea lor la faza de centre de producţie.
In ceea ce priveşte Histria, relaţiile cu autohtonii sunt atestate arheologic prin
descoperirile de ceramică autohtonă, precum şi a unor morminte „princiare”
getice în necropolă tumulară. În afară de acestea, descoperirea de la Tariverde,
în preajma Histriei, a unei aşezări getice din această perioadă, cu puternice
influenţe greceşti, constituie o dovadă a raporturilor strânse ale Histriei cu
populaţia traco-getică şi a întinderii teritoriului cetăţii, încă din a doua jumătate
a sec. al VI-lea î.Chr. până la o distantă de 20 km spre vest de zidurile oraşului.
Spre deosebire de Dobrogea, Moldova şi estul Munteniei, unde răspândirea
produselor greceşti îndeosebi de la Histria, a fost mai intensă, în zona intra-
carpatică acestea se întâlnesc în număr mic şi mai târziu. Un rol important în
răspândirea acestor produse, inclusiv a tehnicii ceramicii lucrate la roata l-au
avut tracii sud-dunăreni, influenţaţi de civilizaţia greacă.
Tot în aceasta perioadă, o dată cu raporturile cu grecii, mai importante, au
avut loc şi altele cu sciţii, şi ele cu un rol în diferite manifestări ale civilizaţiei
geto-dacice, cu începere din perioada de sfârşit a primei epoci a fierului.
Primele elemente scitice în spaţiul carpato-danubiano-pontic datează din sec.
al VI-lea î.Chr. ceea ce corespunde şi cu informaţiile lui Herodot, relativ la
expediţia lui Darius contra sciţilor în anul 514 î.Chr. De la sciţi au putut
proveni la geto-daci atât arme scitice – akinakes-uri din fier, cu terminaţii
zoomorfe, şi vârfuri de săgeţi din bronz, cu trei muchii –, cât şi unele obiecte de
bronz – cazane de sacrificiu, vârfuri de stâlp de baldachin, aplice cruciforme,
uneori în stil animalier, oglinzi – care puteau fi, în parte, şi imitaţii după modele
scitice.
Influenţa scitică, legată de complexul „sciţilor agricultori” din silvostepă, din
care nu lipseau nici elementele tracice, a fost mai activă mai ales în
Transilvania, centrul şi nordul Moldovei, unde se consideră de către unii că, în
perioada ultimă a culturii din prima epocă a fierului, au pătruns o serie de
elemente de factură scitică, atât în urma incursiunilor scitice înspre Europa
Centrală, cât şi a legăturilor dintre triburile geto-dacice şi „sciţii din silvostepă”.
Datorită, probabil, acestor incursiuni scitice se explică şi fortificarea unor
aşezări din Moldova (Stânceşti, jud. Botoşani; Cotnari şi Moşna, jud. Iaşi).
Şi în zona de dealuri subcarpatice fondul local geto-dacic a intrat în legătură
cu elemente de factură scitică şi numai în mod sporadic cu altele, de origine
grecească, după cum o dovedesc, îndeosebi, grupele culturale cu morminte de
182
incineraţie în tumuli de la Bârseşti, din sudul Moldovei, şi Ferigile, din nordul
Olteniei.
Tot în zona intra-carpatică, precum şi dincolo de arcul carpatic, se încadrează
din punct de vedere geografic şi cultural şi agatârşii, în legătură cu care s-a pus
cercul agatârs sau traco-agatârs, în care pe baza datelor oferite de complexul
Bârseşti-Ferigile, factorul geto-dacic a avut un rol important. În această privinţă
ritualul de înmormântare şi inventarul metalic al mormintelor de pe Mureşul
Superior, aparţinând grupului Ciumbrud, indică, după unii, un grup de origine
răsăriteană, scitică, pătruns în masa daco-geţilor din zona respectivă înainte de
550 î.Chr. şi care, împreună cu fondul local respectiv, durează apoi până în 500
î.Chr., iar după alţii ar fi vorba mai curând de un grup autohton, tracic,
influenţat de sciţi. Practica tatuajului, la care se refera Herodot, îi apropie, după
unii, de daci, opunându-se înrudirii lor cu sciţii.
Din punct de vedere al situaţiei istorico-politice, s-a presupus că, în vremea
de apogeu a puterii scitice, s-a constituit în Transilvania o unitate tribală
cunoscută de grecii din Olbia, de la care s-a informat Herodot, sub numele de
agatârşi, care, în sec. al V-lea î.Chr., când a fost Herodot la Olbia, s-au tracizat,
opunându-se înaintării spre vest a sciţilor.
Agatârşii, consideraţi de către unii ca fiind la origine scito-iranieni, iar de
alţii, autohtoni veniţi în contact, în Transilvania şi Moldova, cu sciţii sau cu un
grup răsăritean, presaţi de către migraţia spre vest a sciţilor, este sigur că în
timpul expediţiei lui Darius ei erau dincolo de hotarele Scitiei, în interiorul
arcului carpatic, de vreme ce Herodot relatează că Mureşul izvorăşte „în ţara
agatârşilor” şi că „Scitia este mărginită mai întâi de agatârşi”. Apoi, în timpul
luptelor de apărare împotriva perşilor, ei nu numai că nu i-au ajutat pe sciţi, dar
„nu le-au îngăduit” să le calce hotarele pentru a fi antrenaţi în conflict,
prevenindu-i că în caz contrar „vor avea să lupte mai întâi cu ei”.
Spre deosebire de zona intra-carpatică şi în afara ei, în regiunea ponto-
dunăreană, în special în Dobrogea, a fost activă influenţa triburilor de sciţi
nomazi din stepele nord-pontice, care, cu începere din a doua jumătate a sec. al
IV-lea î.Chr., au exercitat, cel puţin pentru un timp, şi o stăpânire politică
asupra populaţiei autohtone geto-dace. Dintre descoperirile scitice sau de
influentă scitică din acest teritoriu prezintă un interes deosebit modelul presat al
unei spade de tip akinakes din bronz, de la Medgidia (jud. Constanţa), cu
elemente scitice şi persane, piesă considerată, de unii, ca sabie-emblemă, având
rolul de simbol al puterii militare, politice şi sociale a unui conducător local sau
de simbol religios în legătură cu un cult special, eventual al zeului războiului.
La aceasta se adaugă şi câteva sculpturi, cunoscute sub denumirea de „babe de
piatră” (kameniye baby) din sec. al VI-lea şi al V-lea î.Chr.
În procesul evoluţiei comunităţilor geto-dacice, sciţi au avut mai mult ca
sigur un rol, contribuind la apariţia unor arme, piese de harnaşament şi
podoabe, descoperite în aşezări şi, îndeosebi în morminte. Totodată, nu este
183
exclus ca influenta scitică să fi avut unele consecinţe în ceea ce priveşte tactica
de luptă a localnicilor (arcaşi călări = hippotoxotoi), prin folosirea intensă a
cailor şi adoptarea unor arme de tip oriental. Tot datorită influenţei scitice, pe
lângă urmele din domeniul culturii materiale, s-au introdus în regiunile noastre
şi unele elemente de artă scitică, ale stilului animalier, precum şi unele nume de
râuri şi de persoane, a căror origine este însă mult controversată.
Alte contacte au stabilit geto-dacii cu illirii, de origine tot indoeuropeană,
răspândiţi în Nord-vestul Peninsulei Balcanice şi pe coastele Adriaticii, în
general, din Macedonia până la Dunăre şi Sava, inclusiv Peninsula Istria, spaţiu
dintre vărsarea Dravei în Dunăre până la Porţile de Fier, sud-vestul Olteniei,
nord-vestul Bulgariei şi, parţial, Macedonia fiind considerat, din punct de
vedere arheologic, ca zonă de interferentă dintre traci şi illiri. În această
privinţă, pe baza descoperirilor arheologice, este plauzibilă o expansiune illiră
spre est, în sec. VIII-VII î.Chr., în care este inclus şi Sud-vestul Olteniei cum o
atestă necropolele tumulare din Hallstattul mijlociu şi târziu de la Basarabi,
Balta Verde şi Gogoşu, aflate în zona de interferenţă dintre geto-daci şi illiri şi
caracterizate prin obiecte de port – fibule – şi arme – lănci, securi bipene de
luptă – aparţinând unor luptători. În ceea ce priveşte restul teritoriului României
, nu poate fi vorba de o prezentă a illirilor în prima epocă a fierului, ci numai a
unor obiecte cu caracter illiric în mediul geto-dacic cum este cazul cu unele
fibule din mormintele de la Trestiana şi Stoicani, din sudul Moldovei, ajunse
acolo, probabil, prin intermediul comunităţilor culturii Basarabi.
În fine, prezintă interes şi raporturile geto-dacilor cu tracii sudici, întrucât
prin intermediul acestora geto-dacii au fost în legătură cu civilizaţia greacă din
Peninsula Balcanică. În această privinţă, influenţa greacă din zona respectivă
asupra geto-dacilor datează îndeosebi din vremea extinderii statului sud-tracic
al odrisilor, sub Sitalkes, la gurile Dunării, stat căruia îi corespunde, din punct
de vedere cultural, grupul Duvanli, tot sub influenţă greacă. Din informaţiile lui
Tucidide se cunosc unele campanii militare, la care geţii au participat alături de
regele odris, în Macedonia, contra inamicilor Atenei, şi în zona Kersonesului,
contra atenienilor.
Datorită legăturilor din această vreme cu tracii sudici, influenţaţi de
civilizaţia greacă, geto-dacii din zona Dunării Inferioare au cunoscut ceramica
lucrată la roată, cum o atestă descoperirile de la Alexandria, Grojdibod, Mediaş
şi din alte locuri. De asemenea tot prin aceste legături, s-au introdus la geto-
daci fierul de plug, unele tipuri de vase din lut ars, transpuse şi în repertoriul
propriei ceramici, obiecte din metal şi elemente decorative ale artei „princiare”
din sec. V-IV î.Chr., ilustrate prin piese din aur şi din argint, din tezaure,
morminte şi descoperiri izolate.

184
 CAPITOLUL VIII
Evoluţia geto-dacilor din a doua epocă a fierului (La Tène)
până în secolul I î.Chr

Caracteristicile generale ale La Tène-ului geto-dacic. Cea de a doua epocă

a fierului (La Tène) geto-dacică se caracterizează prin progrese realizate în
domeniul economiei, în primul rând în urma perfecţionării treptate a procesului
de prelucrare a fierului. Pe lângă intensificarea şi generalizarea folosirii
uneltelor de fier, apare acum pentru prima dată plugul cu brăzdar din fier, tras
de bovine, care a contribuit la intensificarea agriculturii, alături de creşterea
animalelor şi meşteşugurile locale, printre care şi cel al ceramicii lucrate la
roată, au avut şi ele un rol însemnat în dezvoltarea social-economică a societăţii
omeneşti din această epocă.
Transformările de ordin social-economic, impulsionate şi de schimburile de
produse, le corespunde şi organizarea social-politică adecvată, caracterizată
prin uniuni tribale mai puternice şi pe teritorii mari, având o structură ierarhică,
politică reprezentată de „regi”, sfatul şefilor de triburi şi masa războinicilor.
În cadrul acestei organizări cu caracter militar, războaiele au jucat un rol
destul de important, condiţionând, printre altele, tipul aşezărilor geto-dacice,
sub formă de cetăţi cu şanţuri şi valuri simple, din pământ sau cu armătură de
zid din piatră şi lemn, ca In centrul şi nordul Moldovei. Pe de altă parte, această
organizare, cu caracter militar, datorită şi unor împrejurări externe favorabile, a
contribuit la trecerea către statul dacic.
Factorul local, din Hallstattul târziu, a constituit baza pe care s-a dezvoltat
organic cultura geto-dacică din cea de a doua epocă a fierului, din spaţiul
carpato-danubiano-pontic. Nu este vorba numai de persistente şi tradiţii
hallstattiene mai vechi, ci de prezenta însăşi a principalelor forme locale de
ceramică, unelte, arme şi podoabe, care s-au transformat acum, permiţând să se
stabilească legătura genetică dintre culturile primei şi celei de a doua epoci a
fierului din spaţiul respectiv.
În afară de aceasta, contactul activ al geto-dacilor din nordul Dunării cu
lumea greacă şi cea sud-tracică de la sud de fluviu, în care sunt incluşi şi geţii
din Dobrogea, precum şi cu grecii din coloniile de pe litoralul dobrogean al
Mării Negre, sciţii şi celţii, şi într-o mai mică măsură cu illirii şi romanii, aflaţi
pe o treaptă superioară de dezvoltare social-economică şi culturală, a contribuit
la progresul tehnic şi cultural al societăţii geto-dacice, accentuându-se, în
acelaşi timp, prin intensificarea schimburilor, nu numai în natură, ci şi pe bază
de monedă metalică, contradicţiile interne care frământau această societate.
185
 În ceea ce priveşte viaţa spirituală a societăţii geto-dacice din cea de a doua
epoca a fierului, se remarcă arta cu caracter „princiar” sau aristocratic, bine
ilustrată prin descoperiri, din tezaure şi morminte, de obiecte din aur şi argint,
cu decor în stil animalier, tratat într-o manieră locală, tracică, sau traco-getică.
De asemenea, prezintă interes şi religia geto-dacilor, care a avut în sec. I î.Chr.
un rol în unificarea triburilor daco-getice, precum şi ritul predominant de
înmormântare al daco-geţilor, ilustrat prin incineraţie, în mai toate necropolele
plane sau tumulare, dintre care se remarcă acelea de la Zimnicea şi Popeşti în
Muntenia, Enisala şi Murighiol, în Dobrogea.
Periodizare. Cea de a doua epocă a fierului, denumită convenţional La Tène,
cu toate că această denumire nu corespunde decât parţial cronologic, de altfel
ca şi aceea de Hallstatt, nu a început în aceleaşi condiţii pe teritoriul României,
admiţându-se, în general, data de 450 î.Chr. pentru zona Dunării de Jos,
Subcarpaţii Meridionali şi de Curbură şi sudul Moldovei, iar după alţii, data de
400 î.Chr. sau chiar mai târziu pentru spaţiul intra-carpatic. Din acest motiv,
problema trecerii la cea de a doua epocă a fierului în acest spaţiu este azi mai
complexă decât a fost prezentată în trecut.
Avându-se în vedere evoluţia culturală geto-dacică, s-au deosebit trei
perioade în La Tène-ul geto-dacic: veche (cca. 450-începutul sec. III î.Chr.),
mijlocie (sec. III î.Chr.-începutul sec. II î.Chr.) şi târzie (începutul sec. II
î.Chr.-106), ultima, corespunzând celei mai mari dezvoltări a civilizaţiei geto-
dacice, din vremea lui Burebista şi Decebal, fiind susceptibilă de a fi
subîmpărţită.
Această periodizare a La Tène-ului geto-dacic se deosebeşte de cele mai
vechi ale lui P. Reinecke şi J. Dechelette pentru centrul şi vestul Europei,
folosite în trecut cu unele modificări, şi pentru spaţiul sud-est european,
inclusiv al teritoriului ţării noastre.
Generalizarea metalurgiei fierului. În a doua epocă a fierului, datorită
dezvoltării producţiei, în primul rând în urma perfecţionării treptate a
procesului de prelucrare a fierului, s-au înregistrat noi progrese în metalurgia
fierului la geto-daci. În această privinţă, un rol important l-au avut uneltele
agricole, dintre care o menţiune aparte merită depozitele de unelte din fier din
sec. III-II î.Chr., de la Buneşti (jud. Vaslui), Oniceni (jud. Neamţ), Lozna-
Turbăria (jud. Botoşani).
Triburile geto-dacice, în urma intensificării şi generalizării uneltelor din fier,
au dezvoltat, din ce în ce mai mult şi în mod inegal producţia în principalele
domenii de activitate economică: agricultura, de data aceasta cu ajutorul
plugului cu brăzdar din fier, tras de vite, introdus la nordul Dunării datorită
legăturilor cu tracii sud-balcanici; creşterea vitelor şi meşteşugurile, printre care
şi acela al ceramicii lucrate la roată, tehnică superioară adoptată de localnici la
Dunărea de Jos în sec. VI-V î.Chr., precum şi în restul Daciei, având un rol, şi
în acest domeniu legăturile cu tracii sud – balcanici.
186
 Apariţia şi folosirea monedei de metal ca etalon de schimb. Progresele
realizate de societatea geto-dacică, îndeosebi în domeniul metalurgiei fierului,
în cea de a doua epocă a fierului, au stimulat producţia de bunuri şi totodată, au
dus la intensificarea şi extinderea schimbului dintre diferite comunităţi. Trocul,
formă tradiţională folosită în schimburile de produse, s-a dovedit a fi depăşit,
impunându-se din ce în ce mai mult nevoia apariţiei şi folosirii monedei de
metal ca etalon în procesul de schimb.
Cele dintâi mijloace de schimb apărute pe teritoriul Daciei sunt reprezentate
de semne monetare din bronz, care au forma unor vârfuri de săgeţi. Acestea au
circulat în oraşele vest-pontice şi la geţii din preajma litoralului, fiind cunoscute
prin câteva mari depozite descoperite la Jurilovca, Enisala şi Vişina (jud.
Tulcea) datând din a doua jumătate a sec. al VI-lea şi începutul sec. al V-lea
î.Chr.
Primele monede emise pe teritoriul României sunt didrahmele de argint,
bătute, în sec. V-IV î.Chr., de oraşul Histria. Aceste monede au cunoscut o
largă răspândire în teritoriile geto-dacice, ajungând să circule în Dobrogea,
Moldova de sud şi centrală şi Câmpia Dunării, până dincolo de linia Oltului,
unde se întâlnesc ca descoperiri izolate şi, mai rar, sub formă de tezaure
(Căbeşti, Moldova, Scărişoara, Muntenia). În sec. V-IV î.Chr., acelaşi oraş
Histria emite şi monede din bronz, de tipul „cu roata”, cu capul lui Apollon,
care circulă în mediul autohton getic. Într-o măsură mai mică au circulat, în
părţile de sud ale Dobrogei, drahmele din argint emise de oraşul Callatis, în a
doua jumătate a sec. al IV-lea.
Extinderea economică şi a influenţei politice a Macedoniei, spre nord până la
Dunăre, a contribuit la lărgirea sferei relaţiilor geto-dacilor cu sudul greco-
macedonean şi tracic. Drept urmare, îşi fac apariţia, pe piaţa din Dacia, monede
ale regilor macedoneni Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare şi, într-o măsură
mai redusă, emisiuni ale lui Filip al III-lea Arideul şi Lysimachos. Un număr
însemnat de tezaure şi descoperiri izolate cu emisiuni din aur, argint şi bronz de
la aceşti dinaşti au fost scoase la iveală de pe cuprinsul întregului teritoriu geto-
dacic. Cele mai multe dintre monedele din argint şi bronz sunt emisiuni din a
doua jumătate a sec. al IV-lea şi primele decenii ale sec. al III-lea î.Chr. Cele
din aur se întâlnesc doar în zona Dunării de Jos, fiind reprezentate de stateri, de
tip Filip al II-lea, Alexandru cel Mare şi Lysimachos, emişi, în marea lor
majoritate, în sec. III-II î.Chr. În atelierele din oraşele greceşti, printre care se
numără şi Callatis, Tomis şi Histria. Două mari tezaure cu astfel de stateri s-au
descoperit la Mărăşeşti (jud. Vrancea) şi Dăieni (jud. Tulcea) considerate a
reprezenta stipendii plătite geţilor de oraşele vest-pontice în schimbul protecţiei
politice de care s-au bucurat acestea, din partea unui conducător local nord-
dunărean. Paralel cu monedele oraşelor vest-pontice şi ale regilor macedoneni,
au mai circulat în Dacia, în special în regiunea gurilor Dunării, o serie de
emisiuni greceşti, printre care se numără staterii de electrum, din Cyzic şi
187
monedele oraşului nord-pontic Olbia. Mai rar se întâlnesc şi tetradrahme din
argint, din sec. al IV-lea î.Chr. venite dinspre sud din Damastion şi de regele
peonilor, Patraos.
Înmulţirea schimburilor şi stimularea lor prin folosirea monedei greco-
macedonene pe parcursul sec. V-IV î.Chr. cu care nu se mai putea face faţă
noilor nevoi economice, au creat condiţiile apariţiei monedei proprii la geto-
daci. Cele dintâi manifestări, cu caracter restrâns, se înregistrează în regiunea
Dunării încă de la începutul sec. al III-lea î.Chr. Procesul ca atare se extinde şi
se generalizează după mijlocul sec. III î.Chr. Geto-dacii au emis numai monede
din argint. Ei au folosit ca prototip principal tetradrahmele lui Filip al II-lea,
care au pe avers efigia lui Zeus, iar pe revers un călăreţ, şi într-o măsură mai
mică, emisiunile regilor macedoneni Alexandru cel Mare şi Filip al II-lea
Arideul şi ale oraşului Larissa din Thessalia.
În prima etapă de dezvoltare, datând aproximativ, între 250-150 î.Chr., se
emit tetradrahme cu un stil bun, apropiat de cel al prototipurilor, cu titlul
argintului şi greutatea ridicate. Emisiunile se caracterizează printr-o mare formă
de tipuri şi variante. Centre monetare mai importante, din această vreme, se
cunosc în zona Dunării, Banat, Oltenia, nord-vestul Daciei şi Podişul Central al
Moldovei. În faza de început a acestei etape se constată şi unele influenţe
getice, mai ales la monedele din nord-vestul Daciei.
Cea de a doua fază importantă a monetăriei geto-dacice, datând din perioada
150-70 î.Chr., se caracterizează prin creşterea numărului emisiunilor monetare,
reducerea numărului de tipuri şi variante, modificarea stilului printr-o
accentuată stilizare, scăderea greutăţii monedelor şi a titlului argintului. Acum
se pot delimita câteva tipuri principale, care corespund câte unei anumite zone
geografice bine conturate.
Monetăria geto-dacilor de tip greco-macedonean îşi încetează activitatea
după primele trei decenii ale sec. I î.Chr. Descoperirile tiparelor monetare din
cetatea dacică de la Tilişca (jud. Sibiu), precum şi cele de la Ludeşti, Braşov şi
Poiana (jud. Galaţi) care redau întocmai tipuri de denari romani republicani, ce
începuseră să circule în Dacia, încă din primele decenii ale sec I î.Chr., au
putut dovedi că geto-dacii au adoptat, în jurul anului 70 î.Chr., un nou tip
monetar. Copierea fidelă a denarilor romani nu face posibilă, deocamdată,
distincţia dintre originalele venite din atelierele din Italia şi replicile daco-
getice. Cei circa 25.000 denari descoperiţi în Dacia demonstrează că noul
proces monetar devenise unic. Abandonarea vechilor monetării, distribuite pe
uniuni de triburi, şi adoptarea unei monede unice pentru întreaga Dacie,
reprezentată de denarul roman republican, este o dovadă a trecerii geto-dacilor
la o formă superioară de organizare social-politică, o dată cu crearea statului
geto-dac de către Burebista. Un stat de genul celui creat de Burebista impunea
folosirea unui singur tip monetar, ca dovadă a caracterului său unitar.

188
 Nivelul înalt pe care îl atinsese economia Daciei după mijlocul sec. al II-lea
î.Chr. a atras pe piaţa din Dacia şi alte categorii de monede. Este vorba de
tetradrahmele provinciei Macedonia Prima şi din Thassos şi de drahmele
oraşelor Apollonia şi Dyrrhachium. Împreună cu denarii de tip roman, aceste
monede au circulat în toată Dacia, în special în prima jumătate a sec. I î.Chr.
Odată cu instalarea Imperiului roman la Dunăre încep să circule în Dacia denari
romani imperiali care, treptat, vor domina întreaga piaţă dacică.
În teritoriul getic dintre Dunăre şi Marea Neagră (Dobrogea) continuă şi în
sec. III-I î.Chr. să domine monedele greceşti din oraşele vest- şi nord-pontice
(Histria, Tomis, Callatis, Tyras, Olbia). Procesul monetar local de tip
macedonean, specific regiunilor geto-dacice nord-dunărene nu a cuprins şi
teritoriul Dobrogei. Emisiuni monetare locale de tip Filip al II-lea se cunosc
doar în zona Măcinului, în vecinătatea imediată a Dunării. În schimb, în părţile
de nord ale Dobrogei, sub influenţa coloniilor greceşti, se emit sporadic
monede din argint cu numele regelui get Moskon, în cursul sec. III î.Chr., iar în
sud, în împrejurimile oraşului Callatis, în sec. II î.Chr., monede din bronz, mai
rar şi din argint, purtând numele unor regişori de rezonanţă scitică (Ataias,
Kanites, Ailios, Charaspes, Cariakkes, Akrosas, Tanusa). Situaţia diferită ce se
constată în circulaţia monetară din Dobrogea este legată strâns de prezenta
oraşelor greceşti de pe coasta Mării Negre, care continuau încă să domine viaţa
economică în aceste zone getice.
Interferenţe între civilizaţia geto-dacică şi civilizaţiile altor populaţii.
Cultura materială a geto-dacilor continuă să se dezvolte în cea de a doua epocă
a fierului, cum o atestă descoperirile din aşezările deschise şi întărite, cetăţi,
precum şi din necropolele plane sau tumulare din epoca respectivă.
În legătură cu această problemă, o deosebită importanţă prezintă
descoperirile arheologice din aşezările deschise şi cetăţile de la Zimnicea,
Popeşti şi Piscul Crăsani, din Muntenia, Coţofenii din Dos, din Oltenia,
Stânceşti, Cotnari, Buneşti, Cucorani şi Poiana, din Moldova, Bedaud, din
Dobrogea, Măscăuţi, Mateuţi şi Butuceni, din Basarabia. Cetăţile din vremea
respectivă, de dimensiuni deosebite, reprezintă sedii ale unor uniuni tribale şi,
în acelaşi timp, loc de refugiu în caz de primejdie. În această privinţă, prezintă
un interes interpretările date cetăţilor din Moldova, îndeosebi de la Stânceni şi
de la Cotnari, privind capacitatea de adăpostire şi numărul de locuinţe din
cuprinsul lor. În ceea ce priveşte descoperirile din aceste aşezări, o menţiune
aparte merită ceramica lucrată la roată, producţia sporită de obiecte din fier,
ceea ce implică şi o prelucrare locală a fierului, cum o dovedesc, printre altele
atelierele de la Curteni şi Buneşti, din Moldova, tezaurul de obiecte din aur din
Cetatea de la Stânceşti.
În legătură cu aceasta din urmă, se constată un progres evident înregistrat de
arta geto-dacică în prima perioadă a culturii celei de a doua epoci a fierului
(sfârşitul sec. V-începutul sec. III î.Chr.), corespunzătoare etapei de cristalizare
189
a culturii geto-dacice, când s-a afirmat, în spaţiul carpato-balcanic, stilul
animalier, caracterizat printr-o îmbinare armonioasă de elemente decorative de
caracter tracic, scitic, grec şi achemenid, tratate cum s-a arătat mai sus, într-o
manieră locală tracică sau traco-getică, în funcţie de atelierul în care s-au lucrat
piesele respective şi nu de persoana căreia i-au fost destinate aceste piese sau
zona etnică din care provin.
Este vorba de o artă cu caracter „princiar” sau aristocratic, bine ilustrată prin
unele descoperiri arheologice importante, provenind din Dobrogea (Agighiol) şi
regiunile extra-carpatice (Poiana Coţofeneşti, Băiceni, jud. Iaşi, Craiova, jud.
Dolj, Peretu, jud. Teleorman, Găvan, jud. Brăila, Poroina, jud. Mehedinţi).
Aceeaşi semnificaţie o are şi importantul depozit de obiecte din bronz, de
caracter grecesc – coifuri, candelabru, aplice şi cnemide –, de la Olăneşti, din
Basarabia.
Important este faptul că această artă „princiară” geto-dacică remarcabilă prin
geometrism şi realism primitiv, cu toate influenţele străine ale unor civilizaţii
superioare ca acelea elenistică şi achemenidă, se caracterizează, în marea arie
de răspândire a stilului animalier, din Asia până în centrul Europei, prin
particularităţi, atât în reprezentările iconografice principale, umane şi zoomorfe,
cât şi prin elemente secundare ale decorului.
În ceea ce priveşte descoperirile din necropole, acestea provin în marea lor
majoritate, din morminte de incineraţie, rit predominant şi în a doua epocă a
fierului la geto-daci, arderea făcându-se în altă parte, într-un loc anume pregătit
(ustrinum), şi uneori chiar pe locul mormântului, resturile incinerate, cenuşa şi
ofrandele, fiind depuse direct în groapă sau în urnă, îngropate apoi în mormânt,
ca şi la alte populaţii de la sud de Dunăre, respectiv traci sau illiri, precum şi la
germani. Relativ la practicile funerare, rituale, s-au presupus, pe baza
descoperirilor făcute, banchete şi dansuri funebre, sacrificii umane şi ofrande.
Un interes deosebit prezintă mormintele tumulare şi plane din necropola de la
Zimnicea din sec. IV î.Chr., care, prin bogăţia inventarului, pot fi puse pe
seama aristocraţiei tribale, deosebindu-se în mod evident de cele târzii, cu un
inventar sărăcăcios. La fel, se remarcă şi necropola tumulară de la Popeşti, cu
mormintele de incineraţie cu rug care, prin inventarul lor bogat – săbii, cămăşi
de zale, coif din aramă –, au fost considerate morminte princiare, ca şi cele
menţionate mai sus, cu piese din argint, de la Agighiol, Peretu şi Craiova,
precum şi de la Cucuteni. Dintre celelalte necropole geto-dacice din această
vreme, un loc aparte îl ocupă şi acelea din Dobrogea, de la Enisala, cu peste
400 morminte, majoritatea de incineraţie, din sec. IV î.Chr., precum şi cele
două de incineraţie, de la Murighiol, din sec. IV-III î.Chr.
În comparaţie cu ritul incineraţiei, acela al inhumaţiei este foarte rar întâlnit
la geto-daci, după cum par să o indice doar câteva morminte de acest fel, de
copii, de la Sfântul Gheorghe-Bedehaza (jud. Covasna) şi de adulţi, de la

