Modul 4 Ok

Învăţământul profesional şi tehnic în domeniul TIC
Proiect cofinanţat din Fondul Social European în cadrul POS DRU 2007-2013
Beneficiar – Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic
str. Spiru Haret nr. 10-12, sector 1, Bucureşti-010176, tel. 021-3111162, fax. 021-3125498, vet@tvet.ro
Arhitectura unui sistem de calcul
Material de predare
Domeniul: Informatică
Calificarea: Tehnician echipamente de calcul
Nivel 3 avansat
2009
AUTOR:
FLORIN CALEN – profesor inginer, COLEGIUL TEHNIC “MEDIA” Bucureşti
JEAN BADEA – şef serviciu Informatizare, INSPECTORATUL ŞCOLAR AL

MUNICIPIULUI BUCUREŞTI
COORDONATOR:
SIDOR COSTINAŞI - Prof. drd, Colegiul Tehnic „INFOEL” Bistriţa
CONSULTANŢĂ:
IOANA CÎRSTEA – expert CNDIPT
ZOICA VLĂDUŢ – expert CNDIPT
ANGELA POPESCU – expert CNDIPT
DANA STROIE – expert CNDIPT
2
Acest material a fost elaborat în cadrul proiectului Învăţământul profesional
şi tehnic în domeniul TIC, proiect cofinanţat din Fondul Social European în cadrul
POS DRU 2007-2013
Cuprins
I. INTRODUCERE.............................................................................................................3
II. DOCUMENTE NECESARE PENTRU ACTIVITATEA DE PREDARE..........................7
III. RESURSE.....................................................................................................................8
TEMA 1. DESCRIEREA SISTEMELOR DE CALCUL.........................................................................8

Fişa 1.1. Descrierea sistemelor de calcul: tower, minitower, desktop, middle tower,
portabile......................................................................................................................8
Fişa 1.2. Alcătuirea hardware a sistemelor de calcul..............................................11
TEMA 2. PREZENTAREA CARACTERISTICILOR COMPONENTELOR INTERNE ALE SISTEMELOR DE CALCUL. . .18
Fişa 2.1. Descrierea tipurilor şi caracteristicilor carcaselor, surselor şi unităţilor de
răcire.........................................................................................................................18
Fişa 2.2. Descrierea caracteristicilor microprocesorului.........................................29
Fişa 2.3. Descrierea caracteristicilor plăcilor de bază.............................................33
Fişa 2.4. Descrierea tipurilor şi caracteristicilor memoriei.......................................41
Fişa 2.5. Descrierea tipurilor şi caracteristicilor mediilor de stocare.......................50
Fişa 2.6. Descrierea caracteristicilor plăcilor video.................................................55
Fişa 2.7. Descrierea plăcilor de sunet.....................................................................59
Fişa 2.8. Descrierea plăcilor de reţea.....................................................................65
Fişa 3.1 Identificarea caracteristicilor dispozitivelor de intrare...............................68
Fişa 4.1 Identificarea caracteristicilor dispozitivelor de ieşire.................................74
Fişa 5.1 Identificarea caracteristicilor dispozitivelor de intrare-ieşire......................80
Fişa 6.1 Prezentarea numelor, scopurilor şi caracteristicile porturilor şi cablurilor.82
I. Introducere
Materialele de predare reprezintă o resursă – suport pentru activitatea de predare,
instrumente auxiliare care includ un mesaj sau o informaţie didactică.
3
Prezentul material de predare, se adresează cadrelor didactice care predau în cadrul
şcolilor postliceale, domeniul Informatică, calificarea Tehnician echipamente de
calcul.
El a fost elaborat pentru modulul Arhitectura unui sistem de calcul ce se desfăşoară

în 72 ore, în următoarea structură:
Laborator tehnologic 36 ore
Competenţe/rezultate
Teme Fise suport
ale învăţării
• Fişa 1.1
Descriere
a
sistemelor
de calcul:
tower,
minitower,
• Tema 1 desktop,
Expune noţiuni
middle
generale despre Descrierea sistemelor de calcul
tower,
sistemele de calcul
portabile
• Fişa 1.2
Alcătuirea
hardware
a
sistemelor
de calcul
Prezintă • Tema 2 • Fişa 2.1

caracteristicile Descriere
componentelor interne Prezentarea caracteristicilor a tipurilor
ale unui sistem de componentelor interne ale şi
calcul sistemelor de calcul caracterist
icilor
carcaselor
,a
surselor
de
alimentare
şi a
unităţilor
de răcire
• Fişa 2.2.
4
Teme Fise suport
ale învăţării
Descriere
a
caracterist
icilor
microproc
esorului
• Fişa 2.3.
Descriere
a
caracterist
icilor
plăcilor de
bază
• Fişa 2.4.
Descriere
a tipurilor
şi
caracterist
icilor
memoriei
• Fişa 2.5.
Descriere
a tipurilor
şi
caracterist
icilor
mediilor
de stocare
• Fişa 2.6.
Descriere
a
caracterist
icilor
plăcilor
video
• Fişa 2.7.
Descriere
a plăcilor
5
Teme Fise suport
ale învăţării
de sunet
• Fişa 2.8.
Descriere
a plăcilor
de reţea
• Fişa 3.1
Identificar
• Tema 3 ea
caracterist
Prezentarea dispozitivelor icilor
periferice de intrare dispozitive
lor de
intrare
• Fişa 4.1
Specificar
• Tema 4 ea
Prezintă dispozitivele caracterist
periferice de Prezentarea dispozitivelor icilor
intrare/ieşire periferice de ieşire dispozitive
lor de
ieşire
• Fişa 5.1
Expunere
a
• Tema 5
caracterist
icilor
Prezentarea dispozitivelor
dispozitive
periferice de intrare-ieşire
lor de
intrare-
ieşire
Utilizează porturile şi • Tema 6 • Fişa 6.1

cablurile conform Prezentar
specificaţiilor Utilizarea porturilor şi a ea
cablurilor conform specificaţiilor numelor,
scopurilor
şi
caracterist
icilor
porturilor
6
Teme Fise suport
ale învăţării
şi
cablurilor
• Fişa 6.2
Expunere
a numelor,
a
scopurilor
şi a
caracterist
icilor
cablurilor
În cazul în care împărţirea competentelor nu se poate face după tabelul de mai sus, se
va explica corelarea între teme, fişe şi competenţe.
Absolvenţii nivelului 3 avansat, şcoală postliceală, calificarea Tehnician echipamente de

calcul, vor fi capabili să îndeplinească sarcini cu caracter tehnic de montaj, punere în
funcţiune, întreţinere, exploatare şi reparare a echipamentelor de calcul.
II. Documente necesare pentru activitatea de predare

Pentru predarea conţinuturilor abordate în cadrul materialului de predare cadrul didactic
are obligaţia de a studia următoarele documente:
• Standardul de Pregătire Profesională pentru calificarea Tehnician echipamente

de calcul, nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea SPP sau www.edu.ro,
secţiunea învăţământ preuniversitar
• Curriculum pentru calificarea Tehnician echipamente de calcul, nivelul 3 avansat

– www.tvet.ro, secţiunea Curriculum sau www.edu.ro, secţiunea învăţământ
preuniversitar
Alte surse pot fi:
• http://www.wikipedia.org/
• http://www.cisco.com/web/learning/netacad/index.html
7
III. Resurse
Tema 1. Descrierea sistemelor de calcul
Fişa 1.1. Descrierea sistemelor de calcul: tower, minitower, desktop, middle
tower, portabile
Sistemele de calcul se clasifică în funcţie de tipul de carcasă. În funcţie de

arhitectura carcaselor sistemelor de calcul identifică:
• Sisteme tower
• Sisteme minitower
• Sisteme desktop
• Sisteme middle tower
• Sisteme portabile
La achiziţionarea unui sistem de calcul trebuie avute în vedere dotarea sistemului

de calcul şi spaţiul unde va fi amplasat sistemul de calcul.
Sistemele de tip desktop se caracterizează prin înălţime mică. Dimensiunile

acestor carcase se încadrează în jurul valorilor (lungime x înălţime x lăţime)
415mmx114mmx355mm. Datorită arhitecturii sale sistemele de tip desktop permit
conectarea unui număr mai mic de unităţi optice şi hard disk-uri.
8
Figură 1.1. 1 Sistem tip desktop
Sistemele din clasa tower se caracterizează prin faptul ca sunt mai înguste, dar
mai înalte decât carcasele de tip desktop. Dimensiunile carcaselor de tip mini tower se
încadrează în jurul valorilor (înălţime x lăţime x adâncime) 420mmx200mx420mm. iar în
comparaţie cu sistemele de tip desktop permit conectarea unui număr mai mare de
hard diskuri şi unităţi de citire a sistemelor de stocare optice.
Sistemele de tip middle tower sunt carcasele de mijloc. Dimensiunile acestor carcase
pot ajunge până la (înălţime x lăţime x adâncime) 431mmx205mmx470mm.
Figură 1.1. 2 Sistem tip tower
Sistemele de tip tower au carcasele de dimensiuni mari, iar aceste dimensiuni sunt de
aproximativ (înălţime x lăţime x adâncime) 488mmx262mmx536mm. Sunt sistemele
care permit montarea celor mai multe unităţi optice şi hard disk-uri.
Sugestii metodologice
UNDE ? Conţinutul poate fi predat şi în sala de curs dar se recomandă un laborator de

informatică unde dacă este posibil să fie dotat echipamentele descrise în materialul de
predarepentru a exemplifica cât mai exact conţinutul predat.
CUM ?
9
Se recomandă organizarea frontală sau pe grupe de 3-4 elevi.
Predarea acestor cunoştinţe pote fi însoţită prin expunerea unor imagini sau prezentare
multimedia, sau activităţi interactive de genul drag&drop sau de asociere a proprietăţilor
Ca materiale de evaluare se pot folosi:

Probe practice, orale şi scrise
10
Tema 1. Descrierea sistemelor de calcul
Fişa 1.2. Alcătuirea hardware a sistemelor de calcul
Componenta care oferă cadrul pentru componentele interne şi oferă protecţia acestora
poartă denumirea de carcasă.
Carcasa unui sistem de calcul poate fi fabricată din plastic, oţel şi aluminiu.
Acestea sunt disponibile într-o variată gama de stiluri şi culori.
Dimensiunea şi aranjarea carcasei poartă denumirea de factor de formă. Factorul de

formă pentru carcase este de obicei de tip desktop sau turn. Carcasele de tip turn pot fi
de tip minitower, middle tower sau tower.
Pe lângă protecţie şi susţinere, carcasa asigură şi păstrarea componentelor la o

temperatură adecvată prin intremediul ventilatoarelor de carcasă care sunt folosite
pentru mişcarea aerului în interiorul carcasei.
De asemenea, carcasele previn şi deteriorarea componentelor din cauza electricităţii

statice, componentele calculatorului fiind împământate prin ataşarea acestora la
carcasă.
Sursa de alimentare reprezintă componenta care transformă curentul alternativ,

care provine dintr-o priză de curent alternativ, în curent continuu, care are un voltaj mai
scăzut. Curentul continuu este folosit pentru alimentarea tuturor componentelor unui
calculator.
Figura 1.2. 1Sursa de alimentare
Alimentarea componentelor sistemului de calcul este realizată de la sursă prin

intermediul conectorilor cu care sursa este echipată.
Calculatoarele folosesc, de obicei, surse de alimentare de putere 350W-500W.

Pentru sistemele de calcul care folosesc mai multe componente este nevoie de dotarea
sistemului cu surse de alimentare de putere cuprinsă între 500W şi 800W.
11
Placa de bază reprezintă circuitul integrat principal care conţine magistralele sau
circuitele electrice care se găsesc într-un calculator.
Figura 1.2. 2 Placă de bază
Procesorul reprezintă unitatea centrală de prelucrare, cea mai importantă

componentă a sistemului de calcul. UPC-urile sunt fabricate sub diferite forme, fiecare
model având nevoie de un anumit tip de slot sau soket pe placa de bază. Cei mai
cunoscuţi producători de microprocesoare sunt Intel şi AMD.
Figura 1.2. 3 Procesor (unitate centrală de prelucrare)
Memoria internă a calculatorului are rolul de a înregistra valori şi de a reda valori.

Memoria internă a unui calculator este acea parte a memoriei care intră în contact direct
cu microprocesorul. Ea este alcatuită din două mari părţi ROM şi RAM.
12
ROM (Read Only Memory - Memorie doar citibilă) este o memorie care conţine
informaţii, de obicei programe, nemodificabile pe durata utilizării calculatorului. Memoria
ROM este scrisă o singură dată, de regulă la fabricarea calculatorului. Acest tip de
memorie nu poate fi rescrisă ori ştearsă. Avantajul principal pe care această memorie îl
aduce este insensibilitatea faţă de curentul electric. Conţinutul memoriei se păstrează
chiar şi atunci când nu este alimentată cu energie. Memoria ROM este o memorie
remanentă adică la scoaterea de sub tensiune informaţiile se păstrează.
Figura 1.2. 4 Memorie internă ROM
RAM (Random Access Memory - Memorie cu acces aleator) este o memorie

volatilă, ceea ce face ca informaţia conţinută aici să se piardă la decuplarea
calculatorului de sub tensiune. Aceasta este memoria care poate fi citită ori scrisă în
mod aleator, în acest mod putându-se accesa o singură celulă a memoriei fără ca acest
lucru să implice utilizarea altor celule. În practică este memoria de lucru a PC-ului, utilă
pentru prelucrarea tempoarară a datelor, după care este necesar ca acestea să fie
stocate (salvate) pe un suport ce nu depinde direct de alimentarea cu energie pentru a
menţine informaţia. Memoria RAM este o memorie neremanentă, adică la scoaterea de
sub tensiune informaţiile se pierd.
Figura 1.2. 5 Memorie internă RAM
13
HARD-DISK-ul este un disc magnetic, de mare capacitate, care ajută la stocarea
datelor pentru sistemele cu microprocesoare.
Capacitatea de stocare a unui hard disk este măsurată în biţi. Viteza unui hard disk este
măsurată în numărul de mişcări de rotaţie pe minut (RPM). Pentru a mări capacitatea
de stocare a unui sistem de calcul se pot adăuga mai multe hard disk-uri.
Hard disk-urile sunt fabricate având diverse tipuri de interfeţe şi sunt folosite pentru
conectarea la calculator. Pentru a instala o unitate de stocare în calculator, interfaţa de
conectare trebuie să se potrivească cu controller-ul de pe placa de bază.
Exemple de interfeţe commune:
• IDE (Integrated Drive Electronics)
• EIDE (Enhanced Integrated Drive Electronics)
• PATA (Parallel ATA)
• SATA (Serial ATA)
• SCSI (Small Computer System Interface)
Unitatea de discheta (floppy disk) este un echipament de stocare care foloseşte

discuri flexibile de 3.5 inch.
Aceste discuri flexible magnetice pot stoca 720 KB sau 1.44 MB de date. Într-un
calculator, unitatea de dischetă este configurată ca fiind unitatea “A:”. Unitatea de
dischetă poate fi folosită pentru a porni calculatorul (dacă se foloseşte o dischetă
bootabilă). Există şi dischete de 5.25 inch dar, fiind o tehnologie mai veche, nu mai sunt
utilizate.
Figura 1.2. 6 Unitate de dischetă
Placa video reprezintă componenta care generează imaginea de pe ecranul

monitorului, la parametrii ceruţi, convertind codurile digitale în modele de biţi pentru
14
fiecare punct vizibil determinând totodată numărul de culori afişate şi rezoluţia finală a
imaginii.
Placa de sunet înglobează toate componentele electronice necesare producerii

de sunete şi asigură prin caracteristicile hardware câteva funcţii referitoare la
componenta audio.
Cea mai importantă funcţie este conversia datelor audio digitale în formă analogică,
redată de difuzoare sub formă de sunete. În plus înregistrează sunete pentru redarea
ulterioară a unui convertor analogic-digital. Prin sintetizatoarele interne proprii pot crea
sunete, iar prin circuitele de mixare combină datele de la toate sursele disponibile
PC-ului (microfonul şi ieşirea convertorului digital-analogic de pe placa de sunet). Tot
aici este inclus şi un amplificator care preia amestecul audio şi îl amplifică la volumul
dorit.
Figura 1.2. 7 Placa de sunet
Unităţile CD-ROM reprezintă cel mai popular mediu de distribuţie a datelor cu

ajutorul discului denumit compact disk (CD). Aceste dispozitive sunt folosite pentru
citirea informaţiilor de pe CD care are o capacitate standard de 650 MB.
Unităţile CD-RW sunt acele unităţi optice cu ajutorul cărora putem transfera
informaţiile dintr-un sistem de calcul pe CD, dar şi pentru a citi informaţiile de pe
suportul de stocare.
Începând cu anii 90 au fost dezvoltate două medii optice de stocare cu densitate mare:
discul MultiMedia susţinut de Philips şi Sony, iar pe de altă parte discul SuperDensity
susţinut de Toshiba, Time-Warner şi Hitachi. Cu ajutorul celor de la IBM, Philips şi Sony
au renunţat la idea discului MultiMedia şi au dezvoltat discul SuperDensity cu o
capacitate de 4,7GB. Această nouă tehnologie a dus la apariţia DVD-ROM-ului (unităţi
de citire) şi a DVD-RW-ului (unităţi de scriere şi citire).
15
Figura 1.2. 8 Unităţi optice CD-ROM / DVD-ROM
O placă de reţea, numită şi adapter de reţea sau placă cu interfaţă de reţea, este
o piesă electronică proiectată petru a permite calculatoarelor să se conecteze la o reţea
de calculatoare. Termenul corespunzător în engleză este Network Interface Card (NIC).
Placa este de obicei opţională; când este instalată într-un computer ea permite accesul
fizic la resursele reţelei. Reţeaua permite utilizatorilor crearea de conexiuni cu alţi
utilizatori, în principiu pe două căi: prin cablu fizic, sau printr-o tehnologie radio fără fir
de tip wireless.
Fiecare placă de reţea poartă un identificator unic propriu, care îi permite să fie
adresată şi regăsită chiar în reţelele de întindere globală maximă.
Figura 1.2. 9 Placă de reţea cu conexiune cu fir Figura 1.2. 10 Placă de reţea cu conexiune wireless
Unităţile de răcire sunt acele dispozitive care au rolul de a păstra o temperatură

corespunzătoare a diferitelor componente ale sistemului de calcul prin mişcarea aerului
din interiorul carcasei. Aceste unităţi se prezintă sub diferite forme şi dimensiuni în
funcţie de componenta pe care va fi aplicat.
16
(a) (b) (c)
Figura 1.2. 11 Unităţi de răcire pentru: (a) procesor, (b) plăci video, (c) carcasă
UNDE ? Conţinutul poate fi predat şi în sala de curs sau într-un laborator care are
videoproiector sau flipchart.
CUM ?
multimedia.
o Probe scrise
o Activităţi drag & drop
17
Tema 2. Prezentarea caracteristicilor componentelor interne ale
sistemelor de calcul
Fişa 2.1. Descrierea tipurilor şi caracteristicilor carcaselor, surselor şi unităţilor

de răcire
Carcasa unui sistem de calcul oferă suportul necesar fixării componentelor interne ale
sistemului de calcul. Carcasele sunt confecţionate din plastic, oţel şi aluminiu într-o
gamă variată de stiluri şi culori.
Dimensiunea şi arhitectura carcasei poartă denumirea de factor de formă.În funcţie de

