Sunteți pe pagina 1din 89

5 Înscrierea dimensiunilor în desene

5.1 Semnificaţia operaţiei de cotare


A cota un desen înseamnă a înscrie în desen setul de dimensiuni necesare
determinării corecte şi complete a formei obiectului, în vederea fabricării, controlului
şi utilizării acestuia [1]. Precizarea valorii dimensiunilor ridică gradul de exactitate şi
fidelitate al desenului peste valoarea pe care i-o conferă reprezentarea la scară.
În fabricaţia, controlul şi utilizarea obiectului reprezentat în proiecţii
ortogonale, determinarea dimensiunilor nu trebuie realizată prin măsurare pe desen, ci
prin citire directă [2]. Dimensiunile auxiliare, fără importanţă în funcţionare, cu rol pur
informativ, pot fi determinate prin calcul.
În elaborarea documentaţiei unui produs, cotarea desenelor tehnice este la fel
de importantă ca şi reprezentarea formei obiectelor. Din aceleaşi raţionamente ca şi în
cazul reprezentării, cotarea este supusă unor reguli standardizate.

5.2 Elementele cotării


Elementele grafice şi negrafice utilizate în cotare sunt prezentate în Figura 5.1
[3]: liniile ajutătoare, linia de cotă, linia de indicaţie, extremităţile cotei, valoarea
dimensiunii.
Linie ajutătoare 500

Linie de cotă
gros.2
Linie de indicaţie

Extremitatea cotei

200
Valoarea dimensiunii

Figura 5.1 Elementele cotării după standardul românesc


5.3 Liniile ajutătoare
Liniile ajutătoare delimitează dimensiunea cotată (Figura 5.2), fiind
perpendiculare pe aceasta. Ele sunt trasate cu linie continuă subţire.
Dacă spaţiul nu permite trasarea lor perpendiculară pe dimensiunea cotată,
liniile ajutătoare pot fi înclinate la un unghi de 60O (Figura 5.2), dar cu păstrarea
paralelismului lor.
Conform standardului românesc de cotare, liniile ajutătoare depăşesc linia de
cotă cu 2-3 mm.

Figura 5.2 Poziţia liniilor ajutătoare utilizate la cotare

5.4 Linia de cotă


Linia de cotă este paralelă cu dimensiunea cotată sau suprapusă cu aceasta,
fiind trasată cu linie continuă subţire (Figura 5.3).

Figura 5.3 Liniile de cotă sunt paralele sau suprapuse (rază, diametru) cu
dimensiunea cotată
Dacă o piesă este reprezentată în ruptură, linia de cotă este trasată continuu, iar
valoarea înscrisă a cotei este cea reală (Figura 5.4).

Figura 5.4 Linia de cotă este continuă în cazul vederilor întrerupte


Liniile de cotă sunt plasate în majoritatea cazurilor în afara conturului exterior
al obiectului reprezentat, la o distanţă de minimum 7 mm. Distanţa între două linii de
cotă paralele succesive are aceeaşi valoare de 7 mm (Figura 5.5).
7
7 7

Figura 5.5 Plasarea liniilor de cotă faţă de conturul exterior şi a liniilor de cotă
paralele succesive
Nu este admisă suprapunerea liniilor de cotă cu liniile de contur sau cu liniile
de axă (Figura 5.6).

Nu! Da Da

Nu! Da Posibil, pe suprafeţe mari,


fără detalii de formă

Figura 5.6 Linia de cotă în raport cu contururile şi cu liniile de axă


5.5 Extremităţile cotei
Extremităţile liniei de cotă, sau “elementele de capăt”, sunt de obicei săgeţi,
plasate simetric, ale căror vârfuri indică totdeauna dimensiunea cotată (Figura 5.2,
Figura 5.3, Figura 5.4, Figura 5.5, Figura 5.6).
Unghiul la vârf al săgeţii poate varia între 15O şi 90O. Săgeata poate fi închisă,
sau deschisă, plină sau numai conturată (Figura 5.7). Lungimea săgeţii trebuie să fie
proporţională cu dimensinea textului cotelor. Într-un anumit desen, toate săgeţile
trebuie să aibă acelaşi aspect şi aceleaşi dimensiuni.

Figura 5.7 Forme posibile pentru săgeţile liniei de cotă


Dacă spaţiul nu permite plasarea clasică a liniilor de cotă, în interiorul liniilor
ajutătoare, ele pot fi dispuse în afara acestora, cu vârfurile spre interior, indicând
dimensiunea cotată (Figura 5.8).

Figura 5.8 Plasarea săgeţilor în exteriorul liniilor ajutătoare


Într-un lanţ de cote care au lungimi reduse pe desen, săgeţile intermediare pot
fi înlocuite cu puncte îngroşate (Figura 5.9). Lanţul de cote este delimitat la capetele
sale prin două săgeţi orientate cu vârful spre interior.

Figura 5.9 Înlocuirea săgeţilor intermediare dintr-un lanţ de cote prin puncte
îngoşate
Linia de cotă are săgeată la un singur capăt în următoarele cazuri:
la cotarea razelor de curbură (Figura 5.10):

Figura 5.10 Linie de cotă asimetrică utilizată la cotarea razelor


la cotarea elementelor simetrice reprezentate pe jumătate (Figura 5.11):

Ø20
Ø15

8
Ø30

20
Figura 5.11 Cotarea elementelor reprezentate pe jumătate
la cotarea mai multor elemente în raport cu aceeaşi referinţă, folosind
aceeaşi linie de cotă (Figura 5.12):

105
10

30

70

85
0

75O

45O

30O

Figura 5.12 Cotarea mai multor elemente faţă de aceeaşi referinţă


la cotarea diametrelor mari (Figura 5.13), când trasarea simetrică a liniei
de cotă încarcă desenul:
Ø90 Ø125
Ø72
Ø115
Ø40

Figura 5.13 Cotarea diametrelor mari cu linie de cotă asimetrică


Extremităţile liniei de cotă pot deveni scurte bare subţiri paralele, înclinate la
45O (Figura 5.14) pe desenele cu elemente de construcţii: planuri de instalaţii, de
amplasament a utilajelor, etc.

100

Figura 5.14 Utilizarea barelor oblice ca extremităţi ale liniei de cotă

5.6 Liniile de indicaţie


Liniile de indicaţie servesc fie la scrierea cotelor dacă spaţiul nu permite
plasarea textului în poziţia sa de bază (Figura 5.15 a), fie la cotarea convenţională a
grosimii (Figura 5.15 b), în această a doua situaţie, săgeata fiind înlocuită prin punct
îngroşat:
Ø6
gros. 1

a b
Figura 5.15 Exemple de utilizare a liniilor de indicaţie în cotare
5.7 Valoarea dimensiunii
Valoarea dimensiunii este un text scris cu cifre arabe, căruia i se pot ataşa, în
funcţie de necesităţi, sufixe sau prefixe (Figura 5.16):
14

Φ20
10 14
2.5x45O

Φ10

Figura 5.16 Valori ale unor cote cu- şi fără sufixe şi prefixe
Într-un desen tehnic, se înscriu totdeauna valorile reale ale dimensiunilor,
indiferent de scara la care a fost realizat desenul (Figura 5.17)!
20

35

1:1
20

35
20

1:2

35

2:1

Figura 5.17 Înscrierea valorilor reale ale dimensiunilor în desen, indiferent de


scara de reprezentare
Dimensiunile liniare se exprimă în milimetri; această unitate de măsură nu se
înscrie pe desen. Dacă este absolut necesară utilizarea altor unităţi de măsură pentru
lungimi, după valoarea dimensiunii se înscrie simbolul standardizat al acestei unităţi.
Dimensiunea caracterelor este de minim 3.5 mm. Într-un anumit desen, toate
cotele trebuie să fie scrise cu aceeaşi înălţime a caracterelor!
Textele cotelor trebuie să fie astfel poziţionate încât să poată fi citite privind
desenul de la bază sau de la dreapta (Figura 5.18).

Nu!
15

15

citire
10
Da

format

baza formatului
citire

Figura 5.18 Înscrierea corectă a cotelor în raport cu baza formatului


Textul poate fi poziţionat în raport cu linia de cotă (Figura 5.19) deasupra
acesteia, la o distanţă de 1.5-2 mm, sau pe mijlocul liniei de cotă, prin întreruperea ei.
în acest al doilea caz, textul trebuie să fie citibil totdeauna de la baza formatului.
100
100
100

100

Figura 5.19 Poziţionarea textului cotei în raport cu linia de cotă


Textele cotelor nu se suprapun niciodată peste liniile de axă sau peste
intersecţiile acestora (fig. 5.21).
Da Nu!

Ø40

Ø40
Figura 5.20 Poziţionarea corectă şi respectiv incorectă a textului cotelor în raport
cu liniile de axă
Cele mai utilizate prefixe pentru textele cotelor sunt (Figura 5.21):
R pentru rază;
Ø pentru diametre;
S pentru sferă;
□ pentru latura pătratului;
Ø16

Ø24

Ø15
SØ10

Figura 5.21 Prefixe frecvent utilizate în textele cotelor


La cotarea deschiderilor unghiulare, se poate folosi oricare din unităţile de
măsurare a unghiurilor, cu condiţia înscrierii ei pe desen (Figura 5.22).
Lungimile arcelor de cerc sunt însoţite de semnul convenţional specific plasat
deasupra valorii cotei (Figura 5.22).
40

60O

Figura 5.22 Cotarea unghiurilor şi a lungimii arcelor

5.8 Cotarea elementelor echidistante

5.8.1 Elemente echidistante dispuse liniar


Dacă mai multe elemente identice sunt dispuse liniar la distanţe egale,
reprezentarea şi cotarea lor poate fi simplificată (Figura 5.23):

cotă de poziţie pentru primul element din set

cotă de poziţie pentru


ansamblul elementelor identice echidistante
7x15(=105)
8 15

8xØ8

cotă de formă pentru unul din elementele identice echidistante

Figura 5.23 Reprezentarea şi cotarea simplificată a elementelor identice


echidistante
5.8.2 Elemente identice echidistante dispuse polar
Poziţia elementelor echidistante dispuse polar poate fi cotată simplificat
(Figura 5.24):
4x30O(=120O)

30O

Figura 5.24 Cotarea simplificată a elementelor echidistante poziţionate polar

5.9 Cotarea teşirilor conice


Teşirile conice sunt realizate la extremitatea unui cilindru exterior sau interior,
având înălţimea h a teşirii mult mai mică decât diametrul Ø al bazei (Figura 5.25).
Rolul lor este acela de a facilita ghidarea piesei pătrunzătoare într-un alezaj.

h
Ø

h
Ø

Figura 5.25 Teşiri conice exterioare şi interioare


Dacă unghiul teşirii este de 45O, cota are aspectul din Figura 5.26:

sau

2x45O 2x45O
3x45º

3x45º sau

Figura 5.26 Cotarea teşirilor conice exterioare şi respectiv interioare la 45º


Dacă unghiul teşirii diferă de 45O, este necesară înscrierea separată a cotei
unghiulare şi a înălţimii teşirii (Figura 5.27):
30
60O

Ø30
Ø20 3

2
Figura 5.27 Cotarea teşirilor conice la unghi oarecare

5.10 Cotarea elementelor conice


Se numeşte conicitate raportul între diferenţa diametrelor D şi d a două
secţiuni transversale în con şi distanţa L dintre cele două secţiuni (Ec. 5.1), (Figura
5.28):
D−d α
C= = 2 tan
L 2
Ec. 5.1

d
L

Figura 5.28 Definirea conicităţii în funcţie de dimensiunile conului


La cotare, se poate înscrie conicitatea şi valoarea diametrului mare (Figura
5.29), sau se pot indica cele două diametre D, d, şi distanţa L (Figura 5.30):
Unde:
1:K Conicitate 1:K 1
sau =C

D
D
K

Figura 5.29 Cotarea elementelor conice prin înscrierea conicităţii

D
d

Figura 5.30 Cotarea explicită a dimensiunilor elementului conic


Prima variantă de cotare este preferată pentru unghiuri la vârf sub 30O.

5.11 Cotarea obiectelor cu variante dimensionale


Dacă un acelaşi obiect are mai multe variante dimensionale, cu formă
geometrică similară, acesta poate fi reprezentat grafic o singură dată, indicarea
dimensiunilor variabile făcându-se parametric (Figura 5.31).
Valorile dimensiunilor variabile sunt indicate într-un tabel plasat în formatul
de desenare. Dimensiunile invariabile sunt înscrise direct pe desen.
Varianta D a b
A 28 50 60
B 32 97 60
C 28 65 50
Ø20
D

1x45O
b
a

Figura 5.31 Cotarea obiectelor cu mai multe variante dimensionale


5.12 Reguli generale de înscriere a cotelor
O cotă se înscrie într-un desen o singură dată, pe proiecţia pe care elementul
cotat este cel mai bine vizibil.
Cotele referitoare la acelaşi element se grupează pe aceeaşi proiecţie!
Cotele interioare se separă de cele cele exterioare! Dacă reprezentarea este o
semisecţiune, cotele exterioare sunt dispuse pe jumătatea în vedere, iar cele interioare
pe jumătatea în secţiune (Figura 5.32):
65
38
16

25
47
Figura 5.32 Separarea cotelor exterioare şi interioare pe o semisecţiune
Se evită supracotarea unui desen! Nu se înscriu cote în plus faţă de cele strict
necesare, nici pe o aceeaşi proiecţie nici pe toate proiecţiile considerate în ansamblu!
Nu se cotează elementele acoperite! Pentru ca acestea să fie vizibile pe desen,
se reprezintă obiectul într-o secţiune adecvată!
O linie de cotă nu trebuie să fie intersectată de o altă linie de cotă sau de o linie
ajutătoare (Figura 5.33):
16
38 38
16

Nu! Da

Figura 5.33 Erori de intersectare a liniilor de cotă


Această regulă impune plasarea ascendentă a cotelor dinspre conturul
obiectului spre exterior (începând cu cele mai mici lângă contur).
Nu este admisă închiderea lanţului de cote (Figura 5.34)! Atenţie la posibile
închideri ale lanţului de cote între cotele exterioare şi cele interioare!

Nu!

Nu!

Figura 5.34 Lanţuri închise de cote

5.13 Metode de cotare

5.13.1 Cotarea în serie (“în linie”, “în lanţ”)


Conform metodei de cotare în lanţ, cotele măsurate pe o aceeaşi direcţie sunt
dispuse una în prelungirea celeilalte, astfel că ultimul capăt al unei cote devine primul
capăt al cotei următoare (Figura 5.35). Metoda este intuitivă, sugerând rapid proporţiile
şi dimensiunile obiectului, dar poate să conducă la imprecizii de fabricaţie, prin
cumularea toleranţelor pe direcţia de cotare.