190
Braşov, fără ca să fie sigure, în toate cazurile, cronologia şi apartenenţa lor
etnică.
La dezvoltarea civilizaţiei geto-dacice, ilustrată prin descoperirile mai sus
menţionate, provenind din aşezări, morminte şi tezaure sau piese izolate, au
contribuit în primul rând, şi în această epocă, relaţiile ei cu civilizaţia greacă
din coloniile greceşti de pe coasta dobrogeană a Mării Negre. În această
privinţă, înainte de a se prezenta legăturile civilizaţiei geto-dacice cu cea greacă
din cele trei colonii, Histria, Tomis şi Callatis, este necesar să se insiste asupra
istoricului acestor colonii, în cea de a doua epocă a fierului, completându-se în
acest fel, cele spuse mai sus, relativ la apariţia şi începutul dezvoltării coloniilor
respective în perioadele mijlocie şi târzie ale primei epoci a fierului.
Astfel, în sec. al V-lea î.Chr. Histria cunoaşte o nouă etapă de dezvoltare.
Către sfârşitul secolului respectiv, după informaţiile lui Aristotel, la Histria, ca
şi în alte cetăţi greceşti, este înlăturat regimul oligarhic, pentru a fi înlocuit cu
cel democratic. Pe acropola oraşului se ridică monumente impunătoare, din
rândul cărora se remarcă templul Afroditei, cercetat cu prilejul săpăturilor
arheologice. Tot acum Histria deschide primele sale ateliere monetare. Din
rândurile celor dintâi emisiuni menţionăm didrahmele din argint, care au pe
avers două capete umane, dintre care unul inversat, iar pe revers, într-un pătrat
Incus, emblema oraşului, vulturul pe delfin, la care se adaugă monedele mici
din bronz, cu roată.
O situaţie relativ prosperă continuă să aibă şi în cea mai mare parte a sec. IV
î.Chr., când atelierele monetare emit cea mai mare cantitate de monede din
argint. Acropola va fi înconjurată acum de un zid din piatră, descoperit prin
săpăturile efectuate. Tot în legătură cu comerţul Histriei, din epoca ei de
prosperitate economică, ilustrată prin construcţii deosebite, se pune şi acţiunea
de colonizare a acestei cetăţi către litoralul de nord-vest al Mării Negre, după
cum o dovedesc descoperirile de monede histriene şi de ceramică grecească din
aşezarea de la Roxolani de pe malul stâng al limanului Nistrului, aşezare care ar
corespunde, după unii, cu vechiul Nikonium.
Această perioadă de timp (sec. VI-IV î.Chr.) coincide cu faza principală de
dezvoltare a Histriei. Ea domină întreg comerţul nord- şi vest-pontic. Monedele
histriene au cunoscut o largă circulaţie spre nord, până dincolo de Olbia, înspre
sud, până dincolo de Balcani.
În interiorul getic se răspândesc numeroase produse histriene, ca urmare a
raporturilor strânse şi permanente care se stabiliseră între cetate şi populaţia
locală traco-getică. Monedele din argint pătrund în stânga Dunării, în jumătatea
de sud a Moldovei şi în Câmpia Munteniei.
Oraşul Tomis rămâne, în acest interval de timp, încă în stadiul incipient de
dezvoltare, acela de emporion, fiind dominat de oraşele vecine.
În schimb, oraşul Callatis îl găsim în plină dezvoltare, sub forma unui oraş
impunător, pe la mijlocul sec. IV î.Chr. În această perioadă emite primele
191
monede din argint, cu valoare de drahme care redau pe avers capul lui Heracles,
iar pe revers armele eroului, arcul în teacă şi măciuca, la care se adaugă spicul
de grâu. Tot acum, la Callatis se ridică edificii publice şi monumente de artă
importante. În atelierele ceramice se produce o mare cantitate şi varietate de
statuete din lut ars, colorate, de un nivel artistic cu totul remarcabil.
Descoperirea unui papirus într-un mormânt (sec. IV î.Chr.) este o dovadă a
atenţiei pe care, încă de timpuriu, callatienii o acordau textelor scrise.
Cu toate că lipsesc informaţii precise, nu este exclusă posibilitatea ca Histria
şi Callatis, în urma expediţiei navale, din Marea Neagră, a lui Pericle să fi
aderat la Liga maritimă delio-atică, odată cu celelalte cetăţi de pe litoralul Mării
Negre. Faptul acesta va condiţiona, într-un anumit sens, dezvoltarea oraşelor
vest-pontice, care au putut contribui, cu cereale, la acoperirea nevoilor oraşelor
greceşti din sud.
Atât Histria, cât şi Callatis, în urma crizei prin care au trecut poleis-urile din
Grecia propriu-zisă, în timpul şi după războiul peloponeziac, se transformă, în
cursul sec. V-IV î.Chr., în centre de producţie, depăşind stadiul de simple
intermediare de schimb între greci şi băştinaşi. Ambele colonii bat monede
proprii, deschid ateliere ceramice, sporesc producţia de cereale, din teritoriile
rurale şi pescuitul la gurile Dunării, intensifică şi amplifică raporturile cu
populaţia locală, traco-getică.
Ridicarea Macedoniei ca putere de prim rang şi extinderea sa , teritorială şi
economică, în Balcani, în sec. IV î.Chr., nu va rămâne fără urmări şi pentru
oraşele greceşti vest-pontice. În această privinţă, înfrângerea sciţilor de sub
conducerea lui Atheas, în 339 î.Chr., nu departe de Histria, de către Filip al II-
lea, a avut ca efect includerea cetăţilor sub influenţa, dacă nu chiar sub
oblăduirea macedonenilor. Ocrotite de regatul macedonean din vremea lui Filip
al II-lea şi Alexandru cel Mare, oraşele vest-pontice continuă să se menţină la
un nivel însemnat de dezvoltare. Monedele din bronz ale celor doi regi
macedoneni cunosc o largă circulaţie pe piaţa de la Histria şi de la Callatis,
alături de emisiunile lor proprii. În aceeaşi vreme atelierele histriene dat
monede din bronz cu capul lui Apollon şi al zeului fluvial. Teritoriile rurale se
extind şi se conturează mult mai clar.
Situaţia se schimbă după dezmembrarea statului macedonean, odată cu
moartea lui Alexandru cel Mare. În anul 313 î.Chr., Histria, Tomis şi Callatis se
alătură revoltei oraşelor vest-pontice, Odessos, Apollonia şi Mesambria, contra
lui Lysimachos. În schimb, Callatis care nu ajunsese în fruntea revoltei, este
supus unui lung asediu care se va prelungi până pe la 300 î.Chr. Cu un an
înainte (304 î.Chr.) Însă, 1.000 de callatieni fuseseră nevoiţi să se refugieze pe
mare, la Eumelos, regele Bosforului cimmerian, aşa cum rezultă din relatările
lui Diodor din Sicilia. După toate probabilităţile, evenimentul amintit a avut
urmări destul de grave asupra dezvoltării coloniilor vest-pontice. Din acest
moment, Histria încetează să mai emită monede din argint, rămânând doar cu
192
emisiunile din bronz. Probabil că acelaşi lucru se întâmplă şi cu activitatea
monetară de la Callatis. Sigur este că după intervenţia lui Lysimachos nici unul
dintre cele două oraşe nu va mai atinge nivelul de dezvoltare pe care îl
cunoscuseră în perioada anterioară. Ceva mai mult, vom asista, în secolele
următoare, mai ales la Histria, la o decădere şi o intrare în criză economică, ce
se va adânci pe parcursul întregii epoci elenistice.
Pe la 260 î.Chr. găsim din nou cele două oraşe vest-pontice, Histria şi
Callatis, angajate într-un conflict, de data aceasta cu oraşul Byzantion, pentru
control asupra coloniei tomitane. Byzantion iese învingător şi reuşeşte să
câştige dreptul asupra oraşului Tomis. Potrivit unui document epigrafic,
descoperit la Histria, în a doua jumătate a sec. III î.Chr. oraşul de pe malul
lacului Sinoe, găsindu-se în dificultate, este obligat să ceară sprijin economic şi
politic regelui get Zalmodegikos. Pe la 200 î.Chr. histrienii sunt din nou nevoiţi
să solicite ajutor politic. De data aceasta ei se adresează, ne informează un alt
document epigrafic histrian, lui Rhemaxos, un alt rege local din stânga Dunării
de Jos, solicitând sprijin împotriva tracilor conduşi de Zoltes, care atacaseră
oraşul, ameninţându-l cu încălcarea teritoriului şi distrugerea recoltei. La
dificultăţile de ordin politic ale Histriei din această vreme pare să fi contribuit,
pe lângă criza generală a societăţii greceşti, şi împotmolirea treptată a portului
histrian prin ridicarea cordonului de nisip, cunoscut azi sub numele de Chituc.
În cursul sec. III-II î.Chr., atât Histria cât şi Callatis continuă să emită
monede din bronz. La Histria se construieşte un impunător templu în cinstea
Marelui Zeu, iar la Callatis se constată o păstrare a tradiţiei artistice şi literare.
Din rândul callatienilor se vor evidenţia învăţaţi ca Demetrios din Callatis (sec.
III î.Chr.), care se va face remarcat în toată lumea greacă prin scrierile sale cu
caracter istoric şi geografic şi Heracleide (sec. al II-lea î.Chr.), biograf şi istoric
al gândirii, crescut la curtea regală a Egiptului.
Tot în această perioadă va începe ridicarea oraşului Tomis, care bate acum
primele sale monede, toate emisiuni din bronz. Descoperirea unei mari
necropole din perioada elenistică, cu un bogat şi variat inventar, constituie o
indicaţie în legătură cu avântul pe care acest oraş îl ia, începând mai ales din
sec. al II-lea î.Chr.
Secolului I î.Chr. aduce schimbări importante în viaţa oraşelor vest-pontice.
La începutul secolului respectiv acestea sunt atrase în uniunea pontică a regelui
Mithridate VI Eupator, pentru ca în anul 73 î.Chr. să le găsim angajate în
conflictul lui Mithridate cu Roma. În anii 72-71 î.Chr. guvernatorul
Macedoniei, M. Terentius Varro Lucullus, cucereşte oraşele vest-pontice şi
încheie un tratat de alianţă (foedus) cu Callatis. În anii 62-61 î.Chr. oraşele
vest-pontice ajutate de geţi, se răscoală împotriva romanilor, înfrângând
armatele lui C. Antonius Hybrida, proconsulul Macedoniei. Pe la mijlocul sec. I
î.Chr., Burebista întinde graniţele regatului său până la Marea Neagră,
integrând în cadrul acestuia şi oraşele vest-pontice.
193
 Campaniile de cucerire întreprinse în Dobrogea de M. Licinius Crassus, în
anii 29-27 î.Chr., vor avea ca urmare includerea celor trei colonii, Histria,
Tomis şi Callatis, în comunitatea pontică, ce va fi ataşată regatului clientelar al
Traciei. În anul 46 vor fi încorporate provinciei romane Moesia, iar în anul 86
Moesiei Inferior. De la această ultimă dată, istoria celor trei oraşe greceşti se
leagă de aceea a provinciei şi, indirect, de istoria Imperiului roman, din care vor
face parte. Includerea lor în cadrul Imperiului va însemna sfârşitul perioadei lor
autonome şi acceptarea autorităţii central imperiale.
Coloniile vest-pontice de pe coasta dobrogeană a Mării Negre sunt, ca şi
celelalte oraşe greceşti, colonii şi metropole, cetăţi-state cu pături etnico-sociale
diferite, cu forme de organizare internă şi conducere proprii.
Pe baza informaţiilor textelor, inscripţiilor şi ale datelor arheologice, s-a tras
concluzia că populaţia oraşelor pontice, din această vreme, se compunea din
cetăţeni de origine greacă, cu drepturi politice sau fără de asemenea drepturi,
din mixhellenes fără drepturi politice, proveniţi din căsătoriile mixte greco-
scitice sau greco-tracice, precum şi dintr-o pătură săracă, formată din mici
meseriaşi şi negustori, pescari şi salahori, sclavi şi meteci, străini toleraţi.
Din ştirile transmise s-a putut stabili, în linii generale, şi organizarea internă
a celor trei cetăţi vest-pontice. Această organizare este specifică perioadei de
după înlăturarea guvernării oligarhice, adică din momentul instaurării regimului
de democraţie greacă, şi se menţine, cu unele modificări, şi în a doua jumătate a
sec. al IV-lea î.Chr., în condiţiile formării unei noi oligarhii negustoreşti care,
activând sub egida instituţiilor de democraţie greacă a acaparat cele mai înalte
poziţii în viaţa economică şi politică a coloniilor greceşti. Situaţia se va
prelungi şi în epoca destrămării structurilor societăţii greceşti, paralel cu
agravarea crizei social-economice, precum şi politice de la Dunărea de Jos,
datorită atacurilor tracilor, precum şi ale bastarnilor care, prin incursiunile lor,
la nordul şi la gurile Dunării, au periclitat cetăţile greceşti de la Pontul Stâng.
În fiecare cetate, puterea aparţinea cetăţenilor liberi, fiind excluşi femeile,
străinii domiciliaţi în oraş şi, desigur, sclavii. Puterea supremă era exercitată de
adunarea poporului (eklesia), cunoscută din inscripţii sub numele de demos. Pe
lângă acest corp deliberativ funcţiona un sfat (boulé), însărcinat cu pregătirea
lucrărilor adunării şi cu rezolvarea treburilor curente. Puterea executivă era
încredinţată unor colegii de magistraţi (arhonţi), documentate la Histria şi
Tomis. Tot aici mai este pomenit, pentru ambele colonii, şi colegiul unor
conducători militari (strategi, hegemoni). La Histria, mai sunt atestate, în plus,
colegiile de economi, casieri, sinedroi, etc. Pentru Callatis, avem documentaţi,
printre colegiile de magistraţi, pe demiurgoi, strategi cu rol militar şi
eisagoreis, care îndeplineau roluri comerciale şi judiciare.
Fiecare cetate avea câte un teritoriu rural propriu (chora), mai puţin bine
cunoscut în epoca autonomă. Aceste teritorii, cuprinzând în special terenuri

194
arabile, erau exploatate, în principal, cu sprijinul populaţiei autohtone, prin
înţelegerea stabilită de conducerea oraşelor cu şefii de triburi locale.
La baza înfiinţării şi dezvoltării oraşelor vest-pontice se situează bunele
raporturi ale acestora cu populaţia autohtonă traco-getică. Întemeierea fiecărei
dintre colonii trebuie văzută şi înţeleasă ca rezultat al stabilirii unei înţelegeri şi
unor relaţii Între băştinaşi şi noii veniţi, bazate pe interese comune. Aceste
raporturi se vor intensifica şi se vor extinde odată cu dezvoltarea coloniilor şi
cu trecerea lor la faza de centre de producţie. Legăturile de schimb între
coloniile greceşti şi autohtoni, mai ales în sec. V-III î.Chr., s-au stabilit, în
primul rând, în regiunile înconjurătoare ale Dobrogei, în mod direct sau, uneori,
indirect, prin mixhellenes, cum o atestă descoperirile din aşezările getice din
Dobrogea, de la Tariverde, Sinoe, Vadu şi din alte locuri, precum şi din
necropolele şi mormintele de incineraţie de la Histria, Cernavoda, Satu Nou şi
Murighiol. De asemenea, aceste legături sunt ilustrate şi prin descoperirile de
monede greceşti, îndeosebi histriene, înlocuite mai târziu, pe teritoriul Histriei
şi la triburile geto-dacice, prin moneda macedoneană, care se întâlneşte într-un
număr mai mare în Transilvania decât în regiunile extra-carpatice, fără ca să fie
vorba de un schimb direct cu grecii.
Contactul grecilor din colonii cu localnicii poate fi urmărit şi în afara
Dobrogei, tot pe cale arheologică şi numismatică. În această privinţă, prezintă
interes amforele din Chios, Thassos, Rhodos şi Cnidos, vasele din lut şi alte
diferite obiecte, precum şi monedele greceşti, descoperite în mai multe locuri
din Moldova şi Oltenia, ca şi, într-o măsură mai redusă, în Transilvania.
Căile principale de pătrundere ale produselor greceşti în Moldova şi
Muntenia au fost Dunărea, Şiretul, Ialomiţa, precum şi cursul altor ape, afluenţi
ai Dunării. Un rol important în vehicularea acestor produse l-a avut Histria, al
cărei comerţ a fost activ nu numai spre Muntenia, ci, mai ales, spre Moldova,
unde a venit în atingere cu sfera relaţiilor comerciale ale Olbiei.
Între Histria şi geţii din nordul gurilor Dunării s-au statornicit şi raporturi
politice de care oraşul va beneficia în vremea celor doi regi locali,
Zalmodegikos şi Rhemaxos. Desigur, relaţiile cu populaţia getică din vecinătate
şi, în general, din Dobrogea au fost mult mai strânse şi permanente, aici
făcându-se primul contact cu civilizaţia greacă. Geţii din Dobrogea aveau să-şi
însuşească multe dintre produsele greceşti. Unii dintre şefii de triburi locali îşi
vor lua titlul de basileu şi vor bate monede (Moskon). La Callatis, atelierele
monetare vor bate monede pentru o serie de regişori sciţi, cum s-a arătat mai
sus. În cultura materială a traco-geţilor, de tip Murighiol – Enisala, îşi face
apariţia ceramica lucrată cu roata, ca urmare a influenţei greceşti.
Aceste relaţii dintre greci şi geto-daci au avut întotdeauna un caracter
reciproc, nivelul de dezvoltare a celor trei oraşe fiind condiţionat, în mare
măsură, de raporturile cu populaţia băştinaşă. Pe de altă parte, circulaţia
produselor greceşti şi elenistice la geto-daci constituie indici la stadiul înalt de
195
dezvoltare social-economică şi culturală a acestora. Cu toată intensitatea şi
varietatea cu care s-au manifestat influenţele greceşti, din colonii şi Balcani,
Dacia nu s-a grecizat, elementele de civilizaţie geto-dacică predominând atât în
domeniul culturii materiale, cât şi al vieţii spirituale. Influenţele greceşti, ca de
altfel şi ale altor popoare cu care geto-dacii au venit în contact, au fost asimilate
în mod creator de către aceştia, contribuind la ridicarea nivelului civilizaţiei lor,
îndeosebi în vremea lui Burebista şi Decebal.
În sec. III-II î.Chr., o dată cu scăderea relaţiilor cu lumea greacă şi sud-
tracică, în urma intervenţiei la Dunărea de Jos a macedonenilor, precum şi a
legăturilor cu statul elenistic al Traciei, civilizaţia geto-dacică a cunoscut
influenţele elenistice. Datorită acestor influenţe se explică prezenta în cuprinsul
unor aşezări geto-dacice din această perioadă, a produselor de import elenistice,
răspândite până în Transilvania, precum şi unele imitaţii locale ale ceramicii
elenistice.
În circulaţia produselor greceşti, în afară de coloniile vest-pontice, au avut un
rol şi legăturile cu grecii din Peninsula Balcanică, prin intermediul tracilor sud
– dunăreni, cum s-a arătat mai sus. În afară de aceasta, geto-dacii, prin
intermediul tracilor sudici au venit, după unii, în contact şi cu produsele de
toreutică ale atelierelor achemenide, care însă, după alţii, s-ar putea să se
datoreze mai curând unor ateliere greceşti sau tracice – fialele din mormântul
de la Agighiol. În această privinţă s-a exprimat însă opinia că, din a doua
jumătate a sec. al IV-lea sau chiar de la sfârşitul sec. al V-lea î.Chr., influenţa
achemenidă s-a făcut simţită la anumite forme al toreuticii de producţie locală
din Thracia, zonă care a servit ca mijlocitoare şi mai târziu, între arta iraniană a
metalului şi aceea a celţilor timpurii.
În afară de acestea este posibil ca, prin intermediul illirilor, să se fi transmis
la nord de Dunăre unele produse de influenţă greacă, cum ar fi de exemplu
coiful de tip greco-illiric de la Gostavăţ (jud. Olt), cel de la Ocna Mureş (jud.
Alba), fibulele din argint cu balama, din tezaurul de la Ostrovul Mare.
Pe de altă parte, în cea de a doua epocă a fierului au continuat relaţiile şi cu
civilizaţia scitică, cum o atestă unele piese din metal din această epocă.
În a doua jumătate a sec. al IV-lea î.Chr. geto-dacii au intrat în contact cu
civilizaţia celtică de origine vest-europeană, ale cărei prime pătrunderi în
spaţiul carpato-dunărean datează din această vreme şi de la începutul sec. al III-
lea î.Chr.
Celţii, aparţinând ramurii celei mai vestice ale indoeuropenilor, au invadat,
pentru prima dată, Transilvania, dinspre Pannonia, pe căile Mureşului şi
Someşului, aproximativ în aceeaşi vreme, instalându-se aici pentru o perioadă
de două secole.
Aceste căi de invazie sunt atestate prin numeroase descoperiri de morminte
celtice de incineraţie, din Transilvania, dintre care cele mai vechi sunt din a

196
doua jumătate a sec. al IV-lea î.Chr., majoritatea datând însă din sec. III-II
î.Chr.
Dintre acestea, reţin atenţia necropola birituală din secolele al III-II î.Chr. de
la Ciumeşti (jud. Satu Mare), îndeosebi prin mormântul unei căpetenii din
inventarul căruia se remarcă un splendid coif din fier cu un vultur din bronz la
partea lui superioară, o platoşă de zale, cnemide din bronz şi alte obiecte
celtice. De asemenea, în necropolele de la Silivaş (jud. Alba), Toarcla (jud.
Braşov) şi Vurpăr (jud. Sibiu), precum şi de la Apahida (jud. Cluj), Oradea
Nouă (jud. Bihor), Pişcolt (jud. Satu Mare), Fântânelele (jud. Bistriţa-Năsăud)
şi din alte locuri s-au găsit morminte cu resturi de care de luptă cu două roţi,
spade, suliţe, cuţite de lovit, coif, ceramică şi alte piese de tip celtic.
În afară de acestea, de la Luncani (jud. Cluj) provine o figurină din bronz,
reprezentând un mistreţ, iar dintr-un mormânt, de la Galaţii Bistriţei, un
instrument chirurgical pentru trepanaţie şi alte tăieturi în os.
Morminte cu inventar celtic s-au găsit şi în Oltenia, la Gruia, Corlăţel, Orodel
şi în alte localităţi. Fiind vorba însă de descoperiri întâmplătoare, în general
lipsite de ceramică, aceste morminte nu pot fi atribuite în toate cazurile, cu
certitudine, din punct de vedere etnic, nefiind exclusă posibilitatea să aparţină
scordiscilor, care sunt celţi amestecaţi cu illiri şi traci.
În ceea ce priveşte restul teritoriului României, sunt doar câteva piese răzleţe
de caracter celtic în Moldova, provenind de la Glăvăneştii Vechi şi Cucuteni
(jud. Iaşi), Dăneşti (jud. Vaslui) şi din alte locuri. Prezenta lor în mediul daco-
getic de pe teritoriul Moldovei nu indică însă, în mod obligatoriu, şi o invazie a
celţilor dinspre Europa Centrală, pe la nord de Carpaţi, în acest teritoriu.
La fel se pune problema şi pentru cele câteva resturi răzleţe celtice din
mediul geto-dacic de la Sărata Monteoru, Tinosu şi din alte locuri din
Muntenia, ajunse aici dinspre sud-vestul ţării noastre. În schimb, din Dobrogea,
de unde provin urme certe, se cunosc denumirile celtice ale unor cetăţi, ca
Noviodunum (Isaccea) şi Arrubium (Măcin).
Descoperirile celtice mai sus menţionate atestă, în general, influenţa celtică
asupra civilizaţiei geto-dacice, îndeosebi în Transilvania şi Oltenia, în sec. III-II
î.Chr., populaţia geto-dacică transmiţând şi ea celţilor unele dintre produsele ei,
precum şi altele, traco-getice şi greceşti, de origine meridională.
Din punct de vedere etnic, este greu să se precizeze grupurile de celţi cărora
le aparţin descoperirile din spaţiul carpato-danubiano-pontic, întrucât
localizările de triburi celtice din acest spaţiu sunt nesigure, presupunându-se
doar, fără dovezi concludente, cotensii, prin sudul Moldovei, spre deosebire de
alte triburi ale celţilor, care s-au aşezat la marginea teritoriului dacic sau chiar
au încercat să pătrundă spre interior – boii, tauriscii, anartii, scordiscii. În
această privinţă, determinările paleo-antropologice au evidenţiat şi ele
caracterul amestecat al comunităţilor culturii celtice din acest spaţiu, subliniind
prezenta unor trăsături mediteraneene, datorită convieţuirii cu autohtonii.
197
Această constatare corespunde şi cu datele cercetărilor arheologice, potrivit
cărora, cu toată influenţa celtică, din această perioadă au predominat în Dacia
elementele geto-dacice, atât în domeniul culturii materiale, cât şi al vieţii
spirituale.
În afară de celţi, în cursul sec. II-I î.Chr., geto-dacii din estul teritoriului
României au venit în contact cu cultura triburilor germanice ale bastarnilor,
atestate aici, arheologic, prin grupul Poieneşti-(Lucaşeuca) Lukasevka (după
descoperirile din localităţile Poieneşti (jud. Vaslui) şi (Lucaşeuca) Lukasevka
(jud. Orhei) din Basarabia şi pe baza izvoarelor scrise.
Pe teritoriul ţării noastre, resturile de cultură bastarnică se concentrează în
centrul şi nordul Moldovei, cum atestă descoperirile din necropolele de
incineraţie de la Poieneşti (jud. Vaslui) şi Boroşeşti (jud. Iaşi), din aşezările de
la Lunca Ciurii (jud. Iaşi), Botoşana (jud. Suceava) şi din alte locuri, datând din
sec. al II-lea î.Chr., din vremea stabilirii bastarnilor în aceste teritorii ale geto-
dacilor, care le-au servit, apoi, ca bază pentru incursiunile lor spre Pont şi
Dunăre, menţionate în textele antice.
Odată cu pătrunderea acestor triburi germanice aici, au încetat aşezările
fortificate geto-dacice din sec. V-III î.Chr., din Moldova, trecându-se la aşezări
cu poziţie joasă până în sec. I î.Chr.-I d.Chr. d.Chr. când, în condiţiile istorice
din vremea lui Burebista – Decebal, se vor întâlni din nou aşezări întărite în
zona subcarpatică din centrul Moldovei.
Cele câteva resturi de locuire bastarnică din Transilvania, identificate la
Moreşti, pe Mureş, nu departe de Târgu Mureş, nu ar fi exclus să fie în legătură
cu o incursiune bastarnică, de scurtă durată, în Transilvania. De altfel, în
legătură cu invaziile bastarnilor în teritoriile geto-dacice, s-a pus mai mult şi
episodul relatat de Iustinus, cu privire la înfrângerea geto-dacilor din
Transilvania şi Carpaţii Orientali, de sub conducerea lui Oroles, care însă, în
final, au fost victorioşi asupra bastarnilor, oprindu-le expansiunea pe Carpaţii
Orientali. Aceste lupte, după unii, nu ar fi exclus să fi avut loc mai târziu, la
începutul domniei lui Burebista.
Aceste triburi germane, cu un nivel de dezvoltare inferior faţă de acela al
geto-dacilor, pe care însă, se pare, că temporar le-au dominat politic şi militar
în zonele centrale şi nord-estice ale Moldovei, decad odată cu întărirea geto-
dacilor în vremea lui Burebista, neinfluenţând dezvoltarea culturii locale.
Nivelul înalt al civilizaţiei geto-dacice, împreună cu interesele economice şi
politice romane către Balcani şi Dunărea de Jos, au favorizat legăturile, sub
multiple forme, cu civilizaţia romană, cu începere din sec. al II-lea î.Chr., odată
cu penetrarea economică romană directă, dinspre Adriatica şi Italia, în
Peninsula Balcanică şi la nord de Dunăre, care va creşte, apoi, în sec. I î.Chr –
I, contribuind la progresul culturii locale geto-dacice din această vreme.

198
 Această penetrare economică romană din Dacia este atestată prin multe
descoperiri de ceramică, piese din bronz, fier, argint şi din sticlă, precum şi,
îndeosebi, de monede republicane.
În ceea ce priveşte ceramica, pe lângă specia de import romană, caracterizată
prin pasta de culoare roşie, datorită arderii oxidante, se remarcă numărul destul
de mare şi al imitaţiilor geto-dace. La fel, activ a fost comerţul cu vase şi
obiecte din metal romane, în Dacia înainte de cucerire, din care un loc aparte îl
ocupă uneltele şi armele din fier, precum şi piesele de podoabă şi de cosmetică
din bronz, produse în atelierele Italiei.
Amploarea volumului schimburilor comerciale, la care băştinaşii participau
cu vite, piei, blănuri, grâne, miere, lemn şi alte produse, a contribuit la
introducerea monedelor republicane în Dacia, a căror intensă circulaţie în acest
teritoriu, a fost facilitată de pătrunderea, în sec. II-I î.Chr., a monedelor
coloniilor greceşti Apollonia şi Dyrrhachium, de pe coasta de est a Mării
Adriatice.
Influenţa romană în Dacia s-a exercitat însă nu numai în domeniul culturii
materiale, ci şi în acela al vieţii spirituale, îndeosebi în religie, cunoştinţe
ştiinţifice şi scrierea cu litere latine.
Aceste legături cu lumea romană, înainte de cucerire, atestă, pe de o parte,
stadiul destul de înalt al societăţii geto-dacice din epoca respectivă, care era
interesată de comerţul cu produse romane, iar pe de alta, intensificarea
diferenţierilor sociale în cadrul acestei populaţii, fiind grăbită trecerea către o
nouă formă de organizare social-politică, superioară, corespunzătoare statului
dac.
În felul acesta, din sec. II î.Chr., odată cu penetrarea economică romană
dinspre Adriatica şi Italia în Balcani şi la nord de Dunăre, dezvoltarea pe o
treaptă superioară, economică, culturală şi social-politică a geto-dacilor le-a
permis să vină în contact cu romanitatea, favorizând procesul de romanizare
declanşat în urma cuceririi Moesiei şi Daciei de către romani.
În plin avânt în vremea lui Burebista şi Decebal, civilizaţia dacică, prin
ocuparea Moesiei şi apoi a Daciei de către romani, şi-a schimbat cursul
evoluţiei ei, fără să dispară cu totul, atât în teritoriile supuse romanilor, din
cadrul provinciilor Dacia şi Moesia Inferior, cât şi în afara lor, în acelea
locuite, în aceeaşi vreme, de carpi şi dacii liberi.
Uniunile de triburi geto-dacice. Progresele realizate în domeniul
metalurgiei fierului, în cea de a doua etapă a fierului, au contribuit la creşterea
producţiei de bunuri şi, o dată cu aceasta, la extinderea schimburilor între
diferite comunităţi, pentru care a fost necesară introducerea monedei din metal,
cum s-a arătat mai sus. În acelaşi timp, sporirea producţiei de bunuri a
contribuit la intensificarea separării meşteşugarilor de agricultori şi, datorită
schimburilor de produse, la apariţia unei noi categorii sociale, a negustorilor,
către sfârşitul acestei epoci.
199
 În aceste condiţii, la triburile geto-dacice, aflate într-o etapă înaintată a
organizării politice, atestată şi prin izvoarele scrise, s-au accentuat diferenţierile
sociale, în cadrul uniunilor de triburi, corespunzătoare unor formaţiuni social-
politice anterioare organizării statale din vremea lui Burebista.
Această accentuare a diferenţierilor sociale, din cea de a doua epocă a
fierului, este atestată arheologic, printre altele, şi prin aşezările întărite din sec.
V-III î.Chr., în jurul cărora se aflau altele deschise, de o mai mare sau mai mică
întindere, precum şi de mormintele tumulare, pentru şefi sau alţi membri ai
aristocraţiei tribale, aşa cum este cazul în zona Cucuteni – Cotnari, la Zimnicea
şi în alte locuri. Aceeaşi importantă pentru problema diferenţierilor sociale
prezintă şi aşezarea fortificată de la Coţofenii din Dos, din Oltenia, remarcabilă
prin importurile de produse de la sud de Dunăre şi chiar de la sud de Balcani.
La aceasta se adaugă şi arta cu caracter aristocratic, bine ilustrată prin unele
descoperiri arheologice, importante, mai sus menţionate, provenind din
Dobrogea şi din regiunile extra-carpatice, în care se reflectă procesul de
accentuare a diferenţierilor social-economice la geto-dacii din zonele
respective. În această privinţă, se remarcă tezaurul de obiecte din aur de la
Băiceni (jud. Iaşi) şi mormântul princiar cu încăpere din piatră de la Cucuteni
(jud. Iaşi); mormântul tumular, cu trei încăperi, de piatră, şi cu un bogat
inventar de la Agighiol (jud. Tulcea); „tezaurul” de la Craiova, probabil
mormântul unei căpetenii geto-dacice, din inventarul căruia fac parte piese din
argint şi argint aurit; mormântul tumular princiar de la Peretu (jud. Teleorman),
conţinând, pe lângă resturile unui car de luptă, obiecte de argint; mormântul
tumular de la Găvani (jud. Brăila), toate din sec. al IV-lea î.Chr., precum şi
rhytonul de la Poroina (jud. Mehedinţi), dintr-o vreme ceva mai târzie, şi coiful
din aur de la Poiana Coţofeneşti (jud. Prahova), din prima jumătate a sec. al IV-
lea î.Chr.
În comparaţie cu aceste dovezi concludente, relativ la existenţa, în sec. V-IV
î.Chr., a unei pături de conducători militari, provenind din aristocraţia tribală,
mormintele tumulare din ultimele faze ale necropolei de la Ferigile (jud.
Vâlcea), cu un inventar modest al celor incineraţi, atestă, aproximativ pentru
aceeaşi vreme, o categorie de luptători obişnuiţi.
În cea de a doua epocă a fierului, ca urmare a evoluţiei social-economice,
organizarea social-politică a geto-dacilor a fost mai dezvoltată, fiind
caracterizată prin uniuni tribale mai puternice, situate pe teritorii mai mari. În
cadrul acestei organizări cu caracter militar, războaiele au avut un rol destul de
important, contribuind la îmbogăţirea „regilor” şi a aristocraţiei, fenomen care
se reflectă în descoperirile arheologice din aşezări, tezaure şi morminte.
Deci, forma de organizare social-politică superioară, statul, la care au ajuns
geto-dacii în vremea lui Burebista, a fost precedată, în această etapă de uniuni
tribale mai mici şi mai mari, delimitate parţial în spaţiu şi conduse de şefi

200
militari, dintre care unii apar, în izvoarele scrise şi pe monede, cu denumirea de
basilei.
O asemenea formaţiune social-politică, corespunzătoare unei uniuni tribale
mai puternice, este posibil să fi existat şi la geţii din Dobrogea, în vremea
conflictului dintre sciţi şi perşii lui Darius, primul eveniment în istoria politică a
acestei zone, descris de către Herodot, cu care prilej sunt menţionaţi, pentru
prima oară geţii, în izvoarele scrise.
Din informaţiile acestui istoric grec rezultă că expediţia persană, din 514
î.Chr., ar fi avut drept scop pedepsirea sciţilor, care, urmărind pe cimmerieni,
au pătruns în Media, tulburând regiunile dinspre nord, adică teritoriul persan. În
realitate, pe de o parte, s-a urmărit asigurarea flancului drept şi a spatelui
frontului, în vederea războiului proiectat de perşi împotriva Greciei, iar pe de
alta, includerea în sfera de dominaţie economică şi politică persană a coloniilor
greceşti de pe coastele de apus, poate şi de nord, ale Mării Negre.
Regele persan, după ce a trecut Bosforul, a înaintat pe coastele de vest ale
Mării Negre, îndreptându-se spre Scitia, cu o armată de vreo 700.000 de
oameni, fără aceia de pe cele 600 de corăbii puse la dispoziţie de ionienii din
Asia Mică, cifre exagerate de Herodot, tocmai pentru a se sublinia mai mult
proporţiile mari ale expediţiei.
După supunerea fără luptă a triburilor tracice aflate mai sub de Apollonia şi
Mesembria, a urmat înfrângerea geţilor, după împotrivirea dârză a acestora,
care deşi „sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, după cum ne informează
Herodot, „după ce au fost învinşi de perşi, urmară restul armatei”, desigur,
împotriva sciţilor.
Cu toate acestea, expediţia lui Darius la Dunărea Inferioară, care după
Herodot, ar fi durat două luni, iar după Ctesias numai două săptămâni, nu a
reuşit, deoarece armatele persane nu au putut urmări pe sciţi, care s-au retras în
stepele din nordul Mării Negre. Din aceste motive, Darius a fost nevoit să se
retragă, lăsând în Europa o oaste în frunte cu comandantul său Megabazos care,
printre altele, trebuia să termine supunerea populaţiei răsculate din Hellespont.
Consecinţa imediată a acestei expediţii a fost înglobarea, pentru scurtă
durată, a Dobrogei, cu coasta tracică a Peninsulei Balcanice, în Imperiul persan.
Atât această stăpânire persană, cât şi cea următoare, de mai lungă durată, a
statului odris, care s-a extins până la gurile Dunării, deci şi asupra geţilor din
Dobrogea, influenţând forma de organizare a uniunii tribale a acestora, prin
condiţiile militare şi politice create, au împiedicat, timp de un secol şi jumătate,
pătrunderea sciţilor în Dobrogea, ceea ce a permis consolidarea politică şi
culturală a tracilor, inclusiv a uniunii tribale getice, din această zonă. În aceeaşi
vreme, în spaţiul intra-carpatic, agatârşii, organizaţi într-o uniune tribală
puternică, cuprinzând triburile geto-dacice din Transilvania şi, eventual, şi din
zona Subcarpaţilor Meridionali, s-au opus şi ei sciţilor.