dimensiunea şi arhitectura carcasei acestea se clasifică în carcase de tip:
• Desktop;
• Tower;
• Minitower;
• Middle tower.
Rolul carcaselor este acela de a proteja, susţine şi a păstra o temperatură adecvată a
componentelor interne.
Sunt mai mulţi factori care trebuie luaţi în considerare când se alege o carcasă:
• Dimensiunea plăcii de bază
• Numărul de locuri pentru unităţi de stocare interne sau externe
• Spaţiul disponibil
Pe lângă protecţie faţă de factorii de mediu, carcasele previn deteriorarea

componentelor din cauza electricităţii statice. Componentele interne ale calculatorului
sunt împământate prin ataşarea acestora la carcasă.
Carcasele de tip desktop reprezintă tipul clasic de carcasă. În acest caz

monitorul v-a fi aşezat, în general, pe carcasa unităţii centrale care se află pe birou.
Figura 2.1. 1 Carcase de tip desktop
18
Carcasele de tip desktop se caracterizează prin înălţime mică. Dimensiunile acestor
carcase se încadrează în jurul valorilor (lungime x înălţime x lăţime)
415mmx114mmx355mm. Acest tip de carcasă poate fi dotat cu 4 ventilatoare de răcire,
în funcţie de numărul de componente interne şi mediul de lucru în care funcţionează
sistemul de calcul, după cum urmează: 1 ventilator faţă având dimensiune de 80mm, 1
ventilator spate având dimensiunea de 80 mm şi 2 ventilatoare laterale de 60 mm.
Greutatea acestor carcase, în funcţie de materialul din care sunt confecţionate, variază
între 3,30 kg - 5,50 kg. Datorită arhitecturii sale carcasele de tip desktop permit
conectarea unui număr mai mic de unităţi optice şi hard disk-uri.
Carcasele din clasa tower se caracterizează prin faptul ca sunt mai înguste, dar
mai înalte decât carcasele de tip desktop.
Dimensiunile carcaselor de tip mini tower se încadrează în jurul valorilor (înălţime x

lăţime x adâncime) 420mmx200mx420mm. Greutatea acestor tipuri de carcasă poate
ajunge în funcţie de materialul folosit la 9,5 kg. Numărul de unităţi optice şi hard disk-uri
este mai mare decât în cazul carcaselor de tip desktop, iar unităţile de răcire care pot fi
ataşate sunt : 1 ventilator de 120 mm pe partea laterală sau de sus a carcasei şi un
ventilator de 80 mm în partea din spate a acesteia.
Figura 2.1. 2 Carcase de tip tower
Carcasele de tip middle tower sunt carcasele din clasa de mijloc. Dimensiunile
acestora pot ajunge până la (înălţime x lăţime x adâncime) 431mmx205mmx470mm.
Greutatea lor variază, în funcţie de materialul din care sunt realizate, fiind de
aproximativ 11,5 kg. Numărul de unităţi de răcire este deasemena important deoarece
numărul componentelor care pot fi montate creşte în comparaţie cu tipurile de carcase
mini tower, iar acestea pot fi: 1 ventilator de 120 mm în spatele carcasei şi unul sau
două ventilatoare pe partea laterală a carcasei de 92 mm.
Carcasele de tip tower sunt carcasele de dimensiuni mari iar aceste dimensiuni sunt de
aproximativ (înălţime x lăţime x adâncime) 488mmx262mmx536mm. Greutatea acestor
tipuri de carcase poate ajunge până la 13,70 kg. Carcasele de tip tower sunt carcasele
care permit montarea celor mai multe unităţi optice şi hard disk-uri. Deoarece aceste
tipuri de carcase pot permite montarea a 7 hard disk-uri, unităţile de răcire care pot fi
19
ataşate sunt: 1 ventilator de 120 mm în partea de sus sau în spatele carcasei şi 2
ventilatoare în partea laterală pentru răcirea HDD-urilor de 92 mm.
(a) (b)
Figura 2.1. 3 Aranjarea componentelor in carcasa de tip: (a) desktop, (b) tower
În funcţie de producători toate, tipurile de carcasă pot avea conectori (ieşiri) porturi USB
şi audio montate pe partea frontală a carcasei.
Calculatoarele PC au nevoie de o alimentare neîntreruptă cu curent continuu, la

tensiuni joase, controlată riguros şi de diferite valori. Calculatoarele portabile sunt
alimentate prin baterii iar cele de tip desktop prin surse de alimentare perfecţionate.
Sursa de alimentare este dispozitivul intermediar ce transformă curentul alternativ în
curent continuu. Principalul scop este de stabilizarea tensiunii la o valoare cât mai
apropiată de valoarea ideală utilizată de sistemul de calcul.
Uzual, la sistemele de calcul se utilizează 2 tipuri de surse de alimentare:
- surse de alimentare liniare, semnalul electric brut preluat de pe linia principală de

alimentare cu energie este transmis iniţial printr-un transformator care reduce tensiunea
la o valoare puţin mai mare decât cea necesară în PC. Apoi tensiunea trece prin unul
sau mai multe redresoare, de obicei diode semiconductoare, ce convertesc curentul
alternativ în curent continuu, care este transmis prin regulatorul de tensiune liniar.
- sursele de alimentare în comutaţie, sunt mai eficiente şi mai ieftine, operează prin
transformarea semnalului de intrare de 50 Hz într-un tren de impulsuri la 20000 Hz,
peste limita superioară a auzului uman. După creşterea frecvenţei semnalului,
regulatorul de comutaţie egalizează semnalul prin modulare în lăţime a impulsurilor,
apoi impulsurile ajung la un transformator care reduce tensiunea la nivelul cerut şi prin
redresare şi filtrare o transformă în curent continuu.
20
Sursa - power supply unit (PSU) asigură fiecărei
componente din PC cantitatea exactă de curent de care are
nevoie pentru a funcţiona.
Figura 2.1. 4 Sursă
Sursele conţin componente periculoase la atingere, de

aceea ar trebui desfăcute doar de persoane calificate în acest domeniu.
Sursele obişnuite din calculatoare transformă curentul altfernativ de 110V sau 230V în
diverse măsuri de curent continuu, de regulă 3,3V, 5V şi 12V, necesare componentelor
din PC.
Există trei tipuri de surse:
• ATX Power Supply
• BTX Power Supply
• STX. Power Suply
Voltajul produs de sursele de alimentare este:
• +3.3 Volts DC
• +5 Volts DC
• -5 Volts DC
• +5 Volts DC Standby
• +12 Volts DC
• -12 Volts DC
Conectori:
Berg – 4 pini
Folosit pentru a alimenta dispozitive mai mici, cum ar fi floppy disk.
Molex 4 pini
Folosit la alimentarea diverselor componente printre care unităţile

de hardisk şi cele optice.
21
ATX 20 pini
E folosit pentru alimentarea plăcii de bază ATX. Spre deosebire de

aceasta, ATX2 are în plus încă 4 pini.
P4 12V 4 pini
Folosită pentru alimentarea plăcilor cu processor P4, la ATX2 este

integrată în conectorul cu 20 de pini.
AUX 6 pini
Asigură 5V şi 2 căi de 3,3V, prezentă în special la servere,

prezentă în ATX şi ATX2.
SATA pentru conectarea noilor modele de harduri Serial ATA.
Figura 2.1. 5 – Descrierea oinilor conectori
Descrierea pinilor conectorilor:
Figura 2.1.5. a Figura 2.1.5. b Figura 2.1.5. c Figura 2.1.5. d Figura 2.1.5. e
Conector ATX Conector Conector Conector ATX Conector AUX
20 pini Floppy 4 pini periferice 4 pini 4 pini 6 pini
În continuare vom analiza toţi parametrii care caracterizează o sursă de alimentare a

unui PC:
Puterea de consum: se referă la puterea exprimată în Waţi a sursei, mai pe înţeles la

numărul de componente din PC pe care această sursă le va putea alimenta. Dacă este
vorba despre un calculator care nu are decât un hardisk, o unitate de cd şi o unitate de
dischetă, e suficientă o sursă de putere mică, să spunem 300W. Dar dacă este vorba
de plăci video cu alimentare separată, număr mare de discuri fixe şi alte dispozitive care
toate necesită curent pentru a funcţiona, vom alege o sursă corespunzătoare, de până
la 800 Waţi.
22
Greutatea: este în jurul a 0.5Kg
Dimensiuni: aproximativ toate se apropie de valorile: 150x150x90 mm
Ventilaţie: Se referă la numărul de ventilatoare folosite pentru răcire. Acesta variază

între 0 şi 3.
Zgomot: un parametru care face diferenţa între două firme producătoare, tot mai
important pe măsură ce stresul în activităţile intelectuale este în creştere. Este un
număr exprimat în decibeli Db care variază între 0 şi 50. Un nivel de 20 Db este
considerat acceptabil. Aş vrea să reţineţi aici că nu sursa de alimentare este singurul
factor de zgomot în calculator, în general toate piesele în mişcare sunt participante la
acest aspect. Aşadar fiţi atenţi la ventilatoarele de pe procesor, placa video, hardisk sau
carcasă, la zgomotele produse de unităţile hardisk şi, nu în ultimul rând, la felul în care
se face aerisirea carcasei, deci la ergonomia acesteia, ştiut fiind faptul că o aerisire
inoportună duce la supraturarea ventilatoarelor, care implicit creează un zgomot mai
mare.
Materialul: metalul din care e construită carcasa sursei, aparent neimportant, contează
totuşi în absorbtia vibraţiilor, în conductibilitatea curentului şi greutate. Acesta variază
între aliaje ieftine, oţel şi aluminiu, considerat cel mai potrivit în această privinţă.
Protecţie: E o consecinţă nescrisă a seriozităţii firmei producătoare. La început aceasta

însemna o siguranţă fuzibilă, care putea fi înlocuită în caz de suprasolicitare. În
momentul de faţă sunt soluţii mult mai sofisticate, care nu mai implică utilizatorul. Voi
aminti doar contactul lamelar (două lamele care se depărtează împiedicând curentul să
mai treacă în cazul unei suprasolicitări de sarcină) şi prevenţia activă, adică ventilarea
după închiderea calculatorului în situaţia în care acesta va fi reaprins în scurt timp.
Există patru mărimi de baza în electricitate:
• Voltaj(V)
• Intensitatea curentului(I)
• Putere(P)
• Rezistenţa(R)
Voltajul, intensitatea curentului, puterea şi rezistenţa sunt termeni electronici pe care un

tehnician trebuie să îi cunoască:
Voltajul se măsoară în volţi (V). Sursa de alimentare a unui calculator produce de obicei
mai multe voltaje diferite. Voltajul (tensiunea) este o mărime care măsoară forţa
necesară pentru a împinge electronii printr-un circuit. Majoritatea surselor se
alimentează la 230 V, 50 Hz şi furnizează 200-230 W. În afară de tensiunile şi curenţii
necesari calculatorului, sursele de alimentare emit semnalul Power-Good, cu scopul de
a transmite calculatorului că starea semnalului este bună şi acesta poate opera normal.
Dacă acest semnal lipseşte, calculatorul se opreşte automat.
23
Curentul este mărimea fizică prin care se măsoara cantitatea de electroni care trece
printr-un circuit.
Intensitatea curentului se măsoară în amperi (A). Sursele de tensiune ale unui

calculator produc diferite amperaje corespunzatoare fiecărui voltaj.
Puterea este mărimea care măsoară tensiunea necesară, numită voltaj, înmulţită cu
intensitatea curentului care circulă prin acel circuit. Unitatea de măsură pentru putere
este watt-ul (W). Sursele de tensiune sunt clasificate în funcţie de puterea disipată.
Rezistenţa este măsura prin care un circuit se opune trecerii curentului. Rezistenţa se
măsoară în ohmi. O rezistenţă mai mică permite trecerea unui curent mai mare, deci
mai multă putere. O siguranţă bună are o rezistenţă mică şi măsoară aproximativ 0
ohmi.
Există o ecuaţie de bază, Legea lui Ohm, care prezintă relaţia acestor mărimi. Această
ecuaţie indică faptul că voltajul este egal cu produsul dintre curent şi rezistenţă:
V = IR
Într-un sistem electric, puterea (P) este egală cu produsul dintre voltaj şi curent.
P = VI
Într-un circuit electric, o creştere a curentului sau a voltajului rezultă într-o creştere de
putere.
De exemplu, imaginaţi-vă un circuit simplu care are un bec de 9 V conectat la o baterie

de 9 V. Puterea disipată de bec este de 100 W. Folosind ecuaţia de mai sus, putem
calcula valoarea curentului necesar pentru a obţine 100 W prin becul alimentat la 9 V.
Pentru rezolvarea acestei ecuaţii avem următoarele informaţii:
• P = 100 W
• V=9V
• I = 100 W/9 V = 11.11 A
Ce se întamplă îin cazul în care folosim o baterie de 12 V şi un bec de 12 V pentru a

obţine o putere de 100 W?
100 W/12 V = 8.33 A
Sistemul produce aceeaşi putere, dar foloseşte mai putin curent.
Calculatoarele folosesc de obicei surse de alimentare din intervalul 200 W - 500 W.

Totuşi, unele calculatoare au nevoie de putere cuprinsă între 500 W şi 800 W. Informaţii
despre puterea componentelor pot fi obţinute din documentaţia producătorului. Când
24
alegeţi o sursă de alimentare, asiguraţi-vă că acea sursă produce suficientă energie
pentru a alimenta componentele instalate.
Nu deschideti sursa de alimentare. Capacitaţile din interiorul sursei de alimentare,

prezentată în figură, pot rămâne încărcate pentru o perioadă lungă de timp.
Figura 2.1. 6 Părţi componente ale unei surse de alimentare
Orice componentă electronică care este parcursă de curent electric generează

căldură. Componentele unui calculator funcţionează mai bine într-un mediu răcoros. În
cazul în care căldura nu este evacuată, este posibil ca sistemul să funcţioneze mai
încet. Dacă se acumulează prea multă căldură, componentele calculatorului pot fi
deteriorate.
Realizând o creştere a circulaţiei aerului în interiorul carcasei unui calculator se permite

o evacuare mai eficientă a căldurii. Un ventilator de carcasa este instalat pe carcasa
calculatorului pentru a face procesul de răcire mai eficient.
În plus faţă de ventilatoarele de carcasă, radiatorul de pe procesor înlătură căldura de

pe nucleul acestuia. Un ventilator aflat deasupra radiatorului, prezentat în figura de mai
jos, evacuează căldura de pe procesor.
25
Figura 2.1. 7 Ventilatoare de processor
După cum se observă şi din imaginile de mai sus ventilatoarele pentru procesor au
diferite forme şi sisteme de prindere în funcţie de socket-ul plăcii de bază.
Ca şi procesorul, plăcile video produc o cantitate mare de căldură. Există ventilatoare

dedicate pentru răcirea unităţii de procesare grafică, precum cele prezentate în figura
următoare.
Figura 2.1. 8 Ventilator pentru placa video
Calculatoarele care au unităţi centrale de procesare sau unităţi de procesare

grafică foarte rapide pot folosi sisteme de răciră cu apă. O placă de metal este aşezată
deasupra procesorului şi apa este pompată pe deasupra acesteia pentru a colecta
căldura produsă de unitatea centrală de procesare. Apa este pompată către un radiator
pentru a fi răcită cu ajutorul aerului şi apoi este recirculată.
O altă componentă a sistemelor de calcul care generează căldură este hard disk-ul.
Acestuia i se poate ataşa sistemul de răcire prezentat în figura următoare.
26
Figura 2.1. 9 Ventilatoare de hard-disk
Alături de componentele enumerate mai sus care generează căldură se află şi sursele
de alimentare. În funcţie de puterea sursei de alimentare ventilatoarele surselor pot fi
plasate fie pe partea din spate care are o suprafaţă mai mică pentru sursele de putere
mică, fie în partea de sus pe suprafaţa mare a sursei de alimentrare.
În funcţie de rolul lor unităţile de răcire se clasifică în:
• Cooler processor
• Cooler sursă alimentare
• Cooler carcasă
• Cooler hard disk
• Cooler placă video
Toate unităţile de răcire se caracterizează prin dimensiune, conectori, zgomot şi viteză.
Tip Dimensiune Conector Zgomot Viteză

80x80x25 3 19 2300
Processor 90x90x35 3 19 2000
120x105x148 3 21 2500
80x80x25 3 19 2000
Carcasă
90x90x25 4 34 3000
80 mm 3 15 2500
Sursă de
alimentare
120mm 3 21 3000
HDD 130x100x17 3 29 4800
27
Tip Dimensiune Conector Zgomot Viteză
Placă video 218,5x100x32 4 15 1500
Datele din tabel sunt orientative şi cel mai des întâlnite. Datorită faptului că există o
foarte mare varietate de unităţi de răcire şi producători datele diferă între modele
identice, dar fabricate de producători diferiţi.

informatică dotat cu echipamente de calcul care pot fi dezasamblate pentru a
exemplifica cât mai exact conţinutul predat.
CUM ?
Predarea acestor cunoştinţe poate fi însoţită prin expunerea unor imagini sau
prezentare multimedia, sau activităţi interactive de genul drag&drop sau de asociere a
proprietăţilor

o Probe practice şi scrise
28
Fişa 2.2. Descrierea caracteristicilor microprocesorului
Microprocesorul reprezintă creierul calculatorului şi are rolul de a dirija celelalte

dispozitive, de a împărţi sarcini fiecăreia, de a coordona şi verifica execuţia sarcinilor
primite.
Figura 2.2. 1 Microprocesor
Tipul microprocesorului defineşte apartenenţa microprocesorului la o familie de

microprocesoare care au caracteristici comune. Aceste caracteristici determină
performanţele calculatorului: viteza de lucru, setul de instrucţiuni care sunt înţelese şi
executate de procesor. Fiecare tip de procesor este caracterizat printr-o arhitectură
internă. La momentul actual, piaţa de calculatoare este dominată de două familii mari
de microprocesoare: Intel (AMD, Intel, Cyrix, Celeron) şi Motorola. Aceste două tipuri de
procesoare nu sunt compatibile între ele. Microprocesoarele din cadrul aceleiaşi familii
sunt compatibile între ele.
Calculatoarele mai vechi conţineau şi un coprocesor, responsabil de calculele

matematice (ca de exemplu funcţiile trigonometrice), care măreau considerabil
performanţele calculatorului. La microprocesoarele moderne, acesta a fost încorporat
pe aceeaşi pastilă de siliciu, crescând considerabil viteza de calcul datorită transmiterii
directe a datelor de calcul între ele.
Noile tehnologii de proiectare a procesoarelor a dus la încorporarea mai multor unităţi

centrale de prelucrare pe acelaşi cip, astfel mai multe procesoare pot fi capabile sa
prelucreze simultan mai multe instrucţiuni (procesoare Single Core - cu un singur
nucleu aflat pe cip şi care se ocupă de toate prelucrările şi procesoare Dual Core - cu
două nuclee într-un singur cip în care ambele nuclee procesează simultan informaţia).
Frecvenţa de lucru a microprocesorului reprezintă frecvenţa de tact a ceasului.