13 23 21

Figura 5.35 Aplicarea cotării în serie

5.13.2 Cotarea faţă de un element comun


Conform metodei de cotare faţă de un element comun, cotele dispuse pe
aceeaşi direcţie sunt măsurate în raport cu aceeaşi bază de referinţă. Metoda este mai
abstractă, dimensiunile şi proporţiile fiecărui element sunt mai greu de intuit, dar
precizia este mai bună. Metoda este preferată în fabricaţia pieselor.
Setul de cote obţinut poate fi dispus în paralel (Figura 5.36) sau suprapus, pe
aceeaşi linie (Figura 5.37).
13
34
55

Figura 5.36 Cotarea faţă de un element comun, cu dispunerea cotelor în paralel

52
52

35
35

sau

15
15

0
0

Figura 5.37 Cotarea faţă de un element comun, folosind linii de cotă suprapuse

5.13.3 Cotarea în coordonate carteziene


Conform metodei de cotare în coordonate carteziene, se stabileşte o origine a
axelor X şi Y şi cele două direcţii rectangulare de măsurare. Aceste elemente sunt
indicate pe desen (Figura 5.38). Metoda este utilă mai ales în desenele tehnologice.
Alegerea originii are în vedere un punct important în funcţionarea obiectului (centrul
unui alezaj, intersecţia a două muchii, etc.). Cotele sunt redate grupat, într-un tabel.
Desenul este mai “aerisit”, mai uşor lizibil.
x
A B C D E
y A Ø 8 4 6 11 5
D X 8 10 18 36 53
C Y 8 24 18 12 23
B E

Figura 5.38 Cotarea în coordonate carteziene


5.13.4 Cotarea combinată
Metoda de cotare combinată foloseşte atât cote în serie cât şi faţă de un
element comun. Cotele esenţiale în definirea obiectului şi în realizarea funcţiei lui se
înscriu faţă de un element comun, iar cele de importanţă secundară se înscriu în serie.

5.14 Clasificarea cotelor

5.14.1 După criteriul funcţional


Cote funcţionale: (sau principale) sunt dimensiuni esenţiale în funcţionarea
obiectului reprezentat. Nerespectarea unei cote funcţionale duce la rebutarea,
defectarea, sau scoaterea din funcţie a obiectului (Figura 5.39).
F F
NF
NF

F
F

NF
NF
(AUX)

Figura 5.39 Exemplu de clasificare a cotelor după rolul lor


Cote nefuncţionale: (sau cote de importanţă secundară) sunt dimensiuni care nu
intervin esenţial în funcţionarea obiectului reprezentat, dar sunt absolut necesare în
definirea completă a formei acestuia (Figura 5.39).
Cote auxiliare: sunt dimensiuni ce pot să nu fie înscrise în desen, având rol pur
informativ. Forma obiectului este perfect determinată şi în absenţa lor. Dacă se
optează pentru înscrierea unor cote auxiliare, ele sunt obligatoriu închise în
paranteze ovale. Utilitatea lor constă în evitarea unor calcule numerice. Cotele
auxiliare nu sunt niciodată tolerate dimensional (Figura 5.39).

5.14.2 După criteriul geometric şi constructiv


Cote de formă: sunt dimensiuni ce definesc forma geometrică a diferitelor
elemente ale obiectului, mărimea acestor forme (Figura 5.40).
Cote de poziţie: sunt dimensiuni ce determină poziţia diferitelor elemente de
formă, unele în raport cu altele (distanţe, unghiuri) (Figura 5.40).
Cote de gabarit: sunt dimensiunile maxime ale obiectului (Figura 5.40).
Gabarit

Formă

Formă Formă
Poziţie

Gabarit

Poz. Poz.

Figura 5.40 Clasificarea cotelor după criteriul geometric şi constructiv

5.14.3 După criteriul tehnologic


Cote de trasare: reprezintă dimensiuni ce trebuie să fie determinate prin trasare în
vederea fabricării obiectului reprezentat.
Cote de prelucrare: reprezintă dimensiuni ce sunt înscrise pe desenele de
fabricaţie, tehnologice.
Cote de control: reprezintă dimensiuni delimitate de o suprafaţă de referinţă şi un
reper de control al instrumentului de control dimensional sau de verificare o
obiectului, după fabricarea lui.
6 Reprezentarea pieselor cu filete standardizate

6.1 Generalităţi
Filetul este o nervură elicoidală realizată pe suprafaţa exterioară sau interioară
a unui cilindru sau a unui trunchi de con [1]. Filetul participă la realizarea unor
îmbinări demontabile, denumite îmbinări filetate (de tip şurub-piuliţă). Îmbinările
filetate deţin una din următoarele trei funcţii: fixarea prin strângere (binecunoscuta
fixare prin şurub şi piuliţă, de exemplu), transmiterea şi controlul mişcării a două piese
mobile una în raport cu cealaltă (microscop, micrometru, etc.), sau transmiterea puterii
(prese, cricuri, etc.) [2].
Filetul realizat pe suprafaţa exterioară a unei piese se numeşte filet exterior
(Figura 6.1), iar cel realizat pe suprafaţa interioară, filet interior (Figura 6.1).
vârful
filetului

fundul
filetului

Filet Filet
exterior interior
Figura 6.1 Fragment detaliat dintr-un filet exterior, respectiv interior
Majoritatea filetelor utilizate în tehnică sunt filete standardizate, pentru a
asigura posibilităţi variate de îmbinare şi o largă interschimbabilitate a pieselor.
Standardizarea se referă atât la forma geometrică a filetului, cât şi la dimensiunile
acestuia.
Profilul filetului, obţinut prin secţionarea acestuia cu un plan longitudinal ce
conţine axa, poate fi triunghiular, pătrat, trapezoidal, rotund, dinte de fierăstrău, etc.
(Figura 6.2).

a) b)

c) d)

e)

Figura 6.2 Exemple de forme standardizate pentru profilul filetului:


a) triunghiular (metric, Whitworth); b) rotund; c) trapezoidal; d) dinte de
fierăstrău; e) pătrat
Spira elicoidală a nervurii poate fi înfăşurată pe dreapta sau pe stânga, filetele
fiind după caz, filete pe dreapta, sau filete pe stânga; filetele pe dreapta sunt folosite în
marea majoritate a aplicaţiilor.
Pe acelaşi suport, se poate realiza o singură nervură elicoidală, la filetele cu un
început (marea majoritate a filetelor din domeniul electric) sau mai multe nervuri
elicoidale, echidistante, la filetele cu mai multe începuturi.

6.2 Reguli de reprezentare


Filetele standardizate se reprezintă în desenele tehnice în mod convenţional.
Filetele nestandardizate se reprezintă de asemenea convenţional pe piese, dar va exista
şi o reprezentare detaliată, pentru cotarea elementelor filetului. Filetele nestandardizate
se folosesc foarte rar în domeniul electric.
În reprezentare longitudinală (vedere sau secţiune), vârful filetului se
desenează cu linie continuă groasă, iar fundul filetului cu linie continuă subţire (Figura
6.3). Vârful filetului corespunde diametrului exterior la filetele exterioare şi respectiv
celui interior la filetele interioare (Figura 6.1) [3].

Filet exterior Filet interior


Figura 6.3 Reprezentarea convenţională a filetelor standardizate
În vedere frontală sau secţiune transversală, vârful filetului se reprezintă
printr-un cerc trasat cu linie continuă groasă, iar fundul filetului printr-un arc de cerc
subţire, de deschidere 270O, decalat cu câteva grade faţă de axe (Figura 6.3) [3].

Filet exterior cu ieşire Filet exterior cu ieşire


în vedere de capăt în vedere longitudinală

Filet exterior cu ieşire Filet exterior cu ieşire


în secţiune transversală în secţiune longitudinală
Figura 6.4 Reprezentarea şi cotarea filetelor standardizate exterioare cu ieşire
Terminaţia filetului se reprezintă atunci când este vizibilă, cu o linie continuă
groasă, perpendiculară pe axa filetului la filetele cu ieşire (Figura 6.4, Figura 6.6), şi
respectiv cu două linii continue groase, perpendiculare pe axa filetului la filetele cu
degajare (Figura 6.5, Figura 6.7). La filetele exterioare desenate în secţiune, această
terminaţie nu este vizibilă şi de aceea se reprezintă cu linie întreruptă subţire,
perpendiculară pe axa filetului (Figura 6.5). Dacă acest mod de reprezentare încarcă
prea mult desenul (mai ales în desenele de ansamblu), terminaţia se poate desena
numai prin două segmente scurte subţiri, ce unesc linia de fund cu cea de vârf a
filetului, pe fiecare parte a axei longitudinale.

Filet exterior cu degajare Filet exterior cu degajare


în vedere de capăt în vedere longitudinală

Filet exterior cu degajare Filet exterior cu degajare


în secţiune transversală în secţiune longitudinală
Figura 6.5 Reprezentarea şi cotarea filetelor standardizate exterioare cu degajare
La reprezentarea găurilor filetate înfundate, se prevede o zonă de fund
nefiletată (Figura 6.8).
Filet interior cu ieşire Filet interior cu ieşire
în secţiune transversală în secţiune longitudinală
Figura 6.6 Reprezentarea şi cotarea filetelor standardizate interioare cu ieşire

Filet interior cu degajare Filet interior cu degajare


în secţiune transversală în secţiune longitudinală
Figura 6.7 Reprezentarea şi cotarea filetelor standardizate interioare cu degajare
Gaură filetată înfundată Gaură filetată străpunsă
Figura 6.8 Reprezentarea şi cotarea găurilor filetate având filet standardizat

6.3 Cotarea filetelor standardizate


Principalele elemente dimensionale care se înscriu pe desenul unui filet
standardizat sunt: diametrul filetului şi lungimea de înşurubare.
Pentru toate tipurile de filete standardizate, cotarea se face pe diametrul
exterior (al vârfului de filet la filetele exterioare, al fundului de filet la cele interioare).
În locul simbolului Ø, pentru diametrul filetelor standardizate se foloseşte
simbolul tipului de filet, în funcţie de profilul său:
M – pentru filetele metrice,
W – pentru filetele Whitworth,
Tr – pentru filetele trapezoidale,
E – pentru filetele Edison, etc.
La filetele conice, simbolul pentru tipul filetului este precedat de majuscula K.
La filetele cu degajare, în lungimea utilă a filetului este inclusă şi lungimea
degajării. Ca urmare, pe lângă cota de lungime utilă a filetului, va fi indicată şi
lungimea degajării (Figura 6.6, Figura 6.7).
În cotarea găurilor filetate înfundate, se cotează separat lungimea efectiv
filetată şi respectiv adâncimea găurii (fără conul de fund) (Figura 6.8).
Piesele cu filet exterior se mai numesc şi “piese de tip şurub”, iar cele cu filet
interior “piese de tip piuliţă”.

6.4 Notarea filetelor standardizate


Notarea filetelor standardizate este următoarea:

Simbolul Diametrul x valoarea pasului, (sensul) (câmpul de toleranţă)


filetului nominal dar numai pentru numai pentru filete numai dacă este necesar
(exterior) pas fin pe stânga
Exemple de notare:

M10 filet metric cu pas normal, de diametru 10 mm


M10x1.5 filet metric cu pas fin, de diametru 10 mm
W2” filet Whitworth de diametru 2 inch
W2”(3 încep.) filet Whithworth de diametru 2 inch, cu 3 începuturi
E40 filet Edison cu diametrul nominal de 40 mm
KM20 filet conic metric de diametru 20 mm
Tr40x8 filet trapezoidal de diametru 40 mm cu pasul 8 mm

6.5 Reprezentarea îmbinărilor prin filet


Îmbinările cu filet sunt îmbinări demontabile, deoarece astfel de îmbinări pot fi
dezasamblate, fără deteriorarea vreuneia din componentele care participă la realizarea
îmbinării [3].
Regula de bază în reprezentarea unei îmbinări cu filet este următoarea:
Într-o îmbinare cu filet, se reprezintă văzută piesa de tip şurub, adică piesa cu
filet exterior (piesa pătrunzătoare) (Figura 6.9).
B-B A-A
A B

A B
Figura 6.9 Reprezentarea unei îmbinări filetate
În secţiunile longitudinale ale unor îmbinări filetate, şuruburile, prezoanele,
ştifturile filetate, se reprezintă în vedere şi nu se haşurează, întrucât sunt piese pline
(Figura 6.10, Figura 6.11, Figura 6.12).
Piuliţele standardizate, şaibele plate standardizate şi şaibele Grower se
reprezintă în vedere dacă axa lor longitudinală se găseşte în planul de reprezentare al
unei secţiuni într-o unei îmbinare cu filet, dacă acest mod de reprezentare este clar
(Figura 6.10, Figura 6.11).
A- A

A A

Figura 6.10 Îmbinare cu filet, realizată cu şurub cu cap hexagonal, şaibă Grower,
gaură filetată înfundată
În proiecţia principală, piuliţele hexagonale şi şuruburile cu cap hexagonal se
reprezintă cu trei feţe vizibile (Figura 6.10, Figura 6.11), iar în proiecţia laterală cu
două feţe vizibile (Figura 6.11).
Şuruburile cu cap crestat au, în proiecţie longitudinală, crestătura pe mijloc, iar
în cea frontală (de la capăt) crestătura este înclinată la 45O dreapta, indiferent de poziţia
reală a crestăturii (Figura 6.12).
Piuliţele se reprezintă strânse complet. Tija filetată depăşeşte piuliţa cu 5-10
mm. În filetul piuliţei nu pătrunde zona nefiletată a filetului exterior cu ieşire, pentru a
nu deteriora vârful piuliţei (Figura 6.11).
Crestătura şaibei Grower se reprezintă pe mijloc în proiecţia principală a
îmbinării cu filet şi are o astfel de direcţie încât să asigure îmbinarea împotriva
destrângerii piuliţei (Figura 6.10).
A- A B- B

