Poveste de iarna

                    Doua zile la rand au fluturat deasupra satului flori albe de nea. Cand oboseau, se
asezau pe case, pe ulite si pe obrajii copiilor iesiti la sanius. Acum totul este alb, stralucitor, ca un
ocean inghetat cu mici insule imprastiate ici si colo.

                   Noaptea a inceput incet-incet sa domine satul. Copiii, obositi si cu fulgii de zapada pe
obraji care se topesc de dragul lor, isi trag saniutele spre case. Cerul este innorat, iar luna este
inima lui de gheata. Crengile copacilor gatite cu beteala stralucesc in lumina ei. La hornurile
caselor se vede fumul care se ridica incet spre cer, iar flori sclipitoare de argint se tes pe geamuri.
In timp ce fulgii se joaca de-a prinselea prin aer, copiii isi lipesc nasucurile de geamuri admirandu-
i.

                   Dimineata bunicul ma trezeste sa mergem sa taiem niste lemne. Ne urcam in caruta si
pornim pe drumul inghetat. In departare muntii par ca niste uriasi adormiti sub omat. In padure
zapada scartaie sub picioare, iar brazii si pinii au cojoace grele pe ei. Bunicul, un om zdravan de la
munte, apuca toporul cu amandoua mainile si incepe sa loveasca cu putere o buturuga mai putin
umeda. Din caruta, infofolit, il privesc si tresar la fiecare lovitura. Linistea padurii este tulburata
de zgomotul toporului. Deodata, speriata si ea, o caprioara trece in fuga pe langa noi, afundandu-se
in padure, urmata mai incet de puiul ei. Incantat, strig la bunicul meu aratand spre cele doua
animale. Batranul, fiind obisnuit cu padurea si animalele ei, isi da seama imediat ca puiul este
ranit. Ia o patura din caruta, se duce incet spre el, il prinde si il aseaza bland langa mine. Saracul
pui era lovit la picior. In ochii mei frumusetea peisajului a disparut odata cu vederea ranii.

Ne indreptam incet spre sat, iar eu ii caut privirea bunicului, sa-mi dau seama ce va face cu
puiul. Caii obositi si ei de drum scot abur dens prin narile lor. Se vad casele, care parca si-au pus
caciuli de blana.

                   Acasa, puiul este ingrijit de bunica si dus apoi in grajd, unde i-am facut un culcus din
paie. Zilele trec incet, puiul se vindeca vazand cu ochii, bucurandu-ne pe toti, ca un dar de
Craciun. Cand iedul s-a vindecat, am plecat cu inima grea spre padure si l-am lasat chiar in locul
de unde l-am gasit. M-am despartit de el ca de un prieten drag, care stiam ca nu o sa-l mai vad
niciodata.

                   Indreptandu-ne spre casa, zapada iar cade puzderie marunta si deasa, ca faina la cernut.
Este frig, iar eu abia astept sa ma incalzesc la soba bunicii.

Fulger Sebastian

Cls a VII- a A

Şc. Nr. 10 Petre Tutea, Galati

Prof. Giosan Dan