Frecvenţa de lucru a microprocesorului se măsoară în megahertzi (MHZ), adică în
milioane de impulsuri pe secundă. De exemplu dacă un microprocesor are frecvenţa de
1,2 GHz înseamnă că ceasul lui generează un semnal cu 1200 de milioane de impulsuri
pe secundă. Cu cât frecvenţa de lucru a microprocesorului este mai mare, cu atât
29
microprocesorul este mai performant, deoarece frecvenţa de lucru a microprocesorului
este direct proporţională cu viteza de lucru a microprocesorului.
Viteza de lucru a microprocesorului determină cât de repede microprocesorul

execută o instrucţiune. Viteza de lucru a microprocesorului se măsoară în milioane de
instrucţiuni pe secundă (MIPS). Un calculator performant are o viteză de execuţie de
ordinul a 20 MIPS.
„Cuvântul” microprocesorului reprezintă numărul de biţi care sunt întotdeauna

multiplu de octeţi care pot fi prelucraţi la un moment dat de către microprocesor (ex. 8
biţi, 16 biţi, 32 biţi, 64 biţi). „Cuvântul” microprocesorului reprezintă magistrala
procesorului de numită ”front side bus” (FSB). Procesoarele de nouă generaţie folosesc
magistrala de date de 32 sau 64 biţi.
Socketul sau slotul procesorului reprezintă conectorul care are rolul de interfaţă între
placa de bază şi procesor. Majoritatea socketurilor şi procesoarelor au la bază
arhitectura pin grid array (PGA), unde pinii aflaţi în partea de dedesubt sunt inseraţi în
socket fără a se folosi forţa.
Microprocesoarele prezintă două tipuri logice funcţionale:
CISC (se folosesc un set larg de instrucţiuni rezultând mai puţini paşi de executat
pentru o operaţie);
RISC (se folosesc un set mic de instrucţiuni, iar cip-urile RISC sunt proiectate să
execute aceste instrucţiuni foarte rapid).
Tabelul de mai jos prezintă cele mai comune specificaţii ale unei unităţi centrale de
prelucrare
Categorie
Socket Pini Aşezare Voltaj Procesoare compatibile
procesor
Socket 1 169 17x17 PGA 5V 486 SX/SX2, DX4 OD
486 SX/SX2, DX/DX2, DX4

Socket 2 238 19x19 PGA 5V
OD, 486 Pentium OD
Intel/AMD486
486 SX/SX2, DX/DX2, DX4,
Socket 3 237 19x19 PGA 5V/3,3V
486 Pentium OD, AMD 5x86
Socket 6 235 19x19 PGA 3,3V 486 DX4, 486 Pentium OD
Socket 4 273 21x21 PGA 5V Pentium 60/66, OD
Intel/AMD 586 Socket 5 320 37x37 SPGA 3,3V/3,5V Pentim 75-133, OD

(Pentium)
Pentiun 75-233+, MMX, OD,
Socket 7 321 37x37 SPGA VRM
AMD K5/K6, Cyrix M1/II
30
Categorie
Socket Pini Aşezare Voltaj Procesoare compatibile
procesor
Dual-pattern
Socket 8 387 Auto VRM Pentium Pro, OD
SPGA
Intel 686 Slot1

242 Slot Auto VRM Pentium II/III Celeron SECC
(Pentium II/III) (SC242)
Celeron/Pentium III
Socket 370 370 37x37 SPGA Auto VRM
PPGA/FC-PGA
Socket 432 423 39x39SPGA Auto VRM Pentium 4 FC-PGA
Socket 478 478 26x26mPGA Auto VRM Pentium 4/Celeron FC-PGA2

Pentium 4
Socket T
775 30x33LGA Auto VRM Pentium 4/Celeron LGA775
(LGA775)
Slot A 242 slot Auto VRM AMD Athlon SECC

AMD K7
Socket A AMD Athlon/Athlon XP/Duron
462 37x37SPGA Auto VRM
(462) PGA/FC-PGA
Socket 754 754 29x29 PGA Auto VRM AMD Athlon 64
AMD K8 Socket 939 939 31x31 mPGA Auto VRM AMD Athlon 64 v.2
Socket 940 940 31x31 mPGA Auto VRM AMD Athlon 64 FX Opteron
Slot 2
330 Slot Auto VRM Pentium II/III Xenon
(SC330)
Socket 603 603 31x25 mPGA Auto VRM Xeon (P$)

Intel/AMD
Server&Staţia
de lucru PAC418
611 25x28 mPGA Auto VRM Itanium 2
Socket
PAC 611
940 31x31mPGA Auto VRM AMD Athlon 64 FX, Opterom
Socket 940
Există de asemenea procesoare de tip MMX care includ seturi de instrucţiuni

multimedia. Procesoarele care suportă instrucţiunile MMX pot efectua operaţii obişnuite
multimedia care sunt efectuate de obicei de către plăcile de sunet sau video.
Instrucţiunile MMX constau din 24 de operaţii simple: logice (AND, OR, NOT), operaţii
aritmetice (adunare, înmulţire), de conversie de comparaţie. Aproape fiecare dintre
aceste comenzi prezintă mici variaţii, astfel încât putem vorbi de 57 de instrucţiuni
optime pentru sunet şi grafică. Aceste procesoare prezintă un dezavantaj major:
deoarece extensia multimedia şi coprocesorul folosesc aceiaşi regiştri, nu vor putea
lucra simultan.
31

informatică dotat cu diferite tipuri de procesoare şi unde se poate exemplifica
arhitectura procesoarelor pentru a exemplifica cât mai exact conţinutul predat.
CUM ?
multimedia, sau activităţi interactive de genul drag&drop sau de asociere a proprietăţilor

o Probe practice, orale şi scrise
32
Fişa 2.3. Descrierea caracteristicilor plăcilor de bază
Placa de bază este de fapt componenta de bază a UC şi este denumită şi

motherboard (placă mamă). Celelalte circuite din UC sunt părţi ale acesteia sau se
conectează direct la ea.
Placa de bază denumeşte funcţiile şi capacităţile fiecărui calculator, deci am putea

spune că fiecare tip de calculator are un tip de placă de bază (MB).
Placa de bază conţine cele mai importante elemente ale unui PC: microprocesorul,
cipul BIOS, memoria, sistemul de stocare, sloturile de extensie şi porturile. Toate
acestea sunt controlate de elementul cel mai important al plăcii de bază: cipsetul.
Figura 2.3. 1 Placa de bază
Producătorii construiesc sistemele de calcul în jurul plăcii de bază. Placa de bază este,
de obicei, o piesa de culoare verde închis, cu dimensiunile cele mai mari din unitatea
centrală, montată de regulă pe partea de jos a carcasei la sistemele pe orizontală sau
pe lateral la cele pe verticală. Constructiv, aproape toate plăcile de bază arată cam la
fel, însă producătorii se străduiesc să le echipeze cât mai bine, pentru a putea oferi
posibilităţi de extindere a performanţelor PC-ului. Deşi aceste modificări duc la mărirea
costului iniţial al plăcii de bază, în timp se dovedeşte o investiţie bună achiziţionarea
uneia mai performante.
Există tendinţa de a oferi plăci de bază echipate cu aproape toate tipurile de

subansamble, eliminând din start necesitatea unei adăugări ulterioare, mod de
proiectare foarte economicos, dar care are un dezavantaj evident: elimină posibilitatea
unei abordări modulare a echipării unui sistem de calcul.
33
Modelul de bază al sistemului de calcul este o comparaţie între două filosofii de
proiectare complet diferite:
- una axată pe diversitate, adaptabilitate şi dezvoltare, obţinute prin montarea

elementelor funcţionale individuale (procesor, memorie, circuite I/O), pe plăci diferite
instalate în conectori ai plăcii de bază legate printr-o magistrală;
- cealaltă concentrată asupra economiei şi simplităţii, reunind toate componentele

principale ale sistemului pe o singură placă de bază.
Fiecare din aceste metode are avantaje şi dezavantaje proprii.
Apariţia circuitelor integrate miniaturizate a dus la reducerea masivă a numărului de

plăci necesare pentru construirea unui sistem de calcul. Reducerea calculatorului la o
singură placă a fost necesară datorită cerinţelor de reducere a preţului şi de creştere a
fiabilităţii.
Principalul dezavantaj este reducerea flexibilităţii, caracteristicile din fabricaţie

nemaiputând fi schimbate ulterior. Această metodă este utilizată în general la
calculatoarele portabile şi notebook, datorită avantajului de a fi compacte, de
economisire a spaţiului şi de reducere a greutăţii.
Placa de bază are următoarea structură:
- Conectori (asigură interfaţa între 2 medii) – sloturi, socketuri, mufe, porturi:
- slot – sloturi de expansiune (PCI, PCI Express, ISA, VL (VESA Local-Bus), AGP,
CNR, AMR); slot pentru procesoare (Slot A (AMD), Slot 1 (intel))
- socket
- Magistralele – sunt o colecţie de fire prin care sunt trimise date de la o componenta la
alta; magistrala este de două tipuri : magistrala de adresă şi magistrala de date
(magistrala de date transferă datele concrete, pe când magistrala de adrese specifică
locul unde se duc datele)
- conectarea procesorului cu placa de bază;
- magistrala de adrese din memoria internă şi externă;
- magistrala de date;
- magistrala de conectare altor componente;
- lăţimea bus-ului poate fi de 8 biţi, 16 biţi, 32 biţi si 64 biţi; lăţimea bus-ului determină
cantitatea de date transmisă.
34
- Ceas - componentă hard care generează un număr de impulsuri într-o perioadă de
timp. Un impuls generat de ceas se numeşte tact. La un tact se efectuează o operaţie
elementară.
- Zonă tampon de memorie (cache) (L1, L2, L3) – este un mecanism special de stocare
cu viteza mare.
- Chipset - este componenta de comandă şi de control a plăcii de bază. Prin el se

instituie un sistem de întreruperi. IRQ 0 este rezervat pentru. crash.
- Southbridge – chip-ul ce controlează toate funcţiile de intrare/ieşire ale computerului

(USB, audio, port serial, BIOS-ul, ISA, canalele IDE) mai puţin memoria, sloturile PCI şi
AGP-ul.
- Northbridge – chip sau chip-uri ce controlează funcţiile plăcii de baza; ea conectează

procesorul cu memoria; northbridge-ul comunică prin FSB cu procesorul.
- BIOS (Basic Input Output System) - este o componentă hard de memorie, în care se
găseşte un modul program ce asigură o conexiune minimală cu suporţi de memorie
externă. Acest program caută pe suporţi de memorie externă sistemul de operare şi
dacă-l găseşte îl lansează în execuţie. La pornirea calculatorului se preia conţinutul din
BIOS şi din CMOS în memoria externă ca un program care se pregăteşte a fi executat
şi se lansează în execuţie. Acum BIOS-ul este de tip Flash, adică poate fi rescris de
către utilizator (upgrade în cazul unor noi versiuni de BIOS, corectarea greşelilor
precedente, suport pentru componente noi).
- CMOS (Complementary Metal Oxide Semiconductor) - este o componentă hard de

memorie întreţinută de o baterie. În această memorie se păstrează date personale
despre caracterul de folosire a calculatorului: parola de intrare, configuraţia de bază;
semiconductoarele CMOS folosesc circuitele: NMOS (polaritate negativă) şi PMOS
(polaritate pozitivă).
Plăcile de bază moderne pot avea orice formă sau dimensiuni, în funcţie de modelul de
PC. Primele standarde ale plăcilor de bază au fost stabilite de firma IBM prin duplicarea
dimensiunilor celor mai populare maşini IBM. Pentru a micşora costurile, majoritatea
producătorilor au menţinut compatibilitatea cu plăcile IBM, păstrându-şi poziţiile găurilor
de montare, lucru perpetuat până astăzi.
În prezent, standardele de bază ale plăcilor de bază sunt cele promulgate de Intel,
cel mai recent dintre acestea, ATX, mergând până la specificarea poziţiei conectorilor.
Pentru producătorii de sisteme cu profil redus a apărut un nou standard, LPX, care a
micşorat înălţimea sistemului prin instalarea orizontală a plăcilor de extensie.
35
Principalele tipodimensiuni ale plăcilor de bază sunt:
• placa de bază pentru PC, cuprinde 5 sloturi de extensie ISA pe 8 biţi, dimensiune
8.5 x 11 inci;
• placa de bază pentru XT, de 8.5 x 12 inci, sloturile de extensie la 0.8 inci,
montate în linie pentru a permite şi magistrale de mare viteză PCI:
• placa de bază AT, cel mai popular model de placă IBM, lansat în 1984. Este cea
mai mare placă de bază 12 x 13.5 inci, are 8 sloturi la 0.8 inci, memoria şi procesorul
fiind puse oriunde pe placă
• placa mini AT, de 13 x 8.66 inci, compatibilă cu AT, conţine conectori pentru
legarea porturilor prin panglică, se poate adapta la multe tipuri de carcase;
• placa de bază LPX, pentru PC-uri mai puţin înalte, are 8.66 x 13 inci, latura din
spate a şasiului paralelă cu latura mică a plăcii şi conţine conectorii I/O.
• placa mini LPX, de 10 x 8.66 inci, pentru economisirea spaţiului în carcasă;
• placa ATX, cel mai nou standard, păstrează dimensiunile plăcii mini-AT.
Dimensiunea 12 x 9.6 inci este impusă pentru a putea tăia 2 plăci dintr-un panou brut
imprimat de 18 x 24 inci. Au un altfel de conector de alimentare;
• placa mini ATX, de 8.2 x 11.2 inci, are conectorii pentru porturi montaţi direct fără
cabluri, realizează o reducere de costuri de 30%;
Avantajele plăcilor de bază ATX:
• Conectorii pentru tastatură şi mouse sunt plasaţi într-o carcasă de metal şi au formatul
PS/2.
• Sloturile de memorie sunt aşezate în aşa fel încât plăcile de extensie nu le deranjează
şi sunt mai uşor accesibile.
• Sloturile pentru cablurile hard disk-urilor şi floppy-urilor sunt mai apropiate de unităţi.
• Porturile seriale şi paralele se găsesc în partea din spate a PC-ului.
• Un nou tip de conector de alimentare pentru placa de bază, cu două avantaje:

conectoarele nu mai pot fi puse greşit şi există o funcţie nouă prin care PC-ul se poate
opri cu ajutorul software-ului.
• Soclul ZIF pentru CPU nu se mai află în spatele plăcilor de extensie, ci în dreapta lor.
• Locul din spatele plăcilor de extensie nu conţine componente înalte, care să împiedice
instalarea de plăci lungi.
36
• Pe unele plăci de bază noi se află deja chipset-uri în capsule BGA. Cipuri fără pini: la
noua tehnologie BGA, conectoarele au forma unor sfere minuscule, amplasate sub
circuitul integrat. Cipul este lipit pe board, existând avantajul costului mic de producţie.
Plăcile de bază se diferenţiază după soclul ("socket") procesorului, care este denumit în
mod obişnuit după numărul existent de contacte pentru pinii procesorului. Soclurile
pentru procesoare Intel sunt incompatibile cu procesoarele AMD şi viceversa. În general
procesoarele Intel Core, Pentium şi Celeron folosesc acelaşi tip de soclu, acelaşi lucru
putând fi spus despre procesoarele AMD Athlon (64, FX, X2) şi Sempron.
Sloturile ISA se clasifică în:
Sloturile ISA pe 8 biţi care sunt folosite la sistemele XT, au dimensiunile înălţime x lung.
x gros. = 4.2 x13.13 x 0.5. La sistemele XT al optulea slot este special pentru anumite
tipuri de plăci de extensie. Conectorul magistralei ISA pe 8 biţi are 31 de pini.
Sloturile ISA pe 16 biţi care sunt folosite la sistemele AT, au dimensiunile înălţime x
lung. x gros. = 4.8 x 13.13 x 0.5. Faţă de ISA pe 8 biţi au un conector suplimentar al
slotului de extensie cu 18 pini.
Sloturile ISA pe 32 biţi au fost folosite la sistemele AT, au apărut în perioada când nu
existau procesoare pe 32 de biţi, de aceea nu au avut o viaţă lungă.
Sloturile PCI sunt folosite pentru conectarea diferitelor plăci de extensie. Aceste sloturi
prezintă câteva caracteristici: transferă datele la 33 MHz x 32 biţi = 1,056 MB/s / 8 biţi =
132 MB/s, se pot alimenta la 3.3 sau 5 V şi are conectori pe 32 şi 64 de biţi.
Figura 2.3. 2 Distribuţia sloturilor pe placa de bază
AGP este un port, si nu o magistrala, deoarece la o magistrala se pot conecta mai

multe dispozitive, în timp ce AGP este o conexiune punct la punct doar între adaptorul
video şi procesorul sistemului. AGP este o interfaţă de 64 biţi care poate funcţiona la 66
MHz. Specificaţiile AGP se bazează pe extensia de 64 biţi a specificaţiilor PCI 2.1, care
37
descriu şi un mod de lucru cu o frecventa de 66 MHz, dar care nu a fost implementat
niciodată. AGP este implementat cu un conector similar celui utilizat pentru magistrala
PCI, cu 32 de linii pentru adrese şi date multiplexate. Există 8 linii suplimentare pentru
adresarea secundară (sideband). Plăcile de bază AGP au un singur conector de
extensie pentru adaptorul video AGP şi au, de obicei, cu un conector PCI mai puţin, în
rest fiind similare cu plăcile de bază PCI.
Interfaţa AGP funcţionează la viteza maximă a magistralei sistem, spre deosebire de

magistrala PCI care funcţionează la jumatatea acestei viteze. Aceasta înseamna că la o
placă de bază standard Pentium II, AGP funcţionează la 66 MHz în locul frecvenţei de
33 MHz a magistralei PCI. Astfel se dublează rata de transfer a portului. În locul limitei
de 133 MB/s a magistralei PCI, în modul sau cu viteza minimă AGP are o rată de
transfer de 266 MB/s. În plus, are avantajul că nu trebuie să partajeze rata de transfer
cu alte dispozitive PCI. Există mai multe cerinţe pentru ca un sistem să poată utiliza
avantajele AGP:
• Placa de bază cu un set de circuite AGP (de exemplu setul 440LX al Intel pentru
procesorul Pentium II).
• Sistem de operare cu drivere pentru noua interfaţă (Windows).
• Drivere speciale ale adaptorului video pentru interfaţa AGP, care pot utiliza
modul 2X al acesteia.
Pe placa de bază identificăm diferiţi conectori prin intermediul cărora realizăm

conectarea diferitelor componente interne ale unui sistem de calcul. Dintre acestia
identificăm: conectori FDD (doi conectori de 34 de pini pentru unitatea de stocare şi un
conector de 34 de pini pentru controlerul de disc), PATA(IDE) ( maxim doi conectori de
40 de pini pentru unităţi de stocare şi un conector de 40 de pini pentru controlerul de
disc), PATA(EIDE) (doi conectori de 40 de pini pentru unităţi de stocare şi un conector
de 40 de pini pentru controlerul de disc ), SATA (are şapte pini, un conector codat
pentru unitatea de stocare şi unul pentru controlerul de disc), USB (interfaţa Universal
Serial Bus este o interfaţă care are rolul de a conecta echipamente periferice la un
calculator); iniţial a fost proiectată pentru a înlocui conexiunile seriale şi paralele.
Echipamentele USB sunt hot-swappable, ceea ce înseamnă că utilizatorii pot conecta şi
deconecta echipamentele şi în cazul în care calculatorul este pornit. Conectorii USB
sunt folosiţi de calculatoare, camere, imprimante, scannere, echipamente de stocare şi
multe alte echipamente electronice.)
Cipsetul plăcii de bază este cel mai important Iucru care se află pe o placă de bază. El
face toată munca, inclusiv pe cea de a furniza procesorului informaţiile pe care acesta
le solicită. Chipset-ul are grijă să trimită date spre placa grafică, procesor şi bus-ul PCI,
să sincronizeze transferurile de la memorie la periferice, să facă reîmprospătarea
memoriei şi multe altele.
38
Marea majoritate a chipset-urilor au două componente, numite Northbridge şi
Southbridge. Northbridge-ul este cel mai important, deoarece el determină majoritatea
caracteristicilor setului de cipuri. El se ocupă de controlul procesorului şi al cache-ului
Level 2, al memoriei RAM, de curgerea corectă a informaţilor pe magistrală.
Southbridge este componenta care se ocupă de partea de intrare/ieşire. Ea are în grijă
interfeţele spre tastatura, floppy, bus-urile EIDE ŞI USB, porturile seriale şi paralele.
Practic, chipset-ul controlează fiecare bit care trece spre procesor, memorie, hard disk,
placa grafică etc. El este în centrul reţelei de date care constituie un calculator. Tot setul
de cipuri dictează şi viteza procesorului şi a bus-ului extern (Front Side Bus - FSB).
Chipset-ul arbitrează şi bus-urile perifericelor, pe lângă cele amintite până acum mai
rămânând PCI, ISA şi AGP. Astfel, în cazul unui transfer de date între procesor şi hard-
disk, setul de cipuri blochează celelalte transferuri de pe magistrala PCI, de exemplu
între memorie şi placa de reţea.
Funcţiile principale ale cipset-urilor sunt:
• controller de sistem
• controller de periferice
• controller de memorie.
BIOS-ul. Pentru a putea funcţiona, calculatorul are nevoie de un program simplu

de pornire, numit sistem primar de intrare/ieşire (BIOS). Acesta este un set de rutine
permanent înregistrate, ce asigură caracteristicile operaţionale fundamentale ale
sistemului, inclusiv instrucţiunile care îi spun calculatorului cum să se autoseteze la
fiecare pornire. La calculatoarele mai vechi, sistemul BIOS stabilea capacitatea unui
calculator, provenienţa acestuia determinând compatibilitatea de bază a acestuia.
La sistemele noi singura problemă de compatibilitate este acceptarea standardului Plug

and Play, care permite configurarea automată a sistemului. Sistemele de operare
moderne înlocuiesc automat codul BIOS, imediat după iniţializarea PCului.

informatică dotat diferite tipuri de plăci de bază şi unde se poate exemplifica arhitectura
plăcilor de bază, sloturile şi tipurile de conectori pentru a exemplifica cât mai exact
conţinutul predat.
39
CUM ?
multimedia sau activităţi interactive.