A A

B
Figura 6.11 Îmbinare cu filet realizată cu şurub cu cap hexagonal, piuliţă
hexagonală şi şaibă plată
La îmbinarea prin filet a unor piese prevăzute cu orificii străpunse nefiletate
prin care trece şurubul, diametrul acestor orificii trebuie să depăşească diametrul tijei
filetate cu aprox. 0.1, pentru a nu distruge vârful filetului (Figura 6.10, Figura 6.11,
Figura 6.12).
Figura 6.12 Îmbinare cu filet, folosind un şurub cu cap cilindric crestat şi o gaură
filetată înfundată
Multe din piesele specifice utilizate în domeniul electric sunt
prevăzute cu filete exterioare şi/sau interioare, pentru asigurarea îmbinării lor
demontabile cu restul ansamblului în care funcţionează. Filetele lor sunt aproape în
totalitate standardizate. Regulile de reprezentare sunt cele prezentate în cadrul acestui
capitol
7 Înscrierea toleranţelor în desene

7.1 Toleranţe dimensionale

7.1.1 Terminologie
Diferitele procese de fabricaţie au ca rezultat piese, subansambluri şi
ansambluri ale căror dimensiuni nu coincid întru totul cu dimensiunile înscrise pe
desenul de proiect. Există totdeuana o mică diferenţă între dimensiunea nominală,
Dnom, prevăzută pe desen, şi dimensiunea efectivă, E, rezultată în procesul de
fabricaţie. Pentru ca obiectul fabricat să îşi păstreze caracteristicile funcţionale,
dimensiunile efective trebuie să rămână în interiorul unui anumit interval de valori (Ec.
7.1). Aceste valori poartă denumirea de “dimensiune limită superioară”, Dmax, şi
respectiv “dimensiune limită inferioară”, Dmin, (Figura 7.1) şi sunt precizate în desen
pentru toate dimensiunile esenţiale în funcţionarea obiectului respectiv (Figura 7.23,
Figura 7.26, Figura 7.25, Figura 7.24). Modul de alegere a dimensiunilor limită admise
precum şi modul de înscriere în desen a acestor valori sunt standardizate.
Dmin ≤ E ≤ Dmax
Ec. 7.1
Se defineşte toleranţa dimensională ca fiind diferenţa între dimensiunile
limită superioară şi inferioară admise pentru o anumită dimensiune (Figura 7.1):
T = Dmax − Dmin
Ec. 7.2
Diferenţa dintre dimensiunea limită superioară şi dimensiunea nominală
constituie abaterea superioară, iar diferenţa între dimensiunea limită inferioară şi cea
nominală constituie abaterea inferioară:
As = Dmax − Dnom
Ec. 7.3
Ai = Dmin − D nom
Ec. 7.4

Dmax
E
Dmin

Toleranţă

Figura 7.1 Dimensiunile limită şi toleranţa în raport cu dimensiunea nominală


În aceste condiţii. toleranţa dimensională devine:
T = As − Ai
Ec. 7.5
În domeniul toleranţelor dimensionale, se defineşte noţiunea de “arbore”, ca
fiind orice dimensiune exterioară, precum şi cea de “alezaj”, desemnând orice
dimensiune interioară (Figura 7.2).
Dimensiunea limită maximă
Pentru alezaj:

Dimensiunea limită minimă Toleranţa


Abaterea superioară
Abaterea inferioară
Dimensiunea nominală

ALEZAJ
ARBORE

dimensiunea limită minimă toleranţa


Pentru arbore:

abaterea inferioară
abaterea superioară
dimensiunea limită maximă
Linia zero sau
Dimensiunea nominală linia de abatere nulă

Figura 7.2 Reperele de bază în definirea toleranţelor dimensionale pentru un


“alezaj” şi respectiv pentru un “arbore”
Un aparent paradox este observabil în exemplul din Figura 7.2: abaterile limită
ale alezajului sunt ambele pozitive, iar cele ale arborelui ambele negative. Poziţia
abaterii superioare şi a celei inferioare de aceeaşi parte a liniei zero (linia de abatere
nulă) se datorează alegerii dimensiunii nominale dintr-o gamă de valori normalizate
(standardizate). Consideraţii de ordin tehnologic impun restrângerea valorilor pentru
dimensiunile liniare la un set de valori discrete, definite în standarde sau în norme. Este
posibil ca dimensiunea necesară în mod real să nu coicidă cu o astfel de valoare.
Calarea valorii ei se realizează prin adoptarea unor valori adecvate ale uneia sau alteia
din dimensiunile limită. Această poziţie este codificată în modul de exprimare al
toleranţelor printr-una din literele alfabetului; se folosesc litere majuscule pentru
alezaje şi respectiv litere minuscule pentru arbori (Figura 7.3).
Alezaje Abateri limită pozitive
A

B
Linia zero
H
J K
JS
Abateri limită negative Z ZA ZB
ZC

Arbori
zc
Abateri limită pozitive
za zb
z
h
k Linia zero

b j
js Abateri limită negative

Figura 7.3 Distribuţia câmpurilor de toleranţă în raport cu linia de abatere nulă


De remarcat că un alezaj în clasa de toleranţă H are abaterea inferioară nulă,
deci dimensiunea limită minimă egală cu cea nominală. Similar, un arbore în clasa de
toleranţă h are abaterea superioară nulă, dimensiunea limită maximă fiind egală cu
dimensiunea nominală.
Toleranţele JS şi js dau abateri limită simetrice faţă de linia zero, egale în
valori absolute:
As = Ai = a s = ai
Ec. 7.6

7.1.2 Ajustaje
Relaţia dintre un arbore şi un alezaj ce se asamblează, având aceeaşi
dimensiune nominală, defineşte un ajustaj. Ajustajul este identificat după dimensiunea
nominală comună, urmată de simbolurile pentru toleranţa alezajului şi respectiv pentru
toleranţa arborelui (Figura 7.4).

16 H8/f7
Dimensiunea nominală Simbolul toleranţei
comună pentru arbore
Simbolul toleranţei pentru alezaj
Figura 7.4 Identificarea unui ajustaj
În tehnică există un mare număr de piese care formează ajustaje. Atât
diametrul arborelui cât şi cel al ajustajului variază faţă de valoarea nominală. Pentru a
asigura relaţia funcţională între cele două componente, este necesară specificarea
toleranţelor diametrului comun pentru fiecare componentă.
Poziţia relativă a câmpurilor de toleranţă determină trei tipuri de ajustaje:
ajustaje cu joc, la care dimensiunea limită minimă a alezajului este
totdeauna mai mare decât dimensiunea limită maximă a arborelui (Figura 7.5):
Dmin alezaj > d max arbore

Ec. 7.7
ajustaje cu strângere, la care dimensiunea limită maximă a alezajului este
mai mică decât dimensiunea limită minimă a arborelui (Figura 7.5):
Dmax alezaj < d min arbore

Ec. 7.8
ajustaje intermediare, care pot fi asamblări cu joc redus sau cu strângere
mică.
Talezaj

tarbore
Dmin alezaj

a)

dmax arbore
Alezaj Arbore

tarbore
Talezaj

b)
dmin arbore
Dmax alezaj

Alezaj Arbore

Figura 7.5 Ajustaj: a) cu joc; b) cu strângere

Toleranţa

Jocul minim

Figura 7.6 Arbore în alezaj, în cazul existenţei unui joc între componente
7.1.3 Înscrierea toleranţelor dimensionale pe desene

7.1.3.1 Principii de înscriere. Toleranţe generale pentru


dimensiuni liniare şi unghiulare
În conformitate cu prevederile standardului pentru toleranţe generale,
toleranţele trebuie să fie înscrise complet pe desene, pentru a avea certitudinea că toate
aspectele dimensionale şi geometrice sunt explicitate, nerămânând la voia întâmplării.
Acest principiu nu conduce însă la supraîncărcarea unui desen de execuţie cu
numeroase toleranţe individuale. Se caută în primul rând aplicarea toleranţelor
generale, atât dimensionale cât şi geometrice. Acestea se înscriu în indicator sau
alăturat lui, prin clasa de toleranţă stabilită. Se explicitează pe desen în mod concret,
numai toleranţele pentru acele dimensiuni care din punct de vedere funcţional necesită
valori ale toleranţelor mai restrictive decât cele generale, sau care pot fi admise mai
mari decât cele generale, pentru a conduce la un avantaj economic. Valorile
toleranţelor generale corespund preciziilor normale de execuţie în atelier, clasa de
toleranţă fiind aleasă şi indicată pe desen în concordanţă cu cerinţele componentelor.
Utilizarea toleranţelor generale prezintă o serie de avantaje, legate de citirea şi
interpretarea mai uşoară a desenelor, evitarea calculelor detaliate de toleranţe,
depistarea rapidă a pieselor care pot fi fabricate în regim normal de execuţie, precum şi
a celor care impun tehnologii mai pretenţioase.
Toleranţele generale pentru dimensiuni liniare sunt prezentate în Tabelul 7.1,
unitatea de măsură fiind milimetrul. Se exceptează teşiturile şi razele de racordare,
pentru care valorile respective sunt prevăzute în Tabelul 7.2.
Tabelul 7.1
Simbolul F m c v
toleranţă
Clasa de

Descrierea Fină mijlocie grosieră grosolană

de la 0.5 până la 3 ±0.05 ±0.1 ±0.2 --


domeniul de dimensiuni

peste 3 pănă la 6 ±0.05 ±0.1 ±0.3 ±0.5


Abateri limită pentru

peste 6 pănă la 30 ±0.1 ±0.2 ±0.5 ±1


nominale

peste 30 pănă la 120 ±0.15 ±0.3 ±0.8 ±1.5


peste 120 pănă la 400 ±0.2 ±0.5 ±1.2 ±2.5
peste 400 pănă la 1000 ±0.3 ±0.8 ±2 ±4
peste 1000 pănă la 2000 ±0.5 ±1.2 ±3 ±6
peste 2000 pănă la 4000 -- ±2 ±4 ±8
Tabelul 7.2

Simbolul F m c v
toleranţă
Clasa de

Descrierea Fină mijlocie grosieră grosolană

de la 0.5 până la 3 ±0.02 ±0.4


limită pentru
domeniul de
dimensiuni
nominale

peste 3 pănă la 6 ±0.5 ±1


Abateri

peste 6
±1 ±2
Atât pentru dimensiunile liniare, cât şi pentru raze şi teşituri, în cazul valorilor
sub 0.5 mm, abaterile limită se înscriu explicit pe desen după dimensiunea nominală
(vezi §7.1.3.2).
Abaterile limită pentru dimensiunile unghiulare corespunzătoare toleranţelor
generale sunt redate în Tabelul 7.3.
Tabelul 7.3
Simbolul f m c v
toleranţă
Clasa de

Descrierea fină mijlocie grosieră grosolană


scurte laturi a unghiului considerat

până la 10 ±1º ±1º30’ ±3º


Abateri limită pentru domeniul de
lungimi în milimetri a celei mai

peste 10 pănă la 50 ±0º30’ ±1º ±2º

peste 50 pănă la 120 ±0º20’ ±0º30’ ±1º

peste 120 pănă la 400 ±0º10’ ±0º15’ ±0º30’

peste 400 ±0º5’ ±0º10’ ±0º20’

La utilizarea toleranţelor generale dimensionale, în indicator sau lângă acesta


se înscrie standardul de resort (ISO 2768) şi clasa de toleranţă. De exemplu, pentru o
execuţie fină, se va prevedea următorul conţinut:

ISO 2768 – f
În cazul dimensiunilor liniare care necesită toleranţe mai mici decât cele
generale, sau admit toleranţe mai mari decât cele generale, obţinându-se un avantaj
economic prin aceasta, respectivele toleranţe dimensionale se precizează explicit în
asociaţie cu valoarea dimensiunii nominale (vezi §7.1.3.2, 7.1.3.3).

7.1.3.2 Toleranţe în cifre


O modalitate de menţionare a unei toleranţe dimensionale în desen constă în
înscrierea abaterilor limită după dimensiunea nominală. Valorile apar una sub alta, cu o
înălţime a cifrelor de 0.5…0.6 din cea a cotelor, dar nu mai mică de 2.5 mm (Figura
7.7). Abaterile limită sunt exprimate în aceeaşi unitate de măsură ca şi dimensiunea
nominală, deci în mm, folosind acelaşi număr de zecimale atât pºentru abaterea
superioară, cât şi pentru cea inferioară. Abaterea de valoare zero se scrie ca număr
întreg.

+0
20 +0.10
-0.15 21 -0.05

Figura 7.7 Înscrierea abaterilor limită ale unei dimensiuni nominale


Pentru cotele unghiulare măsurate în grade, se pot utiliza ca unităţi de măsură
pentru abaterile limită minutul, secunda (Figura 7.8).

+20’
120O -10’

Figura 7.8 Înscrierea toleranţelor pentru dimensiuni unghiulare


Dacă valorile celor două abateri sunt simetrice, având aceeaşi valoare absolută,
aceasta este înscrisă o singură dată (Figura 7.9).

30O±5’

15±0.05

Figura 7.9 Tolerarea dimensională cu abateri limită simetrice


În situaţii mai rare, se indică dimensiunile limită (Figura 7.10) în locul
abaterileor limită. Varianta nu este recomandată de cerinţele procesului tehnologic de
fabricaţie.

18.05
17.90

Figura 7.10 Tolerarea dimensională cu indicarea dimensiunilor limită

7.1.3.3 Toleranţe conform sistemului ISO


Normele ISO prevăd înscrierea toleranţei dimensionale prin simbolul câmpului
de toleranţă (Figura 7.11) după valoarea cotei nominale. Opţional, simbolul poate fi
completat cu valorile abaterilor limită înscrise între paranteze (Figura 7.11).

25f7 -0.020
25f7 -0.041

Figura 7.11 Înscrierea toleranţelor dimensionale prin simboluri, conform


sistemului ISO

7.1.3.4 Tolerarea dimensională a ajustajelor


Într-un desen de ansamblu, cota unui ajustaj se tolerează prin înscrierea
simbolului pentru toleranţa alezajului, urmat de cel pentru toleranţa arborelui (Figura
7.12).

Ø20 H7/f7 Ø20 H7


f7

Figura 7.12 Tolerarea dimensională a ajustajelor


7.1.4 Cumularea toleranţelor dimensionale
Cotând în serie un lanţ de dimensiuni, toleranţele se cumulează (Figura 7.13).
27±0.52 28±0.52 29±0.52 29±0.52

Figura 7.13 Cumularea toleranţelor la cotarea în serie


Pentru exemplul din Figura 7.13, abaterile limită pentru lungimea de gabarit
sunt +2.8 mm (0.52 mm + 0.52 mm + 0.52 mm + 0.52 mm) respectiv –2.8 mm.
Valoarea nominală a lungimii de gabarit este de 113 mm şi rezultă prin însumarea celor
patru cote înseriate. Valorile limită rezultate pentru această cotă sunt de 110.2 mm şi
respectiv 115.8 mm. Toleranţa rezultată este de 5.6 mm.
La cotarea în paralel a dimensiunilor analizate (Figura 7.14), cumularea
toleranţelor este evitată. Metoda de cotare este mai precisă, motiv pentru care este
preferată în desenele de fabricaţie ale reperului.
113±0.52
84±0.52
55±0.52
27±0.52

Figura 7.14 Repartizarea toleranţelor la cotarea în paralel


Pentru exemplul considerat, conform celui de-al doilea mod de cotare,
lungimea de gabarit poate varia între 112.48 şi 113.52 mm, toleranţa fiind de numai
1.4 mm. Observaţia privind precizia mai bună obţinută la cotarea în paralel este
valabilă şi pentru cotele de poziţie ale celor trei orificii circulare.