201
 De-abia în a doua jumătate a secolului al IV-lea, în 341 î.Chr., când, în urma
schimbărilor raporturilor de forţă, politica odrisă la Dunărea de Jos a fost
înlocuită, mai mult nominal, cu cea macedoneană, care, ca şi cea odrisă, nu s-a
extins şi la geţii din nordul Dunării, sciţii, sub conducerea lui Atheas, au
invadat Dobrogea, angajându-se în lupte cu Filip al II-lea al Macedoniei şi cu
triburile tracice ale triballilor.
Cu prilejul înaintării de la nordul la sudul Dunării a acestui rege scit, a cărei
prezentă In Dobrogea este atestată şi prin descoperirile monetare, geţii
„histrienii”, aparţinând, probabil, unei uniuni tribale getice din Dobrogea, sub
conducerea unui Histrianorum rex, i-a opus rezistentă, aşa cum informează
istoricul roman Iustinus, din sec. al II-lea, reproducând în rezumat opera
pierdută ulterior, a scriitorului roman Pompeius Trogus, contemporan cu
August şi Tiberiu. Numai după moartea acestui rege anonim, sef al uniunii
tribale de pe malurile Dunării, care nu poate fi identificat cu Moskon, regele
traco-getic din nordul Dobrogei, din sec. al III-lea î.Chr., au putut pătrunde
sciţii, sub conducerea lui Atheas, în Dobrogea şi spre Balcani, intrând în 339
î.Chr., în conflict cu macedonenii de sub conducerea lui Filip al II-lea, care
pătrunsese cu armata în Dobrogea cam în aceeaşi vreme, după ce, cu doi ani
mai înainte, în 341 î.Chr., cucerise regatul tracic al odrisilor, din sudul Dunării.
Din textul lui Iustinus de poate desprinde pericolul prezentat de Atheas pentru
macedoneni, întrucât prin acţiunile sale putea compromite cucerirea Traciei,
pentru care ei făcuseră sacrificii. Din acest motiv, Filip al II-lea a oprit asediul
Bizanţului, angajându-se în lupta cu Atheas, pe care l-a înfrânt In Dobrogea, în
preajma Histriei, luând numeroşi prizonieri, printre care femei şi copii, precum
şi multe vite. În continuare, Filip al II-lea, după succesul repurtat în Dobrogea,
în care Atheas şi-a găsit sfârşitul, înapoindu-se în Macedonia, a suferit un eşec,
neputând supune, ca şi mai înainte regele odris Sitalkes, triburile tracice ale
triballilor, localizate între Balcani şi Dunăre, care s-au opus pe malul drept al
Dunării, probabil în faţa Olteniei.
Alte informaţii deosebit de importante, cu privire la uniunea de triburi geto-
dacice de la nord de Dunăre, ne sunt transmise de către istoricul grec Arrian,
din sec. al II-lea, cu prilejul descrierii atacului fulgerător al lui Alexandru
asupra geţilor din câmpia dunăreană, din anul 335 î.Chr., după însemnările
generalului Ptolemaios, fiul lui Lagos, viitor rege al Egiptului, participant el
însuşi la expediţia tânărului rege al Macedoniei.
Din datele transmise de către Arrian, rezultă că Alexandru, înainte de
campania din Orient, pentru a-şi asigura spatele frontului, a reluat campania
împotriva triballilor, nesupuşi de tatăl său, Filip al II-lea. În acest scop,
Alexandru, după ce s-a luptat cu tracii autohtoni din Munţii Haemus (Balcani)
s-a îndreptat împotriva triballilor, dintre care unii s-au retras într-o insulă a
Dunării cu maluri abrupte, unde regele macedonean, cu corăbiile de care
dispunea, nu a reuşit să pătrundă şi unde triballi erau ajutaţi de geţii de pe malul
202
stâng al fluviului. Din acest motiv el s-a hotărât să treacă Dunărea, pentru a
intimida pe geţii de pe malul stâng al fluviului, care se adunaseră ameninţător
pe acest mal, cu intenţia de a-l opri pe Alexandru să tracă fluviul.
Din informaţiile lui Arrian, ar fi fost pe malul stâng al Dunării 4.000 de
călăreţi şi 10.000 pedestraşi geţi, gata să-i ajute pe triballi, ceea ce l-a
determinat pe Alexandru să pornească împotriva geţilor. Alexandru s-a
îmbarcat pe o corabie şi a adunat cât mai multe luntrii de lemn, care, după
Arrian, se găseau acolo din belşug, transportând cu ele, ca şi cu ajutorul
burdufurilor umplute cu paie, 1.500 de călăreţi şi 4.000 de pedeştri.
În legătură cu locul unde a trecut Alexandru Dunărea sunt încă discuţii,
pornindu-se de la localizarea triballilor şi de la drumul parcurs de regele
macedonean prin Thracia. În această privinţă, faţă de opinia mai veche, potrivit
căreia trecerea fluviului ar fi avut loc undeva la vest de Zimnicea, s-a exprimat
recent o alta, după care locul respectiv ar fi fost mult mai la vest, în dreptul
Banatului, ceea ce ar corespunde, parţial, cu itinerariul tatălui său, Filip al II-
lea, la întoarcerea în Macedonia, precum şi, în general, cu caracteristicile
Dunării din această zonă.
În acest caz, Alexandru, pornind din Macedonia, a trecut Munţii Haemus,
continuându-şi înaintarea mai departe, până la localitatea Rama, în dreptul
Insulei Ostrov şi a vărsării Caraşului, triballii fiind obligaţi să se retragă cu
multe pierderi. Dincolo de Dunăre, armatele macedonene, înaintând printre
lanurile înalte de grâu au fugărit pe geţi, îndreptându-se, după Arrian, spre un
oraş „slab întărit”, în apropiere de Dunăre, pe care l-au ocupat, prădat şi distrus.
Şi localizarea acestui oraş a provocat discuţii, nu toţi autorii fiind de acord cu
Zimnicea, datorită condiţiilor nefavorabile de trecere a fluviului din dreptul
acestei localităţi de pe malul Dunării şi nu la distanţă de o parasangă (5,5 km),
cum rezultă din informaţiile lui Arrian. În această privinţă, încercările de
identificare a oraşului respectiv, mai de mult, în estul Olteniei sau, mai recent,
în zona bănăţeană a Dunării nu depăşesc stadiul ipotezelor de lucru.
Alexandru, în aceeaşi zi, după Arrian, ceea ce pare surprinzător, a trecut
Dunărea înapoi, revenind în lagăr cu întreaga sa oaste, fără nici o pierdere. Este
posibil ca tânărul rege macedonean să nu fi avut timp şi poate nici interes să
stăruie mai mult la Dunărea de Jos, fiind preocupat de probleme politice mult
mai ample, care-i puteau da mai mari satisfacţii. Semnificativ este însă faptul
că, la întoarcerea peste fluviu, după informaţiile lui Arrian, a încheiat pace cu
triballii, şi a primit solii ale triburilor libere de pe malul Dunării, precum şi din
partea celţilor scordisci din nordul Serbiei, care, după susţinătorii tezei trecerii
Dunării prin zona bănăţeană a fluviului, s-ar fi deplasat mai uşor în această
zonă decât până în dreptul Zimnicei sau chiar estul Olteniei.
În orice caz, Arrian descriind împrejurările în care a avut loc expediţia lui
Alexandru la nord de Dunăre, a transmis o serie de amănunte deosebit de
importante cu privire la economia, demografia şi organizarea social-politică şi
203
militară a geto-dacilor din zona dunăreană. Astfel, din descrierea expediţiei
rezultă că pe la 335 î.Chr. malurile Dunării erau foarte populate, de vreme ce
Alexandru a putut trece peste fluviu într-o singură noapte, folosindu-se şi de
luntrile localnicilor, iar numărul mare al luptătorilor geto-daci confirmă acest
lucru. De asemenea, amănuntul în legătură cu lanurile înalte de grâu, de pe
malul stâng al Dunării, prin care pedestrimea macedoneană a trebuit să
înainteze cu suliţele culcate pentru a face loc cavaleriei, constituie o dovadă
concludentă despre marea importantă a agriculturii la geto-daci. La rândul lor,
informaţiile relativ la oastea getică, oraşul slab întărit şi prada bogată sunt
semnificative pentru organizarea social-politică, respectiv unional tribală mai
închegată din Câmpia Munteniei, precum şi pentru cultura materială a geto-
dacilor din zona respectivă.
Cu prilejul unei noi campanii a macedonenilor, în nordul Mării Negre, de sub
conducerea generalului Zopyrion, guvernatorul Traciei, geto-dacii, în 326 î.Chr.
(după alte păreri în 334 sau 331 î.Chr.) sunt puşi din nou în situaţia de a se
apăra: Zopyrion , trecând Dunărea prin Dobrogea, a pierit la întoarcere, în
Bugeac, împreună cu ostaşii săi, în lupta cu geţii; după alţii însă, cu sciţii,
neputând reveni pe celălalt mal din cauza unei furtunii dezlănţuite pe
neaşteptate, după cum informează scriitorul roman Q. Curtius Rufus, din sec. I,
care a scris o istoria a faptelor lui Alexandru cel Mare, punând accentul mai
mult pe partea anecdotică şi legendară decât pe exactitatea faptelor.
Înfrângerea lui Zopyrion şi planul de viitor al lui Alexandru, ca după
terminarea campaniei din Asia să revină la Dunăre pentru a-i distruge pe geţi,
constituie dovezi cu privire la forţa militară şi politică a geto-dacilor în luptele
de apărare împotriva macedonenilor.
Îndeosebi, uniunea de triburi geto-dacică din zona dunăreană s-a dovedit
puternică şi mai închegată sub conducerea lui Dromichaites, în timpul luptelor,
dintre anii 300 şi 292 î.Chr., cu Lysimachos, unul dintre generalii lui
Alexandru, ajuns regele Traciei.
Asupra acestor lupte au transmis informaţii scriitorii greci, în primul rând
geograful Strabon, contemporan cu Augustus, şi istoricul Diodor din Sicilia, din
sec. I, şi apoi geograful şi istoricul Pausanias, din sec. al II-lea. Din ştirile
transmise se cunoaşte bine atât politica susţinută de Lysimachos, de a-şi
impune autoritatea în regiunea oraşelor pontice din Dobrogea, cât şi rezistenta
acestor oraşe, în frunte cu Callatis, aliate cu şefii triburilor locale. În cele din
urmă, rezistenta acestor oraşe fiind înfrântă, se pare că a încetat şi dreptul local
de a bate monede, emisiunea monetară autohtonă a oraşelor greceşti de la
Pontul Stâng fiind înlocuită cu aceea a monedelor macedonene.
Cu tot succesul repurtat de Lysimachos în campania din Dobrogea, în urma
căreia a cucerit populaţia getică de pe malul dobrogean al Dunării, el a fost
înfrânt în luptele cu Dromichaites. Evenimentele care au urmat, în primul

204
deceniu al sec. al III-lea î.Chr., sunt cunoscute fragmentar şi mai mult sub
formă anecdotică.
Astfel, cu prilejul primei lupte, din 300 î.Chr., ar fi căzut prizonier
Agathocles, fiul lui Lysimachos, care şi-a făcut atunci debutul pe câmpul de
luptă sub conducerea tatălui său, sau, după alţii, chiar Lysimachos. De
asemenea, după ce Lysimachos l-a eliberat pe Agathocles, şi în a doua luptă,
din 229 î.Chr., Lysimachos, înfrânt, a fost dus, împreună cu familia sa, la
Cetatea de scaun a lui Dromichaites, de la Hellis (localitate, după unii, în
Câmpia Dunării, iar după alţii pe cursul superior al Argeşului), iar oastea
macedoneană distrusă.
Din informaţiile lui Diodor din Sicilia, rezultă că Dromichaites l-a întâmpinat
bine pe Lysimachos, manifestând faţă de el o atitudine protectoare. În schimb,
poporul getic, este vorba de adunarea poporului sub arme, masa războinicilor, a
avut o altă atitudine faţă de Lysimachos, cerând ca acesta să fie adus în faţa sa
şi pedepsit cu moartea, întrucât este normal, după cum ne informează Diodor
din Sicilia, ca poporul care a împărtăşit toate primejdiile războiului să aibă
dreptul de a hotărî asupra sorţii captivilor. În cele din urmă, poporul s-a lăsat
înduplecat de pledoariile lui Dromichaites, care, după aceea, a oferit un ospăţ
lui Lysimachos. În descrierea acestui ospăţ, de către Diodor din Sicilia, sunt
exagerări, căutându-se să se scoată în evidenţă, şi oarecum să se idealizeze, prin
contrast cu lumea greacă, frământată de contradicţii, puritatea moravurilor şi
felul de viaţă sobru al geto-dacilor. În fine, conflictul dintre Dromichaites şi
Lysimachos s-a terminat cu încheierea păcii, restituirea teritoriilor cucerite şi
primirea de ostatici, precum şi, după informaţiile lui Pausanias, la înrudirea
dintre Lysimachos şi Dromichaites prin căsătoria, probabil cu scop politic, a
acestuia din urmă cu fiica lui Lysimachos.
În concluzie, după aproximativ jumătate de secol, luptele de apărare ale
geţilor de la Dunărea de Jos faţă de atacurile macedonenilor s-au încheiat prin
victoria politică a geţilor. Prin înfrângerea lui Lysimachos, uniunea de triburi
getice de la Dunărea de Jos s-a întărit şi mai mult, prin pacea încheiată cu
Lysimachos.
Uniunile de triburi geto-dacice, cu „regi” în fruntea lor, au continuat să se
dezvolte şi în sec. III-II î.Chr., în condiţiile istorice mai grele, corespunzătoare
atacurilor celţilor şi bastarnilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic, datorită
cărora s-a întârziat unificarea lor politică. Semnificativ este faptul, deja
menţionat, că ariile de răspândire ale unora dintre aceste uniuni tribale, din
vremea respectivă, corespund cu acelea ale diferitelor tipuri de monede daco-
getice.
Astfel, pornind de la constatarea că fiecărui tip monetar important aparţine
unei uniuni de triburi, s-a ajuns la localizarea şi delimitarea principalelor
formaţiuni politice geto-dace din sec. al II-lea şi de la începutul sec. I î.Chr. şi,

205
prin aceasta, la cunoaşterea organizării social-politice a societăţii geto-dacice
dinainte de Burebista.
Din cercetările de până acum rezultă, după C. Preda, că o primă formaţiune
politică mare, de caracter prestatal, se afla, după datele oferite de descoperirile
monetare de tip Vârteju-Bucureşti, în părţile centrale ale Munteniei,
cuprinzând, cu precădere, bazinul Argeşului. Este vorba, probabil, de acei
piephigi menţionaţi de geograful Ptolemaios. Descoperirile monetare de tip
Inoteşti-Răcoasa şi Dumbrăveni (Vrancea) atestă prezenta, la Curbura
Carpaţilor, a unei alte formaţiuni politice geto-dacice, o uniune de triburi,
probabil acei siensi de la Ptolemaios. În Oltenia, pe baza monedelor de tip
Aninoasa-Dobreşti, s-a identificat o a treia formaţiune politică unional-tribală,
din care făceau parte, probabil, neamul geto-dac al burida(vensilor). În
Transilvania, în aceeaşi vreme, în special pe cursul mijlociu al Mureşului şi pe
Târnave, s-au emis monede cu modul mare şi foarte mult scyphate, cunoscute
sub numele de emisiuni monetare de tip Răduleşti-Hunedoara, Aiud-Cugir şi
Petelea. Toate aceste tipuri, care au unele trăsături comune, ar documenta în
zona respectivă, o a patra mare formaţiune politică, ce ar fi de identificat cu
neamul dacic al ratacensilor. Tot în această parte a Daciei, în zona Crişurilor şi
la vărsarea Mureşului, unde se întâlnesc monedele de tip Toc-Chereluş (jud.
Argeş), ar fi locuit neamul dac al predavensilor.
Cele patru mari formaţiuni politice geto-dacice, constatate pe cale
numismatică, trebuie să fi stat la baza făuririi statului lui Burebista, cel puţin ca
prim nucleu al acestuia. După felul în care se repartizează şi se înfrăţesc stilistic
şi regional monedele de tip Vârteju-Bucureşti cu cele de tip Inoteşti-Răcoasa,
rezultă că, deja la începutul sec. I î.Chr., cele două mari uniuni de triburi din
Muntenia şi sudul Moldovei fuzionează într-o formaţiune politică unică, de care
se va folosi din plin Burebista.
Pe baza datelor epigrafice şi numismatice se cunosc numele basileilor
Zalmodegikos şi Moskon, care, în sec. III î.Chr. au condus uniuni de triburi
getice, primul, din nord-vestul Dobrogei şi eventual, după unii, şi de pe celălalt
mal al Dunării, probabil între Buzău şi Şiret, şi al doilea, din nordul Dobrogei,
întreţinând relaţii strânse, economice şi politice, cu Histria, ca de altfel şi
Rhemaxos din jur de 200 î.Chr. Pe acesta din urmă, cei mai mulţi îl consideră
get, conducând probabil o mare uniune de triburi din Câmpia Munteniei, spre
deosebire de alţii, după care ar fi fost scit sau chiar celt din Basarabia sau
Ucraina.
Conducători de uniuni tribale dacice sunt cunoscuţi în prima jumătate a sec.
al II-lea î.Chr. şi în Transilvania, cum este cazul lui Rubobostes, în timpul
căruia, după Trogus Pompeius-Iustinus a crescut puterea dacilor (incrementa
Dacorum per Rubobostem regem), în urma desfiinţării dominaţiei celtice din
spaţiul intra-carpatic, şi Oroles, care, pe baza informaţiilor lui Pompeius
Trogus, s-a luptat cu bastarnii, luând măsuri severe, de pedepsire a ostaşilor săi,
206
înfrânţi iniţial de către această populaţie de neam germanic. În ceea cel priveşte
pe acesta din urmă, care a condus o uniune tribală dacică din estul Transilvaniei
şi, eventual şi sudul Moldovei, opunându-se pătrunderii bastarnilor în
Transilvania, unii consideră, pe baza analizei comparative a textelor lui
Pompeius Trogus, că stăpânirea lui s-ar data mai târziu, ceea ce ar corespunde,
în parte, şi cu datarea complexului Poieneşti-Lukasevka (după localităţile
Poieneşti (jud. Vaslui) şi Lukasevka din Republica Moldova), respectiv
mijlocul sec. al II-lea î.Chr. şi începutul sec. I î.Chr., prin care se atestă
prezenta acestei populaţii germanice în teritoriul geto-dacic de la est de Carpaţi.
Prin toate aceste uniuni tribale, geto-dacice, din sec. IV-II î.Chr., menţionate
mai sus şi cunoscute pe baza textelor literare, inscripţiilor şi monedelor, la care
se pot adăuga, eventual, şi altele, mai vechi sau neidentificate, din această
vreme, din Transilvania, Banat şi Moldova, se atestă stadiul de organizare
social-politică a geto-dacilor, care precede apariţia statului dac din vremea lui
Burebista.

207
 CAPITOLUL IX
Procesul de organizare a statului geto-dac

Premisele interne şi externe ale constituirii statului geto-dac. În cursul

primei jumătăţi a sec. I î.Chr., dezvoltarea internă a lumii geto-dace
(generalizarea proprietăţii private, întărirea aristocraţiei gentilico-tribale şi
transformarea ei într-o clasă conducătoare sau politică) a făcut ca ei să treacă
pragul dintre societatea preistorică şi cea caracteristică societăţii antice. Pe plan
politic, aceasta s-a tradus prin trecerea la o organizare politică de caracter statal.
Întemeietorul statului dac a fost regele Burebista, care a izbutit să supună,
treptat, autorităţii sale toate triburile şi uniunile de triburi daco-getice.
Judecând după un pasaj din scriitorul got Iordanes, Burebista şi-a început
domnia In jurul anului 82 î.Chr., coincizând cu momentul în care Sylla a
devenit dictator la Roma. Acestei datări părea să i se opună textul unui decret
votat de cetăţenii oraşului grecesc Dionysopolis (Balcic, Bulgaria) în cinstea
unui fruntaş al lor, Acornion, despre care se spune, printre altele, că a fost în
misiune la Argedava, la tatăl unui personaj al cărui nume nu se mai păstrează în
primele rânduri, mutilate, ale inscripţiei. Întrucât Argedava este un nume tipic
pentru o aşezare dacică şi, deoarece, pe la mijlocul aceleiaşi epigrafe, era
menţionat numele lui Burebista, s-a crezut, o vreme, că stăpânul Argedavei era
tatăl acestui rege; în acest caz, cronologia activităţii lui Acornion n-ar fi permis
ca domnia lui Burebista să fi început înainte de anul 70 sau chiar 65 î.Chr.
Structura internă a decretului în cinstea lui Acornion, împrejurările de la
Dunărea de Jos în prima jumătate a sec. I î.Chr. şi faptul că Argedava a fost
localizată undeva în nordul Dobrogei (aşezarea este menţionată ca un sat –
vicus – în vremea împăratului Marcus Aurelius, de către o inscripţie utilizată ca
material de construcţie în zidul incintei târzii a Histriei) pledează însă, hotărât,
împotriva ideii că Burebista ar fi fost fiul căpeteniei de la Argedava; în
consecinţă, nimic nu se mai poate opune datei furnizate de Iordanes.
Dacă ar fi să o localizăm în Banat, unde se află atestată localitatea Arcidava,
atunci teoria originii intracarpatice a tatălui lui Burebista ar sta în picioare.
Începutul domniei lui Burebista n-a coincis însă cu închegarea statului dac.
Nimic nu îndreptăţeşte afirmaţia că Burebista ar fi moştenit un stat de la
predecesorul său şi este greu de presupus că regele ar fi putut imprima, de la
început, un caracter statal formaţiunii politice în fruntea căreia ajunsese prin
anul 82 î.Chr. Aceasta trebuie să fi fost o uniune de triburi, care s-a transformat
în stat odată cu extinderea autorităţii căpeteniei sale asupra unui teritoriu tot
mai vast şi a unor triburi tot mai numeroase; această extindere impunea crearea
208
unor organe de guvernare, măcar în parte altele decât cele moştenite din
societatea preistorică. Cu alte cuvinte, există o strânsă legătură Între unificarea
politică treptată a neamului daco-get, realizată de Burebista, şi procesul de
formare a statului dac. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că apariţia
acestei forme de organizare social-politică, în perioada respectivă, este
rezultatul unui proces de mai lungă durată, început cu mult înainte. Acesta s-a
datorat dezvoltării producţiei, consecinţa folosirii pe scară largă a fierului, în
agricultură şi meşteşuguri, ceea ce a dus la separarea meşteşugurilor de
agricultură, care a avut ca efect adâncirea contradicţiilor şi, drept consecinţă,
apariţia unei noi forme social-politice, aceea a statului.
Trecerea la forma de stat trebuie considerată ca un proces complex, rezultat
al interacţiunii a trei factori politice principali: aristocraţia tribală, masa
războinicilor şi puterea regală. Nenumărate exemple dovedesc că, în antichitate,
această aristocraţie prefera, adeseori, să ia puterea nemijlocit în propriile mâini,
exercitând-o prin magistraţi aleşi pe termen limitat. Deşi monarhul era un
exponent al aristocraţiei, tendinţa de a concentra o cât mai mare putere în
mâinile sale îl putea determina uneori să se sprijine pe masa războinicilor
împotriva nobililor. În sfârşit, războinicii se puteau alia cu monarhia, care le
apărea ca singura forţă capabilă să limiteze abuzurile aristocraţiei. Burebista
pare a fi ştiut să utilizeze aceste contradicţii pentru a-şi impune, în cele din
urmă, autoritatea.
Procesul de închegare a statului a putut fi grăbit de existenţa, în apropierea
hotarelor etnice ale Daciei, a două pericole externe: celtic şi roman. În nord-
vest, seminţiile boiilor şi tauriscilor, stabilite în Slovacia de astăzi, puteau
repeta oricând invazia celtică din a doua jumătate a sec. al IV-lea î.Chr. În sud,
Republica romană se înstăpânise, treptat, într-o mare parte a Peninsulei
Balcanice, ea cucerise parţial Illiria, transformase Macedonia în provincie
romană, lichidase independenta Greciei. Deşi mai îndepărtată din punct de
vedere geografic, primejdia romană era mai gravă, în perspectivă, şi numai o
vastă formaţiune politică dacică, unitară, avea şanse să ţină piept expansiunii
Romei spre Dunăre şi la nord de ea. În măsura în care unele triburi daco-getice
înţelegeau imperativul unităţii politice şi au recunoscut, de bunăvoie,
autoritatea lui Burebista, se poate spune că pericolele externe au contribuit la
naşterea statului dac.
Izvoarele antice ne spun lămurit unde se afla uniunea de triburi a lui
Burebista, în jurul căreia regele a înfăptuit unitatea politică a neamului daco-
get. În această problemă, au fost exprimate două puncte de vedere, în principal:
unul, care susţine originea „dacică”, intra-carpatică, a puterii lui Burebista,
celălalt, care pledează pentru originea ei „getică”, extra-carpatică.
În sprijinul primei teze se invocă următoarele argumente:
1. Faptul că, în politica externă, Burebista a acordat prioritate campaniei
împotriva celţilor din Slovacia şi de la Dunărea mijlocie, întreprinzând abia mai
209
târziu o expediţie istro-pontică, este normal pentru un monarh din interiorul
arcului carpatic, dar mai greu de înţeles în cazul unui rege din Câmpia Română.
2. După moartea lui Burebista, în condiţiile unui proces de fărâmiţare a vastei
sale stăpâniri, statul dac s-a menţinut în regiunile intra-carpatice (Iordanes
furnizează şi o listă a principalilor urmaşi ai regelui), în timp ce în zonele extra-
carpatice se cunosc mai multe căpetenii contemporane, care şi-au împărţit Între
ele moştenirea lui Burebista. Ar fi nefiresc ca statul să se menţină unitar, pe o
arie geografică destul de largă, într-o regiune alipită cândva la nucleul
unificator, în timp ce acest nucleu s-a fărâmiţat.
3. În sud-vestul Transilvaniei, şi anume, în Munţii Orăştiei (jud. Hunedoara),
se cunoaşte un complex de cetăţi şi de aşezări dacice din sec. I î.Chr.-I d.Chr.
d.Chr., vădit superior tuturor celorlalte aşezări din Dacia. Numai în această
zonă cetăţile cu ziduri din blocuri de calcar, fasonate, formează un veritabil
sistem defensiv, numai aici piatra de talie s-a folosit şi în arhitectura religioasă
şi chiar civilă; în cetăţile şi aşezările de aici nu se cunosc bordeie, ci, exclusiv,
locuinţe de suprafaţă; uneltele din fier descoperite aici sunt mai numeroase şi
mai variate, iar materialul feros de construcţie este mult mai bogat. În mai mare
măsură decât în alte părţi, s-au descoperit în această regiune dovezi ale utilizării
scrisului de către daci şi ale existentei unor cunoştinţe ştiinţifice, empirice.
Tocmai descoperirile din Munţii Orăştiei au permis caracterizarea civilizaţiei
dacice, din epoca Burebista – Decebal, drept o civilizaţie care depăşeşte stadiul
primitiv-rural al triburilor patriarhale.
Faptul că acest complex din Munţii Orăştiei reprezintă expresia superioară a
civilizaţiei daco-getice este atât de vădit, încât se consideră că în această zonă
s-a aflat centrul statului dac; adepţii tezei originii extra-carpatice a puterii lui
Burebista socotesc însă că regele şi-a transferat, la un moment dat, reşedinţa,
din Câmpia Română în sud-estul Transilvaniei. Descoperirile arheologice
pledează însă, după susţinătorii originii intra-carpatice a puterii lui Burebista,
împotriva unui asemenea transfer: anumite elemente ale complexului din
Munţii Orăştiei (Costeşti) sunt mai vechi decât Burebista; elemente specifice
ale cetăţilor din Munţii Orăştiei (zidurile din blocuri fasonate, sanctuarele
patrulatere cu baze de coloană, sanctuarele circulare cu stâlpi de piatră) nu se
găsesc în Câmpia Română, în care aşezările dacice (Popeşti, Piscu Crăsani)
apar, mai curând, ca foste centre tribale, iar descoperirile specifice acestor din
urmă zone – imitaţiile de cupe deliene, capacele cu mânerul în formă de cap de
vultur – nu se găsesc în Munţii Orăştiei.
În sprijinul originii dacice a puterii lui Burebista se mai invocă faptul că zona
respectivă dispunea de bogate resurse de minereu de fier, piatră de construcţie,
păduri, păşuni, iar agricultura avea condiţiile cele mai favorabile în roditoarea
vale a Mureşului Mijlociu şi pe cursul Inferior a apei Grădiştii (Sargetia). Se
mai adaugă la acestea imediata proximitate a zăcămintelor aurifere din Munţii
Apuseni.
210
 Pentru teza extra-carpatică a originii statului condus de Burebista, pare a
pleda faptul că geograful Strabon îl numeşte pe rege „bărbat get”, afirmând în
altă parte că, potrivit unei împărţiri mai vechi a ţării, geţi se numesc locuitorii
dinspre Pont şi dinspre răsărit, iar daci cei din partea apuseană. Strabon însă nu
respectă câtuşi de puţin această împărţire: ca şi mulţi alţi autori greci, el îi
numeşte „geţi” şi pe locuitorii din vestul Daciei, ba chiar şi pe cei din Slovacia
actuală.
Într-un cuvânt, după susţinătorii tezei originii dacice a puterii lui Burebista,
datele documentare, disponibile în prezent, îl înfăţişează, iniţial, pe Burebista
ca un sef de uniune tribală din sud-vestul Transilvaniei, avându-şi, poate,
reşedinţa la cetatea Costeşti sau, după adepţii celeilalte teze, la Popeşti. În
această calitate, el dispunea, pe lângă condiţiile economice favorabile
menţionate, de un important avantaj politic.
În această privinţă, nici un autor antic nu pune însă în legătură numele lui
Burebista cu numele Sarmizegetusei regale, care va fi, peste un secol şi
jumătate, cetatea de scaun a lui Decebal; de altminteri, cetatea de pe Dealul
Grădiştii, identificată unanim cu Sarmizegetusa, este ulterioară domniei lui
Burebista. În schimb, Strabon vorbeşte despre un munte sacru la dacilor,
Kogaionon, care nu poate fi identificat decât tot cu Dealul Grădiştii, pe două
din terasele căruia se află mai multe sanctuare şi care, pe vremea lui Burebista,
trebuie să fi fost reşedinţa marelui preot Deceneu. Muntele Kogaionon era,
deci, situat pe teritoriul uniunii de triburi cu centru în cetatea de la Costeşti şi
această împrejurare îi înlesnea lui Burebista dobândirea sprijinului lui Deceneu,
despre care vorbesc izvoarele antice. Strabon afirmă că regele „spre a ţine în
ascultare poporul, şi-a luat ajutor pe Deceneu, un vrăjitor care umblase multă
vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora
susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor”; la rândul său Iordanes spune că Deceneu
a venit la Burebista şi că acesta i-a acordat o putere aproape regală.
Statul geto-dac de sub conducerea lui Burebista. Întrucât o serie de
istorici, români şi străini, au afirmat, cu diferite prilejuri, că Burebista s-a aflat
nu în fruntea unui stat, ci a unei confederaţii tribale, nu este de prisos să fie
amintite aici argumentele care pledează pentru caracterul statal al formaţiunii
politice conduse de Burebista:
1. Termenul arché utilizat de Strabon pentru a desemna această formaţiune
politică.
2. Existenţa în Munţii Orăştiei, a unui complex de fortificaţii, care nu
reprezintă pur şi simplu un număr oarecare de cetăţi, ci un sistem defensiv
conceput şi realizat în mod unitar. Dacă diferitele cetăţi şi aşezări întărite,
răspândite pe tot cuprinsul Daciei, sunt privite drept centre tribale sau unional-
tribale, atunci sistemul fortificat din Munţii Orăştiei trebuie să reprezinte o
etapă superioară de organizare politică: etapa statală.