40
Fişa 2.4. Descrierea tipurilor şi caracteristicilor memoriei
Memoria este locul de stocare a tuturor octeţilor de care are nevoie

microprocesorul pentru a funcţiona. Ea conţine atât datele brute care urmeză să fie
prelucrate, cât şi rezultatele prelucrărilor. În sensul cel mai strict, memorie poate să
însemne orice dispozitiv de stocare a datelor, chiar dacă acesta conţine un singur bit.
În timpul funcţionării procesorul execută instrucţiuni memorate în memoria

calculatorului. O parte dintre instrucţiuni sunt legate de procesul de pornire a
calculatorului si din acest motiv sunt înregistrate într-o memorie permanentă cunoscută
sub numele de memorie R.O.M. (Read Only Memory). Tot în această memorie sunt
păstrate si secvenţele programate care servesc la accesul perifericelor principale
deoarece ele sunt folosite în procesul de pornire. Ansamblul acestor programe de
acces este cunoscut sub numele de BIOS – Basic Input Output System.
Figura 2.4. 1 Memorie internă ROM
Restul memoriei este denumită memorie R.A.M. (Random Access Memory), memorie
cu acces aleator. Conţinutul acesteia se modifică permanent în timpul funcţionării
calculatorului.
Unitatea de măsură a capacităţii memoriei este octetul (eng. byte, prescurtat B). Un
octet este format dintr-o succesiune de 8 poziţii binare (biţi) şi permite în principiu
memorarea unui caracter. Un bit este echivalent unei cifre binare, deci poate lua două
valori, 0 sau 1. Deşi din punct de vedere fizic bitul este celula elementară care compune
memoria, ca unitate de memorie s-a impus octetul datorită semnificaţiei sale legate de
asocierea cu caracterul.
Din punct de vedere fizic, memoria RAM a unui calculator este formată prin alăturarea
unor module (barete) de memorie.O caracteristică a unei barete de memorie este
capacitatea acesteia, exprimată în MB (megaocteţi). Valorile uzuale sunt 512 MB, 1024
MB sau 2048 MB.
41
Caracteristica de bază a memoriei pentru PC este posibilitatea de a fi modificată prin
intermediul electricităţii. De aceea cele mai practice memorii sunt din circuite integrate,
disponibile în diferite forme, deosebindu-se prin funcţii, accesibilitate, tehnologie şi
capacitate de viteză.
Figura 2.4. 2 Memorie internă RAM
Din punct de vedere al modului de funcţionare al memoriei, întâlnim două sisteme de

stocare într-un PC: primar şi secundar.
Memoria utilizată direct de microprocesor, fără un transfer de date în regiştrii acestuia

este numită memorie de lucru sau sistem de stocare primar. Posibilitatea de acces
imediat la aceasta face posibil ca procesorul să găsească orice valoare fără a căuta
blocuri mari de date, ceea ce a dus la denumirea acestui tip de memorie RAM –
memorie cu acces aleatoriu.
Cel de al doilea sistem de stocare este sistemul de stocare secundar, bazat pe discuri
şi benzi la majoritatea PC-urilor. Datorită capacităţii mari este numit sistem de stocare
masivă. Sistemul de stocare primar este caracterizat de viteza de acces, iar cel
secundar de capacitate, tendinţa fiind de a se extinde şi celelalte caracteristici.
La calculatoare, reacţia la întreruperea energiei electrice defineşte diferenţa între

memoria pe termen scurt şi cea pe termen lung, proprietate denumită volatilitate. Din
acest punct de vedere memoria se clasifică în memorie volatilă şi memorie nevolatilă
(veşnică).
Memoriile volatile pot simula nevolabilitatea prin asigurarea alimentării cu un sistem de

rezervă bazat pe baterii.
Tipurile de memorie dintr-un calculator sunt următoarele:
- RAM (memoria cu acces aleatoriu):
- DRAM (memorie dinamică), bazată pe condensatoare, necesită întreţinerea activă prin

reîmprospătare. Alcătuite din circuite bazate pe semiconductoare.
42
- SRAM (memoria statică), permite curentului să-şi continue drumul, operând ca un
comutator care permite sau împiedică trecerea curentului electric. Alcătuită din circuite
bistabile cu tranzistori, miniaturizate.
- memoria doar pentru citire (ROM):
- ROM mască, foarte rar utilizate, programarea se face la fabricare, costuri foarte mari.
- PROM, este un ROM doar pentru citire cu programare. Foloseşte siguranţele fuzibile
ca elemente de programare, care se ard cu un programator sau arzător de PROM-uri,
procesul fiind ireversibil.
- EPROM, memoria ROM cu programare şi ştergere, au o fereastră în partea

superioară, acoperită cu o etichetă, se şterge la expunerea la lumina naturală, raze
ultraviolete.
- EEPROM, este un EPROM ce se pot şterge electric, poate fi modificată doar de un

număr finit de ori.
- memoria FLASH RAM, pot fi şterse şi reprogramate utilizând tensiunea normală din
PC. Au durată de viaţă finită, cele mai vechi trebuiau şterse total înaintea refolosirii,
numindu-se cu ştergere masivă.
- memoria virtuală, este o memorie simulată în spaţiul oferit de sistemele de stocare

masivă. Se utilizează un fişier pe hard numit fişier de schimb, care poate fi temporar
sau permanent.
Clasificarea memoriei depinde cel puţin parţial de sistemul de operare rulat. Din punct
de vedere hardware, memoria fizică se împarte în mai multe clase, ce pot fi modificate
doar prin ajustări ale componentelor hardware.
În interiorul unui PC întâlnim următoarele zone distincte de memorie:
• Memoria în mod real
Baza sistemului de memorie al unui PC este memoria ce poate fi adresată de

microprocesor în timpul rulării în mod real, numită memorie în mod real. Domeniul de
adrese începe de la 0, ultima adresă fiind cu puţin înainte de 1 megaoctet, adică
1048575 sau 0FFFFFH. Deoarece se află în partea de jos a domeniului de adrese se
numeşte memorie de bază.
Când modul real de lucru al procesorului a fost suplimentat cu cel protejat, începând cu
286, spaţiul de adrese a fost lărgit cu unul nou, mai mare, peste limita de 1MB, ceea ce
a dus la redenumirea memoriei de bază în memorie convenţională.
• Memoria în mod protejat
Restul memoriei ce poate fi adresată de procesoarele moderne se numeşte în mod

protejat. Poate fi accesată de acestea doar în timpul rulării în modul protejat. Domeniul
43
de adrese se întinde de la limita de sus a memoriei în mod real până la limita de
adresare a procesorului (16 MB la 286 sau 4 GB la 386-Pentium).
• Memoria joasă
La primul PC, IBM a rezervat jumătate din domeniul de adrese de 1MB accesat de
procesorul 8088, 512 K pentru codul BIOS al sistemului şi pentru accesul direct al
procesorului la memoria folosită de sistemul video. Jumătatea inferioară a fost lăsată la
dispoziţia programelor. Ulterior, aceasta a fost restrânsă la 384 K utilizaţi pentru rutinele
BIOS şi memoria video, iar 640 K au rămas pentru programe, zonă numită şi memorie
joasă.
• Zona de date BIOS
IBM a rezervat primul KB din memoria joasă pentru funcţii specifice componentelor
hardware şi sistemului de operare. Aceasta conţine datele folosite de funcţiile BIOS şi
este numită zona de date BIOS. Printre octeţii din partea de jos se află vectorii de
întrerupere şi buffer-ul de tastatură de 16 biţi (16 caractere).
Figura 2.4. 3 Pagina principală de accesare BIOS
• Memoria superioară UMA
Domeniul de adrese de 384 KB, aflat deasupra memoriei joase din memoria în mod real
se numeşte memorie superioară, fiind un amalgam de RAM, ROM şi spaţii libere. În
majoritatea PC-urilor, primii 128 KB formează memoria RAM video, următorii 128 KB
sunt rezervaţi pentru programele BIOS de pe plăcile adaptoare iar ultimii 128 KB ai
memoriei superioare sunt ocupaţi de memoria ROM care conţine codul BIOS al
sistemului (de regulă doar 32 sau 64 de KB sunt ocupaţi efectiv).
• Zona înaltă de memorie HMA
Microprocesoarele pot să adreseze mai mult de 1 MB de memorie în mod real dacă au

posibilitatea de a lucra cu memoria în mod protejat. Începând cu 286, dacă linia a 21-a
de adrese este activată, primul segment de adrese ce depăşeşte 1 MB este mapat în
44
memoria extinsă. Această linie de adrese A20 poate fi activată în timpul operării în mod
real folosind o instrucţiune de program. HMA este memoria suplimentară de 64K minus
16 octeţi.
• Memoria bufferului cache
Sistemele video ale calculatoarelor sunt mapate în memorie, astfel încât culoarea
fiecărui pixel de pe monitor este stocată într-o locaţie de memorie, la care procesorul
are acces direct. Memoria în care este păstrat un cadru complet al imaginii se numeşte
buffer de cadre. Pentru sistemele VGA începe imediat după limita de 640 KB a
memoriei joase, iar pentru sistemele monocrom şi modul text începe cu 64KB mai sus.
• Memoria de duplicare
Ultimele generaţii de calculatoare permit accesul la memorie pe magistrale de 8, 16,32

şi 64 de biţi, ceea ce face ca anumite plăci de extensie să nu ţină pasul cu viteza de
acces cerută de memorie. Pentru a depăşi aceste bariere de viteză se utilizează
memoria de duplicare (shadow).
• Memoria cache
Este utilizată pentru asigurarea legăturii între memoria principală şi microprocesoare şi

funcţionează ca un sistem distinct şi separat în afara controlului programului. Pentru
procesor, memoria cache are adresele datelor pe care le conţine. Rolul acesteia este
de a creşte viteza nu capacitatea de memorie a sistemului.
Cea mai cunoscută tehnică de accelerare a vitezei sistemului este utilizarea cache-ului.
Această tehnică interpune între procesor şi memoria principală un bloc de memorie
rapidă, de regulă SRAM de mare viteză. Un circuit special, controllerul cache
alimentează continuu memoria cache cu instrucţiunile şi datele cel mai probabil să fie
utilizate de procesor în continuare.
Dacă datele căutate nu se află în memoria cache sunt obţinute din memoria RAM
obişnuită, la viteza de lucru a acesteia şi avem o ratare a cacheului (cache-miss).
Memoriile cache diferă prin patru aspecte principale:
- dimensiune, cu cât este mai mare creşte posibilitatea existenţei datelor accesate de
procesor imediat
- modul de organizare logică, depinde de modul de organizare şi adresare a memoriei,

există trei opţiuni: mapare directă, complet asociativ şi asociativ pe seturi.
- modul de localizare, interne sau externe procesoarelor. Cel intern se numeşte primar
L1, are maxim 64 K iar cel extern secundar L2 sau L3 şi are 512 – 12 MB.
45
- modul de operare, pentru reducerea stărilor de aşteptare se utilizează operarea în
rafale. Sunt două tipuri de memorii cache: SRAM sincrone cu operare în rafale
(syncronous burst SRAM) şi SRAM cu canal şi operare în rafale (pipelined burst
SRAM).
• Memoria extinsă XMS
Este toată memoria aflată după primul MB şi poate fi accesată doar când procesorul
lucrează în modul protejat. Începând cu procesoarele 286 se aplică standardul XMS
elaborat în 1987. Pentru ca memoria RAM să se conformeze standardului XMS trebuie
instalat un driver în CONFIG.SYS, numit HIMEM.SYS.
• Memoria expandată EMS
Unele programe mai vechi utilizau memoria expandată, care nu poate fi accesată direct
de microprocesor, accesul fiind realizat prin intermediul unei ferestre de 64 KB stabilită
în zona de memorie superioară.
• Tehnologia DRAM
Pentru păstrarea numărului de conexiuni, liniile de adresarea celor mai multe cipuri de
memorie sunt multiplexate, acelaşi set de linii fiind folosit atât pentru trimiterea adresei
rândului cât şi coloanei. Pentru a diferenţia adresele de coloane de cele de linii, cipul
foloseşte două semnale CAS (Column adress strobe) şi RAS (Row adress strobe).
Pentru a accelera operaţiile cu memoria se utilizează următoarele tehnici:
- memorie RAM cu coloane statice care permit citirea datelor pe o singură coloană
fără stări de aşteptare,
- memoria RAM în mod pagină, este cea mai cunoscută tehnologie, controllerul de
memorie trimite mai întâi adresa unui rând apoi activează semnalul RAS;
- memoria EDO RAM (Extended Data Output), asigură suficientă viteză pentru a
elimina cache-ul secundar, însă cea mai bună performanţă se obţine prin
combinarea EDO cu cache secundar. Este o variantă a memoriei în mod pagină,
eliminând stările de aşteptare ale sistemului.
- memoria EDO RAM cu operare în rafale, Burst EDO DRAM sau BEDO, execută
operaţii de scriere citire în rafale sau în cicluri de ceas.
- memoria DRAM sincronă, SDRAM, lucrează sincronizat cu calculatoarele gazdă,

furnizând date la fiecare ciclu de ceas.
- memorie DRAM îmbunătăţită, EDRAM, cresc viteza de operare a memoriilor

dinamice cu acces aleatoriu prin includerea pe fiecare cip a unui bloc de
memorie statică de cache de 256 K, mai rapid.
46
- memoria DRAM cu cache, CDRAM, lansată de Mitsubishi, conţine un bloc cache
pe fiecare cip de 2 KB.
- memoria Rambus DRAM, foloseşte un cache cu o memorie SRAM de 2048

octeţi, legată de memoria dinamică de pe un cip printr-o magistrală foarte largă
ce permite transferul unei pagini întregi la un singur ciclu de ceas.
- memoria DRAM multibanc, împarte spaţiul de stocare al fiecărui cip în bancuri.
Constructiv, întâlnim următoarele tipuri de memorii:
- memorii direct pe placa de bază
Figura 2.4. 4 Memorii direct pe placa de bază
- module SIMM cu 30 de pini, au nouă cipuri de memorie pe o singură placă, capacitate

de 256 KB, 1 MB şi 4 MB. Vechile memorii utilizau 9 biţi de stocare, 8 de date şi unul de
paritate, cele noi sunt doar cu 8 biţi, fără bitul de paritate.
- module SIMM cu 72 de pini
- modulele DIMM (Dual in Line Modules), au 168 pini, capacitatea 16, 32, 64, 128, 256
MB şi sunt utilizate exclusiv la sisteme cu procesoare Pentium, Pentium II şi III.
Există şi varianta redusă, module DIMM de dimensiune mică, pentru unele calculatoare
de dimensiuni mici.
- memorie de tip DDR SDRAM ("Double Data Rate Synchronous Dynamic Random
Access Memory" - "Memorie Dinamica Sincrona cu Acces Aleator şi Rata Dubla de
[Transfer de] Date") a cărei caracteristică principală este transferul de date de două ori
pe ciclu de tact. Ea este de mai multe tipuri în funcţie de viteza de transfer a datelor
între magistrala principală şi cipurile de memorie. Astfel, există de exemplu module de
memorie PC-1600 (conţin cipuri DDR-200), PC-2100 (DDR-266), PC-2700 (DDR-333)
şi PC-3200 (DDR-400), unde numărul de după DDR indică frecvenţa la care
funcţionează cipurile de memorie, iar numărul care intră în componenţa numelui
modulelor indică lăţimea de banda ("bandwidth") în MB/s. O placă de bază suportă de
obicei toate tipurile de memorie DDR dar este recomandat să cumpărăm memorie cât
mai rapidă, pentru că sistemul să funcţioneze la performanţa maxima. Alte prescurtări
47
folosite pentru desemnarea modulelor de memorie de tip "double data rate SDRAM"
sunt DDRAM sau DDR. Memoria DDR este recomandată actualmente doar pentru
platformele AMD pe Soclu 939 sau 754.
- memoria DDR2 SDRAM reprezintă o nouă îmbunătăţire a standardului SDRAM şi este

caracterizată de faptul că poate transfera date de patru ori pe ciclu de tact. Ea prezintă
avantajul că funcţionează la frecvente de tact ("clock frequencies") mai mici decât cea
DDR SDRAM la aceeaşi lăţime de banda, dar are dezavantajul unei latente de răspuns
mai crescute. Un alt avantaj este funcţionarea la o tensiune de alimentare mai mică,
ceea ce duce la un consum mai scăzut şi o încălzire mai redusă a modulelor. Memoria
DDR2 este de mai multe tipuri în funcţie de viteza de transfer a datelor între magistrala
principală şi cipurile de memorie. Astfel, există de exemplu module de memorie PC2-
3200 (conţin cipuri DDR2-400), PC-4200 (DDR2-533), PC-5300 (DDR2-667) şi PC2-
6400 (DDR2-800), unde numărul de după DDR indică frecvenţa la care funcţionează
cipurile de memorie, iar numărul care intra în componenţa numelui modulelor indică
lăţimea de banda ("bandwidth") în MB/s. Este recomandat să cumpărăm memorie cât
mai rapidă, pentru că sistemul să funcţioneze la performanţa maximă. În acelaşi timp
trebuie să ne asigurăm că placa de baza suportă tipul de memorie DDR2 pe care-l
dorim (toate plăcile suportă DDR2-400 şi DDR2-533, dar dacă dorim DDR2-667 sau
DDR2-800 trebuie să selectăm o placă de bază corespunzătoare). Modulele de
memorie DDR2 sunt asemănătoare ca formă şi structură cu cele DDR dar din punct de
vedere al funcţionalităţii ele sunt incompatibile cu sloturile DDR de pe placa de bază.
Ca urmare, pentru a le putea folosi trebuie să avem o placă de bază cu sloturi speciale
pentru modulele DDR2. Memoria DDR2 este recomandată pentru platformele Intel pe
Soclu LGA775 şi Soclu 478, iar în cazul AMD pentru platformele pe Soclu AM2 (cele pe
Soclu 939 sau 754 nu suportă acest tip de memorie).
Modulele de memorie de tip SDRAM (DDR şi DDR2) pot fi aşezate într-o configuraţie
specială numită bicanal (dual channel), ceea ce va duce la o performanţă crescută a
sistemului. Pentru aceasta este nevoie de o placă de bază care să suporte aceasta
configuraţie şi de două (sau patru) module de memorie identice (aceeaşi capacitate,
aceeaşi frecvenţă de tact, acelaşi producător). Modulele se aşează în perechi (două
câte două) în sloturile colorate identic de pe placa de bază. Dacă nu avem module
identice de memorie sistemul va funcţiona în configuraţia monocanal ("single-channel").