7.2 Toleranţe geometrice

7.2.1 Tolerarea geometrică. Generalităţi


Tolerarea geometrică este o tehnică precisă de specificare a variaţiilor maxime
admise ale formei sau poziţiei elementelor şi suprafeţelor din geometria reperelor, cu
scopul asigurării funcţionalităţii şi interschimbabilităţii acestora [1]. Tolerarea
geometrică constă dintr-o serie de tehnici bine definite, utilizate pentru controlul
anumitor caracteristici geometrice ale pieselor: rectilinitatea, planeitatea,
cilindricitatea, înclinarea, etc.
Ca şi în cazul tolerării dimensionale, nu este necesar să se înscrie pe desen
toleranţe geometrice pentru fiecare caracteristică a unei piese, ci numai pentru cele care
sunt esenţiale în funcţionare. Acest sistem precis de tolerare este folosit mai des pentru
a controla mărimi sau forme unde pot să apară încovoieri, sau alte deformări, cât şi
pentru mărimi care necesită limite strânse [1], [2], [3].
Pentru anumite categorii de piese, cum ar fi cele care se fabrică prin aşchiere,
există posibilitatea înscrierii pe desen a unor toleranţe geometrice generale, în
conformitate cu una din clasele de toleranţă definite în standarde [4]. În acest caz, se
explicitează pe desen numai acele toleranţe care sunt mai severe decât cele generale.

7.2.2 Toleranţe de formă


Toleranţele de formă se referă la controlul rectilinităţii, planeităţii, curburii,
etc. O toleranţă de formă specifică zona în interiorul căreia elementele ce definesc a
anumită formă trebuie să fie conţinute. Exemplul din Figura 7.15 ilustrează
semnificaţia unei toleranţe de formă. Este considerată o toleranţă la circularitate pentru
piesa cilindrică reprezentată. În orice secţiune perpendiculară pe axa piesei, forma
secţiunii poate prezenta abateri de la un cerc ideal în limitele prescrise. Pentru
evidenţierea abaterilor de formă, limitele şi conturul secţiunii au fost exagerate în
figură în raport cu diametrul nominal al acesteia.

Ønominal Secţiunea ideală Formă admisă


a secţiunii

Limite de formă Limite de formă

Figura 7.15 Semnificaţia toleranţei de formă la circularitate


Simbolurile toleranţelor de formă sunt redate în Tabelul 7.4.
Tabelul 7.4

Denumirea toleranţei Simbolul grafic


Toleranţă la rectilinitate

Toleranţă la planitate

Toleranţă la circularitate

Toleranţă la cilindricitate

Toleranţă la forma dată a profilului

Toleranţă la forma dată a suprafeţei

7.2.3 Toleranţe de poziţie, orientare şi bătaie


O toleranţă de poziţie sau de orientare defineşte zona în interiorul căreia
centrul, axa sau planul central al unei caracteristici de o anumită mărime este permis să
varieze faţă de poziţia teoretic exactă [2]. Prin cote adecvate, se stabileşte poziţia
teoretic exactă, care este poziţia ideală în raport cu o anumită bază de referinţă.
Exemplul din Figura 7.16 ilustrează necesitatea toleranţei de poziţie în
fabricaţia pieselor interschimbabile [1]. Poziţia centrului orificiului circular este
tolerată dimensional pe fiecare din cele două direcţii cu 0.01 mm. Centrul respectiv se
poate situa în interiorul unui pătrat de latură 0.02 mm. Plasarea cea mai defavorabilă
posibilă este pe diagonala pătratului, când distanţa faţă de poziţia teoretic exactă este
de 0.0142 mm şi nu de 0.01 mm; 0.0142 reprezintă o valoare probabil prea mare şi,
deci, neconvenabilă. Înscrierea unei toleranţe la poziţie nominală de 0.01 mm restrânge
domeniul admis pentru situarea centrului la un cerc de diametru 0.01 mm, cu centrul în
punctul ideal (care defineşte poziţia teoretic exactă).
Tipurile de toleranţe de poziţie, orientare şi bătaie, precum şi simbolurile lor
sunt prezentate în Tabelul 7.5.
La înscrierea unei toleranţe geometrice la poziţie nominală, cotele de poziţie
ale elementelor tolerate se încadrează într-un dreptunghi şi nu se tolerează dimensional
(Figura 7.16).
Ø100H7
Ø0.01 A B
B
100 -0.01
+0.01

100
+0.01
100 -0.01 100
A
0.02

0.02

0.02 Ø0.01
0.02

Figura 7.16 Exemplu privind utilitatea toleranţei la poziţie nominală

Tabelul 7.5

Tipul toleranţei Denumirea toleranţei Simbolul grafic


Toleranţă la poziţie nominală
Toleranţe de Toleranţă la coaxialitate şi la
poziţie concentricitate
Toleranţă la simetrie

Toleranţă la paralelism

Toleranţe de
Toleranţă la perpendicularitate
orientare

Toleranţă la înclinare
Toleranţa bătăii circulare radiale sau
Toleranţe de frontale
bătaie
Toleranţa bătăii totale
Toleranţele de poziţie, orientare şi bătaie necesită precizarea unei baze de
referinţă faţă de care se exprimă abaterile respective. Ca bază de referinţă, se alege o
suprafaţă plană sau o axă, ce constituie un element de aşezare, de poziţionare a piesei
în cauză, fie în timpul funcţionării, fie în timpul prelucrării sau verificării ei. Forma
unui element considerat bază de referinţă trebuie să fie cât mai precisă. Pentru fiecare
toleranţă înscrisă în desen se poate defini o altă bază de referinţă, după cum, mai multe
elemente tolerate în acest mod, pot fi raportate la o bază de referinţă comună.

7.2.4 Înscrierea pe desen a toleranţelor geometrice


Pentru notarea toleranţelor geometrice pe desen, se utilizează un cadru
dreptunghiular, trasat cu linie continuă subţire. Cadrul conţine două, trei căsuţe, sau
mai multe căsuţe, având următoarea destinaţie (Figura 7.17):

0.1 0.1 A

Simbolul Valoarea Simbolul Valoarea Baza de


toleranţei toleranţei toleranţei toleranţei referinţă
Figura 7.17 Cadrul standardizat pentru înscrierea toleranţelor geometrice
Dacă sunt necesare mai multe baze de referinţă, fiecare din ele este notată cu o
majusculă distinctă, în căsuţe succesive, în partea dreaptă a cadrului (Figura 7.18).

0.1 A B

Simbolul Valoarea Baza de Baza de


toleranţei toleranţei referinţă A referinţă B

Figura 7.18 Indicarea unei toleranţe geometrice cu mai multe baze de referinţă
Valoarea toleranţei se exprimă în milimetri şi este precedată de majuscula Ø
pentru zone de toleranţă circulare sau cilindrice.
Specificarea elementului tolerat (suprafaţă, axă, muchie, etc.) se realizează cu
ajutorul unei linii de indicaţie, trasată cu linie continuă subţire şi terminată prin săgeată
(Figura 7.19). Frecvent, linia respectivă este frântă la 90O.

Figura 7.19 Indicarea elementului tolerat geometric


Precizarea bazei de referinţă se realizează printr-o linie de indicaţie terminată
cu un triunghi de referinţă înnegrit (Figura 7.20 a).
Dacă baza de referinţă nu poate fi indicată direct, printr-o linie de indicaţie,
aceasta se notează cu o majusculă încadrată, legată de elementul de referinţă printr-un
triunghi înnegrit (Figura 7.20 b).
Dacă oricare din cele două elemente corelate printr-o toleranţă geometrică
poate fi baza de referinţă, ambele elemente sunt specificate prin linie de indicaţie
terminată cu săgeată (Figura 7.20 c).

0.25
0.1 A
a)

b)
0.25 A
A

c)

A
Figura 7.20 Marcarea bazei de referinţă pentru o toleranţă geometrică
Dacă toleranţa geometrică se referă la axa sau la planul de simetrie al piesei
sau a elementului cotat, linia de indicaţie pentru specificarea elementului tolerat sau a
bazei de referinţă este trasată în prelungirea liniei de cotă (Figura 7.21).

0.1 A

0.1 A

Figura 7.21 Toleranţe de poziţie pentru planul de simetrie al elementului tolerat


Atunci când toleranţa geometrică are în vedere numai o porţiune limitată a
elementului tolerat, conturul acelei porţiuni este dublat pe exterior prin linie-punct
groasă, iar lungimea corespunzătoare se cotează (Figura 7.22).

0.1

100

Figura 7.22 Toleranţă geometrică pe o porţiune limitată din elementul tolerat


Dacă pe desen sunt reprezentate mai multe variante dimensionale ale
obiectului reprezentat, şi dacă valorile toleranţelor diferă în funcţie de variantă, aceste
toleranţe se notează parametric pe desen, iar valorile lor se concretizează în tabelul ce
conţine cotele parametrice (Figura 7.23) [5]. Pentru toleranţe, se folosesc litere
minuscule.

Var. a b c d e f
b a A
1 0.006 0.025 15 7 8 47
2 0.010 0.008 20 8 10 58
3 0.025 0.010 30 10 15 70
4 0.060 0.015 50 12 25 112

c d A
f

Figura 7.23 Înscrierea parametrică a toleranţelor geometrice


Pe lângă informaţiile de bază privind tipul şi valoarea unei toleranţe
geometrice, pe desen mai pot fi înscrise, în interiorul sau în exteriorul cadrului
dreptunghiular, şi alte informaţii referitoare la toleranţele geometrice.
Cotele de poziţie ale elementului tolerat geometric la poziţie nominală nu se
tolerează dimensional şi se încadrează într-un dreptunghi (Figura 7.16).
Exemple de scriere a toleranţelor geometrice şi dimensionale pe piese sunt
redate în Figura 7.24 [6],Figura 7.25 [7], şi Figura 7.26 [8].
6±0.1

31±0.2
23±0.1
13,1±0.1

18.6±0.2
13,9±0.1
2±0.1

8,7
9,5

0.02
Ø1
Figura 7.24 Capsula pentru diode tip F-22, desen de catalog

Figura 7.25 Toleranţe geometrice pentru inelul interior al unui rulment


+0.060
0.25-0.020 0.35
0.08 A 0.1 B
+ 0°

+0.1
15° -2°

1.3-0.0
+0.020 +0.100
0.60-0.054 0.9-0.010
A B

13.0
0.13 0.13 0.13 0.13

0.033 0.1

Figura 7.26 Ştift metalic utilizat la îmbinări cu capse în echipamente electronice


Înscrierea pe desen a toleranţelor dimensionale şi geometrice potrivite necesită
experienţă şi de asemenea cunoaşterea tehnologiei de fabricaţie a obiectului
reprezentat.
8 Notarea calităţii suprafeţelor prelucrate

8.1 Definirea calităţii suprafeţelor prelucrate

Calitatea maşinilor sau instalaţiilor fabricate este apreciată din mai multe
puncte de vedere: caracteristici tehnice, durabilitate, fiabilitate, domeniu de utilizare
etc. Toate aceste puncte de vedere sunt influenţate de calitatea suprafeţelor prelucrate.
În noţiunea de calitate a suprafeţei prelucrate sunt cuprinse două aspecte:
1. aspectul fizic, prin care calitatea suprafeţei este definită de abaterile
proprietăţilor fizico-mecanice ale stratului superficial al materialului;
2. aspectul geometric, prin care calitatea suprafeţei este definită de abaterile
suprafeţei reale de la cea ideală (geometrică) indicată în desenul de execuţie.
În ceea ce priveşte aspectul geometric al suprafeţei prelucrate, abaterile
geometrice prin care suprafaţa reală se deosebeşte de suprafaţa nominală sunt
clasificate în SR ISO 4287-1:1993, în mod convenţional, în abateri de ordinul 1÷4,
după cum urmează:
abaterile de ordin 1 = abateri de formă (macroneregularităţi);
abaterile de ordin 2 = ondulaţii;
abaterile de ordin 3 şi 4 = rugozitate (microneregularităţi).
Abaterile de formă (macroneregularităţile) sunt abateri cu pas foarte mare în
raport cu înalţimea lor. La suprafeţele cilindrice, aceste abateri sunt: ovalitatea şi
poligonalitatea în secţiune transversală şi conicitatea, dubla convexitate, dubla
concavitate în secţiune longitudinală.
Ondulaţiile sunt abateri de înălţime relativ mică şi pas mediu, care apar în
principal datorită vibraţiilor sistemului tehnologic şi a deformaţiilor plastice din zona
de aşchiere.
Rugozitatea suprafeţelor prelucrate este totalitatea neregularităţilor cu forme
diferite şi cu pas relativ mic, considerate pe o porţiune mică de suprafaţă, care nu are
abateri de formă macrogeometrică. Microneregularităţile, sau asperităţile suprafeţei,
sunt urmele lăsate de sculele de prelucrare. O suprafaţă prelucrată prezintă o anumită
rugozitate, ondulaţie şi abatere de formă macrogeometrică.
Pentru indicarea stării suprafeţelor se folosesc parametrii de profil [1]:
Ra (abaterea medie patratică) –reprezentând media aritmetică a valorilor absolute
ale abaterilor profilului în limitele lungimii de bază;
Rz (înălţimea neregularităţilor profilului în zece puncte) –reprezentând media
valorilor absolute ale inălţimilor celor mai de sus 5 proeminenţe şi ale adâncimilor
celor mai de jos 5 goluri, în limitele lungimii de bază;
Rmax (înălţimea maximă a profilului) –reprezentând distanţa dintre linia exterioară
şi linia interioară a profilului.
Parametrii de rugozitate se prescriu ca valoare maximă admisibilă, precedată
de simbolul aferent.
Valorile preferenţiale ale parametrilor Ra, Rz, sunt cele din Tabelul 8.1 [1]:
Tabelul 8.1