211
 3. Caracterul oppidan, cvasi-orăşenesc, al civilizaţiei dacice aşa cum se
prezintă ea mai ales, în complexul de cetăţi şi aşezări din Munţii Orăştiei,
caracter greu de pus pe seama unei organizări tribale de tipul democraţiei
militare.
4. Anumite elemente de organizare a formaţiunii politice conduse de
Burebista (titluri aulice, cancelarie), despre care va fi vorba mai jos şi care se
dovedesc inspirate din organizarea regatelor elenistice.
5. Politica externă a lui Burebista. Campaniile militare ale regelui n-au fost
simple raiduri de pradă, caracteristice perioadei democraţiei militare, ci
adevărate expediţii pentru lărgirea hotarelor ţării, ceea ce constituie o funcţie
specifică statelor antice.
Ca orice stat din antichitate, s-a considerat, de către unii, că statul dac ar fi
avut un caracter de clasă. S-a afirmat, în trecut, că statul lui Burebista a fost un
stat sclavagist începător; această afirmaţie pornea de la teza, curentă şi
dominantă pe atunci, că noţiunea de „stat antic” şi de „stat sclavagist” sunt
echivalente. Întrucât era limpede, că în societatea daco-getică din sec. I î.Chr.-I
d.Chr. d.Chr. sclavii nu constituiau forţa principală de producţie şi nici măcar o
categorie productivă de oarecare importantă, s-a recurs la formula
sclavagismului începător, care trebuia să sugereze că relaţiile sclavagiste, încă
prea puţin dezvoltate, urmau să se impună cândva, în viitor. După alţii,
antichitatea n-a cunoscut numai sclavagismul, ci şi o altă instituţie, cunoscută
sub denumirea de „Asiatică”, dar care se considera că este mai potrivit să fie
numită „tributală”, întrucât clasa politică percepe, nemijlocit sau prin
intermediul statului, un tribut de la masele care nu sunt constituite din sclavi, ci
din oameni liberi din punct de vedere juridic.
Daco-geţii nu au cunoscut instituţia sclaviei, structura fundamentală a
societăţii lor nefiind împărţirea în stăpâni de sclavi şi sclavi. Izvoarele antice
(Dio Cassius, Petrus Patricius, Iordanes) vorbesc despre două componente
sociale principale : tarabostes (pileati) şi capillati (kometai, comati). Primii
erau aristocraţia militară şi sacerdotală, iar ceilalţi erau oamenii de rând,
nenobili. Chiar dacă nu se ştie cu exactitate care erau modalităţile concrete de
dependentă a maselor faţă de aristocraţie, s-a presupus că societăţii daco-getice
din sec. I î.Chr.-I d.Chr. d.Chr. d.Chr., îi corespundea, ca suprastructură
politică, statul dac, considerat ca variantă a modului de producţie tributal, ceea
ce rămâne încă de dovedit. Ţărănimea şi meşteşugarii, dependenţi în principiu
de categoria politică conducătoare constituiau principalele pături productive din
acea vreme. Obştea sătească forma, probabil, cadrul obişnuit pentru dependenta
oamenilor de rând faţă de tarabostes.
Cât priveşte organizarea politică a societăţii daco-getice, statul dac era o
monarhie cu un pronunţat caracter militar, după cum sugerează atât episoadele
în legătură cu care este menţionat de izvoarele antice de până la Burebista, cât
şi de campaniile războinice ale acestuia. Un rol important trebuie să-l fi jucat,
212
în conducerea statului, preoţimea: marele preot Deceneu era un fel de vicerege
şi el îi va urma lui Burebista la tron.
Se pare că Burebista a împrumutat de la regatele elenistice ale epocii anumite
elemente de organizare a statului său. Într-adevăr, decretul în cinstea lui
Acornion spune că acesta a ajuns la rege „în cea dintâi şi cea mai mare
prietenie”. Formula sugerează că, la curtea lui Burebista, exista titlul de „cel
dintâi prieten”, frecvent întâlnit la curţile elenistice, amplificat, poate, de grecii
din Dionysopolis în „cel dintâi şi cel mai mare prieten”. Este probabilă şi
existenţa unei cancelarii regale: atunci când vorbeşte despre „ascultarea faţă de
porunci”, pe care o impusese Burebista neamului său, Strabon foloseşte, pentru
cuvântul „poruncă” sau „lege”, termenul grecesc prostagma, echivalent cu
latinescul edictum.
Aflat la începuturile existentei sale, statul lui Burebista nu putea dispune de
un aparat administrativ complex şi bine cristalizat. Nimic nu lasă să se
întrevadă, de exemplu, că magistraţii din oraşele greceşti luate în stăpânire de
Burebista ar fi fost înlocuiţi cu „funcţionari” ai regelui; dimpotrivă, un fruntaş
al cetăţii Dionysopolis poartă un titlu onorific la curtea lui Burebista şi, după
cum se va vedea, duce, în numele acestuia, importante tratative cu Pompeius.
Este de crezut că o situaţie asemănătoare exista şi în cazul triburilor daco-getice
unite sub autoritatea Burebista; ele îşi vor fi păstrat vechile căpetenii, mai ales
dacă acestea se vor fi supus de bunăvoie autorităţii regelui. În cazul triburilor
care fuseseră supuse cu forţa armelor, este posibil ca vechea conducere să fi
fost înlocuită, dar cu partizani ai politicii lui Burebista, din cadrul aceloraşi
comunităţi. Cu alte cuvinte, statul dac, care cuprindea elemente diverse (triburi
daco-getice, celtice, bastarne şi scito-sarmate, precum şi unele oraşe-state
greceşti) şi-a înglobat vechile structuri fără a le lichida, fenomen caracteristic
pentru instituţia tributală.
Dependenţa triburilor periferice şi a coloniilor pontice faţă de statul lui
Burebista se exprima prin plata unui tribut, prin renunţarea la o politică externă
diferită de cea a regelui şi prin furnizarea de oşteni în vreme de război.
Centralizarea statului dac era, aşadar, o centralizare politică nu administrativă.
Fireşte, nu este exclus ca Burebista să fi controlat, prin oameni de încredere,
felul în care aceste obligaţii erau îndeplinite, dar nici un izvor antic nu permite
ca acest lucru să fie afirmat cu certitudine.
Politica internă şi externă. Asigurându-şi sprijinul marelui preot, a cărui
autoritate morală se întinde asupra întregului neam daco-get, şi, prin el,
sprijinul şi influenţa tagmei sacerdotale, Burebista avea posibilităţi mai mari şi
perspective mai bune decât alte căpetenii de a înfăptui unificarea politică a
daco-geţilor sub autoritatea sa.
Cum se va fi petrecut acest proces de unificare nu se ştie exact. Este posibil
ca influenţa lui Deceneu să fi determinat o parte a triburilor daco-getice să
accepte, de bunăvoie, autoritatea lui Burebista; în alte cazuri acelaşi rezultat îl
213
va fi avut înţelegerea clară a imperativului unirii în faţa pericolelor externe,
deşi, probabil, că particularismul tribal şi lipsa de dorinţă a aristocraţiei unor
triburi de a renunţa la vechea ei autonomie, la o parte din privilegiile şi din
veniturile ei, nu trebuie subestimate. Creşterea treptată a puterii militare a
formaţiunii politice conduse de Burebista va fi inspirat şi ea, unor triburi, ideea
că este mai prudent să se supună. Nu poate fi exclusă însă nici presupunerea că,
în anumite cazuri, Burebista a fost nevoit să recurgă la arme pentru a învinge
rezistenţele tribale. Pentru această ipoteză pledează ascunderea, către mijlocul
sec. I î.Chr., a numeroase tezaure monetare în ţinuturile extra-carpatice şi, mai
ales, în Câmpia Română, precum şi distrugerea, cam în aceeaşi vreme, a unor
aşezări, ca aceea de la Cârlomăneşti (jud. Buzău).
Strabon lasă şi el să se înţeleagă că realizarea unităţii a constituit obiectivul
principal al politicii interne a lui Burebista: „Ajungând în fruntea neamului său,
care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atât de mult
prin exerciţii, cumpătare şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit
un stat puternic...”. Din acest pasaj reiese că Burebista a ştiut să impună o
disciplină militară (exerciţii), morală (cumpătare) şi politică (ascultare faţă de
porunci). Geograful mai adaugă, referindu-se la rolul lui Deceneu, că geţii îl
ascultau pe acesta în asemenea măsură, încât, „s-au lăsat înduplecaţi să taie
viţa-de-vie şi să trăiască fără vin”; este greu de spus, totuşi, dacă în această
formă categorică, informaţia corespunde realităţii.
Interesantă este afirmaţia lui Strabon că, în momentul urcării lui Burebista
pe tron, neamul geto-dacic era istovit de războaiele dese, întrucât nu se cunosc,
din această vreme, atacuri dinafară, s-ar putea deduce că izvorul se referă la
conflicte interne, inter-tribale, neatestate însă în izvoarele scrise. Potrivit acestei
teze, făurirea unui stat puternic de către Burebista ar fi fost, aşadar, rezultatul
lichidării fărâmiţării tribale şi al impunerii autorităţii centrale, ceea ce, parţial,
ar putea fi acceptat.
Nu este uşor de stabilit momentul transformării uniunii tribale a lui Burebista
într-un stat. Se poate presupune totuşi, că declanşarea campaniei împotriva
celţilor, prin anul 60 sau 59 î.Chr. n-a avut loc înainte de unificarea tuturor
triburilor din interiorul arcului carpatic şi că această unificare conferise un
caracter statal formaţiunii politice conduse de Burebista.
Paralel cu această acţiune unificatoare, Burebista trebuie să fi trecut la
construirea sistemului fortificat din Munţii Orăştiei, între cetatea de la Costeşti
şi Kogaionon. Faza de piatră a cetăţii de la Costeşti şi a celei de la Băniţa,
prima fază a cetăţii de la Piatra Roşie, poate şi cetatea I de pe dealul Blidaru
datează, toate, din timpul marelui rege. Tot din vremea lui datează construirea
zidului din piatră de talie de la Căpâlna (jud. Alba), a zidurilor de pe înălţimea
Bâtca Doamnei, de lângă Piatra Neamţ şi a cetăţii de pe dealul Titelca, de lângă
Târgul Ocna (jud. Bacău).

214
 Statul dac din vremea lui Burebista, realizat prin unificarea triburilor geto-
dacice, ocupă un loc de prim ordin în istoria antică, atât prin marea sa întindere,
cât şi prin nivelul înalt de dezvoltare economică, socială, politică, militară şi
culturală. Forţa politică şi militară pe care o reprezenta acest stat în frunte cu
Burebista i-a permis nu numai să supună pe toţi vecinii, ci şi să joace, prin
politica sa externă, un rol de primă importanţă în istoria relaţiilor diplomatice
ale Imperiului roman din vremea respectivă.
Pentru aprecierea justă a locului şi rolului statului dac de sub conducerea lui
Burebista în lumea antică, este necesară cunoaşterea politicii externe a marelui
rege dac.
În această privinţă, despre politica externă a lui Burebista ne dă informaţii
mai consistente Strabon. El spune că regele dac a supus geţilor cea mai mare
parte a neamurilor vecine, că i-a nimicit pe boii de sub conducerea lui
Critasiros şi pe taurisci, că era temut şi de romani, întrucât trecea plin de
îndrăzneală Dunărea, jefuind Thracia până în Macedonia şi Illiria, şi că a făcut,
deseori, alianţă cu tracii şi cu illirii, dar că pe scordiscii de neam celtic, care
trăiau amestecaţi cu acestea, i-a nimicit. În mod ciudat Strabon nu menţionează
campania lui Burebista pe litoralul pontic, dar despre aceasta mărturisesc câteva
izvoare epigrafice şi retorul Dio Chrysostomus.
Autorii antici nu dau cronologia acţiunilor pe plan extern ale lui Burebista,
dar aceasta poate fi stabilită, în linii mari, pe baza izvoarelor epigrafice şi a
descoperirilor arheologice şi numismatice.
Pericolul cel mai apropiat de Dacia şi, în special, de ţinuturile ei intra-
carpatice era cel celtic şi împotriva lui s-a îndreptat mai întâi Burebista. Într-o
campanie fulgerătoare, întreprinsă în 60 sau 59 î.Chr., el i-a zdrobit pe boii şi
pe tauriscii din Slovacia; înaintarea oştilor dacice este marcată de îngroparea
unor tezaure monetare la Tótfalu, Stupova, Bratislava, Simmering. Rezultatul
campaniei a fost o masivă dislocare a celţilor, restul boiilor ajungând până în
Gallia, iar ale tauriscilor până în Norricum. Totuşi, dislocarea nu a fost totală şi
spusele lui Strabon, despre transformarea ţinuturilor locuite de celţi într-un
pustiu, constituie o exagerare evidenţă: nu numai că în aceste ţinuturi răsar
aşezări dacice (Nitriansky Hrádok, Nitra Chotin, Malinovec, Budapesta-
Gellérthegy), dar în unele din ele vestigiile dacice şi celtice s-au descoperit în
strânsă asociere, ceea ce denotă convieţuirea învingătorilor cu învinşii.
Este foarte posibil ca, în cadrul aceleiaşi campanii, să fi fost zdrobiţi şi
scordiscii de la gura Tisei.
În urma acestor victorii, Burebista şi-a extins hotarele statului său până în
Moravia şi la Dunărea mijlocie. Stăpânirea lui se învecina acum cu a suebului
Ariovist şi statul dac devenise principala forţă politică şi militară în Europa
Centrală. De pe poziţiile cucerite, Burebista putea declanşa un atac asupra
Illiricumului roman şi chiar asupra nordului Italiei (singur sau în alianţă cu
Ariovist); acesta a fost motivul pentru care C. Iulius Caesar, consul în anul 59
215
î.Chr, a cerut şi a obţinut de la comiţiile tribute, pentru următorii cinci ani, nu
numai guvernarea Galliei Cisalpine (bază de plecare pentru cucerirea Galliei
Comate), ci şi pe aceea a Illiricumului. Apariţia lui Burebista în Europa
Centrală se dovedea, astfel, de natură să influenţeze, într-o anumită măsură,
politica romană.
Burebista n-a atacat Italia şi nici nu s-a aliat cu Ariovist. Prin lichidarea
pericolului celtic, el îşi atinsese scopul în vest. Sosise vremea să-şi concentreze
atenţia asupra zonei istro-pontice, unde se contura, tot mai ameninţătoare,
primejdia romană.
Încă în anul 74 î.Chr. generalul C. Scribonius Curio ajunsese cu armata la
Dunăre, undeva în părţile Banatului, dar se temuse să străbată ţinutul din cauza
codrilor întunecoşi. În următorii doi ani, generalul N. Terentius Varro Lucullus
pătrunsese în Dobrogea pentru a desprinde cetăţile pontice din coaliţia
antiromană organizată de regele Pontului, Mithridates al VI-lea Eupator;
rezultatul acestei campanii a fost instaurarea unui control roman asupra acestor
oraşe, exercitat de guvernatorul provinciei Macedonia.
Abuzurile comise de unul dintre aceşti guvernatori, C. Antonius Hybrida, au
stârnit împotrivirea cetăţilor greceşti. Hybrida a întreprins, în anul 62 î.Chr., o
expediţie în Dobrogea, a iernat undeva lângă Dionysopolis, dar a suferit, în
primăvara următoare, o grea înfrângere lângă Histria, din partea grecilor şi a
bastarnilor, ceea ce i-a atras condamnarea la Roma; la luptă trebuie să fi luat
parte şi geţii, căci stindardele capturate de la romani au fost duse în cetatea
getică Genucla.
Expediţia lui Hybrida era expresia tendinţelor romane de a învălui Dacia,
greu de atacat frontal. Într-adevăr, din punct de vedere strategic, Dobrogea
reprezintă un bastion dominând Câmpia Română şi stăpânirea ei permitea
controlarea regiunilor de şes, din stânga Dunării. E posibil ca Hybrida să fi avut
consimţământul tacit al Senatului roman pentru expediţia sa şi, în cazul acesta,
numai eşecul suferit i-a adus condamnarea.
Oricum, în faţa apropierii armatelor romane de Dacia, pentru Burebista se
contura o singură soluţie: cucerirea litoralului pontic. Pe lângă oportunitatea
militară a acestei campanii, luarea în stăpânire a oraşelor pontice ar fi adus
statului dac şi importante avantaje economice.
Campania pontică a lui Burebista n-a început imediat după victoria asupra
celţilor din apus. Regele trebuie să fi folosit cei câţiva ani care separă cele două
evenimente pentru a face să progreseze construirea sistemului defensiv din
Munţii Orăştiei, pentru unirea cu statul său a triburilor din Câmpia Română. În
sfârşit, prin anul 55 î.Chr. (Dio Chrysostomus) regele construieşte oraşul Olbia,
de la gurile Bugului. La Histria, o inscripţie vorbeşte despre un greu asediu şi
despre faptul că geţii au ocupat, timp de trei ani, teritoriul rural al oraşului.
Tomis a fost asediat şi el, ca şi Mesembria. Numai oraşul Dionysopolos a fost
cruţat în virtutea vechilor sale legături de prietenie cu geţii, dar şi el a trebuit să
216
recunoască autoritatea lui Burebista. După cum spune Dio Chrysostomus,
întregul litoral pontic de la Olbia la Apollonia, ajunsese în mâinile regelui dac,
care îşi conduce armatele victorioase până la poalele Munţilor Haemus. Este
foarte probabil ca tot atunci să fi avut loc expediţiile lui Burebista până în
Macedonia şi Illiria, despre care vorbeşte Strabon.
Prin campania sa istro-ponto-balcanică, Burebista a reuşit să ţină departe de
hotarele Daciei primejdia romană.
În urma tuturor acţiunilor regelui, atât pe plan intern – unificarea daco-geţilor
– cât şi pe plan extern, statul lui Burebista ajunsese să se întindă, spre vest,
până la Dunărea de mijloc, spre nord-vest, până la Morava, spre răsărit, până la
Nistru şi la gurile Bugului, spre sud-est, până la Pontul Euxin, iar spre sud,
până la Haemus. Mai greu de precizat este hotarul spre sud-vest; este sigur însă
că, şi în această direcţie, statul dac se întindea, măcar, până la Dunăre.
În acest fel, graniţele statului lui Burebista marcau arealul de extindere
tradiţional al geto-dacilor, în care, pe parcursul secolelor, se infiltraseră diferite
neamuri străine, profitând tocmai de lipsa de unitate politică a geto-dacilor. În
această privinţă, se poate considera că prin acţiunile lui Burebista, au fost
eliberate teritoriile geto-dacice tradiţionale.
Strabon aprecia la 200.000 de oameni numărul luptătorilor pe care-i putea
strânge Burebista în caz de mobilizare generală. Chiar admiţând că cifra este
exagerată, nu e mai puţin adevărat că statul dac devenise foarte puternic din
punct de vedere militar şi că el reprezenta principala forţă politico-militară din
Europa Centrală şi de Sud-est. Este de înţeles de ce decretul dionysopolitan în
cinstea lui Acornion îl numea pe Burebista „cel dintâi şi cel mai mare dintre
regii Traciei, stăpân peste întreg ţinutul de dincoace şi de dincolo de fluviu”
(Dunăre).
Campania istro-pontică a lui Burebista crease o sursă de conflicte cu Roma,
căci regele ocupase unele oraşe greceşti de pe litoralul pontic, incluse de
Lucullus în sfera intereselor romane, şi făurise un stat puternic în imediata
apropiere a graniţelor balcanice ale Romei. Statul roman nu reacţionase la
acţiunile regelui deoarece principalele sale forţe militare erau reţinute în Gallia
şi respectiv pentru că regimul republican era slăbit de grave disensiuni interne,
culminând cu războiul civil dintre Caesar şi Pompeius, care izbucnise în anul
49 î.Chr. Această situaţie nu putea însă dura, astfel încât pentru Burebista era
importantă încheierea unei înţelegeri cu una dintre cele două tabere aflate în
luptă.
În primăvara anului 48 î.Chr., când trupele lui Caesar şi ale lui Pompeius se
înfruntau pe pământul Peninsulei Balcanice, Burebista l-a trimis la Heracleea
Lyncestis, ca ambasador pe lângă Pompeius, pe doinysopolitul Acornion.
Decretul în cinstea acestuia nu spune lămurit în ce au constat tratativele,
mărginindu-se să arate că Acornion a dobândit pentru rege bunăvoinţa
generalului roman. Cea mai plauzibilă Interpretare a acestei ştiri este că
217
Burebista i-a promis lui Pompeius ajutor militar, obţinând în schimb,
recunoaşterea vastelor hotare pe care le dăduse statului său. Înainte însă ca
ajutorul dacic să-i parvină, Pompeius a fost învins la Pharsalus şi apoi,
refugiindu-se în Egipt, a fost asasinat de sfetnicii regelui Ptolemeu al XIV-lea.
Prin prisma acestor evenimente, alianţa cu Pompeius ar putea părea o
greşeală; în realitate, ea este singura soluţie care i se oferea lui Burebista.
Promotor al unei politici expansioniste, Caesar n-ar fi acceptat niciodată
existenţa unui stat dac puternic în apropierea frontierelor romane şi nici
înglobarea în acesta a cetăţilor greceşti din Pontul Stâng. Dimpotrivă,
Pompeius, care crease în Orient un sistem de regate autonome şi chiar
independente, dar aliate cu Roma, apărea ca singurul aliat posibil al lui
Burebista. Afară de aceasta, în primăvara anului 48 î.Chr. Pompeius părea mai
puternic decât Caesar şi el încarna, în ochii multora, legitimitatea statului
roman. Tratativele purtate cu el de Acornion, în numele lui Burebista,
subliniază, o dată mai mult, rolul important pe care ajunsese să-l joace statul
dac în această parte a Europei.
O serie de izvoare antice (Appian, Plutarch, Suetonius) afirmă că, devenit
stăpân al Romei, Caesar plănuia o campanie împotriva dacilor chiar înainte de
războiul cu parţii. Această intenţie nu poate fi pusă pe seama vreunei dorinţe de
răzbunare pentru alianţa încheiată cu Pompeius, căci Caesar ştiuse întotdeauna
să se arate generos faţă de adversari, atunci când interesele politice ale Romei îl
îndemnau pe dictator să dezlănţuie războiul. El şi-a concentrat o bună parte din
armată la Apollonia, pe ţărmul răsăritean al Adriaticii, la începutul anului 44
î.Chr.
În faţa noii situaţii create prin victoria lui Caesar împotriva lui Pompeius,
Burebista a renunţat la politica externă activă de până atunci, concentrându-se,
probabil, asupra organizării apărării.
Conflictul n-a mai izbucnit în anul 44 î.Chr., căci la idele lui martie Caesar a
fost asasinat de adversarii săi politici. Cam în aceeaşi vreme, şi după unii poate
şi mai târziu, se consideră, în general, că Burebista a fost înlăturat de pe tron în
urma unei răscoale şi, fără îndoială, ucis. Autorii complotului nu se cunosc, dar
este plauzibilă ideea că Burebista a căzut victimă unei părţi a aristocraţiei,
nemulţumite de întărirea puterii centrale în dauna vechii autonomii a triburilor.
Este posibil ca dispariţia lui Caesar, care îndepărta pericolul unei expediţii
romane, să fi constituit un îndemn pentru acei tarabostes geto-daci care doreau
să revină la vechile stări de lucruri.
Locul şi rolul statului condus de Burebista. Statul dac din vremea lui
Burebista, realizat prin unificarea triburilor geto-dacice, ocupă un loc de prim
ordin în istoria antică, atât prin marea sa întindere, cât şi prin nivelul înalt de
dezvoltare economică, socială, politică, militară şi culturală. Forţa politică şi
militară pe care o reprezenta acest stat, în frunte cu Burebista, i-a permis nu
numai să supună pe toţi vecinii, ci să şi joace, prin politica sa externă, un rol de
218
primă importantă în istoria relaţiilor diplomatice ale Romei din vremea
respectivă.
În ceea ce priveşte pe vecini, înfrângerea celţilor (boii, tauriscii) l-a apropiat
pe Burebista de germanii lui Ariovist, ceea ce a provocat la Roma, la unii,
speranţa izbucnirii unui conflict între aceste două căpetenii, iar la alţii, teama
unei coaliţii între ele, ceea ce nu s-a întâmplat, întrucât Ariovist s-a îndreptat
spre Gallia, iar Burebista spre litoralul pontic şi Thracia.
Pe de altă parte, Burebista, devenit, în urma vastei acţiuni de cuceriri
teritoriale, întreprinse cu multă abilitate şi strategie, „cel dintâi şi cel mai mare
dintre regii din Thracia” cum se menţionează în inscripţia lui Acornion, a căutat
să-şi consolideze poziţia politică şi militată la sud de Dunăre, în scopul opririi
înaintării romane la Dunărea de Jos.
Se poate spune că unui rege cu spirit politic, ca Burebista, nu-i erau
necunoscute planurile lui Caesar, îndeosebi după intervenţia regelui dac în
războiul civil dintre Caesar şi Pompeius, cu care prilej l-a sprijinit pe cel din
urmă. Războiul gallic şi tulburările interne din republica romană au amânat
izbucnirea conflictului dintre Caesar şi Burebista, permiţându-i acestuia din
urmă cucerirea ţărmului vestic al Mării Negre şi a regiunii dintre Dunăre şi
Balcani. Burebista era conştient că alianţa cu Pompeius putea să-i fie
defavorabilă, iar Caesar, devenit după bătălia de la Pharsalus (48 î.Chr.)
stăpânul Romei, nu putea să admită cucerirea de către daci a oraşelor vest-
pontice greceşti şi nici un puternic stat geto-dac în preajma statului roman.
Înfruntarea dintre aceste două personalităţi de primă mărime ale antichităţii nu
s-a mai putut însă declanşa, cum s-a arătat mai sus, în urma asasinării lui
Caesar la idele lui martie 44 î.Chr. şi a răsturnării de la putere a regelui dac,
care a avut loc scurt timp după moartea lui Caesar, sau, după unii, chiar mai
înainte.
Importanţa lui Burebista în dezvoltarea societăţii geto-dacice, pe toate
planurile, a fost deosebit de mare, întrucât regele dac, înţelegând, cu
clarviziune, necesităţile social-politice şi economice ale poporului său, a
acţionat cu fermitate pentru asigurarea unui loc de frunte daco-geţilor în istoria
antichităţii.
În acest scop, prin unirea seminţiilor daco-getice din spaţiul locuit de aceştia,
el a creat primul stat geto-dac, cuprinzând tot teritoriul de formare a geto-
dacilor. Elemente sporadice, etnice şi de cultură geto-dacice, se întâlnesc alături
de cele ale altor seminţii, şi dincolo de acest teritoriu, spre vest şi nord-vest,
până în Norricum, Silezia Centrală şi Moravia, spre sud, până în Macedonia şi,
spre est şi nord-est, până la Niprul Inferior, Podolia şi Ucraina Subcarpatică,
după cum rezultă din unele texte literare şi descoperiri arheologice.
Forme de organizare politico-statală în perioada de la Burebista până al
Decebal. Moartea lui Burebista a provocat o adâncă tulburare în ţinuturile peste
care stăpânise. Triburile de alt neam, pe care le supusese în cursul campaniilor
219
sale victorioase, s-au grăbit să-şi redobândească neatârnarea, iar cetăţile
greceşti au încetat să mai recunoască autoritatea statului dac.
Frământările nu au cruţat nici teritoriile Daciei propriu-zise. Nici chiar între
hotarele lui statul lui Burebista nu se putea bizui pe o trainică unitate
economică. În diferite părţi ale Daciei, nivelul de dezvoltare economică şi
socială era deosebit, unele regiuni (Moldova nordică, Maramureşul), fiind
rămase, se pare mai în urmă, în stadiul actual al cercetărilor, faţă de
Transilvania sud-vestică sau de Câmpia Română. Chiar şi între regiunile mai
mult şi mai uniform dezvoltate din punct de vedere social-economic
(Transilvania, partea răsăriteană a Banatului, Oltenia, Muntenia, Dobrogea,
Moldova de miazăzi) nu se formase o piaţă unică, iar legăturile de schimb
dintre diferitele părţi ale ţării nu aveau neapărată nevoie de un stat unic,
puternic centralizat. Nu trebuie uitate, apoi, interesele unei părţi din aristocraţia
tribală geto-dacă, tendinţele ei centrifuge. Separatismul acestor tarabostes
fusese învins, pentru o vreme, de puterea lui Burebista şi de primejdia romană,
care impuneau unirea. Dar acum, Burebista fusese ucis, iar moartea lui Caesar,
stârnind la Roma noi şi grave tulburări lăuntrice, îndepărta, cel puţin pe
moment, pericolul unei expediţii împotriva daco-geţilor.
În aceste condiţii, nu este de mirare că însuşi teritoriul Daciei se împarte în
mai multe formaţiuni politice: numărul lor, ne informează Strabon, era de patru,
îndată după moartea lui Burebista, dar ajunsese în curând la cinci; în realitate,
erau probabil şi mai multe. Unele dintre ele sunt, cunoscute, altele nu. Soarta
uneia singure poate fi consecvent urmărită, deşi numai în linii generale, până la
Decebal; din fericire este vorba de cea mai importantă dintre toate.
Dezmembrarea statului dac n-a însemnat însă pieirea lui, revenirea la
organizarea social-politică anterioară căci, în general, societatea daco-getică
depăşise de mai de mult acest stadiu. Formaţiunile politice, conduse de regii
Coson, Cotyso şi Dicomes, cunoscute după 44 î.Chr. în Câmpia Română,
Oltenia, Banat şi Dobrogea erau capabile să se confrunte cu romanii,
implicându-se în unele evenimente politice majore din vremea respectivă.
Principalul este însă că dăinuirea statului dac intra-carpatic, cu centrul în
Munţii Orăştiei, poate fi afirmată, cu toată certitudinea, şi demonstrată pe
temeiul izvoarelor arheologice şi literare.
Săpăturile efectuate în principalele cetăţi din Munţii Orăştiei n-au cunoscut o
întrerupere a intensei vieţi economice din acest complex. Nu există, după
Burebista, o perioadă de stagnare, nu se constată distrugeri; mai mult, nici
măcar de o slăbire a acestui nucleu nu poate fi vorba. Dimpotrivă, totul arată că
aşezările de aici au continuat să se dezvolte, să înflorească; cetăţile au fost
întreţinute şi chiar mărite, aşezările civile au crescut, inventarul lor a devenit
mai bogat. Continuitatea a fost atât de deplină, încât, în multe cazuri, e greu de
distins ce s-a făcut de către Burebista şi ce s-a construit sub urmaşii săi.
Evident, continuitatea vieţii economice presupune şi continuitatea vieţii statale.
220
 Din păcate, izvoarele literare vorbesc prea puţin despre perioada care a urmat
morţii lui Burebista. Numai Iordanes consemnează, după opera lui Dio
Chrysostomus sau a lui Dio Cassius, lista urmaşilor lui Burebista, sau măcar a
celor mai importanţi dintre ei, la tronul statului dac. După ce lasă să se
înţeleagă că, la moartea regelui, marele preot Deceneu a fost acela care a ocupat
tronul, concentrând astfel, în mâinile sale, puterea laică şi autoritatea religioasă,
autorul got arată că lui Deceneu i-a urmat Comosicus, acestuia Coryllus, iar
apoi, după un lung interval de timp, Dorpaneus. În sfârşit, într-o altă operă a sa,
Iordanes vorbeşte despre Decebal ca despre ultimul rege al dacilor.
Opera târzie a lui Iordanes permite, aşadar, să se reconstituie următoarea
succesiune, incompletă, la tronul de la Sarmizegetusa: Deceneu, Comosicus,
Coryllus, Dorpaneus, Decebal. Multă vreme, informaţia aceasta, atât de
preţioasă, n-a fost luată în seamă, poate tocmai din cauza preciziei sale,
considerată suspectă la un scriitor atât de târziu. În realitate ea este pe deplin
convingătoare, fiind sprijinită de alte mărturii.
Deceneu, primul rege al Daciei intra-carpatice după asasinare lui Burebista,
nu este un personaj necunoscut şi succesiunea lui la tron apare foarte firească
dacă se are în vedere faptul că tocmai el fusese colaboratorul cel mai apropiat al
defunctului rege. Comosicus este menţionat numai de Iordanes ca urmaş
apropiat al lui Deceneu, rege şi mare preot totodată. Coryllus, despre care
Iordanes spune că a domnit 40 de ani peste neamurile sale din Dacia cea veche
încinsă cu cununa munţilor, prin care există doar două intrări, pe la Tapae şi pe
la Boutae – de aici concluzia că este vorba de statul dac intra-carpatic –, ridică
o problemă, deoarece numele său pare a se regăsi, sub o formă puţin schimbată,
Scorilo, la Frontinus. Pe acest Scorilo izvorul îl plasează cronologic într-o
vreme când la Roma se desfăşura un război civil (arma civilia). Întrucât nu
poate fi vorba de războiul civil izbucnit la moartea lui Caesar (în acest caz n-ar
mai rămâne, practic, loc pentru domniile lui Deceneu şi Comosicus) reiese că
Frontinus se referă la războiul civil (68-69), care a însoţit moartea lui Nero.
Este posibil însă, în ciuda duratei sale de 40 de ani, ca domnia lui Coryllus, care
venea după domniile, sigur, nu prea lungi ale lui Deceneu şi Comosicus, să fi
ajuns până în epoca lui Nero. Rezultă, prin urmare, că Scorilo, de la Frontinus,
şi Coryllus, de la Iordanes, au fost două persoane diferite.
Mai departe, este evident că acel Dorpaneus, pomenit de scriitorul got, este
una şi aceeaşi persoană cu Diurpaneus, de la Orosius, un scriitor latin târziu. E
drept că la Dio Cassius, ca predecesor imediat al lui Decebal este amintit regele
Duras, dar este posibil şi chiar foarte probabil că avem de a face cu un monarh
cunoscut sub două nume: împrejurările în care Dio Cassius îl menţionează pe
Duras sunt identice cu cele amintite de Iordanes în legătură cu Dorpaneus.
În orice caz, după Iordanes, un lung interval de timp îl separă pe Coryllus, cel
de-al treilea urmaş al lui Burebista, de Duras-Diurpaneus, care a domnit pe
vremea lui Domitian (81-96 d.Chr.). În acest interval trebuie plasată domnia lui
221
Scorilo, despre care Frontinus spune că, deşi ştia că Roma era sfârşită de un
război civil, nu voia s-o atace, aşa cum îl îndemnau sfetnicii lui, deoarece îşi
dădea seama că taberele aflate în luptă se vor uni împotriva unui duşman din
afară. Pentru a-i convinge şi pe ceilalţi de dreptatea părerii sale, Scorilo a pus
doi câini să se bată, dând apoi drumul în arenă unui lup; câinii au uitat îndată de
sfada lor şi s-au repezit asupra duşmanului comun.
Dacă Scorilo nu este identic cu Coryllus, el trebuie să fie unul şi acelaşi cu
personajul cunoscut epigrafic la Sarmizegetusa Regia (Dealul Grădiştii). Într-
una din locuinţele marii aşezări civile de aici a fost descoperit un vas de formă
şi dimensiuni neobişnuite. El este conic, are o înălţime de circa 1 m, diametrul
gurii peste 1 m, iar diametrul fundului de 1-2 cm. Este greu de imaginat o
utilizare practică a lui; se crede, mai degrabă, că a fost un vas de cult. Dar
marele lui interes constă în faptul că olarul a imprimat, de patru sau de cinci ori,
pe pereţii vasului două ştampile, una lângă alta. Prima cuprinde numele
DECEBALVS, iar a doua precizarea PER SCORILO. Aşadar, DECEBALVS
PER SCORILO.
Literele latine cu care sunt redate aceste cuvinte îndeamnă, la prima vedere,
la interpretarea lor ca inscripţie latinească. În acest caz, inscripţia ar trebui
înţeleasă ca „Decebal (a făcut vasul) prin Scorilo”; am avea, deci, de-a face cu
un proprietar de atelier de olărie (poate însuşi regele Decebal) şi cu un meşter
olar (Scorilo), care ar fi executat vasul. La această concluzie se poate obiecta că
ea presupune o greşeală gramaticală (folosirea ablativului Scorilo în locul
acuzativului Scorilum cerut de prepoziţia per), că e greu de admis că şi olarul
purta un nume regal şi că, în sfârşit, dacă ştampilele urmăreau într-adevăr să
indice, în limba latină, provenienţa vasului, atunci ar fi fost firesc să se
folosească o formulă latinească uzuală (Decebal officina, Scorilo fecit, Scorilus
fecit) şi nu una absolut insolită. De aceea, C. Daicoviciu a interpretat, cu
dreptate, inscripţia de pe vasul de la Sarmizegetusa ca o inscripţie în limba
dacilor, traducând-o prin „Decebal, fiul lui Scorilo”; în adevăr, cuvântul per
(înrudit cu latinescul puer) are în limba traco-dacilor înţelesul de „fiu”, ca de
pildă, în numele Ziper sau Auluper.
Decebal apare, deci, ca fiu al lui Scorilo, fapt care sprijină încadrarea
cronologică a celui din urmă în perioada războiului civil din 68-69. În cazul
acesta, Duras-Diurpaneus a putut fi un frate al lui Scorilo – deci, unchiul al lui
Decebal –, care pe acest temei a putut moşteni tronul. Când i-a cedat tronul lui
Decebal, Duras-Diurpaneus era bătrân şi nu se simţea în stare să ţină piept
ameninţării romane, pe când Decebal era în puterea vârstei.
Aşadar, Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo, Duras-Diurpaneus şi
Decebal apar, fără îndoială, ca succesori ai lui Burebista; primii trei şi ultimii
trei formează câte o serie neîntreruptă, cele două serii fiind separate de un
anumit interval cronologic.