informatică dotat diferite tipuri de memorii, plăci de bază şi unde se poate exemplifica
arhitectura memoriilor şi modul de amplasare pe plăcile de bază în sloturile de memorie
pentru a exemplifica cât mai exact conţinutul predat.
CUM ?
48

49
Fişa 2.5. Descrierea tipurilor şi caracteristicilor mediilor de stocare
Unitatea de stocare reprezintă suportul pe care se citeşte sau se scrie

informaţia. Unităţile de stocare sunt folosite pentru a stoca informaţia permanent sau
pentru a citi informaţii de pe un hard-disk. Aceste unităţi pot fi montate în interiorul
carcasei calculatorului sau pot fi portabile, în acest mod ele conectându-se folosind un
port USB, FireWire sau SCSI. Unităţile de stocare portabile pot fi folosite de mai multe
calculatoare.
Exemple de unităţi de stocare:
• Floppy disk
• Hard disk
• Unităţi optice (CD, CD-RW, DVD, DVD-RW)
• Unităţi flash
Discheta (floppy disk-ul) este cel mai portabil şi ieftin mediu de stocare de date,
cu capacitatea limitată la 1,44MB. Accesul la date de pe unitatea floppy a calculatorului
este mai lent decât în cazul hard disk-ului. Au existat tendinţe de evoluţie spre dischete
cu capacitatea de 2,88MB, dar fără un impact prea mare. O altă tendinţă de evoluţie a
fost unitatea Zipp, care se mai foloseşte şi astăzi fără a se generaliza şi care utilizează
dischete speciale cu capacitatea de 250MB în format comprimat. Într-un calculator
unitatea de dischetă este configurată ca fiind unitatea A:. putem folosi unitatea de
dischetă pentru a porni un calculator dacă folosim o dischetă bootabilă.
Figura 2.5. 1 Unitate de dischetă
Hard disk-ul este un echipament format din discuri magnetice pe care se

stochează informaţie. Un hard disk este format de obicei din mai multe discuri rotunde,
50
fiecare prevăzut cu două capete de citire/scriere, câte unul pe fiecare faţă. Toate aceste
capete sunt conectate la un singur braţ de acţionare, astfel încât să nu se poată mişca
independent. Fiecare disc are acelaşi număr de piste, şi acelaşi număr de sectoare pe
pistă. Pistele egal depărtate de centru de pe toate discurile formează cilindrii.
Figura 2.5. 2 Hard disk
In general, hard disk-urile se montează în carcasa calculatorului, dar există şi unităţi

portabile.
Caracteristicile hard disk-urilor sunt:
• dimensiunile. Majoritatea hard disk-urilor se montează în carcasa calculatorului într-un

locaş de aproximativ 10x15x3 cm.
• capacitatea de stocare. Capacitatea de stocare a crescut într-un timp foarte scurt de la

câţiva MB la 500 GB sau achiar mai mari, în prezent.
• interfaţa de conectare. Unităţile actuale obişnuite se conectează folosind o magistrală

denumită ATA (Advanced Technology Attachement, denumită ulterior IDE – Integrated
Drive Electronics sau PATA – Parallel ATA) sau, mai recent, SATA (Serial ATA).
Conectorii fiind diferiţi, conectarea eronată a unui disc nu este posibilă. Plăcile de bază
actuale permit folosirea atât a discurilor IDE cât şi SATA. Există şi hard disk-uri care pot
fi conectate prin intermediul portului USB.
• viteza de rotaţie. Pe piaţă există discuri care lucrează la turaţii de 4500, respectiv
7200 de rotaţii pe minut.
• viteza de transfer a datelor (o valoare orientativă: 6,5MBps),
• timpul de acces (orientativ: 12,5 milisecunde),
• memoria tampon (cache), cu rolul de a eficientiza transferul de date.
Eficienţa comunicării între hard disk şi placa de bază este un factor important în
funcţionarea calculatorului şi se defineşte prin mai mulţi parametri care descriu viteza cu
51
care funcţionează diferitele subansamble care participă la acest transfer. Interfaţa de
transfer utilizată este E-IDE. Rata maximă de transfer este de 133MBps. Pentru a putea
atinge viteza de 133MBps este necesar ca atât discul hard cât şi controlerul să fie
capabile să comunice cu această viteză. Dispozitivul cu rata maximă de transfer cea
mai mică limitează viteza de comunicare.
Unităţile optice reprezintă unităţile de stocare pe suport optic. Acestea sunt CD,
DVD, unităţi care pot fi inscripţionate o singura dată, respectiv CD-RW, DVD-RW, unităţi
optice rescriptibile.
Compact Discul (CD) este un disc din material plastic (policarbonat) cu mai
multe straturi, folosit ca mediu de stocare externă a informaţiei. În prezent există două
tipuri de CD-uri, după utilizare: ca suport de înregistrări muzicale (CD) şi de aplicaţii
pentru calculator (CDROM).
Formatul CD-ROM foloseşte un sistem de o acurateţe mult mai mare decât cel utilizat
pentru CD-urile audio. Capacitatea totală a unui CD este de 644,5MB, rotunjită pentru
simplificare la 650MB. Prin creşterea densităţii sectoarelor de pe disc s-au obţinut
discuri de 700MB, acestea fiind cele mai folosite în acest moment.
CD-urile pentru calculator sunt de mai multe tipuri :
• CD-R, inscriptibile („read-only”), de pe care o dată înregistrată, informaţia nu va mai

putea fi ştearsă. Scrierea unui disc CD-R aduce modificări permanente suprafeţei
suport. Datele sunt inscripţionate folosind o rază laser mai puternică decât cea utilizată
pentru a citi un disc. Raza laser încălzeşte puternic stratul suport, lăsând o urmă
întunecată. La citire, urma întunecată reflectă mai puţin lumina.
• CD-RW (CD-ReWritable), care pot fi rescrise. Discurile CD-RW stochează informaţia

folosind o tehnologie cu totul diferită, numită „schimbare de fază”. Mediul re-inscriptibil
este acoperit cu o substanţă care încălzită la o temperatură mai mică decât cea de
inscripţionare, revine la structura iniţială (respectiv la gradul de reflexie iniţial). Prin
folosirea unei raze laser de scriere cu două nivele de putere, suprafaţa stratului suport
poate fi modificată în mod repetat.
Unităţile CD-ROM au apărut pe piaţă în 1997. Ele citesc datele de pe CD-R şi CD-RW.
Pentru scrierea CD-urilor sunt necesare unităţi speciale. Viteza de citire/scriere se
exprimă în multipli ai vitezei de citire a CD-urilor audio care este de aproximativ
150kBps. Această rată de transfer a datelor este identificată prin „x” sau „viteza de citire
a unui CD audio”. Unităţile de citire a discurilor CD-ROM sunt clasificate după viteza
maximă de transfer a datelor (măsurată în multipli ai ratei de transfer pentru CD-uri
audio) astfel: „12x” înseamnă de 12 ori 150kBps, sau 1800kBps, „40x” înseamnă de 40
de ori 150kBps, adică 6000kBps (6MBps). Aceasta valoare se referă la viteza maximă
de transfer.
52
DVD-ul (Digital Versatile Disc, Digital Video Disc) este un tip nou de CD cu
capacitatea de 4,7GB pe o faţă (destul pentru stocarea unui film artistic, comprimat în
format MPEG-2).
Există medii care permit utilizarea ambelor feţe, capacitatea de stocare a DVD-ului
ajungând astfel la 9GB. Vitezele de transfer variază între 600kBps şi 1,3MBps. Unităţile
DVD-ROM citesc orice tip de CD şi DVD. Există unităţi inscriptibile şi reinscriptibile DVD
(-R, -RW, RAM, +RW). Pentru rescrierea DVD-urilor se foloseşte aceeaşi tehnologie ca
şi în cazul CD-urilor, variantele diferind între ele după densitatea de scriere, ceea ce
determină astfel cantitatea datelor stocate pe DVD. Există şi unităţi combo, capabile să
citească atât CD-uri cât şi DVD-uri şi să scrie/rescrie CD-uri.
(a) (b)
Figura 2.5. 3 Unităţi optice: (a) CD, (b) DVD
Majoritatea unităţilor de CD şi DVD se montează în carcasa calculatorului într-un locaş

de 5,25 inch. Interfeţele de transfer ale unităţilor actuale obişnuite se conectează
folosind o magistrală denumită ATA (Advanced Technology Attachement, denumită
ulterior IDE – Integrated Drive Electronics sau PATA – Parallel ATA) sau, mai recent,
SATA (Serial ATA). Conectorii fiind diferiţi, conectarea eronată a unui disc nu este
posibilă
O unitate flash reprezintă un dispozitiv mic, care se conectează prin intremediul

magistralei seriale universale (USB), portabilă. Asemănătoare unui hard disk, unitatea
flash pentru USB stochează informaţii, dar cu ajutorul unei unităţi flash avem
posibilitatea să transferăm cu uşurinţă informaţii de pe un computer pe altul.
Figura 2.5. 4 Diverse tipuri de unităţi flash
53
Unităţile flash pentru USB variază ca forme şi dimensiuni; acestea pot stoca gigaocteţi
de informaţie. Unităţile flash pentru USB sunt numite şi unităţi creion, unităţi miniaturale
de tip deget, unităţi USB, unităţi USB de tip cheie şi chei de memorie. Ele sunt produse
în diferite tipuri, mărimi şi capacităţi de stocare.
UNDE ? Conţinutul poate fi predat şi în sala de curs, dar se recomandă un laborator de

informatică dotat diferite tipuri de medii de stocare şi unde se poate exemplifica
arhitectura mediilor de stocare pentru a exemplifica cât mai exact conţinutul predat.
CUM ?

54
Fişa 2.6. Descrierea caracteristicilor plăcilor video
Placa Video (PV) este responsabilă cu afişarea imaginilor pe ecranul monitorului.

Ea este a doua componentă, după procesor, care determină performanţa unui
calculator şi de aceea şi în cazul ei este recomandat să nu facem economie atunci cînd
dorim să o cumpărăm.
Placa video conţine un procesor specializat numit GPU (Graphics Processing Unit) sau
VPU (Visual Processing Unit) care face o parte din calculele necesare pentru afişarea
imaginilor, cealaltă parte a acestor calcule fiind făcută de procesorul calculatorului
(CPU). Fiecare PV are şi o cantitate de memorie RAM inclusă pe ea care este folosită
de GPU, de exemplu pentru a stoca texturile obiectelor (elemente de peisaj, personaje,
etc.) întâlnite în jocuri.
Figura 2.6. 1 Placa video
Placa video afişează pe ecranul monitorului imagini de două tipuri şi anume în două
dimensiuni (2D) şi în trei dimensiuni (3D), cu menţiunea că imaginile 3D sînt evident tot
în două dimensiuni (fiind afişate pe ecran, care este o suprafaţă plată), însă în cazul lor
este creată senzaţia (iluzia) perspectivei, adică a unui spaţiu în trei dimensiuni aflat
dincolo de ecranul monitorului. Imaginile 2D sînt folosite în special pentru elementele de
interfaţă (ferestrele, barele, butoanele, etc) ale softurilor, iar imaginile 3D sînt folosite în
special pentru jocurile 3D (practic aproape toate jocurile publicate începând cu anul
2000, indiferent de tipul lor). Puterea unei plăci video, care se reflectă bineînţeles în
preţ, constă în capacitatea ei de a oferi animaţii cât mai fluide (cursive, fără sacadări) în
jocurile 3D. Placa video creează de fapt imagini statice (cadre, similare cu nişte
diapozitive), însă înlănţuirea acestora la o viteză mare (peste 30-40 de cadre pe
secundă) produce ochiului senzaţia că elementele prezente în imagini (personaje,
55
vehicule, etc.) se află în mişcare, la fel cum înlănţuirea rapidă a cadrelor de pe rula unui
film produce senzaţia de mişcare.
Performanţa unei plăci video este dată de însumarea mai multor factori printre care cei
mai importanţi sunt frecvenţa de ceas a procesorului grafic, frecvenţa de ceas a
memoriei RAM (şi cantitatea ei) de pe placa video, numărul de conducte de randare şi
numarul de unitati de texturare conţinute de fiecare conductă. Un alt factor important
este tipul magistralei de memorie ("memory bus"), prin care sunt transferate date între
cipul grafic şi memoria RAM de pe placa video. Cele mai performante plăci au o
magistrală de memorie pe 256 biţi, plăcile cu performanţe medii şi obişnuite au o
magistrală de memorie pe 128 biţi, iar plăcile cu performanţe scăzute (nerecomandate
pentru jocuri) au o magistrală de memorie pe 64 biţi.
Placa video se fixează pe placa de bază într-un orificiu alungit numit slot. Acesta
poate fi de tip AGP (cel mai frecvent), PCI Express (standardul cel mai performant,
care a început să fie folosit de abia cu anul 2004) sau PCI (foarte puţine placi video îl
folosesc în prezent). Modul de transfer a datelor video prin portul AGP este de 1X, 2X,
4X sau 8X dar asta nu înseamnă că un mod de transfer de 8X este de două ori mai bun
decît de cel 4X, ele avînd performanţe apropiate, evident cu un plus de performanţă
pentru 8X. Standardul PCI Express x16 creste semnificativ cantitatea de date care
poate fi transferată între placa video şi sistem (în special cipsetul NorthBridge de pe
placa de bază), aşa-numita "lăţime de bandă" ("bandwith"). În plus acest nou standard
prezintă şi avantajul că datele pot fi transferate simultan în ambele sensuri (de la placa
video la sistem şi invers) prin folosirea unor canale independente de transfer a datelor.
Alt avantaj important este posibilitatea de a furniza mai mult curent electric plăcii video
direct prin magistrala PCI Express X16, în aşa fel încât este posibil ca alimentarea unei
plăci video puternice să se facă exclusiv în acest fel, renunţându-se la conectorul de
alimentare suplimentar.
Figura 2.6. 2 Imagine comparativă a celor 3 tipuri de placi video
Deşi slotul PCI Express x16 are aceaşi dimensiune ca slotul AGP, standardele PCI
Express x16 şi AGP sunt incompatibile, deci o placă PCI Express x16 nu va funcţiona
decât daca va fi instalată într-un slot PCI Express x 16 pe placa de bază.
56
Tipurile principale de plăci video sunt:
- plăci VGA, cele de bază
- plăci SVGA, respectă standardele VESA pentru rezoluţii înalte, dar folosesc buffrere
de cadre mici şi nu includ acceleratoare grafice
- acceleratoare grafice, operează comenzi de desenare 2D şi permit obţinerea de

rezoluţii înalte
- plăci acceleratoare 3D, operează cu comenzi 3D.
Sistemul de afişare se prezintă sub forma plăcilor video sau sunt încorporate pe placa
de bază. Plăcile video moderne utilizează cinci elemente importante:
- cipurile acceleratoare, cel mai important, instrucţiunile MMX se suprapun
peste funcţiile acestora şi au următoarele caracteristici:
• lăţimea regiştrilor
• tehnologia memoriei, de regulă VRAM
• rezoluţia acceptată
• culorile acceptate
• frecvenţele
• lărgimea de bandă a magistralei
• sistemele de operare acceptate
• suportul pentru VGA
Atunci cînd dorim să cumpărăm o placă video trebuie să ne interesăm de

următoarele aspecte importante :
Procesorul Grafic : numele şi frecvenţa sa de ceas
Memoria RAM : cantitatea, tipul (DDR, DDR2, GDDR3, etc.) şi frecvenţa de funcţionare
Magistrala de memorie : 64, 128 sau 256 de biţi
Conectarea la placa de baza : AGP sau PCI Express
DirectX : varianta DirectX cu care placa video este compatibilă (DX7, DX 8.1, DX9)
Sistemul de răcire : radiator (pe cipul grafic şi memorii) şi ventilator
57
- Plăcile video integrate
Dacă folosim calculatorul în principal pentru aplicaţii 2D (birotică, internet, prelucrare

audio-video, etc.) şi nu îl folosim pentru jocuri de ultimă generaţie şi nici pentru
prelucrarea complexă de grafică 3D putem să cumpărăm o placă de bază cu cip grafic
integrat. Aceste cipuri au avantajul că sunt foarte ieftine (preţul lor fiind inclus în pretul
plăcii de bază) iar ca dezavantaj trebuie menţionat faptul că ele folosesc exclusiv
memoria RAM a sistemului, pe care trebuie să o împartă cu celelate componente.
- Plăcile video multifuncţionale
Plăcile video multifuncţionale sunt plăcile de tip "All-In-Wonder" (joc de cuvinte pornind
de la "all-in-one"), care pot fi folosite atât pentru aplicaţiile de birou sau jocuri, cât şi
pentru prelucrare video (captură şi editare) sau vizionarea programelor TV pe monitorul
calculatorului (au tuner TV inclus). Există bineînţeles şi plăci multifuncţionale bazate pe
cipuri NVIDIA, numele lor incluzând de obicei sintagma "Personal Cinema".

informatică dotat diferite tipuri de plăci video unde se poate exemplifica arhitectura
plăcilor video pentru a exemplifica cât mai exact conţinutul predat.
CUM ?

58
Fişa 2.7. Descrierea plăcilor de sunet
Toate componentele electronice necesare producerii de sunete sunt încorporate

pe o placă numită placă de sunet, care asigură prin caracteristicile hardware câteva
funcţii referitoare la componenta audio.
Cea mai importantă funcţie este de conversia datelor audio digitale în formă analogică,
redată de difuzoare sub formaă de sunete. În plus înregistrează sunete pentru redarea
ulterioară a unui convertor analogic-digital. Prin sintetizatoarele interne proprii pot crea
sunete iar prin circuitele de mixare combină datele de la toate sursele disponibile PC-
ului (microfonul şi ieşirea convertorului digital-analogic de pe placa de sunet. Tot aici
este inclus şi un amplificator care preia amestecul audio şi îl amplifică la volumul dorit.
Plăcile de sunet pot include şi funcţii suplimentare, cea mai cunoscută fiind interfaţa
MIDI, care permite legarea calculatorului la diferite instrumente muzicale astfel încât
PC-ul să lucreze ca un secvenţiator, sau invers, permite conectarea unei claviaturi
pentru a controla sintetizatorul plăcii de sunet.
Clasificarea plăcilor de sunet se face după compatibilitate, conectivitate şi calitate.