Parametrul de rugozitate Valori numerice


Ra [µm] 0.012; 0.025; 0.05; 0.1; 0.2; 0.4; 0.8; 1.6; 3.2; 6.3;
12.5; 25; 50; 100; 200; 400
Rz [µm] 0.025; 0.05; 0.1; 0.2; 0.4; 0.8; 1.6; 3.2; 6.3; 12.5; 25;
50; 100; 200; 400; 800; 1600

8.2 Condiţii privind starea suprafeţelor


Starea suprafeţelor se notează pe desen numai dacă indicaţiile respective sunt
indispensabile pentru asigurarea funcţionalităţii piesei sau a aspectului ei şi numai
pentru suprafeţele care necesită asemenea indicaţii [2].
La alegerea rugozităţii se are în vedere influenţa pe care o are rugozitatea
asupra calităţii produsului (funcţionare, durabilitate, rezistenţă, precizie, aspect etc.),
cât şi influenţa asupra economicităţii produsului respectiv. Rugozitatea are o influenţă
mare asupra frecării şi uzurii, rezistenţei la oboseală, precum şi asupra altor proprietăţi
funcţionale ale suprafeţei, şi anume: asupra etanşeităţii îmbinărilor, rigidităţii de
contact, rezistenţei îmbinărilor presate, stabilităţii la vibraţii. Din punct de vedere
funcţional, rugozitatea are o influenţă deosebită asupra calităţii produsului. Deoarece
costul produsului creşte apreciabil odată cu prescrierea unor rugozităţi mai mici
(suprafeţe mai netede), valorile prescrise nu trebuie să impună condiţii mai severe
decât cele strict necesare calităţii.
Referitor la economicitatea aplicării procedeelor de fabricaţie, există o
corelaţie între precizia dimensională şi rugozitatea rezultată, precum şi între procedeul
tehnologic şi rugozitatea care se obţine prin aplicarea acestuia (Tabelul 8.2) [2].
În cazul prelucrărilor mecanice, se recomandă utilizarea următoarelor valori
ale rugozităţii (Ra) [3]:
pt. prelucrări de degroşare: 25; 50; 100 µm;
pt. prefinisări: 3.2; 6.3; 12.5 µm;
pt. finisări: 0.4; 0.8; 1.6 µm;
pt. superfinisări: 0.012; 0.025; 0.05; 0.1; 0.2 µm.
În funcţie de procedeul de prelucrare, pot exista şi unele abateri de la aceste
recomandări.
Tabelul 8.2

Valori medii ale rugozităţii Ra[µm]


Denumirea procedeului

0.0125
0.025
0.005
tehnologic

12.5

100
0.1
0.2
0.4
0.8
1.6
3.2
6.3

25
50
Turnare în nisip
Turnare în forme coji
Turnare în cochilie
Turnare sub presiune
Turnare de precizie
Matriţare
Forjare
Laminare la cald
Laminare la rece, tragere
Extrudare
Ambutisare
Tăiere cu flacăra
Tăiere cu fierăstrăul
Curăţire cu jet
Polizare
Retezare
Rabotare
Mortezare
Găurire
Lărgire
Adâncire
Frezare
Strunjire longitudinală
Strunjire plană
Alezare
Broşare
Rectificare
Rodare
Roluire
Honuire
Lepuire
Rulare
Severuire
Electrochimie
Electroeroziune

Simbolizarea utilizată în Tabelul 8.2 are următoarea semnificaţie:

Valori obţinute frecvent


Valori obţinute mai rar prin procedeul respectiv

8.3 Notarea pe desen a stării suprafeţelor


Starea suprafeţelor indicată pe desen se consideră că reprezintă starea finită a
suprafeţelor, după aplicarea tratamentelor termice, termochimice sau a acoperirilor
electrochimice, însă înainte de vopsire, lăcuire sau acoperiri decorative.
Simbolurile utilizate sunt cele din Tabelul 8.3 [1]:
Tabelul 8.3
Simbol grafic Condiţii privind procedeul de obţinere a
suprafeţei

Simbol de bază ---

suprafaţa se va obţine printr-o operaţie finală de


Simbol derivat prelucrare cu îndepărtare de material

suprafaţa se va obţine printr-o operaţie finală


Simbol derivat fără îndepărtare de material

se utilizează pentru înscrierea unor condiţii


Simbol derivat suplimentare

se utilizează pentru notarea stării suprafeţei în


Simbol derivat cazul suprafeţelor ce formează conturul unei
piese având aceeaşi stare pe tot conturul
Simbolurile se trasează cu linie continuă, identică cu linia utilizată pentru
înscrierea cotelor pe desenul respectiv, iar înalţimea literelor şi a cifrelor este aceeaşi
cu înalţimea h a scrierii. Detaliile grafice ale simbolului de rugozitate sunt redate în
Figura 8.1.
h – dimensiunea 3.5 5 7 10 14 20
nominală a scrierii 2H
Înălţimea H 5 7 10 14 20 28 H 60° 60°
Grosimea liniei h/10

Figura 8.1 Modul de realizare al simbolului pentru rugozitate


Valoarea numerică a parametrului se înscrie deasupra simbolului, fiind
valoarea maximă admisibilă pentru suprafaţa respectivă şi se exprimă în µm.
Parametrul de profil se indică în conformitate cu Tabelul 8.4:
Tabelul 8.4

3,2
-pentru Ra, se indică numai valoarea sa

3,2
-pentru valori limită admisibile ale parametrului Ra,
valoarea maximă se înscrie deasupra valorii minime 1,6

Rz 6,3
-pentru Rz sau Rmax, se înscrie valoarea parametrului
respectiv, precedată de simbolul acestuia

Rmax 12,5

-pentru cazul în care sunt necesare şi alte condiţii b


suplimentare privind starea suprafeţei respective, se înscriu c(f)
următoarele date: a
a = parametrul de profil caracteristic; e d
b = denumirea procedeului tehnologic, date privind
tratamentele termice sau de suprafată;
c = valoarea numerică a lungimii de bază [mm];
d = simbolul orientării neregularităţilor;
e = adaosul de prelucrare prescris [mm];
f = valoarea numerică a altor parametri de profil
Orientarea neregularităţilor poate fi (Tabelul 8.5):
Tabelul 8.5

Plasarea simbolului
Orientarea neregularităţilor Simbolul în raport cu cel de
rugozitate

-paralelă cu planul de proiecţie


= =

-perpendiculară pe planul de pr.


⊥ ⊥

-încrucişat înclinată faţă de planul


de proiecţie a suprafeţei X X

-aproximativ radială faţă de centrul


suprafeţei R R

-aproximativ circulară şi
concentrică faţă de centrul
suprafeţei
C C

-în mai multe direcţii oarecare


M M

-specială, nedirecţionată sau


protuberanţe P P

Datele privind starea unei anumite suprafeţe se înscriu o singură dată şi numai
pe una din proiecţiile obiectului reprezentat (vedere sau secţiune) şi anume pe acea
proiecţie pe care sunt indicate elementele dimensionale ale suprafeţei respective, cu
vârful simbolului orientat spre suprafaţa la care se face referinţă.
Indicaţiile înscrise în jurul simbolului de rugozitate trebuie să poată fi citite de
jos în sus şi din dreapta desenului, fără a fi întrerupte sau întretăiate de linii de cotă sau
de linii ajutătoare. Orientarea simbolurilor de rugozitate este oarecare.
Simbolurile pentru notarea stării suprafeţei se amplasează pe linii de contur,
linii ajutătoare trasate în prelungirea acestora sau prin intermediul unor linii ajutătoare
terminate cu o săgeată (Figura 8.2).
Figura 8.2 Modul de plasare pe desen a simbolului de rugozitate
Nu se admite plasarea simbolurilor pe linii de contur acoperite sau pe linii de
cotă, cu excepţia găurilor de dimensiuni reduse, razelor de racordare şi a teşiturilor,
cazuri în care simbolul se amplasează înaintea cotei respective (Figura 8.3).

Figura 8.3 Plasarea simbolului de rugozitate pe elemente cu dimensiuni reduse


Pe o suprafaţă cu rugozităţi diferite, valorile respective se notează separat,
limita trasându-se cu linie subţire. Pe o reprezentare în secţiune, se cotează lungimea
porţiunii de rugozitate diferită (Figura 8.4).
Figura 8.4 Notarea rugozităţii pe porţiuni limitate ale conturului
Modalitatea de indicare a stării suprafeţei pe un desen de execuţie se
diferenţiază pentru următoarele cazuri:
dacă toate suprafeţele au aceeaşi rugozitate, aceasta se notează numai
în rubrica aferentă din cadrul indicatorului, deasupra indicatorului, în cazul
neexistenţei unei rubrici speciale, sau în cadrul condiţiilor tehnice înscrise pe
desen
dacă majoritatea suprafeţelor au aceeaşi stare (rugozitate), aceasta se
notează prin simbolul corespunzător numai deasupra indicatorului, pe desenul
de execuţie urmând a se nota numai suprafeţele a căror stare (rugozitate) diferă
de cea generală.
Simbolul de rugozitate poate fi scris deasupra indicatorului astfel
(Figura 8.5):
simbol, urmat de precizarea “cu excepţia celorlalte indicaţii”;
simbol, urmat între paranteze de simbolul de bază semnificând faptul
că toate suprafeţele cu stări neidentificate de pe desen au valoarea rugozităţii
egală cu cea din faţa parantezei;
simbol, urmat, între paranteze, de notările stărilor suprafeţelor indicate
pe desen, în ordine crescătoare.
Pentru suprafeţe de contur cu aceeaşi rugozitate pe tot conturul, notarea stării
respective se face în câmpul desenului, alături de precizarea “pe contur”.
Se admite ca notarea stării respective să fie indicată pe reprezentare o singură
dată, prin completarea simbolului corespunzător cu un cerc de diametru 3÷4 mm, de
aceeaşi grosime ca şi cotele înscrise pe desenul respectiv (Figura 8.6).
Figura 8.5 Înscrierea rugozităţii dacă există valori predominante ale acesteia

Figura 8.6 Notarea rugozităţii pe conturul obiectului


8.4 Notarea tratamentului termic pe desenele de execuţie
Pe desenele de execuţie ale pieselor se indică numai datele referitoare la
caracteristicile finale ale materialului, obţinute în urma tratamentului termic:
adâncimea h a stratului tratat, duritatea, rezistenţa la rupere. Acestea se înscriu în
cadrul condiţiilor tehnice din desen în unul din următoarele moduri [4]:
prin intervale de valori (h = x1…x2; HRC y1…y2);
prin valori nominale şi abateri limită (h = x1±∆x; HRC y1±∆y);
prin valori limita (h ≥ x1; HRC ≥ y1).

Figura 8.7 Indicarea pe desen a tratamentului termic pentru întreaga piesă


Tratamentele care se referă la anumite părţi ale piesei se înscriu pe o linie de
indicaţie, a cărei săgeată se sprijină pe o linie punct groasă, trasată paralel cu conturul
piesei, pe o singură proiecţie, dacă aceasta determină complet zona tratată termic, sau,
la nevoie, pe două proiecţii, caracteristicile mecanice notându-se o singură dată, doar
pe una din proiecţiile respective.

Figura 8.8 Înscrierea tratamentului termic pentru părţi din piesă


Dacă mai multe părţi ale piesei sunt supuse la acelaşi tratament termic, zonele
respective se precizează prin linie punct groasă, caracteristicile mecanice indicându-se
doar o singură dată.
Dacă mai multe părţi ale piesei sunt supuse la tratamente termice diferite,
caracteristicile mecanice se indică pe fiecare din zonele respective sau, dacă sunt
comune mai multor zone, se notează cu ajutorul unor litere distincte, iar datele privind
tratamentul termic se înscriu o singură dată, într-o paranteză precedată de litera folosită
pentru identificare [Figura 8.9].

Figura 8.9 Înscrierea mai multor tratamente termice pe diferitele suprafeţe ale
unui obiect
Pentru cazul în care se indică şi anumiţi parametri de profil privind starea
suprafeţei tratate termic, datele referitoare la tratamentul termic se înscriu pe braţul
simbolului pentru notarea stării suprafeţei.
Dacă este necesar, se indică pe desen şi locul sau zona pentru măsurarea
durităţii stratului tratat [4].
În desenele de ansamblu se vor indica numai datele de tratament termic care se
referă la întreg ansamblul.

8.5 Reguli de notare a indicaţiilor privind acoperirile


Simbolul acoperirii sau indicaţiile privind acoperirea se dau în cadrul
condiţiilor tehnice din desen.
Dacă se face referire la anumite zone ale piesei ce nu pot fi precizate decât pe
reprezentarea din desen, zonele respective se identifică şi se cotează conform regulilor
enunţate la notarea tratamentului termic
9 Detalii privind reprezentarea şi cotarea pieselor

9.1 Reprezentarea pieselor de tip arbore

9.1.1 Tipologie, destinaţie, caracteristici generale


Arborii sunt piese din categoria organelor de maşini, destinaţi transmiterii
momentelor de răsucire. În acelaşi timp, arborii servesc la sprijinirea pieselor montate
pe ei şi aflate în mişcare de rotaţie. După tipul axei longitudinale, arborii pot fi drepţi,
cu excentric, sau cotiţi [1], [2].
Forma geometrică globală este definită de o succesiune de tronsoane cilindrice,
conice sau uneori prismatice, dispuse cap la cap, pe aceeaşi axă longitudinală în cazul
arborilor drepţi sau pe aceeaşi direcţie dar decalate axial în cazul arborilor cu excentric
şi respectiv cotiţi. Diferitele tronsoane pot prezenta diferite prelucrări interioare laterale
sau axiale. Secţiunile transversale ale tronsoanelor de arbore pot fi constante sau
variabile.
Părţile componente ale unui arbore sunt (Figura 9.1): corpul, tronsoanele de
rezemare (numite fusuri de capăt sau pivoţi), prin intermediul cărora arborii sunt
susţinuţi în lagăre şi tronsoanele pentru asamblare, pe care se montează diferite organe
de maşini (roţi dinţate, roţi pentru curele) sau alte piese.
Părţi de calare

Fus de capăt Corp Fus de capăt

Figura 9.1 Părţile componente ale unei piese de tip arbore


Capetele de arbori, fusurile, gulerele fixe sunt standardizate dimensional [3].
La cele două capete, arborii sunt în general prevăzuţi cu găuri de centrare
filetate înfundate (Figura 9.2), care sunt de asemenea standardizate [4].

