Mărul în Pictură şi în Literatură

Mărul, fiind considerat unul dintre cele mai ordinare fructe, nelipsit în casele
oamenilor, în domeniul artei este de cele mai multe ori considerat fructul păcatului, al
ispitei, care în urma sa lasă numai probleme – începând de la peisajul biblic până la
legenda judecăţii lui Paris. În literatură însă, nu are o semnificaţie unică, în unele poveşti
fiind fructul tentaţiei (Albă ca Zăpada şi cei Şapte Pitici) iar în altele fiind un obiect „sacru”
care trebuie protejat (Prâslea cel Voinic şi Merele de Aur).
Legenda Judecatei lui Paris începe în momentul legământului între Thetis şi Peleus
(viitorii părinţi ai lui Ahile) care au invitat la nunta lor toţi zeii înafară de zeiţa discordiei,
Eris. Fiind o zeiţă răzbunătoare, a aruncat un măr cu inscripţia: “Kallistei”( = celei mai
frumoase ) în mulţime. Mărul a fost înmânat de către zei muritorului Paris pentru a
desemna dintre cele trei zeiţe: Athena, Hera şi Afrodita pe cea care i se părea lui cea mai
frumoasă.
Cele trei, pentru a fi alese, au început să îi promită lui Paris diferite răsplate.
Athena îi promise slavă şi biruinţă în războaie, Hera – domnia peste Asia întreagă, iar
Afrodita îi făgăduise să îi dea de soţie pe cea mai frumoasă muritoare, aceasta fiind Elena,
soţia regelui Spartei, Menelaos.
Paris dându-i mărul Afroditei, s-a dus să-şi obţină „trofeul”, răpind-o pe minunata Elena şi
pornind astfel Războiul Troian.
Putem observa că la fel ca în peisajul biblic în care este reprezentat păcatul
primordial, conflictul începe de la un măr. Artiştii precum Rubens, Titian, Hans Baldung
au urmărit întotdeauna să reprezinte aceste peisaje mai ales în perioada 1500-1700
(perioada renascentistă).

Titian – Adam şi Eva Baldung Hans – Adam şi Eva

 În lumea poveştilor, mărul are diferite semnificaţii. De
exemplu, în Albă ca Zăpada, naivitatea şi inocenţa personajului
principal este simbolizată prin muşcarea mărului otrăvit oferit de
Vrăjitoarea cea Rea. Tânăra cade pradă răutăţii mamei sale vitrege,
care vrea să o omoare din gelozie. Aceasta, prin muşcătura din mărul
nesănătos, este adormită până în momentul în care, ca în orice basm,
prinţesa este salvată de chipeşul prinţ, prin intermediul unui sărut.
Binele învinge răul şi Alba ca Zăpada nu mai mănâncă mere de la
străini până la adânci bătrâneţi.

În Prâslea cel Voinic şi Merele de Aur, personajul principal, fiul cel mic al împăratului, vrea
să îşi demonstreze „bărbăţia” şi aptitudinile prin încercarea de a prinde hoţul care fura
merele de aur. Zeci de ani la rând nimeni nu a prins acestă creatură care fura de fiecare
dată merele înainte ca regele să le poată gusta, însă Prâslea într-o seară reuşeşte această
performanţă, urmând să intre într-o călătorie iniţiatică.

În ambele poveşti, mărul conduce spre maturizare, fiind un obstacol şi în acelaşi

timp un element de legătură între trecutul juvenil şi ceea ce devin personajele, adulţi
responsabili .