222
 Este mai greu de stabilit când a domnit fiecare. Deceneu ocupă scaunul
domniei dacice la 44 î.Chr., data probabilă a morţii lui Burebista; se ştie sigur
că la 87, Duras-Diurpaneus îi cedează puterea lui Decebal. Mai există apoi
indicaţia că Scorilo domnea într-un moment când la Roma izbucnise un război
civil. Pe aceste şubrede temeiuri nu se poate încerca decât o cronologie parţială
şi ipotetică a acestor dinaşti daci.
Este sigur că domnia lui Deceneu, vechi colaborator al lui Burebista încă de
la începutul ascensiunii acestuia, a fost scurtă. N-a putut dura prea mult nici
domnia lui Comosicus, căci dubla sa calitate, de mare preot şi de rege
sugerează o vârstă matură în momentul urcării pe tron. Sub unul din aceşti doi
monarhi, care cumulează şi puterea laică şi autoritatea sacerdotală, trebuie să se
fi petrecut mutarea reşedinţei politice din cetatea de la Costeşti pe muntele
Kogaionon (Dealul Grădiştii), unde se construieşte cetatea Sarmizegetusa.
A urmat domnia de 40 de ani a lui Coryllus, care a putut ajunge până în
perioada când, la Roma, stăpânea Tiberius (14-31 d.Chr.). După câteva decenii,
care separă, cum s-a spus, cele două serii de câte trei regi, domnia lui Scorilo a
fost contemporană cu războiul civil din 68-69 d.Chr. Dacă se ţine seama, pe de
o parte, de atitudinea lui Scorilo, care refuzase să atace posesiunile romane, iar
pe de altă parte, de faptul că dacii pătrund, totuşi, în Moesia, în anul 69, este de
presupus că la această dată domnia lui luase sfârşit şi că tronul fusese ocupat de
un rege căruia expediţiile împotriva posesiunilor romane nu-i displăceau.
Acesta a fost, fără doar şi poate, Duras-Diurpaneus, care va şi declanşa, în iarna
85 / 86, un atac împotriva Moesiei. În sfârşit, în 87 în faţa ameninţării
reprezentate de expediţia lui Cornelius Fuscus, Duras-Diurpaneus a cedat tronul
lui Decebal, care va domni până în 106.
Rezumând aceste consideraţii, s-a propus următorul tabel cronologic,
susceptibil, eventual, de unele rectificări:

Deceneu 44-? î.Chr.

Comosicus ?-? î.Chr.
Coryllus ? î.Chr.-? d.Chr.
Un interval în care se situează 1-3 regi mai puţin însemnaţi,
omişi de Iordanes din lista sa şi nemenţionaţi nici de alte
izvoare
Scorilo ?-68 / 69
Duras-Diurpaneus 68 / 69-87
Decebal 87-106

Informaţii despre celelalte regiuni ale Daciei sunt mult mai puţine. Această
împrejurare nu se datorează lipsei de interes a romanilor pentru daci; dacii

223
rămăseseră un adversar primejdios al Imperiului şi teama de ei răzbate din
multe versuri ale poemului Pharsalia al lui Lucanus, compus pe la mijlocul
secolului I. Horatiu spune că ştirile despre luptele cu dacii erau un subiect
frecvent de conversaţie în Roma lui Augustus, iar Ovidiu pomeneşte de
nenumărate ori în versurile sale ameninţarea getică. Acestor poeţi li se adaugă
mărturia unui istoric de talia lui Tacitus, care îi acuză pe daci că ar fi „un neam
niciodată cu credinţă” (faţă de Roma, fireşte). Rezultă că dacii constituiau o
problemă pentru romani, în a doua jumătate a sec. I î.Chr. şi în tot cursul
veacului următor, şi ei apar adeseori în izvoare.
De cele mai multe ori însă, această apariţie e anonimă. Istoricii antici vorbesc
despre „seminţii” dacice, despre „regi” şi „căpetenii” de-ale lor, dar rar le
pomenesc numele. Pentru primii ani de după moartea lui Burebista există ştiri
ceva mai precise, dar, mai târziu, informaţiile devin extrem de vagi.
Ca duşman al romanilor este menţionat, pe la sfârşitul celui de-al doilea
triumvirat, regele Cotyso, despre care istoricul Florus vorbeşte într-un laconic,
dar sugestiv pasaj: „Dacii stau aninaţi de munţi. De acolo, sub conducerea
regelui Cotyso, de câte ori Dunărea îngheţată lega cele două maluri, obişnuiau
să năvălească şi să devasteze ţinuturile vecine”. După victoria lui Octavianus în
războaiele civile, romanii au luat măsuri energice şi Cotyso a fost înfrânt,
probabil, de către generalul Marcus Licinius Crassus, în anul 29 î.Chr., când
atacase în sudul Dunării împreună cu bastarnii. Indicaţia lui Florus cu privire la
munţii în care locuiau dacii lui Cotyso, a făcut ca „regatul” acestuia să fie
plasat, de istorici, undeva în Banat şi Oltenia, de ambele părţi ale munţilor.
Relaţii cu căpetenia Coson a avut şi Octavian. Pe acesta, Suetonius îl numeşte
rege al „geţilor” singura dată când foloseşte acest etnonim în locul celui de
daci; acesta ar îngădui ca formaţiunea politică a lui Coson să fie plasată undeva
la Dunărea de Jos, poate în Câmpia Română. Suetonius spune că, într-o
scrisoare trimisă la Roma, Antonius, aflat pe atunci în Egipt, ca soţ al reginei
Cleopatra, şi pregătindu-se de ciocnirea decisivă cu Octavianus, îl acuza pe
acesta din urmă că intenţiona să-şi dea fiica, pe Iulia, de soţie lui Coson, luând
el însuşi în căsătorie pe fiica acestuia.
Acest rege trebuie să fie acelaşi Coson, al cărui nume apare pe monedele de
aur bătute din ordinul lui Brutus, unul din asasinii lui Caesar, şi, în cazul acesta,
istoria lui ar fi, în linii mari, următoarea: ajuns stăpân pe o parte a moştenirii
teritoriale a lui Burebista, Coson a intrat în legătură cu M. Brutus, care, în
Macedonia, se pregătea de luptă împotriva triumvirilor Octavianus, Antonius şi
Lepidus. Probabil că regele get îi dăduse lui Brutus ostaşi, primind în schimb
bani de aur cu numele lui, dar cu figuraţia luată de pe monedele generalului
roman. În bătălia de la Philippi, însă (42 î.Chr), Brutus a fost învins şi s-a
sinucis. Dobândind de la Octavianus iertarea pentru neinspirată alianţă cu
duşmanul său, Coson a ajuns în relaţii destul de bune cu dânsul, pentru ca, în

224
anii 32-31 î.Chr., zvonurile despre o proiectată încuscrire a lor să poată circula
prin Roma.
În luptele civile din statul roman s-a amestecat şi un alt şef dac de la Dunăre,
Dicomes. La el se referă Plutarch (M. Antonius), când spune că a trimis o solie
la Octavianus dar că, neobţinând nimic, s-a întors către Antonius. Acestuia i-a
dat ajutor şi un număr de daci au căzut prizonieri după bătălia de la Actium (31
î.Chr.), impuşi apoi de Octavianus să lupte împotriva prizonierilor suebi, în
amfiteatre. Localizarea formaţiunii politice a lui Dicomes este controversată: s-
au propus Moldova Centrală şi Câmpia Română, ultima ipoteză fiind mai
verosimilă.
O inscripţie grecească, de pe un chiup descoperit la Buridava (Ocniţa, jud.
Vâlcea), menţionează numele „regelui” Thiamarkos, care va fi stăpânit In
nordul Olteniei, în prima jumătate a sec. I î.Chr.
Conflictele dintre romani şi geto-daci continuă în toată perioada dintre
Burebista şi Decebal, expansiunea romanilor în Balcani reprezentând un pericol
pentru lumea geto-dacilor.
În legătură cu această problemă se ştie că Octavianus se gândise un moment,
prin 35 î.Chr., să înfăptuiască grandioasa expediţie plănuită de Caesar
împotriva dacilor, dar renunţase din motive ce pot fi doar presupuse – rezistenţa
illirilor, conturarea, în perspectivă, a conflictului cu M. Antonius. În fond, nici
nu mai era nevoie de o astfel de expediţie: divizaţi din punct de vedere politic,
dacii nu mai reprezentau un pericol atât de mare, ca formidabila forţă ridicată
de Burebista, şi Strabon spune că nu mai puteau trimite la luptă mai mult de
40.000 de oameni. Totuşi, neîncetatele lor incursiuni nelinişteau Imperiul; ele
nu meritau, poate, un mare război de cucerire, care i-ar fi unit pe daci,
transformându-i iarăşi într-o putere de temut, dar era clar că anumite măsuri
militare se impun. Posesiunile romane sud-dunărene sufereau mai ales de pe
urma dacilor din Câmpia Română. Cucerirea Dobrogei ar fi permis ca aceştia să
fie mai uşor ţinuţi în frâu. Şi astfel, vechiul plan de a pune stăpânire pe regiunea
dintre Dunăre şi mare reapare în strategia romană.
În anul 29 î.Chr., spune Doi Cassius, bastarnii i-au atacat pe tracii dentheleti,
aliaţi ai romanilor. Mai puţin pentru a-i ajuta pe aceştia şi mai mult pentru că se
temea să nu fie invadată şi Macedonia, generalul roman M. Licinius Crassus a
pornit împotriva lor şi a aliatului acestora, Cotyso, pe care i-a învins cu ajutorul
getului Roles, din sudul Dobrogei, care a fost apoi primit, la Corint, de
Octavianus, dobândind de la acesta titlul de „prieten şi aliat al poporului
roman”. În anul următor, între Roles şi vecinul său din centrul Dobrogei,
Dapyx, a izbucnit un conflict. „Prietenul şi aliatul” romanilor s-a folosit de titlul
său pentru a cere ajutor lui Crassus. Generalul roman n-a şovăit; i se oferea un
excelent prilej de a pătrunde în Dobrogea. Dapyx a fost înfrânt şi s-a refugiat
într-o cetate cu oastea care-i rămăsese, iar generalul roman a început asediul.
Un trădător care se înţelesese cu Crassus, din înaltul zidurilor, în greceşte,
225
limbă pe care geţii lui Dapyx se pare că nu o cunoşteau, a predat cetatea
romanilor şi Dapyx a pierit eroic în fruntea ostaşilor săi sau a pus pe unul dintre
acestea să-l ucidă pentru a nu cădea prizonier. Fratele lui capturat, a dobândit
mila lui Crassus şi, cu ea, libertatea , dar romanii nu s-au arătat la fel de
clemenţi faţă de populaţia paşnică a ţinutului, care se refugiase într-o peşteră cu
turmele şi obiectele de preţ; Crassus a închis toate ieşirile din peşteră,
obligându-i pe asediaţii înfometaţi să se predea.
După această expediţie, Crassus, trădându-şi intenţia de a cuceri întreaga
provincie Dobrogea, l-a atacat fără nici un motiv serios şi real, pe Zyraxes, care
stăpânea în nordul Dobrogei, către gurile Dunării, sub pretextul că acesta
deţinea stindardele capturate de la Hybrida. Armata romană a mărşăluit direct
spre Genucla, cea mai puternică cetate a lui Zyraxes, situată undeva pe Dunăre.
Ştiind că nu va putea rezista singur, regele get a trecut malul stâng al fluviului
pentru a cere ajutor la sciţi. În absenţa lui, romanii au cucerit cetatea după un
scurt dar greu asediu. Dobrogea întreagă se găsea acum în mâinile lor, fiind
primul ţinut daco-getic care a căzut sub stăpânire romană.
Roma n-a transformat, imediat, noile teritorii într-o provincie. Roles a fost,
poate, acela care, în numele romanilor şi spre folosul lor în primul rând, a
cârmuit, la început, Dobrogea. Curând, însă, romanii au organizat, la începutul
erei noastre, pe litoral, o prefectură a ţărmului mării, adică un district militar
dependent de provincia Macedoniei. Restul Dobrogei făcea parte din teritoriul
denumit Ripa Thraciae, înglobat în regatul clientelar al Traciei.
Cucerirea Dobrogei arătase dacilor că primejdia romană era gravă şi
apropiată. sfârşitul sec. I î.Chr şi întreg veacul următor poartă pecetea unei
eroice şi dramatice lupte pentru îndepărtarea acestui pericol. În lupta lor, dacii
au luat adesea ofensiva, organizând incursiuni la sud şi la vest de Dunăre,
mergând, câteodată, în ajutorul popoarelor ce luptau să scuture stăpânirea
romană. Ei au trecut Dunărea îngheţată în anul 10 î.Chr., cu prilejul revoltei
pannonilor, atacând această recentă provincie romană; Tiberius însuşi, viitorul
împărat, a fost trimis de Augustus pentru a respinge atacul. Peste puţină vreme,
dacii au atacat iarăşi Pannonia, împreună cu tauriscii şi anartii din nord-vestul
Daciei, precum şi cu alte seminţii. Generalul Marcus Vinicius i-a învins şi i-a
urmărit, urcând pe valea Mureşului, până în Inima Daciei. Expediţia lui Marcus
Vinicius a inaugurat o nouă etapă în strategia romană faţă de daci: romanii nu
s-au mai limitat la respingerea atacurilor, ci au organizat expediţii de represalii
în stânga Dunării.
Dar, nici această nouă strategie n-a pus capăt atacurilor dacice. Prin anul 6 a
avut loc o incursiune daco-sarmatică în Moesia, respinsă de A. Caecina
Severus.
Reacţiile romane nu s-au lăsat aşteptate. La începutul erei noastre (11-12
d.Chr.), o acţiune militară pe scară vastă a fost organizată de generalii C.
Cornelius Lentulus, guvernatorul Pannoniei, şi Sextus Aelius Catus,
226
comandantul districtului militar din Moesia. Lentulus a operat, se pare, în
Oltenia şi Banat; el a ieşit învingător şi a stabilit garnizoane de-a lungul
Dunării, aserţiune pusă, de unii, la îndoială, pe baza textelor scrise (Florus),
după care Lentulus i-a alungat pe daci dincolo de Dunăre, iar „dincoace au fost
aşezate garnizoane” şi a descoperirilor arheologice din marea cetate dacică de
la Sucidava, de pe malul Dunării, din Oltenia. La rândul său, Sex. Aelius Catus
a inaugurat în Câmpia Română, un nou sistem de asigurare a graniţelor
Imperiului: deportarea în masă a populaţiilor ostile. 50.000 de geţi au fost, după
spusele lui Strabon strămutaţi în sudul Dunării. Raidul pustiitor roman a
depopulat parţial Câmpia Română; aşezările de la Zimnicea, Popeşti şi Piscu
Crăsani îşi încetează, aproape, existenţa. Numai marile aşezări situate mai spre
miazănoapte – Tinosu, Poiana – au scăpat, iar Augustus, în elogiul pe care şi l-a
compus singur, ca un fel de manifest al regimului său şi de testament politic, se
laudă că armata sa „trecând peste Dacia, a silit neamurile dacilor să rabde
stăpânirea poporului roman”.
Cuvintele lui Augustus conţin o anumită doză de exagerare. Măsurile lui
Lentulus şi ale lui Catus s-au dovedit utile, dar nu decisive, pentru apărare a
posesiunilor romane din zona Dunării Mijlocii şi Inferioare. Abia terminase
Catus strămutarea geţilor munteni că cetatea Aegyssus (Tulcea) a şi fost
fulgerător atacată, în anul 12, şi cucerită de daci. Numai intervenţia unei legiuni
romane a izbutit, cu preţul unor mari pierderi, să-i alunge pe atacatori peste
Istru. Peste trei ani însă, în anul 15, Troesmis (Igliţa) a fost, pe neaşteptate,
atacată şi cucerită de daci. Romanii au fost din nou nevoiţi să intervină pentru
recucerirea cetăţii. În vest, puţin mai târziu, pe la 20, iazygii de neam sarmatic
s-au aşezat, cu permisiunea sau chiar la îndemnul Romei, în Câmpia Tisei
pentru a constitui o pavăză a Pannoniei romane împotriva dacilor.
Cele mai multe atacuri din prima jumătate a sec. I au fost organizate de daci
şi de alte seminţii la Dunărea de Jos. Sub împăratul Claudius, când regatul
clientelar al odrysilor a fost transformat, în anul 46, într-o nouă provincie,
purtând numele de Thracia, teritoriul Dobrogei a fost anexat Moesiei şi
apărarea lui organizată cu străşnicie: garnizoane romane au fost aşezate în
cetăţile de pe malul drept al Istrului, s-au construit drumuri strategice pentru
deplasarea rapidă şi lesnicioasă a trupelor. În timpul lui Nero, guvernatorul
Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, a organizat, între 62-66 d.Chr., o
vastă operaţie, după modelul mai vechi al lui Catus. Prin metode diverse, poate
mai mult diplomatice decât militare, el a strămutat, de la nord de Dunăre,
100.000 de transdanubieni, populaţie amestecată, de geţi şi bastarno-sarmaţi.
Scopul operaţiei era dublu: pe de o parte, deportarea acestor oameni din
aşezările lor presiunea „barbară” la frontiera dunăreană; pe de altă parte,
aşezarea lor în Moesia îngăduia ca mari întinderi de pământ să fie cultivate. De
altminteri, inscripţia dedicată lui Silvanus Aelianus e limpede în această

227
privinţă, afirmând că strămutarea s-a făcut ad praestanda tributa, pentru a
munci pământul şi a plăti impozite.
Nici aceste măsuri n-au slăbit puterea dacilor într-atât, încât ei să nu mai
poată ataca Imperiul roman. Dacă Scorilo credea că este mai bine ca dacii,
pentru a ţine departe primejdia romană, să nu atace Imperiul atâta vreme cât el
era sfâşiat de războaie interne, urmaşul sau contemporanii săi din alte părţi ale
Daciei vedeau în ofensivă metoda cea mai bună de apărare. De aceea în primele
luni ale anului 69 a avut loc un puternic atac dacic în Moesia. Dinastia romană
a Flaviilor a luat noi măsuri pentru protejarea frontierei dunărene, înfiinţând o
flotă specială – classis Flavia Moesica – pentru supravegherea fluviului, flotă
ale cărei staţiuni sunt cunoscute la Aegyssus şi Barboşi, în apropierea vărsării
Şiretului în Dunăre. În acelaşi timp, Vespasianus a încheiat cu dacii un tratat
care prevedea plata unor subsidii către Imperiu, în schimbul păstrării liniştii la
hotarul dunărean al acesteia. Şi totuşi, în iarna anului 85 / 86, pe când la
Sarmizegetusa domnea Duras – Diurpaneus (după alţii însă nu Duras poate fi
identificat cu Diurpaneus, ci cu Decebal), s-a produs o nouă şi puternică
incursiune în Moesia, poate chiar sub conducerea lui Decebal, în urma căreia
împăratul Domitian, în cadrul măsurilor de apărare şi întărire a provinciei
Moesia, a decis împărţirea zonei în două provincii de rang consular, despărţite
prin râul Ciabrus (Tibrita, Bulgaria): Moesia Superior, în vest, şi Moesia
Inferior, în est, cuprinzând în întregime Dobrogea.
După cum s-a văzut din cele expuse mai sus, perioada 44 î.Chr.-85 d.Chr. se
caracterizează, din punct de vedere politic, prin lupta consecventă şi tenace a
poporului daco-get împotriva expansiunii romane. Această luptă a fost numai
parţial încununată de succes. Este drept că nici o mare şi decisivă expediţie nu
fusese organizată de Roma pentru supunerea Daciei; dar este tot atât de
adevărat că neîndurătorul cleşte al dominaţiei romane se strângea din ce în ce
mai mult în jurul neamului daco-get. Dobrogea cucerită, aşezările de la
Zimnicea, Popeşti şi Piscu Crăsani părăsite temporar la anumite date, creşterea
pericolului roman prin vecinătatea cu Imperiul, Dunărea străbătută de vase de
război romane – iată care era încheierea acestei lupte de peste un secol. Dacia
era încă în picioare, dar pornea în luptele viitoare de pe poziţii mai slabe decât
cele din vremea lui Burebista.
În condiţiile care au urmat întreruperii unităţii statului lui Burebista şi până la
reunificarea acestuia sub Decebal, societatea dacică şi-a continuat evoluţia
social-economică, care, în ciuda unor particularităţi determinate de condiţiile
locale, existente de altfel şi în vremea statului dac, se poate considera că a fost
unitară, cum o atestă descoperirile arheologice. În această privinţă, pentru ceea
ce se cunoaşte în zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, exceptând, în parte,
aspectul arhitecturii, se găsesc analogii şi în descoperirile din alte cetăţi şi
aşezări deschise dacice contemporane din spaţiul intra– şi extra-carpatic.