Figura 9.2 Gaură de centrare filetată de la capătul unui arbore


Pentru a evidenţia prelucrările interioare ale tronsoanelor, se folosesc secţiuni
propriu-zise deplasate (Figura 9.3, Figura 9.4) [2].

Figura 9.3 Arbore în perspectivă, cu evidenţierea planelor de secţionare


Figura 9.4 Secţiuni deplasate în arborele din figura anterioară
Dacă spaţiul nu permite deplasarea secţiunilor, acestea pot fi dispuse şi la
capetele proiecţiei longitudinale, sau într-un spaţiu liber, cu notarea literală a traseului
de secţionare şi a denumirii secţiunii (Figura 9.5).

Figura 9.5 Secţiune locală în arbore, plasată la capăt, ca o proiecţie obişnuită


9.1.2 Cotarea arborilor
Pentru tronsoanele cilindrice, se indică diametrele, pentru cele prismatice
latura bazei, iar pentru cele conice cele două diametre de capăt.
Cotarea longitudinală are în vedere rolul funcţional al tronsoanelor arborelui.
Ca bază de cotare pe această direcţie, poate fi utilizat unul, sau ambele capete.
Deoarece lungimea de gabarit este o cotă necesară, lungimea unuia dintre tronsoane va
lipsi, pentru a evita închiderea lanţului de cote (Figura 9.6).
Prelucrările de pe tronsoane vor fi dimensionate atât din punct de vedere al
formei, cât şi al poziţiei (Figura 9.6).
Reprezentarea şi cotarea găurilor de centrare poate fi omisă, precizarea lor
fiind realizată printr-o adnotare adecvată (Figura 9.5).
Pe desenul de execuţie al unui arbore se înscriu rugozităţile suprafeţelor
funcţionale, precum şi abaterile dimensionale, de formă şi de poziţie.
Arborii drepţi sunt frecvent utilizaţi în domeniul electric, toate maşinile
electrice rotative incluzând în componenţa lor acest reper.

Figura 9.6 Cotarea longitudinală şi a prelucrărilor interioare


Numeroase tipuri de traductoare electrice de măsură destinate mărimilor
mecanice includ de asemenea repere de tip arbore.
O categorie aparte de arbori frecvent întâlniţi în domeniul electric sunt
cablurile de legătură. Acestea sunt arbori flexibili.
9.2 Reprezentarea arcurilor elicoidale

9.2.1 Caracteristici, tipologie, destinaţie


Arcurile elicoidale sunt piese utilizate în realizarea îmbinărilor elastice.
Materialul cu bune proprietăţi elastice şi forma specifică a arcurilor elicoidale asigură
deformaţii elastice mari. După forma constructivă, există arcuri elicoidale de
compresiune (Figura 9.7 a), de tracţiune (Figura 9.7 b) şi de torsiune (Figura 9.7 c).

a) b) c)

Figura 9.7 Arcuri elicoidale: a) de compresiune; b) de tracţiune; c) de torsiune


Forma capetelor diferă în funcţie de destinaţie: arcurile de compresiune trebuie
să asigure o suprafaţă de aşezare bună la ambele capete, iar cele de tracţiune
posibilitatea de prindere, prin ochiuri adecvate, spre a aplica forţa de întindere.
Arcurile de torsiune au capetele mai lungi decât diametrul arcului, spre a asigura
fixarea în piesele prin care se aplică momentul de torsiune. Forma extremităţilor pentru
arcurile elicoidale este standardizată (SR EN ISO 2162-2:1997).
Arcurile elicoidale au formă cilindrică (Figura 9.7), conică, paraboidală,
hiperboloidală, în funcţie de suprafaţa directoare pe care este înfăşurată elicea arcului.
Secţiunea sârmei sau a barei din care este confecţionat arcul poate fi rotundă, pătrată,
dreptunghiulară, trapezoidală, inelară, eliptică.
Arcurile elicoidale de compresiune se utilizează la butoane, taste, comutatoare
rotative cu apăsare, întrerupători de înaltă tensiune cu contacte cap la cap, numeroase
alte tipuri de contacte, lagăre sferice şi conice din mecanismele aparatelor electrice de
măsură.
Arcurile elicoidale de tracţiune se utilizează la diferite relee şi la diferite tipuri
de mecanisme din componenţa aparatelor electrice: numărătoare, indicatoare, etc.
Arcurile elicoidale de torsiune sunt utilizate fie ca elemente motoare, fie ca
elemente de rezistenţă, la mecanismele de zăvorâre din aparatele electrice, la
amortizarea şocurilor şi a vibraţiilor.

9.2.2 Reguli de reprezentare


Arcurile elicoidale se reprezintă în vedere, în secţiune (cu vedere sau
propriu-zisă) sau simbolic (Figura 9.8) [1], [3].

a) b) c) d)

Figura 9.8 Reprezentarea arcurilor elicoidale: a) în vedere; b) în secţiune cu


vedere; c) în secţiune propriu-zisă; d) simbolică
Liniile elicoidale ale spirelor se înlocuiesc prin linii drepte paralele. Spirele se
reprezintă paralele, indiferent dacă pasul arcului este constant sau variabil (Figura 9.8).
La reprezentarea arcurilor elicoidale cu mai mult de 4 spire, pot fi desenate
complet numai 1-2 spire la fiecare capăt, spirele intermediare fiind omise (Figura 9.8).
Întreruperea convenţională trebuie să asigure vizibilitatea secţiunii, spre a fi cotată.
Pe desenul unui arc elicoidal se indică diagrama de sarcină (Figura 9.9) şi
datele cu parametrii geometrici şi funcţionali, conform cu Tabelul 9.1. Se prevăd de
asemenea date despre prelucrarea capetelor sau a ochiurilor de arcuri. Elementele care
determină dimensional arcul elicoidal sunt:
diametrul exterior şi diametrul interior al arcului cilindric (pentru arcurile conice se
dau la capete diametrele exterioare şi interioare),
dimensiunile secţiunii sârmei sau barei,
pasul arcului (la arcurile cu pas variabil se cotează pasul fiecărei spire),
diametrul mediu al arcului,
înălţimea (lungimea) arcului în stare liberă,
dacă este necesar, se indică diametrul minim al alezajului bucşei de ghidare sau
diametrul maxim al tijei de ghidare.
Tabelul 9.1
d ......................mm F1 .............±............N sn ......................mm
D ......................mm L1 ........................mm τkn .................N/mm2
De ..........±..........mm τ1 ...................N/mm2 k ..................... -
D1 ..........±..........mm τk1 ...................N/mm2 N ..................... -
L0 ..........±..........mm F2 ...........................N δF .................N/mm2
n …....................... - L2 ........................mm fe ........................Hz
nt …....................... - τ2 ...................N/mm2 Rs ...................N/mm
Lc ......................mm τk2 ...................N/mm2 t .........................h
Fcth …......................N Fn ..........................N T1) .......................°C
τc .................N/mm2 Ln ........................mm
τn ...................N/mm2
τkn ...................N/mm2
Sens de 2)
LH
înfăşurare a Adaptarea arcului:
RH
spirelor
Frecvenţa statică Condiţii Abateri
ciclului de dinamică(lim. în timp) limită3)
sarcină, f dinamică (nelimitată)
Material O forţă F1, lungimea
G: N/mm2
corespunzătoare L1 şi L0,d,nt
E: N/mm2
rigiditatea Rs
Starea Trefilată Două forţe F1/F2 şi
suprafeţei laminată lungimile L0,d,nt
prelucrată corespunzătoare L1/L2
prelucrată prin alicare

sferică Lungimea arcului care


nu este prereglat şi d,nt
rigiditatea Rs
debavurare
interioară
exterioară
Protecţia O forţă F1 şi forţa
L0
suprafeţei arcului prereglat
Grad de O forţă F1, lungimea
nt,d
prereglare arcului prereglat şi
sau
sau sarcina lungimea arcului
nt,De,Di
de prereglare neprereglat L0
Informaţii suplimentare, de exemplu
asupra stării suprafeţei sau toleranţelor
1)
Minimum/maximum
2)
A se indica cazul corespunzător
3)
Parametrii indicaţi pot fi modificaţi pentru a corespunde condiţiilor date.
Fcth
Fn
F2
F1

Lc
Ln (sn)
L2 (s2)
L1 (s1)
ØDe
ØD1

ØD
Ød
L0
Extremitati ale arcului: forma C
Figura 9.9 Arc elicoidal de compresiune şi diagrama de sarcină a acestuia
În desenele de ansamblu, arcurile elicoidale pot fi reprezentate în vedere, în
secţiune cu vedere, sau în secţiune propriu-zisă (Figura 9.10) [5]. Pentru arcuri de
dimensiuni mici pe desen, reprezentarea în secţiune propriu-zisă este cea mai
convenabilă. Dacă diametrul secţiunii sârmei este sub 2 mm, secţiunea în sârmă se
înnegreşte complet.
Figura 9.10 Celulă sensibilă din componenţa unei matrici senzoriale tactile de tip
inductiv, incluzând arcuri elicoidale
În Figura 9.11 se exemplifică desenele de execuţie pentru un arc elicoidal de
tracţiune iar în Figura 9.12 în desenul de execuţie pentru un arc elicoidal de torsiune [6].

Figura 9.11 Desen de execuţie pentru un arc elicoidal de tracţiune


Figura 9.12 Desen de execuţie pentru un arc elicoidal de torsiune

9.3 Plăci cu cablaj imprimat

9.3.1 Despre cablajele imprimate


Cablajele imprimate constituie una din cele mai folosite metode de realizare a
conexiunilor în circuitele electronice şi electrice. Asigurând un grad de compactizare
ridicat, o reproductibilitate mare în poziţionarea pieselor, un volum redus, o montare şi
o asamblare uşoară, posibilitatea de a automatiza complet operaţia de realizare a
circuitelor, o fiabilitate ridicată şi un cost redus, această tehnologie are numeroase
avantaje şi, ca urmare, şi numeroase utilizări. În fig. 9.12 se prezintă câteva utilizări ale
cablajelor imprimate [7],[5].
Figura 9.13 Utilizări ale cablajelor imprimate: a) conexiuni prin cablaj imprimat;
b) condensator imprimat; c) bobine imprimate; d) element de comutator rotativ;
e) micromotor cu rotor pe cablaj imprimat
Cablajele imprimate includ în general: un suport izolant, rigid sau elastic,
conductoare imprimate, pelicule de acoperire şi protecţie şi, eventual, adezivi.
În funcţie de numărul planelor în care se situează conductoarele, există cablaje
imprimate monostrat, dublu strat şi multistrat.
După modalitatea de realizare a contactelor între conductoare din plane
diferite, există cablaje cu găuri nemetalizate (cu contacte prin fire), cu găuri metalizate
şi cu contacte obţinute prin depuneri succesive.
Metoda de fabricaţie diferenţiază cablaje realizate prin tehnologii substractive,
tehnologii aditive şi tehnologii de sinteză.

9.3.2 Aspectele mecanice care trebuie avute în vedere la


proiectarea plăcilor cu cablaj imprimat
Desenarea unui cablaj imprimat este precedată de definirea spaţiului disponibil
pentru amplasarea plăcii şi alegerea modului de fixare a acesteia [5], [7].
Obţinerea plăcilor la dimensiunile stabilite şi fixarea componentelor se
realizează totdeauna în producţie cu anumite toleranţe dimensionale, de formă şi de
poziţie, toleranţe care trebuie avute în vedere la proiectare.
Plasarea pieselor mari şi grele necesită corelarea cu rezistenţa mecanică a
suportului, pentru a evita deformări ale plăcilor sub acţiunea greutăţii proprii şi a
pieselor.
Fixarea plăcilor cu cablaj imprimat trebuie să aibă în vedere asigurarea la
şocuri şi vibraţii, împotriva rezonanţelor mecanice, prin ghidaje, rigidizări, imobilizări.
Probleme deosebite pot să apară la circuitele plasate pe vehicolele terestre şi aeriene,
pe rachete, pe sateliţi; în astfel de cazuri, plăcile cu cablaj imprimat se înglobează în
răşină.
Considerarea libertăţii de dilatare a plăcii cu temperatura impune anumiţi
parametri dimensionali în proiectarea cablajelor imprimate.
Montarea şi demontarea plăcilor trebuie să se realizeze fără solicitări mecanice
pe direcţii perpendiculare pe plăci. Strategia de întreţinere şi depanare, structura
mecanică generală a produsului influenţează de asemenea concepţia plăcilor cu cablaj
imprimat.

9.3.3 Desenarea cablajelor imprimate


Proiectul unui cablaj imprimat include desenul cablajului, fila (lista) de date
pentru execuţia găurilor şi alte documente conexe[3], [7].
Desenul unui cablaj este ansamblul imaginilor feţelor cablajului, câte una
pentru fiecare strat. Pe desenul fiecărei feţe apar: conturul plăcii cu toate degajările,
găurile tehnologice şi de poziţionare, conductoarele imprimate, găurile şi pastilele de
montare şi de lipire a componentelor, reperele de poziţionare.
Desenele cablajelor imprimate pot fi realizate manual sau în regim asistat de
calculator, prin pachete soft adecvate[8]. În cazul tehnicii manuale, pe suportul de
desenare se imprimă un rastru într-o culoare palidă, utilizat în poziţionarea
componentelor şi a conductoarelor. Valoarea pasului de rastru este standardizată şi
aparţine seriei: 2.5, 0.625, 0.5, 0.1 mm sau 1”, 0.5”, 0.25”.