Compatibilitatea referă la produsele software cu care poate lucra o placă de sunet,
conectivitatea defineşte dispozitivele ce pot fi cuplate la ea, de obicei interfeţe MIDI şi
unităţi CD, iar calitatea determină gradul de mulţumire al utilizatorului relativ la opţiunea
multimedia.
Figura 2.7. 1 Componentele unei plăci de sunet
Jocurile şi produsele software trebuie să respecte standardele industriale de factor: Ad

Lib şi Sound Blaster.
59
Ad Lib este nivelul de bază al compatibilităţii hardware necesare pentru jocurile DOS,
cu acesta fiind compatibile până şi cele mai noi standarde hardware cum ar fi
AudioCodec97.
Sound Blaster, introdus de Creative, utilizează un circuit integrat Yamaha YM3812, cu

un singur canal de ieşire astfel încât să poată produce doar sunet mono şi conţine un
repertoriu fix de 11 voci - şase instrumentale şi 5 pentru ritm.
Cele mai noi plăci includ cipul de sintetizare FM YM262 sau OPL3, care produce 20 de
voci şi poate scoate sunete stereo.
Interfaţa Sound Blaster operează transferând date prin două porturi de control, un port
de adresă localizat la 0338h şi unul de scriere a datelor la 0389h, folosite pentru a
accesa cei 224 de regiştri interni ai plăcii Sound Blaster. Interfaţa mai conţine şi 4
porturi pentru difuzoare, cu adresele 220h 221h pentru difuzorul stânga şi 222h 223h
pentru cel din dreapta. Cele mai multe plăci folosesc o întrerupere software pentru
accesul la funcţiile sale.
Pentru producerea sunetelor în mediul Windows este nevoie de un driver software

compatibil Windows.
Interfaţa DirectX cere ca o placă de sunet să încorporeze două funcţii de control

specifice pentru dispozitive externe: o interfaţă pentru CD şi una MIDI, plus un mixer
analogic pentru controlul nivelului semnalelor audio.
Figura 2.7. 2 Placă de sunet
Performanţele plăcilor de sunet sunt date de gama semnalelor digitale cu care

lucrează. Pentru calitatea CD se asigură un răspuns în frecvenţă liniar între 0 şi 15KHz
şi un raport de semnal/zgomot de 96dB.
Sunetul este un fenomen analogic, cu două caracteristici de bază: intensitatea

(amplitudinea) şi frecvenţa – care variază într-un domeniu foarte mare de valori.
60
Frecvenţa se măsoară în hertzi, domeniul frecvenţelor recepţionate de om fiind 20 la
15000 Hz sau chiar 20000 Hz.
Frecvenţele joase corespund notelor de bas, iar cele înalte sunetelor ridicate, stridente
care compun tonurile superioare din muzică. Frecvenţele joase au lungimi de undă
mari, de ordinul a 3 m pentru notele de bas mijlocii şi ceea ce permite ocolirea uşoară a
obiectelor şi umplerea unei camere cu un singur difuzor. Auzul uman nu este sensibil la
frecvenţe joase, deci sursa frecvenţelor joase nu poate fi localizată uşor, ceea ce
permite proiectanţilor utilizarea unui singur difuzor pentru frecvenţe joase, denumit
subwoofer.
Amplitudinea descrie intensitatea sau puterea sunetului şi este denumită nivel de

presiune sonoră. Pragul auzului uman este de 0,0002 microbari, adică 1/5.000.000.000
din presiune atmosferică normală, urechea umană fiind un detector foarte sensibil la
variaţiile de presiune.
Decibelii sunt utilizaţi la măsurarea nivelului intensităţii sonore. Decibelii descriu cu

aproximaţie puterea sunetelor.
Impedanţa: toate circuitele străbătute de curent se încălzesc, datorită caracteristicii

numită rezistenţă, măsurată în ohmi. Opusul rezistenţei este conductivitatea, măsurată
în mho.
Distorsiunea este o deformare mică a sunetului aplicată de amplificatoarele audio

analogice şi se exprimă ca raportul dintre semnalele necesare dorite şi cele nedorite,
sub formă de procent.
Frecvenţa de eşantionare limitează răspunsul în frecvenţă al unui sistem, cea mai

mare frecvenţă la care poate fi înregistrată şi reprodusă digital fiind jumătate din cea de
eşantionare. Sistemul audio digital pentru CD utilizează o frecvenţă de 44,1 KHz.
Rezoluţia reprezintă numărul de biţi dintr-un cod digital sau profunzime (bit depth),
stabileşte nr. de valori distincte ce pot fi înregistrate. Un cod digital pe 8 biţi poate
reprezenta 256 de obiecte diferite. Sistemele acustice de înaltă calitate folosesc minim
16 biţi pentru a micşora distorsiunea şi zgomotele.
Lărgimea de bandă – pentru un semnal audio stereo se foloseşte o frecvenţă de

eşantionare de 44,1 KHz şi un cod digital de 16 biţi, ceea ce înseamnă că trebuie
procesaţi 150 Kb/sec, adică 9 Mb/minut.
Pentru a salva spaţiu pe disc, plăcile de sunet pot folosi valori mai reduse pentru
frecvenţa de eşantionare şi pentru profunzime.
Sinteza – Hermann Helmholtz a descoperit că orice ton muzical este compus din
vibraţii ale aerului care corespund unei forme de undă periodice.
61
Circuitul de bază folosit pentru generarea frecvenţelor, oscilatorul, produce un ton foarte
curat, astfel încât sunetul pare ireal – electronic, deoarece sunetele naturale nu sunt
simple frecvenţe ci colecţii de mai multe frecvenţe de tării diferite.
Generarea unui sunet presupune de fapt realizarea combinaţiei corecte de

frecvenţe, fapt posibil prin sinteză.
• Sinteza substractivă – primele sintetizatoare au folosit tehnologia analogică,

create pe principilu sintezei substractive. Sintetizatoarele generau sunete cu
ajutorul unor oscilatoare speciale, denumite generatoare de formă de undă, care
creeau sunete bogate în armonici. În locul sunetelor clare ale undelor sinusoidale,
ele generau unde pătratice, ca dinţii de fierăstrău şi alte forme intermediare.
Tehnologia digitală apărută ca soluţie alternativă, a făcut ca sintetizatoarele

digitale să ofere un control foarte mare al sunetelor şi posibilitatea de a crea
sunete complet noi, înlocuind instrumentele muzicale foarte scumpe.
• Sinteza aditivă – opusul sintetizatorului substractiv este cel aditiv care

construieşte sunetele prin metoda cea mai logică – alăturarea frecvenţelor ce
compun unsunet muzical.
• Sinteza FM (cu modulaţie de frecvenţă) – operează astfel: este generată o

frecvenţă sau sunet numit purtătoare combinată cu o a doua frecvenţă numită
modulatoare. Când cele două au frecvenţe apropiate rezultatul este o undă
complexă.
Un sistem de sintetizare FM are nevoie de două oscilatoare pentru producerea

undelor sinusoidale, fiecare numită operator. Cele mai cunoscute sintetizatoare
FM au 4-6 operatori. Totul încape pe un singur cip, ceea ce duce la un cost mic de
implementare.
• Sinteza pe baza unui tabel de unde, numită şi eşantionare, foloseşte în loc de

tonuri forme de undă reprezentative pentru anumite sunete. Reprezentarea se
face folosind forma de undă exactă a sunetului, toate formele de undă ce pot fi
produse de sistem fiind memorate într-un tabel electronic. Dezavantajul este că
necesită un spaţiu mare de stocare a tabelului.
• Tehnici avansate – cea mai nouă tehnică se bazează pe modelarea

instrumentelor reale, în loc să descompună forma de undă creată de instrument,
se construieşte cu aproximaţie forma de undă la fel cum o face instrumentul.
Avantajul este un control sporit asupra operaţiilor.
• Sistemele audio în Internet – cea mai mare problemă este lărgimea de bandă,
de ex o simplă conversaţie 300 – 3000 Hz necesită 60 K/sec, mult peste
posibilităţile unui modem 33600. În plus Internetul a fost gândit ca o reţea
asincronă cu comutare de pachete, utilizând protocolul TCP/IP care nu poate
62
transmite date izosincrone (transmisiile directe). Pentru aceasta se utilizează
produse pentru prelucrarea datelor audio ca Internet Wave şi RealAudio.
Comprimarea, folosită pentru a stoca mai multe sunete pe o suprafaţă a discului.

Algoritmii de comprimare decomprimare sunt denumiţi codecuri. Windowsul 95-98
includ suport software pentru codecuri.
MPEG utilizat de regulă ca standard video, descrie şi informaţiile audio ataşate imaginii
în mişcare. Sistemul său de comprimare este folosit pentru DVD. Modelul de bază are 3
straturi, ce formează o ierarhie:
strat 1 32 – 448 kbiţi/sec optim 192 kbiţi/sec aplicat la Digital Compact Casette
strat 2 32 – 384 kbiţi/sec optim 128 kbiţi/sec aplicat la MUSICAM (Difuzare)
strat 3 32 – 320 kbiţi/sec optim 64 kbiţi/sec aplicat la DVD, sunete Internet
Placa de sunet este fie de sine statatoare (separata - "standalone"), fie cel mai frecvent
este inclusă (integrată) în placa de bază. Plăcile de sunet separate sînt de obicei
"interne", adică se montează într-un slot PCI de pe placa de bază, însă există şi plăci
"externe" care se conecteaza la portul USB.
Componenta principală a unei plăci de sunet separate este procesorul audio (numit
DSP - "digital signal processor") şi cu cît acesta este mai puternic cu atît placa va fi mai
performantă. În cazul plăcilor de sunet integrate procesorul central (CPU) al
calculatorului îndeplineşte de obicei şi funcţia de DSP şi de aceea performanţa
generală a sistemului scade într-o mai mică sau mai mare măsură atunci când
procesorul central este suprasolicitat, de exemplu în cazul jocurilor.
Plăcile de sunet integrate presupun de obicei generarea sunetului prin conlucrarea
între procesorul central, controlerul audio din cipsetul SouthBridge de pe placa de bază
şi codecul (codor/decodor - "coder/decoder") aflat sub forma unui mic cip pe placa de
bază.
Plăcile de sunet separate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi
de comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă de vârf (profesionale), plăci cu
performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci cu performanţă obişnuită. Plăcile
semiprofesionale sînt construite în jurul unor procesoare audio cum sînt EMU10K2,
Cirrus Logic CS6424 sau VIA Envy24HT. Plăcile cu performanţă obişnuită sunt de
obicei construite în jurul procesoarelor audio CMI 8738, însă aceste plăci se bazează în
principal pe procesorul central pentru generarea sunetului şi mai puţin pe DSP-ul
integrat.
Plăcile de sunet integrate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi
de comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci
cu performanţă obişnuită. Plăcile integrate cu performanţe mai bune sînt bineinteles
cele care dispun de un procesor audio dedicat, însă chiar şi soluţiile care nu includ un
astfel de procesor sunt satisfăcătoare, dată fiind puterea procesoarelor centrale care
este suficientă în marea majoritate a situaţiilor, ea nefiind folosită la maxim decît în
anumite cazuri (de ex. jocuri foarte solicitante pentru CPU).
63

informatică dotat diferite tipuri de plăci de sunet unde se poate exemplifica arhitectura
plăcilor de sunet pentru a exemplifica cât mai exact conţinutul predat.
CUM ?

64
Fişa 2.8. Descrierea plăcilor de reţea
Placa de reţea se mai numeşte şi NIC(Network Interface Card). Făcând parte din
categoria plăcilor de extensie placa de reţea este echipamentul instalat pe un PC
pentru a realiza conectarea acestuia la o reţea (reţeaua nu este altceva decât legatura
fizică dintre două sau mai multe calculatoare coordonate sau nu de un server).
Staţiile de lucru dintr-o reţea locală sunt echipate de obicei cu plăci de reţea ce
realizează transmisia datelor folosind tehnologie Ethernet sau TokenRing.
Conexiunea realizată prin intermediul unei plăci de reţea este permanentă spre
deosebire de conexiunea oferită de modem care se limitează doar la timpul cât linia
telefonică este deschisă.
Tehnologia Ethernet este cea mai răspândită în cadrul reţelelor locale. Dezvoltată iniţial
de Xerox, tehnologia Ethernet a fost îmbunătăţită mai departe de Xerox DEC şi Intel.
De obicei sistemele sunt echipate cu plăci Ethernet sau de tip 10BASE-T ceea ce
înseamnă că sunt capabile să tranforme până la 10 Mbps. În cazul în care este
necesară o viteză de transmisie mai mare, se apelează la plăci de reţea de tip FAST
ETHERNET sau 100BASE-T10 capabile de transmisii de date la viteze de 100 Mbps
sau la plăci de tip Gb Ethernet ce pot transfera 1 Gbps. Aceste ultime două tipuri sunt
folosite în general pentru serverele firmelor ce susţin reţelele formate din staţii de lucru
echipate cu plăci de reţea 10BASE-T .
O placă de reţea Tokenring este instalată pe un sistem conectat într-o reţea în formă de
cerc sau de stea. Tehnologia Tokenring permite evitarea coliziunilor ce pot apărea
atunci când două staţii de lucru trimit mesaje în acelaşi timp.
Figura 2.8. 1 Placă de retea
O placă de reţea conţine următoarele componente fizice:
• Circuitul Rx(receive)
• Circuitul Tx(transmit)
• Ethernet Controller(se ocupă de detectarea coliziunilor)
65
Placa de reţea fiind un circuit integrat asigură funcţia de comunicare dinspre şi către un
computer şi se mai numeşte şi LAN adapter.
În funcţie de locaţia plăcilor de reţea acestea se clasifică în:
• Interne
• Externe
Plăcile de reţea se clasifică după tipul de conectare în:
• Plăci de reţea încorporate pe placa de bază
• Plăci de reţea conectate prin sloturile PCI
• Plăci de reţea conectate prin sloturile PCIE
• Plăci de reţea conectate prin porturile USB
De asemenea plăcile de reţea se pot clasifica şi in funcţie de mediul de comunicare:
• Conectare prin cablu coaxial
• Conectare prin cablu UTP
• Conectare prin fibră optică
• Conectare wireless
• Conectare bluetooth
Figura 2.8. 2 Placă de reţea wireless
Fiecare placă de reţea necesită un IRQ (interrupt request line), o adresa I/O
(input/output) şi o locaţie de memorie superioară pentru a lucra cu DOS şi Win95/98.
IRQ este un semnal care informează CPU că un eveniment care necesită atenţia
acestuia a avut loc. IRQ este trimis printr-o legătură hardware către procesor. Un
66
exemplu de IRQ este reprezentat de tastarea unei litere pe keyboard: CPU mută
caracterul în RAM.
O adresă I/O este o locaţie în memorie folosită pentru a introduce sau a scoate date
dintr-un computer de un device auxiliar.
În alegerea unei plăci de reţea trebuie ţinut cont de următorii factori:
• Tipul de reţea (Ethernet,Token-Ring sau FDDI);
• Tipul de media (twisted pair,coaxial sau fibră optică);
• Tipul de bus (PCI=Peripheral Component Interconnect sau ISA=Integrated

System Architecture).
Cuplarea unui fir la o placă de reţea se face prin intermediul unor conectori speciali.
Reţelele locale cu conectori de tip BNC sunt cele mai răspândite iar costurile realizărilor
lor sunt mai mici decât cele cu conectori de tip UTP, fiind realizate cu un cablu coaxial.
Cele mai indicate modele de plăci de reţea sunt cele care oferă atât concetarea BNC
cât şi conectarea UTP.

informatică dotat diferite tipuri de plăci de reţea unde se poate exemplifica arhitectura
plăcilor de reţea şi interfaţa de conectare pentru a exemplifica cât mai exact conţinutul
predat.
CUM ?

67
Tema 3. Prezentarea dispozitivelor periferice de intrare
Fişa 3.1 Identificarea caracteristicilor dispozitivelor de intrare
Accesoriile conectate la un PC se numesc echipamente periferice şi sunt de două

tipuri:de interne şi externe.
Cele interne sunt montate în interiorul UC-ului şi sunt conectate direct la magistrala de
extensie. Cele externe sunt fizic separate de UC şi uneori utilizează o sursă de energie
separată.
Dintre dispozitivele de intrare amintim:
Tastatura;
Mouse-ul;
Aparatul foto;
Camera video;
Touch screen;
Scanner;
Microfonul.
Comunicarea cu PC-ul se face prin intermediul tastaturii şi al mouse-ului.
Tastatura rămâne cea mai eficientă metodă de introducere a textului, iar mouse-
ul este cel mai rapid mijloc de utilizare a interfeţelor grafice ale aplicaţiilor.
Tastatura (claviatura) este principalul dispozitiv al calculatoruIui, prin intermediul căruia

se transmit comenzi către unitatea centrală. Fiind însă în afara acesteia, spunem că
tastatura este un echipament (dispozitiv) periferic, şi anume, unul de introducere.
Cuplarea tastaturii la calculator se face prin intermediul unui cablu de conectare.
Din punct de vedere al dispunerii tastelor, tastatura se aseamănă destul de mult cu cea
a unei maşini de scris dar are şi părţi care o individualiează.
Primele tastaturi ale PC-urilor au avut 83/84 de taste, pentru ca, ulterior, ele să fie
îmbunătăţite prin dublarea unora dintre tastele existente sau adăugarea altora noi,
ajungându-se la 101, 102 şi chiar 105 taste.
Din punctul de vedere al funcţionalităţii lor aceste taste sunt grupate în patru categorii:
• Tastatura alfanumerică conţine tastele care sunt aranjate, în general, conform

standardului folosit la maşinile de scris. Utilizând aceste taste se pot transmite codurile
68
caracterelor (cifre, litere, semne speciale, spaţiul) codurile comenzilor (Enter, Tab, Esc,
PrintScreen, Pause/Break)
• Tastatura de editare conţine comenzile utilizate pentru editarea unui text. Cu ajutorul
tastelor de editare putem executa următoarele operaţii: deplasare în text (tastele
simbolizate prin săgeţi sau tastele PageUp, PageDown, Home, End), stabilirea tipului
de corectură (tasta Insert) şi corectura în text (tastele Delete şi BackSpace)
• Tastatura numerică este construită pentru introducerea datelor numerice şi a

operaţiilor aritmetice.
• Tastatura funcţională se găseşte pe prima linie a tastaturii şi conţine 12 taste notate