228
 Din punct de vedere politic, creşterea pericolului roman a adus din nou pe
primul plan imperativul unirii tuturor geto-dacilor liberi într-un singur stat. Pare
verosimilă ipoteza că acest proces de unificare sau, mai bine zis, de reunificare
a geto-dacilor a început destul de timpuriu, poate chiar foarte curând după
dezmembrarea vastei stăpâniri a lui Burebista. Într-adevăr, nu trebuie uitat că
primii doi urmaşi ai monarhului înlăturat de pe tron, Deceneu şi Comosicus, au
fost regi şi mari preoţi în acelaşi timp. Dacă în prima lor calitate ei stăpâneau
numai asupra ţinuturilor intra-carpatice, în cea de a două s-ar putea presupune
că ei aveau o autoritate morală care s-ar fi exercitat asupra întregului neam
daco-get şi este logic ca să se fi folosit de ea pentru a iniţia procesul de
reunificare.
O dovadă în acest sens poate fi sesizată în situaţia tezaurelor de monede de
tip Coson. Majoritatea covârşitoare a acestor monede au fost descoperite în
interiorul arcului carpatic şi anume tocmai în zona Munţilor Orăştiei. Acest fapt
nu este rezultatul circulaţiei monetare, căci monedele de tip Coson au circulat
extrem de puţin; ele au fost, de la început, tezaurizate de căpetenia care le
primise de la Brutus, drept răsplată pentru ajutorul militar acordat, şi au ajuns în
Munţii Orăştiei, sub formă de tezaure, atunci când regiunile extra-carpatice au
fost din nou alipite statului dac.
Procesul de reunificare politică a daco-geţilor se va desăvârşi sub Decebal,
când statul dac atinge cel mai înalt nivel de dezvoltare şi redevine o mare
putere militară.
Civilizaţiei geto-dacică în perioada clasică.
Cultura materială. Primele manifestări de cultură materială a geto-dacilor
aparţin complexului Basarabi, răspândit din Pannonia până în Republica
Moldova şi din Transilvania, de la Mureş, până în nordul Bulgariei şi
Iugoslaviei. La geneza acestuia stă, fără îndoială, fondul hallstattian timpuriu,
care la rândul lui a absorbit elemente ale epocii bronzului, aparţinând culturilor
Gârla Mare, Tei şi Wietenberg.
Cultura materială a geto-dacilor continuă să evolueze în perioada târzie a
primei epoci a fierului, când se deosebesc mai multe grupuri cu anumite
particularităţi. Dintre acestea, un loc important îl ocupă complexul cultural
Bârseşti-Ferigile, răspândit în regiunea sud-carpatică, din Vrancea până în
Banat, şi caracterizat prin tumuli nu prea mari, cu morminte de incineraţie,
conţinând în inventarul lor arme şi piese de harnaşament din fier, podoabe şi
ceramică.
Dezvoltarea culturii materiale geto-dacice din cea de a doua epocă a fierului
se reflectă atât în descoperirile de aşezări deschise şi întărite – cetăţi, din sec.
VI-III î.Chr. cât şi în cele din necropole plane sau tumulare din epoca
respectivă. În această privinţă, o menţiune aparte o merită ceramica lucrată la
roată, atestată în aşezarea de la Alexandria, în sec. al VI-lea î.Chr, eventual
chiar la sfârşitul sec. al VII-lea î.Chr., ca de altfel şi în necropola de la Ferigile
229
şi, într-un procent destul de ridicat, în necropola din sec. VI-V î.Chr. de la
Sanislău, din Crişana, precum şi producţia sporită de obiecte din fier, ceea ce
indică o prelucrare locală a fierului cum o dovedesc, printre altele, atelierele de
la Curteni şi Buneşti din Moldova.
Şi în etapa următoare, corespunzătoare sec. III-II î.Chr., cu toate influenţele
străine (celtice, illirice, bastarnice şi romane) s-au menţinut formele de viată
tradiţionale, după cum o atestă continuitatea unor elemente ale culturii
materiale (ceramica lucrată cu mâna şi la roată, uneltele, armele şi piesele de
harnaşament din fier) din aşezări, necropole, ateliere şi depozite.
Puterii politico-militare atinse de daci în anumite momente din sec. I î.Chr.-I
d.Chr. îi corespunde, pe planul culturii materiale, o înflorire a tuturor ramurilor
economice, agricole şi meşteşugăreşti. La drept vorbind, această dezvoltare a
producţiei, generatoare a relaţiilor social-economice şi politice, reprezintă
tocmai temelia grandorii politice a statului lui Burebista şi Decebal.
În primul rând, civilizaţia dacică din perioada existenţei statului dac se
caracterizează printr-o puternică şi avansată metalurgie a fierului. Minele de
fier erau Intens exploatate în diverse părţi ale Daciei, dar mai ales în Munţii
Orăştiei; într-unul singur dintre cele trei ateliere metalurgice descoperite la
Sarmizegetusa au fost găsite lupe de fier brut provenind din prelucrarea a circa
50 tone de minereu. Dacii cunoşteau nu numai cuptoarele de redus minereul de
fier care trebuiau să fie demontate după fiecare şarjă (cuptoare monoşarjă, tip
răspândit pe atunci în întregul continent european), ci şi cuptoare în care puteau
fi obţinute, succesiv, mai multe şarje de metal, fără a le distruge.
Dezvoltarea metalurgiei fierului la daci este elocvent ilustrată de marile
cantităţi de material feros de construcţie (cuie, piroane, ţinte, scoabe), de unelte
numeroase şi variate: unelte agricole (brăzdare şi cuţite de plug, seceri, sape,
săpăligi, greble, lopeţi), unelte de lemnari şi dulgheri (topoare, fierăstraie, tesle,
cuţitoaie), unelte de fauri (cleşti, atingând uneori 1,20 m lungime, nicovale,
baroase, dălţi, tuburi de foale, pile) şi alte unelte diverse (compasuri, cuţite).
Uneltele sunt specializate, adică adaptate perfect operaţiilor care urmau să fie
executate cu ajutorul lor: se ştiu, astfel, mai multe tipuri de cleşti de fierărie, de
topoare. Din punct de vedere tehnic ele sunt foarte bine lucrate: metalul lor nu
conţine zgură sau carbon în cantităţi prea mari, iar meşterii făurari daci
cunoşteau până şi călirea diferenţiată a diverselor părţi ale uneltelor.
Materialelor de construcţie şi uneltelor li se mai adaugă diverse obiecte din
fier, de uz practic; în număr mai mic s-au găsit şi arme din fier: vârfuri de lănci
şi suliţe, vârfuri de săgeţi, săbii drepte şi curbe (falces), umbones de scut,
cămăşi de zale, pumnale curbe (sicae) şi drepte.
Numeroase sunt şi obiectele de uz practic sau de podoabă făurite din bronz
sau argint (la Costeşti, Căpâlna, Pecica şi Poiana s-au găsit, urmele unor
ateliere de argintari); bijuterii dacii confecţionau, cu multă dibăcie (fibule,
coliere, lanţuri ornamentale, brăţări, inele, pocale, etc.). Din această perioadă
230
datează tezaurul de la Sâncrăieni, cuprinzând cupe şi pocale din argint,
ornamente, precum şi tezaurul de la Sărăcsău (jud. Hunedoara), Şeica Mică
(jud. Sibiu) şi Bălăneşti (jud. Olt), care conţin coliere, fibule şi alte podoabe de
argint. Din bronz se făureau brăţări, fibule, inele, coliere, vase.
Mare dezvoltare a cunoscut în această vreme şi producţia ceramicii dacice,
care este de o extraordinară varietate şi, uneori, de o mare frumuseţe. La
Sarmizegetusa, Feţele Albe, Deva, Poiana, Bâtca Doamnei s-au găsit chiar
vestigiile unor ateliere de olărit (cuptoare sau magazii), dar mărcile de olari
imprimate pe vase dovedesc că numărul atelierelor de acest fel era mult mai
mare decât al celor identificate prin săpături.
Ceramica se împarte în două mari categorii:
a) Ceramica lucrată cu mâna, în general din pastă grosieră, slab sau, în orice
caz, inegal arsă;
b) Ceramica lucrată la roata olarului, din pastă aleasă cu grijă, bine
frământată şi bine arsă.
Prima categorie cuprinde, relativ, puţine forme (tipuri) de vase: vasul-borcan,
ulcica, strachina, fructiera (un vas lung pe un picior înalt), ceaşca-opaiţ de
formă tronconică, având o toartă sau două. În schimb, deoarece aceste vase erau
lucrate în gospodării şi nu în ateliere specializate, ele prezintă nenumărate
variante ale tipurilor cărora le aparţin.
Cea de-a doua categorie, lucrată în ateliere specializate, cuprinde tipuri mult
mai numeroase, dar variante mai puţine în cadrul fiecărui tip; se poate spune că
ea era oarecum „standardizată”. Formele principale sunt: străchinile pe picior
scurt, fructierele, oale de diverse dimensiuni, ulcioarele, capacele şi chiupurile
(dolia) cu buza evazată sau în „trepte”, unele de-a dreptul uriaşe (1,70-1,80 m
înălţime), servind la păstrarea grânelor şi a apei.
Ceramica lucrată cu mâna este, cel mai adesea, de culoare negricios-roşcată
sau brun-roşcată, în timp ce vasele lucrate la roată, dintr-o pastă mai fină, sunt
cenuşii, negre sau roşii. Ornamentele caracteristice ceramicii dacice sunt: linia
vălurită incizată, butonii de diferite forme şi mărimi, brâul crestat sau alveolar,
dispus orizontal, vertical sau în ghirlande. Pentru anumite zone extra-carpatice
şi din răsăritul Transilvaniei sunt caracteristice imitaţiile de cupe deliene. Se
ştiu şi vase pictate, imitate după ceramica elenistică şi celtică. Numai în Munţii
Orăştiei a apărut însă ceramică dacică fină, pictată într-un stil original, cu
motive geometrice, vegetale şi zoomorfe, de obicei asociate.
La acestea se adaugă produsele de import, obţinute de statul dac în urma
strânselor legături comerciale cu grecii de pe ţărmurile Pontului Euxin, vechi
parteneri de negoţ ai geto-dacilor, şi cu romanii. La Piatra Roşie şi Piscul
Crăsani s-au descoperit câte un mic candelabru de bronz, cu trei braţe, de o
indiscutabilă provenienţă grecească. Greceşti sunt şi unele obiecte scumpe, de
artă, descoperite în fortificaţiile dacice din Munţii Orăştiei, greceşti sunt şi o
parte din monedele aflate în cetăţuia Costeştilor, grecească este greutatea găsită
231
în aşezarea de la Pecica. Aceste obiecte atestă continuarea legăturilor
tradiţionale de schimb cu elenii, atât de profitabile şi pentru negustorii sudici şi
pentru aristocraţia geto-dacă.
Alături de vechile drumuri de comerţ cu grecii, dobândesc, treptat, o
însemnătate sporită căile care duceau spre Italia, pe văile Dunării şi Savei.
Negoţul daco-roman este şi el dovedit de obiecte şi monede. La Sarmizegetusa
s-a găsit, de exemplu, o cuţitoaie de fier, pentru prelucrarea lemnului, purtând
stampila lui L. Herennius, din Aquileia, cunoscut din inscripţii ca producător şi
negustor de obiecte din fier. În ceea ce priveşte moneda romană din argint,
denarul va pătrunde masiv pe piaţa dacică, ajungând s-o domine; s-au
descoperit până acum în săpături sau întâmplător, peste 25.000 de denari
romani izolaţi sau în tezaure. Din această cauză, în prima jumătate a sec. I
î.Chr. emisiunile de monede dacice încetează; se bat, în schimb, în Dacia,
imitaţii după denarii romani.
Arhitectura. În acest domeniu un interes aparte îl prezintă fortificarea unor
aşezări cu şanţuri şi valuri de pământ, din sec. VI-III î.Chr., care pot fi
considerate ca centre ale unor uniuni tribale şi, în acelaşi timp, ca cetăţi de
refugiu în vremuri tulburi, cum sunt aşezările, de acest fel, de la Mahmudia-
Bestepe şi Beidauda, din Dobrogea, Mărgăriteşti, Orbeasa de Sus, Trivalea-
Moşteni şi Albeşti, din Muntenia, Bucovăţ, Coţofenii de Dos şi Bâzdâna, din
Oltenia sau Stânceşti, Cotnari, Arsura şi Moşna, din Moldova, unele dintre
acestea din urmă remarcându-se prin structura valului, din pământ, material
lemnos, vălătuci din lut ars şi, uneori, piatră. Prezenţa acestea din urmă la
Cotnari, în ziduri duble, cu interval de câţiva metri între cei doi pereţi, premerg,
cu câteva secole, ceea ce se cunoaşte, în general, sub denumirea de zid dacic
(murus dacicus), despre care va fi vorba mai departe.
În ceea ce priveşte cetăţile geto-dacice de acest fel, din centru şi nordul
Moldovei este de reţinut şi dispoziţia lor pe teren, la intervale mai mici de 100
km, în legătură probabil cu incursiunile scitice.
Locuinţele din aceste aşezări, adâncite în pământ sau construite la suprafaţă,
continuă, din punct de vedere al structurii, pe acelea mai vechi, din perioadele
anterioare, neprezentând particularităţi noi.
Un grad înalt de dezvoltare l-a atins arhitectura în zona Munţilor Orăştiei.
Săpăturile efectuate aici, înainte de război şi, cu deosebită amploare, începând
din 1949, au scos la iveală urmele unor aşezări militare şi civile fără precedent
şi fără egal pe teritoriul Daciei preromane, constituind nucleul unui sistem
defensiv unic în întreaga Dacie.
Ceea ce atrage mai întâi atenţia în acest uriaş context arheologic, care
acoperă o suprafaţă de circa 200 km2, este sistemul, bine gândit şi bine
închegat, de fortificaţii, situate pe înălţimi dominante, menit să apere, din toate
părţile, cetatea cea mare a Sarmizegetusei. Dinspre nord, accesul mai lesnicios
al duşmanului, pe valea Grădiştii, era barat de puternicele cetăţi de la Costeşti şi
232
Blidaru. Dinspre vest, drumul era apărat de cetatea de la Piatra Roşie şi de valul
de pământ şi piatră de la Cioclovina – Ponorici. Către sud, cu toată
inaccesibilitatea relativă a munţilor, dacii nu neglijaseră apărarea
Sarmizegetusei, construind cetatea de la Bănita. În sfârşit, cetatea de la
Căpâlna, pe valea Sebeşului, completa dinspre răsărit, inelul apărării. Eventual,
ca o linie mai depărtată de apărare ar putea fi considerate cetăţile la de Tilişca,
în apropierea Săliştii Sibiului, şi de la Piatra Craivii, nu departe de Alba Iulia.
Sus amintitele cetăţi din Munţii Orăştiei reprezentau elementele principale
ale apărării Sarmizegetusei. Această apărare era întregită de o sumedenie de
fortificaţii mai mici: bastioane izolate, turnuri de supraveghere a drumurilor,
care formau microsisteme defensive în jurul fiecărei cetăţi mai mari.
În ceea ce priveşte Sarmizegetusa însăşi, avea şi ea o cetate mai întinsă decât
celelalte, care acoperea o suprafaţă de 3 ha. Dar, această fortificaţie, înconjurată
de înălţimi, care o dominau, nu avea însemnătatea strategică a cetăţilor ce
închideau drumul de acces. Ea era doar un loc de ultim şi suprem refugiu al
populaţiei regiunii în clipe grele de primejdie.
Caracterul de sistem al cetăţilor din Munţii Orăştiei este dat nu numai de
scopul lor comun – apărare Sarmizegetusei – şi de judicioasa lor amplasare în
teren , ci şi de unitatea lor de construcţie. Această afirmaţie nu vrea să spună că
toate cetăţile dacice de aici sunt absolut identice. În realitate, deosebite sunt,
adesea, şi elementele de fortificaţie, ca să nu mai vorbim de dimensiuni. Aşa de
exemplu, cetatea de la Costeşti dispunea de trei elemente de apărare: un val de
pământ, care înconjura complet partea superioară a dealului pe care cetatea
fusese construită; un zid de piatră, care apără doar părţile mai uşor accesibile şi,
în sfârşit, o palisadă dublă, care înconjura doar platoul înălţimii. Nici valul, nici
palisada nu se regăsesc la celelalte fortificaţii din Munţii Orăştiei. În schimb,
zidul de piatră este peste tot prezent şi tocmai în felul de a-l construi constă
unitatea tuturor cetăţilor amintite.
Inspirată din construcţiile elenistice analoage, tehnica zidului de cetate a fost
adaptată de daci la condiţiile specifice ale Munţilor Orăştiei, de aceea
specialiştii au botezat acest gen de zid murus dacicus. Gros, în genere de 3 m,
acest zid avea două feţe, una exterioară şi una interioară, formate din blocuri de
calcar cochilitic, regulat tăiate (opus quadratum), de dimensiuni variabile (în
general, 60-80 cm lungime, 40-60 cm înălţime şi 30-40 cm grosime); între cele
două paramente ale zidului se aşeza o umplutură (emplecton) de pământ, pietre
neprelucrate, fragmente de blocuri sparte, etc. Cum dacii nu prea foloseau
mortarul la construcţiile lor, exista primejdia ca umplutura neomogenă să
împingă cele două feţe ale zidului înalt de cel puţin 3-4 m şi astfel să-l dărâme.
Constructorii daci au rezolvat însă problema într-un chip ingenios. Ei au
tăiat, în partea superioară a blocurilor, jgheaburi în formă de coadă de
rândunică, adică mai largi spre exterior şi mai înguste spre interior. În
jgheaburile a două blocuri aşezate faţă în faţă se punea o bârnă groasă de lemn,
233
lungă cât lărgimea zidului, ale cărei capete erau cioplite în acelaşi chip. Abia
după ce toate bârnele erau fixate în lăcaşurile lor, se azvârlea între paramentele
zidului umplutura, operaţia repetându-se la fiecare rând de blocuri, până sus.
Acum, umplutura putea să împingă feţele zidului: bârnele groase le ţineau solid
prinse şi forţele de împingere se anulau reciproc. Este drept că, după un timp,
bârnele putrezeau, dar până atunci zidul se tasa suficient pentru a nu mai fi
ameninţat cu dărâmarea. Pe coama zidului se aşezau, probabil, trunchiuri
groase de copac, despicate în lungime. Ele erau înclinate spre exterior, pentru
ca apa de ploaie să se scurgă, şi acoperite cu pământ bătut pentru a nu putea fi
incendiate de duşmani.
Cum s-a mai spus, zidul dacic s-a inspirat din tehnica militară elenistică, dar
reprezintă, într-o anumită măsură, o dezvoltare şi o perfecţionare a ei. Într-
adevăr, un zid de acest gen este cunoscut la Histria, dar acolo bârnele sunt
utilizate numai la colţuri şi ele nu traversează întreaga lărgime a zidului, ci se
înfig în emplecton. Sistemul legăturii de bârne, care conferea zidului o mare
soliditate, a fost mult mai consecvent folosit la cetăţile dacice decât la cele
elenistice.
Din loc în loc, zidurile cetăţilor erau întrerupte de puternice bastioane,
construite în aceeaşi tehnică; parterul lor servea drept depozit de provizii şi de
arme, iar etajul ca locuinţă şi poziţie de luptă pentru apărători. Mai existau, la
cetăţile de la Costeşti şi Blidaru, şi nişte platforme de luptă, amenajate în
spatele zidului.
Chiar şi porţile cetăţilor erau astfel construite încât să constituie obstacole
pentru atacatori. La Costeşti, capetele valului de pământ nu se îmbinau, ci se
petreceau, poarta fiind amenajată tocmai în intervalul dintre cele două ramuri
ale valului (intrare în cleşte). La Piatra Roşie intrarea era amenajată printr-un
turn de colt al cetăţii, iar la Blidaru avem de a face cu o intrare de tip elenistic,
a chicane (cu piedică), duşmanul fiind nevoit să intre printr-un turn şi apoi,
pentru a pătrunde în cetate, să cotească la dreapta, expunându-şi astfel
flancurile.
Dacă zidul dacic, lucrat într-o tehnică asemănătoare celei romane (opus
quadratum), constituie regula, există şi ziduri durate în alt chip. La incinta a II-a
de la Piatra Roşie şi la cetăţile dacice din estul Transilvaniei (de exemplu
Covasna) s-au dezvelit ziduri construite din pietre nefasonate legate între ele
cu pământ (opus incertum). La Băniţa, la construirea din piatră nelucrată a unei
porţiuni de zid s-a folosit chiar şi mortarul. În sfârşit, la Blidaru, pe două din
laturile cetăţii a II-a există ziduri construite într-o tehnică mixtă (opus mixtum);
porţiuni din blocuri de calcar alternează, în felul unei table de şah, cu porţiuni
din micaşist local.
În afară de Munţii Orăştiei, tipul clasic al zidului dacic, cu unele
particularităţi locale, mai este atestat şi la alte cetăţi din spaţiul intra- şi extra-
carpatic al României. Dintre acestea, se remarcă acelea de la Căpâlna şi Piatra
234
Craivii (jud. Alba), Sărăţel (jud. Bistriţa-Năsăud) şi Covasna în Transilvania;
Piatra Neamţ (jud. Bâtca Doamnei), în Moldova; Cetăţeni (jud. Argeş), în
Muntenia şi Polovragi (jud. Gorj), în Oltenia.
Cetăţile din Munţii Orăştiei demonstrează însă, pe lângă înalta măiestrie
atinsă de daci în meşteşugul şi arta construcţiilor militare, şi traiul lor de fiecare
zi, mai bine surprins prin cercetarea construcţiilor civile. Aceleaşi construcţii şi,
îndeosebi, locuinţele, atestă diferenţierea socială care-i despărţea pe nobili de
oamenii de rând, pe bogaţi de săraci.
Se cunosc numeroase aşezări civile în Munţii Orăştiei. Unele se dezvoltaseră
în apropierea cetăţilor, altele erau cu totul neîntărite. La Costeşti, cetăţuia era o
acropolă a marii aşezări de pe teritoriul satului actual; la Sarmizegetusa,
fortificaţia servea drept loc de refugiu, în primul rând pentru populaţia marii
aşezări civile de aici, care se întindea pe o lungime de peste 3 km pe terasele
dealului Grădiştii. În alte părţi ale ţării, aşezările întărite sunt centre ale
uniunilor de triburi. La Popeşti, incintele delimitate de valuri de pământ cu
palisadă cuprind, în interiorul lor, zeci dacă nu sute de mici gospodării, iar la
Poiana, marea aşezare fortificată de pe malul înalt al Siretului este înconjurată
de numeroase sate neîntărite.
Revenind la Munţii Orăştiei, trebuie să spunem că, aşezări complet lipsite de
fortificaţii s-au găsit pe largul platou al Luncanilor, pe cele 40-50 de terase de
le Faţa Cetei, amenajate măcar parţial de mâna omului, pe coasta Feţelor Albe,
în imediata apropiere a Sarmizegetusei, şi în partea de jos a văii apei Grădiştei,
la Bucium. Acestea sunt adevărate sate compacte sau, câteodată măcar, târguri
cu o populaţie numeroasă. Dar se cunosc şi aşezări de alt fel, aidoma satelor
noastre de munte, cu case risipite prin poieni, pe terasele şi pe platourile netede
ale înălţimilor. Cercetările arheologice au pus în lumină, tot în Munţii Orăştiei,
pe înălţimile Rudele şi Meleia, şi un tip aparte de construcţii, a căror destinaţie
a fost interpretată în mod deosebit.
În Munţii Orăştiei, şi anume la Costeşti, s-au descoperit cele mai importante
clădiri de locuit. Este vorba de două turnuri-locuinţă, care ocupau extremităţile
platoului cetăţii. Partea lor inferioară este construită din piatră, în tehnica
folosită la cetăţi, iar partea superioară din cărămidă slab arsă, de dimensiuni
mari: 48 / 48 / 8,5 cm; atât temelia din blocuri de piatră cât şi partea clădită în
cărămidă au grosimea de 3,20 m. Turnurile-locuinţă aveau câte un etaj, la care
se putea ajunge pe o scară exterioară din lemn aşezată pe baze de lespezi.
Tocmai etajul servea ca locuinţă propriu-zisă, încăperea de la parter fiind
cămară de provizii. Turnurile-locuinţă din cetatea de la Costeşti serveau,
probabil, drept reşedinţă însuşi regelui, în timp ce construcţiile asemănătoare
descoperite la Căpâlna, Tilişca şi Blidaru erau locuinţele nobililor, care
comandau cetăţile respective.
Turnurile-locuinţă constituie o excepţie în arhitectura civilă dacică.
Majoritatea covârşitoare a locuinţelor dacice din zona Munţilor Orăştiei erau
235
durate din lemn. Unele locuinţe sunt patrulatere, altele rotunde, ovale sau
poligonale. Multe dintre ele sunt aşezate pe temelie din piatră, ale oamenilor
bogaţi pe blocuri îngrijit lucrate, ale celor de rând pe un simplu şir de pietre de
stâncă, menite să împiedice putrezirea bârnelor în contact cu pământul.
Materialul de construcţie pentru pereţi era întotdeauna lemnul, dar în felul de a
înălţa pereţii constatăm deosebiri. Bârnele erau aşezate câteodată orizontal, una
peste alta, numai din loc în loc, mai ales la colţuri, bătându-se în pământ stâlpi
verticali; în acest caz, peste pereţi se aşternea o lipitură relativ subţire de lut,
frumos netezit şi chiar spoit cu diverse culori. Alteori, mai ales la casele mai
modeste, gospodarii se mulţumeau să bată în pământ câţiva pari, legându-i apoi
printr-o împletitură de nuiele; aceasta era bine lipită cu lut, din belşug, peste
care se aplica tencuiala. Adesea, un prag de piatră sau, dimpotrivă, o
întrerupere în şirul pietrelor temeliei marca intrarea, unde trebuie să
presupunem o uşă din lemn. La casele nobililor această uşă era masivă şi bătută
în ţinte de fier cu floare mare şi, uneori, frumos ornamentată.
Casele aveau, în mod obişnuit, una sau două încăperi (trebuie să se ţină
seama că unele dintre ele vor fi fost cu etaj, aşa încât numărul încăperilor se
mărea); adesea, un pridvor acoperit cu acoperişul susţinut de stâlpi sau
adăpostit pur şi simplu sub o streaşină lată înconjura clădirea. Podeaua, la toate
locuinţele dezvelite până acum, era de pământ bătut, uneori făţuit cu grijă, dar
acoperişul era din materiale diverse. În două ape la casele patrulatere, conic la
construcţiile rotunde, el era durat, de cei bogaţi, din ţigle „cu nervură” de tip
grecesc, iar de cei mai puţin înstăriţi, din şindrilă sau chiar din paie. De
locuinţele obişnuite nu se prea deosebeau, ca mod de construcţie, nici stânele
de la Rudele şi Meleia; atât doar că pereţii lor, de lemn, nu erau lipiţi cu lut.
Arhitectura civilă din Munţii Orăştiei poartă nu numai amprenta dezvoltării
meşteşugurilor în societatea geto-dacică, ci şi pe aceea a posibilităţilor
economice ale regiunii. Nu peste tot în Dacia exista bogăţia de piatră şi lemn de
aici; de aceea, la Ocniţa-Ocnele Mari, construcţiile laice şi religioase, unele din
ele impunătoare prin structură şi dimensiuni, sunt numai din lemn, iar la
Popeşti, palatul şefului tribal este o clădire cu aspect rustic, cu pereţii din
vălătuci de lut, deşi dimensiunile ei sunt mari, iar planul destul de complex. În
alte părţi, la Pecica şi la Sâncrăieni, precum şi în diverse puncte din Câmpia
Română şi din Moldova, găsim chiar simple bordeie, ca în epoca hallstattiană
sau la începutul vârstei La Tène.
Ar mai fi amintit aici unele clădiri cu destinaţie specială – diverse ateliere,
precum şi construcţii de un fel deosebit, de exemplu cisternele şi conductele
pentru apă. Dacii s-au dovedit buni şi ingenioşi meşteri în construirea fântânilor
şi a cisternelor. Nu departe de cetatea de la Costeşti, pe valea Chistioarei, s-a
descoperit o fântână căptuşită cu blăni groase de gorun. La Sarmizegetusa, apa
unui izvor, captată de o conductă, era adusă într-un butoi de lemn pentru
decantare; de aici ieşea printr-o ţeavă de plumb cu strecurătoare, şi ajungea în
236
conducta de lut ars, care ducea spre locuinţele din aşezare. În sfârşit, cetatea de
la Blidaru avea o uriaşă cisternă, construită poate sub îndrumarea unui meşter
grec sau roman, după cea mai bună tehnică a vremii: fundul şi pereţii erau
acoperiţi cu mai multe straturi de mortar impermeabil, iar acoperişul boltii era
făcut din blocuri de calcar.
Din aceeaşi perioadă cu aşezările fortificate din Munţii Orăştiei sunt şi altele
din restul Daciei, între care se remarcă acelea de la Brad, Răcătău, Piatra
Neamţ-Bâtca Doamnei şi Barboşi, din Moldova, Cetăţeni, din Muntenia, Ocniţa
şi Polovragi, din Oltenia, etc. Cercetările exhaustive în multe din aceste aşezări
au permis să se reconstituie atât sistemul lor de fortificaţie, diversificat în
funcţie de condiţiile locale, cât şi tipurile de locuinţe, anexe gospodăreşti şi
construcţii de cult.
Viaţa spirituală. Săpăturile arheologice, care au aruncat o lumină atât de
puternică asupra culturii materiale şi arhitecturii dacilor, au furnizat anumite
date şi despre viaţa lor spirituală. Din păcate, materialul arheologic este mult
mai puţin elocvent în această privinţă şi, cu toată existenţa unor sporadice ştiri
literare, cunoştinţele noastre în domeniul vieţii spirituale geto-dacice sunt, în
ansamblu, mai slabe decât cele privind cultura materială şi arhitectura. Afară de
acestea, caracterul conservator al unora dintre aspectele vieţii spirituale nu
îngăduie să se vorbească despre cultura spirituală numai din perioada statului
dac; de aceea, ea va fi expusă fără a se ţine seama de vreun criteriu cronologic,
atunci când este vorba despre fenomene de lungă durată.
Arta. Arta, din perioada mijlocie a primei epoci a fierului, se caracterizează
prin decorul spiralo-meandric al ceramicii culturii Basarabi, stilul naturalist al
figurinelor zoomorfe de la Lechinţa de Mureş, precum şi prin unele influente
răsăritene. O altă particularitate, de data aceasta din perioada târziu a primei
epoci a fierului, o constituie stilul animalier, pe care l-au cunoscut geto-dacii în
urma legăturii lor cu sciţii din această perioadă, de la care au preluat şi alte
elemente, ca pumnalul de tip akinakes, cazane de sacrificiu cu toarte zoomorfe,
psalii de os în stil animalier, etc.
Un progres evident l-a înregistrat arta geto-dacică în perioada de început a
culturii celei de a doua epoci a fierului (mijlocul sec. al V-lea-începutul sec. al
III-lea î.Chr.), corespunzătoare etapei de cristalizare a culturii geto-dacice, când
s-a afirmat, în spaţiul carpato-balcanic, stilul animalier, caracterizat printr-o
îmbinare armonioasă de elemente decorative cu caracter tracic, scitic, grec şi
achemenid, tratate într-o manieră locală, tracică sau traco-getică, în funcţie de
atelierul unde au fost lucrate piesele respective şi nu de persoana căruia i-au
fost destinate aceste piese sau zona etnică din care provin.
Este vorba de o artă cu caracter „princiar” sau aristocratic, bine ilustrată prin
unele descoperiri arheologice importante, provenind din Dobrogea (sabia
emblemă de la Medgidia şi inventarul mormântului tumular de la Agighiol) şi
regiunile extra-carpatice (coiful de aur de la Poiana Coţofeneşti, tezaurele din
237
piese de aur de la Băiceni şi din argint de la Craiova, mormintele de la Peretu şi
Găvani, ca şi rhytonul de la Poroina, jud. Mehedinţi).
Important este faptul că, arta aceasta „princiară”, geto-dacică, remarcabilă
prin geometrism şi realism primitiv, cu toate influenţele străine ale unor
civilizaţii superioare, ca acelea elenistică şi achemenidă, se individualizează în
marea arie de răspândire a stilului animalier din Asia până în centrul Europei,
prin particularităţile evidenţiate, atât de reprezentările iconografice principale,
umane şi zoomorfe, cât şi de unele elemente secundare ale decorului.
O însemnată parte din creaţiile vastului tărâm al artei geto-dacice din sec. I
î.Chr.-I d.Chr. va rămâne, pentru totdeauna, necunoscută: nu s-au păstrat ştiri
sau urme despre muzică, dansuri; n-a rezistat timpului nici sculptura în lemn,
care trebuie să fi fost bogată. Arta acestei epoci poate fi judecată după
feronerie, orfevrerie, plastica în lut ars şi ornamentarea ceramicii.
Faurii daci au creat splendide exemple de feronerie: mărturie stau ţintele cu
floarea ornamentată unele cu dimensiuni foarte mari, care împodobeau porţile
sanctuarelor şi ale locuinţelor bogate. Uneori, decorul este pur geometric, dar,
cel mai adesea, motivele geometrice sunt asociate cu altele vegetale.
Ornamente constând din crestături fine se întâlnesc, câteodată, chiar şi pe
uneltele de uz curent.
Cel mai strălucit produs al feroneriei dacice cunoscut până acum este
învelişul subţire, din fier, al unui scut de paradă din piele, descoperit la Piatra
Roşie. Motivele geometrice, vegetale şi zoomorfe, asociate, sunt dispuse în mai
multe registre concentrice, în centrul piesei aflându-se imaginea în relief a unui
bour, simbol al forţei.
Unele din aspectele caracteristice ale artei daco-getice din sec. al II-lea
î.Chr.-I d.Chr. îl reprezintă arta prelucrării argintului, un alt domeniu în care au
excelat geto-dacii, ilustrat prin tezaure şi obiecte izolate din argint, provenind
din aşezări sau din afara lor, precum şi, în foarte puţine cazuri, din morminte.
În ceea ce priveşte originea acestei arte, cu toată prezenta unor elemente de
tradiţie mai vechi, nu sunt dovezi concludente că poate fi derivată din arta
„princiară” traco-getică, din sec. V-III î.Chr. Pe de altă parte, se consideră că
piesele tipice ale acestei arte, ca fibulele, coliere, brăţări, inele, plăci decorative
şi vase au fost produse, în cea mai mare parte, în ateliere locale, şi numai unele,
de caracter celtic sau elenistic, s-au introdus din afară, prin comerţ.
Fibulele sunt uneori împodobite cu noduli pe arc şi cu crestături sau cerculeţe
incizate pe placa acestuia; acelaşi decor geometric se regăseşte pe fibulele cu
scut rombic. În afară de acestea, există şi fibule cu placă rotundă sau în formă
de frunză, decorată cu o figură umană, probabil feminină, stilizată. Crestăturile
şi cerculeţele incizate se utilizează şi pentru decorarea aplicilor şi a brăţărilor;
acestea din urmă, simple sau plurispiralice, sunt terminate, uneori, în capete
stilizate de şarpe, în timp ce un şir de palmete împodobesc „gâtul” reptilei.
Vasele din argint (vase conice, semisferice şi cupe cu picior) din tezaurul de la
238
Sâncrăieni prezintă un decor mai bogat: val alergător, incizii oblice, cerculeţe,
palmete. Incizii fine şi bobiţe de metal constituie ornamentul obişnuit pe o serie
de brăţări din bronz.
În bronz au fost lucrate şi două piese de valoare şi însemnătate deosebită:
bustul – mască al unei divinităţi feminine (Bendis), descoperit în cetatea de la
Piatra Roşie, şi bustul unui zeu, descoperit la Buridava.
Destul de puţin cunoscută până nu de mult, plastica în lut ars s-a îmbogăţit,
în ultima vreme, cu numeroase descoperiri. Din diverse aşezări (Poiana,
Dumbrava) provin figurine umane realizate stângaci, la care diversele elemente
anatomice sunt fie abia schiţate, fie modelate exagerat, caricatural. La
Cârlomăneşti au fost aflate vestigiile unui veritabil atelier pentru producerea
statuetelor din lut ars; în producţia acestui atelier predominau piesele zoomorfe
(mistreţi, lupi, cai, cerbi) şi ornitomorfe (păsări). Figura umană, stilizată sau
realizată în mod mai realist, împodobeşte uneori şi pereţii vaselor din lut ars,
fiind incizată sau executată în relief. Dintr-unul din sanctuarele Sarmizegetusei
provine un medalion din lut ars cu o reprezentare a zeiţei Bendis, imitată după
imaginea Dianei de pe aversul unui denar republican, emis în anul 80 î.Chr.
În ceramică, pe lângă ornamentele menţionate în subcapitolul respectiv, mai
trebuie amintit decorul realizat prin stampilare (rozete, cruci înscrise în
cercuri). Decorul coloristic (pictat) se inspiră uneori din ceramica elenistică:
benzi înguste de culoare, dispuse orizontal, linii verticale, în zig-zag. În Munţii
Orăştiei s-au descoperit însă şi vase pictate într-un stil original, în care se
asociază motive geometrice (triunghiuri, cercuri), vegetale (flori, frunze
stilizate) şi zoomorfe (animale reale sau fantastice, reprezentate stilizat sau în
manieră realistă). Această ceramică datează din a două jumătate a secolului I.
În ansamblu, arta dacică are un caracter decorativ; ea se distinge prin
geometrism şi stilizare.
Se pot sesiza în arta dacilor, ca şi în cultura lor materială, influenţe diferite:
greceşti, celtice, romane, etc., căci Dacia a fost întotdeauna o răscruce de
drumuri, un pământ deschis celor mai diverse curente de civilizaţie, o punte
între Peninsula Balcanică şi ţinuturile din estul, nordul şi centrul Europei.
Daco-geţii au ştiut să topească împreună elementele străine, să le adapteze firii
şi gusturilor lor, să le toarne în tipare noi, specifice. În acest sens, arta daco-
geţilor, ca şi întreaga lor civilizaţie, este profund originală.
Astronomia. Iordanes, vorbind despre activitatea lui Decebal, afirmă că
acesta „i-a învăţat pe geţi o mulţime de ştiinţe”, că el le-a demonstrat „teoria
celor 12 semne ale zodiacului, că le-a arătat mersul plantelor şi toate secretele
astronomice”. Rezultatul acestei activităţi, tot după Iordanes, a fost că, la daci
„pe unul îl puteai vedea cercetând poziţia cerului, pe altul – proprietăţile
ierburilor şi ale arbuştilor, pe al treilea studiind creşterea şi scăderea lunii, pe
altul observând eclipsele de soare...”.