9.3.4 Etapele desenarii cablajelor imprimate


1. Documentarea şi pregătirea implică definitivarea setului de informaţii
necesare desenării cablajului [5], [7]. Acestea sunt:
schema electrică, cu toate specificaţiile şi particularităţile legate de tipul,
poziţiile pieselor, ale traseelor, modificările şi/sau variantele posibile, cerinţele
deosebite,
caracteristicile pieselor: forme, dimensiuni, distanţe între terminale,
particularităţi de montare,
caracteristicile mecanice: forma şi dimensiunile plăcii, spaţiul disponibil
pentru plasarea pieselor, toleranţele execuţiilor mecanice,
caracteristicile tehnologiilor de fabricaţie (mai ales referitoare la toleranţe
dimensionale şi de poziţie),
cerinţele speciale referitoare la solicitări mecanice, climatice, electrice,
cuplaje parazite, lungimea conductoarelor.
2. Stabilirea formei şi a dimensiunilor plăcii necesită trasarea conturului
plăcii şi al decupărilor, a găurilor pentru fixare, stabilirea zonelor de lucru şi a zonelor
interzise, definirea sistemului de referinţă. Prima axă ortogonală a sistemului de
referinţă este de obicei definită de 2 găuri funcţionale sau tehnologice (Figura 9.14 a).
Sistemul este utilizat şi ca bază de referinţă pentru poziţionările fizice ulterioare ale
plăcii pe parcursul procesului tehnologic. Sistemul de referinţă poate fi stabilit şi în
raport cu marginile plăcii, dar precizia de poziţionare este mai scăzută (Figura 9.14 b).
Originea sistemului de referinţă poate fi plasată în exteriorul plăcii finite, într-o zonă
tehnologică (Figura 9.14 c).
Y Y Y

O
X O X
a) b) O c) X

Figura 9.14 Sisteme de referinţă pe o placă cu cablaj imprimat; axe definite prin:
a) centrele a două găuri de pe placă; b) două muchii ale plăcii; c) găuri
tehnologice din exteriorul plăcii
Stabilirea zonelor de lucru (Figura 9.15) implică trasarea conturului regiunilor
în care se vor amplasa piesele şi traseele de legătură şi a zonelor interzise, rezervate
pentru inscripţionări, găuri de trecere, suporţi, radiatoare, etc.
Pentru grosimea plăcii, STAS 7155-83 recomandă o serie de valori nominale
precum şi toleranţele corespunzătoare grosimilor nominale.
Figura 9.15 Spaţiul disponibil pentru realizarea cablajului imprimat
3. Plasarea pieselor pe placă are în vedere schema electrică, spaţiul disponibil,
configuraţia plăcii. Se marchează punctele de lipire ale terminalelor (centrele
pastilelor) şi siluetele pieselor, cu notaţiile de identificare aferente.
De obicei are loc o prepoziţionare şi o prerutare, urmate apoi de reveniri
succesive până la obţinerea unor rezultate optime sau cel puţin satisfăcătoare. Centrele
găurilor şi ale pastilelor de lipire trebuie să se afle în nodurile reţelei normalizate
(rastrul). Aceasta înseamnă că distanţele dintre terminalele pieselor pe două direcţii
perpendiculare sunt multipli ai pasului de rastru (cu rare excepţii).
Programele CAD asigură poziţionarea automată a pieselor (caracteristica
“Auto Place”), dar, chiar şi în cazul elaborării cu ajutorul calculatorului, se recomandă
plasarea manuală a pieselor foarte importante, sau care prezintă particulariţăti de
plasare, urmată de plasarea automată a celorlalte piese.
Poziţia găurilor se defineşte în raport cu axele de referinţă, sau, pentru găuri
dependente funcţional între ele, prin indicarea distanţei dintre centrele lor. STAS
7155-83 recomandă ca abaterile poziţionale ale centrelor găurilor faţă de sistemul de
referinţă să se încadreze între limitele din Tabelul 9.2.
Tabelul 9.2

Clasa de toleranţă
0 1 2 3
toleranţe toleranţe toleranţe toleranţe
f. strânse strânse normale largi
Toleranţele poziţionale ale centrelor
găurilor [mm], pentru distanţe mici faţă
de sistemul de referinţă (≤ 150 mm) ±0.05 ±0.10 ±0.20 ±0.40
Toleranţele poziţionale ale centrelor
găurilor [mm], pentru distanţe mari faţă
de sistemul de referinţă (>150 mm) ±0.10 ±0.20 ±0.40 ±0.80
Aplicarea toleranţelor reduse duce la creşterea costurilor şi, uneori, la
dificultăţi în fabricaţie.
Centrele găurilor trebuie să se încadreze de asemenea în limitele unor toleranţe
prescrise vizând dispunerea lor reciprocă şi neconcordanţa între straturi, în cazul
cablajelor multistrat.
Diametrele găurilor sunt la rândul lor normalizate, în funcţie de destinaţia
găurilor, tehnologia de realizare şi tipul lor (metalizate, nemetalizate, speciale).
Distanţa minimă dintre piese şi marginile plăcilor va fi de aproximativ 5 mm.
Piesele trebuie să fie plasate în rânduri şi coloane, grupat, pe tipuri şi
dimensiuni.
Terminalele pieselor trebuie să fie astfel formate încât distanţa dintre punctul
de lipire şi corpul piesei să fie suficient de mare pentru a evita supraîncălzirea la lipire.
Piesele se vor poziţiona astfel încât terminalele să nu fie supuse la îndoiri
repetate, datorate deplasărilor, vibraţiilor corpului piesei. La piese mari şi grele, cu
terminale pe o singură parte, sau cu terminale lungi, se vor folosi socluri, distanţiere,
corniere, rame de fixare.
Conectorii de diverse tipuri, comutatoarele, elementele de reglaj accesate
frecvent trebuie să fie fixate cu nituri, şuruburi, elemente de fixare special destinate, nu
numai prin terminale lipite.
Cablurile de conexiune între diferite puncte de pe placă sau cu exteriorul
trebuie imobilizate pe plăci cu cleme sau prin lipire, matisare, astfel ca solicitările
mecanice să fie preluate în exclusivitate de izolaţie, nu de cuprul conductorului.
4. Cablarea sau rutarea constă în desenarea conexiunilor dintre terminale,
conform schemei electrice, fără intersectări în acelaşi plan. Întâi se desenează liniile
mediane, apoi se stabileşte lăţimea cablajului. Lăţimea conductoarelor şi distanţa dintre
ele se stabilesc din criterii electrice, tehnologice, de fiabilitate.
Se recomandă utilizarea culorilor contrastante în desenare, pentru mărirea
lizibilităţii.
Programele CAD dispun de soft de cablare automată (autorutare), de regulă în
mai multe plane, cu poziţionarea automată a găurilor de trecere de la un strat la altul.
Procesul este ciclic, până la obţinerea unui cablaj optim.
Pentru a facilita operaţia de lipire, se recomandă evitarea prezenţei suprafeţelor
mari de cupru.
STAS 7155-83 recomandă ca abaterile poziţionale ale traseelor faţă de
sistemul de referinţă să se încadreze între limitele din Tabelul 9.3.
Tabelul 9.3
Clasa de toleranţă
1 2 3
toleranţe strânse toleranţe normale toleranţe largi
Toleranţele de poziţionare a traseelor
faţă de sistemul de referinţă [mm] ±0.05 ±0.10 ±0.25
Toleranţele de poziţionare a
conductoarelor faţă de găuri [mm] ±0.2 ±0.20 ±0.30
Pentru a evita înscrierea detaliată a toleranţelor la poziţia nominală a fiecărei
găuri, se recomandă precizarea clasei de toleranţă adoptate pentru întreaga placă, şi
specificarea detaliată numai a valorilor mai restrictive decât cele ale clasei respective.
Pe desenul plăcii se înscriu, pe lângă toleranţele dimensionale şi de poziţie, şi
toleranţe de formă:
toleranţa la planitate; aceasta este necesară, deoarece abaterile de
planeitate mari duc la reducerea spaţiului liber dacă placa este montată în
paralel cu alte plăci sau cu un ecran, la dificultatea sau imposibilitatea de
inserţie a plăcii în ghidajele din şasiuri, la apăsarea mecanică a componentelor
şi a îmbinărilor sudate. STAS 12285/1-85 stabileşte valorile abaterii de
planitate în funcţie de grosimea şi de materialul suportului izolant precum şi de
numărul straturilor conductoare,
toleranţa la forma dată a profilului pentru conturul plăcii, necesară din
aceleaşi motive ca şi toleranţa la planitate.
5. Verificarea schiţei preliminare a unui cablaj imprimat urmăreşte ca
principale elemente:
plasarea tuturor pieselor, realizarea tuturor legăturilor;
respectarea prescripţiilor privind spaţiul disponibil, zonele interzise sau
rezervate;
obţinerea unei distribuţii acceptabile a pieselor, fără zone prea dense sau
prea libere;
obţinerea unei distribuţii acceptabile a conductoarelor;
respectarea toleranţelor dimensionale şi geometrice impuse de fabricaţie.
6. Optimizarea şi definitivarea desenului se referă la traseele de cablaj
imprimat şi la dispunerea pieselor pe placă şi se realizează de obicei în mai mulţi paşi.
În cazul elaborării desenelor cu ajutorul calculatorului, printr-un soft special de
proiectare a cablajelor imprimate, vor fi realizate simulări electrice şi termice ale
circuitului proiectat.
7. Definitivarea desenului şi imprimarea pe suport special (plotarea)
constituie etapa finală a elaborării cablajului.
Desenul în formă finală al unui cablaj imprimat se realizează la scara 1:1, 2:1,
şi mai rar, la alte scări.
Suportul pentru desenul final trebuie să fie stabil la acţiunea temperaturii şi a
umidităţii (nu hârtie, calc, carton, ci plăci din sticlă, din oţel, din aluminiu, folii din
poliester, din PVC, carton cu inserţie metalică).
În faza finală se realizează şi generarea filelor necesare execuţiei: liste de
conexiuni, tabele pentru operaţii tehnologice, fişiere în format specific, pentru maşini
unelte cu comandă numerică (MUCN), roboţi, automate de asamblare.
10 Desenul de ansamblu

10.1 Conţinutul unui desen de ansamblu


Desenul de ansamblu ocupă un loc esenţial în elaborarea documentaţiei pentru
un produs tehnic, deaorece pune în evidenţă toate componentele de tip reper sau
subansamblu ce fac parte din ansamblul respectiv, modul lor de montare şi relaţia
dintre ele. Desenul de ansamblu oglindeşte principalele dimensiuni ale ansamblului
reprezentat, spaţiul necesar pentru montare şi pentru funcţionare, posibile raporturi cu
ansamblurile învecinate. Desenul de ansamblu al unui produs care se livrează
beneficiarului în ambalaj poate să conţină şi informaţii grafice şi negrafice privind
ambalarea sa.
Dacă ansamblul reprezentat este simplu, desenul său poate servi şi ca desen de
execuţie pentru toate reperele componente. În acest caz, desenul de ansamblu trebuie să
conţină toate dimensiunile necesare fabricării reperelor [1], [2].

10.2 Tipologia desenului de ansamblu


Desenul de ansamblu al unui produs existent este un desen de releveu. El poate
fi util în modificarea ansamblului respectiv, în repararea, mutarea acestuia sau
realizarea unor conexiuni noi, cu alte ansambluri învecinate.
Desenul de ansamblu al unui produs nou, aflat în faza de concepţie, este un
desen de proiect. Acesta va servi la fabricarea ansamblului reprezentat şi la detalierea
desenelor de execuţie ale componentelor.
Pentru prezentarea unui produs în catalog, se utilizează desene de prospect
sau de catalog, desene sintetice care includ numai informaţiile esenţiale despre
produsul respectiv: forma geometrică globală, aspectul, gabaritul, modul de conectare
cu elementele învecinate din mediul de lucru. Pentru a fi mai sugestive, astfel de
desene sunt realizate frecvent în perspectivă. Ele nu conţin toate informaţiile unui
desen de execuţie.
10.3 Reprezentarea ansamblurilor

10.3.1 Reprezentarea desenelor de proiect şi de releveu


Un ansamblu se reprezintă într-un număr minim de proiecţii ortogonale, dar
suficiente pentru redarea completă a componenţei şi a dimensiunilor sale. Proiecţiile
respective pot fi vederi sau secţiuni şi respectă în totalitate regulile de reprezentare
clasice privitoare la acestea.
Poziţia de reprezentare a unui ansamblu este poziţia de funcţionare. Pentru
acele ansambluri sau subansambluri care funcţionează în diferite poziţii (de exemplu,
un tranzistor pe radiator, un conector asamblat, etc.), reprezentarea se realizează în
poziţia principală pe care o ocupă în timpul montajului.
Conturul a două piese alăturate se desenează cu o singură linie groasă
continuă, dacă între cele două piese nu există joc rezultat din diferenţă de dimensiuni
nominale (Figura 10.1 a). În cazul existenţei unui joc datorat valorilor diferite ale
dimensiunilor nominale, fiecare piesă va fi conturată separat, desenul evidenţiind
existenţa jocului respectiv (Figura 10.1 b) [3], [4].
2 3 2 3

1 1

a) b)
Figura 10.1 Fragment dintr-un ansamblu: a) fără joc între piesele alăturate
(piesele 2 şi 3 faţă de 1); b) cu joc între piesele alăturate (piesele 2 şi 3 faţă de 1)
Câteva din regulile de reprezentare în secţiune dezvoltate în capitolul 6 se
aplică pe larg în secţiunile din desenele de ansamblu: reprezentarea în vedere a pieselor
pline secţionate longitudinal, utilizarea modelelor de haşurare în concordanţă cu
materialul din care este realizată piesa secţionată, haşurarea diferită a suprafeţelor
secţionate aparţinând unor piese diferite, haşurarea identică a suprafeţelor secţionate ce
aparţin aceleeaşi piese (Figura 10.1 a şi b, Figura 10.4).
Regula privind desenarea în vedere a piuliţelor şi şaibelor standardizate
secţionate longitudinal (Capitolul 6) se concretizează în desenele de ansamblu.
Piesele care în timpul funcţionării ansamblului execută deplasări se reprezintă
în poziţia de repaus. Ele pot fi reprezentate pe aceeaşi proiecţie şi în poziţii
intermediare de mişcare, conturându-le cu linie-două puncte subţire; suprafeţele
secţionate nu se haşurează în aceste poziţii (Figura 10.2).
260
220

Figura 10.2 Reprezentarea pieselor mobile în poziţii diferite decât cea de repaus şi
cotarea corespunzătoare a gabaritului acestor ansambluri
Pentru evidenţierea relaţiei ansamblului reprezentat cu ansamblurile alăturate,
conturul celor din urmă poate fi trasat parţial sau total cu linie-două puncte subţire, fără
ca eventualele suprafeţe secţionate să fie haşurate (Figura 10.3).

Figura 10.3 Trasarea conturului elementelor învecinate cu ansamblul reprezentat


Piesele reprezentate cu linie-două puncte subţire nu acoperă reprezentarea de
bază, dar pot fi acoperite parţial de aceasta (Figura 10.2, extremitatea stângă a tijei
mobile).