F1, F2, …., F12. Aceste taste au ataşate diferite comenzi sau grupuri de comenzi
specifice programului care controlează activitatea calculatorului.
Figura 3.1. 1 Conector tastatura – 5 pini Figura 3.1. 2 Conector tastatura – 6 pini
Datorită dezvoltării tehnologiei acum găsim pe piaţă şi tastaturi care pot fi conectate pe
portul USB sau tastaturi fără fir caz în care comunicarea dintre tastatură şi calculator de
face prin intremediul unui modul cu raze infraroşii.
Mouse-ul este cel mai răspândit dispozitiv de indicare şi s-a impus o dată cu
apariţia interfeţelor grafice. Mouse-ul este un dispozitiv pentru care ecranul
calculatorului devine o masă virtuală de lucru. Pe această masă virtuală, poziţia mouse-
ului este marcată printr-un semn grafic numit cursor. Cu ajutorul mouse-ului pot fi
manipulate pe ecran diferite obiecte.
Cu ajutorul mouse-ului se pot executa 4 operaţii:
• Operaţia de indicare prin care cursorul de mouse este deplasat pe ecran pentru
a indica un anumit obiect;
• Opetaţia clic prin care se acţionează scurt un buton al mouse-ului;
• Operaţia dublu clic prin care se acţionează scurt, de două ori succesiv, un buton
al mouse-ului;
69
• Operaţia de glisare sau tragere prin care se deplasează mouse-ul pe pad, având
un buton acţionat.
Mouse-ul poate fi conectat la un calculator prin porturile PS/2, USB, dar şi fără fir caz în
care comunicarea dintre mouse şi calculator de face prin intremediul unui modul cu
raze infraroşii.
Microfonul reprezintă dispozitivul de intrare care converteşte variaţiile de

presiune a aerului în variaţii de tensiune, acurateţea traducerii realizate de microfon
determinând calitatea sunetelor ce pot fi înregistrate.
Tendinţa actuală este de a realiza microfoane care să elimine sunetele nedorite. Se

utilizează mai multe tehnologii: microfon dinamic şi microfon cu condesator.
Microfonul dinamic operează ca un mic generator ce induce curent într-o bobină. Pentru
a detecta variaţiile de presiune în calea undelor sonore este pusă o diafragmă din
plastic uşor sub formă de calotă, conectată la o bobină numită bobină de voce plasată
în jurul unui magnet mic cilindric permanent. Bobina se deplasează în timpul vibraţiilor,
generând o tensiune mică din care rezultă semnalul trimis plăcii de sunet.
Microfonul cu condensator modifică o tensiune existentă, diafragma acţionând ca o

plăcuţă a unui condensator electric; când aceasta vibrează capacitatea se modifică şi
variază tensiunea.
Microfoanele se descriu prin direcţionalitate, ele calsificându-se astfel:
- omnidirecţionale, nu ţin cont de direcţia suneteleor
- unidirecţionale, are o direcţie principală, sunetele care vin pe aceasta numindu-se

sunete pe axă iar cele care se abat sunete în afara axei.
- bidirecţionale, sensibile la sunetele ce vin de pe două direcţii, zona de sensibilitate

formează cifra 8.
Microfoanele pot avea impedanţă scăzută 50-600 ohmi sau mare peste 50000 ohmi. De
regulă se preferă o impedanţă de 150 ohmi. Semnalele produse sunt între - 60 şi - 40
dB. Un nivel ridicat produce distorsiuni ce pot fi eliminate prin adăugarea unui
atenuator.
Microfoanele profesionale folosesc conectori XLR cu trei pini – două fire şi semnal de
masă.
Scannerul este un dispozitiv de intrare prin care pot fi citite imaginile grafice.
Imaginea pe care o citeşte scannerul este o suprafaţă formată din puncte. Fiecare
punct este definit printr-un cod de culoare, obţinându-se versiunea digitală a imaginii.
După ce a fost citită cu scannerul, imaginea poate fi prelucrată cu ajutorul calculatorului:
70
redimensionată, rotită, colorată, suprapusă cu alte imagini. Este folosit în special în
operaţii de tehnoredactare a diferitelor cărţi sau publicaţii, în care trebuie inserate în text
diferite desene.
Figura 3.1. 3 Scanner
Scannerul este caracterizat de:
- rezoluţie. Reprezintă numărul de puncte pe inci pe care le poate citi scanerul. Cu cât
rezoluţia este mai mare, cu atât imaginea citită de scanner va fi mai apropiată de cea
reală. Rezoluţia poate fi de 300, 600, …, 4800, 9600 dpi.
- numărul de culori. Reprezintă setul de culori care sunt codificate de scanner. Cu cât
numărul de culori este mai mare, cu atât imaginea scanată va fi mai apropiată de cea
reală.
- viteza de scanare. Reprezintă viteza cu care un scanner citeşte şi prelucrează o

imagine. Dacă se creşte mult rezoluţia unui scanner, scade viteza de citire, deoarece el
trebuie să citescă mai multe puncte.
Digitizorul (sau tableta grafică) este un dispozitiv serial, asemănător mouseului,

dar, spre deosebire de mouse, digitizorul acţionează în coordonate absolute şi nu
relative, având în acest sens la dispoziţtie o tabletă. Când se indică un punct pe ecran
cu dispozitivul de pointare al digitizorului se alege un punct precis pe tabletă. Digitizorul
constă din două părţi: o tabletă (de obicei o cutie dreptunghiulară, care reprezintă
suprafaţa de pointare) şi un dispozitiv de pointare. Acest dispozitiv este la rândul său,
de două feluri: sub formă de creion (stilou) sau ca o cutie de dimensiuni reduse cu
butoane (asemănător unui mouse).
Figura 3.1. 4 Tabletă grafică
71
Majoritatea digitizoarelor se comercializează cu amândouă formele de dispozitive de
pointare. Ca tehnologie, majoritatea digitizoarelor detectează poziţia dispozitivului de
pointare prin decodificare magnetică, mai rar intâlnindu-se cazurile digitizoarelor sonice
sau celor care realizează decodificarea rezistivă.
Digitizoarele sunt utilizate cu precădere în cazurile PC-urilor profesionale şi staţiilor de

lucru, în special în aplicaţii de proiectare asistată.
Aparatul foto şi camerele video sunt dispozitive de intrare cu ajutorul cărora

putem stoca pe suporturi magnetice filme sau imagini. Aceste dispozitive se conectează
la sistemul de calcul prin intermediul cablului de date USB. Aceste dispozitive se
caracterizează prin distanţă focală, rezoluţie, timp de expunere. Transferul informaţiilor
nu se poate executa dacă pe acel sistem de calcul pe care dorim să tranferăm
informaţia nu există instalat programul (interfaţa) camerei video sau a aparatului foto.
Informaţiile salvate pe suporturile de stocare pot fi vizualizate, printate sau modificate.
Aparatele fotografice sunt de două feluri: aparat fotografic cu film sau aparat fotografic
cu card de memorie.
Filmul utilizat pentru realizarea imaginilor este alcătuit dintr-un support transparent şi un
strat fotosensibil. Stratul fotosensibil este format din microcristale sensibile, la lumina
într-un liant flexibil.
Figura 3.1. 5 Camera video
Camerele video stochează informaţia pe casete cu benzi magnetice. Casetele sunt de

diferite tipuri şi dimensiuni (SVHS, VHS casete mari şi miniDV casete de mici
dimensiuni).

informatică dotat diferite tipuri de dispozitive de intrare unde se poate exemplifica
arhitectura dispozitivelor de intrare, interfeţele de conectare pentru a exemplifica cât
mai exact conţinutul predat.
72
CUM ?

73
Tema 4. Prezentarea dispozitivelor periferice de ieşire
Fişa 4.1 Identificarea caracteristicilor dispozitivelor de ieşire
Pe lângă dispozitivele de intrare care sunt conectate la un sistem de calcul

întâlnim şi dispozitive de ieşire. Dispozitivele de ieşire comunică utilizatorului informaţiile
prelucrate. Dintre aceste dispozitive amintim:
• Monitoarele;
• Proiectoarele;
• Imprimantele;
• Boxele;
• Căştile;
• Plotterele.
Monitorul este o cutie complexă ce conţine displayul şi circuitele suport ale

acestuia.
Tuburile catodice
Dispozitivul se bazează pe o formă specială de tub cu vid, denumite CRT (Cathode Ray
Tube). Un catod special emite un jet de electroni către un electrod încărcat pozitiv numit
anod. Funcţionează ca un lansator de electroni, CRT este numit şi tun de electroni.
Figura 4.1. 1 Monitor CRT
Caracteristicile fizice sunt:
- fosforul, stratul de fosfor determină culoarea imaginii pe ecran. Pentru ecranele

monocrome sunt utilizatre straturi fosforscente ce emit culoare galbenă, verde sau albă.
74
Cele color folosesc trei tipuri diferite de fosfor aplicate conform unui model format din
puncte sau benzi cu trei culori roşu, verde şi albastru.
- temperatura culorilor, descrie tipul de alb în funcţie de numărul de grade Kelvin pe

care un corp ar trebui să-l aibe pentru a emite culoarea albă.
- persistenţa, descrie perioada pentru care fosforul continuă să lumineze după

bombardarea cu fasciculul electronic. Cea mai utilizată este cea medie.
- tunurile electronice, folosite pentru generarea fasciculelor electronice ce luminează

straturile fosforescente. Se utilizează trei tunuri la display-urile color
- convergenţa, corectează modul de direcţionare al fasciculelor de electroni
- puritatea, capacitatea unui monitor de a afişa un ecran luminat uniform fără diferenţe
de culoare. O puritate slabă este rezultatul magnetizării măştilor perforate sau a grilei
de deschidere
- măşti perforate, toate monitoarele CRT sunt echipate cu o mască perforată, aflată la
mică distanţă de stratul fosforescent. Afectează strălucirea imaginii prin limitarea
fasciculului de electroni şi intensitatea maximă a acestuia. Pentru contracararea
efectelor negative de mai sus se utilizează grile de deschidere, tehnologia TRINITRON,
formate din matrice verticală de fire. Ecranele au o strălucire mai uniformă a imaginii.
- distanţa necesară între puncte, este distanţa dintre orificiile măştii perforate
- lăţimea liniei, normal liniile verticale sau orizontale ar trebui să aibe lăţimea de un
pixel, în realitate diferă în funcţie de dimensiunea ecranului şi rezoluţia afişată. O
rezoluţie mare duce la îngustarea liniei.
- curbura ecranului, necesară distribuirii presiunii pe tub şi distanţei constante străbătute

de electroni.
- rezoluţia şi adresabilitatea, se referă la fineţea detaliilor ce pot fi afişate şi la lăţimea de

bandă pentru monitoarele color.
- tratamentul antireflexie, depinde de curbura ecranului, realizată prin:
- folosirea plaselor de nylon, cel mai ieftin tratament antireflexie.
- prelucrare mecanică
- acoperire cu 2 straturi de acoperire
- polarizarea luminii, fascicolii sunt restricţionaţi la un singur plan de oscilare.
Cele mai importante caracteristici ale imaginii sunt:
- dimensiunea ecranului
75
- suprabaleierea şi subbaleierea
- raportul dimensiunilor
- distorsionarea imaginii
- controlul imaginii
Ecranele LCD
Utilizează tehnologia nematică, bazată pe molecule nematice aflate între două folii de
plastic, ce pot fi aliniate cu ajutorul unor şanţuri în folii astfel încât modifică polaritatea
luminii ce trece prin ele.
O altă tehnologie este cea colesterică, cristalele lichide trec de la starea transmisivă la
cea reflectivă fără a modifica polaritatea luminii. Sunt bistabile, deci nu este nevoie de
energie exterioară pentru menţinerea unui pixel în starea transmisivă.
Figura 4.1. 2 Monitor LCD
Ecranele LCD diferă după modul de aplicare al curentului care aliniază celulele
nematice. Au o matrice de conductoare orizontale şi verticale, numită matrice pasivă.
Tehnologia cu peliculă subţire Thin Film tranzistor TFT folosesc matricea activă.
Corespondentul persistenţei la LCD este timpul de răspuns, care poate fi afectat de

temperatura mediului.
Ecranele cu emisie de câmp Field Emission Display FED, folosesc acelaşi principiu ca
tuburile catodice, este un tub catodic aplatizat.
Alături de acestea sunt folosite şi ecranele electroluminiscente şi ecranele cu

plasmă.
Proiectorul reprezintă un dispozitiv periferic de ieşire care utilizează pentru

proiectarea imaginii tehnologia procesarea digitală a luminii (DLP). Proiectoarele
folosesc o roată care conţine o plaletă de culori care se completează cu o reţea de
oglinzi care sunt controlate de un microprocessor. Acest microprocesor se numeşte
echipament digital de microoglinzi (DMD digital micromirror device). Fiecare oglindă
76
corespunde unui anumit pixel. Fiecare oglindă va reflecta lumina către sau dinspre
sistemul optic al proiectorului realizându-se o imagine monocromă cu până la 1024
nuanţe de gri. Roata de culori adaugă informaţiile despre culori pentru a completa
imaginea color proiectată.
Imprimanta reprezintă echipamentul care permite tipărirea pe hârtie a

documentelor. În funcţie de caracteristicile acestora imprimantele de pot împărţi în
următoarele categorii:
• imprimantele cu cap toroidal, din metal sau material plastic, pe care caracterele se
prezintă în relief. Acest cap este presat pe ribon (panglica îmbibată cu tuş) şi lasă urma
caracterului respectiv pe hârtie. Aceste imprimante tipăresc numai date de tip text, nu şi
imagini grafice.
• imprimantele matriciale, creează caracterele cu ajutorul unor ace care lovesc ribonul.
Fiecare ac produce un punct. Combinaţii de astfel de puncte formează caracterele text
şi imaginile grafice. Tipăritura rezultată este alb-negru, imaginile se formează şi ele prin
combinarea de puncte.
• imprimantele cu jet de cerneală, tipăresc prin proiectarea unui jet de cerneală neagră
sau colorată pe hârtie. Produc text şi imagine de foarte bună calitate.
• imprimantele laser, funcţionează după acelaşi principiu ca şi aparatele de copiat (de

tip xerox). Produc text şi imagine de foarte bună calitate.
Figura 4.1. 3 Imprimanta laser
• imprimantele LCD, LED sunt similare cu imprimantele laser. Diferenţa este că în loc
de laser, folosesc cristale lichide (Liquid Crystal Display, LCD) sau diode emiţătoare de
lumină (Light Emitting Diodes, LED) pentru producerea imaginii pe tambur.
• imprimantele linie, care tipăresc mai multe rânduri la o singură trecere. Sunt foarte
productive, dar tipăritura este de calitate slabă.
• imprimantele termice, funcţionează ca şi aparatele tip fax, prin atingerea hârtiei

termosensibile cu ace încălzite.
77
Caracteristicile imprimantelor:
• calitatea caracterelor, cu diferite grade intermediare, de la „letter”, cea mai bună

(imprimante cu cap toroidal, jet de cerneală şi laser), până la „draft” (imprimante
matriciale).
• viteza de lucru, se măsoară în caractere pe secundă (cps), respectiv pagini pe minut

(ppm). Imprimantele cu cap toroidal sunt cele mai lente, la viteze de aproximativ 30cps.
Imprimantele linie sunt cele mai rapide, cu viteză de până la 3000 de linii pe minut.
Imprimantele matriciale rapide merg până la 500cps, iar cele laser tipăresc în intervalul
4- 20ppm.
• fontul (design-ul setului de caractere), imaginile grafice. Imprimantele laser şi cele cu

jet de cerneală sunt capabile să tipărească o varietate infinită de forme.
• rezoluţia (densitatea punctelor cu care se reprezintă un detaliu). Ca şi în cazul

scannerului, valoarea mai mare înseamnă calitatea imaginii mai bună.
Imprimantele destinate utilizării în grupuri mari de lucru şi capabile să tipărească

documente a căror complexitate se traduce într-o cantitate mare de date sunt capabile
să lucreze în reţele de calculatoare. Conectarea se realizează prin intermediul unui
dispozitiv numit „printserver”. Pentru a putea tipări pe aceste imprimante este suficientă
conectarea la reţeaua respectivă prin intermediul unei plăci de reţea.
Plotterele sunt de asemenea considerate imprimante. Deosebirea dintre acestea

şi imprimantele clasice este aceea a dimensiunii lor. Plotterele profesionale pot ajunge
la lăţimea de 12 m pentru suprafaţa tipărită. Aceste dispozitive de imprimate sunt
folosite pentru tipărirea materialelor publicitare de tip banner. Tipărirea se realizează
prin proiectarea unui jet de cerneală pe suportul de tipărire. Cerneala cu ajutorul căreia
se realizează tipărirea se caracterizează printr-un grad ridicat de uscare datorită
solvenţilor.
Figura 4.1. 4 Plotter
Plotterele prezintă aceleaşi caracteristici ca şi imprimantele.
78
Boxele şi căştile reprezintă echipamente de ieşire pentru semnalele audio.
Reproducerea semnalelor audio se realizează prin intermediul plăcii de sunet. Plăcile
de sunet include porturi care permit intrarea şi ieşirea semnalelor audio. Placa de sunet
conţine un amplificator care permite alimentarea căştilor şi a boxelor externe.
Sistemul de boxe reprezintă modul prin care calculatorul redă sunete. Modelele
existente încep de la clasicul sistem stereo format din doi sateliţi şi merg până la cel mai
nou standard acceptat în domeniu, modelul 5.1 (utilizat mai ales în cazul DVD-urilor).

informatică dotat diferite tipuri de dispozitive de ieşire unde se poate exemplifica
arhitectura dispozitivelor de ieşire, interfeţele de conectare pentru a exemplifica cât mai
exact conţinutul predat.
CUM ?

79
Tema 5. Prezentarea dispozitivelor periferice de intrare-ieşire
Fişa 5.1 Identificarea caracteristicilor dispozitivelor de intrare-ieşire
Unităţile de intrare/ieşire sunt acele unităţi care pot prelua date sau informaţii şi
în acelaşi timp pot transmite date sau informaţii: modem, plăcile multimedia.
Modemul dial-up este componenta care ne permite să folosim internetul prin

intermediul liniei telefonice obişnuite. Modemul (MOdulator - DEModulator) modulează
fluxurile de date digitale în aşa fel încît acestea să poată circula prin linia telefonică
(care transportă datele în mod analog) şi demodulează fluxurile de date primite prin linia
telefonică transformându-le din format analog în format digital. Viteza modemurilor
vândute în prezent este de 56 kb/s (kilobiţi pe secundă - kbps). Un astfel de modem nu
este necesar dacă avem o conexiune prin cablu coaxial sau ADSL, acestea folosesc
modemuri speciale.
Modemurile dial-up sînt de două feluri şi anume hardware şi software. Modemurile

hardware au un cip special care se ocupă cu transferul de date şi cu corecţia erorilor.
Modemurile software (softmodem) folosesc procesorul calculatorului pentru operaţiile
descrise mai sus. Modemurile hardware sînt considerate mai bune dar sunt ceva mai
scumpe.
Modemurile dial-up se împart în interne şi externe după locaţia lor (în calculator sau în
afara lui). Modemurile interne se fixează într-un slot PCI. Modemurile externe se
conecteaza la portul USB. Acestea din urmă sunt mai bune, însă sunt, în general, de
două ori mai scumpe decît cele interne.
(a) (b)
Figura 5.1. 1 Modem dial-up: (a) extern, (b) intern
Modemul pentru internet prin cablu este de obicei oferit gratuit sau dat în custodie de
către furnizorul de internet la care ne abonăm. Modemul pentru internet prin ADSL este
şi el oferit gratuit sau dat în custodie, însă în acest caz putem cumpara un model mai
avansat dacă dorim (el trebuie să fie compatibil cu serviciul la care suntem abonaţi).
80
Plăcile multimedia sunt acele dispozitive care pot prelua în acelaşi timp atât
imagini cât şi sunet. Plăcile multimedia înglobează toate caracteristicile plăcilor video şi
a plăcilor de sunet. (vezi fişa 2.6 şi 2.7)
Placa multimedia asigura conversia informatiei din binar in alte formate utilizate de
diferite echipamente:
- imaginea video a televizorului sau a videocasetofonului;
- sunetul microfonului, al casetofonului sau al magnetofonului.
Conectarea acestor plăci se realizează fie printr-un slot PCI fie prin portul USB.

informatică sau alt laborator dotat diferite tipuri de dispozitive de intrare-ieşire unde se
poate exemplifica arhitectura dispozitivelor de intrare-ieşire, interfeţele de conectare
pentru a exemplifica cât mai exact conţinutul predat.
CUM ?