239
 Cea mai strălucită confirmare a spuselor lui Iordanes o constituie marele
sanctuar circular (29, 40 m în diametru) de la Sarmizegetusa. Acesta reprezintă
un adevărat calendar de piatră. Cei 180 de stâlpi înguşti de andezit ai săi
reprezintă tot atâtea zile, iar cei 30 de stâlpi laţi, numărul zilelor dintr-o lună
dacică. Felul în care sunt dispuşi stâlpii din cele două categorii, în grupuri de
câte şapte (şase plus unu), arată că lunile erau împărţite în perioade de câte şase
zile. Pe baza studierii incintei circulare din stâlpi de andezit, s-a ajuns la
concluzia că anul dacic număra 360 de zile şi era împărţit în 12 luni egale, de
câte 30 de zile fiecare. Dacii corectaseră, fără doar şi poate, inexactitatea
acestui calendar al lor şi corectura este, posibil, simbolizată, în cadrul
monumentului, de cele două incinte de stâlpi de lemn aflate în interiorul celei
de piatră. Prima incintă de lemn, circulară şi concentrică faţă de cercul stâlpilor
de andezit, numără 84 de stâlpi, iar a doua, interioară primea, având forma unei
potcoave, cuprinde 34 de stâlpi.
La Sarmizegetusa mai există un sanctuar circular, mai mic, format din
aceleaşi elemente din piatră (stâlpi înguşti şi stâlpi laţi), dar altfel grupate.
Sensul lui exact n-a putut fi descifrat încă, dar nu încape îndoială că şi el era în
legătură cu observarea anumitor fenomene astronomice.
Ştiinţele naturii, cunoştinţe medicale. Pe temeiul atât al izvoarelor literare,
cât şi al descoperirilor arheologice a devenit posibil să se vorbească despre
existenţa unor preocupări intelectuale şi ştiinţifice la daci. Numele dacice de
plante medicinale, păstrate la Dioscorides şi Pseudo-Apuleius, dovedesc
existenţa, în societatea dacică, a unor cunoştinţe de medicină empirică şi de
botanică medicinală. Preocupările medicale sunt confirmate de descoperirea,
într-o locuinţă de la Sarmizegetusa, a unei truse conţinând un bisturiu, o
pensetă, câteva borcănaşe pentru medicamente şi o tabletă de cenuşă vulcanică
folosită la tămăduirea rănilor. Cisternele şi reţelele de conducte de apă
oglindesc anumite preocupări de igienă publică. Dar, datele cele mai precise şi
mai numeroase se referă la astronomie.
Subliniind confirmarea arheologică a informaţiilor lui Iordanes, trebuie
menţionat, totuşi, faptul că aceste informaţii sunt exagerate, ele lăsând impresia
că întreaga societate dacică se ocupa cu astronomia, botanica, etc. În realitate,
de aceste domenii intelectuale se ocupau o pătură subţire din categoria socială
politică (conducătoare), şi anume, preoţimea. Nu este întâmplător, din acest
punct de vedere, faptul că Iordanes leagă dezvoltarea ştiinţei la daci de numele
preotului Deceneu, după cum nu este întâmplătoare prezenta monumentului-
calendar tocmai în incinta sacră a Sarmizegetusei.
Scrierea. Datorită mai cu seamă descoperirilor arheologice din ultimele
decenii, cunoştinţele în domeniul culturii spirituale a daco-geţilor s-au extins şi
asupra altor aspecte decât cel religios; în mod deosebit, trebuie subliniat faptul
că cercetările arheologice au izbutit să dea un răspuns clar şi categoric
întrebării: au cunoscut dacii scrierea ?
240
 Încă din secolul trecut se descoperiseră, pe Dealul Grădiştii, câteva blocuri de
calcar, lucrate cu deosebită grijă şi purtând pe una din feţele lor două-trei litere
greceşti; specialiştii le-au considerat, însă, drept semne făcute de meşteri greci
pentru potrivirea pietrelor în ziduri, neglijând cu totul alte posibilităţi de
interpretare. Pe baza săpăturilor mai recente, s-a dovedit că, toate blocurile cu
litere făceau parte din balustrada zidului care despărţea cele două terase ale
incintei sacre de la Sarmizegetusa. Zidul aparţine epocii lui Burebista sau a
urmaşilor săi imediaţi (Deceneu, Comosicus). Interpretarea literelor, ca semne
pentru potrivirea blocurilor, nu are nici un sens în cazul unui simplu zid, a cărui
construcţie nu prezenta nici o dificultate. În realitate, s-ar putea ca blocurile să
fi fost grupate în aşa fel, încât literele să formeze cuvinte întregi, de exemplu un
pomelnic de regi, preoţi sau dregători daci. Din păcate, speranţele de a-l
reconstitui vreodată sunt foarte slabe.
La Buridava s-a descoperit o inscripţie cu litere greceşti şi în limba greacă,
incizată înainte de ardere, pe peretele unui chiup de mărime mijlocie. În
traducere, inscripţia sună: „regele Thiamarcos a făcut”. Din această aşezare
provin şi mai multe fragmente ceramice cu micro-inscripţiile REB şi BUR.
Litere greceşti au mai fost identificate şi pe un obiect din argint, din tezaurul de
la Sâncrăieni, jud. Covasna, iar latine pe fragmente ceramice din aşezările de la
Piscu Crăsani, jud. Ialomiţa, Polovragi, jud. Gorj, Bradu, jud. Bacău şi Leliceni,
jud. Harghita, precum şi micro-inscripţia Petr de pe un denar din tezaurul de la
Cetăţeni, de la jumătatea sec. I î.Chr.
În secolul I, când relaţiile cu romanii au devenit mai intense decât cele cu
grecii, alfabetul latin a început să fie utilizat alături de cel grecesc, după cum o
dovedesc cele câteva litere latineşti zgâriate pe diferite fragmente ceramice,
descoperite la Buridava, şi, mai ales, inscripţia DECEBALVS PER
SCORILO, de pe vasul de cult descoperite la Sarmizegetusa. De astfel, şi
anumite izvoare literare se poate deduce că dacii cunoşteau şi foloseau scrierea
latină.
Desigur, scrierea nu era răspândită în masa largă a dacilor. Ea era folosită,
probabil, mai ales de preoţi, precum şi de „cancelaria” regilor daci în relaţiile
cu alte state.
Religia. Originală poate fi considerată şi religia daco-geţilor, care a avut mai
târziu, în sec. I î.Chr. un rol în unificarea triburilor daco-getice.
În legătură cu acest aspect al vieţii spirituale, miniatura carului de cult, din
bronz, din tumulul de la Bujoru, jud. Teleorman, ornamentat cu capete de
pasăre, şi carul de cult de la Orăştie, ambele din perioada mijlocie a primei
epoci a fierului, ca şi alte elemente decorative în formă de capete de pasăre, din
depozitul de bronzuri de la Ghidici, jud. Dolj, constituie dovezi cu privire la
cultul solar din această vreme.
În ceea ce priveşte izvoarele literare, puţine la număr, cu privire la religia
geto-dacilor, primele ştiri datorându-se lui Herodot, au fost mult discutate,
241
exprimându-se diferite puncte de vedere, fără a se ajunge, întotdeauna, la un
consens general.
Astfel, unii autori au luat poziţie faţă de teza monoteistă, bazată pe
cunoscutul pasaj din Herodot, după care „cel care dispare din lumea noastră se
duce la zeul Zalmoxis (după o altă variantă Zamolxis). Unii dintre ei îi mai
spun şi Gebeleizis...” şi mai departe „când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în
sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea, deoarece ei cred că nu există alt zeu în
afară de al lor”. De aici, pe baza textului respectiv, s-a admis, de către mulţi,
identitatea dintre Zalmoxis şi Gebeleizis, în sensul unei singure divinităţi cu
două ipostaze, sau un zeu mai vechi, Gebeleizis înlocuit apoi cu „preotul” său
Zalmoxis.
De altfel, încă mai de mult s-a luat poziţie faţă de această teză căreia, pe baza
textului lui Herodot, i s-a opus alta, dualistă, cu două divinităţi, Zalmoxis şi
Gebeleizis.
Faţă de aceste două teze, s-a formulat şi o a treia, admisă astăzi de către cei
mai mulţi, după care religia daco-geţilor a fost politeistă, încadrându-se în
politeismul tracic de tip indoeuropean. Astfel, în fruntea pantheonului daco-
getic se plasează divinitatea supremă, Zamolxis, de caracter chtonian, cu
atribute de zeu al pământului, pe baza indicaţiilor lui Herodot şi a etimologiei
numelui său, pus în legătură cu cuvântul tracic zamol, care înseamnă pământ.
Spre deosebire de această interpretare, acceptată de către cei mai mulţi, alţii
înclină însă, pe baza numelui, să-l considere zeu al cerului şi, de aici, caracterul
urano-solar al religiei daco-geţilor sau, într-o altă interpretare, să-l considere,
iniţial, divinitate chtoniană, care ar fi evoluat către una celestă. Tot în legătură
cu Zamolxis nu se ştie dacă acesta ar fi avut o soţie, cum s-ar fi susţinut de
către unii, pe baza informaţiilor lui Suidas.
Alături de zeul suprem, Zamolxis, erau şi alte divinităţi, dintre care cea mai
importantă a fost Gebeleizis, zeu al tunetului şi fulgerului, cunoscut numai din
textul mai sus menţionat al lui Herodot, care îl confundă cu Zamolxis. În
legătură cu textul respectiv au fost multe discuţii, nefiind exclus, după unii, ca
aceste două divinităţi să se fi contopit, în vremea lui Herodot şi mai târziu, într-
una singură, păstrând cele două aspecte şi două nume.
La aceste două divinităţi se mai pot adăuga următoarele: zeul războiului,
menţionat de Iordanes, corespunzător lui Ares şi Mars; zeiţa vetrei şi a focului,
protectoare a căminului, asemănătoare cu Hestia – Vesta; zeiţa lunii, pădurilor
şi farmecelor, care corespunde, în linii mari, Artemidei greceşti sau Dianei
romane şi care purta numele de Bendis, existenţa ei fiind confirmată şi de unele
descoperiri arheologice, printre care un medalion din lut ars, găsit într-unul din
sanctuarele Sarmizegetusei şi bustul mască din bronz, de la Piatra Roşie;
Darzalas (Derjalas), înrudit cu Dionysos şi alte divinităţi greceşti. În afară de
acestea, s-ar putea să mai fi fost şi altele, în legătură cu cultul soarelui, atestat şi

242
mai târziu, în perioada clasică a culturii geto-dacice, prin carul solar din bronz
şi fier de la Piatra Roşie.
Caracterul politeist al religiei dacice este atestat şi de descoperirile
arheologice din Munţii Orăştiei, îndeosebi de la Grădiştea Muncelului, centrul
religios al daco-geţilor. Într-adevăr, în cetăţile dacice din Munţii Orăştiei s-au
găsit mai multe sanctuare ale dacilor; majoritatea lor (cca. 10) sunt patrulatere,
constând din câteva şiruri de baze de coloane de piatră, peste care se ridicau, în
antichitate, coloane din lemn – mai rar –, dar la Sarmizegetusa, din andezit.
Două din ele, ambele descoperite la Sarmizegetusa, au însă o formă circulară şi,
fără îndoială, o semnificaţie specială, despre care va fi vorba mai jos. Tot
circular este şi sanctuarul din cetatea dacică de la Brad, jud. Bacău. Prezenţa a
nu mai puţin de patru sanctuare în cetatea de la Costeşti, a cinci sanctuare
patrulatere la Sarmizegetusa – unde ele sunt concentrate pe două terase vecine
– exclude posibilitatea ca ele să fi fost, toate, închinate aceleiaşi zeităţi şi
confirmă, prin urmare, caracterul politeist al religiei dacilor. Sanctuare
patrulatere de acest tip s-au mai descoperit la Piatra Craivii, Căpâlna, pe Bâtca
Doamnei, în apropiere de Piatra Neamţ şi de Barboşi, ultimul cu tamburi de
lemn.
O particularitate remarcabilă a sanctuarelor dacice descoperite până acum, şi
care datează, toate, din perioada statului dac, o constituie faptul că ele par să nu
fi avut acoperiş. Alături de alte câteva indicii – un pavaj de andezit,
reprezentând soarele, găsit la Sarmizegetusa; existenţa unor simboluri solare pe
ceramica pictată dacică –, această împrejurare îndreptăţeşte concluzia că religia
daco-geţilor avea, în sec. I î.Chr.-I d.Chr., un caracter predominant urano-solar.
Această concluzie este de natură să sugereze o anumită evoluţie a religiei geto-
dacilor din timpul lui Herodot şi până în perioada statului dac.
Răzleţe ştiri literare fac cunoscute şi unele elemente, puţine din păcate, ale
organizării cultului la geto-daci. Este sigur că aceştia aveau un mare preot, al
cărui rol important, chiar în conducerea statului, sugerează însemnătatea socială
şi politică – bazată, fără îndoială, pe bogăţia economică – a întregii tagme
preoţeşti.
La acestea, se adaugă unii călugări celibatari, vegetarieni şi abstinenţi,
aparţinând unor secte religioase, cunoscute sub denumirile de ktistai (care se
abţin de la plăcerile lumeşti) sau de kapnobátai – călători prin nori – la
Poseidonios şi Strabon şi de polistai – întemeietor de oraş – sau pleistoi – foarte
mulţi – la Iosephus Flavius.
Ritul şi ritualul de înmormântare. În legătură cu religia şi credinţele daco-
getice în viaţa viitoare este şi ritul de înmormântare al acestora.
Astfel, în ceea ce priveşte perioada mijlocie a primei epoci a fierului, ritul
funerar al comunităţilor complexului Basarabi este ilustrat prin morminte de
incineraţie, cu groapă simplă sau în formă de puţ, precum şi prin morminte de
inhumaţie în tumul, atestate şi la Balta Verde, jud. Mehedinţi, cu evidente
243
afinităţi în lumea illirică, ca şi în alte locuri din Oltenia, conţinând schelete în
poziţie întinsă, aşezate pe o platformă de piatră sau într-o groapă umplută cu
pământ şi pietre.
În perioada târzie a primei epoci a fierului, un loc aparte îl ocupă necropolele
tumulare ale complexului Bârseşti-Ferigile, în care au fost înglobate şi alte
necropole, înrudite prin ritual, întâlnite în Oltenia sub denumirea de Teleşti-
Drăgoieşti şi Gura Padinei. Tumulii acestui complex, de dimensiuni nu prea
mari, conţin morminte de incineraţie cu oasele calcinate depuse direct pe sol
(Bârseşti) sau în groapă ori în urnă cu sau fără capac şi acoperită cu pietre
(Ferigile), având ca inventar, pe lângă ceramică, arme din fier şi bronz, piese
din harnaşament din fier, diferite podoabe din sticlă (perle) şi bronz (fibule,
verigi de buclă cu capetele conice).
Şi în a doua epocă a fierului a predominat ritul incineraţiei la geto-daci, în
cimitire plane sau tumulare, din afara aşezărilor, oglindind anumite schimbări,
greu de precizat, în conceptul despre nemurire. Arderea s-a făcut în altă parte,
într-un loc anume pregătit (ustrinum), şi, uneori, chiar pe locul mormântului,
resturile incinerate, cenuşa şi ofrandele fiind depuse direct în groapă sau în
urnă, îngropate apoi în pământ, ca şi alte populaţii de la sud de Dunăre,
respectiv traci şi illiri, sau la germani. În ceea ce priveşte practicile funerare
rituale, s-au presupus, pe baza descoperirilor făcute, banchete şi dansuri
funebre, sacrificii umane, ofrande – obiecte pe care mortul le folosea în timpul
vieţii vase cu mâncare şi băuturi.
Ritul incineraţiei este ilustrat în mai toate necropolele plane sau tumulare
geto-dacice. Dintre acestea un deosebit interes îl prezintă mormintele tumulare
şi plane din necropola de la Zimnicea, din sec. IV î.Chr., care, prin bogăţia
inventarului, pot fi puse pe seama aristocraţiei tribale, deosebindu-se în mod
evident de cele mai târzii, cu un inventar sărăcăcios. La fel, se remarcă şi
necropola de la Popeşti, cu morminte de incineraţie cu rug, care, prin inventarul
lor bogat – săbii, cămăşi de zale, coif de aramă – au fost considerate morminte
princiare, ca şi cele menţionate mai sus, cu piese din argint, de la Cucuteni,
Agighiol, Peretu şi Craiova.
Dintre celelalte necropole geto-dacice din această vreme, un loc aparte îl
ocupă şi acelea din Dobrogea, de la Enisala, cu peste 400 de morminte,
majoritatea de incineraţie, din sec. al IV-lea î.Chr., precum şi cele două de
incineraţie de la Murighiol, din sec. IV-III î.Chr.
În comparaţie cu ritul incineraţiei, acela al inhumaţiei, practicat de sarmaţi şi
de celţi, este foarte rar întâlnit la geto-daci, după cum pare s-o indice doar
câteva morminte de acest fel, de copii, de la Sfântul Gheorghe-Bedehaza (jud.
Covasna), şi de adulţi, de la Braşov, fără ca să fie sigure, în toate cazurile,
cronologia şi apartenenţa lor etnică.

244
 Manifestările din sec. I î.Chr-I d.Chr. ale daco-geţilor în domeniile culturii
materiale, vieţii spirituale şi suprastructurii politice îndreptăţesc două concluzii
de importanţă principală.
Cea dintâi este că, civilizaţia oppidană dacică reprezintă faza clasică a
culturii materiale şi vieţii spirituale a poporului daco-get. Cu alte cuvinte, cele
două secole de viaţă statală trăite de daco-geţi constituie, mutatis mutandis, în
istoria lor, ceea ce epoca lui Pericle fusese pentru Atena sau Principatul lui
Augustus pentru Roma.
A doua concluzie, egală ca însemnătate, se referă la poziţia culturii materiale
şi vieţii spirituale daco-getice şi a statului dac în ansamblu civilizaţiei şi istoriei
europene. Creatorii sistemului fortificat din Munţii Orăştiei şi ai elementelor
sale complementare, creatorii unei civilizaţii oppidane originale, dar deschisă
înrâuririlor înaintate, oamenii care foloseau alfabetul grecesc şi pe cel latin,
care ajunseseră la elaborarea unui calendar bazat pe observaţii astronomice
proprii, conducătorii care urmăreau cu permanentă vigilenţă expansiunea
romană şi care nu pregetau să se amestece în afacerile interne ale Imperiului,
într-un cuvânt, poporul dac, civilizaţia şi statul dacilor aparţineau, în această
epocă, lumii clasice, chiar dacă se aflau la periferia ei geografică. Civilizaţia
oppidană dacică nu se poate măsura ca nivel, ca grad de dezvoltare, cu
civilizaţia greacă din sec. al V-lea î.Chr., cu cea elenistică sau cu cea romană
imperială, dar ea urma calea bătătorită de aceasta şi le era asemănătoare prin
natura ei.
Statul geto-dacic în timpul lui Decebal. Măsurile luate de romani la
Dunărea de Jos nu erau numai cu scop defensiv, ci şi ofensiv. Dacii, înţelegând
aceasta, s-au organizat şi ei, reuşind, în condiţiile social-economice, politice,
militare şi culturale din vremea lui Decebal, să se unifice din nou triburile daco-
getice într-un stat.
Procesul reunificării ţinuturilor daco-getice în jurul statului dac intra-carpatic
trebuie să se fi desăvârşit pe la începutul deceniului al nouălea al sec. I. Statul
dac, astfel reconstituit, avea însă hotare mai restrânse, căci destule regiuni
locuite de daco-geţi se aflau acum sub stăpânire străină: Dobrogea şi zona
dintre Dunăre şi Haemus făceau parte din provincia romană a Moesiei,
ţinuturile din nord-vest smulse odinioară celţilor, erau acum stăpânite de cvazii
şi marcomanii de neam germanic, iar în Câmpia Tisei se aşezaseră sarmaţii
iazygi. Statul dac cuprindea, către sfârşitul primului veac, Transilvania,
Oltenia, Muntenia şi Moldova, la care se adaugă, probabil, o parte din ţinutul
dintre Prut şi Nistru şi avea ca centru regiunea Munţilor Orăştiei.
Etapa finală a existentei statului dac a fost marcată de personalitatea regelui
Decebal. Câteva scene ale Columnei Traiane îl înfăţişează ca pe un bărbat în
puterea vârstei, viguros, cu o figură care trădează dârzenie şi energie. La rândul
său, Dio Cassius îi face un sugestiv portret literar: „era priceput într-ale
războiului şi iscusit la faptă; ştiind când să năvălească şi când să se retragă la
245
timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o
victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; pentru care lucruri el a fost mult
timp pentru romani un potrivnic de temut”. Este portretul unui mare comandant
dublat de un diplomat abil.
Dispunem de prea puţine date despre organizarea statului dac sub Decebal;
totuşi, există indicii ale unei centralizări mai avansate decât în perioada lui
Burebista. Dio Cassius vorbeşte despre un fruntaş dac, Vezina, fost, poate, şi
mare preot care ocupa locul al doilea după Decebal, şi despre alt personaj,
Diegis, care-l reprezintă pe rege la tratativele cu Domitian şi care, după Martial,
era fratele lui Decebal. Dacă situaţia lui Vezina o aminteşte pe cea a lui
Deceneu, Diegis îndeplineşte o misiune asemănătoare celei a lui Acornion;
Decebal nu mai utilizează însă serviciile unui străin, ceea ce ar putea sugera că
aparatul de stat al regelui dac era mai dezvoltat decât cu un secol şi jumătate în
urmă. În acelaşi sens pledează informaţia lui Criton, că Decebal a pus prefecţi
în fruntea agriculturii şi a cetăţilor.
Cele mai numeroase ştiri din izvoarele antice se referă la politica externă a
lui Decebal, care s-a dovedit a fi fost foarte abilă, prin orientarea şi încheierea
alianţelor împotriva Romei, adversarul cel mai de temut al dacilor.
În acest context istoric, rolul important al lui Decebal, de altfel, ca şi al lui
Burebista, constă în faptul că a înţeles sensul istoric al dezvoltării societăţii
daco-getice întruchipând, în chipul cel mai înalt, aşa cum s-a subliniat în
istoriografie, voinţa de apărare şi de libertate a dacilor.
Confruntările militare cu Imperiul roman pentru apărarea
independenţei Daciei. Politica de expansiune romană la Dunărea de Jos, în
vremea lui Domitian, din motive economice – suspendarea eventuală a
subsidiilor –, dar şi politice – înlăturarea pericolului dacic în această regiune –,
a contribuit la continuarea incursiunilor daco-getice la sud de fluviu, incursiuni
care reprezentau, în fond, forme de apărare împotriva acestei expansiuni.
Iordanes afirmă că, pe vremea când domnea Diurpaneus, dacii, temându-se
de zgârcenia lui Domitian, au desfăcut tratatul încheiat cu alţi împăraţi şi au
atacat malul drept al Dunării. Istoricul got se referă la un tratat încheiat cu
Vespasianus după atacul dacic din anul 69, iar prin „zgârcenia” de care se
temeau dacii trebuie să înţelegem intenţia lui Domitian de a suprima subsidiile
plătite dacilor potrivit tratatului în chestiune.
După un conflict de proporţii mai mici, care a avut loc, pare-se, pe la
începutul domniei lui Domitian (81-82 d.Chr.) marele atac s-a produs în iarna
85 / 86. Poate sub comanda lui Decebal, dacii, alături de bastarni şi sarmaţi, au
trecut Dunărea şi au început să pustiască teritoriul provinciei Moesia. C. Oppius
Sabinus, guvernatorul provinciei, a fost învins şi i s-a tăiat capul. Gravitatea
situaţiei este subliniată de Tacitus, care afirmă că „erau puse în cumpănă
taberele întărite ale legiunilor, însăşi stăpânirea noastră”, adică stăpânirea
romană la sud de Dunăre. Însuşi împăratul Domitian, despre care Dio Cassius
246
spunea „că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj”, a venit în
Moesia, stabilindu-şi cartierul general la Naissus (Niş), şi a luat măsuri
grabnice şi eficiente. Provincia Moesia, cu o frontieră prea lungă şi, prin
urmare, greu de apărat, a fost împărţită în două: Moesia Superior şi Moesia
Inferior; comanda asupra trupelor romane i-a fost încredinţată lui Cornelius
Fuscus, prefectul pretoriului, care i-a respins pe atacatori peste Dunăre şi,
potrivit ordinului împăratului, a început să se pregătească pentru o ofensivă în
Dacia.
În aceste împrejurări, era necesară o maximă încordare a forţelor Daciei şi o
conducere militară pe care bătrânul Diurpaneus nu se mai simţea în stare s-o
asigure. De aceea, în anul 87, el i-a cedat tronul lui Decebal. Acesta a încercat,
iniţial, să prevină ofensiva romană prin mijloace diplomatice, propunându-i lui
Domitian o pace care, după victoriile dacice din Moesia, nu putea fi favorabilă
dacilor. Întrucât împăratul a respins propunerea, Decebal i-a trimis o nouă solie,
care i-a transmis lui Domitian, în batjocoră, că regele dac este dispus să facă
pace dacă fiecare roman îi va plăti anual doi oboli; în caz contrar, el va porni la
război şi le va pricinui romanilor mari necazuri.
Pentru orgoliosul Domitian şi prea puţin chibzuitul Fuscus, această a doua
solie a sunat ca o provocare ce i-a făcut să uite de cea mai elementară prudenţă,
ceea ce, probabil, şi dorise Decebal. Generalul roman s-a grăbit să treacă
Dunărea se pare în dreptul localităţii Orlea, unde a fost identificat un pod
roman şi, neîntâmpinând nici o rezistentă, a înaintat adânc pe teritoriul Daciei.
Decebal l-a aşteptat într-un defileu; în bătălie, armata romană a fost zdrobită,
iar comandantul ei ucis. Supremă umilinţă, stindarde ale trupelor romane,
printre care şi ce al legiunii a V-a Alaudae, au fost capturate de daci dimpreună
că numeroşi prizonieri şi importante mijloace de luptă.
O ipoteză recentă propune altă reconstituire a evenimentelor. Potrivit ei,
expediţia lui Fuscus în Dacia a avut loc încă în anul 86 şi a fost victorioasă, dar
în iarna următoare Decebal a atacat din nou Moesia Inferioară; bătălia s-ar fi
dat în Dobrogea, undeva în zona actualei localităţi Adamclisi, terminându-se cu
înfrângerea romanilor şi cu moartea lui Fuscus. Nu există însă suficiente
temeiuri documentare pentru acceptare acestei versiuni.
Deşi importantă şi de răsunet, biruinţa lui Decebal asupra lui Fuscus nu
afectase în mod decisiv capacitatea de ripostă a Imperiului. În anul următor, 88,
Domitian a trimis în Dacia o nouă armată, pusă sub comanda experimentatului
general Tettius Iulianus. Acesta, reîntorcând disciplina în armata romană, după
ce a trecut Dunărea pe la Viminacium (Kostolač, Serbia) a intrat, cu prudenţă,
prin Banat, fiind întâmpinat de Decebal în strâmtoarea de la Tapae – Porţile de
Fier ale Transilvaniei; în bătălia grea care a avut loc, unde însuşi comandantul
dacilor, Vezina, cum informează Dio Cassius, a fost nevoit să se facă mort pe
câmpul de luptă, ca să poată fugi noaptea, cumpăna victoriei s-a aplecat de
partea romanilor, dar Tettius Iulianus nu şi-a exploatat succesul şi n-a înaintat
247
spre zona Munţilor Orăştiei. După toate aparentele, motivul a fost teama de
vreo cursă a lui Decebal; a putut trage în cumpănă şi faptul că Domitian
pregătea o campanie împotriva cvazilor, marcomanilor şi iazygilor care
refuzaseră să-l ajute în războiul cu dacii. Campania din Pannonia s-a sfârşit însă
rău pentru romani, ceea ce l-a obligat pe împărat să încheie cu Decebal o pace,
pe care, mai înainte, i-o refuzase, deşi regele o ceruse în repetate rânduri. Pacea
s-a încheiat în anul 89, Decebal fiind reprezentat la tratative de fratele său
Diegis. În litera sa, tratatul era favorabil Romei, ceea ce era firesc dacă se ţinea
seama de victoria lui Tettius Iulianus la Tapae şi de prezenţa trupelor romane
pe teritoriul Daciei. Faptul că Domitian aşează diadema regală pe capul lui
Diegis (reprezentant al lui Decebal) şi prin urmare, dădea dacilor un suveran
demonstrează că Decebal accepta situaţia de rege clientelar al Romei. O
inscripţie ne informează că armata romană a obţinut permisiunea de a trece spre
frontul pannonian prin regatul lui Decebal. Regele dac se mai obliga să
înapoieze prizonierii şi armele, care căzuseră în mâinile sale. În schimb, în
calitate de rege clientelar, Decebal urma să primească de la Imperiu subsidii,
ingineri, meşteri, constructori, instructori militari, maşini de război.
În ciuda prevederilor ei, favorabile mai degrabă Romei, pacea din anul 89 a
fost considerară, în antichitate, drept ruşinoasă pentru Imperiu. Aceasta se
explică, în parte, prin ostilitatea aristocraţiei senatoriale faţă de Domitian, dar
explicaţia nu este suficientă. Se poate presupune, că la Roma a fost socotit puţin
onorabil faptul că un război, declanşat din cauza suprimării subsidiilor către
daci, se încheiase cu o pace, care prevedea subsidii şi mai importante. În sfârşit,
Decebal n-a respectat nici litera, nici, mai ales, spiritul tratatului din 89. El nu i-
a înapoiat pe toţi prizonierii de război şi a utilizat ajutorul roman, primit în
calitate de rege clientelar, nu pentru a sluji interesele romane la Dunărea de Jos,
ci pentru a se pregăti de luptă împotriva Imperiului; el şi-a instruit şi înzestrat
armata, a completat sistemul de fortificaţii din Munţii Orăştiei. Cu alte cuvinte,
el a întors, în favoarea sa şi în detrimentul Imperiului, pacea din 89.
Decebal a folosit ajutorul roman nu numai pe plan militar ci şi pentru a
organiza o vastă activitate constructivă la Sarmizegetusa Regia. Într-adevăr,
construirea impunătoarelor sanctuare de andezit din cetatea de scaun datează
din ultimul deceniu al sec. I şi de la începutul sec. al II-lea. Unul dintre aceste
lăcaşuri de cult – marele sanctuar patrulater cu 60 de coloane de andezit de pe
terasa a X-a a dealului Grădiştii – nici nu a fost terminat până la izbucnirea
noului război cu Roma.
După asasinarea lui Domitian (96) şi scurta domnie a lui Nerva, în anul 98,
ajunge la tron M. Ulpius Traianus (98-117 d.Chr.), general roman născut la
Italica, în Hispania. După o frumoasă carieră militară, el fusese numit
guvernator al Germaniei Superioare şi, în această calitate, fusese adoptat de
către Nerva şi desemnat ca succesor la conducerea Imperiului. Dio Cassius,