10.3.2 Înscrierea dimensiunilor într-un desen de


ansamblu
Pe desenul unui ansamblu, se înscriu următoarele dimensiuni [4]:
dimensiunile de gabarit;
dimensiunile de legătură cu ansamblurile învecinate;
dimensiunile de montaj;
dimensiunile funcţionale;
alte dimensiuni necesare şi care nu rezultă din desenele componentelor
ansamblului.
65 1 2

4
3

8
11
7

10

Figura 10.4 Ansamblu întreruptor automat cu aer comprimat cu contact auxiliar


Dimensiunile de gabarit sunt necesare pentru definirea spaţiului ocupat de
ansamblul respectiv şi al spaţiului necesar funcţionării (Figura 10.5). Dacă o anumită
dimensiune de gabarit este dependentă de deplasarea unei piese mobile, cele două
valori limită ale cotei de gabarit rezultate pot fi înscrise pe linii de cotă separate (Figura
10.2) sau pe aceeaşi linie de cotă, una sub alta.
Dimensiunile de legătură se referă la cotele de formă şi de poziţie ale
elementelor care asigură legarea ansamblului reprezentat cu ansamblurile învecinate
(Figura 10.5).
Dimensiunile de montaj sunt cotele necesare operaţiei de montaj sau cele
necesare reglării ansamblului în starea sa iniţială (Figura 10.5).
Dimensiunile funcţionale sunt cele esenţiale în funcţionarea ansamblului, mai
ales cele care rezultă din asamblarea componentelor şi nu sunt evidenţiate pe desenele
reperelor.
Dimensiunile de montaj şi cele funcţionale care formează un ajustaj (vezi
Capitolul 7) sunt deseori tolerate dimensional într-unul din sistemele alezaj sau arbore
unitar.

10.3.3 Poziţionarea componentelor


Componentele unui ansamblu (repere sau subansambluri) trebuie să fie
identificate în desenul ansamblului respectiv printr-un număr de poziţie (Figura 10.4,
Figura 10.5) [5], [6]. Fiecare componentă diferită a ansamblului primeşte un număr de
poziţie distinct. Componentele identice care se repetă primesc acelaşi număr de poziţie.
Numerele de poziţie se dispun în afara conturului exterior al proiecţiilor
ansamblului, în coloane şi rânduri paralele cu chenarul, astfel încât să poată fi citite
privind desenul de la baza formatului. Numerele de poziţie se scriu cu cifre arabe, cu o
înălţime a caracterelor de 1.5-2 ori mai mare decât înălţimea textelor cotelor.
Un număr de poziţie se înscrie de obicei o singură dată, pe o singură proiecţie,
şi anume pe aceea pe care componenta poziţionată este cel mai bine vizibilă. În cazul
componentelor repetitive, numărul de poziţie se poate repeta pentru diferitele apariţii
ale componentei poziţionate, dacă acest lucru este impus de o claritate mai bună a
desenului.
Asocierea numărului de poziţie cu componenta poziţionată este realizată
printr-o linie de indicaţie terminată cu punct îngroşat pe suprafaţa elementului
poziţionat şi trasată cu linie continuă subţire (Figura 10.4, Figura 10.5) sau cu săgeată
pe conturul elementului (numai pentru contururi care sunt la exteriorul ansamblului;
soluţia nu este recomandată). Aceste linii de indicaţie nu trebuie să fie orizontale sau
verticale, nici sistematic paralele între ele. Nu se admite întersectarea liniilor de
poziţionare, dar se admite frângerea lor o singură dată.
Atribuirea numerelor de poziţie se realizează respectând o anumită regulă: fie
conform succesiunii pieselor la montare, fie parcurgând desenul în sens orar sau
antiorar.
5

Figura 10.5 Desenul de ansamblu al unui element de înlocuire a siguranţei fuzibile


10.3.4 Completarea tabelului de componenţă
Pentru cunoaşterea componentelor unui ansamblu, desenul acestuia conţine un
tabel de componenţă, cu datele de identificare ale componentelor (Figura 10.5, Figura
10.6) [7]. Tabelul este dispus deasupra indicatorului, în prelungirea acestuia şi lipit de
chenar. Dacă spaţiul nu permite scrierea tuturor componentelor în tabel, acesta poate fi
întrerupt şi continuat în stânga indicatorului, lipit de acesta, sau în colţul din
dreapta-sus al formatului de desenare. Tabelul de componenţă poate fi dispus şi pe un
format separat, apartenenţa sa la desenul de ansamblu fiind evidenţiată în rubricile
indicatorului. Un model pentru tabelul de componenţă este prezentat în Figura 10.6.

(1) (2) (3) (4) (5) (6)

I N D I CA T OR

Figura 10.6 Tabelul de componenţă al unui desen de ansamblu


Rubricile obligatorii ale tabelului de componenţă sunt cele de la (1) la (4).
Completarea tabelului de componenţă se realizează de jos în sus.
Numărul de ordine al fiecărei componente din tabel trebuie să coincidă cu
numărul de poziţie atribuit componentei pe desen.
Linia din tabel corespunzătoare fiecărei componente evidenţiază şi
repetitivitatea acelei componente, prin numărul de bucăţi înscris în coloana
corespunzătoare.
O componentă este înscrisă în tabelul de componenţă o singură dată.
În completarea tabelului de componenţă, nu se admit ghilimelele, nici cuvâtul
“idem” sau folosirea unor abrevieri nestandardizate. Celulele necompletate se barează
orizontal.
10.4 Reprezentarea îmbinărilor nedemontabile

10.4.1 Reprezentarea îmbinărilor nituite


Niturile se utilizează la îmbinările nedemontabile ale unor plăci, table, profile.
Îmbinările nituite se reprezintă pe desenele de ansamblu fie în detaliu, fie simbolic
(exemple în Tabelul 10.1) [7].
Tabelul 10.1

Tipul nitului Reprezentare obişnuită Reprezentare simbolică

Nit cu capetele semirotunde

Nit cu capetele semiînecate

Nit cu capul de sus înecat

Reprezentarea nituirii se realizează pentru faza finală a îmbinării. Se


recomandă ca la reprezentarea în vedere în plan orizontal, capul nitului să fie îndepărtat
prin secţionarea transversală a tijei nitului. În plan vertical, reprezentarea este o
secţiune prin axa longitudinală a nitului.
În domeniul electric, îmbinările cu nituri sunt utilizate la realizarea pachetelor
de tole, a contactelor electrice, la unele carcase din tablă, în general de dimensiuni
mari. Datorită utilizării largi pe care o are îmbinarea cu nituri tubulare în asamblarea
contactelor electrice, în fixarea coselor pe plăcile suport, este exemplificat în Figura
10.7 un astfel de montaj.

Figura 10.7 Îmbinarea a două piese de tip placă folosind un nit tubular

10.4.2 Reprezentarea îmbinărilor sudate


Sudura se utilizează la îmbinarea nedemontabilă a pieselor metalice de
compoziţie apropiată, prin încălzire locală sau sub presiune ridicată. Sudura se poate
realiza prin depunerea unui material special, sub forma unui cordon de sudură continuu
sau întrerupt [7].
Reprezentarea sudurilor într-un desen de ansamblu se poate face fie detaliat,
fie simplificat. A doua variantă de reprezentare este mai frecvent folosită.
Reprezentarea simplificată (sau schematică) se bazează pe un set de elemente (Figura
10.8), care include:
simbolul principal,
simbolul secundar,
linia de reper,
linia de referinţă simplă (continuă) sau dublă (traseu continuu şi traseu
întrerupt),
cote şi indicaţii suplimentare.
Simbolul principal se referă la tipul sudurii, definit de forma suprafeţei.
Variante mai frecvent utilizate sunt redate în Tabelul 10.2.
Linia de reper

Traseul continuu al liniei de referinţă

Simbolul sudurii

Traseul întrerupt al liniei de referinţă


Sudura

Figura 10.8 Elementele de reprezentare simplificată a sudurii

Tabelul 10.2

Tipul Reprezentarea în
Reprezentarea detaliată a Reprezentarea
sudurii/ perspectivă a
sudurii simplificată a sudurii
Simbol sudurii
Sud
ura în colţ
Sudură în I

Sudură în V

Sudură prin
puncte

Sudură în
colţ pe
ambele
părţi

Sud
ură în colţ
concavă
Sud
ură în I
convexă

Simbolul principal se aşează de partea traseului continuu al liniei de referinţă,


dacă marcarea sudurii se realizează pe partea pe care se găseşte suprafaţa exterioară a
sudurii (Tabelul 10.2, liniile 1, 3, 4, 5, 8), sau de partea traseului întrerupt al liniei de
referinţă, dacă marcarea sudurii se realizează pe partea opusă (Tabelul 10.2, liniile 2 şi
3). Dacă sudura este realizată pe ambele părţi, simbolul principal va fi dispus atât
deasupra cât şi sub linia de referinţă, iar traseul întrerupt este omis (Tabelul 10.2,
liniile 7 şi 9). Simbolul se plasează chiar pe linia de referinţă dacă sudura se află în
planul de îmbinare (vezi sudura în puncte, Tabelul 10.2, linia 6).
Simbolul secundar redă informaţii suplimentare despre forma suprafeţei
exterioare a sudurii (Tabelul 10.3) şi se combină cu simbolul principal (vezi sudura în
colţ concavă, sau sudura în I convexă).
Tabelul 10.3

Forma suprafeţei Simbolul


Plană
Convexă
Concavă

Marginile sudurii trebuie netezite prin


retopire suplimentară
Suport la rădăcină permanent

Suport la rădăcină detaşabil

Linia de reper este o linie continuă subţire având la capăt o săgeată ce indică
sudura. În prelungirea acesteia, paralel cu chenarul, se trasează linia de referinţă
continuă şi cea întreruptă.
Cotele aferente sudurii şi care se înscriu pe desen sunt: la stânga simbolului,
secţiunea transversală a sudurii, iar la dreapta simbolului dimensiunea longitudinală a
sudurii (Figura 10.9).
Dacă este necesară redarea pe desen a unor detalii privind procedeul de sudare,
nivelul de acceptare, poziţia de sudare, metalul de adaos, materialele auxiliare, linia de
referinţă continuă este prevăzută cu o ramificaţie în extremitatea dreaptă (Figura
10.10).

a lungime
a lungime

Figura 10.9 Dispunerea cotelor pentru sudură

23

Figura 10.10 Utilizarea ramificaţiei liniei de referinţă pentru înscrierea


procedeului de sudare
În domeniul electric, îmbinarea prin sudură este utilizată la fixarea unor
colţare, suporturi, rame pe scheletele metalice ale aparatelor electrice, ale panourilor,
fixarea unor plăci pe şasie şi suporturi, la realizarea anumitor carcase.

10.4.3 Reprezentarea îmbinărilor prin lipire, încleiere,


coasere
Lipirea, încleierea, coaserea sunt procedee de îmbinare nedemontabilă şi se
reprezintă pe desenele de ansamblu prin simboluri specifice (Figura 10.11 a, b, c).

a) b) c)
Figura 10.11 Simbolul îmbinării prin: a) lipire; b) încleiere; c) coasere
Simbolul îmbinării se plasează pe o linie de indicaţie având la capăt o săgeată
ce indică locul îmbinării (Figura 10.12).
Conturul lipit sau încleiat se trasează cu linie continuă de grosime dublă faţă de
linia utilizată pentru muchiile vizibile (Figura 10.12), dacă este vizibil pe proiecţia
respectivă; în caz contrar, nu se reprezintă.
Îmbinarea prin coasere cu fir se reprezintă prin linie continuă subţire pe traseul
coaserii.
a)

Figura 10.12 Reprezentarea unei îmbinări prin: a) lipire; b) încleiere; c) coasere

10.5 Desenul de prospect sau de catalog

10.5.1 Utilitatea şi caracteristicile desenului de prospect


Pentru ca un produs să fie cunoscut de potenţialii utilizatori, este necesară o
prezentare a acestuia, în cadrul unui prospect, a unui catalog de produse tipărit sau
electronic (pe CD, pe dischetă), sau “on line”, prin Internet. Orice producător de marcă
are în vedere elaborarea unor documente de acest tip, ele având un rol important în
cunoaşterea ofertei de produse dintr-o anumită gamă, la un moment dat, a
producătorului respectiv. Desenele conţinute în acestea, numite generic “desene de
prospect”, au funcţia de a prezenta un anumit produs, subansamblu sau chiar reper,
având în principal un scop comercial. Desenele de prospect pot servi şi la identificarea
unui obiect [8].
La realizarea unui desen de prospect, se poate utiliza reprezentarea în proiecţii
ortogonale, sau cea în perspectivă, modelarea spaţială, ori combinaţii ale acestora. Sunt
binevenite culorile, tonurile de gri, şi elementele de design. Majoritatea filelor de
prospect actuale îmbină desenele propriu-zise cu fotografiile şi cu elementele
decorative. Pe lângă rolul informativ, desenul de prospect are şi rol publicitar, fapt
pentru care trebuie să fie estetic şi atractiv.
Desenul de prospect sintetizează numai principalele caracteristici geometrice
ale obiectului prezentat. Nu este obligatorie redarea tuturor detaliilor de formă şi
dimensionale.

10.5.2 Particularităţi de realizare a unui desen de


prospect
În cazul desenelor de prospect de dimensiuni mici, nu este necesară folosirea
liniilor groase pentru trasarea muchiilor vizibile. Desenul poate fi elaborat cu o singură
grosime de linie.
Cotele care trebuie să apară pe un desen de ansamblu dintr-un prospect sunt
cele de gabarit şi cele de legătură (Figura 10.13). Posibilul beneficiar trebuie să
cunoască spaţiul necesar montării şi funcţionării obiectului studiat precum şi
dimensiunile şi poziţia elementelor de legare a acestuia cu obiectele învecinate, pentru
o bună compatibilitate dimensională cu ele. Informaţiile menţionate pot fi furnizate şi
textual, în tabele.
Pentru familii dimensionale de repere sau de produse, desenul poate fi realizat
parametric, cu înscrierea literală a dimensiunilor ce variază în cadrul familiei. Desenul
va fi însoţit şi de un tabel pentru precizarea valorilor posibile ale dimensiunilor
parametrizate.
Pe lângă imagini de ansamblu referitoare la forma şi dimensiunile obiectului,
desenele de catalog pot fi scheme-bloc, diagrame funcţionale, scheme principiale de
funcţionare, scheme de conectare, scheme de clasificare, etc. (Figura 10.14).
Principiul de bază în realizarea unui desen de prospect este “minim de
elemente desenate, maxim de claritate şi informaţie”, sau “cât mai simplu, dar cât mai
sugestiv” [8]. În cazul filelor de catalog multiple, concepţia grafică a acestora şi
elementele grafice trebuie să fie unitare.
În cataloagele electronice şi pe paginile web pentru Internet, se utilizează
frecvent fotografii ale produsului prezentat, precum şi animaţii care să evidenţieze
funcţionarea acestuia.

Figura 10.13 Filă de catalog on line a firmei “Lascar Electronics” pentru


multisenzorul EasyLog L2 [9]