81
Tema 6. Utilizarea porturilor şi cablurilor conform specificaţiilor
Fişa 6.1 Prezentarea numelor, scopurilor şi caracteristicile porturilor şi cablurilor
Porturile de intrare / ieşire (I/O) ale unui calculator realizează conectarea

echipamentelor periferice. Dintre porturile prin intermediul cărora se realizează
conectarea la sistemul de calcul amintim:
• Serial
• USB
• FireWire
• Paralel
• SCSI
• Retea
• PS/2
• Audio
• Video
Porturile seriale sunt utilizate pentru realizarea legăturilor la distanţe mari, noile
tehnologii aducând comunicaţiile seriale în topul preferinţelor.
În prezent există cinci tehnici principale de comunicaţii seriale între PC şi alte

dispozitive periferice. Acestea sunt:
- portul serial clasic, cunoscut RS-232C, nume dat de standardul EIA, echipează PC-
urile din 1984. Are o viteză de transfer mică.
- ACCES.bus este o conexiune serială ieftină, de mică viteză şi este folosit pentru a
lega PC-ul la mai multe dispozitive simple. Este mai adaptabil decât primul şi este
multifuncţional.
- IrDA pune la dispoziţie standardului RS-232C un mediu nou, transmiţând semnalele

prin aer, prin intermediul semnalelor infraroşii similare cu cele ale telecomenzilor. Rata
maximă de transfer aproximativ egală cu a celor RS 232C.
- Universal Serial Bus, este o soluţie nouă, care operează cu o magistrală adevărată de
date, poate conecta până la 127 de dispozitive şi are o rată maximă de transfer de 12
MB şi una redusă de 1.5 MB
82
- P1394 permite transferul datelor la 100 MB/sec, urmând să ajungă la 400 MB, este
total compatibil cu arhitectura SCSI
Semnalul serial este cel în care biţii de date ai codului digital sunt aranjaţi în serii,
circulând prin mediul de transmisie sau prin conexiune unul după celălalt sub forma
unui tren de impulsuri.
Comunicaţiile seriale sunt sincrone şi asincrone. Cele sincrone cer sistemelor de

transmisie-recepţie sincronizarea acţiunilor acestora, utilizând aceeaşi bază de timp, un
ceas serial. Semnalul de ceas este transferat între cele două sisteme ca semnal
separat sau prin impulsuri de date din fluxul de date.
Comunicaţiile asincrone utilizează ceasuri separate pentru emiţător şi receptor.

Elementul de bază al informaţiei digitale din sistemele seriale este cadrul de date. La
sistemele seriale sincrone, cadrul conţine biţii unui cuvânt digital, iar la cele asincrone
un cuvânt de date cu o semnificaţie extinsă.
Sistemele asincrone utilizează biţi de start şi de stop perntru a marca limitele unui
cadru. la mijloc se găseşte un grup de biţi de date, care variază foarte mult, de regulă
sunt 5 la 8 biţi de date, cele mai utilizate sunt cu 8.
PORTUL SERIAL RS-232C
Printr-o conexiune serială se transmit 800 caractere /sec la 9600 bps, la distanţe foarte
mari.
Sunt utilizate două tipuri de conectori:
- cu 25 pini numit DB-25
- conectorul cu 9 pini, DB-9
La plăcile de bază moderne portul serial se conectează printr-un soclu cu 10 pini.
Prin interfaţa serială se transmit următoarele semnale:
- Transmit Data, TXD, linia utilizată de semnalele ce pleacă
- Receive Data, RDX, utilizată de biţii care vin din direcţie opusă
- data Terminal ready, DTR, semnalează dispozitivului de date că este pregătit să

comunice
- Data Set ready DSR, dispozitivul serial semnalează că este pregătit prin aplicarea
unei tensiuni pozitive pe această linie
- Request To Send, cerere de transmisie RTS
- Clear To send, liber pentru transmisie, CTS
83
- Carrier Detect, detectare purtătoare, CD, oferă unui modem metoda de a semnala
terminalului de date realizarea conexiunii cu alt modem
- Ring Indicator, RI, avertizează terminalul de date asupra evenimentului
Porturile paralele asigură o legătură simplă pentru imprimante. În prezent există

trei conectoare standard şi patru standarde de operare, însă toate se numesc porturi
paralele.
Portul paralel foloseşte pentru transferul datelor opt fire separate într-un singur cablu,
un fir pentru fiecare bit al octetului de date. Cablurile noi sunt realizate prin torsadarea
celor opt fire.
Ultimele modele de interfeţe paralele oferă viteze de transfer de până la 100 ori mai
mare decât cea a portului serial simplu.
Tipuri de conectoare
Conectorul de tip A
Contactele se prezintă ca nişte orificii în soclu, plasate la intervale de 0.1 inci,

contactele fiind numerotate consecutiv de la dreapta la stânga. Este realizat din
material plastic protejat de un înveliş metalic.
Figura 6.1. 1 Conector tip A
Conectorul paralel poate lucra în cinci moduri de lucru:
- Pin Compatibility mode
- Nibble mode
- Byte mode
- EPP mode
- ECP mode
84
Conectorul de tip B
Este o moştenire directă a modelului Centronics, utilizat în spatele imprimantei.
Contactele din conectorul mamă cu 36 pini au forma unor lamele din metal. Prin două
linii cu 18 contacte se formează o deschidere de formă dreptunghiulară în care se
introduce conectorul cablului. Dimensiunile sunt 2.75 inci lungime şi 0.66 inci lăţime,
contactele fiind la 0.085 inci.
Figura 6.1. 2 Conector tip B

Conectorul de tip C
Pentru a elimina confuzia între cele două tipuri de conectoare, a fost creat conectorul
IEEE 1284-C. Conectorul C este miniaturizat dimensiuni 1.75 x 0.375 inci.
Figura 6.1. 3 Conector tip C
Porturi USB
Interfaţa Universal Serial Bus (USB) reprezintă interfaţa care are rolul de a conecta
echipamente periferice la un calculator. Iniţial a fost proiectată pentru a înlocui
conexiunile seriale şi paralele. Echipamentele USB sunt hot-swappable, ceea ce
înseamnă că utilizatorii pot conecta şi deconecta echipamentele şi în cazul în care
calculatorul este pornit. Conectorii USB sunt folosiţi de calculatoare, camere,
imprimante, scannere, echipamente de stocare şi multe alte echipamente electronice.
Figura 6.1. 4 Porturi USB
85
Există 2 tipuri de porturi USB:
- USB 1.1 permitea transmisia la viteze de până la 12 Mbps în mod full-speed şi

1.5 Mbps în modul low speed.
- USB 2.0 permite transmisia la viteze de până la 480 Mbps.
Porturile FireWire
FireWire reprezintă interfaţa hot-swappable care conectează echipamente periferice la

un calculator. La un singur port FireWire se pot conecta până la 63 de echipamente.
Unele echipamente pot fi alimentate prin portul FireWire, eliminând astfel nevoia unei
surse externe de alimentare. Standardul folosit de FireWire se numeşte standardul
IEEE 1394 şi este cunoscut şi sub numele i.Link.
Figura 6.1. 5 Porturi firewire
Standardul IEEE 1394a permite viteze de transfer de până la 400 Mbps. Acest standard
poate folosi conectori cu 6 pini sau 4 pini. Standardul IEEE 1394b permite viteze de
peste 800 Mbps şi foloseşte conectori cu 9 pini.
Porturi SCSI
Un port SCSI poate transmite date la o viteză care depăşeşte 320 Mbps şi poate
conecta până la 15 echipamente. Dacă doar un echipament SCSI este conectat la un
port SCSI, cablul poate avea până la 24.4 metri, dacă mai multe echipamente sunt
conectate la un port SCSI, cablul poate avea până la 12.2 metri lungime. Un port SCSI
al unui calculator poate fi unul din urmatoarele trei tipuri:
Conector mama DB-25
Conector mama de mare densitate cu 50 de pini
Conector mama de mare densitate cu 68 de pini
86
Unii conectori SCSI se aseamănă cu cei paraleli. Aveţi grijă să nu conectaţi cablul
la portul greşit. Voltajul folosit de formatul SCSI poate defecta o interfaţă paralelă.
Conectorii SCSI ar trebui să fie clar etichetaţi.
Figura 6.1. 6 Conector SCSI – 68 pini
Porturi de reţea
Un port de retea, cunoscut si sub numele de port RJ-45, conectează calculatorul în

cadrul unei reţele. Viteza conexiunii depinde de tipul portului de reţea. Un port Ethernet
standard poate transmite la viteze de până la 10 Mbps, Fast Ethernet de până la 100
Mbps şi Gigabit Ethernet de până la 1000 Mbps. Lungimea maxima a unui cablu de
reţea este de 100 metri.
Porturi PS/2
Portul PS/2 este folosit pentru a conecta tastatura sau mouse-ul la calculator. Portul
PS/2 este un conector mama cu 6 pini de tip mini-DIN. De obicei, conectorii pentru
tastatura şi mouse sunt coloraţi diferit.
Figura 6.1. 7 Porturi şi conectori PS2
Dacă porturile nu sunt codificate prin culori, cautaţi un simbol de mici dimensiuni
reprezentând un mouse sau o tastatură în apropierea fiecărui port.
87
Porturi audio
Un port audio are rolul de a conecta echipamente audio la calculator. Cele mai comune
tipuri de porturi sunt:
Line In - Conectează calculatorul la o sursă externă, cum ar fi un sistem stereo
Microfon - Se conectează la un microfon
Line Out - Se conectează la boxe sau căşti
Gameport/MIDI Se conectează la un joystick sau un echipament care dispune de o

interfaţă MIDI
Porturi video
Portul video conectează un monitorul la calculator. Există mai multe tipuri de porturi
video:
• Video Graphics Array (VGA) VGA are un conector mamă cu 15 pini aranjaţi pe
3 rânduri şi asigură ieşirea analogică spre un monitor.
• Digital Visual Interface (DVI) DVI are un conector mamă cu 24 de pini sau 29
de pini şi asigură semnal digital comprimat de ieşire către monitor. DVI-I asigură
atât semnal analogic cât şi digital. DVI-D asigură doar semnal digital.
• High-Definition Multimedia Interface (HDMi) HDMi are un conector cu 19 pini

care asigură semnale digitale de ieşire atât video cât şi audio.
• S-Video S-Video are un conector de 4 pini care asigură semnale video

analogice.
• Component/RGB RGB are trei cabluri ecranate (roşu, verde, albastru) cu mufe
RCA şi asigură semnale video analogice.
Toate componentele interne de stocare, de citire sau scriere necesită atât cabluri de
alimentare cât şi cabluri de date. Sursa de alimentare poate avea un conector de
alimentare SATA pentru unităţi SATA, un conector de alimentare de tip Molex pentru
unităţi PATA şi un conector de tip Berg cu 4 pini pentru unităţi de dischetă.
Cablurile de date conectează unităţile la controlerul de disc, localizat pe o placă de

extensie sau pe placa de bază. Exemple de cabluri de date obişnuite:
• Cablu de date pentru unitatea de dischetă (FDD). Cablul de date are maxim
doi conectori de 34 de pini pentru unitatea de stocare şi un conector de 34 de
pini pentru controlerul de disc.
88
• Cablul de date PATA (IDE). Cablul de date Parallel ATA are 40 de conductori,
maxim doi conectori de 40 de pini pentru unităţi de stocare şi un conector de 40
de pini pentru controlerul de disc.
• Cablul de date PATA (EIDE). Cablul de date Parallel ATA are 80 de conductori,
maxim doi conectori de 40 de pini pentru unităţi de stocare şi un conector de 40
de pini pentru controlerul de disc
• Cablul de date SATA. Cablul de date Serial ATA are şapte conductori, un
conector codat pentru unitatea de stocare şi unul pentru controlerul de disc.
• Cablu de date SCSI. Există trei tipuri de cabluri SCSI. Un cablu de date SCSI
îngust are 50 de conductori, până la şapte conectori de 50 de pini pentru unităţile
de stocare şi un conector de 50 de pini pentru controlerul de disc, denumit şi host
adapter. Un cablu SCSI lat are 68 de conductori, până la 15 conectori de 68 de
pini pentru unităţile de stocare şi un conector de 68 de pini pentru host adapter.
Un cablu de date SCSI Alt-4 are 80 de conductori, până la 15 conectori de 80 de
pini pentru unităţile de stocare şi un conector de 80 de pini pentru host adapter.
Dunga colorată de pe un cablu identifică pinul 1 al acelui cablu. Când instalaţi un

cablu de date, asiguraţi-vă că pinul 1 de pe cablu este conectat la pinul 1 de pe unitate
sau controller. Unele cabluri pot fi codificate şi în consecinţă se pot conecta numai într-
un anumit sens la unitatea de stocare sau controlerul de disc.

informatică dotat diferite tipuri de plăci de bază unde se poate exemplifica arhitectura şi
porturile de conectare a dispozitivelor de intrare/ieşire, cabluri de transmisie de date, şi
surse de alimentare pentru a exemplifica cât mai exact conţinutul predat.
CUM ?

89
IV. Bibliografie
1. Georgescu, Ioana. (2006). Sisteme de operare, Craiova: Editura Arves
2. WINN L. ROSCH TOTUL DESPRE HARDWARE – editura Teora,1999
3. SCOTT MUELLER PC DEPANARE ŞI MODERNIZARE – edituraTeora, 1997 şi

1999 ediţia a 3-a
4. LISA BUCKI PC 6 ÎN 1 - editura Teora, 1999
5. PETER NORTON SECRETE PC - editura Teora, 1998
6. KRIS JAMSA MODERNIZAREA CALCULATORULUI PERSONAL - editura ALL,

1996
7. ANDY RATHBORNE MODERNIZAREA ŞI DEPANAREA CALCULATOARELOR

PENTRU TOŢI - edituraTeora, 1996
8. JENNIFER FULTON GHIDUL BOBOCULUI PENTRU MODERNIZAREA

CALCULATORULUI PERSONAL - editura Teora, 1996
9. MIHAELA CÂRSTEA ION DIAMANDI CALCULATORUL PE ÎNŢELESUL

TUTUROR -editura AGNI, 1995
COLECŢIA CHIP 1997, 1998, 1999, 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007,
2008, 2009.
10. http://en.wikipedia.org/wiki/Cpu 15.05.2009
11. http://en.wikipedia.org/wiki/Computer_bus 15.05.2009
12. http://en.wikipedia.org/wiki/CPU_cooling#Spot_Cooling 15.05.2009
13. http://en.wikipedia.org/wiki/CPU_power_dissipation 16.05.2009
14. http://en.wikipedia.org/wiki/CPU_socket 16.05.2009
15. http://en.wikipedia.org/wiki/Video_card 16.05.2009
16. http://en.wikipedia.org/wiki/CD_ROM 17.05.2009
17. http://en.wikipedia.org/wiki/Sound_card 17.05.2009
18. http://en.wikipedia.org/wiki/Mainboard 13.05.2009
19. http://en.wikipedia.org/wiki/RAM#Memory_hierarchy 13.05.2009
20. http://en.wikipedia.org/wiki/Dynamic_random_access_memory 13.05.2009
21. http://en.wikipedia.org/wiki/DDR_SDRAM 13.05.2009
90
22. http://en.wikipedia.org/wiki/Read-only_memory 13.05.2009
23. http://en.wikipedia.org/wiki/EPROM 13.05.2009
24. http://en.wikipedia.org/wiki/Flash_memory 14.05.2009
91

Modul 4 Ok

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Modul 4 Ok

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Învăţământul profesional şi tehnic în domeniul TIC

Beneficiar – Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic

Arhitectura unui sistem de calcul

Calificarea: Tehnician echipamente de calcul

FLORIN CALEN – profesor inginer, COLEGIUL TEHNIC “MEDIA” Bucureşti

JEAN BADEA – şef serviciu Informatizare, INSPECTORATUL ŞCOLAR AL

SIDOR COSTINAŞI - Prof. drd, Colegiul Tehnic „INFOEL” Bistriţa

IOANA CÎRSTEA – expert CNDIPT

ZOICA VLĂDUŢ – expert CNDIPT

ANGELA POPESCU – expert CNDIPT

DANA STROIE – expert CNDIPT

II. DOCUMENTE NECESARE PENTRU ACTIVITATEA DE PREDARE..........................7

TEMA 1. DESCRIEREA SISTEMELOR DE CALCUL.........................................................................8

El a fost elaborat pentru modulul Arhitectura unui sistem de calcul ce se desfăşoară

Laborator tehnologic 36 ore

Prezintă • Tema 2 • Fişa 2.1

Utilizează porturile şi • Tema 6 • Fişa 6.1

Absolvenţii nivelului 3 avansat, şcoală postliceală, calificarea Tehnician echipamente de

II. Documente necesare pentru activitatea de predare

• Standardul de Pregătire Profesională pentru calificarea Tehnician echipamente

• Curriculum pentru calificarea Tehnician echipamente de calcul, nivelul 3 avansat

Alte surse pot fi:

Sistemele de calcul se clasifică în funcţie de tipul de carcasă. În funcţie de

• Sisteme middle tower

La achiziţionarea unui sistem de calcul trebuie avute în vedere dotarea sistemului

Sistemele de tip desktop se caracterizează prin înălţime mică. Dimensiunile

Figură 1.1. 2 Sistem tip tower

UNDE ? Conţinutul poate fi predat şi în sala de curs dar se recomandă un laborator de

Ca materiale de evaluare se pot folosi:

Dimensiunea şi aranjarea carcasei poartă denumirea de factor de formă. Factorul de

Pe lângă protecţie şi susţinere, carcasa asigură şi păstrarea componentelor la o

De asemenea, carcasele previn şi deteriorarea componentelor din cauza electricităţii

Sursa de alimentare reprezintă componenta care transformă curentul alternativ,

Figura 1.2. 1Sursa de alimentare

Alimentarea componentelor sistemului de calcul este realizată de la sursă prin

Calculatoarele folosesc, de obicei, surse de alimentare de putere 350W-500W.

Figura 1.2. 2 Placă de bază

Procesorul reprezintă unitatea centrală de prelucrare, cea mai importantă

Figura 1.2. 3 Procesor (unitate centrală de prelucrare)

Memoria internă a calculatorului are rolul de a înregistra valori şi de a reda valori.

Figura 1.2. 4 Memorie internă ROM

RAM (Random Access Memory - Memorie cu acces aleator) este o memorie

Figura 1.2. 5 Memorie internă RAM

Exemple de interfeţe commune:

• IDE (Integrated Drive Electronics)

• EIDE (Enhanced Integrated Drive Electronics)

• PATA (Parallel ATA)

• SATA (Serial ATA)

• SCSI (Small Computer System Interface)

Unitatea de discheta (floppy disk) este un echipament de stocare care foloseşte

Figura 1.2. 6 Unitate de dischetă

Placa video reprezintă componenta care generează imaginea de pe ecranul

Placa de sunet înglobează toate componentele electronice necesare producerii

Figura 1.2. 7 Placa de sunet

Unităţile CD-ROM reprezintă cel mai popular mediu de distribuţie a datelor cu

Unităţile de răcire sunt acele dispozitive care au rolul de a păstra o temperatură

Ca materiale de evaluare se pot folosi:

o Activităţi drag & drop

Fişa 2.1. Descrierea tipurilor şi caracteristicilor carcaselor, surselor şi unităţilor

Dimensiunea şi arhitectura carcasei poartă denumirea de factor de formă.În funcţie de

• Dimensiunea plăcii de bază

• Numărul de locuri pentru unităţi de stocare interne sau externe

Pe lângă protecţie faţă de factorii de mediu, carcasele previn deteriorarea