248
referindu-se la calităţile sale, spunea că „era un om cu totul deosebit, mai ales
prin dreptatea şi bărbăţia sa, precum şi prin simplitatea moravurilor sale”.
Noului împărat problemele de la Dunărea de Jos i se păreau mai urgente
decât prezenţa sa în capitala Imperiului. De aceea, de îndată ce a primit vestea
ascensiunii sale, el a întreprins o călătorie de inspecţie la Dunăre, terminând
drumul strategic pe un mal drept al fluviului, săpând un canal pentru înlesnirea
navigaţiei prin Cazane şi concentrând o armată puternică în cele două Moesii.
Măsurile luate de Traian lăsau să se vadă iminenţa unui război împotriva
dacilor.
Dio Cassius spunea că Traian a hotărât declanşarea războiului pentru că era
iritat de subsidiile plătite lui Decebal, dar mai ales pentru că vedea că puterea şi
trufia dacilor cresc. Este lesne de dedus, din această ştire, că pentru Imperiu
întărirea statului dac constituia o problemă. Evident, nu era de prevăzut un atac
împotriva Italiei şi a Romei însăşi, dar o încercare de reconstituire a vastei
stăpâniri a lui Burebista, prin alipirea ţinuturilor din dreapta Dunării, nu era de
exclus, cu atât mai mult cu cât populaţia autohtonă de la sud de fluviu era de
acelaşi neam cu locuitorii din nordul acesteia. Mai mult, statul dac nu
reprezenta numai în sine un pericol pentru posesiunile romane sud-dunărene; el
ameninţa să devină conducătorul şi animatorul unei vaste coaliţii a popoarelor
nesupuse de Roma (germanii, sarmaţii); dislocarea acestei lumii „barbare”
ostile prin cucerirea Daciei, i se părea lui Traian oportună şi dorită. La toate
acestea se adăugau considerente de natură economică: perspectiva unei bogate
prăzii de război şi a exploatării surselor umane şi materiale ale Daciei.
Aşadar, cauzele conflictului daco-roman de la începutul sec. al II-lea au fost,
în primul rând, de ordin politic şi strategic, iar în al doilea rând, de ordin
economic, printre altele, speranţa de a se redresa, cu aurul Transilvaniei,
finanţele Imperiului secătuite după Domitian.
Aceste cauze au determinat şi caracterul celor două războaie dacice ale lui
Traian. Statul dac nu ameninţa Italia şi Roma, ci numai cuceririle pe care
Imperiul le făcuse în dreapta Dunării. Traian voia să păstreze şi să consolideze
aceste cuceriri, adăugându-le, poate şi pentru aceasta, şi Dacia. Din partea
romanilor războiul a fost, deci, un război nedrept de cucerire; dacii au purtat un
război just, apărându-şi independenţa.
Pentru reconstituirea acestor importante evenimente, aveau să schimbe
destinele Daciei şi ale poporului dac, dispunem de foarte puţine izvoare literare
antice. Cele mai importante dintre ele s-au pierdut cu desăvârşire sau aproape.
S-au pierdut, cu excepţia unei singure propoziţii păstrate la un gramatic târziu,
Comentariile pe care însuşi împăratul Traian, după exemplul lui Caesar, le-a
scris despre campaniile sale în Dacia. Din Getika medicul grec Criton, însoţitor
al lui Traian în războaiele dacice, n-a mai rămas decât puţine fragmente,
inclusiv, şi acestea, în operele altor autori; aceeaşi soartă potrivnică au avut-o şi
scrierile despre daci ale retorului Dio Chrysostomus, care le-a vizitat tara chiar
249
în preajma conflictului decisiv. S-a pierdut textul original al cărţii a LXVIII din
Istoria romană a lui Dio Cassius şi au dispărut fără urmă cărţile închinate
războaielor dacice de Appian şi Arrian.
În alte izvoare, importante pentru istoria Romei, domnia lui Traian a fost pur
şi simplu omisă. Tacitus făgăduise să descrie domniile lui Nerva şi Traian, dar
n-a mai făcut-o. În Vieţile împăraţilor, Suetonius se opreşte la Domitian, iar
colecţia de biografii împărăteşti cunoscută sub numele de Historia Augusta,
începe cu Hadrian. Până şi un poet, Caninius Rufus, îşi exprimase dorinţa să
cânte în versuri biruinţa lui Traian asupra dacilor; dacă a făcut-o, înseamnă că
poemul s-a pierdut.
Dacă facem abstracţie de câte o frază-două din autorii târzii (Eutropius,
Petrus Particius, Iordanes), din întinsa literatură antică despre războaiele dacice
nu s-au mai păstrat decât rezumatele întocmite după cartea a LXVIII-a din
opera lui Dio Cassius, către doi călugări bizantini: Xiphilinos, din sec. al XI-lea
şi Zonaras, din secolul următor. Lor li se adaugă, ca izvoare scrise o serie de
inscripţii greceşti şi, mai ales, latineşti, importante în anumite privinţe, dar prea
puţin lămuritoare pentru desfăşurarea operaţiunilor militare.
În aceste condiţii, era firesc ca atenţia cercetătorilor să se îndrepte asupra
unui celebru monument al antichităţii, care cuprinde relatarea artistică,
sculptată, a războaielor daco – romane de la începutul sec. al II-lea: Columna
Traiană. Pe fusul de marmură a columnei un basorelief care urcă în spirală,
înfăţişează în peste 150 de scene, desfăşurarea celor două războaie purtate de
Traian pentru cucerirea Daciei. Au fost făcute, de-a lungul timpului numeroase
încercări de a interpreta fiecare scenă de a stabili locul desfăşurării ei, într-un
cuvânt, de a suplini, cu ajutorul sculpturii, carenţele izvoarelor literare. S-au
obţinut anumite rezultate dar, în ansamblu reconstituirile detaliate ale
evenimentelor n-au fost convingătoare.
Fără îndoială, reliefurile Columnei Traiane constituie un izvor preţios dar,
datorită caracteristicilor sale, nu este de aşteptat ca el să poată înlocui relatările
pierdute ale autorilor antici.
Într-adevăr, aceste reliefuri sunt o ilustrare a Comentariilor lui Traian şi în
absenţa textului, descifrarea ilustraţiei nu este nici lesnicioasă, nici sigură.
Columna Traiană este, un monument artistic şi sculptorii au folosit procedee
artistice, care nu permit întotdeauna ca scenele să fie interpretate ad litteram.
Columna a fost concepută şi ca un act de propagandă pentru Imperiu, pentru
împărat şi pentru armata romană; de aceea, sculptorii care au lucrat la reliefurile
ei, probabil sub conducerea lui Apollodor din Damasc, au neglijat, într-o
oarecare măsură, evenimentele la care Traian n-a participat personal şi au
denaturat, pe alocuri, adevărul; altminteri nu se poate explica de exemplu, de ce
pe Columnă nu se poate vedea nici un soldat roman ucis, într-o singură scenă
apărând soldaţi romani răniţi. În sfârşit, sculptorii Columnei sau, cel puţin,
marea lor majoritate nu par să fi călcat pe pământul Daciei şi să fi cunoscut
250
realităţile din această zonă: zidurile cetăţilor dacice, de exemplu, sunt redate
destul de inexact, iar sanctuarele lipsesc cu totul.
Toate acestea fac ca relieful Columnei să aibă o valoare documentară reală,
dar limitată. Ele nu pot fi utilizate cu rare excepţii, decât în strânsă corelare cu
datele izvoarelor literare, epigrafice şi arheologice.
Un alt document, deosebit de important, pentru cunoaşterea luptelor grele
duse de daci cu romanii, pe teritoriul Dobrogei, este acela de la Adamclisi,
ridicat alături de oraşul Tropaeum Traiani fondat de către Traian. Acest
document, mult discutat In ceea ce priveşte data şi semnificaţia sa istorică,
ilustrează, Intr-o artă provincială, scene sculptate la care participă, în afară de
luptători daci şi familiile lor, sarmaţi şi bastarni. Prin aceste reprezentări,
monumentul respectiv reprezintă cea mai mare importantă dovadă pentru
luptele dacilor cu romanii la sud de Dunăre, pe teritoriul Dobrogei, care s-au
desfăşurat în acelaşi timp cu cele din vest, din Banat şi Munţii Orăştiei.
Săpăturile arheologice, în primul rând cele efectuate în Munţii Orăştiei, au
adus câteva date privind anumite evenimente de ordin militar, dar şi ele sunt
departe de a putea elucida problemele desfăşurării războaielor.
Prin compararea şi interpretarea diferitelor izvoare s-au reuşit reconstituirea,
în linii generale, a celor două războaie purtate de Traian împotriva lui Decebal.
În ceea ce priveşte primul război dacic al lui Traian (101-102), o inscripţie a
colegiului cultural al Fraţilor Arvali de la Roma atestă faptul că împăratul a
părăsit capitala la 25 martie 101 plecând în Moesia Superioară, unde era
concentrată armata, care urma să invadeze Dacia. După calculele întocmite de
specialişti ea cuprinde 13 sau 14 legiuni, cărora li se adăugau cohorte
pretoriene, trupe auxiliare (cohortes şi alae) din armata regulată precum şi mai
multe formaţiuni speciale, iregulare (mauri, arcaşi palmyrieni) recrutate din
populaţiile de la periferia Imperiului. În total armata romană cuprindea circa
150.000 de oameni, ceea ce depăşea considerabil efectivele pe care le putea
arunca în luptă Decebal. Superioritatea armatei romane era accentuată de
armament, de maşinile de război şi de tactica de luptă.
Trecerea Dunării a avut loc în dreptul oraşului Viminacium (azi Kostolač)
din Moesia Superioară, pe un pod dublu de vase; scena respectivă de pe
Columnă îl înfăţişează pe zeul Danubius asistând la trecere, semn că era
favorabil romanilor. Pătrunzând astfel pe teritoriul Banatului actual, armata
comandată de împărat însuşi a înaintat pe un drum care ne este cunoscut
datorită unicei fraze păstrate din Comentariile lui Traian: inde Berzobiem
deinde Aizim processimus (de aici a plecat spre Berzobis şi apoi spre Aizis) :
itinerarul a fost deci Arcidava (Vărădia) – Berzobis (Berzovia) – Aizis (Fârliug)
– Centum Putei (Surduc) – Tibiscum (Jupa, Caransebeş). De la Tibiscum
armata a urcat pe valea Bistrei şi a ajuns ca şi Tettius Iulianus în 88 la Tapae.
Tot ca atunci, Decebal a încercat să-i oprească pe atacatori în defileu; lupta a
fost aprigă, cu mulţi căzuţi de o parte şi de alta; Dio Cassius relatează că
251
soldaţii romani răniţi au fost atât de numeroşi, încât însuşi împăratul şi-a rupt
veşmintele pentru a face din ele pansamente. În cele din urmă, superioritatea
armatei romane şi-a spus cuvântul, Traian a câştigat bătălia şi a pătruns în Ţara
Haţegului, iar Decebal s-a retras. Este posibil ca, după sângeroasa luptă de la
Tapae, împăratul să le fi acordat soldaţilor săi un răgaz mai lung pentru odihnă.
Judecând după reliefurile Columnei, următorul eveniment important al
războiului n-a avut loc în vestul Daciei, ci la Dunărea de Jos, unde Decebal a
întreprins o mare manevră de diversiune. Împreună cu aliaţii lor, roxolani şi
bastarni, dacii au atacat, pe neaşteptate, garnizoanele romane din Moesia
Inferior, slăbite datorită concentrării de trupe pentru invazia Daciei. Planul
regelui dac este evident: prin această ofensivă, care reprezenta o gravă
ameninţare pentru provinciile sud-dunărene, Decebal urmărea să-l oblige pe
Traian să părăsească ţinuturile cucerite în apusul ţării pentru a veni în ajutorul
trupelor atacate.
Nu se ştie când a avut loc acest atac daco-bastarno-roxolan. O scenă de pe
Columnă înfăţişează călăreţi daci înecându-se în Dunăre, ceea ce ar sugera un
atac de iarnă, pe gheaţă care s-a rupt sub greutatea cavaleriei. Este posibil însă
ca atacul să se fi produs toamna, dacii încercând să treacă fluviul printr-un vad
făcut impracticabil de apele crescute. Oricum, cu toate pierderile suferite,
atacatorii au izbutit să traverseze Dunărea şi au început asaltul castrelor romane
de pe malul drept. Garnizoanele acestora au rezistat însă dându-i timp lui
Traian să le vină în ajutor, în fruntea unei părţi din trupele de pe frontul
apusean. În trei mari şi grele bătălii – este singura dată când pe Columnă apar
soldaţi romani răniţi –, Traian i-a învins pe daci şi pe aliaţii lor.
În legătură cu felul cum se reflectă aceste lupte pe monumentul de la
Adamclisi, s-a arătat că în ceea ce priveşte pe barbari, nu poate fi vorba numai
de daci, cum s-a susţinut de către unii cercetători, pe considerente de ordin
etnografic (îmbrăcăminte, coafură), ci de daci, germani (bastarni, iar după alţii
buri) şi sarmaţi-roxolani.
Împăratul a reluat ofensiva în primăvara anului 102; la ea participă acum şi
Manius Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei Inferior, care traversase cu
trupele sale Muntenia şi pătrunse în interiorul arcului carpatic, poate prin pasul
Bran. Traian a pătruns în zona Munţilor Orăştiei, „luând cu pericole munte
după munte”; săpăturile arheologice confirmă că cetatea de la Costeşti a fost
cucerită şi incendiată. Sarmizegetusa a fost atacată concentric: Dio Cassius
spune că generalului Lucius Quietus, cu cavaleria sa maură, a atacat prin altă
parte decât Traian, iar castrele de pe Jigoru Mare, Comărnicel şi Vârful lui
Pătru arată că Sarmizegetusa a fost învăluită dinspre sud – în imediata
apropiere a cetăţii de scaun –, aşezarea de la Feţele Albe a fost şi ea distrusă.
Într-una din cetăţi, Traian a găsit prizonierii, stindardele şi maşinile de război
capturate de Decebal de la Fuscus. În vremea aceasta, spune Dio Cassius,
Laberius Maximus cucereşte o cetate (Căpâlna ?, Tilişca ?) şi o capturează pe
252
sora lui Decebal. Regele, care încercase înainte, prin trimiterea unor solii
purtătoare de înşelătoare propuneri de pace, să întârzie înaintarea lui Traian, a
hotărât acum să ducă tratativele adevărate.
Pacea încheiată în anul 102, cuprindea condiţii foarte aspre pentru Dacia.
Decebal trebuia să predea toate armele şi maşinile de război, să-i extrădeze pe
inginerii şi pe dezertorii romani, obligându-se, în acelaşi timp, să nu mai
primească fugari din Imperiu şi să nu mai angajeze militari romani, să-şi
dărâme fortificaţiile, să cedeze o parte din ţinuturile ocupate de romani:
Moldova de Sud, Muntenia, Oltenia de Răsărit şi, din cea apuseană, ţinutul din
preajma Dunării, Banatul, a cărui parte vestică fusese ocupată de iazygi, aliaţi
ai romanilor, Ţara Haţegului, şi colţul sud-estic al Transilvaniei – şi să renunţe
la o politică externă proprie – să aibă prieteni şi duşmani pe prietenii şi pe
duşmanii romanilor, spune Dio Cassius.
În legătură cu acest prim război dacic al lui Traian, s-a pus problema de ce
Traian, cu toate succesele sale, pe frontul din Transilvania, nu a cucerit capitala
regelui dac. În răspunsul dat la această întrebare s-au invocat oboseala trupelor
romane, anotimpul neprielnic, existenţa şi a altor cetăţi dacice precum şi faptul
că ar fi fost mai uşoară, pentru romani, lupta cu o Dacie slăbită.
De asemenea, s-a discutat şi teritoriul cucerit de romani după acest prim
război dacic, arătându-se că, în general, ştirile, uneori reluate confuz din Dio
Cassius, nu permit cunoaşterea precisă a acestui teritoriu. Relativ la această
problemă, s-a presupus că teritoriul respectiv ar fi cuprins Ţara Haţegului,
Banatul, a cărui parte vestică fusese ocupată de iazygi, aliaţi ai romanilor,
trecute la Moesia Superior, iar dincolo de Carpaţi, o parte a Olteniei, Muntenia
şi sudul Moldovei, trecute la Moesia Inferior, ca şi colţul sud-estic al
Transilvaniei. Această extindere a stăpânirii romane la nord de Dunăre s-a
dedus şi din informaţiile transmise de Dio Cassius, potrivit cărora Decebal, la
începutul celui de al doilea război dacic, ar fi pretins de la Traian „să-i cedeze
ţara până la Istru”.
Aceste condiţii nu numai că-l transformau pe Decebal într-un veritabil rege
clientelar, silit să rabde apăsătoarea suzeranitare a Romei, dar ele făceau din
Dacia o pradă uşoară în cazul unui viitor conflict pe care Traian îl prevedea şi îl
plănuia. Într-adevăr, împăratul nu a trimis în provinciile lor de garnizoană
trupele cu care câştigase războiul, ci le-a lăsat concentrate în Moesia Superior.
El cucerise efectiv o bună parte din Dacia şi o întărise cu garnizoane romane, în
frunte cu legiunea a IV-a Flavia Felix, lăsată pe locul viitoarei capitale a
provinciei Dacia – castrul acestei mari unităţi a fost pus în evidenţă de
săpăturile arheologice de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În sfârşit, Traian îi
poruncise lui Apollodor din Damasc să construiască peste Dunăre podul de la
Drobeta. Atitudinea lui Traian denotă că şi el nu renunţase la cucerirea Daciei
şi la transformarea ei într-o provincie a Imperiului.

253
 Această atitudine nu putea fi ignorată de Decebal. Ea îi arăta că respectarea
condiţiilor păcii avea să fie fatală Daciei şi regele a luat singura hotărâre
posibilă: organizarea rezistenţei. El şi-a refăcut în grabă cetăţile distruse de
război (Costeşti) sau demantelate (Piatra Roşie, Grădiştea Muncelului) şi a
ridicat unele noi pe locurile altora mai vechi (Piatra Roşie, Blidaru). De
asemenea, a primit în continuare dezertori romani, cu toată interdicţia păcii din
102, s-a reînarmat, a căutat cu înfrigurare aliaţi printre triburile vecine şi a
recucerit partea apuseană a Banatului, ocupat de iazygi.
Roma a declarat cel de al doilea război dacic (105-106). Traian, însoţit de
Decimus Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, s-a îndreptat pe
mare şi, apoi pe uscat, spre Moesia Inferior. Şi-a stabilit cartierul într-o
localitate din faţa Drobetei. Aici, după cum se vede pe Columnă, a primit solia
de pace a lui Decebal, prin care regele dac, refuzând să predea armele, aşa cum
i se ceruse, căuta să câştige timp pentru a se întări, întrucât o parte din triburile
dacice se supuseră romanilor, iar încercările lui de a o alia cu neamurile vecine
eşuaseră. Acestea, câştigate de aurul Romei sau înspăimântate de armatele ei,
au refuzat să-l ajute pe rege, deşi acesta se străduise să le demonstreze cum
căderea ţării sale sub stăpânirea Romei va însemna şi propria lor cădere. Aflat
pe poziţii mult mai slabe decât la începutul primul război, Decebal a recurs
atunci la acte disperate. Mai întâi, el a trimis în Moesia Superior oameni care
să-l ucidă pe Traian; aceştia au fost însă prinşi înainte de a-şi putea duce planul
la îndeplinire. Apoi Decebal l-a atras într-o cursă pe Longinus, comandantul
trupelor romane din teritoriile dacice ocupate de Imperiu, şi a încercat, fără
succes, să afle de la el planurile împăratului. Regele dac s-a adresat lui Traian,
cerându-i, în schimbul eliberării lui Longinus, pacea şi renunţarea la ţinuturile
ocupate în stânga Dunării. Împăratul a dat un răspuns îndoielnic, iar Longinus
însuşi, otrăvindu-se, a smuls din mâinile lui Decebal acest ultim mijloc de
presiune. Probabil, în vara târzie a anului 105, romanii au început ofensiva.
Reconstituirea luptelor date, care au durat mai puţin decât în primul război,
nu se poate face în amănunt, întrucât Dio Cassius a insistat mai mult asupra
acţiunilor de diversiune ale lui Decebal – încercarea de asasinare a lui Traian şi
capturarea lui Longinus –, iar reliefurile de pe Columna lui Traian nu pot fi
localizate în toate cazurile exact.
Traian, spune Dio Cassius, a purtat războiul „mai mult cu pază decât cu
înfocare”, consolidând cu grijă ţinuturile cucerite. Armata romană a înaintat din
mai multe direcţii spre centrul statului dac. Decebal a fost trădat de o parte a
aristocraţiei dacice, care s-a închinat împăratului. Pe Columnă se succed
scenele de incendiere a unor cetăţi dacice, iar arheologic se constată că cetatea
de la Costeşti a fost din nou cucerită şi definitiv distrusă. În primăvara anului
106, Traiana început asediul Sarmizegetusei, reprezentat de o suită de scene de
pe Columnă. Dacii au izbutit să respingă o primă încercare a trupelor auxiliare
de a lua cetatea cu asalt, dar intervenţia legiunilor s-a dovedit decisivă; se ştie
254
că legiunea a IV-a Flavia Felix, a II-a Adiutrix, precum şi o vexillatio din
legiunea a VI-a Ferrata au participat la cucerirea capitalei dacice.
O scenă dramatică de pe Columnă îi reprezintă pe unii dintre apărătorii
Sarmizegetusei, istoviţi de lupte şi de sete, împărţindu-şi ultimele rezerve de
apă. Alţi luptători au părăsit, pe ascuns, cetatea asediată; este posibil ca Decebal
să se fi aflat printre ei, căci pe Columnă el este înfăţişat după aceea, observând
un atac nereuşit asupra unui castru roman. Abia acum, în timp ce
Sarmizegetusa era cucerită şi distrusă – până şi stâlpii sanctuarelor au fost
sistematic decapitaţi –, Decebal a fugit, însoţit de o escortă, prin munţi, pentru a
încerca să organizeze o nouă rezistenţă. El a fost însă urmărit şi ajuns de un
detaşament de călăreţi romani, comandat de Tiberius Claudius Maximus. Dio
Cassius spune că regele s-a sinucis, iar Columna, ca şi stela funerară a lui Ti.
Claudius Maximus, descoperită la Philippi, în Macedonia, înfăţişează la partea
superioară, plastic, scena în care urmăritorul, călare, este lângă Decebal, căzut
şi scăpând din mână sabia, după sinuciderea sa, ca urmare a refuzului de a fi
dus în captivitate, deci într-un moment imediat după cel ilustrat pe Columnă.
Potrivit inscripţiei de pe acest monument rezultă că Ti. Claudius Maximus l-a
prins pe Decebal şi i-a dus capul la Ranisstorum, fapt pentru care a devenit
ofiţer (decurion) în ala a II-a de pannonieni. Capul regelui a fost arătat armatei,
la Ranisstorum, şi apoi trimis la Roma, unde a fost expus pe scara Gemoniae,
pentru ca locuitorii capitalei să se convingă de moartea celui mai dârz adversar
al Imperiului.
O diplomă militară descoperită la Porolissum, atestă că la 11 august 106
Dacia era provincie romană, având ca prim guvernator (legatus Augusti) pe D.
Terentius Scaurianus.
După moartea regelui dac, urmată poate, în acelaşi timp, şi de aceea a altor
căpetenii credincioase, cetăţile dacice, în frunte cu Sarmizegetusa, au fost
distruse şi incendiate, fiind înăbuşite şi ultimele rezistenţe ale resturilor oştii
dacice.
Prada de război, în care se include şi tezaurul lui Decebal, a fost foarte mare,
cum rezultă atât din scena 78 de pe Columnă, cât şi din informaţiile lui Doi
Cassius şi ale lui Ioannes Lydus de mai târziu, din sec. al VI-lea, bazate pe
datele din Getika lui Criton.
Datorită acestor prăzi, apreciate, cum s-a arătat în repetate rânduri, în mod
exagerat, ca fiind constituit din 165.000 kg aur şi 331.000 kg de argint, s-au
putut redresa, parţial, finanţele Imperiului roman, permiţând unele măsuri de
ordin financiar, anumite lucrări mari de construcţie, cum ar fi forul de la Roma,
care poartă numele împăratului, organizarea de jocuri şi spectacole, etc,. În
orice caz, tezaurul lui Decebal, despre care Dio Cassius informează că, prin
trădarea lui Bicilis, ar fi fost scos din apele Sargetiei, unde fusese ascuns, se
poate considera că a fost mare, întrucât regele dac deţinea monopolul

255
exploatării minelor de aur din Dacia. Pe lângă tezaur au fost capturaţi şi 50.000
războinici.
În ceea ce priveşte populaţia rămasă pe loc, aşa cum se poate desprinde din
scenele Columnei, aristocraţia separatistă s-a supus cuceritorilor romani, iar
populaţia de rând, evacuată de romani din cetăţile şi aşezările nefortificate din
munţi, a fost mutată la şes, pentru a fi mai bine supravegheată.
Victoria romanilor asupra dacilor a fost sărbătorită în mod deosebit la Roma
şi în Imperiu, hotărându-se, printre altele, să se ridice o Columnă, la Roma, şi
monumente triumfale pe locul luptelor, ca de exemplu la Adamclisi, să se
întemeieze oraşe noi, ca Tropaeum Traiani şi Nicopolis ad Istrum, şi să se bată
monede şi medalioane comemorative.
În ceea ce priveşte teritoriul cucerit de romani cu prilejul războaielor dacice,
s-a putut preciza, pe baza unei inscripţii din Corint, că este vorba de toată
Dacia, inclusiv Muntenia şi sudul Moldovei, care, aşa cum rezultă din alte
dovezi epigrafice şi arheologice, au fost incluse temporar, împreună cu
teritoriile transilvănene, la sud şi est de Olt, la Moesia Inferior. În schimb,
teritoriile corespunzătoare Crişanei, Maramureşului şi celei mai mari părţi ale
Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane, fiind locuite de dacii liberi, în
contact permanent cu lumea romană.
Deci, pentru Imperiu, cele două războaie purtate de Traian au avut drept
rezultat principal doborârea unui rival primejdios şi asigurarea stăpânirii
romane la Dunărea Inferioară, căci crearea provinciei Dacia nu numai că
elimina pericolul reprezentat de statul dac, dar înfigea adânc în lumea „barbară”
un bastion al Romei. În al doilea rând, cucerirea i-a adus lui Traian o pradă
bogată, care a uşurat situaţia financiară a Imperiului. În sfârşit, cucerirea
Daciei deschide Imperiului largi posibilităţi de exploatare a populaţiei
autohtone, a bogăţiilor solului şi subsolului ţării.
Pentru Dacia şi pentru poporul dac, consecinţele războiului au fost de cu totul
alt ordin. Statul dac a fost nimicit şi o mare parte a Daciei a fost transformată în
provincie romană, pierzându-şi astfel independenţa. Populaţiei provinciei i s-a
impus o stăpânire străină; includerea Daciei în orbita lumii romane a
intensificat sarcinile populaţiei autohtone, iar dezvoltarea atât de promiţătoare a
civilizaţiei dacice a fost brusc şi brutal întreruptă. În acelaşi timp, cucerirea
romană a deschis calea unui proces istoric de cea mai mare însemnătate:
romanizarea Daciei.

256
 BIBLIOGRAFIA SELECTIVĂ

Andriţoiu I., Rustoiu A., Sighişoara-Wietenberg. Descoperirile preistorice şi

aşezarea dacică, Bucureşti, 1997.
Bader T., Epoca bronzului în nord-vestul României, Bucureşti, 1978.
Berciu D., Contribuţii la problemele neoliticului în România în lumina
noilor cercetări, Bucureşti, 1961.
Berciu D., Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1966.
Berciu D., Cultura Hamangia, Bucureşti, 1996.
Berciu D., Arta traco-getică, Bucureşti, 1969.
Bitiri M., Paleoliticul în Ţara Oaşului, Bucureşti, 1972.
Borziac I., Începuturile istoriei Moldovei, Chişinău, 1996.
Brudiu M., Paleoliticul superior şi epipaleoliticul din Moldova, Bucureşti,
1974.
Cârciumaru M., Mărturii ale artei rupestre preistorice în România,
Bucureşti, 1987.
Cârciumaru M., Paleoetnobotanica, Iaşi, 1997.
Cârciumaru M., Evoluţia omului în Cuaternar, Târgovişte, 2000.
Cârciumaru M., Peştera Cioarei. Boroşteni, Târgovişte, 2000.
Chirica C. -V., Arta şi religia paleoliticului superior în Europa centrală şi
răsăriteană, Iaşi, 1996.
Chirica V., The Gravettian in the East of Romanian Carpatheans, Iaşi,
1989.
Chirica V., Borziac I., Chetraru N., Gisements du Paleolithique Superieur
ancien entre le Dniestr et Tissa, Iaşi, 1996.
Ciugudean H., Epoca timpurie a bronzului în centrul şi sud-vestul
Transilvaniei, Bucureşti, 1996.
Comşa E., Bibliografia paleoliticului şi mezoliticului de pe teritoriul
României, Bucureşti, 1978.
Comşa E., Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii, Bucureşti, 1987.
Comşa E., Bibliografia neoliticului de pe teritoriul României, vol. I-II,
Bucureşti, 1976, 1977.
Comşa E,, Viaţa oamenilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic în
mileniile 7-4 î. Hr., Bucureşti, 1996.
Comşa E., Figurinele antropomorfe din epoca neolitică pe teritoriul
României, Bucureşti, 1995.
Comşa E., Istoria comunităţilor culturii Boian, Bucureşti, 1971.
257
Crâşmaru A., Drăguşeni, Botoşani, 1977.
Crişan I. H., Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1975.
Crişan I. H., Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986.
Crişan I. H., Civilizaţia geto-dacilor, Bucureşti, 1993.
Crişan I. H., Ziridava, Arad, 1978.
Crişan I. H., Origini, Oradea, 1977.
Crişan I. H., Ceramica daco-getică, Bucureşti, 1969.
Cucoş Şt., Ceramica cucuteniană din Muzeul Piatra-Neamţ, Piatra-Neamţ,
1973.
Daicoviciu H., Dacii, Bucureşti, 1969.
Daicoviciu H., Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972.
Daicoviciu H., Studii dacice, Cluj, 1981.
Daicoviciu H. & colab., Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei,
Cluj, 1989.
Dâmboviţa M. P., Scurtă istorie a Daciei preromane, Iaşi, 1978.
Dâmboviţa M. P., Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti, 1977.
Dâmboviţa M. P. & colab., Istoria României de la începuturi până în secolul
al VIII-lea, Bucureşti, 1995.
Dergacev V. A., Pamjatniki pozdnego Tripolija, Chişinău, 1980.
Dragomir I. T., Eneoliticul din Sud-estul României. Aspectul cultural
Stoicani-Aldeni, Bucureşti, 1983.
Draşovean Fl., Cultura Vinča târzie (faza C) în Banat, Timişoara, 1996.
Dumitrescu Vl., Arta neolitică în România, Bucureşti, 1968.
Dumitrescu Vl., Arta preistorică în România, Bucureşti, 1974.
Dumitrescu Vl., The Neolithic settlement at Rast, British Archaeological
Reports – International Series, Oxford, 1980.
Dumitrescu Vl., Arta culturii Cucuteni, Bucureşti, 1979.
Dumitrescu Vl., Hăbăşeşti, Bucureşti, 1954.
Dumitrescu Vl. & colab., Esquisse d'une préhistoire de la Roumanie,
Bucureşti, 1993.
Dumitrescu Vl., Vulpe Al., Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti, 1988.
El Susi G., Vânători, pescari şi crescători de animale în Banatul mileniilor
VI î.Ch-I d.Ch., Timişoara, 1996.
Florea G., Ceramica pictată. Artă, meşteşug şi societate în Dacia
preromană (sec. I. a.Chr.-I. p.Chr.), Cluj, 1998.
Gimbutas M., Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, 1989.
Glodariu I., Moga V., Cetatea dacică de la Căpâlna, Bucureşti, 1989.
Macrea M., Glodariu I., Aşezarea dacică de la Arpaşu de Sus, Bucureşti,
1976.
Glodariu I. & colab., Cetăţi şi aşezări dacice în Munţii Orăştiei, Bucureşti,
1988.

258
Glodariu I. & colab., Sarmisegetusa Regia capitala Daciei preromane, Deva,
1996.
Glodariu I., Arhitectura dacilor, Cluj, 1983.
Glodariu I., Iaroslavschi, Metalurgia fierului la daci, Cluj, 1982.
Gogâltan Fl., Bronzul timpuriu şi mijlociu în Banatul românesc şi pe cursul
inferior al Mureşului, Timişoara, 1999.
Gumă M., Civilizaţia primei epoci a fierului în sud-vestul României,
Bucureşti, 1993.
Gumă M., Epoca bronzului în Banat, Timişoara, 1997.
Haşotti P., Epoca neolitică în Dobrogea, Constanţa, 1997.
Kalmar Z. M., Turdaş, Cluj – Napoca, 1991.
Lazarovici Gh., Gornea. Preistorie, Reşiţa, 1977.
Lazarovici Gh., Neoliticul Banatului, Cluj, 1979.
Lazarovici Gh. & colab., Cultura Vinča în România, Timişoara, 1991.
Lazarovici Gh., Maxim Z., Gura Baciului. Monografie arheologică, Cluj,
1995.
László A., Începuturile epocii fierului la est de Carpaţi, Bucureşti, 1994.
Leviţki O., Cultura Hallstattului canelat la răsărit de Carpaţi, Bucureşti,
1994.
Luca S. A., Aşezări neolitice pe valea Mureşului (I). Habitatul turdăşean de
la Orăştie-Dealul Pemilor, punct X2, Alba Iulia, 1997.
Luca S. A., Liubcova-Orniţa. Monografie arheologică, Târgovişte, 1998.
Luca S. A., Sfârşitul eneoliticului pe teritoriul intracarpatic al României –
cultura Bodrogkeresztúr, Alba Iulia, 1999.
Luca S. A., Contribuţii la istoria veche a Hunedoarei. Săpăturile
arheologice sistematice din Grădina Castelului – campaniile anilor 1996 –
1998 –, Hunedoara, 1999.
Luca S. A., Aşezări neolitice pe valea Mureşului (II). Noi cercetări
arheologice la Turdaş-Luncă. I. Campaniile anilor 1992-1995, Bucureşti,
2001.
Luca S. A., Pinter Z. K., Der Böhmerberg bei Broos / Orăştie. Eine
archäologische Monographie, Sibiu, 2001.
Luca S. A., Pinter Z. K., Georgescu A., Repertoriul arheologic al judeţului
Sibiu, Sibiu, 2003.
Luca S. A., Roşcani. Cercetări arheologice, Deva, 2003.
Lupu N., Tilişca. Aşezările arheologice de pe Căţănaş, Bucureşti, 1989.
Makkay J., A tartariai leletek, Budapesta, 1990.
Mantu C. M., Cultura Cucuteni. Evoluţie. Cronologie. Legături, Piatra-
Neamţ, 1998.
Marinescu – Bâlcu S., Cultura Precucuteni pe teritoriul României,
Bucureşti, 1974.

259
Marinescu – Bâlcu S., Târpeşti, British Archaeological Reports, International
Series, 107, Oxford, 1981.
Markevici V. I., Bugo-dnestrovskaja kultura na teritorii Moldavii, Chişinău,
1974.
Markevici V. I., Pozdnetripolskie plemena Severnoj Moldavii, Chişinău,
1981.
Maxim Z., Neo-Eneoliticul din Transilvania, Cluj-Napoca, 1999.
Mătasă C., Frumuşica, Bucureşti, 1946.
Mogoşanu Fl., Paleoliticul din Banat, Bucureşti, 1978.
Monah D., Cucoş Şt., Aşezările culturii Cucuteni din România, Iaşi, 1985.
Monah D., Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolije, Piatra-
Neamţ, 1997.
Necrasov O., Originea şi evoluţia omului, Bucureşti, 1971.
Niţu A., Formarea şi clasificarea grupelor de stil AB şi B ale ceramicii
pictate Cucuteni-Tripolije, Iaşi, 1984.
Passek T. S., Periodizatija tripolskich poselenii, Moscova, 1949.
Paul I., Cultura Petreşti, Bucureşti, 1992.
Păunescu Al., Evoluţia uneltelor şi armelor de piatră cioplită, descoperite
pe teritoriul României, Bucureşti, 1970.
Păunescu Al., Ripiceni-Izvor. Paleolitic şi mezolitic, Bucureşti, 1993.
Petrescu-Dîmboviţa M., Cucuteni, Bucureşti, 1966.
Roman P., Cultura Coţofeni, Bucureşti, 1976.
Roman, Németi I., Cultura Baden în România, Bucureşti, 1978.
Rustoiu A., Metalurgia bronzului la daci, Bucureşti, 1996.
Sîrbu V., Dava getică de la Grădiştea, judeţul Brăila (I), Brăila, 1996.
Sîrbu V., Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-
dacilor, Galaţi, 1993.
Schmidt H., Cucuteni in der oberen Moldau, Leipzig, 1932.
Schuster C. F., Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele Argeşului
şi Ialomiţei superioare, Bucureşti, 1997.
Şimenschy T., Ivănescu Gh., Gramatica comparată a limbilor indoeuropene,
Bucureşti, 1981.
Ursachi V., Zargidava. Cetatea dacică de la Brad, Bucureşti, 1995.
Vlassa N., Neoliticul Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1976.
Vulpe R., Izvoare. Săpăturile din 1936-1948, Bucureşti, 1957.
Vulpe R., Columna lui Traian, Bucureşti, 1980.
Wald L., Slusanschi D., Introducere în studiul limbilor indo-europene,
Bucureşti, 1986.
Zanoci A., Fortificaţiile geto-dacice din spaţiul extracarpatic în secolele VI-
III a.Chr., Bucureşti, 1998.
X X X, Istoria României, I, Bucureşti, 1960.
X X X, Istoria Românilor, I-II, Bucureşti, 2002.
260